ASIGURĂRILE DE BUNURI, PERSOANE ŞI RĂSPUNDERE CIVILĂ

Necesitatea asigurărilor şi locul lor în cadrul formelor de protecţie împotriva riscurilor

Apariţia asigurărilor ca activitate economică este legată de existenţa unor evenimente posibile
dar incerte, a căror producere are consecinţe negative atât asupra bunurilor materiale, cât şi asupra
integrităţii corporale şi a vieţii oamenilor, aşa cum sunt incendiile, calamităţile naturale, bolile,
accidentele.
Odată cu evoluţia societăţii, a ştiinţei şi tehnicii, au apărut şi mijloace eficiente de prevenire şi
limitare a consecinţelor evenimentelor ce ameninţă bunurile şi persoanele, denumite riscuri în
asigurări. Cu toate aceste măsuri, există încă asemenea evenimente ce nu pot fi prevăzute, prevenite
sau stopate în decursul desfăşurării lor. Însăşi evoluţia societăţii a produs noi evenimente generatoare
de pagube semnificative ca mărime, datorate, de exemplu, intensificării transporturilor terestre şi
aeriene, concentrării pe spaţii restrânse a unor instalaţii şi utilaje de mare valoare, ori apariţiei marilor
aglomerări urbane.
Se poate afirma că trăim in prezent într-o "societate a riscului" sensibilă la risc şi pătrunsă de
sentimentul expunerii crescânde la diferitele riscuri. Întreaga viaţă economico-socială se confruntă atât
cu riscuri cunoscute, dar a căror gravitate creşte, cât şi cu apariţia unor noi riscuri. Astfel, tehnologiile
mai vechi sau mai noi sunt resimţite ca generând pericole crescânde şi având consecinţe catastrofice
din ce în ce mai greu de controlat. Pe plan mondial, are loc o amplificare fără precedent a pagubelor
provocate de accidentele din mari complexe industriale. În plus, au apărut riscuri noi, necunoscute
acum câteva decenii, ca riscurile atomice civile, rezultate din funcţionarea centralelor atomice, sau
riscurile cosmice, ce privesc diferitele tipuri de corpuri cereşti artificiale. Alte evenimente, deşi
preexistente, apar ca riscuri noi datorită progresului metodelor şi tehnicilor de analiză ale pericolelor
datorate diferitelor fenomene. Astfel, au apărut ca riscuri folosirea azbestului în construcţii şi în alte
domenii, sau perturbările în stratul de ozon al planetei.
Ca urmare a existenţei şi amplificării ameninţării generate de asemenea evenimente şi
fenomene, oamenii s-au asociat, pentru a găsi în comun mijloace de prevenire, dar şi de eliminare sau
atenuare a consecinţelor manifestării diferitelor riscuri. În adoptarea unor măsuri de protecţie pentru
acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiţii de viaţă decente persoanelor care
şi-au pierdut capacitatea de muncă s-au conturat două căi, care au apărut încă din antichitate şi
coexistă şi în prezent: solidaritatea şi asigurarea.
În condiţiile în care diferite evenimente ameninţă întreaga colectivitate, dar nu se produc decât
asupra unor bunuri sau a unor membri ai colectivităţii, solidaritatea are în vedere acoperirea de către
colectivitate a pagubelor suferite de unii membri, după producerea lor. În acest caz, funcţionează
principiul reciprocităţii, în sensul că o persoană, ajutând sinistraţii, se aşteaptă să beneficieze de o
contribuţie asemănătoare din partea celorlalţi membri ai colectivităţii. Spre deosebire de aceasta,
asigurarea are în vedere constituirea prealabilă, prin contribuţia membrilor colectivităţii, a unui fond
destinat să acopere pagubele viitoare ale persoanelor afectate de producerea riscurilor.
Deşi unele forme incipiente ale solidarizării oamenilor sunt prezente încă din antichitate,
primele forme organizate de protecţie împotriva consecinţelor calamităţilor naturii şi accidentelor au
apărut în Evul Mediu timpuriu, pentru acoperirea pierderilor produse în timpul transportului mărfurilor
la mari distanţe. Au apărut astfel asigurările maritime, urmate de primele forme de asigurări de viaţă
(secolele al XV-lea şi al XVI-lea) de cele împotriva incendiilor (secolul al XVII-lea) şi de cele de
accidente (secolul al XIX-lea). Asigurările moderne s-au născut odată cu apariţia calculelor actuariale,
care, luând în considerare caracterul aleator al riscurilor asigurate, au permis determinarea ştiinţifică,
prin metode statistico-matematice, a primelor de asigurare.
Pentru prevenirea şi combaterea consecinţelor evenimentelor cauzatoare de pagube, pot fi
utilizate mai multe căi.
Prevenirea sau evitarea producerii riscurilor se concretizează în măsuri ce elimină
posibilitatea producerii unor evenimente distructive. Aici se încadrează renunţarea la cultivarea unor
plante sensibile la riscuri ca grindina, seceta, etc. în anumite zone, sau evitarea practicării unor meserii
pentru a nu se contracta anumite boli profesionale.
Limitarea pagubelor datorate riscurilor deja produse presupune ca în timpul producerii
riscurilor să fie luate măsuri care să reducă efectele acestora. Astfel de măsuri sunt: limitarea extinderii
