Rolului educației tehnologice în progresul adolescenților

Prof. Ioana Corina Rotaru, Colegiul Național ”E. Racoviță” Iași

Educaţie tehnologică reprezintă o disciplină de sinteză, înglobând elementele

educaţiei intelectuale, întrucât tehnologia reprezintă dimensiunea praxiologică a cunoaşterii
ştiinţifice. Prin educaţia intelectuală formăm elevii pentru cunoaşterea ştiinţifică, iar prin educaţia
tehnologică îi formăm pentru acţiune. În această ultimă acceptare, promovată prin
cultura societăţii postindustriale/informatizate educaţia tehnologică poate fi interpretată şi ca
“educaţia intelectuală aplicată” (respectiv, ca educaţie ştiinţifică aplicată). De asemenea, educaţia
tehnologică include şi elementele educaţiei morale, estetice, fizice, pregătind elevii pentru
cunoaşterea mediului în multitudinea dimensiunilor sale şi utilizarea creatoare a resurselor de care
el dispune.
Fiind orientată spre formarea culturii tehnologice a personalităţii, educaţia tehnologică
preconizează următoarele obiective:
-cultivarea intereselor pentru cunoaşterea lumii şi pentru participarea directă la
acţiuni productive utile, precum şi formarea atitudinii pozitive faţă de muncă din diferite
domenii de activitate profesională şi, în primul rând, faţă de învăţătură. Realizarea acestui obiectiv
are loc în cadrul studierii disciplinelor de “pregătire opţională”, elevii având posibilitatea să-şi
aleagă şi să îndrăgească domeniul preferat în care simt că au înclinaţii şi în care se pot realiza cât
mai plenar;
-formarea şi dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi practice de bază prin exersarea
şi angajarea întregului psihic şi în primul rând a voinţei, pentru formarea unui om de acţiune
[N. Oprescu].
-pregătirea teoretică privind cunoaşterea mediului înconjurător şi a domeniilor
muncii în vederea valorificării creatoare a acestora, precum şi formarea şi dezvoltarea
gândirii tehnice a elevilor.
Realizarea acestui obiectiv are loc în cadrul studierii disciplinelor modulului
“Educaţia ştiinţifică de bază” (matematică, fizică, chimie, biologie ş.a.) prin orientarea lor
aplicativă.
Pentru metodele şi tehnicile (procedeele) de realizare a obiectivelor indicate mai sus,
este caracteristică predominarea metodelor cercetării şi a acţiunilor practice: observarea,
experimentul, demonstraţia, descoperirea, problematizarea, exerciţiul, studiul de caz, jocul
didactic etc.
Ne vom referi în continuare la metodele cele mai frecvent folosite în practica
educaţională.
Metoda demonstraţiei – include prezentarea, descrierea, observarea mecanismelor,
aparatelor, maşinilor, proceselor care formează obiectul instruirii imediate.
Metoda exerciţiilor practice – permite antrenarea elevilor în mânuirea obiectelor,
materialelor, dispozitivelor implicate în formarea profesională.
Metoda lucrărilor practice. În literatura pedagogică se indică diferite forme de
organizare a lucrărilor practice, de exemplu, sistemul învăţării succesive a operaţiilor de
bază, sistemul învăţării pe procese tehnologice şi pe produse finite, adică însuşirea
profesională direct în producţie.
Metodologia educaţiei tehnologice este folosită în acelaşi timp în scopul realizării şi
perfecţionării continue a orientării şcolare şi profesionale. Metodele şi tehnicile relevante în acest
sens includ: a) metode şi tehnici de cunoaştere a personalităţii elevului (observarea, analiza
produselor activităţii, convorbirea, chestionarul, biografia, autobiografia, autocaracterizarea); b)
metode şi tehnici de investigare a grupurilor şcolare (metodele aprecierii obiective, testul
sociometric); c) metode şi tehnici de educare a elevului în vederea alegerii carierei; d) metode şi
