MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINŢE SOCIALE
DOMENIUL ECONOMIE

Ramona Marinela PRECUP (SIMUŢ)

TEZĂ DE DOCTORAT
(Rezumat)
CONVERGENŢA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI: DE LA
PARADIGME LA STRATEGII CONCRETE

Conducător ştiinţific:
Prof. univ.dr. Alina BĂDULESCU

ORADEA
2014
 CUPRINS

LISTA TABELELOR

LISTA FIGURILOR

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONVERGENŢA: ABORDĂRI CONCEPTUALE ŞI

METODOLOGICE
1.1. Convergenţă şi coeziune – delimitări conceptuale
1.1.1. Convergenţa economică
1.1.2. Coeziunea economică
1.2. Tipuri de convergenţă
1.2.1. Convergenţa reală
1.2.1.1. Indicatorii privind măsurarea convergenţei reale
1.2.1.2. Soluţii pentru creşterea convergenţei reale
1.2.2. Convergenţa nominală
1.2.2.1. Fazele convergenţei nominale
1.2.2.2. Stadiul actual al României în ce priveşte îndeplinirea criteriilor
de la Maastricht
1.2.3. Convergenţa instituţională
1.2.3.1. Precizări privind definirea aspectului instituţional al
convergenţei
1.2.3.2. Factorii determinanţi ai convergenţei instituţionale
1.2.3.3. Indicatori de măsurare a convergenţei instituţionale
1.3. Măsurarea convergenţei economice
1.3.1. Convergenţa sigma
1.3.1.1. Indicatori de măsurare a convergenţei sigma
1.3.1.2. Evoluţia convergenţei sigma în ţările membre ale Uniunii
Europene
1.3.2. Convergenţa beta
1.3.2.1. Analiza convergenţei prin prisma ratelor medii anuale de
creştere a PIB pe locuitor
1.3.2.2. Estimarea perioadei de timp necesare pentru realizarea
convergenţei
1.4. Concluzii

CAPITOLUL II. CONVERGENŢA: PARADIGME ŞI MODELE

RELEVANTE
2.1. Convergenţa în modelele de creştere economică exogenă
2.1.1. Modelul de creştere economică Solow-Swan
2.1.2. Modelul de creştere economică Solow-Swan cu progres tehnic
 2.1.3. Convergenţa absolută şi convergenţa condiţionată în modelul Solow-
Swan
2.1.4. Modelul Mankiw-Romer-Weil
2.2. Convergenţa în modelele creşterii economice endogene
2.2.1. Creşterea economică dincolo de modelul neoclassic
2.2.2. Modele de creştere economică endogene de tip AK
2.3. Modele ale divergenţei economice
2.3.1. Noua geografie economică
2.3.2. Modelul centru-periferie al lui Krugman
2.3.3. Modelul vertical al lui Krugman şi Venables
2.4. Modele de creştere economică axate pe cererea externă
2.4.1. Modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson
2.4.2. Modelul cauzalităţii cumulative
2.4.3. Ipoteza Williamson
2.5. Concluzii

CAPITOLUL III. STRATEGII DE CONVERGENŢĂ ECONOMICĂ

PENTRU ROMÂNIA
3.1. O strategie pentru ieşirea din periferie: adaptarea la standardele
Europa 2020
3.1.1. Strategia de la Lisabona şi Strategia Europa 2020
3.1.2. Obiectivele şi ţintele Strategiei Europa 2020
3.1.3. Situaţia României referitoare la îndeplinirea obiectivelor şi ţintelor
Strategiei Europa 2020
3.1.3.1. Ocuparea forţei de muncă
3.1.3.2. Schimbările climatice şi utilizarea durabilă a energiei
3.1.3.2.1. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră
3.1.3.2.2. Sursele de energie regenerabile
3.1.3.2.3. Intensitatea energetică
3.1.3.3. Lupta împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale
3.1.3.4. Educaţia
3.1.3.4.1. Rata părăsirii timpurii a şcolii
3.1.3.4.2. Ponderea populaţiei cu studii terţiare
3.1.3.5. Cercetarea-dezvoltarea
3.2. Sursele actuale ale convergenţei
3.2.1. Dinamica şi structura exporturilor
3.2.2. Indicatori ai competitivităţii exporturilor
3.2.3. Rolul producţiei industriale
3.2.4. Rolul investiţiilor străine directe
3.2.5. Creşterea şi competitivitatea economiei româneşti
3.3. Soluţii pentru accelerarea procesului de convergenţă pe termen lung
3.4. Concluzii
CAPITOLUL IV. MODELAREA ECONOMETRICĂ A CREŞTERII
ECONOMICE ÎN FUNCŢIE DE FACTORII DETERMINANŢI AI
ACESTEIA. STUDIU DE CAZ: ROMÂNIA ŞI ŢĂRILE EUROPEI
CENTRALE ŞI DE EST
4.1. Modele econometrice ale creşterii economice utilizate în România şi
alte ţări: o scurtă trecere în revistă a literaturii
4.2. Estimarea funcţiei de producţie în cazul României: metodologie şi
rezultate
4.2.2. Funcţia de producţie Cobb-Douglas având variabilele muncă şi
capital
4.2.3. Funcţia de producţie Cobb-Douglas incluzând şi variabila export
4.2.4. Estimarea funcţiei de producţie a României, prin includerea în funcţia
de producţie Cobb-Douglass a variabilei ”gradul de deschidere a
economiei”
4.3. Verificarea existenţei randamentelor marginale descrescătoare
pornind de la ipoteza modelului Solow
4.4. Modelarea şi evaluarea impactului investiţiilor străine, al exportului şi
al producţiei industriale asupra creşterii economice: cazul României
4.5. Analiză comparativă a situaţiei României faţă de alte economii central
şi est-europene
4.6. Concluzii

CONCLUZII FINALE ŞI CONTRIBUŢII ALE TEZEI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE
 INTRODUCERE

Convergenţa reprezintă unul dintre principalele repere ale strategiei

integrării europene. Operaţionalizarea sa cere definirea corectă a fiecărui tip de
convergenţă şi a fiecărui factor care asigură convergenţa generală.
Alegerea acestei teme de cercetare a fost determinată de intenţia de a
explica fundamentele convergenţei, sursele acesteia, rolul Uniunii Europene în
adaptarea periferiei la standardele centrului, identificarea efectelor integrării
europene asupra disparităţilor economice, precum şi măsura în care diferă România
de celelalte ţări membre în ce priveşte criteriile de convergenţă economică şi
cauzele fundamentale ce explică diferenţele, respectiv ce se poate face pentru
remedierea acestora.
Obiectivele pe care ni le-am propus prin cercetarea ştiinţifică intitulată
„Convergenţa economică a României: de la paradigme la strategii concrete”
vizează: analiza conceptuală a fenomenului creşterii economice convergente;
analiza convergenţei reale şi a convergenţei nominale din perspectiva exigenţelor
de îndeplinire a criteriilor de la Maastricht; evaluarea posibilităţii de realizare a
convergenţei reale a României cu Uniunea Europeană; analiza modelelor de
creştere economică şi a factorilor determinanţi ai convergenţei, factori care
reprezintă practic surse ale potenţialului de creştere economică; identificarea
disparităţilor economice având în vedere principalele decalaje între statele membre
ale Uniunii Europene şi evoluţia economiei româneşti din perspectiva atingerii
obiectivelor Strategiei Europa 2020; analiza procesului de convergenţă a economiei
româneşti cu cea a Uniunii Europene prin explicarea econometrică a fenomenelor
care vizează direct creşterea economică a României şi cea a ţărilor Europei
Centrale şi de Est.
Metodologia cercetării utilizată în acest studiu se bazează pe o abordare
interdisciplinară aprofundată. În prima ei parte, cercetarea va face o sintetizare a
literaturii de specialitate naţională şi internaţională, respectiv o clasificare a
conceptelor abordate în funcţie de anumite criterii, în condiţiile în care sunt tratate
aspecte ce ţin de conceptul de convergenţă economică. În a doua parte a studiului,
metodologia va consta în documentarea şi analiza de date statistice, utilizarea de
modele macroeconomice şi econometrice. Acţiunile întreprinse pentru elaborarea şi
finalizarea cercetării vor necesita o serie de informări privind literatura de
specialitate naţională şi internaţională specifică modelelor econometrice elaborate
până în prezent cu privire la convergenţa economică şi creşterea economică. În
ultima parte a studiului vom prezenta aspectele metodologice privind determinarea
ţintei, apoi vom întreprinde o analiză statistică a ţintei în România pentru perioada
pusă la dispoziţie de Eurostat şi, nu în ultimul rând, vom prezenta concluzii şi
propuneri privind starea României pornind de la modelele econometrice elaborate.
În vederea realizării unei analize cât mai adecvate a convergenţei în procesul de
integrare economică europeană este nevoie de cunoştinţe din sfera unor discipline
precum: economia europeană, economia generală, statistica economică,
econometria, finanţele.
 Caracterul de noutate a tezei de doctorat „Convergenţa economică a
României: de la paradigme la strategii concrete“ constă în sistematizarea teoriilor şi
modelelor de analiză privind procesul de convergenţă şi în analiza evoluţiei
indicatorilor economici din România potrivit cu nevoile sale de dezvoltare şi ale
celor de creştere economică. Analiza ia în considerare diverse perspective
macroeconomice şi microeconomice pornind de la Strategia Europa 2020, în
vederea identificării unor soluţii utile pentru potenţarea creşterii economice din
România. O altă notă de noutate în această lucrare Ţine de prezentarea metodelor şi
modelelor econometrice utilizate cu scopul de a identifica soluţii pentru reducerea
disparităţilor de ordin economic dintre România şi statele membre ale Uniunii
Europene. Considerăm că studierea acestor aspecte prezintă atât importanţă
teoretică, asigurând complexitate sporită cercetării economice realizate, cât şi
practică, contribuind la extinderea ariei de soluţii la problemele cu care se
confruntă economia românească în context naţional şi european.
Lucrarea de faţă este structurată pe patru capitole cuprinzând o serie de
subcapitole prezentate în ordine graduală, pornind de la aspectele teoretice şi
metodologice în abordarea conceptului de convergenţă economică, continuând cu
prezentarea principalelor modele de creştere economică şi finalizând cu urmărirea
principalilor indicatori şi modelelor de analiză a convergenţei reale în România şi
în ţările central şi est-europene.