şi stingerea incendiilor; aplicarea de tratamente curative oamenilor sau animalelor bolnave, etc.
Crearea de rezerve pentru acoperirea din resurse proprii a eventualelor pagube are în
vedere constituirea de către agenţii economici a unui fond de rezervă specific cu acest scop.
Transferul riscului asupra asigurătorilor se concretizează în faptul că persoana fizică şi
juridică ameninţată de un risc apelează, în schimbul plăţii primei de asigurare, la protecţia oferită de o
societate de asigurare, care preia asupra sa riscul, obligându-se ca, în cazul producerii lui, să plătească
despăgubirea sau suma asigurată.
Alegerea uneia sau a mai multor dintre aceste metode este o problemă de gestiune a riscului.
O gestiune raţională a riscului presupune luarea în considerare a costului global al riscului, în aşa fel
încât să se poată obţine o protecţie cât mai largă, cu cele mai mici costuri.
În vederea acoperirii prejudiciilor aduse de manifestarea diferitelor riscuri, se pot constitui mai
multe tipuri de fonduri băneşti: fonduri de autoprotecţie; fonduri centralizate de rezervă; fonduri de
asigurare.
Fondurile de autoprotecţie (autoasigurare) se pot constitui şi utiliza in mod descentralizat şi
independent de către persoane fizice, dar mai ales de agenţii economici. Această posibilitate de
protecţie are o serie de dezavantaje (nivelul lor este redus şi nu permit acoperirea integrală a unor
pagube de mari dimensiuni, etc.)
Fondurile centralizate de rezervă şi/sau asigurare se constituie atât în formă naturală, sub
forma rezervelor materiale de stat, cât şi în formă bănească, servind atât la acoperirea pagubelor
provocate de calamităţi naturale şi accidente (aspectul de asigurare) cât şi pentru finanţarea unor
acţiuni noi, neprevăzute iniţial (aspectul de rezervă). În formă bănească, fondul de rezervă se
constituie în bugetul central al statului şi în bugetele locale, ca rezervă bugetară. Până în anul 1990,
acest fond oferea protecţie numai sectorului de stat, celelalte persoane fizice şi juridice protejându-se
prin intermediul societăţilor de asigurare. Începând cu anul 1991, legislaţia noastră a creat posibilitatea
ca toate persoanele fizice şi juridice, cu domiciliul sau sediul în România, inclusiv cele din sectorul de
stat, să-şi asigure patrimoniul la societăţile de asigurare.
Fondul de asigurare propriu-zis este cea mai importantă formă a fondurilor destinate
protecţiei împotriva consecinţelor producerii diferitelor riscuri. El se constituie în mod descentralizat,
din primele de asigurare încasate de la asiguraţii persoane fizice sau juridice, şi se utilizează de către
societăţile de asigurare pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi, pe baze mutuale, pierderile
fiind astfel repartizate asupra tuturor participanţilor la constituirea fondului.
Spre deosebire de fondul de rezervă, fondul de asigurare se constituie numai în formă
bănească, are altă sursă de formare - contribuţia persoanelor ameninţate de producerea riscurilor - şi
alte destinaţii, fiind utilizat pentru acoperirea pagubelor produse bunurilor, plata sumelor asigurate
cuvenite persoanelor victime ale producerii riscurilor asigurate şi acoperirea răspunderii asiguraţilor
pentru prejudiciile aduse terţelor persoane.
În afara fondului de asigurare propriu-zis, se mai constituie, începând din anul 1996 şi fonduri
centralizate de protecţie în domeniul asigurărilor. Fondul de protejare a asiguraţilor, administrat de
Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare1 se constituie prin contribuţia
asigurătorilor şi este destinat plăţilor de despăgubiri şi sume asigurate în caz de faliment al societăţilor
de asigurare. Fondul de protecţie a victimelor străzii, gestionat de Biroul Asigurătorilor de
Autovehicule este format prin contribuţia asigurătorilor care practică asigurarea de răspundere civilă
auto şi are ca scop protejarea victimelor accidentelor de circulaţie auto, în cazurile în care autorul a
rămas neidentificat şi autovehiculul nu este asigurat.
În ţara noastră, activitatea de asigurare are o tradiţie de mai mult de un secol. În perioada
economiei centralizate, ea a constituit un monopol al statului, fiind realizată prin intermediul unei
singure instituţii de asigurare, Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS). Conform legislaţiei actuale,
în ţara noastră activitatea de asigurare se desfăşoară prin societăţi comerciale de asigurare, de
asigurare-reasigurare şi de reasigurare, precum şi prin intermediarii din asigurări (brokeri şi agenţi de
asigurări). În prezent, activitatea de asigurare este în plină dezvoltare, deşi nu a atins încă nivelul din
ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Dacă în anul 1991 funcţionau doar patru societăţi de asigurare,
numărul societăţilor autorizate de organul de supraveghere a asigurărilor a crescut la 64 în 1998 şi la
72 în 1999 (dintre care au funcţionat efectiv 57). Numai în anul 1999 numărul societăţilor autorizate a

