YANN

QUEFFELEC
Nuntă nemiloasă
Traducere din limba franceză
AURELIA ULICI

rao internațional publishing company

august 2008
 Lui Françoise Vemy

Prima parte

Apa se răcise, Nicole ieși. Șiroind de apă, apucă prosopul din cui
și se frecă îndelung. Parfumurile amestecate de câmp și pâine caldă
îi dădeau o stare de amețeală plăcută. Pe furiș, încercă pantofii negri
ai mamei și se strâmbă. Înota în ei, dar părea mai mare. Își zări
imaginea prin aburul de pe oglinda ovală și zâmbi. La treisprezece
ani, curând paisprezece, părea de optsprezece, cu trupul deja copt,
cu gura senzuală, cu ochii albaștri, migdalați, și părul lung, auriu-
roșcat, ca un foc, pe umeri. În fiecare zi își pierdea câte-o oră ca să-i
potolească vâlvătaia.
Jos se auzi ușa închizându-se, mama plecase. Ea și tata nu
terminau niciodată treaba la cuptor înainte de miezul nopții. Nicole
era îngrijorată gândindu-se la festa pe care avea să le-o joace tocmai
într-o duminică, zi sfântă. O să se spovedească mâine, și asta-i tot!
Ce să mărturisească? Abia dacă mințise. Era adevărat că dormea în
seara asta la Nanette, verișoara ei mai mare, singură acum, când
Bernard o părăsise.
Bineînțeles, în primul rând avea o întâlnire…
O mințise și pe Nanette. Oh, nu foarte rău!… îi spusese ceva
despre o petrecere cu copii și părinți, la parizieni, o aniversare unde
Will, știi tu, americanul din Arzac, era și el invitat – de altfel o s-o
aducă acasă chiar înainte de miezul nopții.
Nicole se întinse. Cât îi plăcea să viseze la Will. La ochii lui verzi
în care plutea un polen auriu. Cât îi plăcea să se pregătească în timp
ce imaginația zbura. Will la balul din 14 iulie, invitând-o la dans sub
lampioanele multicolore, dansând slow „cel mai frumos tangou din
lume”. Will pe dună, într-o seară, primul lor sărut; șoaptele vântului
în spatele lor printre pini; noaptea dulce în care, deasupra mării,
sclipea nebunia de stele și de faruri.
Câte emoții ca să se facă frumoasă! în ajun, pretextând că-i este
cald, s-a culcat în pod pe o saltea. De fapt, voia să se pregătească
deja. Să verifice rujul de buze, un tub vechi al mamei, pescuit din
lada de gunoi. Un noroc! La internat, ca să-și coloreze buzele trebuia
să-și lipească gura de daliile roșii de pe tapet. Și, neputând să
doarmă, privirea verde luminându-i visarea ca un far, se pudrase,
își parfumase respirația cu scorțișoară, își mărise pupilele cu zeamă
de lămâie, la sfaturile lui Nanette își frecase dinții cu cărbune de
lemn pisat, în fine, apretase și apoi călcase volanele rochiei cu
broderie, albă, cu decolteu pătrat.
Îl întâlnise pe Will la Chenal, un bar din port unde se dansa
după-amiaza. Cu două luni în urmă, de Sfântul Ioan, părinții o
credeau la plajă. „Sunt militar american, pilot, pot să iau loc?” Avea
părul foarte negru, pieptănat pe spate, fără cărare. Ea luase un
sorbet de lămâie, el o bere, îi zâmbea și o privea fix, ignorând-o pe
Marie-Jo, care se îndepărtase jignită, îi spusese: „Ești foarte
frumoasă, dacă vrei, putem fi prieteni”. Speriată de ochii verzi,
îngăimase: „E târziu, trebuie să mă duc acasă”. Will o dusese cu
jeepul până la jumătatea drumului spre brutărie. Numai a doua zi o
sărutase.
Săptămâna următoare, apărea la magazin și se prezenta
brutarilor – la fiecare două zile lua rația de o sută de pâini destinată
taberei din Arzac, de pe coastă. Și la fiecare două zile venea la oră
fixă, chiar înainte de închidere, și tot la două zile era impecabil și
fericit, ca și cum își hrănea fericirea din încărcarea pâinii în jeep.
Trăncănea cu doamna Blanchard, o tachina amabil pe Nicole, se
ducea să le spună bună ziua celor de la cuptor și, din când în când,
rămânea la masa de seară. Nicole avu chiar dreptul să-l însoțească
până la șosea, la deal, de unde în amurg se vedeau farurile. Și
părinții nu-și imaginau că acest băiat atât de vesel, atât de prietenos,
de cel mult douăzeci de ani, putea s-o acopere cu sărutări pasionale
pe fetița lor, pe care încă o considerau un copil.
Îi spunea Love, îi spunea Amour, îi spunea Loveamour, desena
inimioare pe nisip unind numele lor. Ochi în ochi, îi spunea: „Nu te
teme, vino lângă mine”. Și Nicole înnebunită de mâinile lui mari:
„Nu, Will, am jurat, nu înainte de căsătorie”. Într-o seară era nervos,
aproape rău; cum ea era neliniștită: „S-a terminat, Loveamour, mă
întorc în America luni dimineață. – Dar asta este peste două zile! –
Vreau să mă căsătoresc, Loveamour, să mă însor cu tine”. Ea minți:
„Sunt prea mică… am doar cincisprezece ani. – Nu contează, mă
întorc mai târziu după tine”.
Nicole plânsese toată noaptea. Will o să plece, era îngrozitor. Will
pe care îl iubea pe viață. Numai pentru că baza americană fusese
desființată. Ce prostie! Sigur că el jurase că o s-o ia de nevastă… A
doua zi, cu brațele încărcate de flori și șampanie veni să-și ia adio de
la familia Blanchard. „Vreau să vorbesc cu doamna și cu domnul.”
Plin de faină, brutarul veni din camera din fund a magazinului.
„Vreau să vorbesc, dar mi-e greu în franceză.” Avea un ranch în
Michigan, nu prea departe de lac, trebuia să muncească din greu,
erau ani în care pământul nu rodea, sau animalele se îmbolnăveau,
sau insectele distrugeau porumbul, în fine, acum, că s-a terminat
armata, se întorcea acasă, dar iată, voia să se însoare, spera că destul
de curând, cu Nicole. Părinții se priviră zăpăciți, neștiind dacă era
cazul să râdă sau să fie emoționați. Nicole se făcu precum ardeiul
care se usca pe perete. Doamna Blanchard gândea în sinea ei:
mititica e prea tânără, aproape un copil, dar un american… Și bogat
pe deasupra, o să mai vadă!… Și tatăl, după un oftat lung, dăduse
glas dorințelor personale: „Ei… o să mai vedem cu vremea… O să
ne mai gândim”.
Brutăreasa deschise un pachet de pișcoturi. Părinții și Will
ciocniră cu șampanie. Nicole primi și ea un deget pe fundul cupei,
îndoit cu apă; apoi limonadă.
După masă, tinerii plecară să vadă farurile pentru ultima oară.
Nicole le știa pe toate. „Acolo este Saint-Nicolas… și cel roșu, în
depărtare, era Cordouan. Și acolo, cea care scânteiază, geamandura
pentru epave.” Dar în seara asta nu-i era gândul la așa ceva, mâinile
mari îi căutau trupul, ea trebuia să lupte contra degetelor, contra
sărutărilor care o amețeau. „Mâine, Loveamour, este seara de adio.
În tabără se dă o petrecere. Vrei să vii? – Nu știu, Will. Trebuie să-i
spun mamei. – Nu, mai ales ei nu-i spune nimic. O să vin să te iau
de aici la ora nouă. Și apoi, anul viitor, o să ne căsătorim, noi doi, la
ranch-ul meu…”

De ce și-o fi ținând mama parfumul sub cheie? Era exasperant! Pe

etajeră, în afară de flaconul de șampon cu ou al familiei, talcul cu
vanilie și briantină, nu se găseau decât soda caustică și parfumul
obișnuit al tatei: o esență de iasomie diluată cu alcool. O duse la nas.
Era tare, dar poate pe pielea ei, poate… Și se parfumă după ureche,
își stropi în cele din urmă tot corpul, fără să uite picioarele și batista,
umplu sticla pe jumătate goală cu apă de la robinet și fu îngrozită să
vadă iasomia plutind la suprafață.
Jos, pendula bătu ora opt și un sfert, nu trebuia s-o mai
lungească. Ceea ce făcu totuși cu seninătate, întârziind să aleagă
dintre nenumăratele desuuri pe cele mai frumoase și care i stăteau
cel mai bine. Apoi veni rândul rochiei, și își ieși din fire: rochia era
puțin cam strâmtă și o strângea în talie. În afară de asta arăta foarte
bine. Will putea fi mândru s-o prezinte prietenilor lui. O să ia pe
ascuns și o geantă de-a mamei – asta dă bine.
Ieșind din curte nu se întâlni cu nimeni, se grăbi de-a lungul
brutăriei care părea goală. Soarele era încă sus, aerul albastru,
arzător. O luă pe arătură, urcând pe lângă gardul viu, ca să le evite
pe Simone și pe Marie-Jo, mereu gata s-o spioneze. Cele două
clevetitoare erau bolnave de când apăruse pe plajă cu pilotul
american. Și acum, că vorbise despre căsătorie, merita să le vezi,
dăduseră în icter negru! „Oh, dar o să vă scriu din Michigan”, le
promisese ea.
Simțind cum îi bate inima, Nicole făcu un popas la umbră înainte
de a ajunge la intersecție, scoase din geanta mamei rujul și își refăcu
machiajul pentru ultima oară. Oglinda de buzunar căzu și se crăpă.
Will era deja acolo, în jeepul lui, privind-o cu un aer viclean cum
se apropie. Niciun cuvânt despre rochie, niciun compliment. Nicole
zări o sticlă între genunchii lui.
„Astă-seară, anunță el demarând ca un nebun, e bal mare!”
Conducea ca un descreierat pe drumul desfundat, trecea prin
băltoace, se freca de pini, tăind-o peste dune și râzând în hohote.
„Dar, Will, ai băut!” strigă Nicole îngrozită.
Motorul urla, stropii de noroi săreau, zdruncinăturile erau gata
să-i șifoneze frumoasa ei rochie și să-i facă rău, ea se ținea de scaun
implorând:
„Mai încet, Will, mai încet!
— Nu, mai repede, darling, mai repede”, răspunse celălalt
arătând spre vest, unde amenința un cer negru, și-și luă mâinile de
pe volan ca să tragă o dușcă.
Când au ajuns, câteva picături rătăcite dintr-o furtună
îndepărtată făcură să sfârâie pământul încins. Un planton glumeț
ridică bariera și, cu capul pe spate, se lăsă biciuit de ploaie.