SINTEZA PĂRŢILOR COMPONENTE ALE TEZEI

Capitolul I. Convergenţa: abordări conceptuale şi metodologice reprezintă

punctul de plecare al domeniului ştiinţific şi reflectă preocupările pentru
delimitarea conceptuală a convergenţei economice. Acesta este alcătuit din trei
subcapitole astfel: 1.1. Convergenţă şi coeziune – delimitări conceptuale, 1.2.
Tipuri de convergenţă şi 1.3. Măsurarea convergenţei economice. În cadrul acestui
capitol ne-am propus să realizăm obiective specifice complexe, şi anume:
clarificarea conceptului, principiilor şi criteriilor convergenţei economice pe cele
trei axe (reală, instituţională şi nominală) pentru condiţiile concrete din România,
în contextul oportunităţilor pe care le oferă integrarea în Uniunea Europeana şi în
Uniunea Economică şi Monetară. Totodată ne-am propus stabilirea unor indicatori
relevanţi şi unor metodologii de calcul adecvate, care să măsoare diferite laturi ale
procesului de convergenţă, stabilirea relaţiei dintre procesul de convergenţă versus
coeziune şi factorii determinanţi. Debutul acestui capitol îl reprezintă analiza
delimitărilor conceptuale privind convergenţa economică, semnificaţiile pe care le
poate lua aceasta, dar şi rolul ei în literatura destinată problemei creşterii
economice, integrării economice şi globalizării. Cercetarea continuă cu prezentarea
delimitărilor conceptuale privind coeziunea economică şi socială, fapt care în
viziune europeană presupune ameliorarea condiţiilor de muncă şi viaţă ale
cetăţenilor comunitari, respectiv reducerea inegalităţilor existente. De asemenea,
considerăm importantă prezentarea obiectivelor, factorilor şi politicilor de creştere
economică în vederea realizării convergenţei economice, care se află în strânsă
legătură cu procesul de integrare europeană, conturându-se tot mai clar
recunoaşterea existenţei următoarelor trei tipuri de convergenţă: convergenţa reală
aplicată în domeniul evoluţiei economiei reale; convergenţa nominală aplicată în
domeniul monetar şi financiar; convergenţa instituţională aplicată în domeniul
compatibilizării.
Studiul convergenţei economice a început odată cu dezvoltarea modelelor
neoclasice de creştere economică, îndeosebi odată cu trecerea la aplicaţii
econometrice ale acestor modele, precum şi ale altor modele evoluate de creştere.
Întrucât în prezent există o mare diversitate de cercetări şi abordări ale convergenţei
şi la fel de diverse metodologii de calcul, vom aborda şi prezenta modalităţile de
măsurare a procesului de convergenţă. Deoarece în literatura de specialitate au fost
identificate două definiţii ale convergenţei, şi anume: convergenţa beta (care
presupune faptul că ţările mai sărace cresc mai rapid decât cele mai bogate,
ajungându-le astfel din urmă într-un orizont de timp determinat), respectiv
convergenţa sigma (care are în vedere reducerea dispersiei între PIB/locuitor a unor
ţări, respectiv regiuni), în această parte a cercetării am identificat principalii
indicatori de la baza măsurării convergenţei sigma. În ce priveşte convergenţa beta
am identificăm relaţia dintre ritmul mediu anual de creştere a PIB-ului şi nivelul
iniţial al PIB-ului, având la bază un model de regresie a creşterii economice.
Problema recuperării rămânerii în urmă ori a înlăturării decalajelor de dezvoltare
între ţările membre ale Uniunii Europene a reprezentat un alt subiect esenţial şi de
mare actualitate pentru strategia economică, ştiinţifică şi tehnologică a Uniunii
Europene, implicit pentru această lucrare de cercetare. Astfel, în ultima parte a
acestui capitol ne-am propus să determinăm perioada de timp necesară României
pentru realizarea convergenţei cu Uniunea Europeană. Rezultatele au arătat că în
ceea ce priveşte perioada de timp necesară realizării convergenţei în Romania cu
Uniunea Europeană, situaţia este una nefavorabilă, iar pentru a reduce acest decalaj
existent între România şi Uniunea Europeană, esenţial pentru România ar fi
stimularea economisirii, încurajarea investiţiilor, reducerea gradului de părăsire
timpurie a şcolii, investirea în cercetare-dezvoltare. Cu toate că România a
înregistrat ritmuri de creştere superioare comparativ cu economiile dezvoltate,
considerăm că nu va exista o situaţie de aliniere perfectă a tuturor statelor din
Uniunea Europeană în raport cu un proces de convergenţă absolută.
Problema creşterii economice ţine capul de afiş printre preocupările
economiştilor, matematicienilor şi oamenilor politici. Aceasta se datorează
impactului major al creşterii economice asupra întregii populaţii a unei ţări, ceea ce
a făcut ca atingerea sau menţinerea unui ritm de creştere susţinut să constituie
obiectivul major al politicii macroeconomice a oricărei ţări.

Capitolul II. Convergenţa: paradigme şi modele relevante, constituie de

asemenea un capitol de documentare din punct de vedere teoretic. Scopul acestui
capitol constă în prezentarea principalelor modele de creştere economică dezvoltate
de-a lungul timpului şi a caracteristicilor acestora. În acest sens, capitolul a fost
împărţit în patru subcapitole, şi anume: 2.1. Convergenţa în modelele de creştere
economică exogenă, 2.2. Convergenţa în modelele creşterii economice endogene;
2.3. Modele ale divergenţei economice şi 2.4. Modele de creştere economică axate
pe cererea externă.
Primele preocupări în ce priveşte studierea fenomenului de creştere
economică aparţin clasicilor Adam Smith, David Ricardo, Thomas Malthus, ale
căror modele „clasice“ neglijează contribuţia progresului tehnic la extinderea
producţiei pe locuitor.
În jurul anilor 1950 s-a conturat teoria creşterii economice drept
componentă a ştiinţei economice contemporane, la care au contribuit economişti
ca: R. Harrod, E. Domar, R. Solow, T. Swan, P. Samuelson, J. R. Hicks, M.
Kalecki, N. Kaldor, E. Perroux, R. Dornbusch ş.a. Contextul economic era complet
diferit de cel în care se formulaseră teoriile clasice, mai precis acumularea de
capital şi noile tehnologii au devenit factorii specifici ai creşterii economice.
Pentru a înţelege procesul de convergenţă este necesară studierea
concluziilor derivate din modelele de creştere economică, precum: modelul Solow-
Swan, modelul Mankiw-Romer-Weil, modelul Myrdal, modelul Heckscher-Ohlin-
Samuelson, modelul creşterii economice endogene, modelul AK, modelul
Krugman-Venables. Astfel, în acest capitol am prezentat conceptul de creştere
economică pe termen lung, concept introdus de Solow (1956) şi Swan (1956) într-
un model macroeconomic devenit clasic, inserând în modelele de creştere realizate
de economiştii Harrod şi Domar o relaţie care exprimă creşterea populaţiei şi o
condiţie privind utilizarea mai eficientă a forţei de muncă. Aceşti factori au fost
consideraţi exogeni până la modelul Solow–Swan. Koopmans şi Cass (1965) au
îmbogăţit modelul de creştere neoclasică introducând analiza de optimizare a
consumatorului, fapt ce a permis determinarea endogenă a ratei de economisire. Cu
toate acestea, creşterea pe cap de locuitor pe termen lung a rămas dependentă de
progresul tehnic, considerat exogen. Interesul pentru astfel de modele a început să
scadă considerabil în jurul anului 1970, când economiştii şi-au îndreptat atenţia
spre alte aspecte cu o semnificaţie imediată mai importantă, precum inflaţia,
şomajul şi şocurile petroliere, astfel că modelele de creştere exogenă au fost
înlocuite cu modele de creştere endogenă. Odată cu lucrarea Increasing Returns
and Long Run Growth a lui Romer din 1986, interesul pentru teoria creşterii
economice a reizbucnit, dând naştere celei de-a doua generaţii de modele de
creştere economică. În cadrul acestor modele se urmăreşte o îmbunătăţire
substanţială prin: încercarea de a explica aspecte legate de date care nu erau
discutate în modelul neoclasic; explicarea mai satisfăcătoare a diferenţelor dintre
ratele de creştere economică din diferite ţări; acordarea unei mai mari atenţii
acumulării de cunoştinţe şi instrumentelor de politică macroeconomică în
explicarea procesului de creştere (Romer, 1986, p. 1034). Aceste noi modele
încearcă să explice rata de creştere pe termen lung ca rezultat al comportamentului
agenţilor raţionali din economie, care îşi optimizează comportamentele reflectând
caracteristicile structurale ale economiei, cum ar fi tehnologia şi înclinaţiile către
consum şi acumulare, dar şi politica macroeconomică. Din aceste motive sunt
cunoscute sub numele de modele de creştere endogenă.
Efectul integrării economice asupra amplasării industriale a devenit o
problemă politică de interes deosebit ca urmare a acordurilor integratoare. Astfel,
noua geografie economică ajunge domeniul principal de cercetare al teoriei
comerciale, cercetarea continuând cu analizarea celor mai relevante modele de
divergenţă economică, pornind de la modelele noii economii geografice şi
continuând cu modelul centru-periferie al lui Krugman, respectiv modelul vertical
al lui Krugman-Venables.
Rolul sectorului de export în creşterea economică a devenit tot mai vizibil
odată cu dezvoltarea economică, astfel că apreciem ca importantă abordarea unor
noi categorii de modele, reprezentate de cele ce relevă contribuţia esenţială a cererii
din exterior pentru output-ul ţării asupra ratei de creştere şi analizează reacţia ţării
respective la modificările cererii pentru export, cât şi influenţa acestuia asupra ratei
de creştere. Ca atare, în ultimul subcapitol au fost trecute în revistă cele mai
relevante modele de creştere economică axate pe cererea exterioară: modelul
Heckscher-Ohlin-Samuelson, modelul cauzalităţii cumulative, respectiv ipoteza
Williamson.
Prioritatea Uniunii Europene, dar şi a României este ieşirea din criză într-o
perioadă cât mai scurtă, dar, pentru a asigura un viitor durabil, trebuie să privim
dincolo de priorităţile pe termen scurt. România trebuie să se redreseze şi să se
menţină pe poziţie, creând în acest sens mai multe locuri de muncă şi asigurând
condiţii de viaţă mai bune.

Capitolul III. Strategii de convergenţă economică pentru România şi-a

propus analizarea dimensiunii economice a României pornind de la obiectivele şi
ţintele existente atât la nivel european, cât şi naţional în cadrul Strategiei Europa
2020. Pe baza datelor statistice şi a rezultatelor obţinute am încercat să propunem
soluţii în vederea atingerii acestor ţinte atât la nivel naţional cât şi la nivel
european, dar în mod special a ţintelor de la nivel naţional. Aşadar, în primul
subcapitol 3.1. O strategie pentru ieşirea din periferie – adaptarea la Standardele
Europa 2020, am prezenta diferenţele dintre Strategia Europa 2020 şi Agenda
Lisabona, luând în considerare atât punctele forte ale acesteia din urmă cum ar fi:
obiectivele de dezvoltare economică şi crearea de noi locuri de muncă începând din
anul 2000 şi până în prezent, cât şi punctele slabe ale acesteia şi anume punerea în
aplicare deficitară, cu diferenţe mari de la o ţară la alta în ceea ce priveşte
amploarea reformelor şi ritmul adoptării acestora. Subcapitolul continuă cu
prezentarea obiectivelor de la baza Strategiei Europa 2020, evidenţiind ţintele
pentru anul 2020 existente la nivelul Uniunii Europene şi priorităţile majore de la
originea lor. În vederea identificării unor strategii de convergenţă pentru România
luând în considerare obiectivele Strategiei Europa 2020, a fost realizată o evaluare
mai detaliată a situaţiei actuale a României în ce priveşte cele cinci obiective
europene. Pentru aceasta s-a recurs la o analiză-diagnostic succintă a actualei
situaţii din România. Mai mult, în vederea fundamentării unor strategii viitoare a
fost realizată şi o analiză comparativă a economiei româneşti cu cea a Uniunii
Europene,.
Cercetarea continuă cu cel de-al doilea subcapitol 3.2. Surse actuale ale
convergenţei, în cadrul căruia au fost prezentate cele mai importante surse actuale
de convergenţă pe termen lung din România, şi anume: structura şi dinamica
comerţului exterior, indicele competitivităţii exporturilor, fluxurile de investiţii
străine directe, impactul producţiei industriale şi, nu în ultimul rând,
competitivitatea economică din economia românească. În vederea identificării
decalajelor dintre performanţele României şi cele ale Uniunii Europene am analizat
indicele global al competitivităţii pentru perioada 2012-2013. Ultimul subcapitol al
capitolului III, 3.3. Soluţii pentru accelerarea procesului de convergenţă pe termen
lung prezintă câteva soluţiile necesare pentru creşterea convergenţei pe termen lung
în cazul României cum ar fi: atragerea de investiţii străine directe în domenii cu
valoare adăugată ridicată; o creştere a ponderii comerţului intraindustrial, ceea ce
va genera o simetrie mai ridicată a şocurilor în condiţiile adoptării monedei unice;
o dezvoltare a sectorului serviciilor care va contribui la o convergenţă structurală mai
ridicată; promovarea unei politici industriale eficace pentru a se crea externalităţi
tehnologice; o stimulare mai mare a sectorului IMM-urilor etc.