1 devenit Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, odată cu aplicarea prevederilor legii 32/ 2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor
crescut cu 12,5% faţă de anul anterior. Şi nivelul veniturilor din prime cunoaşte un ritm înalt de
creştere: în anul 1999, faţă de 1998, primele încasate au crescut cu peste 75% sau, în termeni reali, cu
peste 22%. Totuşi, activitatea de asigurare are încă o pondere redusă, de sub 1% din PIB (0,82% în
1999), sub cea din multe ţări cu economie de piaţă. Gradul de dezvoltare a asigurărilor poate fi
exprimat şi prin veniturile din prime pe locuitor, indicator care în România a fost în 1999 de 10, 42
USD/ locuitor, în timp ce în unele ţări dezvoltate el depăşeşte 1000 USD/ locuitor2, ceea ce arată că în
ţara noastră există mari posibilităţi de amplificare a activităţii de asigurare.

Conţinutul economico-financiar, funcţiile şi rolul asigurărilor

Ca activitate economică, asigurările au o serie de trăsături specifice, care le conferă un loc

aparte în economie. Asigurările au apărut şi se dezvoltă datorită existenţei unor riscuri comune, care
afectează economia şi populaţia. Existenţa acestora duce la formarea comunităţii de risc compusă din
persoane fizice şi juridice ameninţate de producerea riscurilor şi interesate în acoperirea pagubelor,
care îşi apără în comun interesele, participând la constituirea fondului de asigurare, prin apelul la o
organizaţie specializată. Astfel apare mutualitatea, acoperirea în comun a riscului, toţi membrii
comunităţii de risc contribuind la formarea fondului de asigurare, de care însă vor beneficia numai unii
dintre membri, cei la care s-a produs riscul. De aceea, nu există o egalitate între mărimea contribuţiei
suportate de fiecare asigurat (prima de asigurare) şi cuantumul indemnizaţiei (despăgubire sau sumă
asigurată) primite de el de la fondul de asigurare.
Fondul comun apărut prin raporturile de asigurare se constituie în mod descentralizat, din
surse specifice - primele plătite de fiecare asigurat. El se utilizează, la nivelul fiecărei organizaţii de
asigurare, pentru destinaţii specifice, ca plata despăgubirilor şi sumelor asigurate, constituirea
fondurilor de rezervă caracteristice domeniului, acoperirea cheltuielilor şi realizarea profitului, precum
şi pentru formarea, la nivel naţional, a fondurilor de protecţie ale asiguraţilor.
Tot din punct de vedere economic, este necesară sublinierea deosebirilor între asigurările
sociale şi asigurările de persoane practicate de societăţile comerciale de asigurare:
- formarea şi distribuirea fondurilor au loc pe căi şi prin mijloace diferite. În asigurările
sociale, fondurile se formează, de regulă, prin contribuţia salariaţilor, agenţilor economici şi statului,
fiind utilizate pentru plata pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor specifice. În asigurările de persoane,
fondul de asigurare se constituie numai prin contribuţia asiguraţilor, iar destinaţiile sale diferă de cele
din asigurările sociale;
- în cadrul asigurărilor sociale, unii dintre participanţii la formarea fondurilor (statul, agenţii
economici) nu sunt şi beneficiari ai acestora, în timp ce în asigurările de persoane, cei ce participă la
constituirea fondului specific sunt şi beneficiari ai acestuia;
- în timp ce asigurările sociale (publice) funcţionează pe baza solidarităţii naţionale,

2 *** - Raport annual 2000, Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, Bucureşti, 2000, pp. 2, 15
asigurările de persoane sunt fundamentate pe existenţa solidarităţii între membrii comunităţii de risc.
Asigurările constituie, în acelaşi timp, o componentă a sistemului financiar. În procesul
constituirii şi repartizării fondului de asigurare, apar raporturi economice, în formă bănească, între
participanţii la asigurare - organizaţiile de asigurare, ca persoane juridice, pe de o parte şi asiguraţi,
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte. Statul participă la aceste raporturi fie direct, ca deţinător de
capital în sistem, fie indirect, prin relaţiile între societăţile de asigurare, ca agenţi economici cu
obligaţii faţă de buget şi bugetul statului.
Constituirea şi utilizarea fondului de asigurare exprimă, în esenţă, raporturi de redistribuire a
PIB între participanţii susmenţionaţi, ceea ce confirmă apartenenţa asigurărilor la sistemul financiar.
Asigurările, ca şi finanţele, exprimă relaţii economice, în formă bănească, ce apar în procesul
repartizării PIB, prin care se formează şi se repartizează un fond specific, cel de asigurare.
Ţinând seama de aceste elemente, asigurările pot fi definite drept raporturi economice, în
formă bănească, având drept scop transferul unor riscuri între asiguraţi - persoane fizice şi juridice - şi
asigurători - persoane juridice - raporturi prin care se constituie şi se utilizează, pe baze mutuale,
fondul de asigurare, cu mod de formare şi cu destinaţii specifice fiecărei ramuri de asigurare (bunuri,
persoane, răspundere civilă).
Ca parte componentă a sistemului financiar, asigurările îndeplinesc aceleaşi funcţii ca şi
finanţele, cu manifestări caracteristice acestui domeniu de activitate.
Funcţia de repartiţie a asigurărilor cuprinde două faze: mobilizarea şi repartizarea fondului
de asigurare. În etapa mobilizării, acest fond se constituie din primele plătite de asiguraţi, în procesul
repartiţiei PIB. Repartizarea fondului de asigurare are loc în direcţiile cunoscute: compensarea
pagubelor şi plata sumelor asigurate; constituirea rezervelor specifice din sistem; acoperirea
cheltuielilor şi obţinerea profitului societăţilor de asigurare; formarea unor fonduri centralizate de
protecţie a asiguraţilor.
Funcţia de control a asigurărilor se manifestă în procesul formării, repartizării şi utilizării
fondului de asigurare. În etapa formării fondului, la încheierea asigurării, se pot cunoaşte şi controla:
sfera şi valoarea bunurilor asigurate, eficacitatea măsurilor de prevenire a riscului, nivelul de
responsabilitate al asigurătorului în promovarea activităţii de asigurare şi a spiritului de prevedere,
corectitudinea determinării tarifelor de primă, etc. În procesul repartizării şi utilizării fondului de
asigurare, se exercită un control: asupra modului de stabilire şi de încasare a primelor şi a altor
venituri; asupra existenţei obligaţiei de plată şi a calculului şi plăţii despăgubirilor; al respectării
măsurilor de prevenire a riscului; al modului de gestionare a fondului de asigurare; asupra realizării
obligaţiilor faţă de buget, etc.
Manifestarea funcţiilor asigurărilor are aspecte particulare, în comparaţie cu alte componente
ale sistemului financiar:
- transferul de resurse către asigurător are caracter definitiv numai dacă la asigurat nu s-a
produs riscul. Reversibilitatea resurselor mobilizate la fondul de asigurare este posibilă, dar în mod
selectiv şi în condiţiile unei inegalităţi faţă de sumele mobilizate, reflectând, în acest caz, existenţa
unor raporturi bazate pe rambursabilitate;
- elementul de contraprestaţie poate lipsi, dar poate şi exista, în cazul compensării
prejudiciului suferit de asigurat;
- deşi acoperirea pagubelor şi plata sumelor asigurate satisfac interese individuale, interesul
colectiv apare totuşi în contextul mutualităţii şi al efectelor pozitive pe plan economico-social ale
utilizării fondului de asigurare.
Rolul economico-social al asigurărilor se manifestă în mai multe direcţii.
Acoperirea pagubelor produse asiguraţilor permite reconstituirea patrimoniului acestora,
desfăşurarea neîntreruptă a producţiei şi circulaţiei PIB şi păstrarea integrităţii avuţiei naţionale.
Pentru persoanele fizice, asigurările reprezintă şi un mijloc suplimentar de prevedere şi
fructificare a disponibilităţilor lor băneşti pentru perioada de bătrâneţe sau pentru pierderea capacităţii
de muncă. În acest fel, asigurările apar ca o completare a asigurărilor şi a securităţii sociale, precum şi
acţiunii de economisire realizată prin bănci, case de economii, fonduri de investiţii, etc.
Asigurările au de asemenea şi un impact asupra economiei şi pieţei financiare. Astfel,
asigurările sunt o ramură prestatoare de servicii, deoarece obiectul activităţii lor este un bun necorporal
- securitatea, protecţia asiguraţilor. Asigurările constituie de asemenea o ramură creatoare de valoare
adăugată şi o activitate creatoare de locuri de muncă.

