1. Înregistrarea societăţilor comerciale.

Conform legii nr. 220-XVI 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, prin înregistrarea de stat se înţelege certificarea din partea organului
înregistrării de stat, a creării, reorganizării ori lichidării întreprinderii sau organizaţiei, precum şi a
modificărilor şi completărilor din documentele de constituire a acestora. Dacă facem abstracţie doar de
momentul constituirii societăţii comerciale, atunci putem spune că înregistrarea de stat reprezintă
certificarea (recunoaşterea) din partea statului, prin intermediul organelor abilitate, a legalităţii elaborării
actelor de constituire şi aprobare a acestora
Procedura înregistrării. Pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice se prezintă:
a) cererea de înregistrare după modelul aprobat de Cameră;
b) actul de constituire al societăţii comerciale care urmează să fie înregistrată;
c) actele de identitate ale fondatorilor. Dacă este persoană fizică, fondatorul va prezenta buletinul
de identitate, iar dacă este o persoană juridică, se va prezenta actul de constituire a acesteia şi
copia de pe certificatul ei de înregistrare;
d) actul de identitate al managerului principal al societăţii;
e) bonul de plată a taxei de timbru şi a taxei de înregistrare.
f) documentul ce confirmă depunerea de către fondatori (asociaţi) a cotei-parţi în capitalul social
al societăţii în mărimea şi în

2. Clasificarea societăţilor comerciale.

Cele mai des întâlnite criterii de clasificare a societăţilor comerciale sunt:
1. După natura lor sau după prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile
comerciale se împart în două categorii: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi
încrederii reciproce, a calităţii personale ale asociaţilor. Fac parte din această categorie – societatea în
nume colectiv şi societatea în comandită.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile
capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl
reprezintă cota de capital investită de asociat.
În această categorie intră de exemplu, societăţile pe acţiuni.
2. Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care asociaţii au o răspundere
limitată.
În societatea în nume colectiv asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, pe
când în societatea pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la concurenţa
aportului lor.
În privinţa societăţii în comandită răspunderea asociaţilor este diferită în funcţie de categoria
acestora, astfel, asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, iar asociaţii
comanditari numai în limita aportului lor.
3. După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se
clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes (de ex.
SRL) şi societăţi în care capitalul se împarte în acţiuni (de ex. SA).

3. Persoana juridică – subiect al dreptului afacerilor.

Subiect de drept nu este numai omul izolat, considerat în sensul dreptului ca persoană fizică. Viaţa în
societate şi multiplele interese care nu pot fi satisfăcute prin activitatea singulară a individului l-au
determinat să intre în diferite colectivităţi. Aceste colectivităţi, organizate ca entităţi distincte de membrii
care le compun şi sprijinite economic pe o masă de bunuri comune în vederea satisfacerii unor interese
comune, au devenit subiecte de drept de sine stătătoare. Ele sunt persoane juridice sau morale.
Conform dispoziţiilor art. 57 al Codului civil al R.M., nr. 1107/2002, din Codul civil, persoanele
juridice sunt de drept public şi de drept privat, situate, în raporturile civile, pe poziţii de egalitate.
Persoane juridice de drept public sunt: statul, unităţile administrativ-teritoriale, alte autorităţi
publice. Deşi sunt în drept să participe la raporturi juridice civile, ele nu au calitatea de întreprinzător şi
nu desfăşoară afaceri în nume propriu.
Persoana juridică de drept privat. Potrivit art.59 din Codul civil, persoanele juridice de drept privat
pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop nelucrativ (necomercial).
4. Obligaţia întreprinzătorului de a obţine licenţa.
Procedura de obţinere a licenţei. Pentru obţinerea licenţei, conducătorul întreprinderii sau organizaţiei ori
persoana împuternicită de acesta sau persoana fizică depune la autoritatea de licenţiere respectivă
personal, prin scrisoare recomandată sau prin poştă electronică (sub formă de document electronic cu
semnătură digitală) o declaraţie de modelul stabilit de această autoritate, semnată de persoana care
depune:
a) declaraţia, ce conţine:
 denumirea, forma juridică de organizare, sediul, IDNO al întreprinderii sau al organizaţiei ori
numele, prenumele, adresa şi IDNP al persoanei fizice;
 genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare solicitantul de licenţă
intenţionează să obţină licenţă;
 asumarea pe propria răspundere de către solicitantul de licenţă a responsabilităţii pentru
respectarea condiţiilor de licenţiere la desfăşurarea genului de activitate pentru care se solicită
licenţă şi pentru veridicitatea documentelor prezentate.
b) copia de pe certificatul de înregistrare de stat a întreprinderii sau organizaţiei ori de pe buletinul de
identitate al persoanei fizice;
c) documentele suplimentare în conformitate cu prevederile actelor legislative ce reglementează
activitatea licenţiată pentru care se solicită licenţa. Documentele pot fi însoţite şi de copii pe suport
electronic.
Declaraţia pentru eliberarea licenţei nu se înregistrează în cazul în care:
a) aceasta a fost depusă (semnată) de o persoană care nu are atribuţiile respective;
b) documentele au fost perfectate cu încălcarea cerinţelor legislației.
Autoritatea de licenţiere, în baza declaraţiei pentru eliberarea licenţei şi documentelor anexate,
adoptă decizia privind eliberarea licenţei sau privind respingerea declaraţiei în cel mult 5 zile lucrătoare
de la data înregistrării acesteia.
Temei pentru respingerea declaraţiei pentru eliberarea licenţei este depistarea de către autoritatea
de licenţiere a datelor neveridice în documentele prezentate de către solicitantul de licenţă. În caz de
respingere a declaraţiei pentru eliberarea licenţei, solicitantul poate depune o nouă declaraţie după
înlăturarea cauzelor care au servit drept temei pentru respingerea declaraţiei precedente.