tehnici de informare şcolară şi profesională (conferinţe, cursuri, consultaţii, vizite, expoziţii,
monografii); e) metode şi tehnici de consiliere din perspectiva scopului final de orientare şcolară,
profesională şi socială.
Practica demonstrează eficienţa utilizării diferitor mijloace de educaţie tehnologică:
-organizarea muncii în comun a educatorului şi educatului;
-explicarea semnificaţiei anumitor genuri de muncă pentru beneficiile familiei,
colectivului de colaboratori şi a întregii întreprinderi, ţării;
-stimularea materială şi morală a muncii productive şi a manifestării creaţiei;
-familiarizarea cu tradiţiile de muncă a familiei, colectivului, ţării;
-organizarea muncii sub formă de cercuri după interese (de creaţie tehnică,
modelare, activitate teatrală, culinărie);
-exersarea în formarea deprinderilor de muncă în procesul executării unor operaţii
concrete (deprinderilor de citit, numărat, scris, folosirii computerului, diferitor
lucrări de reparaţie, confecţionarea produselor din lemn şi metal);
-concursurile şi competiţiile de creaţie, expoziţiile lucrărilor de creaţie şi apreciere
a calităţii lor;
-însărcinări temporare şi permanente pentru acasă, de serviciul în clasă, îndeplinirea
obligaţiunilor încredinţate în brigăzi de muncă;
-participarea sistematică în munca social-utilă, învăţarea tehnologiilor şi a
procedeelor de organizare a activităţilor profesionale;
-controlul după economia timpului şi a energiei electrice, a resurselor;
-evidenţa şi aprecierea rezultatelor muncii, calităţii, termenilor şi preciziei
îndeplinirii însărcinărilor, raţionalizării procesului, abordării creative [N.
Bordovskaia, A. Rean].
Există mijloace specifice ale orientării profesionale: laboratoarele şcolare, cabinetele
şcolare tehnice, staţiunile şcolare de cercetare, atelierele şcolare, loturile şi fermele agricole
şcolare, întâlnirile cu specialiştii din diferite domenii, filmele documentare, expoziţiile ş.a.
Se impun câteva condiţii care determină eficienţa acestor mijloace, între care: calitatea
profesională şi morală a personalului didactic implicat în organizarea activităţilor respective;
calitatea sau nivelul dotării materiale, corelaţia dintre disciplinele teoretice şi cele practice şi
îndeosebi motivarea acelor activităţi care vizează viitoarea profesie. [10]
Începând din anul 1992 disciplina de gimnaziu din aria curriculară Tehnologii s-a numit
Educaţie tehnologică şi studiul ei îi ajută şi îi pregăteşte pe elevi pentru viaţă. Prin caracterul său
interdisciplinar, Educaţia tehnologică are ca obiectiv fundamental formarea unei viziuni şi atitudini
practice asupra omului şi sensului vieţii, precum şi înţelegerea rolului tehnologiei în progresul
omenirii.
Din perspectiva modului în care studiul disciplinei îi pregăteşte pe elevi pentru viaţă, aş
enumera câteva obiective: în primul rând, educația tehnologică își dorește să realizeze un echilibru
între cultura generală şi cea tehnologică. Îndeplinirea acestui obiectiv determină şi iniţierea copiilor
în pregătirea tehnico-practică, care are drept scop cunoaşterea materiilor prime, a materialelor
auxiliare și proprietăţilor acestora, a operaţiilor şi sculelor de prelucrare, în vederea realizării de
produse utile elevului acasă, la şcoală sau în comunitate. Odată însușite aceste informații, elevii pot
executa lucrări simple, prin care să își formeze competenţele specifice de obţinere a unor produse.

Bibliografie
1. Salade D. Dimensiuni ale educației. București. Didactică și pedagogică, 1998
2. Cristea S. Fundamentele Pedagogiei. Iași: Polirom, 2010
3. Momanu M. Introducere in teoria educaţiei. Iaşi: Polirom, 2002