Asigurările ca intermediar financiar

În calitate de componentă a sistemului financiar, asigurările prezintă, aşa cum s-a arătat, o
serie de particularităţi în comparaţie cu alte subsisteme ale acestuia.
În plus, asigurările apar şi ca un important intermediar financiar pe piaţa financiară.
Comportamentul diferit al agenţilor economici faţă de fenomenele financiare şi monetare conduce la
distincţia între agenţi nefinanciari şi intermediari financiari3. Primii sunt cei a căror activitate de bază
este centrată pe producţia, repartiţia, consumul de bunuri şi servicii, ei realizând operaţiuni de vânzare-
cumpărare, prelevare-transferare în domeniul lor de activitate. Intermediarii financiari sunt agenţii
economici a căror activitate principală are la bază operaţiuni de plasament ori de acordare de
împrumuturi. Excedentul de resurse financiare la unii agenţi nefinanciari şi deficitul de resurse
financiare la alţii pot duce fie la contactul direct între aceştia (finanţare externă directă) fie la apelul la
intermediarii financiari (finanţare externă indirectă). Intermediarii financiari sunt clasificaţi, în funcţie
de capacitatea lor de a crea sau nu titluri ce permit realizarea de plăţi directe şi imediate, în
intermediari financiari monetari, respectiv nemonetari.

3 Llau, P. – Economie financière publique, P.U.F., Paris, 1996, p. 13

 Activitatea de intermediere financiară a societăţilor de asigurare, între asiguraţi şi piaţa
financiară, este vizibilă şi în cazul asigurărilor de daune (bunuri şi răspundere civilă) dar apare cu
pregnanţă în cazul asigurărilor de viaţă. Aici asiguraţii plătesc prime în mod eşalonat, lungi perioade
de timp, iar fondurile astfel constituite sunt fructificate de asigurători care apar pe piaţa financiară cu o
ofertă de capital de împrumut, orientată către diverşii solicitanţi de resurse financiare: bănci
comerciale, agenţi nefinanciari, autorităţi publice centrale şi locale, etc. Asigurările de viaţă presupun
mari acumulări de rezerve specifice pe întreaga durată a contractelor de asigurare, care poate fi foarte
mare (5 – 35 de ani sau chiar mai mult). De aceea, partea din fondurile acumulate, plasată de
asigurători pe piaţa financiară, atinge în ţările dezvoltate niveluri importante – peste 2500 de miliarde
USD în SUA, peste 1000 miliarde Ł în Anglia, mai mult de 450 miliarde € în Franţa, cifre care
cumulează şi investiţiile provenite din asigurările de daune. Activele deţinute de asigurători şi investite
ating în multe ţări o proporţie importantă în comparaţie cu PIB (peste 25 % faţă de PIB în Franţa, peste
80 % în Anglia, peste 50 % în Japonia).
Disponibilităţile societăţilor de asigurare sunt plasate în acţiuni sau obligaţiuni ale unor
societăţi comerciale, în înscrisuri ale împrumuturilor de stat, sau sunt fructificate prin depuneri pe
termen la bănci, acordare directă de împrumuturi, achiziţionare de bunuri imobiliare. Structura
plasamentelor fiecărui asigurător diferă în funcţie de o serie de factori ca: reglementările legale din
ţara respectivă privind solvabilitatea societăţilor de asigurare şi proporţiile investiţiilor în diferite
categorii de active; categoriile de asigurări practicate şi deci natura rezervelor constituite; posibilităţile
de fructificare oferite pe piaţa financiară.
Spre exemplu, orientarea plasamentelor este diferită în asigurările de viaţă, faţă de societăţile
care practică alte categorii de asigurări. Asigurătorii de viaţă, în virtutea specificului activităţii lor
(durată mare a contractelor, obligaţia de a fructifica disponibilităţile asiguratului, uneori chiar cu o
cotă minimă garantată) preferă plasamentele în înscrisuri ale împrumuturi de stat, care au randamente
stabile, deşi în general mai mici ca ale altor tipuri de plasamente şi investesc într-o proporţie relativ
redusă în acţiuni sau plasamente imobiliare, ultimele prezentând şi unele riscuri privind închirierea sau
revânzarea, precum şi o lichiditate redusă. În schimb, în asigurările non-viaţă unde, în primul rând,
durata contractelor este mai mică, de regulă un an sau mai puţin, sunt preferate şi deţin o pondere mai
mare în total investiţiile în acţiuni şi obligaţiuni ale societăţile comerciale.
Orientarea plasamentelor societăţilor de asigurare diferă, în funcţie de factorii amintiţi, de la o
ţară la alta (tabelul 1.).
Şi în ţara noastră se accentuează rolul de intermediar financiar al asigurătorilor. Activele
financiare deţinute de societăţile de asigurare au crescut continuu după 1990, ajungând la 4.490.321