5. Tipurile activităţi antreprenoriale.

După importanţa pentru societate, activităţile de întreprinzător pot fi clasificate în: activităţi interzise;
activităţi monopol de- stat; activităţi monopoluri naturale, activităţi supuse licenţierii; activităţi
practicate în baza patentei de întreprinzător; activităţi care pot fi practicate liber, fără autorizaţie
specială
Activităţile interzise. Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor economice interzise aşa cum
fusese anterior94. în lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să
aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă.
Potrivit Codului penal nr.985/2002, se interzic şi se sancţionează: activitatea mercenarilor
(art.141), traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de copii (art.206), munca forţată (art.168),
practicarea ilegală a medicinii şi activităţii farmaceutice (art.214), proxenetismul (art.220) etc.
Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organe ale statului sau de persoane
juridice constituite de stat. Monopolul de stat este definit ca situaţie în care un număr limitat de agenţi
economici sunt învestiţi de către autorităţile administraţiei publice cu dreptul exclusiv sau cu drepturi
exclusive de desfăşurare a unei anumite activităţi aducătoare de profit. Potrivit Legii nr. 845/1992 cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art. 10 alin.(3), numai întreprinderilor de stat li se permite să
desfăşoare următoarele activităţi:
Activităţile monopol natural. Prin monopol natural legiuitorul desemnează situaţia în care
producerea, transportarea, comercializarea, procurarea mărfurilor şi grupurilor de mărfuri fungibile,
precum şi prestarea anumitor tipuri de servicii, în virtutea unor factori de ordin natural, economic sau
tehnologic se află sub controlul direct al unuia sau al mai multor agenţi economici.
 Activităţile supuse licenţierii. Activităţile de întreprinzător supuse licenţierii sunt stabilite la art.7
din Legea nr.451/2001 privind licenţierea unor genuri de activitate.
Activităţile practicate în baza patentei de întreprinzător. Activităţile de întreprinzător care pot fi
desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt stabilite la anexa nr.l a Legii nr.93/1998 privind patenta
de întreprinzător.
6. Izvoarele dreptului afacerilor.
Prin izvor de drept în sens formal se subînţelege sistemul de acte normative aranjate într-o anumită
ierarhie după forţa lor juridică.Sunt considerate izvor al dreptului afacerilor actele normative cu prevederi
care reglementează raporturile dintre întreprinzători. După forţa lor juridică, actele normative au
următoarea ierarhie: Constituţia, legile (organice şi ordinare), ordonanţele şi hotărârile Guvernului, actele
Băncii Naţionale a Moldovei şi ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, actele autorităţilor publice
centrale (ministere, departamente etc), actele autorităţilor publice locale şi actele corporative
7. Activitatea în bază de patentă de întreprinzător.
Una din cele mai simple forme de practicare a activităţii de întreprinzător de către persoana fizică
din Republica Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.
Patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura
genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp.
Titular al patentei de întreprinzător poate fi orice cetăţean al R.Moldova, cetăţean străin sau apatrid,
cetăţenia persoanei care solicită patenta neavând nici o importanţă. O cerinţă semnificativă, în cazul
patentei de întreprinzător, este principiul stabilirii de domiciliu, adică locuirea permanentă pe teritoriul
R.M. O altă cerinţă faţă de titularul de patentă este corespunderea abilităţii personale cu cerinţele de
calificare necesare pentru practicarea genurilor de activitate indicată în patentă. Un aspect important
pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător în temeiul patentei este lipsa necesităţii de înregistrare a
activităţii sau de primire a licenţei. Mai mult decât atât, titularul de patentă nu cade sub incidenţa
cerinţelor ce presupun prezentarea dărilor de seamă financiare şi statistice, de ţinere a evidenţei contabile
şi financiare, de efectuare a operaţiunilor şi decontărilor de casă.
În baza patentei de întreprinzător se pot desfăşura numai activităţile care sunt indicate în anexa
legii cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93/1998.
Titularul patentei de întreprinzător are următoarele obligaţii:
 să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea
administraţia publice locale;
 să respecte drepturile şi interesele consumatorului;
 să respecte cerinţele legale impuse celor care desfăşoară genul de activitate respectiv, inclusiv
normele sanitare, antiincendiare;
 să afişeze patenta sau copiile ei autentificate de notar vizibil în locurile unde îşi desfăşoară
activitatea de întreprinzător persoana fizică.
La practicarea activităţii de întreprinzător în baza patentei de întreprinzător deţinătorul patentei nu
este în drept să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii, să încheie tranzacţii cu întreprinderea
individuală a cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale.
Încetarea activităţii în baza patentei de întreprinzător se efectuează în baza următoarelor condiţii:
 expirarea termenului pentru care a fost eliberată;
 renunţarea titularului de patentă;
 pierderea capacităţii de muncă;
 decesul titularului de patentă;
 aplicarea faţă de titularul patentei a unor sancţiuni administrative.
Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de întreprinzător cu tot
patrimoniul său, excepţie făcând bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sunt
indicate în art. 85 al Codului de executare al RM).