Capitolul IV. Modelarea econometrică a creşterii economice în funcţie de

factorii determinanţi ai acesteia. Studiu de caz: România şi ţările Europei
Centrale şi de Est reprezintă capitolul cu cel mai mare aport personal în cadrul
acestei cercetări. În acest capitol am încercat să estimăm relaţia dintre creşterea
economică şi factorii ei determinanţi, pornind de la teoria economică. Primul
subcapitol 4.1. Modele econometrice ale creşterii economice utilizate în România
şi alte ţări: o scurtă trecere în revistă prezintă, după cum reiese şi din titlul
subcapitolului, o trece în revistă a literaturii economice de specialitate dedicată
analizei şi modelării fenomenului de creştere economică din diferite ţări, dar în
mod special din România. După identificarea celor mai relevante modele
econometrice care au analizat legătura dintre creşterea economică şi factorii
determinaţi ai acesteia, în cel de-al doilea subcapitol 4.2. Estimarea funcţiei de
producţie în cazul României: metodologie şi rezultate, am estimat funcţia de
producţie de tip Cobb-Douglas considerând ca variabile explicative factorii
tradiţionali – munca şi stocul de capital – la care am adăuga exportul, respectiv
gradul de deschidere a economiei. În următorul subcapitol 4.3. Verificarea
existenţei randamentelor marginale descrescătoare pornind de la ipoteza
modelului Solow, am verificat această ipoteza a lui Solow pornind de la datele
statistice oferite de Eurostat în cazul României pentru perioada 2000-2012.
Conform rezultatelor obţinute pe baza modelului econometric elaborat, am putut
observa că această ipoteza referitoare la randamentele marginale descrescătoare se
verifică în cazul României. În ultimele două subcapitole, 4.4. Modelarea şi
evaluarea impactului investiţiilor străine, al exportului şi al producţiei industriale
asupra creşterii economice: cazul României, respectiv 4.5. Analiză comparativă a
situaţiei României faţă de alte economii Central şi Est Europene, am verifica dacă
între variabilele creştere economică, export/gradul de deschidere a economiei,
investiţii străine directe şi producţie industrială există o relaţie pe termen lung atât
în România, cât şi în ţările Central şi Est Europene. În acest sens am utilizat
modelele de tip VAR şi VECM pentru a estima relaţia pe termen lung dintre
variabilele modelelor şi pentru a determina dacă există o cauzalitate în sens
Granger între acestea atât în cazul României, cât şi al ţărilor Central şi Est
Europene. Obiectivul acestui capitol a fost acela de a determina validitatea
modelelor pe termen lung pentru toate ţările analizate şi totodată identificarea unor
eventuale asemănări în evoluţia acestor ţări comparativ cu cea înregistrată de
România.