Structura plasamentelor asigurătorilor din unele ţări europene în anul 1994*

Tabelul 1. - % din total-

 Nat.
Acţiuni şi Titluri cu
plasament Plasamente
titluri venit fix şi Depozite Altele
imobiliare
Ţara asimilate împrumuturi

Germania 6 20 72 1 1

Belgia 5 18 71 3 3

Franţa 9 17 72 1 1

Italia 14 15 68 3 –

Olanda 6 14 71 2 7

Anglia 8 48 35 2 6

Elveţia 13 15 66 – 6
* Sursa: Simon, Yves (éd.) – Encyclopédie des marchés financiers, Economica, Paris, 1997, p. 136

milioane lei în anul 1999, plasamentele fiind orientate astfel4:

- 20,87 % din total titluri de stat sau titluri de valoare garantate de stat;
- 4,16 % acţiuni la societăţi cotate la Bursa de Valori;
- 11,87 % creanţe (sume de recuperat de la intermediari, reasiguratori, alte creanţe);
- 50,90 % lichidităţi (disponiblităţi la vedere şi depozite în băni, numerar);
- 12,16 % alte active financiare (acţiuni necotate la bursa de valori – 4,82%; plasamente la
fonduri mutuale – 0,23 %; împrumuturi – 0,09 %; alte investiţii – 7,02 %).
În ansamblu, activele financiare ale asigurătorilor au crescut în 1999 faţă de anul anterior cu peste 64
% sau, în termeni reali, cu 9,84 %.
Intermedierea financiară realizată prin activitatea de asigurare are o importanţă deosebită
deoarece este o intermediere de tip monetar, cu efecte pozitive asupra stabilităţii monedei naţionale.
Fluxurile de resurse financiare generate de către asigurători nu se concretizează într-o creştere
a masei monetare aflate în circulaţie, ci sunt de fapt rezultatul unui proces de redistribuire. Mai mult,
resursele financiare dirijate către agenţii nefinanciari, cu destinaţie productivă, conduc la consolidarea
monedei naţionale, iar cele orientate către fondurile financiare publice, pentru acoperirea deficitului
bugetar, contribuie la evitarea emisiunii băneşti pentru finanţarea acestui deficit.
Pe de altă parte, prin activitatea de asigurare şi prin intermedierea financiară specifică ei, sunt
satisfăcute atât nevoi individuale, cât şi colective. În afara importantei oferte de resurse financiare
dirijată spre economie şi spre bugetul public naţional, protecţia, economisirea şi fructificarea pe
perioade lungi, reduc incertitudinea, constituind astfel factori de stabilizare socială.

Elemente şi forme caracteristice ale asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă

 Atât actele normative care reglementează asigurările obligatorii, cât şi contractele de asigurare
ce stau la baza asigurărilor facultative cuprind o serie de noţiuni specifice, denumite elemente ale
asigurărilor.
Contractul de asigurare este actul încheiat între asigurat şi asigurător, care reglementează
raporturile de asigurare şi cuprinde drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor.
Părţile care intervin în asigurare sunt, de regulă, asigurătorul şi asiguratul. Asigurătorul
este persoana juridică, ce în schimbul primelor încasate se obligă să plătească asiguratului
indemnizaţia (despăgubire sau sumă asigurată) cuvenită la producerea riscului asigurat. Asiguratul
este persoana fizică sau juridică, ce în schimbul protecţiei oferite de asigurător, se obligă să plătească
acestuia primele de asigurare. La asigurările de persoane, calitatea de asigurat o au numai persoanele
fizice, cu îndeplinirea condiţiilor de vârstă, stare de sănătate, etc. prevăzute în reglementările acestor
asigurări.
În afara acestor doi participanţi, în raporturile de asigurare mai pot interveni şi contractantul,
respectiv beneficiarul asigurării, care în general coincid cu asiguratul, dar pot fi şi alte persoane decât
acesta, în unele forme (tipuri de contracte) de asigurare.
Obiectul asigurării poate fi bunul, persoana sau răspunderea asigurată.
Riscul asigurat, element fundamental în activitatea de asigurare, este evenimentul viitor,
posibil dar incert, sau al cărui termen de apariţie este nedeterminat în cadrul duratei asigurării, aflat în
afara influenţei părţilor şi contra căruia asiguratul se protejează prin asigurare.
Pentru ca un eveniment sau fenomen cauzator de pagube să fie luat în considerare ca risc în
asigurări, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii cumulative, dintre care cele mai importante
sunt: să prezinte un anumit grad de periculozitate pentru asigurat; să fie incert, să se producă în mod
aleator, independent de influenţa asiguratului sau asigurătorului; să poată fi înregistrat statistic, ca
frecvenţă, intensitate, volum de daune, pentru ca pe această bază să se poată determina ştiinţific
mărimea primelor de asigurare.
Limitele asigurabilităţii riscurilor fac ca unele riscuri să fie excluse de la asigurare, altele să fie
asigurate în condiţii tarifare speciale, cu prime foarte ridicate. Unele riscuri excluse sunt acoperite prin
intermediul unor mecanisme publice (asigurări sociale, indemnizarea pe baze publice a riscurilor
catastrofice).
Suma asigurată reprezintă limita valorică până la care asigurătorul îşi asumă răspunderea faţă
de asigurat. La asigurările de bunuri, suma asigurată poate fi mai mică sau egală cu valoarea de
asigurare, care la rândul ei, poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea reală a bunului din
momentul încheierii contractului, conform relaţiei
Sa ≤ Va ≤ Vr , în care:
Sa = suma asigurată; Va = valoarea de asigurare; Vr = valoarea reală a bunului.