Cât privește ranch-ul și Eldorado, William Schneider era paznic

de noapte într-o parcare din Bronx. Avea fișă la comisariat pentru
găinării mărunte. Nevasta lui spăla geamuri. Terry, fiul lor, avea doi
ani.
 Tabăra din Arzac număra, în spatele unui gard de sârmă
ghimpată, câteva barăci așezate cu fața spre mare, o antenă radio,
un stâlp pe care flutura steagul american, un coteț de găini ascuns
sub o faleză, de unde se auzeau când și când cotcodăceli înfundate.
Nimeni în zonă; grosul efectivelor fusese repatriat în ajun.
Rămăseseră doar o mână de oameni însărcinați să încheie socotelile
cu furnizorii francezi.
„Asta-i camera mea…”
Se aflau într-o încăpere pătrată, care dădea spre ocean.
Pardoseala și pereții erau din lemn negeluit. Vântul făcea să
clămpăne tabla ondulată de pe acoperiș. În fund, ascunzând un
aragaz, proptit cu rondele de lemn, se uscau pe o sfoară maiouri și
chiloți, câteva navete de bere încadrau un dulap din fier cenușiu.
Sub becul gol care atârna din plafon, paharele acopereau o masă
plină de mucuri de țigară; lăzi de arme țineau loc de scaune. În
apropiere, se auzea marea care mușca din faleză.
Will tocmai dăduse drumul la un patefon, al cărui braț aștepta,
fixat dinainte pe o melodie sentimentală a lui Frank Sinatra.
Ochii verzi o măsurară cu lăcomie pe adolescentă, mărturisind o
dorință atât de evidentă, încât ea își păstră brațele încrucișate. El
scoase atunci un fluierat golănesc: spărgând furtuna, o ultimă rază
de soare roșie intră pe fereastră, aprinzând părul blond care curgea
în plete pe spate.
„Așază-te, darling, nu-ți fie teamă.”
Năucită, Nicole ezită în fața lăzilor cu arme, temându-se pentru
rochia ei deja șifonată.
„Așază-te pe pat. Pe pat trebuie să stai, darling. Nu ți-e sete?
— Nu, Will, mulțumesc… Și prietenii tăi unde sunt?”
Așezată la capătul somierei, se sperie văzând peretele tapetat cu
femei goale.
„Prietenii mei o să vină, honey, doar e bal! O să vină toți.”
Will scosese din dulap o sticlă de scotch, și trase câteva înghițituri
cu zgomot.
„Ah, nu, Will, nu mai bea!
— Ba o să beau, și o să bei și tu, darling, o să bei cu mine.”
Râse obscen și începu să-și onduleze bazinul.
„Și, pe urmă, noi doi o să ne regulăm. Ți-e frică?”
O cuprinse cu forța și îi duhni în nas, cu ochii dați peste cap.
„Bea!” îi porunci el.
Apucând-o dintr-odată de ceafă, voi să-i îndese gâtul sticlei în
gură. Ea tresări atât de puternic, furioasă și speriată, încât un val de
alcool îi inundă rochia. Urlând se repezi la ușă. Răsucea clanța, când
el o apucă de păr și o trase înapoi, cu putere, aruncând-o pe pat.
Rochia i se ridicase până la buric. Urlă cât o ținu gura, el o pălmui.
„Tacă-ți fleanca și bea”. O stropi din cap până-n picioare cu whisky.
Sufocată, încerca să-l zgârie și să fugă. „O să încetezi să mai țipi,
altfel…” își aprinse bricheta. Cu ochii ieșiți din orbite, Nicole văzu
flacăra cum îi luminează șuvițele care șiroiau de whisky. Will rânji.
Cu mâna liberă îi pipăia trupul îngrozit. „Ai făcut pipi în chiloți,
darling, murmură el făcându-i cu ochiul. O să-i iau cu mine la New
York… Ca amintire.” în ochii verzi, privirea devenise ca plumbul.
„Scoate-ți chiloții!” încremenită de rușine, nu se mișcă.
„Scoate-i!” tună el, smulgându-i un smoc din părul blond, pe
care-l răsuci între degete.
Zâmbea încântat, respirând ușurat, văzând că fata se supune.
Înhăță chiloții dintre pantofii negri și, învârtindu-i ca pe un scalp la
lumină, îi înghesui la întâmplare în ladă.
„Acum o să putem să ne regulăm, darling! Nevastă-mea este
înnebunită să se reguleze mereu.”
Scoase din dulap altă sticlă de scotch, o deschise cu dinții. Ea vru
să fugă din nou, dar se clătină de frică și își juli genunchii în cădere.
Cu piciorul, o răsturnă brutal, apoi se aruncă peste ea în patru labe,
gâfâind. Strivindu-i buzele strânse, o obligă să bea, lovindu-i fără
milă dinții cu gâtul sticlei, imitând-o batjocoritor atunci când ea se
îneca.
„Nu. Will, nu”, reuși ea să mai bâiguie, și astea au fost ultimele
cuvinte pe care le-a rostit în acea noapte. Bărbatul, care își
descheiase izmenele, o sfâșie dintr-o singură mișcare, surd la
țipetele de durere și la hohotele ei. Nu reușea să simtă plăcere și
începu s-o înjure și s-o lovească. Nicole începu să geamă sub el,
moale și aproape leșinată: gura și trupul îi sângerau. Cu pantalonii
în vine, o târî până în pat – „franțuzoaică mică” –, se duse la ușă și
urlă în noaptea care se lăsase: „Come on, guys, she is ready”. Apoi își
călcă furios în picioare izmenele ca să reușească să le scoată, trase o
dușcă de scotch și se întoarse ca să se prăbușească peste ea.
Afară se auzi trântindu-se o ușă. Din baraca vecină veneau Aldo
și Sam. Cei care așteptau semnalul lui Will trăgând la măsea și care,
din când în când, aruncau câte-o ocheadă pe fereastră.
Aldo era o namilă burtoasă de origine chiliană; Sam, un tânăr
roșcovan, fiu de pastor.
„My friends, declară Will. Dacă-i bal, bal să fie, dar ling.”
O ridică în picioare, Nicole era gata să cadă la loc gemând, Sam o
prinse cu o mână de talie și celălalt îi umbla sub rochie râgâind
grosolan. Will apucă volanele brodate, trase cu sălbăticie de jos în
sus, rupând cordonul și făcând să sară nasturii. Mânecile și gulerul
rămaseră atârnate. „Exactly like football” rânji el și, cu un răget
îndobitocit, smulse rochia de pe ea și o aruncă pe jos.
Se făcu liniște. Cei trei bărbați își cântăreau din ochi prada, care
tremura și era goală, ca pe un trofeu abia câștigat. Sutienul desfăcut
atârna, cu o bretea ruptă. Unul din pantofii negri ai mamei ajunsese
sub pat. Cu fața în lacrimi, stătea în picioare înfricoșată, cu brațele
încrucișate la piept.
„Lovely”, spuse Aldo cu o voce răgușită, și mâna lui mare și
păroasă făcu să alunece cu delicatețe de-a lungul brațului ei ceea ce
mai rămăsese din sutienul care-i acoperea priveliștea. „Lovely.” își
desfăcu centura. „Acolo”, îi spuse lui Sam, arătând spre masă.
 O violă printre cărțile de joc și mucurile de țigară, ea întinsă, el
deasupra, și când, din reflex, ea se zbătea, ridicând capul și
încercând să muște, el era în culmea plăcerii: „Yes, come on, girl, come
on”. De fiecare dată când ea deschidea gura, Will îi turna whisky.
Din când în când, smulgea smocuri de păr ca să le vadă arzând.
Își bătură joc de ea pe rând, concurând pentru privilegiul de a-i
sfâșia virginitatea. Aldo o sodomiză, trăgând de părul blond ca de
coama unei iepe nărăvașe. Curgeau apele de pe el. Pieptul care
lucea era acoperit de o pădure de păr, un crucifix de aur se
bălăbănea ca un pendul între sfârcurile sale negre, în timp ce
picături mari de sudoare se spărgeau de fetița leșinată. Sam se
mulțumea să se uite. La început, în timp ce ceilalți doi se opreau ca
să bea și să-și tragă sufletul, prelua ștafeta cu entuziasm. Apoi, prea
excitat, trebui să se mulțumească să invidieze asalturile răvășitoare
ale chilianului, care, mereu în picioare, se distra ridicând masa pe
care țintuise fata și mergând așa prin cameră. Mai agitat, Will o
stropea pe Nicole cu bere și cerea să o ia amândoi „like sandwich
„Spleep, my baby, spuse Aldo în cele din urmă, we are tired.” Și,
luând-o pe Nicole în brațe, o aruncă pe patul de campanie de la
distanță. Apoi adună cărțile împrăștiate pe jos și, destul de zăpăcit,
se așeză din nou la masă, aranjându-și pantalonii.
Will se prăbușise într-un colț, printre sticlele răsturnare. Era gata
să adoarmă, când un cocoș sfâșie noaptea. „Cocoș nenorocit”,
articulă el plesnindu-se peste frunte; și, gol pușcă, ieși din baracă.
O clipă mai târziu aducea animalul, un pămătuf zburlit cu aripile
jumulite, bătând aerul cu ghearele și continuând să strige cucurigu
în pofida pumnului care-l strângea de gât. „No”, făcu Aldo când voi
să arunce animalul pe Nicole rămasă inertă de-a curmezișul patului.
Atunci, întorcându-se, Will sugrumă animalul, privind cum îi
tremură limba roz și cum ochii i se sting sub creasta pleoștită,
așteptând până când un val roșu de sânge țâșni prin ciocul larg
deschis. Apoi, înarmat cu o cratiță, se întoarse afară și, de data asta,
aduse ouă. Cu degetul mare sparse de sus unul între sânii lui Nicole
și pregăti apoi o omletă pe care el și Aldo o împărțiră în tăcere din
aceeași tigaie fără mâner. Chilianul adună grăsimea cu degetele.

În zori, orice violență dispăruse; nu mai rămăsese decât o vagă

hipnoză care îi unea pe cei trei bărbați cu victima lor. Marea tăcuse.
Se auzea scârțâind brațul patefonului, la capătul discului. Un miros
de chef trezit plutea în atmosferă, în acel moment de uitare care-i
scotea în afara timpului, fiecare părea să renască din torpoarea
siderală ce preceda nașterea, memoria, nebunia: Aldo prăbușit pe
masă cu un braț atârnând, Will căzut pe jos lângă Sam, care era
ghemuit cu genunchii la gură.
Nicole, cu un picior încălțat, cu gura și cu ochii întredeschiși,
privea, fără să vadă, tabla vălurită și ruginită a acoperișului.
Mai târziu, Sam veni s-o mângâie. „Blood”, murmură el cu o voce
tâmpită și repetă: „Blood!” Părea în extaz și își răsucea mâna în
lumină, ca și cum sângele violului era din aur curat. Își linse
degetele, dădu din cap cu încântare, murmură din nou: „Blood”,
apoi se apucă să se picteze ca indienii cu acest elixir providențial.
Zărind chiloții în ladă, și-i trase până la urechi și ca un indian sioux,
delirând în ritmul tam-tamului, începu să se învârtească în jurul
mesei, scandând cu o voce nazală: „Whisky… Beer… Sandwich…
Blood…” Și de fiecare dată când spunea „Blood” se auzea Aldo
fredonând în surdină: „Coca-Cola hou hou.” Will își scosese
acordeonul ca să-i acompanieze.
O auroră anemică înconjura pereții când lui Sam îi cedară nervii:
apucă o sticlă de scotch de gât și, dintr-o lovitură, făcu zob becul
încă aprins. Se auzi o pocnitură scurtă, însoțită de o limbă de foc
care străbătu aerul până la pământ.
„It is not possible”, începu să se văicărească Sam, apucându-se de
cap cu amândouă mâinile, „No, no”, și, febril, își îmbrăcă la
întâmplare hainele risipite. Ieși afară repetând: „No, no, not possible,
no”; Will reproducea la acordeon timbrul plângăreț al văicărelilor
lui.
Sam se întoarse cu un bidon de apă, un prosop, un termos cu
cafea și, timid, se apucă să spele copilul care apucă prosopul și și-l
trase pe trup. Acceptă cafeaua, vru să bea, și începu să vomite cu
mici spasme amare, care nu reușiră să-i calmeze stomacul.
Sam strânse lucrurile lui Nicole, pantoful lipsă, chiloții pe care îi
avea pe cap, ajutând fetița să se strecoare în rochia cu volanele
sfâșiate: rochia ai cărei nasturi nu rezistaseră niciunul și pe care o
încheie înnodând grosolan materialul.
„Te conduc, come on…”
Ea, cu privirea rătăcită, izbucni în hohote fără lacrimi și începu
să-și miște buzele, fără să articuleze niciun sunet. Cu mers nesigur,
se sprijini de Sam care, treaz, o trata cu un puritanism exagerat. Se
pregăteau să iasă, când în spatele lor răsună un mormăit.
„She is mine”, bombănea Will, cu capul plecat.
Apucând cadavrul cocoșului, îl pocni pe Sam cu el și îl termină
cu o lovitură de genunchi între picioare. Apoi, îndreptându-se spre
Nicole, o lipi cu violență de perete. Privirea verde nu mai era decât
o mlaștină. „Money, bolborosi luându-i geanta, money for y ou, my
little slut!” Din geantă căzu o fotografie a lui Nicole în costum de
baie, cu dedicația: „Lui Will, pentru totdeauna”.

Plecă pe jos prin ploaia măruntă, nu văzu pe nimeni la barieră și

se înfundă pășind mecanic printre dunele învăluite în ceață. Nu era
departe, era chiar la capătul drumului. O mică porțiune de nisip, o
mică porțiune de șosea, și gata. O șuviță udă îi atârna pe nas.
Tremura, sângera în timp ce mergea, nu simțea nimic. Hotărât,
pantofii negri nu-i veneau bine. Când ajunse la Nanette, crezu că-i e
somn și că un croasant fierbinte o să-i facă plăcere. Traversă
grădinița tăcută, înconjură casa, găsi cheia în ascunzătoare, deschise
ușa și, desculță, se duse în camera ei în vârful picioarelor. O lumină
sticloasă scălda camera. Își puse geanta pe plapuma pufoasă de pe
patul mare, apoi, automat, întoarse ochii. Atunci se văzu în oglinda
dulapului, cu gleznele pline de sânge, cu rochia sfâșiată, cu părul
răvășit, cu gura tumefiată, cu ochii nebuni de spaimă și cu memoria
încărcată de imagini, dădu înapoi ca s-o ia la fugă, se clătină spre
scară, se prăbuși pe o treaptă și începu să zgâlțâie balustrada
urlând: „Nanette, Nanette, Nanette, Nanette, Nanette…”
 II

Ludovic era un băiețel înăltuț, cu fața trasă. Avea umerii căzuți,

brațele musculoase, părul castaniu-deschis tuns castron de doamna
Blanchard, care se temea de păduchi. Avea ochii verzi, deosebit de
mari. Privirea neliniștită, temătoare, ca a unui animal speriat.
De șapte ani de când trăia la malul mării, Ludovic n-o văzuse
niciodată. O auzea. Dar, în pod, lucarna dădea spre curte, spre
cuptor și mai departe spre pinii egali pe care îi învăluiau cețurile
dimineții. Vuiet, murmur, zgomotul continua zi și noapte, atât de
puternic pe vreme rea, încât acoperea și sforăiturile brutarului.
Copilul ar fi vrut să se ducă s-o vadă; dar ușa era închisă cu cheia.
Când domnul Blanchard traversa curtea, ducând de la cuptor la
magazin pâinile rotunde aburinde, mirosul de pâine caldă ajungea
până la el. Sub lucarnă și pe jos, și chiar în părul lui, găsea în fiecare
dimineață o pulbere fină cu gust indefinit.

Jos, se auzea clinchetul necontenit al clopoțelului. Apoi, seara,

între două tăceri, muzica lingurilor de supă și foarte adesea țipetele
ascuțite ale femeilor și izbucnirile de furie ale brutarului.

Lui i se aducea masa sus o dată pe zi, la sfârșitul după-amiezii.

Supe cu tapioca, napi și peștișori pe care domnul Blanchard îi aduna
de prin port, de la piciorul unui dig unde precupețele își goleau
gălețile. Niciodată pâine, nici măcar uscată. Nicole refuzase să-i
ofere laptele ei, brutarul – pâinea lui.

Rând pe rând avea de-a face cu doamna Blanchard și cu fiica ei –

păr cărunt, păr de culoarea pâinii. Nu i se vorbea, nu vorbea nici el.
Dar vocile ajungeau până la el prin podea, cuvintele lăsau urme
adânci în memoria lui, semne confuze se aprindeau în el când
reușea în sfârșit să le recunoască. Odată ușa închisă la loc, Ludovic
se arunca asupra hranei și mânca cu mâna.
Domnul Blanchard nu urca niciodată. Într-o dimineață, când
ieșea din brutărie, privirea lui se încrucișase cu cea a puștiului, prin
aburul de pâine caldă. Bărbatul întorsese capul furios și scuipase. În
aceeași seară, jos izbucnise scandalul. Mama și tatăl își blestemau
fiica, și fiica îl blestema pe Dumnezeu. Și dintr-odată ușa se deschise
în fața celor două femei furioase. Mama târându-și fiica de păr. „O
să pui pe el asta, târfa! O să-l îmbraci urât, așa cum merită,
stârpitura!… – Niciodată! răspundea Nicole plângând în hohote. –
Poți să crăpi atunci!” vociferă cealaltă împingând-o afară. Și îl
dezbrăcă pe Ludo, cu sălbăticie, ca să-l împopoțoneze cu o rochie cu
volane sfâșiată, care-i atârna până la glezne.

De altfel nu-l îmbrăcau decât ca pe o fată – în afară de izmenele

bărbătești din bumbac gros, albastru, fără elastic –, cu picioarele
goale în sandale din cauciuc, care nu se încheiau.

Ca să se spele, primea o cană de apă pe zi, un lavabou cu lighean

care se înclina și căruia, din întâmplare, îi stricase arcul. Pe unul din
panouri rămăsese un capăt de oglindă. Își plimba mutra prin fața
lui, și întotdeauna se vedea pe bucățele. Ochii verzi îl fascinau. Până
în ziua când brutăreasa sparse oglinda cu un vătrai.

Își făcea nevoile într-o cutie cu nisip, și, uneori, ca să se răzbune,

alături. Doamna Blanchard spunea: „Ce scârbos e!”, apoi îi răsucea
urechea și îl obliga să-și bage nasul în murdărie. Vinovatul, în
genunchi, își cerea iertare.
Iarna dormea în fundul unui dulap, înfășurat într-o manta
soldățească, sub hainele atârnate. Seara umbra se ținea după el. Se
enerva voind s-o prindă. Când se făcea frumos, întindea pe podea
saci cu făină și, în fața lucarnei deschise, atent la mare, la mirosuri,
la noapte, adormea ghemuit în moltonul unei mese de călcat, cu
degetul mijlociu pus inconștient pe anus. Nu se temea de întuneric,
dar orice fleac îi tulbura somnul. Un fir de salivă în colțul buzelor îl
făcea să plângă. Dacă din întâmplare își atingea brațul cu mâna,
scotea strigăte de groază, pedepsite imediat cu lovituri în plafon.
Arsurile de la stomac îl lăsau pradă himerelor insomniei. În somn
scrâșnea atât de tare din dinți, că domnul Blanchard credea că
pereții sunt atacați de gărgărițe.

Ludovic mai degrabă șoptea decât vorbea, sunetul normal al

vocii lui îl îngrozea. Dar noaptea, în mintea lui, vocile celorlalți
băteau darabana și cuvintele zornăiau ca grindina: Puștiul ăsta
trebuie să învețe și să meargă la școală… și apoi nu poți să-l lași să
mucegăiască în pod… dar nu, nu e idiot… mama zice că a căzut singur…
dacă vrei, îl iau iarăși câteva zile la mine… ce-i pasă maică-tii, el n-are
nicio vină… nu ți se pare că e drăguț… până la urmă o să ții la el…

Într-o noapte, se aruncă asupra ușii și o distruse cu lovituri de

picior. Cei doi Blanchard îl bătură îngrozitor pe revoltatul
somnambul, insensibil la ciomăgeală. A doua zi, copilul se distră
privind lucrările de reparație făcute de un meșter din zonă, fără să
spună un cuvânt.