CONCLUZII FINALE ŞI CONTRIBUŢII ALE TEZEI

Noţiunea de convergenţă ocupă un loc central în dezbaterile de politică

economică, inspirând implicit, încă de la început, ansamblul progresului integrării
economice. Multitudinea de studii şi cercetări în domeniu ne indică relevanţa
subiectului abordat în această lucrare şi, în acelaşi timp, dificultăţile de analiză a
proceselor de convergenţă, divergenţă şi coeziune. După consultarea literaturii de
specialitate în ce priveşte procesul de convergenţă, definiţia pe care am considerat-
o cea mai sintetică este următoarea: Convergenţa economică reprezintă evoluţia
către atingerea unei ţinte. Drumul parcurs de fiecare ţară înspre atingerea acestei
ţinte poate fi diferit, dar, prin adoptarea acquis-ului comunitar, diferenţele de
percepţie şi implementare a politicilor ţărilor participante se vor reduce, grăbind
atenuarea diferenţelor dintre state (Dinu et al., 2005, p. 14).
În primul capitol al lucrării ne-am concentrat atenţia asupra identificării
celor mai relevante definiţii ale conceptelor de convergenţă şi coeziune economică
şi, totodată, asupra determinării măsurii în care diferă România de celelalte ţări
membre ale Uniunii Europene referitor la cele trei tipuri de convergenţă (reală,
nominală şi instituţională). Nu în ultimul rând, accentul s-a pus pe identificarea
indicatorilor de la baza măsurării procesului de convergenţă economică.
Cercetarea îşi are punctul de pornire în analiza conceptelor de convergenţă
şi coeziune din perspectivă teoretică. Conceptul de convergenţă economică,
cunoscut de asemenea ca efect de catching-up, porneşte de la ipoteza că venitul pe
cap de locuitor în economiile mai sărace va creşte într-un ritm mai alert decât cel
înregistrat de economiile mai bogate. Astfel, ţările în curs de dezvoltare prezintă
potenţial de creştere în ritm mult mai rapid decât ţările mai dezvoltate, ceea ce
favorizează reducerea diferenţialului de venit dintre ele. Mai mult, ţările mai sărace
pot reproduce metode de producţie, tehnologii şi instituţii folosite în prezent în
ţările dezvoltate. Cu toate acestea se poate observa că în ţările membre ale Uniunii
Europene procesul de convergenţă este absent. Situaţia este dată de faptul că o serie
de ţări aflate în curs dezvoltare au potenţial scăzut de creştere pe termen lung, iar
ţările mai dezvoltate tind să avanseze datorită economiilor de scară generate de
utilizarea noilor tehnologii. În altă ordine de idei, numai ţările cu un nivel iniţial
adecvat al capitalului uman pot beneficia de avantajele tehnologiilor moderne. Cât
priveşte coeziunea economică şi socială, acest concept presupune, în viziune
europeană, ameliorarea condiţiilor de muncă şi viaţă ale cetăţenilor comunitari,
respectiv reducerea inegalităţilor existente. Acestea din urmă reprezintă un motiv
pentru care conceptul de coeziune este confundat cu cel de convergenţă. Unii
economişti consideră, astfel, că baza coeziunii economice este dată de o reţea de
pieţe integrate, care are în vedere două dimensiuni: una regională şi una de
ansamblu, la nivel naţional sau al structurilor integrate de state.
În continuare am determinat măsura în care diferă România de celelalte ţări
membre în ce priveşte criteriile de convergenţă economică reală, nominală şi
instituţională. Conform datelor statistice, economia românească nu este pregătită să
facă faţă presiunii forţelor competitive din Uniunea Europeană şi nici celor din
Uniunea Economică şi Monetară. Economia românească este în continuare slab
structurată, având un grad redus de competitivitate. De asemenea putem afirma că
persistenţa inflaţiei ridicate, deficitele bugetare şi de cont curent potenţial
nesustenabile, convergenţa structurală redusă, capacitatea extrem de scăzută de a
absorbi fondurile comunitare, slaba capitalizare a întreprinderilor mici şi mijlocii şi
atenţia insuficientă acordată cercetării-dezvoltării, inovării şi capitalului uman, sunt
îngrijorări ce pun în discuţie atingerea de către România a beneficiilor aderării la
Uniunea Economică şi Monetară în următorii 10 de ani. Se poate afirma că
România prezintă întârzieri atât în ce priveşte criteriile de convergenţă nominală,
dar mai ales în ce priveşte convergenţa reală. Deşi ultimele criterii amintite nu apar
în niciun tratat, nu ar trebui ignorate, pentru că evoluţia României în cadrul Uniunii
Europene ar putea aduce mai multe costuri decât beneficii, dacă nu se iau măsurile
necesare pentru compatibilizarea tuturor structurilor economice.
În vederea măsurării inegalităţilor dintre ţări am prezentat câteva modalităţi
de măsurare a procesului de convergenţă pornind de la cele două definiţii
considerate referenţiale pentru acest concept (Barro and Sala-i-Martin (1990), Sala-
i-Martin (1996), Iancu (2008): convergenţă sigma (σ), care are în vedere reducerea
dispersiei dintre PIB/locuitor al unor ţări, respectiv regiuni, şi convergenţa beta (β),
care presupune faptul că ţări mai sărace cresc mai rapid decât cele mai bogate,
astfel ţările sărace le vor putea ajunge din urmă pe cele mai bogate într-un orizont
de timp determinat. Referitor la convergenţa sigma am identificat că printre cei mai
utilizaţi indicatori de la baza procesului sunt abaterea standard sau coeficientul de
variaţie a nivelului PIB-ului/locuitor, indicatori care măsoară gradul de
omogenitate. De asemenea am identificat alţi indicatori de la baza măsurării
procesului, care fac referire la gradul de concentrare şi polarizare, mai exact:
coeficientul Gini, coeficientul Gini-Struck, coeficientul şi curba Gini-Lorenz,
coeficientul Herfindahl, curba Lorentz, indicele Theil şi indicatorul de polarizare.
Rezultatele obţinute privind gradul de dispersie în raport cu PIB/locuitor prin
intermediul coeficientului de variaţie, în perioada 1995-2011, arată: o tendinţă de
creştere a dispersiei la nivelul UE-15, ceea ce sugerează creşterea divergentă în
cazul vechilor state membre, convergenţa reală sigma nefiind confirmată; o
tendinţă de scădere a dispersiei la nivelul UE-25, ceea ce ne permite să apreciem că
acest grup de ţări se bucură de creşterea convergentă semnificativă a economiilor
şi, practic, influenţează pozitiv rezultatele înregistrate de UE-27; o tendinţă foarte
slabă de diminuare a dispersiei la nivelul UE-27 în ambele variante de calcul şi
manifestarea extrem de redusă a convergenţei reale sigma; o diferenţă considerabilă
a nivelului coeficientului de variaţie a PIB/locuitor calculat pe baza ratelor de
schimb faţă de nivelul aceluiaşi indicator calculat pe baza parităţii puterii de
cumpărare în cazul UE-27 şi UE-25. Acest ultim rezultat arată că ţările membre ale
Uniunii Europene, mai puţin dezvoltate şi în special cele care au intrat în Uniunea
Europeană în 2004, respectiv 2007, au avut şi încă au monede naţionale puternic
subapreciate, fapt ce influenţează puternic gradul ridicat de dispersie a economiilor.
Prin urmare putem afirma, ţinând cont de perioada analizată, că ţările cu nivel de
dezvoltare mai scăzut vor tinde spre niveluri superioare de dezvoltare economică.
Un al doilea concept analizat în legătură cu măsurarea procesului de
convergenţă este convergenţa beta. Metodologia utilizată de Barro şi Sala-i-Martin
(1990) pentru măsurarea convergenţei beta a implicat estimarea unei ecuaţii de
regresie privind creşterea economică, mai exact determinarea relaţiei dintre ritmul
mediu anual de creştere a PIB/locuitor pentru o perioadă de timp T şi nivelul iniţial
al PIB/locuitor în anul t0. Problema recuperării regresului ori a înlăturării
decalajelor de dezvoltare dintre ţările membre ale Uniunii Europene rămâne un
subiect esenţial şi de mare actualitate pentru strategia economică, ştiinţifică şi
tehnologică a Uniunii Europene. Astfel, în ultima parte a primului nostru capitol
ne-am propus să determinăm perioada de timp necesară ca România să realizeze
convergenţa cu Uniunea Europeană. Rezultatele au arătat că, sub raportul perioadei
de timp necesare realizării convergenţei României cu Uniunea Europeană, situaţia
nu este favorabilă. În ipoteza unui diferenţial de circa 4 puncte procentuale al
creşterii PIB pe termen lung şi foarte lung, cum ar fi creşterea PIB-ului României
de 3 puncte procentuale pe an, faţă de creşterea medie anuală a PIB-ului european
de 1,5 puncte procentuale pe an, decalajul ar putea fi recuperat în circa 54 de ani,
fără a lua în calcul aprecierea în termeni reali a leului faţă de euro, iar dacă
creşterea PIB-ului României ar fi de doar 2 puncte procentuale pe an, decalajul ar fi
recuperat în 135 de ani. Pentru a reduce acest decalaj dintre România şi Uniunea
Europeană, esenţială pentru România ar fi stimularea economisirii, încurajarea
investiţiilor, reducerea gradului de părăsire timpurie a şcolii, investirea în cercetare-
dezvoltare. Cu toate că România a înregistrat ritmuri de creştere superioare
comparativ cu economiile dezvoltate, considerăm că nu va exista o aliniere perfectă
a tuturor statelor din Uniunea Europeană în raport cu procesul de convergenţă
absolută.
Teoria creşterii economice a evoluat rapid sub forma a două generaţii
distincte de modele. Prima generaţie este inspirată de modelul neoclasic Solow–
Swan. Aceste modele aveau asociate surse exogene de creştere pe termen lung,
ceea ce a făcut să fie denumite modele de creştere exogene. Teoria neoclasică a
creşterii economice exogene a pornit de la ipoteza unei economii stabile, care tinde
spre ocuparea deplină a resurselor.
Conform primelor abordări ale teoriei neoclasice a creşterii economice
exogene, posibilitatea realizării convergenţei economice a ţărilor stă sub semnul
îndoielii din pricina diferenţelor semnificative dintre ţările sărace şi cele bogate în
ce priveşte ratele de economisire, respectiv capacităţile investiţionale. În timp ce
convergenţa absolută susţine egalizarea veniturilor pe cap de locuitor între ţări,
indiferent de nivelul lor iniţial, convergenţa condiţională sugerează apropierea
nivelului veniturilor pe locuitor, în condiţiile menţinerii unor disparităţi importante
de dezvoltare între economii.
Legat de modelele creşterii economice endogene, acestea oferă concluzii
diferite de modelele neoclasice vizând existenţa convergenţei. Noile modele de
creştere economică endogenă subliniază caracterul nelimitat al progresului tehnic,
influenţat de cunoştinţe, în vederea economisirii tuturor factorilor de producţie.
Deoarece aceste modele susţin randamentele marginale constante sau
crescătoare ale investiţiilor, se poate concluziona că în cadrul lor procesul de
catching-up, argument al modelelor neoclasice, nu este prezent. Astfel, existenţa
convergenţei în cadrul acestor modele nu poate fi confirmată.
Modelele noii geografii economice care interpretează disparităţile regionale
se îndepărtează de modelul neoclasic, furnizând o serie de explicaţii ale absenţei
convergenţei. Modelul centru-periferie determină modul în care pot apărea
economiile de aglomerare din interacţiunea dintre economiile de scară de la nivelul
unui producător individual, costurile de transport şi mobilitatea factorilor. În ce
priveşte regiunile centrale, ele dispun de un stoc important de capital uman şi
intelectual, cu efect pozitiv asupra intensificării transferului de tehnologie şi cu o
rată de creştere economică ridicată, în timp ce regiunile periferice se caracterizează
prin capacitate redusă de implementare a progresului tehnic, fapt ce afectează
sustenabilitatea procesului de convergenţă economică. În condiţiile în care
predomină factori de convergenţă sau divergenţă, economiile centrului şi ale
periferiei vor reacţiona diferit la condiţiile de realizare a integrării economice. Aici
amintim mobilitatea capitalului, a forţei de muncă şi a tehnologiilor din diferite ţări.
De asemenea, cu ajutorul modelului centru-periferie se pot studia alte aspecte
economice mai apropiate de lumea reală, precum includerea costurilor necesare
transportului şi produselor agricole, dependenţa dintre politica comercială şi
aglomerare etc. În ultima parte a celui de-al doilea capitol am prezentat a treia
generaţie de modele, care face parte dintr-o categorie aparte a modelelor de creştere
economică, adică cele axate pe cererea exterioară a regiunii, ce analizează reacţia
ţării respective la modificările cererii de export şi influenţa cererii asupra ratei de
creştere.
Spre deosebire de teoriile neoclasice, punctul-forte al modelelor axate pe
sectorul de export îl constituie semnificaţia majoră pe care aceste teorii o acordă
factorilor cererii, fără a exclude oferta din cadrul economiei unei regiuni. Punctul
slab al acestor modele constă în absenţa din analiză a unor factori interni cu efect
dominant asupra creşterii economice regionale, precum: calitatea activităţii
întreprinzătorilor autohtoni, programele de dezvoltare guvernamentale,
imposibilitatea identificării tipurilor de exporturi în care este suficient să se
specializeze regiunea, ignorarea consecinţelor creşterii economice asupra balanţei
de plăţi.
 Williamson susţine că, pe măsură ce se înregistrează progrese în procesul de
dezvoltare a unei ţări, are loc şi o schimbare de direcţie (curba U inversată) în
modelul inegalităţii de la nivel interregional. Cercetările empirice (Dall’erba şi Le
Gallo, 2008, Brasili şi Gutierrez, 2004) au demonstrat că ipoteza lui Williamson se
verifică doar în cazul ţărilor dezvoltate, în timp ce restul ţărilor pot înregistra o
tendinţă divergentă în plan regional, chiar şi dacă nu există creştere economică la
nivel naţional.
Pornind de la cele prezentate şi ţinând cont de progresele lente înspre
diminuarea decalajului de venituri dintre România şi Uniunea Europeană din
ultimele două decenii, considerăm că România ar trebui să pună mai mare accent
pe investiţii şi mai puţin pe economia bazată pe acumularea de factori. Totuşi, dacă
România nu va înregistra progrese în direcţia unei economii bazate pe cunoaştere,
recuperarea decalajelor de dezvoltare va întârzia atât timp cât Uniunea Europeană
