Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Notiuni Introductive Privind Asigurarile-Componenta A Sistemului Financiar
Notiuni Introductive Privind Asigurarile-Componenta A Sistemului Financiar
Apariţia asigurărilor ca activitate economică este legată de existenţa unor evenimente posibile
dar incerte, a căror producere are consecinţe negative atât asupra bunurilor materiale, cât şi asupra
integrităţii corporale şi a vieţii oamenilor, aşa cum sunt incendiile, calamităţile naturale, bolile,
accidentele.
Odată cu evoluţia societăţii, a ştiinţei şi tehnicii, au apărut şi mijloace eficiente de prevenire şi
limitare a consecinţelor evenimentelor ce ameninţă bunurile şi persoanele, denumite riscuri în
asigurări. Cu toate aceste măsuri, există încă asemenea evenimente ce nu pot fi prevăzute, prevenite
sau stopate în decursul desfăşurării lor. Însăşi evoluţia societăţii a produs noi evenimente generatoare
de pagube semnificative ca mărime, datorate, de exemplu, intensificării transporturilor terestre şi
aeriene, concentrării pe spaţii restrânse a unor instalaţii şi utilaje de mare valoare, ori apariţiei marilor
aglomerări urbane.
Se poate afirma că trăim in prezent într-o "societate a riscului" sensibilă la risc şi pătrunsă de
sentimentul expunerii crescânde la diferitele riscuri. Întreaga viaţă economico-socială se confruntă atât
cu riscuri cunoscute, dar a căror gravitate creşte, cât şi cu apariţia unor noi riscuri. Astfel, tehnologiile
mai vechi sau mai noi sunt resimţite ca generând pericole crescânde şi având consecinţe catastrofice
din ce în ce mai greu de controlat. Pe plan mondial, are loc o amplificare fără precedent a pagubelor
provocate de accidentele din mari complexe industriale. În plus, au apărut riscuri noi, necunoscute
acum câteva decenii, ca riscurile atomice civile, rezultate din funcţionarea centralelor atomice, sau
riscurile cosmice, ce privesc diferitele tipuri de corpuri cereşti artificiale. Alte evenimente, deşi
preexistente, apar ca riscuri noi datorită progresului metodelor şi tehnicilor de analiză ale pericolelor
datorate diferitelor fenomene. Astfel, au apărut ca riscuri folosirea azbestului în construcţii şi în alte
domenii, sau perturbările în stratul de ozon al planetei.
Ca urmare a existenţei şi amplificării ameninţării generate de asemenea evenimente şi
fenomene, oamenii s-au asociat, pentru a găsi în comun mijloace de prevenire, dar şi de eliminare sau
atenuare a consecinţelor manifestării diferitelor riscuri. În adoptarea unor măsuri de protecţie pentru
acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiţii de viaţă decente persoanelor care
şi-au pierdut capacitatea de muncă s-au conturat două căi, care au apărut încă din antichitate şi
coexistă şi în prezent: solidaritatea şi asigurarea.
În condiţiile în care diferite evenimente ameninţă întreaga colectivitate, dar nu se produc decât
asupra unor bunuri sau a unor membri ai colectivităţii, solidaritatea are în vedere acoperirea de către
colectivitate a pagubelor suferite de unii membri, după producerea lor. În acest caz, funcţionează
principiul reciprocităţii, în sensul că o persoană, ajutând sinistraţii, se aşteaptă să beneficieze de o
contribuţie asemănătoare din partea celorlalţi membri ai colectivităţii. Spre deosebire de aceasta,
asigurarea are în vedere constituirea prealabilă, prin contribuţia membrilor colectivităţii, a unui fond
destinat să acopere pagubele viitoare ale persoanelor afectate de producerea riscurilor.