Nanette, verișoara, încerca să-și îmblânzească mătușa ca să-l lase

din nou la ea în pensiune. Locuia la țară, în afara orașului. Profitând
de un drept de vizită săptămânală, venea să-i vorbească, să-l facă să
vorbească, să numere pe degete, să se intereseze dacă mama Nicole
era drăguță cu el, dacă îi plăcea să se spele pe față, hei, purcelușul
meu, îi povestea despre micul Isus, despre gali, despre regii Franței
și despre meseriile oamenilor, întrebându-se dintr-odată dacă își
amintea de momentele plăcute petrecute cu ea odinioară. Dar Ludo
nu răspundea nimic.
 După plecarea lui Nanette, mașinuțele și diferitele cadouri erau
confiscate de brutăreasă – chipurile ar fi putut să se sufoce cu ele.
În plictiseala zilelor, găsea ceva magic în toate comorile
dărăpănate care îl înconjurau, un fotoliu cu picioare strâmbe, coșuri
rupte, o mașină de cusut sau masca de gaz pe care o strica și mai
tare cu o plăcere senzuală. Și, când era trist, își smulgea sprâncenele.
În mijlocul bârnelor, își confecționase sub acoperiș o
ascunzătoare din pânză de sac, bună ca să uite de toate. Ajungea
acolo cu o sfoară. Zăcea acolo după-amiezi întregi, fără să-i pese de
trecerea timpului, construindu-și cu grijă un întuneric încăpățânat
cu care se apăra de soare.
Ca tovarăși avea păianjenii pe care îi privea cum își țeseau pânza
și prindeau în capcană prada zburătoare păcălită de lumina care
venea din spate. Îi plăcea să-i surprindă pe prădătorii curajoși, în
clipa în care se aruncau cu lăcomie asupra prăzii, să privească și
insecta devorată a cărei suferință o dovedea doar o fâlfâire de aripi.
Într-o seară de august, auzi pași în hornul deschis, băgă automat
mâna și începu să urle: un uliu îl apucase de încheietură cu ciocul și
cu ghearele și, îngrozit de țipete, zburase printre căpriori. Ludo își
cercetă brațul sfâșiat. Deasupra lui, pată întunecată, era cățărat un
animal de un mutism lunar.
Febra chinui copilul o săptămână întreagă și îi dădu coșmaruri în
care mantaua de soldat ieșea din dulap mormăind și se arunca
asupra lui cu brațele deschise. Nu se mai atinse de peștișori,
străduindu-se de cum se iveau zorile să fixeze ochii pe jumătate
închiși ai răpitoarei, care în lumină părea o statuie. Pasărea vâna
noaptea, aducându-i dimineața resturi de șoareci cărora Ludo le
cerceta dinții rânjiți în absența ei. După o lună de comunicare tăcută
între animal și copil, uliul dispăru.

Ludo cunoștea orizontul pe dinafară, acoperișul cuptorului,

drumul care mergea de-a lungul brutăriei spre câmp, lătratul
câinilor, culoarea schimbătoare a pinilor în funcție de anotimp,
văzduhul mereu schimbător care mirosea a rășină sau a corn ars. În
zilele cu furtună, un pârâu tăia curtea în două. Adesea avea
impresia că ușa o să se deschidă, că în spatele ei era cineva care-l
spiona prin crăpăturile lemnului; apoi uita.
Trăia fără lumină electrică, la cheremul soarelui pe care iarna îl
alunga prea repede. Vara, căldura care venea de la acoperiș îl
moleșea, dar îi plăcea azurul, câmpul înflorit, farmecul dulce al
serilor lungi, freamătul roșu al viței sălbatice pe crăpăturile
cuptorului și, noaptea, festinul mineral al constelațiilor.
La cinci ani, doamna Blanchard îl pusese la muncă.
Din zori, ea își făcea apariția cu un lighean de cartofi sau de
mazăre de curățat. În zilele cu ploaie, el trebuia să pună grămezi de
rufe ude la uscat pe o sfoară care îi împărțea domeniul în două.
Gânditor, prindea cârligele și privea cum se scurg pe ziarele vechi
corsetele roz bombon ale torționarei sale. Descoperea dintr-o ochire
lenjeria de corp a celor din casă, se îmbrăca cu ea, o morfolea ca pe
niște tetine, și, în zilele frumoase, era încântat să o privească
fluturând în vânt în curte, ca pe niște vechi prieteni care îl salutau
de departe.
Într-o seară de iarnă, văzu o lumină țâșnind din podea. Râcâi
praful dintre scânduri cu pieptenul, potrivi ochiul și fu surprins să
dea peste o blondă de la etajul de dedesubt, cu mâinile încrucișate la
căpătâiul unui pat mare. Clipi des, descoperind că nu avea nimic pe
ea, și apoi se apucă s-o spioneze. Ludo își urmări mama în fiecare zi
pe furiș, furios când un unghi mort i-o fura, contemplând
melancolic dulceața trupului gol.

Dumnezeu știe că ea încercase totul ca să scape de această

sarcină; toate farmecele, toate șmecheriile vrăjitorești – oțet de
urzici, cozi de ceapă, cozi de ridiche neagră în nopțile fără lună.
Chiar s-a înțepat cu o lingură de supă încercând să scape de el
singură. „Ridică mâinile, îi spunea mama, ridică-le, ca să se
spânzure cu cordonul.” De sute de ori pe zi ridica mâinile, cât mai
sus posibil, și de sute de ori pe noapte, cu mâinile strânse pe barele
de la capătul patului, ca să-l facă să se spânzure mai repede. În
coșmarurile ei defilau mici spânzurători roz.
„Nu i s-a luat cerneala de pe degete, se frământa tatăl, și uite-o
borțoasă cu un derbedeu în burtă. Și primarul și tot satul o să-și bată
joc de ea că și-a făcut-o cu mâna ei. Și curând n-o să se zgâiască
decât la burtoiul ei! Nici nu i s-a luat cerneala de pe degete…”
„Trebuie să crape, urla mama, trebuie să-l facem să crape. Bunul
Dumnezeu n-o să îngăduie așa ceva. Să fim de râsul lumii. N-o să
lase ca pâinea peste care îmi fac cruce în fiecare zi să fie pângărită
de păcat, de păcatul fiică-mii. Azi, mâine vecinii o să afle că cloșca
noastră e pe ouă și casa mea o să fie arătată cu degetul.”
Când a început școala, Nicole nu s-a mai dus. „Acum o să mă
ajute în magazin…” Nu o ajută nicio lună. Rămase în cameră, rănită
de privirile scormonitoare ale clienților care ghiceau deja sub bluză
rotunjimile păcatului. Singură, între patru pereți, își chinuia
pântecul cu vâna de bou pe care mama ei o luase din pod ca s-o facă
să mărturisească. – „Haide, spune, târfă! Spune-i mamei tale că ești
o curvă!” Era ca un al doilea viol, lovituri de bici peste rănile
provocate de primul. Străduindu-se să nu mai mănânce, la început
slăbise, se crezu salvată, și îi mulțumea lui Dumnezeu. Într-o zi
începu să vomite. Copilul… Deci era tot acolo. Era tot mai slăbită,
copilul creștea. Era înnebunitor, corpul ăsta în corpul ei, două inimi
prizoniere, un duel orb în adâncul întunecat al trupului ei. Îl
blestema pe intrus, se blestema pe ea lovindu-și pielea întinsă a
pântecului, plângându-și sânii frumoși transformați în bidoane de
lapte, apoi până la deznodământ își petrecu nopțile blestemând,
implorând, cu greutăți de cinci kilograme pe burtă sau înfășurată în
bandaje Velpeau ude, pe care le strângea până dădea ochii peste
cap.
 Născu la sfârșitul lui martie, într-o duminică, după slujba de
seară; ploaia tocmai încetase. Brutăreasa își moși fata ocărând-o, tăie
cordonul cu briciul și se duse să-l anunțe pe domnul Blanchard,
plecat să pescuiască în port. „Este un băiat, René, trebuie să-l
declari.” Brutarul scuipă în apă. „Du-te tu, e fiică-ta! – Nici nu mă
gândesc să mă duc. Sunt oameni pe care-i văd în fiecare zi la
magazin, chiar și primarul. Și apoi e nevoie de un prenume.”
Celălalt ridică ochii. În fața lui, acosta șlepul cu nisip, ducând
valurile spre mal și făcând manevre ca să tragă la chei. Se văzu
pupa cu numele ca un epitaf codificat: LUDOVIC BDX 43 77.
Patronul îi spusese că un rege al Germaniei, puțin cam într-o ureche
se numea Ludwig și că, deși nu-i iubea pe nemțotei, îi plăceau
țicniții, ceea ce dovedea că și el era cam sărit. Era frumos, Ludwig,
dar Ludovic era mai pe limba noastră.
Așa că bastardul se numi Ludovic.

Pași și voci răsunară în depărtare. Copilul ciuli urechea și puse

deoparte capul de pește pe care terminase să-l lustruiască cu unghia
de la degetul mare, singura pe care nu și-o rodea. Se puse la pândă.
Din coliba lui aeriană, putea supraveghea intrarea în pod prin
bortele făcute în pânza de sac. Cheia se răsuci. Prima apăru Nicole,
înaintea lui Nanette, care își atârnă în cuier pelerina udă.
„Nu e ploaie, potop!… Acum unde s-o mai fi ascuns?
— Sus, ca de obicei, șopti Nicole pe un ton plictisit.
— Ca o adevărată maimuță, se minună Nanette cu voce joasă. La
fel ca Brieuc. Mereu trebuia să te faci că-l cauți.”
Apoi, ca pentru ea și cu capul în sus: „E destul de greu pentru
vârsta lui să se cațăre. Trebuie să fie foarte iute și deosebit de
voinic”.
Ludo lăsă să cadă printr-o crăpătură un cap de pește râcâit până
la os. Avea zeci de astfel de capete pe care le păstra în turnul lui de
observație, jucându-se cu ele, până își prindea degetele în dinții
minusculi, ascuțiți.
„Ia te uită! Un cap de pește, spuse Nanette prinzându-l. Uite că
acum plouă cu pești. Dar eu am venit să-l văd pe Ludo. Numai dacă
o vrăjitoare rea nu l-a schimbat pe Ludo în peștișor. Nu se știe…
— La ce bune toate astea, i-o tăie Nicole acră. Știi foarte bine că e
acolo.”
Și, luând o mătură de lângă dulap, se apucă să împungă în pânza
prin care se distingea conturul unui corp ghemuit.
„Destul, acum! Vino să-i dai bună ziua lui Nanette.
— Dă-i pace. Dacă vrea să coboare, o să coboare singur.”
Fără să arunce vreo privire vizitatoarelor, Ludo apucă un capăt al
sforii și se lăsă să alunece jos.
„Întotdeauna trebuie să facă pe interesantul, individul. Du-te și
piaptănă-te și spală-te pe mâini ca să spui bună ziua.
— Stai puțin, strigă Nanette îmbrățișându-l tandru, o să mă ocup
de tine. Mereu la fel de jerpelit!… Ai putea măcar să-i pui niște
chiloți.”
Privirea lui Nicole se întunecă.
„Nu vrea mama. Zice că e împuțit. – Dar v-am spus de sute de ori
și maică-tii, și ție că mi-ar plăcea să dau eu bani pentru lucrurile
lui.”
Mângâind fața lui Ludo care se lipise de ea, mirat de bijuteria
aurie pe care o purta la gât, Nanette se enervă.
„I-ai văzut claia de păr? Ai zice că e tăiată cu briceagul! Dar
pantofii, i-ai văzut? în plină iarnă este cu picioarele goale, ca un
vagabond. Și nici măcar nu este cald aici.
— Și ce, nu e friguros.
— Ție puțin îți pasă! Dar în cele din urmă tu ești… Nu știu de ce
mă bag! Copilul trebuie să învețe și să meargă la școală, să fie
catehizat. Nu poate fi lăsat să mucegăiască într-un pod. Nu-i de
ajuns că vin să-l văd o dată pe săptămână!
 — Mama zice că e sărit. Aruncă cu pești în curte când trece
cineva. Pune fotoliile în ușă și le împinge ca să nu se poată intra.
Uneori face chiar pe jos.
— Înseamnă că e nefericit, asta-i tot!… Dar sigur nu e într-o
ureche. Privește puțin ce ochi vioi are. Chiar vreau să-l iau cu mine
acasă.
— Mama zice că nu trebuie. Că răspundem de el chiar dacă e un
bastard. Și că și așa avem destule probleme.”
Nanette îi dădu drumul lui Ludo, care se îndepărtă spre fundul
camerei și începu să zgârie peretele cu un cui vechi.
„Asta îi convine, da, maică-tii, replică Nanette. Și i-ar conveni și
mai mult dacă mi-aș vedea de treabă. Ca din întâmplare nu e
niciodată aici când vin. Mi-ar plăcea grozav să-i mai spun odată ce
gândesc.”
Nicole luase aerul jignit al cuiva care a acceptat să fie atacat unul
dintre ai săi de un al treilea, fără să reacționeze.
„Bine, făcu ea, mutându-se de pe un picior pe celălalt. Trebuie să
cobor, tata mă așteaptă la cuptor. Vino să-mi spui la revedere când
pleci. Și să nu uiți să încui cu cheia.
— Nu, n-o să uit. Și lui, lui nu-i spui la revedere?
— Ah, da!… Ai dreptate… rânji prostește Nicole. Dar cu el nu e
același lucru…” Apoi se întoarse pe călcâie fără să mai adauge
nimic.
Verișoara ei plecă, iar Nanette deschise ușa dulapului și se luă de
nas.
„Ți-am zis de-atâtea ori să aerisești în timpul zilei.”
Zgomotul cuiului pe perete deveni și mai ascuțit.
„Nu trebuie să-mi păstrezi capetele astea de pește, miroase urât.
Ți-am adus ciocolată, îți place ciocolata. Dar nu trebuie să mănânci
toată tableta odată, ca ultima oară.”
Deschise larg și lucarna; pale de vânt amestecate cu picături de
ploaie alungară aerul închis din pod.
 „Știi că-mi dai dureri de cap cu cuiul tău. Și uite ce praf faci.”
În lipsă de scaun se așezase pe un butuc gros, cenușiu, care
folosise probabil la spartul lemnelor.
„Deci asta e încă o zi în care nu vrei să vorbești. Îți mai amintești
ce ți-am spus ultima oară? Ți-am promis că, atunci când o să
vorbești, o să mergem la Zoo. O să vezi elefanți, girafe, struți, și,
dacă ești cuminte, o să-ți cumpăr înghețată.”
Nanette era o persoană mică de statură și ștearsă, de vreo treizeci
de ani, cu trăsăturile marcate de o suferință care se accentua cu
fiecare an. Pierduse un copil de trei ani, Brieuc, care murise din
cauza unui virus pe care ea îl luase când era însărcinată, în colonii.
Îi făcuse transfuzii de două ori.
„Dacă nu vrei să vorbești, o să-ți citesc. Dar trebuie să fii cuminte
și să încetezi să mai râcâi.”
Zgomotul cuiului încetă. Ludo, cu fața la perete, își arăta ceafa
rasă și părea pedepsit.
„Poți să te uiți încoace, tot atât te costă, Ludo. Apoi ai putea să
zâmbești, nu-i zâmbești niciodată lui Nanette. Chiar dacă ai uitat cât
fac doi și cu doi.
— Patru, ezită cu o voce nesigură.
— Minunat! Vezi că nu ești prost?! Și câți ani ai? Ai uitat? Vârsta
de mers la școală…
— …Șapte, îngăimă băiatul.
— Șapte ce? Șapte ani! Ai șapte ani. Un an are trei sute șaizeci și
cinci de zile… Ți-ar plăcea să-ți spun mai departe povestea de data
trecută?… îți amintești? Vrei să-i spui lui Nanette dacă îți
amintești?”
Încet, Ludo se apucă din nou să râcâie peretele.
Mama zice că a căzut singur și că acum e într-o ureche… ce-i pasă
maică-tii dacă nu se alege nimic de el… ultima oară era mic, și oricum n-a
fost greșeala ei.
„Dacă nu-ți amintești, n-are nimic. Și încetează să te mai scobești
cu degetele în nas, o să-l faci cât un cartof pe urmă.”
Nanette scosese din geantă un exemplar îngălbenit din Micul
prinț; un popă de caro ținea loc de semn de carte. Cu degetul pe
pagină, începu să citească accentuând punctuația, ca un profesor
încântat de subtilitățile textului ales.
„«Deci și tu vii din cer! De pe ce planetă ești?» Imediat am
întrezărit o lumină în misterul prezenței sale și l-am întrebat dintr-
odată: «Deci vii de pe altă planetă?» Dar el nu răspunse. Ridică ușor
capul fără să-și ia ochii de la avionul meu: «liste adevărat că acolo
sus nu poți veni de prea departe…» Și căzu pe gânduri pentru
multă vreme. Apoi, scoțând o oiță din buzunar, se cufundă în
contemplarea comorii sale. Vă imaginați cât m-a intrigat această
semiconfesiune despre «celelalte planete». M-am străduit să aflu
mai multe. «De unde vii, micuțule? Unde e casa ta? Unde vrei să-ți
duci oița?»”
„Îți amintești oile? Sunt pe câmp. Le vezi venind pe drum, seara,
cu câinele care latră după ele.”
Nanette își reluă lectura.
„Îmi răspunse după o tăcere gânditoare: «Ce e bine cu lada pe
care mi-ai dat-o este că, noaptea, asta o să fie casa ei».
— Ce e o ladă?” întrebă Ludo.
Tiptil se apropiase de ea și cu gâtul lungit privea ilustrațiile cărții.
„Vezi tu, o ladă e ca o cutie. Uite, e ca un fel de dulap, mult mai
mic.”
Ludo cântări din ochi șifonierul. În buzunarele hainelor agățate
găsise batiste, cordeluțe pentru păr pe care le mutase în fundul unei
nișe dintre acoperiș și zidărie. Apoi observă la dreapta ușa podului,
larg deschisă, și casa scării întunecată.
„Și ce este o oaie?
— Tocmai ți-am spus! Sunt pe câmp. Sunt animalele care urcă
seara pe drumul de la brutărie.”
Se îndreptă cu pași tăcuți spre dulap și îl atinse ușor.
 „Ei, da, spuse Nanette înduioșată, e un fel de ladă, e adevărat.
„«Și dacă ești cuminte, o să-ți dau și o sfoară ca s-o legi în timpul
zilei. Și un țăruș.»”
Nu-l observă pe Ludo care se întorcea la ea după un ocol pe
vârful picioarelor, pe lângă intrare. Cu sprâncenele încruntate, lipit
cu spatele de peretele dintre lavoar și mașina de cusut – cu pumnul
ascuns sub rochie –, părea complet absorbit.
„Ce este un țăruș?
— Țărușul folosește ca să priponești oile. E o bucată de lemn
înfiptă în pământ. Și mai e și sfoara. Asta e bine, că pui întrebări. Să
vezi ce deștept o să fii, sărmanul de tine.”
În mâna stângă, transpirată, Ludo frământa cheia podului pe care
o șterpelise.
„«Dar dacă n-o legi, o să plece aiurea și o să se piardă…» Și
prietenul meu izbucni din nou în râs. «Dar unde vrei să se ducă? –
N-are importanță unde. Drept înainte…» Atunci micul prinț
răspunse serios: «Nu contează, la mine este atât de strâmt!» Și poate
puțin melancolic adăugă: «Drept înainte nu poate să ajungă prea
departe…»
„E frumoasă cartea asta, nu-i așa, Ludo? Știi că am citit-o, habar
n-am, de o sută de ori, da, am citit-o de o sută de ori. Și de fiecare
dată mă gândesc la Brieuc. Ți-am vorbit despre Brieuc. Ți-am arătat
fotografia lui. E băiețelul meu. Și el a plecat pe altă planetă. Și de
fiecare dată mă gândesc la el.
— De ce a plecat?
— Era un mic prinț, știi, ca tine. Dar într-o zi o să mergem să-l
vedem acolo sus. Numai că, el nu arunca pești pe fereastră, nu
supăra pe nimeni, își făcea nevoile unde trebuia.”
Ludo se îmbufnă. Dădea cu capul scurte lovituri în perete, în
timp ce Nanette, după ce își închise cartea, scutură pelerina încă udă
înainte de a o pune pe ea.
„Bine, plec. Aș rămâne cu plăcere cu tine mai multă vreme, dar
bunicii tale nu-i place asta. Ia uite! Azi mă conduci până la ușă?”
Nanette strânse copilul la piept și, legănându-l cu obrazul lipit de
al ei, îl sărută după ureche, repetând, ca să-și ascundă emoția, că nu
mirosea bine, purcelușul mic, și că data viitoare n-o să facă
economie la apa de colonie.
Cum se pregătea să iasă, tulburată de ochii mari, aurii, care o
fixau, Ludo se înroși dintr-odată și, întinzând pumnul strâns, lăsă
să-i cadă la picioare cheia furată.