8. Întreprinzătorul individual – subiect al dreptului afacerilor.

Întreprinderea individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de
proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.
Întreprinzător individual este persoana fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, cetăţean al
Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid, domiciliat în Republica Moldova, care practică activitate
de întreprinzătorcare practică activitatea de întreprinzător în nume propriu şi din cont propriu,
administrează personal afacerile, emite independent decizii, asigură întreprinderea cu cele necesare şi
poartă răspundere pentru rezultatele ei. Întreprinzătorul individual se prezintă în raporturile juridice civile
ca persoană fizică, însă asupra activităţii de întreprinzător se aplică regulile care reglementează activitatea
persoanelor juridice cu scop lucrativ, dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu rezultă altfel.
Întreprinzătorul individual este în drept să practice orice activitate neinterzisă de lege.
Pentru înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual, la oficiul teritorial al Camerei în a cărui rază de
desevire se află sediul acestuia (viza de domiciliu), se depun următoarele documente:
1. cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de Camera Înregistrării de Stat;
2. buletinul de identitate a fondatorului sau reprezentantul acestuia, împuternicit prin procură
autentificată în modul stabilit de lege;
3. documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.
Oficiul teritorial al Camerei, în termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii documentelor, adoptă
decizia de înregistrare a întreprinzătorului individual.
Decizia de fondare a întreprinderii individuale trebuie să conţină:
 datele de identificare a fondatorului: numele, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia,
domiciliul, numărul actului de identitate;
 denumirea de firmă a întreprinderii. Conform prevederilor art. 14 alin.(5) din Legea nr.
845/1992, în firma întreprinderii individuale trebuie să se includă cuvintele: „întreprindere
individuală” ori prescurtat „Î. I.” şi numele, cel puţin, a unui posesor;
 sediul întreprinderii, care poate fi domiciliul fondatorului ori un local închiriat sau cumpărat;
 data înfiinţării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de stat;
 genul de activitate a întreprinderii;
 condiţiile lichidării întreprinderii.

Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite în cazul în care:

 persoana fizică este deja înregistrată în calitate de întreprinzător individual;
 persoana respectivă este lipsită, prin hotărîrea instanţei de judecată, de dreptul de a practica
activitate de întreprinzător;
 în cazul în care pe numele persoanei au fost înregistrate anterior întreprinderi care nu
funcţionează şi care nu au fost lichidate în modul stabilit de lege sau care au datorii la bugetul
public naţional.
Ca formă de organizare a activităţii de întreprinzător întreprinderea individuală poate fi utilizată: de
comercianţii locali care vând mărfuri şi produse cu amănuntul, de proprietarii de mici restaurante,
cafenele, magazine; de prestatorii individuali de servicii; de micii producători locali (meşteşugari) etc.
Întreprinderea individuală poate utiliza munca salariaţilor. Patrimoniul întreprinderii individuale
este inseparabil de bunurile personale ale întreprinzătorului, care este obligat să ţină evidenţa contabilă a
veniturilor obţinute din această activitate, precum şi evidenţa cheltuielilor suportate. Fondatorul
întreprinderii individuale răspunde nelimitat pentru obligaţiile întreprinderii individuale cu tot patrimoniul
său, cu excepţia bunurilor care nu pot fi urmărite. Ea îşi încetează activitatea la data radierii sale din
Registrul de stat, pentru care fapt fondatorul depune o declaraţie, indicând data la care încetează să
activeze ca întreprinzător.