Deşi unele forme incipiente ale solidarizării oamenilor sunt prezente încă din antichitate,
primele forme organizate de protecţie împotriva consecinţelor calamităţilor naturii şi accidentelor au
apărut în Evul Mediu timpuriu, pentru acoperirea pierderilor produse în timpul transportului mărfurilor
la mari distanţe. Au apărut astfel asigurările maritime, urmate de primele forme de asigurări de viaţă
(secolele al XV-lea şi al XVI-lea) de cele împotriva incendiilor (secolul al XVII-lea) şi de cele de
accidente (secolul al XIX-lea). Asigurările moderne s-au născut odată cu apariţia calculelor actuariale,
care, luând în considerare caracterul aleator al riscurilor asigurate, au permis determinarea ştiinţifică,
prin metode statistico-matematice, a primelor de asigurare.
Pentru prevenirea şi combaterea consecinţelor evenimentelor cauzatoare de pagube, pot fi
utilizate mai multe căi.
Prevenirea sau evitarea producerii riscurilor se concretizează în măsuri ce elimină
posibilitatea producerii unor evenimente distructive. Aici se încadrează renunţarea la cultivarea unor
plante sensibile la riscuri ca grindina, seceta, etc. în anumite zone, sau evitarea practicării unor meserii
pentru a nu se contracta anumite boli profesionale.
Limitarea pagubelor datorate riscurilor deja produse presupune ca în timpul producerii
riscurilor să fie luate măsuri care să reducă efectele acestora. Astfel de măsuri sunt: limitarea extinderii
şi stingerea incendiilor; aplicarea de tratamente curative oamenilor sau animalelor bolnave, etc.
Crearea de rezerve pentru acoperirea din resurse proprii a eventualelor pagube are în
vedere constituirea de către agenţii economici a unui fond de rezervă specific cu acest scop.
Transferul riscului asupra asigurătorilor se concretizează în faptul că persoana fizică şi
juridică ameninţată de un risc apelează, în schimbul plăţii primei de asigurare, la protecţia oferită de o
societate de asigurare, care preia asupra sa riscul, obligându-se ca, în cazul producerii lui, să plătească
despăgubirea sau suma asigurată.
Alegerea uneia sau a mai multor dintre aceste metode este o problemă de gestiune a riscului.
O gestiune raţională a riscului presupune luarea în considerare a costului global al riscului, în aşa fel
încât să se poată obţine o protecţie cât mai largă, cu cele mai mici costuri.
În vederea acoperirii prejudiciilor aduse de manifestarea diferitelor riscuri, se pot constitui mai
multe tipuri de fonduri băneşti: fonduri de autoprotecţie; fonduri centralizate de rezervă; fonduri de
asigurare.
Fondurile de autoprotecţie (autoasigurare) se pot constitui şi utiliza in mod descentralizat şi
independent de către persoane fizice, dar mai ales de agenţii economici. Această posibilitate de
protecţie are o serie de dezavantaje (nivelul lor este redus şi nu permit acoperirea integrală a unor
pagube de mari dimensiuni, etc.)
Fondurile centralizate de rezervă şi/sau asigurare se constituie atât în formă naturală, sub
forma rezervelor materiale de stat, cât şi în formă bănească, servind atât la acoperirea pagubelor
provocate de calamităţi naturale şi accidente (aspectul de asigurare) cât şi pentru finanţarea unor
acţiuni noi, neprevăzute iniţial (aspectul de rezervă). În formă bănească, fondul de rezervă se
constituie în bugetul central al statului şi în bugetele locale, ca rezervă bugetară. Până în anul 1990,
acest fond oferea protecţie numai sectorului de stat, celelalte persoane fizice şi juridice protejându-se
prin intermediul societăţilor de asigurare. Începând cu anul 1991, legislaţia noastră a creat posibilitatea
ca toate persoanele fizice şi juridice, cu domiciliul sau sediul în România, inclusiv cele din sectorul de
stat, să-şi asigure patrimoniul la societăţile de asigurare.
Fondul de asigurare propriu-zis este cea mai importantă formă a fondurilor destinate
protecţiei împotriva consecinţelor producerii diferitelor riscuri. El se constituie în mod descentralizat,
din primele de asigurare încasate de la asiguraţii persoane fizice sau juridice, şi se utilizează de către
societăţile de asigurare pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi, pe baze mutuale, pierderile
fiind astfel repartizate asupra tuturor participanţilor la constituirea fondului.