Din când în când, Nicole urca pe furiș în pod ca să-și vadă fiul.
Nu se rostea niciun cuvânt, niciun gest nu dovedea vreo efuziune
de iubire sau de aversiune. Ea îi ocolea ochii verzi și nu-l observa
decât pe ascuns, în picioare, în prag, gata să iasă.
Ludo se fâstâcea când o vedea, dar pe moment o înfrunta cu
privirea, în timp ce ea o întorcea pe a ei.
În acea după-amiază, fața copilului era acoperită de pete roșii pe
care le scărpina nervos. Părea că-i este rău și respira cu zgomot.
Nicole așteptă câteva minute și apoi, pierzându-se cu firea, coborî ca
să-și trezească mama care își făcea siesta.
„Doctor?… Și mai ce?… Ce-ai căutat sus? Poate să aibă câte bube
vrea, nu asta o să-mi aducă înapoi o fată cinstită căreia i-am dat
totul, i-am sacrificat totul! Ca să primesc ce în schimb? Un bastard,
da, și rușinea! Du-te mai bine să-ți ajuți tatăl la cuptor.”
Capul brutăresei se cufundă din nou între perne. Nicole asculta
ploaia care bătea în ferestre. Ploua de trei zile. Trei zile de când casa
nu mai era decât un burete și inima o mlaștină de plictis. Cu mintea
aiurea, ajunse la parter și, cu capul gol, traversă curtea, sărind cu
hotărâre din baltă în baltă. Ajunsă la cuptor, se răsuci pe călcâie și se
întoarse în casă. Lada cu mâncare era atârnată sub scară. Găsi acolo
cârnați, un măr, o roșie umplută pe care urcă să le ducă în pod, fără
să-i arunce lui Ludo o privire. Acesta luă mărul scofâlcit, care
emana o puternică aromă dulce-acrișoară așa cum mirosea în aer
când era prea cald. Nu se atinse nici de cârnați, nici de roșia
umplută. Seara, doamna Blanchard era gata să alunece pe ea
intrând, își bodogăni fata din capul scărilor: „Hoață! Nici mai mult,
nici mai puțin! Viperă”! – adăugând că nu îngrașă bastarzi sub
acoperișul ei, că n-avea decât să cerșească sau să facă trotuarul dacă
asta era ce-și dorea! Luă înapoi mâncarea lui Ludo, care se culcă cu
burta goală și cu mărul lipit de nas. Spre miezul nopții, amețit de
somn, își înfipse dinții în el cu o grabă ciudată și îl înghiți.
Nu-și mai amintea că la început a trăit la etajul de dedesubt, că
nu-i fusese bine între maică-sa și bunică-sa, care îl făcea să înghită
biberoane prea calde sau prea reci – dacă ar fi crăpat ar fi fost
perfect. Nici că fusese bătut, cărat, legat de leagăn – „poate așa o să
fie liniște”. Nici că o auzise pe Nicole că dorea, în coșmarurile ei în
care retrăia violul, să arunce în foc nenorocirea asta! Nici de noaptea
când a văzut moartea cu ochii în cuptor: a fost nevoie ca domnul
Blanchard să-și lege fiica și să-i smulgă copilul, ca s-o împiedice să
deschidă cuptorul unde el însuși îi arsese toate păpușile, toate
jucăriile, când aflase de sarcină – „Ah, târfă! O să poți să te joci
acum și de-adevăratelea de-a mama și copilul!”
După care Nanette l-a luat pe Ludo la ea, cu speranța secretă că o
să i-l lase ei. „Noi nu-l vrem înapoi, spusese doamna Blanchard. Dar
nu trebuie să te arăți, nu trebuie să-l aduci niciodată pe aici…”
Schimbul avusese loc noaptea.
Era atunci un copil fricos și aproape mut, nu răspundea la nicio
întrebare, dacă insistai, se închidea în el. Avea atunci trei ani. Putea
sta în colțul lui zile întregi, cu gura căscată, dar și încerca să se
cațăre pe etajere sau pe perdele. Dacă te apropiai, ridica brațul în
fața ochilor, ca apărătoare, ca și cum para niște lovituri. Nanette
petrecu luni întregi ca să-l umanizeze, să-l liniștească, să-l
determine să se culce în patul lui când i se făcea frică. Chiar scoase
din pivniță jucăriile lui Brieuc pe care nu se hotărâse să le dea. Ludo
reuși în cele din urmă să învețe să meargă drept, să zâmbească și să
vorbească mai bine.
Un an mai târziu, și pentru prima oară de la plecarea fiului său,
Nicole veni pe neașteptate să ia masa cu Nanette. „Tata m-a adus.
Avea treabă la fermă.” La început, Ludo se bosumflă, apoi se
apropie de frumoasa vizitatoare care îl măsură cu o privire ciudată
și-l ignoră tot restul serii. Deși el îi dădea tot mai multe semne de
simpatie, fâlfâindu-i sub ochi desenele lui, învârtindu-i titirezul la
picioare, ea nu-l băgă în seamă, ca și cum nu exista.
Chiar în aceeași noapte, tremurând în papuci și în pijama, Ludo
fu cules de jandarmi la vreun kilometru de acolo. Fu dus din oficiu
la brutărie, căminul lui de origine. Doamna Blanchard izbucni în
cele din urmă în fața unui sergent glumeț, furioasă pe nepoată-sa,
care se crezuse mai isteață decât toți, și acum nenorocitul îi făcea de
râs în public. „Uite-ți bastardul, îi aruncă fiică-sii, trezită de zgomot.
Spală-te cu el pe cap!” Era ora trei dimineața. Nicole privea absentă.
Îi spuse lui Ludo: „Vino”, pe un ton aproape indiferent. El o urmase
pe scară. Dar nu apucase să urce trei trepte, când ea se întoarse și,
dând din mână, îl împinsese violent în spate: lovindu-se cu capul de
pardoseală, el leșinase.
Acela a fost momentul când l-au închis sus. Ca să nu mai adauge
violului și o crimă.