4 date prelucrate după Raport anual 2000, Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, Bucureşti, 2000
 La asigurările de persoane, suma asigurată este suma înscrisă în contract ce va fi plătită
asiguratului în cazul producerii riscului asigurat.
Prima de asigurare este suma pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului în schimbul
acoperirii pagubei sau al sumei asigurate, la producerea riscului asigurat, ea apărând deci ca preţ al
protecţiei oferite de asigurător. Prima tarifară sau brută plătită de asigurat este compusă din două
părţi, corespunzător destinaţiilor ei: prima netă (tehnică) destinată constituirii fondului de asigurare
pentru plata despăgubirilor respectiv adaosul de primă pentru constituirea rezervelor specifice,
acoperirea cheltuielilor şi realizarea profitului asigurătorului precum şi pentru formarea fondurilor
centralizate de protecţie a asiguraţilor. Sistemul de cote tarifare formează tariful de asigurare.
Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de natura obiectului asigurării şi a riscurilor
asigurate, după durata asigurării şi după criterii specifice fiecărei forme de asigurare. În general,
primele sunt constante (nivelate) pe întreaga durată a asigurării, iar plata lor se poate face anticipat şi
integral, la încheierea contractului, ori în rate anuale şi chiar subanuale.
Durata asigurării este perioada de timp în care sunt valabile raporturile între asigurat şi
asigurător. Pentru asigurările de bunuri, durata asigurării este de regulă un an, iar pentru asigurările de
persoane, durata este plurianuală, putându-se ajunge, la unele forme de asigurare, la durate de 25-35 de
ani, sau pe viaţă, până la vârsta la care asiguratul decedează.
Paguba (dauna) este pierderea apărută la un bun asigurat ca urmare a producerii riscului
asigurat. Paguba poate fi totală sau parţială.
Despăgubirea de asigurare este suma pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului pentru
compensarea pagubei produse la bunul asigurat. Mărimea despăgubirii în raport cu paguba depinde de
sistemul de acoperire adoptat de asigurător.
În sistemul acoperirii (răspunderii) proporţionale, raportul între despăgubire şi pagubă este
acelaşi ca şi raportul între suma asigurată şi valoarea bunului, conform relaţiei:
d s
= , în care:
p v
d = despăgubirea; p = paguba; s = suma asigurată; v = valoarea bunului. Mărimea despăgubirii
depinde deci de mărimea pagubei şi de raportul între s şi v:
s
d = p•
v
În răspunderea denumită după primul risc, despăgubirea este egală cu paguba, fără însă a
depăşi suma asigurată. Mărimea despăgubirii depinde numai de mărimea pagubei şi de cea a sumei
asigurate, fără a fi influenţată de raportul între suma asigurată şi valoarea bunului.
În cazul răspunderii limitate asigurătorul compensează numai parţial dauna, şi anume peste o
anumită sumă, denumită franşiză şi înscrisă expres în contract, pagubele situate în cadrul franşizei
urmând a fi suportate de asigurat. Acoperirea limitată prezintă o serie de avantaje: elimină daunele
numeroase şi mărunte, neimportante pentru fiecare asigurat în parte şi prin aceasta reduce costul
asigurării, permiţând o diminuare a nivelului primelor; stimulează asiguraţii - care ştiu că vor suporta o
parte din pagubă - în buna conservare a bunurilor şi aplicarea măsurilor de prevenire a riscului.
Numeroasele forme de asigurare oferite de societăţile de asigurare pot fi structurate după mai
multe criterii.
1. Din punct de vedere al modalităţii juridice de realizare, asigurările pot fi obligatorii şi
facultative.
Asigurările obligatorii sunt reglementate printr-un act normativ cu putere de lege, fără acordul
de voinţă al părţilor. Ele apar atunci când se consideră că interesul social sau general economic
necesită protejarea completă prin asigurare a unor bunuri sau persoane. În prezent, în ţara noastră
există o singură asigurare de acest fel,5 asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele
produse prin accidente de autovehicule.
Asigurările facultative (contractuale) sunt acele asigurări în care raporturile între asigurat şi
asigurător se stabilesc prin liberul lor consimţământ, pe baza unui contract de asigurare. Faţă de
asigurările obligatorii, cele facultative au o serie de trăsături distinctive: asigurarea nu este totală,
cuprinzând numai o parte din bunurile sau persoanele asigurabile; suma asigurată nu este stabilită pe
baza unor norme legale, ci pe baza cererii asiguratului, cu acordul asigurătorului; răspunderea
asigurătorului acţionează numai în cadrul duratei contractului; neachitarea ratelor de primă în
cuantumul şi la termenele stabilite conduce la rezilierea contractului; asigurările facultative sunt mai
flexibile şi pot satisface mai bine cererea de asigurare venită din partea diferiţilor solicitanţi de
asigurare.
2. După obiectul asigurării, asigurările pot fi de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri au drept obiect valorile materiale de orice fel, care pot fi distruse parţial
sau total de manifestarea diferitelor riscuri. Principalele tipuri de asigurări de bunuri sunt cele ale
clădirilor, maşinilor şi instalaţiilor, culturilor agricole, animalelor, asigurările de transport (ale
mijloacelor de transport şi ale mărfurilor transportate).
Asigurările de persoane au drept obiect persoana fizică, sumele asigurate convenite plătindu-
se în cazul producerii unor evenimente ca decesul sau accidentul. Principalele subramuri ale
asigurărilor de persoane sunt asigurările de viaţă şi cele de accidente.
În asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea
pentru pagubele provocate de asigurat unor terţe persoane, pagube de care acesta răspunde în faţa legii.
Această ramură a asigurărilor cuprinde atât asigurări obligatorii - în ţara noastră, cea deja menţionată -
cât şi facultative: asigurarea de răspundere civilă generală; asigurări de răspundere civilă profesională,
etc.