ar putea realiza o creştere economică sustenabilă având ca punct de plecare
transferurile de tehnologie prin intermediul investiţiilor străine şi cercetarea-
dezvoltarea, mai exact trăsături specifice modelelor de creştere economică
endogenă.
Adaptarea la prevederile Strategiei Europa 2020 va presupune o schimbare
de paradigmă a surselor creşterii în România. În capitolul al treilea am exemplificat
mecanismele capabile să genereze creşterea competitivităţii economice în vederea
atingerii obiectivelor Stategiei Europa 2020. România economiseşte puţin şi
investeşte puţin, ceea ce determină un stoc redus de investiţii străine directe. În
vederea creşterii susţinute pe termen mediu şi lung, o soluţie ar fi sporirea stocului
de capital (conform modelului Solow), dar şi crearea unei infrastructuri
tehnologice, creşterea investiţiilor în cercetare-dezvoltare, inovare şi capital uman,
dezvoltarea sectorului de servicii, o capacitate mai mare de absorbţie a fondurilor
structurale etc. Pornind de la obiectivele şi ţintele de la nivel naţional, în cazul
României putem concluziona că obiectivul care se apropie cel mai mult de ţinta
Strategiei este al emisiilor de gaze cu efect de seră, posibil datorită reliefului variat
de care dispune ţara noastră. La polul opus se află rata de părăsire timpurie a şcolii
şi mărimea populaţiei cu vârsta cuprinsă între 30-34 de ani cu studii terţiare.
Pe baza datelor statistice oferite de Eurostat am făcut observaţia că rata
părăsirii timpurii a şcolii în România este cu mult peste media UE-27, înregistrând
în 2012 o pondere de 17,4%, comparativ cu a UE-27 de 12,8%. Mai mult, rata
depăşeşte nivelul de referinţă al UE de 10%, rămânând aproape la aceeaşi valoare
ca în 2011, anume de 17,5%. O soluţie eficientă care ar putea reduce rata părăsirii
timpurii a şcolii este identificarea grupului-ţintă de tineri ce urmează să se
încadreze în această categorie de vârstă pentru a-i cunoaşte nevoilor reale, respectiv
pentru a identifica măsurile viabile de creştere a capacităţii sistemului de educaţie
şi formare profesională care-i pot ajuta să-şi îndeplinească aceste nevoi. Mai mult,
trebuie create noi oportunităţi de educaţie şi formare profesională nonformală, care
să le permită tinerilor ce nu sunt cuprinşi în sistemul formal de educaţie să-şi
continue studiile. În ce priveşte populaţia cu vârste cuprinse între 30-34 de ani cu
studii terţiare, rata de absolvire în învăţământul terţiar a înregistrat în 2012 o
pondere din totalul populaţiei egală cu 21,8%, aşadar cu 14 puncte procentuale sub
media UE-27, egală cu 35,8%. Cu toate acestea s-au realizat progrese constante în
ultimii cinci ani: ponderea absolvenţilor de învăţământ terţiar din totalul populaţiei
cu vârste între 30-34 de ani a crescut de la 13,3% în 2007 la 20,4% în 2011 (Fondul
European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013, Mai 2013, Sectorul
“Educaţie”, p. 3-4).
Având în vedere obiectivul Strategiei privind ocuparea forţei de muncă,
care prevede ocuparea în proporţie de 70% a tuturor persoanelor cu vârsta cuprinsă
între 20-64 de ani, România este încă departe de a-l atinge, având o rată de ocupare
de doar 63,8% în 2012, deci înregistrând o creştere de doar 1% faţă de 2011
(Eurostat, Baze de date). În România, rata de ocupare a forţei de muncă s-a
apropiat cel mai mult de obiectivul naţional de 70% stabilit în cadrul Strategiei
Europa 2020 în anul 2006. În acest an, rata de ocupare a forţei de muncă a fost de
64,8%, urmând ca de acum încolo discrepanţele să se adâncească (Fondul
European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013, Mai 2013, Sectorul
“Ocuparea forţei de muncă”, p. 3).
În ce priveşte riscul de sărăcie sau excluziunea socială la care este expusă
populaţia României, ponderea populaţiei este de 40,3%, aproape dublă faţă de
media europeană de 24,1%. Aşadar, la un total de 8,63 milioane de persoane
expuse riscului de sărăcie în 2011, 4,74 milioane erau în risc de sărăcie, având un
venit disponibil mai mic de 60% din mediana veniturilor disponibile, 6,28 milioane
erau sever afectate din punct de vedere material, iar 1,14 milioane locuiau în
gospodării cu nivel de ocupare foarte redus (Fondul European de Dezvoltare
Regională prin POAT 2007-2013, Mai 2013, Sectorul “Incluziunea socială şi
combaterea sărăciei”, p. 4).
Câteva dintre recomandările făcute de economişti pentru adaptarea rapidă a
României la cerinţele Strategiei Europa 2020 constau în: stimularea activităţilor de
formare permanentă a forţei de muncă (educaţie continuă, profesionalizată), care va
determina creşterea forţei de muncă calificată (muncitori calificaţi); creşterea
atractivităţii unei regiunii, care va atrage şi muncitori calificaţi pentru celelalte
firme; atragerea mai multor activităţi de conceptualizare, precum cele de cercetare-
dezvoltare, design, implementare etc. ale firmelor occidentale puternice, şi nu
neapărat pe cele de comercializare, adică de distribuţie şi marketing.
În ce priveşte sursele actuale ale convergenţei din România, performanţa
exportului în sectorul de producţie joacă un rol mai mare decât în Uniunea
Europeană. Cu toate acestea, productivitatea este mai scăzută la noi decât în
Uniunea Europeană. Faptul poate fi cauzat de absenţa unei strategii funcţionale de
export în România, care a făcut ca firmele ce au realizat investiţii străine directe în
economia românească să stabilească profilul exporturilor româneşti, în care
predomină produse cu valoare adăugată mică. Conform datelor oferite de Eurostat
în 2011, 55% dintre exporturile româneşti foloseau forţa de muncă slab calificată,
15% foloseau resursele naturale (în special produse agricole), 20% erau intensive în
capital, iar 10% foloseau forţa de muncă superior calificată. Este necesară, de
aceea, conceperea unei strategii de creştere a similarităţii structurii exporturilor
româneşti cu cele din Uniunea Europeană, care să conducă la stimularea
economiilor de scară şi la creşterea productivităţii. Referitor la decalajul dintre
performanţele României şi cele ale Uniunii Europene, acesta este semnificativ,
indicele competitivităţii globale fiind de 4,06 în 2012-2013, aşadar România
clasându-se pe penultimul loc în UE şi pe locul 78 în lume (World Economic
Forum, 2013). Respectiva poziţie a României în clasamentul competitivităţii este
cauzată în special de situaţia precară a întreprinderilor, respectiv de accesul relativ
redus la tehnologie şi slaba capacitate de inovare economică. Investiţiile străine
directe reprezintă o altă sursă a convergenţei economice. O măsură în vederea
atragerii de investiţii străine directe ar fi specializarea în domenii cu valoare
adăugată ridicată, care să fie interconectate, astfel încât să ridice competitivitatea
economiei româneşti. Conceperea unei strategii pentru reţinerea lucrătorilor înalt
calificaţi este benefică oricărei ţări. Acest lucru poate fi realizat prin înfiinţarea de
parcuri industriale sau prin stimulente fiscale acordate firmelor din domeniile de
înaltă tehnologie.
În vederea identificării relevanţei acestor surse actuale ale convergenţei
asupra procesului de creştere economică atât în România, cât şi în ţările central şi
est-europene, în ultimul capitol al acestei cercetări am utilizat modele
econometrice. Conform rezultatelor obţinute pe baza modelelor econometrice
elaborate în respectivul capitol putem susţine că, în cazul României, ipoteza
referitoare la randamentele descrescătoare din modelul lui Solow se verifică. Acest
aspect este confirmat atât de suma celor doi coeficienţi α şi β aferenţi factorilor de
producţie, capital şi muncă, care a fost egală cu o valoare subunitară, cât şi de
coeficientul µ al ecuaţiei, care a presupus descompunerea PIB-ului
potenţial/lucrător în raport cu gradul de înzestrare. Situaţia se explică prin faptul că
ponderea populaţiei ocupate în agricultură (care a produs mai mult pentru
autoconsum, astfel variaţia acestora a influenţat rata de creştere economică într-o
foarte mică măsură) a început să scadă, aceasta orientându-se spre ramura mai
dinamică a economiei, spre servicii, generând o elasticitate pozitivă a PIB-ului
potenţial în raport cu populaţia ocupată. Mai mult, putem concluziona că în
România gradul de deschidere a economiei influenţează creşterea economică doar
la nivelul eşantionului, la nivelul populaţiei totale influenţa fiind nesemnificativă.
În schimb, în ce priveşte exportul, acesta influenţează în sens direct creşterea
economică din România fapt ce poate duce la creşterea eficienţei firmelor interne.
Deşi în urma calculelor a rezultat că gradul de deschidere a economiei nu are
impact la fel de mare asupra creşterii economice precum exportul, nu putem să nu
constatăm că, odată cu aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, creşterea
gradului de deschidere a economiei a avut impact pozitiv asupra PIB-ului real
(lucru confirmat şi de valoarea coeficientului variabilei grad de deschidere a
economiei), ceea ce a generat creşterea ratei de investiţii, chiar dacă pe termen
scurt.
În vederea identificării unei relaţii între variabilele creştere economică,
export/grad de deschidere, investiţii străine directe şi producţie industrială în cazul
României şi al ţărilor Europei Centrale şi de Est, am elaborat pentru fiecare ţară
două modele econometrice. Pentru a identifica o posibilă relaţie pe termen lung în
cadrul modelelor pentru România şi ţările Europei Centrale şi de Est am aplicat
testul de cointegrare Johansen. În funcţie de rezultatele obţinute în urma testului am
decis oportunitatea aplicării modelului VEC pentru fiecare economie în parte.
Acest model este valid doar când coeficientul de ajustare δ este negativ. Dacă
acesta este pozitiv sau nesemnificativ statistic, afirmăm că vectorul de corecţie nu
contribuie la realizarea echilibrului pe termen lung al variabilei dependente. Ţările
caracterizate de inexistenţa unei relaţii de cointegrare între variabilele modelului au
fost Letonia, Slovacia şi Ungaria. În cazul lor, pentru a identifica impactul
variabilelor exogene asupra variabilei endogene “creştere economică” am utilizat
un model VAR cu diferenţe.
Pe baza rezultatelor obţinute putem afirma că investiţiile străine directe au
influenţă pe termen lung asupra procesului de creştere economică, însă destul de
scăzută în majoritatea ţărilor analizate. Faptul este dat în mare măsură de criza
economică mondială şi de turbulenţele care au cuprins zona euro ducând la
scăderea considerabilă a investiţiilor în 2008, anume cu 9% în noile state membre
şi cu 22% în estul Europei. Ţările care au reuşit să se menţină în măsură mai mică
sau mai mare la nivel constant din punctul de vedere al investiţiilor sunt Cehia,
Ungaria şi Slovacia. Aici investiţiile străine directe cu aport de capital s-au
menţinut la nivel constant şi după apariţia crizei, continuând în proiecte orientate
pe exporturi, în industrii care au suferit scăderi importante de producţie în acea
perioadă (Popa, 2009, p. 106). Mai mult, odată cu aderarea acestor ţări la Uniunea
Europeană, procesul de creştere economică a devenit mai sensibil la evoluţia
schimburilor comerciale decât la evoluţia ratei investiţiilor, aspect confirmat şi de
rezultatele obţinute pe baza modelelor econometrice elaborate mai sus. Cu mici
excepţii, în România, începând cu anul 1990 şi până în prezent, ritmul de
participare a capitalului străin la investiţiile directe a fost pozitiv. Acesta a fost
influenţat de existenţa unei pieţe de investiţii, de restructurarea industriei, de
dezvoltarea producţiei de servicii multiple, de atractivitatea cadrului legislativ care
să dea garanţii investitorilor străini.
Pentru că statele din Uniunea Europeană sunt interconectate, iar schimburile
comerciale dintre ele extrem de puternice, efectele crizei s-au propagat rapid la
nivelul tuturor acestor economii. Criza financiară a lovit diferitele state membre
într-o măsură diferită. Aşa cum reiese din estimările deja făcute, în Bulgaria,
Estonia, Lituania, Ungaria şi Slovenia criza a dus la diminuarea influenţei
exportului asupra creşterii economice, în timp ce Letonia, Cehia şi Polonia par mai
puţin afectate decât restul ţărilor centrale şi est-europene. O cauză a declanşării
acestui proces ar putea fi dependenţa de export a economiei. Ţările în care cererea
de export a fost mare şi care au înregistrat surplusuri în conturi, sunt mult mai
expuse la micşorarea comerţului mondial, iar ţările care au avut surplusuri mari pot
fi şi ele expuse efectelor de corecţie, balanţei, în ce priveşte activele financiare ale
pieţelor (Burghelea, 2011, p. 110). Referitor la producţia industrială, în majoritatea
ţărilor aceasta este puternic afectată de scăderea cererii externe, care a început şi ea
odată cu criza economică. Producţia industrială în statele membre ale Uniunii
Europene a atins valoarea maximă în aprilie 2008, urmată de declinul activităţii,
care a durat un an, perioadă în care producţia a scăzut cu 19,1% (Dachin, 2012, p.
47). Cu toate că în prima jumătate a anului 2011 au reapărut semne de reducere a
producţiei industriale pe ansamblul statelor membre ale Uniunii Europene,
România a înregistrat în trimestrul III al anului 2011 (faţă de aceeaşi perioadă a
anului 2010) una dintre cele mai mari creşteri a producţiei industriale (7,7%), mai
mare decât cea din Uniunea Europeană (5,3%). Pornind de la rezultatele obţinute în
acest capitol putem afirma că atât în România, cât şi în ţările central şi est-
europene, procesul de convergenţă reală a devenit mai sensibil la evoluţia
schimburilor comerciale şi producţiei industriale decât la evoluţia investiţiilor
străine directe. Astfel, considerăm că pentru a reduce decalajul dintre România şi
Uniunea Europeană, ţara noastră are nevoie de mai multe investiţii pentru a susţine
creşterea economică. De asemenea este necesară accelerarea reformelor structurale
în special pe piaţa forţei de muncă, dar şi creşterea investiţiilor în infrastructura de
transport şi, bineînţeles, în tehnologie.