Într-o dimineață, spre prânz, Ludo nu-și crezu ochilor. Blonda

schița un zâmbet, și asta era ca și cum la capătul unui tunel simțeai
pe piele întoarcerea diluviană a soarelui. Mai mult uluit decât
emoționat, n-o recunoștea în taiorul albastru precum cerul, cu părul
pe spate și coafat, cu ochii dați cu auriu, atât de înaltă în pantofii cu
tocuri.
„Bună ziua Ludovic… Haide, spune-mi bună ziua…”
El nu răspunse, savurând apariția parfumată ca pe un fruct.
„Deci nu spui bună ziua?
— Bună ziua, murmură el.
 — Nu ești prea vorbăreț. Și ai și țipat toată noaptea.”
Ea continua să zâmbească. Fața luminoasă respira dulceață, dar
ochii strălucitori rămâneau ca două pastile reci, iar vocea dură
contrazicea aspectul.
„Astăzi cobori ca să iei masa jos. Avem musafiri. Să spui bună
ziua politicos și să stai liniștit într-un colț. Te-ai spălat de
dimineață?”
Adulmecă aerul în direcția lui și se strâmbă.
„Du-te să te speli, și fa-o cum trebuie, că e vai de tine. După aia o
să te îmbraci.”
În timp ce el se supunea, ea privea în altă parte, golind pe jos un
sac din care cădeau lucruri de-ale copilului, un pantalon cenușiu, o
cămașă în carouri, șosete și niște pantofi ieftini.
„Grăbește-te, te rog!”
El luă hainele și se ascunse după fotoliu, fugind de privirea care
făcea să-i bată inima. Își scoase rochia, își trase pantalonii și cămașa
pe dos, cu nasturii la spate, cum era obișnuit, și Nicole se supără:
„Chiar ești într-o ureche, mama are dreptate. Toată prostia asta se
încheie în față. Vino încoa…” Și, la fel de stânjenită că trebuia să-l
ajute, întorcând capul ca să-i evite mirosul și privirea, fu nevoită să-
și îmbrace corect fiul, refuzând totuși să atingă șlițul cu fermoar, pe
care el îl stricase încercând să-l închidă.
Scara îl îngrozi pe Ludo. Nu voia să înainteze, iar în cap îi răsuna:
„Mama spune că e într-o ureche, mama spune că a căzut singur…”
Coborî în cele din urmă, cu spatele, cu fața în sus, ca și cum s-ar fi
cățărat.
În sufrageria ce dădea direct în magazin, îl văzu pentru prima
oară de aproape pe domnul Blanchard. Bătrânul era frumos
pieptănat, cu meșele de pe părți pieptănate peste chelie și bine
lipite. O dungă roz marca pe frunte locul bascului. Ludo găsi că are
o ținută mândră în costumul negru la un rând. Doamna Blanchard,
foarte veselă în eterna ei rochie cu flori, aranja scaunele în jurul
mesei și se întreba cu voce tare dacă nu lipsea nimic. Doi
necunoscuți tăcuți stăteau lipiți de perete. Bărbatul, patruzeci de ani
bătuți pe muchie, costum gri cu dungi albe, păr cărunt, învârtea pe
burtă o pălărie. De la mâna stângă îi lipseau două degete. Alături de
el, cu picioarele încrucișate, un băiat voinic, de vreo zece ani,
mesteca gumă și îl cerceta pe Ludo cu o privirea răutăcioasă. Purta
un arc pe umăr, avea un centiron negru cu cap de mort și o vestă cu
franjuri, gen Buffalo Bill.
„Ei, iată-l pe Ludovic, anunță stânjenită Nicole. Domnul de acolo,
care se numește domnul Micho, este de acord să-ți fie ca un tată.
— Nu-i adevărat, i-o reteză băiatul cel gras, nu e tatăl lui, este
tatăl meu.
— Taci din gură, Tatav, sau mai bine du-te și te joacă în curte”,
răspunse bărbatul care nu avea două degete.
Nicole își recăpătă suflul.
„Și el, ei bine, el este Gustave. O să fie într-un fel fratele tău mai
mare. Trebuie să fii drăguț cu el.”
Cum indicația nu-l privea, numitul Gustave îi oferi lui Ludo o
enormă limbă înroșită de gumă de mestecat.
„Nu vreau niciun frate, și apoi, nu e tatăl lui, și de ce se numește
ca un șlep? La școală se zice că taică-său era nemțotei…
— Ar trebui să luăm un aperitiv, mormăi domnul Blanchard.
Servește-ne, mamă!” Apoi, mai mieros: „Spune, Micho, vorbești
acum sau după aperitiv?”
Doamna Blanchard scoase un țipăt:
„Rochia mea… e plină de pete de cerneală!
— Încă o farsă de-a lui Tatav, anunță numitul Micho. Nu face
nimic, iese. E o glumă, Tatav. Nu-i așa, Tatav?”
Își drese glasul și suspină privind în jos: He, he… Dacă trebuie să
mă arunc în apă, atunci mă arunc și cu atât mai mult dacă trag o
dușcă.” Scoase din buzunar o pereche de mănuși albe pe care și le
trase pe mâini. „… Din cauza degetelor lipsă. Și cu toate unsorile
astea, în mecanică, n-ai cum să ai mâinile curate. He, he, uite. Nu
mai sunt tânăr, dar, cum se zice, am ceva pus deoparte. Și apoi, în
ce-l privește pe el, pe Ludovic… ei, da, ca șlepul, ce chestie!… sunt
de acord.”
Spre marea uimire a brutăresei, își puse mâna înmănușată pe
umărul lui Ludo.
„Este tot ce am de spus… Și că sunt foarte mulțumit să mă
căsătoresc cu domnișoara Nicole.”
Vocea era înceată, dar torcea plăcut, ca un motor bine uns.
„Iartă-mă, Micho! strigă domnul Blanchard. Vorbești mai bine ca
un popă. Ah! îmi ziceam eu că tu și fiică-mea… ar putea ieși ceva.”
Destupară șampania. Două sticle aduse de Micho. Nicole ciocni,
dar se prefăcu numai că bea. Era un vin alb, o băutură din cauza
căreia numai când o vedea i se întorceau mațele și sufletul pe dos,
chiar și după opt ani.
La masă, înconjurat de Tatav și de Micho, Ludo recunoscu
încântat gustul pâinii descoperit cândva la Nanette. Își amintea și
cum se foloseau tacâmurile, dar era gata să se sufoce simțind cum îi
sfârâie limonada printre dinți. Tatav trase pe fâsâite un vânt
pestilențial și spuse privindu-l: „Nu eu am tras pârțul!” Masa dură
cinci ore din pricina crustaceelor. Ludo nu mâncă nimic, se mulțumi
să sugă perișorul de pe cochilii. Pe măsură ce spumosul curgea,
domnul Blanchard repeta tot mai des că crabii erau foarte proaspeți,
deci foarte plini, iar Micho adăuga că crabi atât de plini nu era ceva
foarte obișnuit, chiar când erau proaspeți. „Nu-mi place, mormăi
Tatav, aș fi preferat cârnăciorii mei și ouăle cu ceapă. Și apoi băiatul
cu nume de șlep miroase urât. – Haide, Tatav, fii drăguț.” Doamna
Blanchard își privea mâneca holbându-se. Petele se stampaseră, dar
nu dispăruseră cu totul, rămăseseră niște urme. Ei, da, crabii erau
arhiplini. Dar, atenție, chiar în sezon există surprize, poți vedea
crabi de ocean morți în luna iunie. Evident, spumosul, din cauza
căldurii, nu mai era cum trebuia, răcitorul nu-și mai tăcea bine
treaba. Abia de mai rezista. Nu erau la negri, la Peilhac. Apropo de
negri, erau doi la hotelul de pe plajă, nu la bucătărie, printre clienți,
mă rog. Un cuplu căsătorit, zice-se, și care a călătorit de acolo până
aici ca să se odihnească.
Nicole nu-și descleștase dinții. Se mărita cu un bărbat copt, dar
era cel mai bogat din regiune. Nebun după ea. O s-o lase în pace. O
să fie liberă, în sfârșit liberă, o să plece din sat și o să poată să iasă
din nou, să se distreze, după opt ani în care n-a îndrăznit să se arate!
„Îl știi pe Micho?” îi spusese taică-său. Ea a zis da. „Este de acord să
te ia de nevastă. Cu prostănac cu tot.” Micho venise într-o seară,
foarte mândru și foarte sfios, părinții îi lăsaseră singuri. „E greu să
ai copil, așa, ai nevoie de un cămin.” Ea a spus da. „Nu-i o viață să
fii singur. Acolo, cu Tatav, la Buissonnets, ca doi popândăi. Trebuie
o femeie la casa omului.” Ea a spus da. „Copilul, acum dacă tot îl
luăm acolo, trebuie educat, trebuie să fie un copil adevărat, cu
părinți adevărați, îi trebuie un cămin.”
Masa de logodnă și cererea oficială fuseseră fixate pentru
duminica viitoare.
Tatav aștepta nerăbdător salata ca să îndese în ea râme false.
Apoi o să se dea la fund până la desert. După care o să reia ofensiva
la desert cu zahărul care se transforma în păianjeni fosforescenți,
după ce se topea. „E bună friptura ta, păcat să s-a cam ars. Friptura
trebuie să fie roze. Nu zic să fie în sânge, zic doar roze. În orice caz,
fasolea e de grădină. Și, în ce privește pâinea, he, he, specialitatea
casei.” Când conversația lâncezea, clinchetul furculițelor asigura
zgomotul de fond, și uneori un hohot de râs diabolic și metalic îi
făcea pe meseni să tresară: era cutia de râs a lui Tatav, așezată pe
genunchii lui, pe care o declanșa cu o mutră de înger. La brânzeturi,
nu se putu împiedica să nu-și încerce arcul peste masă, și Ludo
primi în ochi o săgeată care-l umplu de sânge: du-te să te speli la
cișmea…
Traversă magazinul orbecăind, printre tejghea și rafturile goale
unde rămăsese din ajun o pâine rotundă prea arsă, când deschise
ușa descoperi clopoțelul atât de familiar, și fu afară, clătinându-se
cuprins de amețeala unei după-amiezi moleșitoare, în care pluteau
zgomote slabe. Atunci i se tăie răsuflarea, durerea dispăru, și Ludo
întinse mâinile, copleșit, către acea imagine recunoscută din instinct,
marea sub soare, fără un copac în zare, marea fremătătoare și goală
peste acoperișurile portului. Imensă și acoperind totul între orizont
și el, ca o privire în strălucirea unei oglinzi crăpate.
 III

Michel Bossard începuse ca ucenic mecanic în portul din

Alangon. Michel, mecanicul. L-au botezat Micho. Iarna,
vilegiaturiștii îi încredințau vasele lor. Oamenii mării nu aveau
încredere, dar țineau la el. Micho verifica odgoanele, curăța fundul
ambarcațiunii de apă, înlătura rugina sau avea grijă de aparatură.
Cu timpul, fu considerat ca un artist în materie, pușculița deveni
neîncăpătoare, apoi putu să-și facă un livret la casa de economii și
să-și deschidă un cont curent.
Nimeni nu știa de unde venea.
Curând prinse rădăcini în avanport, cumpărând de la
administrație fostul adăpost al bărcilor de salvare. Locuia între șine,
printre unelte, gătindu-și singur scoici cu bere pe un reșou. În afară
de îngrijirea bărcilor, asigura orice reparații la domiciliu, și vara
închiria biciclete la prețuri uriașe. De la Paște, o pânză imprimată cu
YATOU flutura la intrarea unui depozit cu echipament de vacanță,
începând de la saltele pneumatice până la conserve, și nimeni din
regiune nu se îndoia că Micho, cu obrajii lui nerași, nu trecuse de
partea opusă: cea a bogătanilor.
Duminica, la cele trei slujbe, cânta de plăcere la armoniu. Tot el
acompania nunțile și înmormântările, pasionat de ritualuri ca un
adevărat paracliser. Într-o zi trebui schimbat armoniul, și rectorul i-l
dădu lui pe cel vechi. Micho refăcu foalele mâncate de molii, unse
tijele și, seara, printre umbrele de soare și undițe, începu să țină
slujba în latină pentru el însuși.
Mai târziu își vându coșmelia și își construi, în afara orașului, Les
Buissonnets. Era o casă burgheză, la marginea drumului, printre
pini, înconjurată de magazii pentru material agricol și casnic –
întreținere, demonstrație. Instala pentru particulari pompe de apă
care plesneau mereu, și el le lipea cu chit. Reparația ținea o vreme,
Micho le chituia din nou, și, cum avea ochiul pătrunzător al unui
clarvăzător în materie de buloane, clienții îl considerau un
magician.
Avea treizeci de ani când se lăsă dus la altar de Mauricette,
nepoata poștașului. Și limbile clevetitoare au tocat mult la nașterea
lui Tatav, după șase luni. Apoi interveni accidentul. Într-o seară cu
furtună, după o ieșire pe mare, Mauricette își pierdu echilibrul
coborând prima de pe vas și se trezi prinsă între bordaj și cală.
Micho se repezi, când o rafală lipi dintr-odată vasul de chei.
Mauricette muri zdrobită. Mecanicul își pierdu două degete.
Localnicii plânseră mai ales după mâna mutilată care condamna
armoniul la tăcere, și slujba – la monotonie. Dar, meseriaș serios,
Micho se mândrea că s-a apucat din nou de mecanică și nimeni nu
observă diferența când, mai târziu, se așeză iarăși la armoniu.
Dumnezeu nu se împiedică de un deget.
Ca să-l crească pe Tatav, trebui să angajeze o bonă. Liliane avea
șaisprezece ani. Era o grăsună micuță, iute la treabă, cu pieptul
generos. „Deci, Liliane, cum merge?…” Dacă avea chef, își găsea
întotdeauna timp să tragă o fugă până la Bordeaux, la fete.
Îl chinuia insomnia. Mecanicul visa la un trup de care să se
lipească, să tragă la chei, ah da!, ca un vapor adevărat, dar mai ales
un chei bine dotat, fără să ignore parâmele și acostarea lină la mal…
Mauricette era prea uscată, ca un biscuit! Trebuie spus că n-a putut
nici măcar să-i dea lui Tatav o picătură de lapte, pentru că n-avea
sfârcuri! Dumnezeu știe cum e posibil ca o femeie să nu aibă
sfârcuri! Atunci, cu ochii cât cepele și cu simțurile ațâțate, începu să
tânjească după Peilhac: ce bine era făcută fata brutarului, fata lui
René arăta ca soarele din insule.
Și, cu cât se gândea mai mult la ea în somnul lui agitat, cu atât își
dădea seama că oamenii au sufletul rău, sunt arțăgoși, ursuzi, iar
fata își luase porția de pâine neagră, al dracului de neagră! Cu coaja
mai tare decât a putut s-o mestece. O fâșneață. La Peilhac n-au
renunțat cu una cu două! Dar mie, mie puțin îmi pasă, gândea el,
îmi place grozav așa fâșneață cum e… Și chiar violul ei, și ăsta îmi
place. Aș lua-o pe fâșneață cu viol cu tot, și cu țâncul pe deasupra.
Ah, ticăloșii care mi-au tăvălit-o! Pentru că, în sinea lui, Micho era
chinuit în același timp de amărăciune și de iubire, refuzând să și-o
imagineze în mâinile violatorilor pe puicuța asta căreia niciodată n-
o să-i mai poată face safteaua.
Numai la petanque1, duminică după-amiază, putea s-o vadă, dar
atât, s-o vadă. De obicei, în finală, se luptau brutarul din Peilhac și
Micho, care, cel mai adesea, îl lăsa să câștige. Nicole, la brațul
mamei sale, era mereu acolo, tăcută și cu capul descoperit, cu ochii
pierduți, ca și cum nu vedea nimic. Când se termina, domnul
Blanchard o ștergea englezește împreună cu familia.
Farmecul saturnian al mecanicului începu să acționeze asupra
lui. Veni tot mai des. Apoi începu să se ducă la petanque în fiecare
seară, unde îl aștepta Micho. Într-o zi, când ploua cu găleata, bilele
fură înlocuite cu pastis2 și mecanicul îi arătă proprietatea lui.
„Eu îi zic Les Buissonnets. Din cauza tufișurilor care cresc peste
tot. La stânga, acolo, sunt magazinele. Aproape toate noi. Și toate
moderne. Vând până la Bordeaux. În fund, e atelierul.”
Se aflau într-un hangar spațios; ploaia răpăia pe acoperiș, era
nevoie să urle ca să se audă.
„Asta e brutăria mea, ce mai!… Asta, vezi, este o mașină de
împrăștiat îngrășăminte. Asta e o mulgătoare electrică, și asta, o
instalație de irigare cu apă sub presiune… Și cu fata ta ce e?
— Ce să fie? întrebă brutarul suspicios.
— Și asta e o piuă… Nu fata ta vine duminica cu nevastă-ta?
— Ba da, e chiar fiică-mea.

1 Nume de joc cu bile mari de lemn, popular în sudul Franței (n.red.)

2 Băutură alcoolică cu ananas (n.red.)
 — Și de ce nu scoate niciun cuvânt, niciodată?”
Brutarul se juca distrat cu levierele unei betoniere, ca și cum
tocmai descoperise ceva în neregulă.
„Habar n-am, bombăni el. Așa e cu fetele, acu’ vrea, acu’ nu vrea.
Trebuie să plec.
— E adevărat ce se vorbește, René…
— Cuptorul n-așteaptă. Chiar trebuie să plec.”
Își aranjă bascul și făcu stânga-mprejur, spre ieșirea din atelier,
fără să mai salute.
„E chiar adevărat, René, că are un plod ascuns în pod?”
Domnul Blanchard se opri brusc. Micho îl ajunsese din urmă, și
se ținea după el umplându-i un pahar.
„Hai să bem un păhărel, René! Și să vorbim despre asta… Deci,
așa, este adevărat!
— Ei, da, făcu celălalt, lăsându-se să cadă pe un grilaj de grădină
rulat, cu mâinile între picioare.
— E adevărat ce se zice că puștiul e sărac cu duhul?
— Cam așa ceva, e adevărat.
— Uite ce e, René, Nicole, așa o cheamă. M-aș însura cu ea, și aș
lua-o cu puști cu tot, așa prostănac cum e.”
Ploaia răsuna în timpane. Pe fruntea roșie a brutarului apărură o
grămadă de riduri, care apoi dispărură. Atunci, după un oftat lung,
domnul Blanchard întoarse capul și, văzând ochii rugători ai
mecanicului, înțelese că pricepuse bine.
„He, he, să mai vedem, Micho, răspunse el cu un zâmbet larg. O
să mai vedem.”

Nunta avu loc la jumătatea lui noiembrie, cu toții tropăiau prin

zăpada topită. Nicole îmbrăcă rochia de mireasă a doamnei
Blanchard ajustată pe măsurile ei. La cererea expresă a miresei,
Nanette era singura invitată. Ludo n-avu parte decât de agitația
pregătirilor, de ușile trântite, de alergătură, de țipete, apoi rămase
singur în casa goală.
A doua zi, Micho o duse cu mașina la Buissonnets. Camioneta o
luă pe drumul nisipos ce traversa pădurea. Printre trunchiuri,
marea strălucea roz-argintie. De oglinda retrovizoare atârna un
iepuraș caraghios. „Ei, ce-i, micuțule?” se miră Micho văzându-l pe
Ludo cum tremură ca o frunză și tresare de fiecare dată când
schimba vitezele. La sosire, nimeni nu le ieși în întâmpinare. În casă,
Ludo descoperi urmele petrecerii. O masă lungă cu o față de masă
albă și cu șervete șifonate, o cupă de cristal în care gheața topită se
transformase într-o pastă movulie și sticle goale legate cu
serpentine.
Cu o seară înainte, Nicole văzuse camera pe care Micho o
rezervase fiului ei, cu patul larg și cu vedere spre mare.
„Toate astea pentru el?…
— Toate astea pentru el! Puștiului o să-i fie bine aici. Și acum îl ai
numai pentru tine. Într-o familie adevărată. S-a sfârșit cu scandalul
cu părinții din cauza puștiului. O să te poți ocupa de el cum vrei
tu.”
Nicole rămase fără glas.