Spre deosebire de fondul de rezervă, fondul de asigurare se constituie numai în formă
bănească, are altă sursă de formare - contribuţia persoanelor ameninţate de producerea riscurilor - şi
alte destinaţii, fiind utilizat pentru acoperirea pagubelor produse bunurilor, plata sumelor asigurate
cuvenite persoanelor victime ale producerii riscurilor asigurate şi acoperirea răspunderii asiguraţilor
pentru prejudiciile aduse terţelor persoane.
În afara fondului de asigurare propriu-zis, se mai constituie, începând din anul 1996 şi fonduri
centralizate de protecţie în domeniul asigurărilor. Fondul de protejare a asiguraţilor, administrat de
Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare1 se constituie prin contribuţia
asigurătorilor şi este destinat plăţilor de despăgubiri şi sume asigurate în caz de faliment al societăţilor
de asigurare. Fondul de protecţie a victimelor străzii, gestionat de Biroul Asigurătorilor de
Autovehicule este format prin contribuţia asigurătorilor care practică asigurarea de răspundere civilă
auto şi are ca scop protejarea victimelor accidentelor de circulaţie auto, în cazurile în care autorul a
rămas neidentificat şi autovehiculul nu este asigurat.
În ţara noastră, activitatea de asigurare are o tradiţie de mai mult de un secol. În perioada
economiei centralizate, ea a constituit un monopol al statului, fiind realizată prin intermediul unei
singure instituţii de asigurare, Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS). Conform legislaţiei actuale,
în ţara noastră activitatea de asigurare se desfăşoară prin societăţi comerciale de asigurare, de
asigurare-reasigurare şi de reasigurare, precum şi prin intermediarii din asigurări (brokeri şi agenţi de
asigurări). În prezent, activitatea de asigurare este în plină dezvoltare, deşi nu a atins încă nivelul din
ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Dacă în anul 1991 funcţionau doar patru societăţi de asigurare,
numărul societăţilor autorizate de organul de supraveghere a asigurărilor a crescut la 64 în 1998 şi la
72 în 1999 (dintre care au funcţionat efectiv 57). Numai în anul 1999 numărul societăţilor autorizate a
1 devenit Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, odată cu aplicarea prevederilor legii 32/ 2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor
crescut cu 12,5% faţă de anul anterior. Şi nivelul veniturilor din prime cunoaşte un ritm înalt de
creştere: în anul 1999, faţă de 1998, primele încasate au crescut cu peste 75% sau, în termeni reali, cu
peste 22%. Totuşi, activitatea de asigurare are încă o pondere redusă, de sub 1% din PIB (0,82% în
1999), sub cea din multe ţări cu economie de piaţă. Gradul de dezvoltare a asigurărilor poate fi
exprimat şi prin veniturile din prime pe locuitor, indicator care în România a fost în 1999 de 10, 42
USD/ locuitor, în timp ce în unele ţări dezvoltate el depăşeşte 1000 USD/ locuitor2, ceea ce arată că în
ţara noastră există mari posibilităţi de amplificare a activităţii de asigurare.
2 *** - Raport annual 2000, Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, Bucureşti, 2000, pp. 2, 15
asigurările de persoane sunt fundamentate pe existenţa solidarităţii între membrii comunităţii de risc.
Asigurările constituie, în acelaşi timp, o componentă a sistemului financiar. În procesul
constituirii şi repartizării fondului de asigurare, apar raporturi economice, în formă bănească, între
participanţii la asigurare - organizaţiile de asigurare, ca persoane juridice, pe de o parte şi asiguraţi,
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte. Statul participă la aceste raporturi fie direct, ca deţinător de
capital în sistem, fie indirect, prin relaţiile între societăţile de asigurare, ca agenţi economici cu
obligaţii faţă de buget şi bugetul statului.
Constituirea şi utilizarea fondului de asigurare exprimă, în esenţă, raporturi de redistribuire a
PIB între participanţii susmenţionaţi, ceea ce confirmă apartenenţa asigurărilor la sistemul financiar.
Asigurările, ca şi finanţele, exprimă relaţii economice, în formă bănească, ce apar în procesul
repartizării PIB, prin care se formează şi se repartizează un fond specific, cel de asigurare.