BIBLIOGRAFIA GENERALĂ

Cărţi :
Acemoglu, D. (2009). Introduction to modern economic growth. New Jersey: Princeton
University Press.
Aghion, P. şi Howitt, P. (2009). The economics of growth. Cambridge, Mass.: MIT Press.
Albu, L. L., Iordan, M. şi Lupu, R. (2012). Creşterea contribuţiei comerţului exterior la
realizarea convergenţei reale. Bucureşti: Editura Economică.
Andrei, T. şi Bourbonnais, R. (2008). Econometrie. Bucureşti: Editura Economică.
Andrei, T., Stancu, S., Iacob, A.I. şi Tuşa, E. (2008). Introducere în econometrie utilizând
EViews. Bucureşti: Editura Economică.
Barro, R. J. şi Sala-i-Martin, X. (1992b). Convergence, topic 2, Dynamics and
Convergence. London: JPE Puplishing House.
Barro, R.J. (1999). Economic growth. Cambridge, Mass.: MIT Press.
Bădulescu, A. (2006). Ocuparea şi şomajul între abordări teoretice şi realităţi
contemporane. Oradea: Editura Universităţii din Oradea.
Bădulescu, D. (2007). Globalizarea şi băncile. Bucureşti: Editura Economică.
Berinde, M. (2009). Uniunea Europeană şi integrarea economică regională. Bucureşti:
Editura Tribuna Economică.
Bernanke, B., Gürkaynak, R.S. şi National Bureau of Economic Research (2001). Is
growth exogenous?: taking Mankiw, Romer, and Weil seriously. Cambridge, MA.:
National Bureau of Economic Research.
Brakman, S., Garretsen, H. şi Marrewijk, C. van (2001). An introduction to geographical
economics trade, location and growth. Cambridge; New York: Cambridge
University Press.
Brakman, S., Garretsen, H., Marrewijk, C. van şi Brakman, S. (2009). The new
introduction to geographical economics. Cambridge, UK; New York: Cambridge
University Press.
Bucur, I. A. (2012). Convergenţa şi divergenţa în procesul integrării economice europene.
Iaşi: Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza.
Cai, J., Leung, P. şi Hishamunda, N. (2009). Assessment of comparative advantage in
aquaculture: framework and application on selected species in developing
countries. Roma: Electronic Publishing Policy and Support Branch.
Canova, F. (2007). Methods for applied macroeconomic research. Princeton: Princeton
University Press.
Caselli, F. şi Lefort, F. (1997). Reopening the convergence debate: a new look at cross-
country growth empirics. Santiago, Chile: Banco Central de Chile.
Chatterjee, P. (2006). Convergence in a stochastic dynamic Heckscher-Ohlin model.
Ottawa: Bank of Canada.
Chilian, M. N. (2011). Competitivitatea economiei romanesti in conditiile integrarii.
Bucureşti: Editura Universitară.
Constantin, D. L. (2010). Economie regionala. Teorii, modele, politici. Iaşi: Editura ASE.
Constantin, D. L., Drăgan, G., Pascariu, G. C. şi Bănică, G. (2009). Evoluţii în modelarea
şi cercertările exploratorii privind convergenţa în creşterea economică regională.
Pascariu G. C. (coord), Studii de teoria şi practica dezvoltării regionale în
Europa. Iaşi: Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza.
Davies, S. şi Hallet, M. (2002). Interactions between national und regional development.
Hamburg: HWWA.
De Grauwe, P. (2007). Economics of monetary Union. Seventh Edition. New York: Oxford
University Press Inc.
Dinga, E. (2009). Studii de economie: contribuţii de analiză logică, epistemologică şi
metodologică. Bucureşti: Editura Economică.
Dinga, E., Băltăreţu, C. şi Prelipceanu, C. (2010). Noua Strategie Europeana pentru
creştere economică şi ocuparea forţei de muncă (Europa 2020): obiective,
instrumente de monitorizare a implementării, resurse instituşionale, recomandări
de implementare. Institutul European din România.
Dinu, M., Socol, C. şi Marinaş, M. (2005). Mecanisme de convergenţă şi coeziune.
Bucureşti: Editura Economică.
Dølvik, J. E. (1999). The globalisation challenge: convergence or divergence of national
labour market institutions? Oslo: Fafo Institute for Applied Social Science.
Freedom House (2012). Nations in Transit 2012 Democratization from Central Europe to
Eurasia. New York: Rowman şi Littlefield Publishing.
Golban, R. şi Silaşi, G. (2009). Eurosistemul. O tensiune arhitecturală a convergenţei.
Bucureşti: Editura Economică.
Greiner, A., Semmler, W. şi Gong, G. (2005). The forces of economic growth: a time
series perspective. Princeton, N.J.: Princeton University Press.
Hallet, M. (1997). National and regional development in Central and Eastern Europe:
implications for EU structural assistance. Brussles: Directorate-General for
Economic and Financial Affairs, Commission of the European Communities.
Hen, C. şi Léonard, J. (2002). Uniunea Europeană. Ediţia a 10-a, trad. Ioana Gligor,
Bucureşti: C.N.I, „Coresi” S.A.
Jones, C.I. (2002). Introduction to economic growth. New York: W.W. Norton.
Jovanovic, M. N. (2005). The Economics of European Integration. Limits And Prospects.
Cheltenham, U.K.: Edward Elgar Publishing.
Leamer, E. E. (1995). The Heckscher-Ohlin Model in theory and practice. Princeton, N.J.:
International Finance Section, Department of Economics, Princeton University.
Marinaş, M. (2008). Convergenţa economică. Bucureşti: Editura Economică.
Meşter, I. T. (2007). Creştere şi ciclicitate. Modelare macroeconomică. Cluj-Napoca:
Editura Dacia.
Meşter, I.T. (2012). Econometrie. Oradea: Editura Universităţii din Oradea.
Miller, A. T. şi şi Kim, A. B. (2012). 2012 Index of Economic Freedom. Defining
Economic Freedom. Washington DC: The Heritage Foundation şi The Wall Street
Journal.
Miller, A. T., Holmes, K. R. şi Feulner, E. (2013). Index of Economic Freedom. Romania
Economic Freedom Score. Washington DC: The Heritage Foundation.
Mole, W. T. M. (2006). The economics of European integration: theory, practice, policy.
Ediţia a 5-ea. Aldershot: Ashgate Publishing Limited.
Myrdal, G. (1957). Economic theory and under-developed regions. Londra: Editura
Gerald. Duckworth & Co.
North, D. C. (1990). Institutions Institutional Changes and Economic Performance.
Cambridge: Cambridge University Press.
Pascariu, G. C. (2005). Despre convergenta si divergenta in procesul de integrare
europeana. Iaşi: Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza.
Prisecaru, P. (coord). (2008). Procesul de convergenţă instituţională. Vol. I. Bucureşti:
Editura Economică.
Prisecaru, P. (coord). (2009). Procesul de convergenţă instituţională. Vol. II. Bucureşti:
Editura Economică.
Reiss, J.P. (2000). On the convergence speed in growth models. FEMM Working paper
series 22. Magdeburg: Otto von Guericke Univ.
Salvadori, N. (2003). The theory of economic growth: a “classical’ perspective.
Cheltenham, U.K.; Northampton, Mass.: Edward Elgar.
Socol, A. G. (2009). Macroeconomia integrării monetare europene. Cazul României.
Instantia crucis 3. Bucureşti: Editura Economică.
Stancu, S. (2011). Econometrie. Teorie şi aplicaţii utilizând Eviews. Bucureşti: Editura
ASE.
Stojanov, D. şi Kandžija, V. (2013). Relevance of Krugman-Eichengreen Effect, Theory of
Comparative Advantage and Theory of Competitive Advantage for the Enlarged
Europe Convergence Process. Rochester, NY: Social Science Research Network.
http://papers.ssrn.com/abstract=2238756.
Tumpel-Gugerell, G. şi Mooslechner, P. (2003). Economic Convergence and Divergence
in Europe: Growth and Regional Development in an Enlarged European Union.
Northampton, Massachusetts: Edward Elgar Publishing Ltd.