La început, lui Ludo nu-i plăcu deloc camera. Îi părea rău după
pod. Nu-i păsa că era liber să iasă și că își putea aranja cum voia
spațiul din jurul lui. Melancolic, măsura teritoriul necunoscut, prea
îngust pentru pașii lui obișnuiți cu mai mult loc. Rămânea ca și
altădată fugar într-o călătorie pe loc, dar sorbea marea din ochi,
acest imens lapte natal. La orizont, vapoarele albăstrui păreau
decupate pe cer. N-ai fost niciodată așa de bine îmbrăcat, mi-a zis
Nanette… Nicole mi-a dat toate astea… ai putea să-i spui mamă… nu mai
e ca înainte… acum Nicole e drăguță și Micho e și el drăguț și lui Nicole
eu îi duc mâncarea dimineața pe o tavă cu cafea și tartine și medicamente
sunt bune tartinele… nu poți să-l lași să mucegăiască în pod… ai văzut ce
ochi vioi are că nu e scrântit deloc… e plăcut la armonia cu Micho… lui
Nicole nu-i place asta.
Seara își aștepta automat peștele zilnic, ascuns după perdele. „Ei,
Ludo, vino să mănânci, o să se răcească…” Era mereu surprins când
mama lui venea să-l cheme. Coridorul era gol, zgomotul pașilor
răsuna. Se străduia să coboare și să stea la masă între Tatav și
Micho, care vorbea de unul singur până la desert.
„Deci cum stau lucrurile, drăguțule? Nu ești prea vorbăreț, dar
asta vine cu timpul. Și de ce nu e mai vorbăreț băiatul tău?
— Niciodată n-a fost vorbăreț…
— Ah, e bine și-așa! Până acum micuțul n-avea tată, cu o mamă
care nu îndrăznea să-l iubească așa cum trebuie, acum are și una, și
alta. Și chiar un frățior. Să-mi spui tată, micuțule!
— Nu ești tatăl lui, bombănea Tatav.
— Sigur că sunt tatăl lui. Tu îi împrumuți tatăl, și el îți
împrumută ție mama. Așa că nu ești în pierdere!… Ah, recunosc că
la început pare caraghios. Cu Mauricette eram doar trei. Nici ea nu
era prea vorbăreață. N-o auzeai pe Mauricette, îi era mereu frig la
picioare. Ție ți-e frig la picioare?… Era o chestiune de circulație. De
asta Tatav e așa de gras. Tot o poveste cu circulația. Totuși,
Mauricette era o slăbănoagă, aproape că vedeai prin ea. Ah, e bine
totuși…”
Îl bătea pe mână pe Ludo, care se făcea foarte mic în scaun,
epuizat de neliniște, înnebunit de obiecte, de mâncare, de acești
străini care îi puneau întrebări, de aceste locuri unde ușile se
deschideau oricând, de Nicole zâmbitoare și transformată.
„Și de ce să nu meargă aici la școală?
— Dar o să meargă, stai puțin! O să te înscriu, drăguțule… Uite,
ai un inel pentru șervet, pe care scrie numele tău.
— Nume de șlep, murmura Tatav, cu nasul în farfurie.
— …Și o să te învăț cum să-l împăturești, șervetul, după ce
mănânci. Și…
— Și cât o să stea aici? îl întrerupse celălalt supărat.
 — Ți-am mai spus. Acum stau la noi. Tata s-a recăsătorit. Ia și
mănâncă, micuțule, copilul ăsta nu mănâncă nimic. Trebuie să
mănânci…”
Cu mâinile sub fund, Ludo își privea porția de cârnați, o privea
pe Nicole cu drag și, cu toate că-i era foame, nu îndrăznea să se
atingă. Aștepta să plece la bucătărie ca să înghită lacom cu capul
aplecat, ascuns sub mână.
Când cina se termina, Tatav împingea masa și transforma
sufrageria în rețea feroviară, cu onomatopeele aferente și cu un acar
la toate posturile, numit Ludo.

Aproape în fiecare seară, Nicole și Micho se duceau în oraș după

cumpărături și îi aduceau pantaloni noi, o cămașă, pantofi, ilustrate.
Copilul nu mulțumea niciodată. Avea tendința să ascundă
cadourile, așa împachetate, în dulap. „N-ai găsit nimic pe pat?”
întreba Nicole la cină. Ludo tăcea. „Dacă ai găsit ceva, spune. Este
un pachet. – Și în pachet n-ai găsit nimic? – Ba da, am găsit. – Ce? –
Un pachet.”
Dimineața, Micho pleca cu noaptea-n cap la muncă, nu-l vedeau
deloc în timpul zilei. Se întorcea obosit. „Cum merge, micuțule?…
Maică-ta e pe-aici?” Ludo răspundea cu un zâmbet. Bărbatul cu opt
degete îi vâra bomboane pe gât, apoi își căuta nevasta sau se așeza
la armoniu așteptând-o. Bomboanele erau de ciocolată amestecată
cu praline zdrobite. Lui Ludo nu-i plăceau.

Schimbările din familie îl exasperau pe Tatav. Își pierduse mama,

și acum vedea în iubirea paternă un privilegiu imposibil de împărțit
cu altcineva.
Tatav era un grăsan, unul adevărat, ca un cârnat din cap până-n
picioare, cu părul blonziu, cu ochi ageri, ca de vultur, îngropați în
grăsime. Coapsele și genunchii se frecau slănină peste slănină,
mersul amintea de cel al unui pinguin. Gâfâia la tot pasul și
transpira; avea o sudoare acrișoară, după care îl recunoșteai
imediat.
Iubea animalele, dar iubirea lui se transforma în cruzime. Tăia cu
foarfecă aripioarele peștișorilor roșii. Prindea șopârlele și le
străpungea inima sau le scotea creierul cu un ac de pălărie. Înfometa
prepelițele după ce le îndopa luni de zile.
Avea iepuri, întotdeauna șapte, pe care-i iubea mai presus de
orice, pe care îi plimba unul după altul pe stradă, legați cu o
panglică roșie, și care purtau numele celor șapte pitici. Dacă
vreunul murea de frig, Tatav se tăvălea pe jos de supărare. Ceea ce
nu-l împiedica în unele zile, înarmat cu un cuțit, să se ascundă într-
un loc special cu Timidul sau cu Morocănosul, ca să le jupoaie
pielea. Micho închidea ochii la cruzimea lui: moartea mamei îl
absolvea de orice.
Mare iubitor de dulciuri, Tatav, într-a șaptea, îi lăsase cu gura
căscată scriind o lucrare despre vitrina unei cofetării. Profesorul
citise cu glas tare următorul pasaj: „Prăjiturile strălucesc în mii de
culori. Eclerurile, plăcintele napolitane, tartele cu fragi, prăjiturile cu
cremă, mascotele lucioase, plăcintele cu foi pudrate, toate și-au pus
frumoasele haine de duminică și-au dat cu parfumurile cele mai
bune. Ai fi zis că sunt creștini la liturghie, o adevărată liturghie a
zahărului, cu maici, cu comete de cremă cu unt și odăjdii de
ciocolată”. Între două prăjituri, mesteca o gumă, numită „globos”,
pe care o depozita într-un acvariu dezafectat, după ce-i torturase
până la moarte chiriașii.
Puțin câte puțin, Tatav simți o prietenie ciudată pentru Ludo,
Pygmalion al unui țap ispășitor pe care îl răsplătea din când în când
cu un cadou impresionant sub formă de gumă deja mestecată. Joia
dimineața, zi liberă, se închidea cu revistele cu Mickey în toaleta de
jos, rezervată băieților. Ieșea pe fereastră, o oră mai târziu, și-i dădea
târcoale lui Ludo fluierând, iar acesta credea că e liber și găsea ușa
închisă. Sau Tatav mânjea cu piper hârtia igienică. Sau se ascundea
afară și, când Ludo se credea singur, împingea în sfârșit fereastra cu
o lovitură și începea să strige: „NU E TATĂL TĂU”.

După câteva luni, casa nu mai avea secrete pentru Ludo.

Cunoștea toate zgomotele, toate cotloanele, împrejurimile cu
atelierele și magazinele pe care Micho l-a dus să le viziteze. Spre
drum, o terasă cu gazon se întindea de-a lungul unui zid împodobit
cu hortensii și cu răchită, legănate de briza mării.
În spate, rupând din curte, grădina nu era decât o învălmășeală
de pini năpădiți de mărăcini, ferigi și duzi, despărțită de pădurea
domeniilor de o fostă gară de cale ferată, cu peroanele acoperite de
mușchi. În amintirea timpurilor trecute, Ludo se juca de-a trenul
care scotea fum, făcându-se că locomotiva se îndreaptă spre
tărâmuri feerice, și uneori făcea vagoanele să deraieze.
Tatav vru să se joace de-a indienii care atacau trenul, pe care îi
întruchipa pompos cu ajutorul unei panoplii de paradă. Ludo încasă
mai întâi o mamă de bătaie la ieșirea dintr-un tunel prăbușit. Apoi
se răzbună. Mecanicul locomotivei ochise toate locurile de
încăierare, și, când indienii atacau, trenul lua viteză treptat, doar
atât cât era nevoie ca cheyennul grăsan care urla să nu abandoneze
atacul: Ludo accelera, urletele se potoleau și indanul se prăbușea
fără suflare în iarbă, scuipându-și plămânii.

„E frig în seara asta. Înainte, tata punea aici cartofii!”

Tatav intră în camera lui Ludo, care era gata să adoarmă.
Hotărât, se strecură sub cearșaf, fără să-și scoată ghetele.
„Ăsta era înainte patul meu. Ce carte-i asta?”
Ludo privea pe dos imaginile din Crabul cu clești de aur. Atingerea
de picioarele lui Tatav îl deranja.
„Asta e o prostie… Eu am toate cărțile cu Tintin. Și, pe deasupra,
și pe cele cu Spirou. Tata mi le-a cumpărat. Și le am și pe toate cu
Mickey.”
 În tăcerea adâncă se auzea murmurul mării.
„Și, de Crăciun, tata o să-mi cumpere televizor, prostule. Ai văzut
vreodată un televizor?
— Ce-i aia? întrebă Ludo căscând.
— Este un aparat. Poți să vezi de toate în el. Poți să vezi fotbal,
poți să vezi seriale, desene animate. La televizor vezi de toate. Și
popa are televizor. Tata o să-mi cumpere unul la fel ca al preotului.”
Tatav lăsă să treacă un timp.
O să-l pun în camera mea, și tu n-o să ai dreptul să-l atingi. De
altfel, îți interzic să te atingi de lucrurile mele. Tatăl meu mi le-a
cumpărat pe toate. Tatăl tău cine e?
— E Micho, declară Ludo, ca și cum răspunsul era de la sine
înțeles.
— Nu e Micho, mincinosule.
— Mama mi-a spus că e Micho.
— Nu-i adevărat, prostule! Tu ești băiatul nemțoteiului. L-ai
văzut vreodată pe taică-tău?
— Dar tu? atacă Ludo, care pierdea teren.

Tatav luase obiceiul ca seara să vină să-l terorizeze cu trecutul lui

familial, cu părinții lui adevărați, cu locul unde trăise înainte.
„Locuiai într-un pod.
— E nasol într-un pod. Și acum unde e taică-tău?
— Este în pod.”
Celuilalt îi plăcea să-l simtă pe Ludo prins în capcana întrebărilor
fără răspuns.
— Cu ce se ocupă taică-tău?
— Este în pod.
— Și ce face în pod?
— Spală rufe. Și curăță mazăre.
— Taică-tău e un sărăntoc! Tatăl meu are tractoare și secerătoare.
Și tot el le repară. Și e cel mai bogat din toată Franța metropolitană.”
 De la orele de istorie despre colonii rămăsese cu amintirea unei
Franțe metropolitane, cu sonoritate pompoasă.
„Și de ce țipi noaptea?
— Nu țip.
— Mama ta spune că ești într-o ureche. Și nici nu-mi place maică-
ta.”
Tirul continuu, cu țintă neclară, în care se putea citi răutatea, îl
obosea uneori pe Ludo până la somnolență. Tatav îi turna apă pe
gât ca să-l trezească.
„Ai fost la fete?
— Unde-i asta?
— Chiar că ești un pămpălău, tâmpitule!… Eu am fost. Ne-am
pipăit fofoloanca. Mă rog, eu am pipăit-o pe cea a fetei. M-a costat
ceva…
— Fofoloanca, repetă Ludo cucerit de vocabula asta insolită.
— …Cinci mardei pentru fofoloancă și doi pentru țâțe. Aș fi vrut
să mi-o pipăie și ea pe a mea, dar n-a vrut. Mi-a zis: «Ești un
scârbos, și o să te spun lui mămica». Și a trebuit să-i mai dau doi
biștari ca să nu mă toarne.”
Asemenea discuții se terminau de obicei cu o bătaie cu perne.
Tatav pleca, Ludo se întindea pe parchet. Cu ochii deschiși în
întuneric, își privea fix tatăl care se arăta la orizont. Vedea un bărbat
din spate, un bărbat înalt, cu pantaloni din pânză albă, îl vedea
mergând singur pe drum cu pași plutitori, mergea fără să aibă o
direcție, fără să se îndepărteze niciodată, urmărit fără scăpare de
umbra lui. Se făcea frumos, aerul mirosea a rășină, vedea ceafa
bărbatului luminată de soare, îi vedea brațele mișcându-se pe lângă
corp, și, fără îndoială, ar fi fost destul să-l strige ca să-i vadă fața,
dar Ludo nu-i știa numele. Dintr-odată, din el nu mai rămânea
decât o urmă infimă înghițită de somn.