Ţinând seama de aceste elemente, asigurările pot fi definite drept raporturi economice, în
formă bănească, având drept scop transferul unor riscuri între asiguraţi - persoane fizice şi juridice - şi
asigurători - persoane juridice - raporturi prin care se constituie şi se utilizează, pe baze mutuale,
fondul de asigurare, cu mod de formare şi cu destinaţii specifice fiecărei ramuri de asigurare (bunuri,
persoane, răspundere civilă).
Ca parte componentă a sistemului financiar, asigurările îndeplinesc aceleaşi funcţii ca şi
finanţele, cu manifestări caracteristice acestui domeniu de activitate.
Funcţia de repartiţie a asigurărilor cuprinde două faze: mobilizarea şi repartizarea fondului
de asigurare. În etapa mobilizării, acest fond se constituie din primele plătite de asiguraţi, în procesul
repartiţiei PIB. Repartizarea fondului de asigurare are loc în direcţiile cunoscute: compensarea
pagubelor şi plata sumelor asigurate; constituirea rezervelor specifice din sistem; acoperirea
cheltuielilor şi obţinerea profitului societăţilor de asigurare; formarea unor fonduri centralizate de
protecţie a asiguraţilor.
Funcţia de control a asigurărilor se manifestă în procesul formării, repartizării şi utilizării
fondului de asigurare. În etapa formării fondului, la încheierea asigurării, se pot cunoaşte şi controla:
sfera şi valoarea bunurilor asigurate, eficacitatea măsurilor de prevenire a riscului, nivelul de
responsabilitate al asigurătorului în promovarea activităţii de asigurare şi a spiritului de prevedere,
corectitudinea determinării tarifelor de primă, etc. În procesul repartizării şi utilizării fondului de
asigurare, se exercită un control: asupra modului de stabilire şi de încasare a primelor şi a altor
venituri; asupra existenţei obligaţiei de plată şi a calculului şi plăţii despăgubirilor; al respectării
măsurilor de prevenire a riscului; al modului de gestionare a fondului de asigurare; asupra realizării
obligaţiilor faţă de buget, etc.
Manifestarea funcţiilor asigurărilor are aspecte particulare, în comparaţie cu alte componente
ale sistemului financiar:
- transferul de resurse către asigurător are caracter definitiv numai dacă la asigurat nu s-a
produs riscul. Reversibilitatea resurselor mobilizate la fondul de asigurare este posibilă, dar în mod
selectiv şi în condiţiile unei inegalităţi faţă de sumele mobilizate, reflectând, în acest caz, existenţa
unor raporturi bazate pe rambursabilitate;
- elementul de contraprestaţie poate lipsi, dar poate şi exista, în cazul compensării
prejudiciului suferit de asigurat;
- deşi acoperirea pagubelor şi plata sumelor asigurate satisfac interese individuale, interesul
colectiv apare totuşi în contextul mutualităţii şi al efectelor pozitive pe plan economico-social ale
utilizării fondului de asigurare.
Rolul economico-social al asigurărilor se manifestă în mai multe direcţii.
Acoperirea pagubelor produse asiguraţilor permite reconstituirea patrimoniului acestora,
desfăşurarea neîntreruptă a producţiei şi circulaţiei PIB şi păstrarea integrităţii avuţiei naţionale.
Pentru persoanele fizice, asigurările reprezintă şi un mijloc suplimentar de prevedere şi
fructificare a disponibilităţilor lor băneşti pentru perioada de bătrâneţe sau pentru pierderea capacităţii
de muncă. În acest fel, asigurările apar ca o completare a asigurărilor şi a securităţii sociale, precum şi
acţiunii de economisire realizată prin bănci, case de economii, fonduri de investiţii, etc.
Asigurările au de asemenea şi un impact asupra economiei şi pieţei financiare. Astfel,
asigurările sunt o ramură prestatoare de servicii, deoarece obiectul activităţii lor este un bun necorporal
- securitatea, protecţia asiguraţilor. Asigurările constituie de asemenea o ramură creatoare de valoare
adăugată şi o activitate creatoare de locuri de muncă.