Articole:
Aghion, P. şi Howitt, P. (1992). A Model of Growth through Creative Destruction.
Econometrica. 60 (2). pp. 323–51.
Ahsan, S. M. şi Nica, M. (2004). Institutions, Integration and Poverty in Eastern Europe
and Former Soviet Union (EEFSU): Part I. Workshop on Institutions and Growth.
CESifo Venice Summer Institute 2004. pp. 1–18.
Ailenei, D. şi Dobre, M. H. (2006). Influenţa educaţiei asupra coeziunii economice şi
sociale în România. Suplimentul Revistei de Economie Teoretică şi Aplicată -
România în Uniunea Europeană. Potenţial de convergenţă. pp. 161–166.
Andrei, E.A. şi Huidumac-Petrescu, C.E. (2013). Economisirea şi creşterea economică: o
analiză empirică pentru ţările zonei euro. Economie teoretică şi aplicată. XX (7).
pp. 39–55.
Ark, B. van şi Piatkowski, M. (2004). Productivity, innovation and ICT in Old and New
Europe. International Economics and Economic Policy. 1 (2-3). pp. 215–246.
Bajona, C. şi Kehoe, T. J. (2010). Trade, growth, and convergence in a dynamic
Heckscher-Ohlin model. Federal Reserve Bank of Minneapolis Research
Department Staff Report. 378. pp. 1-54.
Barro, R. J. (1990). Government Spending in a Simple Model of Endogenous Growth.
Journal of Political Economy. 98 (5 Part 2: The Problem of Development: A
Conference of the Institute for the Study of Free Enterprise Systems). pp. S103–
S125.
Barro, R. J. (1991). Economic Growth in a Cross Section of Countries. The Quarterly
Journal of Economics. 106 (2). pp. 407–443.
Barro, R. J. şi Sala-i-Martin, X. (1990). Economic Growth and Convergence across the
United Stated. National Bureau of Economic Research Working Paper Series.
(3419). pp. 1-61.
Barro, R. J. şi Sala-i-Martin, X. (1992a). Convergence. Journal of Political Economy. 100
(2). pp. 223–251.
Bădulescu, A. (2009). From Strong Economic Growth to Real Crisis in Romania - How
Bad is the Picture? Analele Universităţii din Oradea, Ştiinţe Economice, TOM XV.
2 (1). pp. 236–241.
Bădulescu, A. şi Bădulescu, D. (2007). Foreign Direct Investment In The World – Trends
And Structural Issues (I – Evolution And Geographical). Analele Universităţii din
Oradea, Ştiinţe Economice, TOM XV. 1 (1). pp. 41–45.
Begu, L. S. (2011). Cohesion in the European Union – Used Markov Chains Method.
Review of General Management. 14 (2). pp. 91–96.
Bhandari, R., Pradhan, G., Dhakal, D. şi Upadhyaya, K. (2007). Foreign Aid, FDI and
Economic Growth in East European Countries. Economics Bulletin 6 (13), pp. 1–9.
Binder, M. şi Pesaran, M.H. (1999). Stochastic Growth Models and Their Econometric
Implications. Journal of Economic Growth. 4 (2). pp. 139–183.
Boyle, G. E. şi McCarthy, T. G. (1997). A Simple Measure of β Convergence. Oxford
Bulletin of Economics and Statistics. 14 (2). pp. 257–264.
Brasili, C. şi Gutierrez, L. (2004). Regional convergence across European Union.
EconWPA în Development and Comp System. pp. 1-13.
Burghelea, C. (2011). Perspectivele crizei economice între actual şi previziune. Revista
Economie Teoretică şi Aplicată. XVIII (8(561)). pp. 108–119.
Capolupo, R. şi Celi, G. (2005). Openness and Growth in Central Eastern European
Countries. Economia Internazionale / International Economics. 58 (2). pp. 141–
165.
Ciriaci, D. şi Palma, D. (2008). The role of knowledge-based supply specialisation for
competitiveness: A spatial econometric approach. Papers in Regional Science. 87
(3). pp. 453–475.
Cîţu, F. (2012). Euro mai devreme sau mai târziu. Societatea Academica din România.
Raportul Anual de Analiză şi Prognoză. România în 2012. pp. 13–24.
Clipa, R. I., Pohoaţă, I. şi Clipa, F. (2012). Noua geografie economică şi politica regională
a României. Economie teoretică şi aplicată. XIX 8 (573), pp. 3–13.
Collier, J. (2003). Hierarchical Dynamical Information Systems With a Focus on Biology.
Molecular Diversity Preservation International - Entropy. 5 (2). pp. 100–124.
Dachin, A. (2012). Industria – sursă vulnerabilă de relansare economică în România.
Economie Teoretică şi Aplicată. XIX (1(566)). pp. 45–53.
Dall’Erba, S. şi Le Gallo, J. (2008). Regional convergence and the impact of European
structural funds over 1989-1999: a spatial econometric analysis. EconWPA. pp. 1-
40.
Daud, S.N.M. (2011). Debt-Growth Nexus: A Spatial Econometrics Approach for
Developing Countries. Transition Studies Review. 18 (1). pp. 1–15.
De la Fuente, A. (2002). Convergence across countries and regions: theory and empirics.
Unitat de Fonaments de l’Anàlisi Econòmica (UAB) and Institut d’Anàlisi
Econòmica (CSIC) series UFAE and IAE Working Papers, 2002, pp. 1–40.
Dickey, H. (2001). Regional Earnings Inequality in Great Britain: A Decomposition
Analysis. Regional Studies. 35 (7). pp. 605–612.
Dinu, M. şi Socol (2006a). From Solow Model to Endogenous Economic Growth –
Romania’s Reinsertion into Civilization? Revista Informatica Economică. 1 (37).
pp. 122–127.
Dinu, M. şi Socol, C. (2006). O schiţă a ieşirii din periferie. În cadrul Simpozionului
Ştiinţific Naţional „România în Uniunea Europeană. Potenţial de convergenţă”.
Dinu, M., Angelescu, C. şi Ailenei, D. (2008). Coeziunea economică şi sistemul de pieţe
integrate. Revista Economie Teoretică şi Aplicată. Suplimentul Revistei Economie
Teoretică şi Aplicată “România în Uniunea Europeană. Calitatea integrării.
Dezvoltare regională’. pp. 7–14.
Dinu, M., Anghelache, C. şi Coconoiu, D. (2013). Investiţiile străine directe în România în
perioada 2003-2012. Revista Română de Statistică. Trim. I. Supliment. pp. 266-
284.
Draghi, M. (2012). A Central Banker’s Perspective on European economic convergence.
discurs în cadrul Conferinţei „Anchor 2013 Conference”, organizată de Banca
Naţională Maghiară, Budapesta, 2012,
http://www.ecb.europa.eu/press/key/date/2012/html/sp1212-07.en.html.
Dritsakis, N. (2004). Exports, investments and economic development of pre-accession
countries of the European Union: an empirical investigation of Bulgaria and
Romania. Applied Economics 36 (16), pp. 1831–1838.
Eller, M., Haiss, P. R. şi Steiner, K. (2006). Foreign Direct Investment in the Financial
Sector and Economic Growth in Central and Eastern Europe: The Crucial Role of
the Efficiency Channel. Emerging Markets Review. 7 (4). pp. 300-319.
Engle, R. F. şi Granger, C. W. J. (1987). Co-Integration and Error Correction:
Representation, Estimation and Testing. Econometrica. Vol. 55 (2). pp. 251-276.
Esteban, J. M. şi Ray, D. (2004). On the measurement of polarization. Econometrica. 62
(4). pp. 819–851.
Fischer, M.M. (2011). A spatial Mankiw-Romer-Weil model: theory and evidence. The
Annals of Regional Science. 47 (2). pp. 419–436.
Freitag, A. (2004). EMU enlargement: Which concept of convergence to apply? Jenaer
Schriften zur Wirtschaftswissenschaft. (11). pp. 1–28.
Funar, S. şi Luţaş, M. (2006). Guvernanţa corporativă – element de convergenţă în
procesul de aderare a României la Uniunea Europeană. Supliment al Revistei de
Economie teoretică şi aplicată „România în Uniunea Europeană. Potenţialul de
convergenţă”. 4 (4). pp. 115–126.
Galor, O. şi Tsiddon, D. (1997). The Distribution of Human Capital and Economic
Growth. Journal of Economic Growth. 2 (1). pp. 93–124. Giannetti, M. (2002).
The effects of integration on regional disparities: Convergence, divergence or
both? European Economic Review. 46 (3). pp. 539–567.
Giles, D. (2006). Does Trade Openness Affect the Speed of Output Convergence? Some
Empirical Evidence. Empirical Economics. 31 (4). pp. 883–903.
Giurgiu, A. (2011) The Romanian External Trade and the Foreign Direct Investments
Inflows After 2007. A Critical Survey. Annals of Faculty of Economics, University
of Oradea. 1 (2). pp. 835-841.
Guerrini L (2010). Logistic population change and the Mankiw-Romer-Weil model. Appl.
Sci. Applied Sciences. 12. pp. 96–101.
Haiss, P. şi Sümegi, K. (2008). The relationship between insurance and economic growth
in Europe: a theoretical and empirical analysis. Empirica. 35 (4). pp. 405–431.
Hammermann, F. şi Schweickert, R. (2005). EU Enlargement and Institutional
Development: How Far Away Are the EU’s Balkan and Black Sea Neighbors?
Kiel Institute for World Economics. (Kiel Working Paper No. 1261). pp. 1–27.
Hodak, L. M. (1999). Activities of the Government of the Republic of Croatia in the
Process of European Integration, Center for European Integration Studies.
Rheinische Friedrich Wilhelms-Universität Bonn. (Discussion Paper, C43). pp. 1–
19.
Hummels, D., Rapoport, D. şi Yi, K.-M. (1998). Vertical specialization and the changing
nature of world trade. Economic Policy Review. (Jun). pp. 79–99.
Iancu, A. (2006a). Problema convergenţei economice. OEconomica. (4). pp. 5–60.
Iancu, A. (2006b). Problema convergenţei economice. Supliment al Revistei de Economie
Teoretică şi Economică “România în Uniunea Europeană. Potenţialul de
convergenţă’. 4. pp. 43–64.
Iancu, A. (2007a). Convergenţa nominală. Revista OEconomica. 2. pp. 43–67.
Iancu, A. (2007b). Tipuri de convergenţă. Convergenţa instituţională. Revista
OEconomica. 1. pp. 85–118.
Iancu, A. (2009a). Convergenţa instituţională şi integrarea în UE. Seria Studii Economice
Institutul Naţional de Cercetări Economice. (090702). pp. 1–36.
Iancu, A. (2009b). Convergenta reală. Seria Studii Economice. Institutul Naţional de
Cercetări Economice. (090701). pp. 1–89.
Isărescu, M. (2007). România: Drumul către euro, pp. 1-27.
http://www.ugir1903.org/down-load/BNR_Drumul_catre_eu-ro.pdf.
Jelnikar, E. şi Murmayer, U. (2006). Convergence in Europe Empirical Analysis on Two
Groups of Countries of the European Union. Proceeding of International
Conference on Human and Economic Resources. 2006, Izmir, pp. 249–263.
Jungmittag, A. (2004). Innovations, technological specialisation and economic growth in
the EU. International Economics and Economic Policy. 1 (2-3). pp. 247–273.
Kaufmann, D. D. (2005). Myths and Realities of Governance and Corruption. World
Economic Forum. Global Competitiveness Report 2005-2006. pp. 81–98.
Kaufmann, D. D., Kraay, A. şi Mastruzzi, M. (2011). The Worldwide Governance
Indicators: Methodology and Analytical Issue. Hague Journal on the Rule of Law.
3 (2). pp. 220–246.
Konya, L. (2004). Export-Led Growth, Growth-Driven Export, Both or None? Granger
Causality Analysis on OECD Countries. Applied Econometrics and International
Development. 4 (1). pp. 73-94.
Kranich, J. (2008). Agglomeration, Vertical Specialization, and the Strength of Industrial
Linkages. University of Lüneburg, Institute of Economics. 98 (Septembrie). pp. 1-
44.
Krugman, P. (1998). What’s new about the new economic geography? Oxford Review of
Economic Policy. 14 (2). pp. 7–17.
Krugman, P. R. (1979). Increasing returns, monopolistic competition, and international
trade. Journal of International Economics. 9 (4). pp. 469–479.
Krugman, P. R. (1991). Target Zones and Exchange Rate Dynamics. The Quarterly
Journal of Economics. 106 (3). pp. 669–682.
Lein-Rupprecht, S. M., León-Ledesma, M. A. şi Nerlich, C. (2007). How is real
convergence driving nominal convergence in the new EU Member States? Banca
Central Europeană. http://www.ecb.int/pub/pdf/scpw-ps/ecbwp827.pdf.
Levine, R. (2001). International Financial Liberalization and Economic Growth. Review of
International Economics. 9 (4). pp. 688–702.
Li, J. (2008). Economic Growth and Development: Towards a Catchup Model.
Environmental and Resource Economics. 40 (1). pp. 1–36.
Li, X. şi Liu, X. (2005). Foreign Direct Investment and Economic Growth: An
Increasingly Endogenous Relationship. World Development 33 (3), pp. 393–407.
Lucas, R. J. (1988). On the mechanics of economic development. Journal of Monetary
Economics 22 (1), pp. 3–42.
Mankiw, G., Romer, D. şi Weil, D. N. (1992). A contribution to the empirics of economic
growth. The Quarterly Journal of Economics. 107 (2). pp. 407–437.
Manole, A. M. (2012). Social cohesion – a post-crisis analysis. Revista Economie
Teoretică şi Aplicată. XIX 11 (576)). pp. 127–134.
Marinaş, M. (2006). Analiza corelaţiei dintre convergenţa nominală şi convergenţa reală.
Cazul României. Revista Economie Teoretică şi Aplicată. (3). pp. 73–78.
Marinaş, M. (2007). The Estimation of the Cointegration Relationship Between the
Economic Growth, Investments and Exports. The Romanian Case. Revista
Economie Teoretică şi Aplicată 7 (512).
Marthur, S. K. (2005). Economic Growth şi Conditional Convergence: Its Speed For
Selected Regions For 1961-2001. Indian Economic Review. 40 (2). pp. 185–208.
Martin, A. şi Fîrţescu, B. (2006). Convergenţa nominală şi reală a economiei româneşti în
contextul integrării în UE. Analele Universităţii din Oradea, Ştiinţe Economice,
TOM XV. II. pp. 583–588.
Martin, R. şi Sunley, P. (1996). Paul Krugman’s geographical economics and its
implications for regional development theory: a critical assessment.Economic
Geography. 72 (3). pp. 259-292.
Matthews, R. C. O. (1986). The Economics of Institutions and the Sources of Growth. The
Economic Journal. 96 (384). pp. 903–918.
McLean, B. şi Shrestha, S. (2002). International Financial Liberalisation and Economic
Growth. Review of International Economic. 9 (4). pp. 688-702.
McQuinn, K. şi Whelan, K. (2007). Conditional convergence and the dynamics of the
capital-output ratio. Journal of Economic Growth 12 (2), pp. 159–184.
Mecu, G. (2013). Modeling Economic Growth. Revista Română de Statistică. Supliment
Trim. II. pp. 239–242.
Meijers, E. şi Sandberg, K. (2006). Polycentric Development to Combat Regional
Disparities? The Relation Between Polycentricity and Regional Disparities in
European Countries. European Regional Science Association. pp. 1-20.
Mirwaldt, K., McMaster, I. şi Bachtler, J. (2008). Reconsidering Cohesion Policy: The
Contested Debate on territorial Cohesion. European Policy Research Centre. (66).
pp. 1–42.
Monfort, P. (2008). Convergence of EU regions. Measures and evolution. Working papers
- A series of short papers on regional research and indicators produced by the
Directorate-General for Regional Policy. (1). pp. 1–20.
Naghi, M. şi Szasz, L. (2010). Impact Of The Romanian Industrial Sector On The
Country’S Economic Performance. The Proceedings of the 3rd International
Conference. Managerial Challenges of the Contemporary Society (26). pp. 135–
142.
Neycheva, M. (n.d.). Does higher level of education of the labor force cause growth?
Evidence from Bulgaria. Economic Change and Restructuring. pp. 1–19.
Niculescu, A. (2006). Relaţia convergenţă reală – convergenţă nominală în procesul de
integrare în Uniunea Economică şi Monetară. Supliment al Revistei de Economie
Teoretică şi Economică “România în Uniunea Europeană. Potenţialul de
convergenţă’. 4. pp. 339–362.
North, D. C. (1991). Institutions. The Journal of Economic Perspectives. 5 (1). pp. 97–112.
Olsen, J. P. (2002). The Many Faces of Europeanization. Journal of Common Market
Studies. 40 (5). pp. 921–952.
Paas, T. şi Schlitte, F. (2006). Regional Income Inequality and Convergence Processes in
the EU-25. European Regional Science Association. pp. 1-24.
Palumbo, A. (2009). Adjusting Theory to Reality: The Role of Aggregate Demand in
Kaldor’s Late Contributions on Economic Growth. Review of Political Economy
21 (3), pp. 341–368.
Păun, C. (2010). An empirical estimation of Balassa – Samuelson Effect in case of Eastern
European Countries. University Library of Munich, Germany. MPRA 31407
(2011). pp. 1-17.
Pecican, E. S. (2009). Indicatori privind convergenţa reală şi aplicaţiilor acestora. Seria
Studii Economice. Institutul Naţional de Cercetări Economice. 10. pp. 1-32.
Pereira, A. M. şi Xu, Z. (2000). Export Growth and Domestic Performance. Review of
International Economics 8 (1), pp. 60–73.
Pop Silaghi, M. I. (2009). Exports-economic growth. Causality: evidence from CEE
Countries. Romanian Journal of Economic Forecasting (2), pp. 105–117.
Popa, L. R. (2009). The Impact of Economic Crisis on Direct Foreign Investments. The
Annals of “Dunarea de Jos” University of Galaţi. Fascicle I. Economics and
Applied Informatics. Years XV (2), pp. 101-108.
Puscaciu, V. şi Puscaciu, F.D. (2010). Theoretical consideration upon the pattern center-
periphery of Krugman type. EuroEconomica. 18 (1). pp. 14-22.
Quah, D. T. (1993). Galton’s Fallacy and Tests of the Convergence Hypothesis.
Scandinavian Journal of Economics. 95 (4). pp. 427–443.
Quah, D. T. (1996). Twin Peaks: Growth and Convergence in Models of Distribution
Dynamics. The Economic Journal. 106 (437). pp. 1045–1055.
Reppas, P.A., Christopoulos, D.K. (2005). The export-output growth nexus: Evidence from
African and Asian countries. Journal of Policz Modeling. 27 (2005). pp. 929-940.
Rey, S. şi Montouri, B. (1999). US Regional Income Convergence: A Spatial Econometric
Perspective. Regional Studies. 33 (2). pp. 143–156.
Romer, P. M. (1986). Increasing Returns and Long-run Growth. Journal of Political
Economy, 94 (5), pp. 1002–37.
Ruggiero, A. (2005). Paul Krugman and the New Economic Geography - assesment in the
light of the dynamics of a “real world’ local system of firms. European Regional
Science Association. pp. 1-32.
Sachs, J. D. şi Warner, A. M. (1995). Economic Convergence and Economic Policies.
National Bureau of Economic Research. Cambridge. 5039. pp. 1-47.
Sala-i-Martin, X. (1996). Regional Cohesion: Evidence and Theories of Regional Growth
and Convergence. European Economic Review. 40 (6). pp. 1325–1352.
Sala-i-Martin, X. (2003). Keynote speech: Convergence and Divergence – theoretical
underpinnings. In: G. Tumpel-Gugerell şi P. Mooslechner (eds.). Economic
Convergence and Divergence in Europe: Growth and Regional Development in an
Enlarged European Union. Cheltenham: Edward Elgar Publishing, pp. 117–128.
Săvoiu, G., Crăciuneanu, V. şi Ţaicu, M. (2010). A New Method of Statistical Analysis of
Markets’ Concentration or Diversification. Economic and Financial Statistics. 58
(2). pp. 15–27.
Schimmelfennig, F. şi Sedelmeier, U. (2004). Governance by Conditionality: EU Rule
Transfer to the Candidate Countries of Central and Eastern Europe. Journal of
European Public Policy. 11 (4). pp. 661–679.
Schwartz, H. (2007). Dependency or Institutions? Economic Geography, Causal
Mechanisms, and Logic in the Understanding of Development. Studies in
Comparative International Development. 42 (1-2). pp. 1–2.
Socol, C. şi Socol, A. G. (2006). Modelul European: creştere economică, convergenţă şi
coeziune. Revista Economie Teoretică şi Aplicată. (8), pp. 61–66.
Socol, C., Mitruţ, C., Marinescu, R. T., Dinu, A. M. şi Coconoiu, D. (2013). Evoluţia
investiţiilor străine în România până la sfârşitul anului 2012 şi impactul asupra
creşterii economice. Revista Română de Statistică. Trim. I. Supliment, pp. 188-
193.
Solow, R. M. (1956). A Contribution to the Theory of Economic Growth. The Quarterly
Journal of Economics, 70 (1), p. 1-65.
Spohrer, J. şi Maglio, P.P. (2008). The emergence of service science: toward systematic
service innovations to accelerate co-creation of wealth. Production and Operations
Management. 17 (3). pp. 238–246.
Subasat, T. (2002). Does Export Promotion Increase Economic Growth? Some Cross-
Section Evidence. Development Policy Review 20 (3), pp. 333–349.
Sultan, Z. A. şi Haque, M. I. (2011). The Estimation of the Cointegration Relationship
between Growth, Domestic Investment and Exports: The Indian Economy.
International Journal of Economics and Finance 3 (4), pp. 226–232.
Ştefan, L. şi Ioniţa, S. (2012). Romania. Freedom House (ed.). Nations in Transit 2012
Democratization from Central Europe to Eurasia. New York, NY: Rowman şi
Littlefield Publishing, pp. 431–450.
Tarschys, D. (2003). Reinventing Cohesion. The Future of European Structural Policy.
Swedish Institute for European Policy Studies. Comisia Europeană, Politica
regională. Raport 17. p. 1-104.
Tekin, R. B. (2012). Economic growth, exports and foreign direct investment in Least
Developed Countries: A panel Granger causality analysis. Economic Modelling 29
(3), pp. 868–878.
Traşcă, D. L., Aceleanu, M. I. şi Sahlian, D. (2013). Eficienţa în plan teritorial a politicii
de coeziune în România. Revista Economie Teoretică şi Aplicată. XX 1 (578), pp.
64–74.
Tsagkanos, A. G., Botsaris, C. A. şi Koumanakos, E. P. (2006). Exploring Trends of Per-
Capita GDP Among EU-15 Members. International Research Journal of Finance
and Economics. 4. pp. 143–153.
Venables, A. J. (1996). Equilibrium Locations of Vertically Linked Industries.
International Economic Review 37 (2), p. 341-359.
Villaverde, J. C. (2004). Indicators of Real Economic Convergence. A Primer. United
Nations University. W-2004/2. pp. 1-25.
Villaverde, J. C. (2006). Indicator of Real Economic Convergence. în: P. De Lombaede
(ed.). Assessment and measurement of regional integration. New York N.Y.:
Routledge, pp. 146–161.
Vîrjan, D. (2012). New Approaches to Social Economy. Revista Economie Teoretică şi
Aplicată. XVIII 6 (571). pp. 105–110.
Vojinovic, B. şi Prochniak, M. (2009). Divergence Period in the European Convergence
Process. Transition studies review. 15 (4). pp. 685–700.
Williamson, J. G. (1965). Regional Inequality and the Process of National Development: A
Description of the Patterns. Economic Development and Cultural Change. 13 (4).
University of Chicago. pp. 1-84.