Într-o dimineață, când încă nu se luminase de ziuă, Tatav intră în

camera lui.
„Hai scoală! strigă el, o să vină mașina.”
Apoi, văzând că Ludo adoarme la loc, după ce deschisese niște
ochi tulburi:
„Hei, tu, grăbește-te. Ai și uitat că azi e prima ta zi de școală.”
Râzând în hohote, răsturnă salteaua, cu tot ce era pe ea, pe covor.
„O să te ducă Nanette. A și venit. Tu ești la ăia mici, eu la ăia
mari. În dimineața asta avem gimnastică, și eu, nu sunt prost, sunt
scutit.”
Ludo se îmbrăcă și coborî. Nanette îl aștepta în bucătărie, unde
Tatav își mânca micul dejun.
„Hai, Ludo, zise ea sărutându-l. Ai timp cât să-ți bei cafeaua. Nu
trebuie să întârzii.
— Unde ți-e mașina?
— Nu am mașină. Ca să vin am luat autobuzul; știi că nu e așa
departe.
— Eu sunt un tren.”
Și, cu brațele depărtate de corp ca aripile unui avion, Ludo
începu să zboare prin bucătărie, zumzăind.
„Acum faci pe clovnul!… Dar astăzi trebuie să fii cuminte.”
Îi unse feliile de pâine cu unt și se așeză în fața lui, zâmbitoare
sau făcând ochii mari când el mesteca plescăind. Nu se sătura să
privească copilul, să-l mângâie pe obrajii puțin mai rotunjiți, dar a
căror paloare trăda încă un trup marcat de lipsa de hrană. Tatav o
urmărea de departe, furios pe intimitatea cu Ludo, care – după cum
vedea el – îi furase din drepturi.
„Arăți bine, știi, și ai și poftă de mâncare, continuă Nanette
bucuroasă.
— Dar tu? întrebă Ludo.
Nanette se întristă.
„Eu? spuse ea cu tristețe. Ah, eu nu… N-am arătat niciodată bine
și nici n-o să arăt vreodată. Haide, trebuie să plecăm, s-a făcut ora
opt.”
Se făcuse ziuă. Mergeau de câteva minute pe șosea, și, din când
în când, făcea ca avionul.
„E un kilometru până la școală, anunță Nanette. Un kilometru
înseamnă o mie de metri. Mâine o să mergi cu Tatav.
— Și tu?
— Cu mine e altceva… trebuie să lipsesc un timp. Hei, nu merge
așa de repede, nu pot să mă țin după tine! De fapt, pentru asta mă
duc.
— Unde?
— Să mă odihnesc. Sper că n-o să dureze prea mult. La Paris, știi,
capitala Franței…
— Te duci în capitala Franței?
— Așa e, Ludo, și mergi prea repede. Dar o să-ți scriu.”
Nanette pleca să se opereze pentru a treia oară.
„O să te întorci?”
Ea se opri, cu respirația tăiată, și îl luă pe Ludo în brațe.
„Vino, micuțul meu, vino la mine în brațe. O să ne revedem, o să
ne revedem în fiecare zi. Și o să te învăț să citești și să scrii, o să te
învăț o mulțime de lucruri. Dacă o să vrei, o să-ți poți petrece
vacanțele la mine.
— N-am chef, murmură el desprinzându-se din brațele ei.
— De ce spui asta, nu e foarte drăguț.”
Nu-și mai vorbiră până la școală, o clădire liniștită, în culori
cenușii, în plin câmp, în mijlocul unei curți fără verdeață.
„Hai, vino. O să sune. E momentul să ne spunem la revedere.
— Ține”, spuse atunci Ludo. Și, scotocind în buzunarul șorțului
nou, îi dădu un con de pin.

„Vi-l prezint pe Ludovic Bossard, un elev nou, îi anunță

învățătorul pe școlari. Du-te și așază-te în fundul clasei, băiete.”
Toate privirile erau ațintite asupra lui Ludo, care nu îndrăznea să
se miște.
„Deci se numește nume predicativ un cuvânt care este legat de
subiect…”
Văzându-l cum se comportă, învățătorul ridică dintr-o
sprânceană.
„Am spus: Du-te și așază-te în fundul clasei, băiete!…”
Copilul părea paralizat.
„Ești surd, sau ce ai? făcu învățătorul ridicând mâna ca să
calmeze primele hohote ale clasei.
— Dar tu? îi răspunse Ludo, atât de încet, încât crezu că n-a
înțeles bine.
„Încă o lumină”, suspină învățătorul plecând de la catedră. Apoi
îl luă pe Ludo de guler și îl duse până la banca goală de sub cuier și
se întoarse să se așeze.
„Deci se numește nume predicativ un cuvânt care este legat de
subiect prin verbul a fi sau un verb de stare… atenție, prin verbul a
fi sau un verb de stare… Poți să repeți, Bossard?”
Cu limba scoasă, Ludo continua să învârtească pe pupitrul care
scârțâia un șarpe din plastilină. Râsetele izbucniră. Cu mâinile la
spate, învățătorul se îndreptă tacticos spre el. Ludo îl privi politicos
drept în ochi, deranjat de mirosul de praf încins pe care îl degaja
profesorul.
„Deci, Bossard, ești în stare să repeți?
— Dar tu?”
Linia de metal se abătu asupra degetelor glumețului care tresări
și începu să-și lângă degetele rănite. Clasa nu mai respira.
„Urmează-mă!”
Ludo se luă după învățător.
„Urcă pe estradă!”
El nu se clinti.
„O să faci ce-ți spun eu!”
Învățătorul îi răsuci urechea și îl făcu să cadă în patru labe.
„Mama zice că e țicnit mama zice că a căzut singur eu sunt cel care
face tartinele…” Nu se opuse când i se puse pe cap boneta de
măgar. Clasa izbucni în râs când, din proprie inițiativă, își ceru
iertare.
„Deci se numește nume predicativ un cuvânt legat de subiect
prin verbul a fi sau printr-un verb de stare. Dacă spun: Ludovic
Bossard este prost ca un măgar, care este numele predicativ?…”
La ieșire, Ludo fu lovit de copiii cei mari.

În dimineața aceea Ludo pregătea micul dejun pentru mama. Pe

tavă totul trebuia să fie perfect: untul pe tartine, slăninuța prăjită,
temperatura cafelei, paharul pe jumătate plin pentru fiola de
Sargenor. Era mândru de sarcina pe care o îndeplinea în fiecare joi,
când nu mergea la școală. Duminica, Micho îi lua locul, și Ludo își
arăta gelozia printr-o tăcere îmbufnată.
Cu tava în mâini, aștepta răbdător ca Tatav să se dea la o parte
din ușă. „O să-mi aduci și mie Banania la pat. Dacă promiți, te las să
treci…” în cele din urmă se dădu la o parte, scoase limba și îl întrecu
pe Ludo la capătul scărilor. „Acolo o să-ți pun o piedică și te duci
de-a dura, prostule!… Și nici nu pot s-o înghit pe maică-ta.”
Ajuns la etaj. Ludo puse încetișor tava pe jos. Coridorul era gol.
Îngenunche, scuipă fără să facă zgomot în cana de cafea, întinse
caimacul cu lingurița, șterse lingurița de dosul buzunarului. Apoi
ajunse la camera lui Nicole, din capătul coridorului.

„Cum e afară?”
Vocea se auzea din pat, morocănoasă, încă somnoroasă.
„E frumos”, răspunse Ludo.
Lăsase platoul pe o comodă, trăsese draperiile; privea părul
blond împrăștiat pe pernă.
„Mereu zici că e frumos. Sunt sigură că bate vântul. Îl aud de aici.
Ai observat, aici bate mai tare decât acasă. Suntem pe deal.”
 Nicole tuși.
„Ajută-mă mai întâi să mă așez.”
Ludo se apropie de pat, luă perna lui Micho pe care i-o întindea
mama lui și i-o puse la spate. În trecere, adulmecă mirosul pielii
umede impregnate cu săpun.
„Acum, tava. Așază-te pe taburet. Cum merge la școală?
Răspunde, ce ai! Ah, nu ești deloc vorbăreț. Dar îmi place cum ungi
tartinele cu unt. Și mama știa să le ungă. Asta ce e? O buruiană? Tu
ai pus asta sub farfurie?”
Ludo, roșind, aprobă din cap; Nicole zâmbi.
„E pentru mine?… Ești drăguț. Dar o buruiană nu e o floare.
Floarea mea preferată este trandafirul. Ai văzut trandafiri?”
Tata s-a recăsătorit… ai chiar și un inel pentru șervet… totuși, nu
poate fi lăsat să mucegăiască în pod ți-e frig la picioare… Mauricette avea
probleme cu circulația.
„Nu ești chiar deloc vorbăreț. Și cum te înțelegi cu Tatav? Eu îl
găsesc, nu știu, îl găsesc ciudat. Dar tu? Cafeaua n-are același gust
ca acasă… De ce țipi noaptea?
— Nu țip.
— Ba da, țipi. E ciudat. În plină noapte. Mama zicea că nu ești
zdravăn.”
Ludo, cu ochii pe jumătate închiși, o studia pe ascuns pe femeia
lungită. Mama lui. Era atât de frumoasă. Își amintea. Tatav și
răutățile lui: Nu e maică-ta, e sora ta. E doar sora ta. Și tu nu ești
fratele meu. Și tatăl meu nu e tatăl tău. Toți sunteți niște mincinoși
ordinari.”
Avea o cămașă de noapte cu nasturi încheiați până la gât. Brațele
aurii erau goale. O urmă de cafea îi lucea în colțul gurii.
„E prea mult vânt aici, e obositor. Din cauza asta sunt răcită în
permanență. Mama îmi punea ventuze. Știi să faci așa ceva? E doar
un șomoiog de vată aprins într-un borcan de iaurt și îl lipești. Pe
spate. Pui vreo zece, le acoperi cu un prosop și, ca să le scoți, apeși
cu degetul ca să intre aer.”
Pe Nicole o cuprinse un acces de tuse.
Cu mâinile între genunchi, Ludo mângâia cearșaful care cădea
peste marginea patului. S-ar fi culcat o clipă în patul mare, aproape
gol. S-ar fi ghemuit sub cearșafurile călduțe, doar o clipă, pe cealaltă
parte, acolo unde cuvertura avea forma celui care lipsea. Trăgea
ușor pânza spre el, privind cutele care se propagau pe corpul
mamei lui, în jurul tăvii. Un strănut repetat făcu inutilă manevra și
tava clătinată era gata să se răstoarne pe pat. Ludo nu schiță niciun
gest ca să intervină.
„Ești chiar tont, spuse Nicole enervată. Hai, valea, ia tava! Am
terminat. Și du-te să cauți ventuzele în bucătărie, sunt undeva într-o
cutie legată cu sfoară. Cum ajunse la ușă: „Și păstrează firimiturile.
Le dau la păsări.”

Nu-mi place la școală și apoi Tatav este la cei mari… învățătorul respiră
ca brutarul și asta-i face zgomot în gură și gura lui miroase urât nu-mi
plac poveștile lui pocnește cu linia lui și fetele din față au o cruce pe șorț eu
n-am nimic…
Directoarea a venit într-o zi și profesorul i-a dat locul și ea a zis uite
rezultatele voastre pe luna asta… primul Roumillac e foarte bine
Roumillac părinții tăi pot fi mândri de tine sunt foarte mulțumită ai
meritat pe drept crucea de onoare și Roumillac s-a așezat și toți elevii s-au
ridicat în picioare unul după altul și directoarea zicea fiecăruia dintre ei
este bine sunt mulțumită pentru părinții tăi și ei primeau o cruce și eu mi-
am zis că o să primesc o cruce și eu dar la sfârșit directoarea n-a mai spus e
bine ea spunea e rău lecțiile tale sunt niște porcării ar trebui să-ți fie
rușine… alături de mine era unul mic și blond care plângea de ce plângi
mi-e frică să nu fiu ultimul… și atunci ea l-a chemat pe băiețelul blond și i-
a spus că este foarte prost și totuși el s-a oprit din plâns… toată lumea mă
privea… eu eram mulțumit pentru că băiețelul blond nu era ultimul și
apoi cei din rândul întâi aveau o cruce frumoasă pe care o mângâiau în
timp ce directoarea a zis ultimul Bossard ridică-te Bossard îi plâng pe
părinții tăi Bossard și nu mai știu ce-a spus dar toată lumea asculta și mă
privea și ea nu înceta să spună că eram o rușine și învățătorul dădea din
cap cu barba lui… atunci am închis ochii și nu am mai auzit nimic era ca
în pod.

În bucătărie termină cana de cafea a mamei, având grijă să pună

buzele în locul de unde băuse ea.
A găsit cutia cu ventuze deasupra bufetului. Înăuntru erau
aliniate vreo zece borcănele vechi de iaurt. Le șterse de praf, le puse
pe tava goală, apoi urcă din nou la Nicole.

„A durat ceva. Ce să zic, nu ești foarte rapid. Acum du-te și caută

în baie peria mea de păr și niște vată…”
Apoi trebui să coboare din nou după chibrituri.
„Nu pot să rezist. Cum mă scol, trebuie să mă pieptăn. Deci ai
înțeles. Vata în borcan. Dai foc, și apeși bine. Mă rog, nu prea tare.
Încearcă pe tine, o să fiu mai liniștită.”
Aprinse un șomoiog de vată în fundul unui pahar, pe care și-l lipi
cu putere pe coapsă. Imediat, derma congestionată arătă ca o chiflă
portocalie sub vata carbonizată.
„Strecoară degetul sub ventuză… așa…”
Se auzi un zgomot ca de supt.
„E bine, întoarce-te. Și închide ochii. O să-ți spun eu când să-i
deschizi.”
Auzi foșnetul făcut de pânză, scârțâitul patului.
„Gata”, spuse Nicole după o pauză.
Ea era culcată pe spate, cu un cearșaf tras până la mijloc, cu
brațele lipite de-a lungul corpului, cu fața ascunsă în pernă. Cămașa
de noapte zăcea ghem lângă ea. Ludo privea spatele gol, părul ca
aurul între omoplați, și cât de goală era. Era fascinat de această
imagine și tremură atât de tare când aprinse bucata de vată, încât se
arse.
„Ce nu merge?… se auzi o voce înăbușită. Dacă nu merge,
oprește-te imediat.”
El aplică ventuza și văzu carnea cum se schimbă ca sub un foc
invizibil.
Puse repede cele zece ventuze, dând la o parte șuvițele blonde ca
să ajungă la pielea de pe ceafă; îl stăpânea un sentiment de victorie
și de mândrie în fața acestei opere bine făcute, care, pentru o vreme,
făcea ca Nicole să-i aparțină.
„Ah, grozav, mă simt deja mai bine… spuse ea cu o voce alintată.
Acoperă-le cu un prosop și așteaptă zece minute înainte să le scoți.
Frige, dar și ușurează.”
Un sforăit ușor îi spuse că a adormit la loc. Ludo ieși să caute un
prosop și se întoarse în vârful picioarelor ca să-și admire opera –
toate acele păhărele lipite ca niște melci, toate acele șomoioage de
vată prizoniere înăuntru, toate acele cerculețe de carne înroșită, și
pielea aurie, atât de sensibilă la frig, pe care respirația o făcea să se
unduiască. Aplecat peste pat, eu gâtul uscat, întinse ușurel mâna
deschisă ca să-și atingă măcar o dată mama adormită. Simțea deja
căldura trupului gol cure-i urca în degete, când ea se trezi.
„Dar ce meșterești acolo?… Am înghețat. De altfel, e destul,
scoate-mi toate alea.”
Acum, spatele gol semăna cu un galantar de măcelărie.
„Haide! întoarce-te și închide ochii.”
El se întoarse și rămase cu ochii deschiși, concentrându-se asupra
desenelor tapetului, cu inima bubuind.
„Gata, du paharele jos… Ai noroc, tu nu răcești niciodată.”
Își pusese cămașa de noapte. Ludo observă că nasturele de sus
rămăsese descheiat.
„Eu răcesc la primul curent de aer. Făceam bronșită după
bronșită când eram copil. Doctorul nu pricepea nimic. Mai târziu
mi-au pus muștar, dar nu-mi plăcea, ardea. Ca și inhalațiile. Mă
sufocam sub prosop. Să fi avut vreo nouă ani… sau zece… Tu câți
ani ai… acum?
— Eu am cinci ani.
— Nu, nu ai cinci ani, idiotule! Acum ai chiar opt ani. Opt ani!…
Au trecut opt ani…”
Vocea se stinse cu o inflexiune spartă.
„… Ce căldură era în vara aia. Nici nu puteai merge pe stradă, se
topea asfaltul. Opt ani!… Făceai baie de zece ori pe zi fără să te
răcorești. Mă duceam la plajă cu Marie-Jo. Se zice că a ajuns
vânzătoare ambulantă… N-a bătut vântul luni întregi, nicio adiere,
așteptam furtuna, mâncam înghețată la Café du Chenal. Te uiți
puțin la mine?…”
Dar, când Ludo ridică fruntea, încercând să prindă privirea
mamei lui, ea se prăbuși brusc în pernă, cu trăsăturile descompuse,
cu nările tremurânde; i se zăreau dinții strânși între buzele din care
se scursese sângele.
„Dispari”, spuse ea cu o voce abia auzită.
 IV