În calitate de componentă a sistemului financiar, asigurările prezintă, aşa cum s-a arătat, o
serie de particularităţi în comparaţie cu alte subsisteme ale acestuia.
În plus, asigurările apar şi ca un important intermediar financiar pe piaţa financiară.
Comportamentul diferit al agenţilor economici faţă de fenomenele financiare şi monetare conduce la
distincţia între agenţi nefinanciari şi intermediari financiari3. Primii sunt cei a căror activitate de bază
este centrată pe producţia, repartiţia, consumul de bunuri şi servicii, ei realizând operaţiuni de vânzare-
cumpărare, prelevare-transferare în domeniul lor de activitate. Intermediarii financiari sunt agenţii
economici a căror activitate principală are la bază operaţiuni de plasament ori de acordare de
împrumuturi. Excedentul de resurse financiare la unii agenţi nefinanciari şi deficitul de resurse
financiare la alţii pot duce fie la contactul direct între aceştia (finanţare externă directă) fie la apelul la
intermediarii financiari (finanţare externă indirectă). Intermediarii financiari sunt clasificaţi, în funcţie
de capacitatea lor de a crea sau nu titluri ce permit realizarea de plăţi directe şi imediate, în
intermediari financiari monetari, respectiv nemonetari.
Germania 6 20 72 1 1
Belgia 5 18 71 3 3
Franţa 9 17 72 1 1
Italia 14 15 68 3 –
Olanda 6 14 71 2 7
Anglia 8 48 35 2 6
Elveţia 13 15 66 – 6
* Sursa: Simon, Yves (éd.) – Encyclopédie des marchés financiers, Economica, Paris, 1997, p. 136
4 date prelucrate după Raport anual 2000, Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, Bucureşti, 2000
La asigurările de persoane, suma asigurată este suma înscrisă în contract ce va fi plătită
asiguratului în cazul producerii riscului asigurat.
Prima de asigurare este suma pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului în schimbul
acoperirii pagubei sau al sumei asigurate, la producerea riscului asigurat, ea apărând deci ca preţ al
protecţiei oferite de asigurător. Prima tarifară sau brută plătită de asigurat este compusă din două
părţi, corespunzător destinaţiilor ei: prima netă (tehnică) destinată constituirii fondului de asigurare
pentru plata despăgubirilor respectiv adaosul de primă pentru constituirea rezervelor specifice,
acoperirea cheltuielilor şi realizarea profitului asigurătorului precum şi pentru formarea fondurilor
centralizate de protecţie a asiguraţilor. Sistemul de cote tarifare formează tariful de asigurare.
Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de natura obiectului asigurării şi a riscurilor
asigurate, după durata asigurării şi după criterii specifice fiecărei forme de asigurare. În general,
primele sunt constante (nivelate) pe întreaga durată a asigurării, iar plata lor se poate face anticipat şi
integral, la încheierea contractului, ori în rate anuale şi chiar subanuale.
Durata asigurării este perioada de timp în care sunt valabile raporturile între asigurat şi
asigurător. Pentru asigurările de bunuri, durata asigurării este de regulă un an, iar pentru asigurările de
persoane, durata este plurianuală, putându-se ajunge, la unele forme de asigurare, la durate de 25-35 de
ani, sau pe viaţă, până la vârsta la care asiguratul decedează.
Paguba (dauna) este pierderea apărută la un bun asigurat ca urmare a producerii riscului
asigurat. Paguba poate fi totală sau parţială.
Despăgubirea de asigurare este suma pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului pentru
compensarea pagubei produse la bunul asigurat. Mărimea despăgubirii în raport cu paguba depinde de
sistemul de acoperire adoptat de asigurător.
În sistemul acoperirii (răspunderii) proporţionale, raportul între despăgubire şi pagubă este
acelaşi ca şi raportul între suma asigurată şi valoarea bunului, conform relaţiei:
d s
= , în care:
p v
d = despăgubirea; p = paguba; s = suma asigurată; v = valoarea bunului. Mărimea despăgubirii
depinde deci de mărimea pagubei şi de raportul între s şi v:
s
d = p•
v
În răspunderea denumită după primul risc, despăgubirea este egală cu paguba, fără însă a
depăşi suma asigurată. Mărimea despăgubirii depinde numai de mărimea pagubei şi de cea a sumei
asigurate, fără a fi influenţată de raportul între suma asigurată şi valoarea bunului.