5 conform Legii nr.136/1995 privind asigurarile şi reasigurările în România

 Sunt întâlnite frecvent în practica asigurărilor şi asigurările combinate sau complexe, care
reunesc, in cadrul aceluiaşi contract, asigurări din două sau trei ramuri de asigurare (bunuri, persoane,
sau răspundere civilă).
3. Din punct de vedere al sferei teritoriale de cuprindere, asigurările pot fi interne şi
internaţionale. Globalizarea relaţiilor de asigurare, circulaţia liberă a produselor de asigurare în
anumite zone, de exemplu în cadrul Uniunii Europene, face ca, în prezent, distincţia între asigurările
interne, ce acţionează numai pe teritoriul unei ţări şi cele externe, care se manifestă în afara graniţelor
ţării de origine a unei societăţi de asigurare, să fie dificil de realizat. Există totuşi forme de asigurare
cu caracter exclusiv internaţional, cum sunt cele vizând transporturile terestre, maritime şi aeriene de
mărfuri; asigurarea creditelor de export; asigurări ale riscurilor financiare şi politice; asigurări
medicale pentru persoane ce călătoresc in străinătate.
4. În funcţie de natura raporturilor dintre părţile din asigurare, se pot distinge asigurarea
directă, coasigurarea şi reasigurarea.
Asigurările directe sunt asigurările propriu-zise, unde părţile sunt asiguratul şi asigurătorul,
între care se încheie contractul de asigurare.
Coasigurarea este tot o formă de asigurare directă, în care asiguratul încheie, pentru acelaşi
bun, contracte de asigurare cu doi sau mai mulţi asigurători, care preiau în asigurare o anumită cotă din
valoarea bunului. Coasigurarea apare în general în cazurile în care, datorită valorii mari a bunurilor,
ele nu pot fi asigurate de un singur asigurător.
Reasigurarea a apărut şi ea în situaţia în care a devenit necesară acoperirea prin asigurare a
unor bunuri de valori foarte mari (nave maritime, aeronave, nave cosmice, mari complexe industriale,
etc.). Ea constă în faptul că asigurătorul direct reţine pentru sine numai partea din răspundere (sumă
asigurată) pe care o poate acoperi şi cedează restul sumei asigurate şi partea corespunzătoare a primei
încasate de la asigurat unei alte sau mai multor societăţi de asigurare-reasigurare, denumite
reasigurători. Reasigurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul şi primele preluate, operaţie
denumită retrocesiune.
Formele de asigurare pot fi grupate şi după alte criterii: în funcţie de modul lor de administrare
(gestiune) în asigurări de repartiţie şi asigurări cu capitalizare; după obiectul lor şi după criterii
tehnice, în asigurări de daune şi asigurări de persoane, etc.
În ţara noastră, legislaţia actuală6 grupează asigurările ce pot fi oferite de societăţile de
asigurare în două mari categorii: asigurări de viaţă şi asigurări generale, clasificare utilizată şi în
statistica naţională din multe ţări, inclusiv ţara noastră. Asigurările de viaţă cuprind mai multe clase
de asigurări: asigurări de viaţă, cu trei subgrupe; asigurări de căsătorie şi naştere; asigurări de viaţă
legate de investiţii; asigurări permanente de sănătate; asigurări de capitalizare. Categoria asigurărilor

6 *** - Normele nr. 3/ 2001 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societăţile
de asigurare
generale grupează 17 clase de asigurări non-viaţă, din celelalte ramuri de asigurare (bunuri,
răspundere civilă, accidente, riscuri financiare, protecţie juridică, asistenţă).
În activitatea sectorului asigurărilor din ţara noastră sunt predominante asigurările generale.
Astfel, din totalul veniturilor realizate din prime în anul 1999, de 4.273.929,94 milioane lei, numai
11,83 % a revenit asigurărilor de viaţă, restul de 88,17% reprezentând realizări din asigurările
generale.
.
Gestiunea financiară, echilibrul financiar şi eficienţa în asigurări

Particularităţile activităţii de asigurare determină o serie de aspecte specifice ale gestiunii