Rapoarte, monografii:
Banca Mondială (2013). Doing Business. Smarter Regulations for Small and Medium Size
Enterprises. Ediţia a 10-a. http://www.doingbusiness.org/reports/global-
reports/doing-business-2013.
BCE (2012). Raportul de convergenţă Mai 2012. http://www.ecb.int/pub/pdf/conrep/cr-
201205ro.pdf.
BNR (2011). Raport anual 2011, http://bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx.
BNR (2012a). Raport anual 2012, http://bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx.
BNR (2012b). Raport asupra inflaţie februarie 2012, Anul VIII, No. 27,
http://bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx.
BNR (2012c). Raport asupra inflaţie noiembrie 2012, Anul VIII, No. 30,
http://bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx.
BNR (2013). Raport asupra inflaţie noiembrie 2013, Anul IX, No. 34,
http://bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx
BNR şi Institutul Naţional de Statistică (2012d). Investiţiile străine directe în România în
anul 2011.
BNR. Criteriile economice, conform protocolului nr.6 la Articolul 109j din Tratatul de la
Maastricht privind criteriile de convergenţă şi Fondul Monetar Internaţional,
http://www.bnro.ro/Criteriile-economice-1247.aspx.
Comisia Europeană (2011a). Europe 2020 – A strategy for smart, sustainable and inclusive
growth.
Comisia Europeană (2011b). Europe in figures. Eurostat yearbook 2011. Statistical books,
ISSN 1681-4789.
Comisia Europeană (2011c). European Economic Forecast, Spring 2011, European
Economy 1/2011. Commission staff working document, Directorate-General for
Economic and Financial Affairs.
Comisia Europeană (2011d). Eurostat regional yearbook 2011, Publications Office of the
European Union, Luxemburg, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFF-
PUB/KS-HA-11-001/EN/KS-HA-11-001-EN.PDF.
Comisia Europeană (2013a). European Economic Forecast. Winter 2013. http://ec.euro-
pa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2013/pdf/ee1_en.pdf
Comisia Europeană (2013b). Evaluarea Programului naţional de reformă pentru 2013 şi a
Programului de convergenţă ale României.
Comisia Europeană (2013c). Recomandare a Consiliului privind Programul naţional de
reformă al României pentru 2013 şi care include un aviz al Consiliului privind
Programul de convergenţă al României pentru perioada 2012-2016.
Comisia Europeană. Obiectivele Europa 2020, http://ec.europa.eu/europe2020/europe-
2020-in-a-nutshell/targets/index_ro.htm
Eurostat. Baza de date 1990-2012, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/na-
tional_accounts/data/database.
Eurostat. PIB la nivel regional, 2011, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explain-
ed/index.php/GDP_atregional_level/ro.
Fondul European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013 (Mai 2013). Rezultatele
analizei documentare – Sectorul “Competitivitate”.
Fondul European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013 (Mai 2013). Rezultatele
analizei documentare – Sectorul “Dezvoltare regională”.
Fondul European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013 (Mai 2013). Rezultatele
analizei documentare – Sectorul “Educaţie”.
Fondul European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013 (Mai 2013). Rezultatele
analizei documentare – Sectorul “Energie şi eficienţă energetică”.
Fondul European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013 (Mai 2013). Rezultatele
analizei documentare – Sectorul “Incluziune socială şi combaterea sărăciei”.
Fondul European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013 (Mai 2013). Rezultatele
analizei documentare – Sectorul “Mediu şi schimbări climatice”.
Fondul European de Dezvoltare Regională prin POAT 2007-2013 (Mai 2013). Rezultatele
analizei documentare – Sectorul “Ocuparea forţei de muncă”.
Freedom Hose (2012). Nation in Transit 2012. http://www.freedomhouse.org/report/na-
tions-transit/2012/romania.
Guvernul României - Departamentul pentru Afaceri Europene (2010). Memorandum
privind Aprobarea valorilor finale ale obiectivelor României pentru Strategia
Europa 2020.
Guvernul României (2006). Strategia de post-aderare a României. Partea a II-a: Strategia
de dezvoltare a româniei pe perioada post-aderare, http://www.gov.ro/upload/arti-
cles/100071/strategiepostadera-re2a.pdf.
Guvernul României (2011). Programul de Convergenţă 2011-2014.
Guvernul României (2013). Raportul Strategic Naţional 2012 Privind Implementarea
Fondurilor Structurale şi de Coeziune.
Institutul Naţional de Statistică (1990-2011). Anuarul Statistic al României.
Institutul Naţional de Statistică (2011). Anuarul de comerţ internaţional al României.
Institutul Naţional de Statistică. Baze de date TEMPO-Online (domeniul A. Statistică
socială şi Domeniul B. Statistică Economică). https://statistici.insse.ro/shop/?pa-
ge=tempo1şi-lang=ro
The World Bank. Baza de date 1990 -2012, http://data.worldbank.org/indicator.
The World Bank. Worldwide Governance Indicators 2012, http://info.worldbank.org/go-
vernance/wgi/sc_country.asp.
UNCTAD Handbook of Statistics 2006-07. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat-
31_en.pdf.
UNCTAD Handbook of Statistics 2006-07. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat-
31_en.pdf.
UNCTAD Handbook of Statistics 2008. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat33_en.pdf.
UNCTAD Handbook of Statistics 2009. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat34_enfr.pdf.
UNCTAD Handbook of Statistics 2010. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat35_en.pdf.
UNCTAD Handbook of Statistics 2012. http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/tdstat37-
_en.pdf.