În cazul răspunderii limitate asigurătorul compensează numai parţial dauna, şi anume peste o
anumită sumă, denumită franşiză şi înscrisă expres în contract, pagubele situate în cadrul franşizei
urmând a fi suportate de asigurat. Acoperirea limitată prezintă o serie de avantaje: elimină daunele
numeroase şi mărunte, neimportante pentru fiecare asigurat în parte şi prin aceasta reduce costul
asigurării, permiţând o diminuare a nivelului primelor; stimulează asiguraţii - care ştiu că vor suporta o
parte din pagubă - în buna conservare a bunurilor şi aplicarea măsurilor de prevenire a riscului.
Numeroasele forme de asigurare oferite de societăţile de asigurare pot fi structurate după mai
multe criterii.
1. Din punct de vedere al modalităţii juridice de realizare, asigurările pot fi obligatorii şi
facultative.
Asigurările obligatorii sunt reglementate printr-un act normativ cu putere de lege, fără acordul
de voinţă al părţilor. Ele apar atunci când se consideră că interesul social sau general economic
necesită protejarea completă prin asigurare a unor bunuri sau persoane. În prezent, în ţara noastră
există o singură asigurare de acest fel,5 asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele
produse prin accidente de autovehicule.
Asigurările facultative (contractuale) sunt acele asigurări în care raporturile între asigurat şi
asigurător se stabilesc prin liberul lor consimţământ, pe baza unui contract de asigurare. Faţă de
asigurările obligatorii, cele facultative au o serie de trăsături distinctive: asigurarea nu este totală,
cuprinzând numai o parte din bunurile sau persoanele asigurabile; suma asigurată nu este stabilită pe
baza unor norme legale, ci pe baza cererii asiguratului, cu acordul asigurătorului; răspunderea
asigurătorului acţionează numai în cadrul duratei contractului; neachitarea ratelor de primă în
cuantumul şi la termenele stabilite conduce la rezilierea contractului; asigurările facultative sunt mai
flexibile şi pot satisface mai bine cererea de asigurare venită din partea diferiţilor solicitanţi de
asigurare.
2. După obiectul asigurării, asigurările pot fi de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri au drept obiect valorile materiale de orice fel, care pot fi distruse parţial
sau total de manifestarea diferitelor riscuri. Principalele tipuri de asigurări de bunuri sunt cele ale
clădirilor, maşinilor şi instalaţiilor, culturilor agricole, animalelor, asigurările de transport (ale
mijloacelor de transport şi ale mărfurilor transportate).
Asigurările de persoane au drept obiect persoana fizică, sumele asigurate convenite plătindu-
se în cazul producerii unor evenimente ca decesul sau accidentul. Principalele subramuri ale
asigurărilor de persoane sunt asigurările de viaţă şi cele de accidente.
În asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea
pentru pagubele provocate de asigurat unor terţe persoane, pagube de care acesta răspunde în faţa legii.
Această ramură a asigurărilor cuprinde atât asigurări obligatorii - în ţara noastră, cea deja menţionată -
cât şi facultative: asigurarea de răspundere civilă generală; asigurări de răspundere civilă profesională,
etc.
6 *** - Normele nr. 3/ 2001 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societăţile
de asigurare
generale grupează 17 clase de asigurări non-viaţă, din celelalte ramuri de asigurare (bunuri,
răspundere civilă, accidente, riscuri financiare, protecţie juridică, asistenţă).
În activitatea sectorului asigurărilor din ţara noastră sunt predominante asigurările generale.
Astfel, din totalul veniturilor realizate din prime în anul 1999, de 4.273.929,94 milioane lei, numai
11,83 % a revenit asigurărilor de viaţă, restul de 88,17% reprezentând realizări din asigurările
generale.
.
Gestiunea financiară, echilibrul financiar şi eficienţa în asigurări