9. Gospodăria ţărănească – subiect al dreptului afacerilor.

Gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietatea privată asupra
terenurilor agricole (denumite în continuare terenuri) şi asupra altor bunuri, pe munca personală a
membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse agricole,
prelucrarea lor primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.
Gospodăria ţărăneasca se poate constitui şi dintr-o singura persoană fizică. Activitatea gospodăriei
ţărăneşti este reglementată de Legea cu privire la gospodăriile ţărăneşti, de Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, de Codul civil, Codul funciar, Codul fiscal, Codul muncii şi de alte acte
normative.
Dreptul la constituirea gospodăriei ţărăneşti îl au persoanele fizice care au atins vârstă de 18 ani,
dispun de capacitate de exerciţiu deplină şi posedă teren cu drept de proprietate privată.
O persoană fizică poate fi fondatorul (membrul) numai al unei gospodării ţărăneşti.
Pentru constituirea gospodăriei ţărăneşti persoana fizică trebuie să depună o declaraţie de
constituire semnată de fondator şi de potenţialii membri ai acesteia în formă autentică.
10. Organele societăţilor comerciale.
Adunarea generală a asociaţilor este forma de organizare a societăţii constituită din totalitatea asociaţilor
care participă la elaborarea şi exprimarea deciziei şi hotărârii voinţei sociale în proporţii cu valoarea
aportului la capitalul social. Adunarea generală este organul suprem de conducere şi de decizie a societăţii
comerciale şi este compusă din membrii acesteia, fie asociaţi, fie acţionari. În funcţie de faptul cine o
constituie, asociaţii sau acţionarii, ea poartă denumire diferită, adică adunarea generală a acţionarilor sau
adunarea generală a asociaţilor. în Republica Moldova adunarea generală, ca organ al societăţii, îndeosebi
este reglementată pentru societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. însă se admite luarea
hotărârilor în cadrul societăţii în nume colectiv, cu majoritatea voturilor membrilor, ceea ce presupune
convocarea asociaţilor în anumite adunări.
Adunarea generală a acţionarilor se ţine cu prezenţa acţionarilor, prin corespondenţă sau sub formă mixtă.
Adunarea generală anuală nu poate fi ţinută prin corespondenţă.
Adunarea generală ordinară se convoacă cel puţin o dată pe an, de regulă, după expirarea exerciţiului
financiar. în actul de constituire poate fi prevăzută convocarea mai frecventă a adunării generale ordinare.
Adunarea generală extraordinară se convoacă ori de câte ori este nevoie. Adunarea generală are
următoarele atribuţii: aprobă statutul societăţii, hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social,
aprobă regulamentul consiliului societăţii, alege membrii consiliului, aprobă regulamentul comisiei de
cenzori, alege membrii comisiei de cenzori, confirmă organizaţia de audit, hotărăşte cu privire la
încheierea tranzacţiei, aprobă normativele de repartizare a profitului societăţii, decide cu privire la
repartizarea profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale, hotărăşte cu privire reorganizarea şi
lichidarea societăţii.
Administrarea societăţii comerciale. Administrarea este o formă de executare a atribuţiilor de
posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra patrimoniului, precum şi asupra săvârşirii actelor de administrare şi
gestiune în vederea atingerii obiectului şi scopului social. Ea este realizată de un organ distinct de
gestiune permanentă, numit administratori sau organ executiv. Spre deosebire de adunarea generală, care
apare în raporturile cu terţii ca o entitate oricare abstractă, apare un pandant reprezentant prin
„administratori", care poartă toată răspunderea conducerii concrete a societăţii
Cenzorii societăţii comerciale. În societăţile de persoane care au un număr mic de asociaţi şi care se
bazează pe încredere reciprocă, controlul se exercită de aceştia, cu excepţia celor care au calitatea de
administratori. în societăţi de capitaluri controlul gestiunii societăţii se exercită de către cenzori. Cenzorii
sunt persoanele investite de către adunarea generală sau prin actul constitutiv cu controlul gestiunii
societăţii.
1. Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţii comerciale.
Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor sau acţionarilor şi care nu
se confundă cu capitalul social. El este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
patrimonial (Codul civil, art. 284, alin. (1)), care aparţin societăţii, privite ca o sumă de valori active şi
pasive strâns legate între ele.
Acesta este sensul juridic al noţiunii de patrimoniu, deoarece include latura activă (drepturile) şi pe cea
pasivă (obligaţiile). Sensul economic al noţiunii de patrimoniu include numai latura activă, adică
totalitatea de drepturi (bunuri corporale şi incorporale), deţinute de societate, fiind utilizat mult mai
frecvent.106
Latura activă cuprinde drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste drepturi privesc, în principal,
bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii, bunurile dobândite de societate ulterior
constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.
în latura pasivă sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi extracontractuale
(obligaţii sociale).