financiare, comparativ cu alte ramuri economice.
Astfel, în asigurări, produsele (contractele de asigurare) se vând înainte de a se cunoaşte costul
acestora, cost care variază în funcţie de manifestarea aleatoare a riscurilor şi va fi cunoscut doar la
sfârşitul duratei asigurării. Aceasta are o deosebită influenţă asupra fundamentării şi realizării
echilibrului financiar al asigurărilor.
Faptul că în asigurări se realizează şi ample procese de intermediere financiară face ca, alături
de principala sursă de venituri, cele din prime de asigurare, societăţile de asigurare să obţină şi
importante venituri financiare.
Producerea riscurilor asigurate conduce la efectuarea cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a
sumelor asigurate şi pentru aceasta asigurătorii trebuie să concentreze la dispoziţia lor un volum
important de venituri. Caracterul aleator al riscurilor face necesară şi constituirea unor rezerve
specifice, atât pentru acoperirea cheltuielilor în anii nefavorabili în care plăţile de despăgubiri
depăşesc încasările curente din prime, cât şi cu alte destinaţii.
Principalele categorii de venituri ale unei societăţi de asigurare - reasigurare sunt:
A. Venituri provenite din prime de asigurare, ce se concretizează în:
- prime aferente asigurărilor obligatorii;
- prime din asigurările facultative (evidenţiate distinct pentru bunuri, persoane, răspundere
civilă);
- prime şi alte venituri din asigurări şi reasigurări în valută.
B. Venituri financiare, care pot fi venituri din participaţii de capital, venituri din titluri de
plasament, venituri din dobânzi, venituri din împrumuturi acordate la asigurările de viaţă, etc.
C. Venituri excepţionale, cum sunt cele provenite din recuperări şi regrese, din provizioane,
din operaţii de gestiune, etc.
Deşi volumul determinant în formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor îl au
veniturile din prime, este posibil ca în unele perioade un rol major în realizarea echilibrului financiar
să îl aibă şi veniturile financiare ale societăţilor de asigurare.
Cheltuielile societăţilor de asigurare sunt grupate, după destinaţia lor, în:
 - cheltuieli pentru plata despăgubirilor;
- cheltuieli pentru plata sumelor asigurate;
cheltuieli privind constituirea rezervelor tehnice (rezerve de prime la asigurările de viaţă; rezerve de
prime şi de daune la asigurările non-viaţă); cheltuieli privind constituirea şi administrarea fondului de
asigurare, legate de funcţionarea societăţilor de asigurare;
- cheltuieli financiare;
- cheltuieli excepţionale.
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile totale reprezintă profitul brut, care se formează şi se
calculează numai la nivelul centralei societăţilor de asigurare, deoarece realizarea gestiunii financiare
are loc la acest nivel şi nu la unităţile din teritoriu (sucursale, reprezentanţe, filiale), între care există
diferenţieri substanţiale în ce priveşte plata despăgubirilor în fiecare an financiar.
Fondul de rezervă al societătilor de asigurare, format prin prelevări din profitul brut serveşte
la plata despăgubirilor şi sumelor asigurate în situaţiile în care mărimea pagubelor depăşeşte media
luată în considerare în calculul primei nete.
Echilibrul financiar şi valutar în asigurări se fundamentează şi se urmăreşte prin intermediul
bugetului de venituri şi cheltuieli, întocmit, de asemenea, numai la nivelul centralei societăţii de
asigurare.
Eficienţa activităţii de asigurare are atât aspecte economice cât şi sociale, asigurările
răspunzând unor nevoi reale ale economiei, precum şi ale populaţiei.
În analiza eficienţei asigurărilor trebuie să se ţină seama de caracterul aleatoriu al producerii
riscurilor asigurate. De aceea, această analiză trebuie efectuată pe perioade mai mari, de mai mulţi ani,
deoarece altfel rezultatele ei pot să nu fie edificatoare.
Eficienţa asigurărilor trebuie examinată atât prin prisma intereselor asigurătorilor, cât şi prin â
cea a asiguraţilor. Pentru asigurător, activitatea este cu atât mai eficientă cu cât - la un nivel dat al
încasărilor din prime - cheltuielile sunt mai mici, asigurând obţinerea de profit. Din punct de vedere al
asiguratului, asigurarea este cu atât mai eficientă cu cât despăgubirile şi sumele asigurate primite sunt
mai apropiate de valoarea prejudiciului suferit şi cu cât perioada dintre momentul producerii daunei şi
momentul încasării indemnizaţiei de asigurare este mai scurtă.
Alegerea indicatorilor ce comensurează eficienţa asigurărilor se face în funcţie de o serie de
criterii, ca:
- efectuarea analizei din punct de vedere al asigurătorului, respectiv al asiguratului;
- obiectivele concrete ale analizei;
- modul de reglementare juridică a asigurărilor analizate (obligatorii sau facultative);
- nivelul macro sau microeconomic al analizei;
- ramura de asigurare examinată.
Pentru analiza eficienţei asigurărilor din punct de vedere al asigurătorului se utilizează un
număr de indicatori, dintre care amintim pe cei mai importanţi.
 Rata daunei, care arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele asigurate plătite, faţă de
primele de asigurare încasate, se calculează cu formula:
D
Rd = • 100 , în care:
P
D = despăgubiri sau sume asigurate plătite; P = prime de asigurare încasate.
Costul relativ al activităţii de asigurare se calculează prin raportarea totalului cheltuielilor
privind activitatea de asigurare, la totalul veniturilor, din prime de asigurare şi din alte surse, utilizând
formula:
C
Cr = • 100 , în care:
Pt
Cr = costul relativ al activităţii de asigurare; C = totalul cheltuielilor efectuate de asigurător;
Pt= totalul veniturilor societăţii de asigurare.
Acest indicator arată cât reprezintă, în procente, cheltuielile faţă de veniturile realizate de
asigurător.
Gradul de cuprindere în asigurare permite aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor
facultative, calculându-se ca raport între numărul bunurilor sau persoanelor asigurate şi numărul
bunurilor sau persoanelor asigurabile, cu formula:
n
G= • 100 , în care:
N
G = gradul de cuprindere în asigurare; n = numărul de bunuri (persoane) asigurate; N =
numărul de bunuri (persoane) asigurabile.
Alţi indicatori utilizaţi în aprecierea eficienţei asigurărilor, de pe poziţia asigurătorului, sunt:
numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător din asigurări; suma medie asigurată; prima
medie încasată pe contract.
Eficienţa asigurărilor din punct de vedere al asiguratului poate fi exprimată, la rândul ei
prin indicatori specifici.
Durata medie de lichidare a daunelor se stabileşte ca raport între numărul zilelor trecute de
la avizarea (anunţarea) daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate, conform
formulei:
t1 + t 2 + ... + t n
Dm = , în care:
Nd
Dm = durata medie de lichidare a daunelor; t = numărul de zile de la avizarea până la
soluţionarea unei daune; Nd = numărul daunelor soluţionate.
Gradul de acoperire a daunei arată în ce raport se află despăgubirea faţă de paguba produsă.
El se calculează cu formula:
D
Gad = • 100 , în care:
Pg
 Gad = gradul de acoperire a daunei; D = despăgubirea; Pg = valoarea pagubei.
Gradul de acoperire prin asigurare arată în ce raport se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat şi se stabileşte cu formula:
S
Gaa = • 100 , în care:
V
Gaa = gradul de acoperire prin asigurare; S = suma asigurată; V = valoarea reală a bunului în
momentul încheierii asigurării.
Acest indicator se calculează în mod distinct pentru fiecare bun cuprins în asigurare.