Iarna cufundă Les Buissonnets în amorțeală. Improvizația

începuturilor lăsă locul monotoniei unei vieți de familie intrate în
rutină. Nicole, care la început încercase să facă față cerințelor
gospodărești, arse câteva fripturi, prepară din greșeală un sufleu cu
ipsos, uită pe foc un cazan pe care-l găsi topit, lăsă vasele năclăite și,
în cele din urmă, îi pasă lui Ludo toate muncile grele. Problema
mesei se rezolvase cu ajutorul unui frigider imens, comandat fără
știrea lui Micho. Văzându-și fiul vitreg făcând treabă, Micho era în
permanență mirat.
„Trebuie să aibă ceva de făcut, răspundea mama lui. În timpul
ăsta n-o să mai țipe.”
În fiecare zi se discuta despre vaietele nocturne ale lui Ludo.
„Dacă are buba la cap, trebuie dus la doctor”, spunea Micho. Nicole
nu ezita să-i trezească pe Tatav și pe el ca să-i ia drept martori ai
fenomenului în pijama, în camera prostului, îl priveau scoțând
vaiere lungi, ghemuit îmbrăcat, pe podea. „Țipa și mai tare la
brutărie. Scrâșnea din dinți…” Apoi își zgâlțâia fiul. „Acum, ai
terminat?… Nu cânți prea frumos! Așa că taci…” Ludo tresărea. „Pe
mine nu mă deranjează, spunea Tatav. De altfel, face mai puțin
zgomot decât sforăiturile tatei…”
De Crăciun, Micho voise să organizeze o petrecere, petrecere
mare în cinstea frumoasei lui soții și a noului său fiu. La început,
Nicole păru încântată, apoi se răzgândi. De fapt, nu voia să-și invite
părinții. Atunci de ce atâta oboseală? Micho întrebă din ce motiv
familia Blanchard nu vine să sărbătorească în familie. „Vârsta,
grijile!” Și, cum el cerea precizări, ea se ambala, declarând că ei n-o
să vină niciodată la Buissonnets, că tatăl ei nu mai juca petanque, și
că vederea lui Ludo îi scoate din minți.
„Vrei să spui că el nu trebuie să fie aici?
 — În orice caz, părinții mei n-o să facă Crăciunul cu el. Pune-te în
locul lor!
— Dacă e așa, n-au decât să stea acasă la ei.”
Aceasta fu prima ceartă serioasă între noii însurăței. Nicole se
bosumflă. Micho comandă la Bordeaux un brad atât de înalt, că
ajungea la tavan. Îl instală într-un colț al sufrageriei și petrecu două
zile împodobindu-l cu zăpadă artificială și cu lampioane, învelindu-
i rădăcina în poleială. Ludo admira cu gura căscată copacul ornat,
adus în complicitate cu un Moș Crăciun care – zicea Micho –, cobora
pe hornul căminului, o dată pe an, ca să-l umple de cadouri.
În ajunul zilei sfinte, îi duse sus micul dejun mamei sale și voi să
se așeze. „Sunt obosită, du-te…” Când ieși, ea apucă floricica pe
care el i-o pusese într-un pahar cu apă, o răsuci și o cufundă cu
petalele în jos. „Așa stătea și el în mine. Ridică brațele, fata mea
ridică-le mai sus!”
Seara, ca în fiecare an, slujba de la miezul nopții fu acompaniată
la armoniu de Micho. În lipsa socrilor, îl invitase pe preot la
petrecere. „De ce, de ce ați spus la predică, întrebă Tatav, că
Crăciunul e o sărbătoare scandaloasă?…” învăluită într-o tăcere
distantă, Nicole mânca din vârful buzelor. La desert, toți au căutat
sub brad. Preotul primi un plic, Nicole o brățară de aur, Tatav și
Ludo un joc de fotbal de masă. Micho nu primi nimic. Mai era și o
cutie de ciocolată pentru Ludo din partea lui Tatav. Majoritatea
bomboanelor lipseau. Pe fundul cutiei se strâmba un mic schelet din
plastic alb.

La școală, în recreații, Tatav se făcea în general că nu-l cunoaște

pe Ludo, care, de altfel, nu se plictisea. Se juca singur de-a avionul
cu niște sforicele pe care le răsucea în jurul lui.
Îi mai plăcea să privească fetele sărind coarda, cântând. Din
șănțulețele de la tablă șterpelea capete de cretă ca să tragă linii
strâmbe pe ciment. Sau juca arșice cu țărănușii care puneau la bătaie
ciocolata de la gustare și îl răsplăteau cu lovituri de bocanc dacă se
întâmpla să câștige. La cantină, se așeza întotdeauna între două fete
care priveau uimite și pline de admirație cum el termina de mâncat
și din farfuriile lor mâncarea de linte răcită.
Seara, Tatav îl aștepta pe drum. Departe de privirile celorlalți: se
întorceau pe cărările pline de tufișuri până în port, unde căscau
gura la vapoarele de pe chei. Tatav scotea din ghiozdan un capăt de
undiță și prindea peștișori cărora le scotea ochii cu tocul, înainte de
a le da drumul din nou în apă.
Nu se mulțumea numai să fie crud, avea și înclinații scatofile. Ca
urmare, o dată pe săptămână, înarmat cu o cratiță fără mânere și un
cu băț uriaș, îl ducea pe Ludo în spatele atelierelor ca să scotocească
în fosa septică, zice-se ca s-o împiedice să explodeze. Păstra sub
sticlă o întreagă colecție de excremente uscate, provenind fiecare de
la o specie de animale diferită. Era vânător de gângănii de baligă –
coleoptere de un negru frumos smălțuit, care trăiau în baliga de
vacă. Așa că, din martie, Tatav și Ludo, fiecare cu lingura lui de
supă, scotoceau atent în baligile de vacă, cu entuziasmul unui
căutător de aur. Seara, Tatav își înfigea victimele de vii în ace, pe
insectarul lui: o foaie mare de carton alb, lipită pe perete, unde
putea fi văzut fiecare specimen însoțit de patronimul latin. Era
pasionat și de împăierea insectelor de toate felurile, care zdrobesc,
înțeapă, ling sau sug. În cuptorul călduț se deda la adevărate lupte
cu șvabii pe care-i momea cu firimituri de brânză și își mumifica cu
fixativ de păr victimele atent triate.

Ludo se ducea singur la catehism, care se ținea în fiecare joi

după-amiaza, în biserică, la jumătatea drumului dintre sat și
Buissonnets. Îngăima ceva amestecând actele de credință cu cele de
căință. Nu reuși niciodată să învețe Tatăl nostru, dar în schimb înșira
dintr-o suflare Ave Maria. Rugăciunea lui favorită era tabla
înmulțirii, pe care și-o spunea în fiecare seară înainte de a adormi.
 La biserică le privea pe doamnele bătrâne cum aprindeau
lumânări tremurătoare pe o tavă mare, neagră, plină de cuie;
acoperea uneori ultimele cuie libere, entuziasmat de acest tufiș
arzând, pentru care nu era nevoie chiar de un elan pios.
La întoarcere, făcea un ocol prin sat și căsca gura la vitrina de la
Bazar de Paris – fostul magazin al lui Micho – unde, prinse de fire
invizibile, atârnau ceasuri fosforescente și cuțite subacvatice. În
spate, o cală în pantă lină, care folosise altădată de rampă pentru
șalupele care intrau în mare, era luminată cu intermitență de
izbucnirile roșii ale farului.
Când ajungea acasă, era deja noapte. Micho, cu nasul în armoniu,
uneori remarca întârzierea. Nicole își întrerupea aperitivul
singuratic ca să-i atragă atenția fiului său că aici nu era la hotel, că
trebuia să aibă o minimă politețe, respect, că a doua zi dimineața
trebuia să pună masa, că spălătoreasă s-a plâns din nou de lenjeria
lui și că o să-i pună scutece ca unui bebeluș dacă o să continue așa.
„Unde ai fost? întreba Tatav. – Am fost în ascunzătoarea mea,
răspundea Ludo. – Dacă îmi spui unde e, o să-ți arăt submarinul
meu. – Așa zici mereu. Și nu mi-l arăți niciodată. Nu mai cred în
submarinul tău.” Tatav cultiva în Ludo iluzia unui vas fabulos pe
care l-a fabricat cu prietenii lui, capabil să plutească în adâncul
constelațiilor și al mărilor. „Este primul submarin zburător. Ai
butoane cu numele stelelor marcat deasupra. N-ai decât să apeși pe
buton ca să te duci acolo. – Ce culoare are? – Este un submarin
cameleon. Capătă culoarea locului unde îl așezi…” De fiecare dată
când pleca să hoinărească cu prietenii, părăsindu-l pe Ludo, Tatav
invoca finisarea submarinului. „Nu pot să te iau, altfel trădez
secretul… – Și unde este asta? – Departe, în pădure. Este o grotă
imensă, cu un coridor pe dedesubt, plin cu apă care duce direct la
ocean. Trebuie să fii atent, în grotă, din cauza monștrilor. – Ce fel?
implora Ludo. – Rechini-elefanți cu aripioare și o trompă de elefant
pe spate. Și au și dinți în jurul ochilor. Sunt și pisici-crabi. Labele
din față au clești.” Într-o zi, Tatav îi arătă ca pe o minune un fost
schimbător de viteze de bicicletă. „Nu trebuie să-l atingi… folosește
la motorul submarinului. Sunt câteva mii ca ăsta.” Îl făcu pe Ludo
să audă melodia suavă a pinioanelor unse dinainte. „Nu e rău,
nu!… Fii atent… dacă îmi faci patul în fiecare dimineață până în
aprilie, o să ți-l dau.” Târg încheiat. Ludo strânse schimbătorul în
mână zile în șir, fără să-l lase nici măcar noaptea, visând la Nautilus
și la călătorii interstelare. Dimineața, aranjând camera lui Tatav,
saliva în fața acvariului cu gumă de mestecat. Apoi, într-o după-
amiază, în recreație, unul dintre jucătorii de arșice pe care voia să-l
impresioneze îl dezamăgi cu brutalitate: „O piesă pentru submarin?
Am și eu una la fel la bicicleta mea, n-ai decât s-o vezi”. Seara, la
cină, profitând de neatenția lui Tatav, dădu drumul schimbătorului
în piureul trădătorului, sperând să-l umple de rușine. Dar celălalt
trebuie că bănuise capcana și mâncă numai piureul din jurul
rulmenților, care rămaseră ascunși.

Adesea, după-masa, doamna Blanchard venea cu autobuzul la

Buissonnets. „Ce mai faceți? De data asta Nanette a încurcat-o. Se
zice că nu mai apucă primăvara. Chirurgul i-a telefonat tatălui tău.
Voia să se ducă acolo. Cui o să las magazinul? Și apoi n-am fost
niciodată la Paris. Când chirurgul zice să vii, se pare că e groasă. Nu
arăți prea bine, ce e cu tine…” Insinua mereu că Nicole era gata să-și
ruineze sănătatea cu bărbatul ăsta care-și trăise traiul, își mâncase
mălaiul. „Căsătoria asta a fost ideea tatălui tău. Știi cum e când îi
intră ceva în cap. Și cu idiotul… nu ți-e prea greu?…” Nicole obiecta
fără convingere că nu era idiot și că era în ordine. „Dacă n-ar fi
idiot, n-ai avea mutra asta de sac de hârtie. Ah, tatăl tău nu vrea să
vină aici cât timp este și el! Știi cât de încăpățânat e. De altfel, eu nu-
i găsesc nicio vină. – Și cu, izbucni Nicole, crezi că eu vreau să-l văd
pe tata? Totul e din vina lui, poate să crape! – Să fim drepți, reluă
doamna Blanchard, stai bine aici. Are ceva cheag mecanicul. Măcar
e drăguț? Nu e un violent ca taică-tău? – A, asta nu, răspundea
Nicole, nu e violent. Îți cântă liturghia în fiecare seară. Se așază la
armoniu și nu mai e chip să-l oprești. Și, dacă mai e și puțin lovit,
chiar începe să plângă.”
De fiecare dată, mama îi cerea să vadă casa și de fiecare dată
camera lui Ludo îi smulgea suspine de indignare. „Ești prea bună,
fata mea, asta o să-ți pună capac. Nu ți-a ajuns o dată, trebuie s-o
mai încasezi. La banii din ziua de azi!” Se întorceau să se așeze în
salon. Doamna Blanchard își scotea lucrul de mână. De când era
Nicole mică, în fiecare an își lua andrelele și o apăra de iarnă cu o
haină făcută de mână. „Am găsit modelul în Le Petit Echo de la Mode.
Pentru tine, care Iaci foarte ușor bronșită, este perfect.” Stăteau așa
până la ora cinci trăncănind, bând cafele cu lapte, una după alta,
una înșirând lâna, cealaltă lustruindu-și unghiile sau răsfoind cărțile
cu Mickey de la Tatav. „Gata, nu vreau să pierd autobuzul. Și mai e
și cuptorul. Ah, e atât de pustiu acum la noi. Taică-tău duminică o
să taie un clapon. De ce nu vii cu bărbatu-tău la masă? – Și puștiul,
se hazardă Nicole, poate să vină și el…” Brutăreasa își strâmbă gura
dezgustată. „Ah, asta nu, nu se poate!” își aranja zgomotos lucrul;
fiica ei o însoțea până la poartă. Seara, vederea lui Ludo îi dădea
palpitații.

Era măritată doar de șase luni și începuse deja să se plictisească.

Avea impresia că un destin străin îi fusese dat în mod ciudat, că
nimic din viața ei nu era stabil, nici prezentul, nici amintirile, și că
într-o bună zi o să se trezească cu alte amintiri, în fața unei șanse
intacte. Pradă acestor fițe de copil răsfățat, refuza în fiecare an să-și
serbeze aniversarea și își ascundea sub fard urmele primelor riduri,
ale trecerii timpului, pe care le atribuia grijilor cotidiene. La
douăzeci și trei de ani, frumusețea ei era deja marcată de aceste mii
de infime trădări prin care dintr-odată o viață nu mai e câștigătoare
și își arată uzura care anunță refluxul. Riduri mărunte se țeseau în
jurul pleoapelor. Avea ochii mereu puțin roșii, ca și cum ar fi plâns.
Părul nu mai era la fel de strălucitor. Tutunul insinua urme maronii
pe albeața dinților. Se cântărea în fiecare dimineață, dar hotărâse că
balanța era dereglată, cam cu cinci kilograme, ceea ce îi readucea
greutatea din tinerețe și pasiunea pentru ciudățenii. Mânca puțin,
mai ales dulciuri, dar îi plăcea vinul roșu și, spre seară, bea
Sautemes sau Monbazillac, ca să nu mai audă armoniul: acordurile
gregoriene o făceau să-și urască bărbatul. Nu mai ieșea, în afară de
duminică, la biserică, nu vedea pe nimeni în afară de mama ei. Trăia
la Buissonnets ca la închisoare, geloasă chiar și pe Ludo, care se
întorcea de la școală cu pete de cerneală pe mâini și cu obrajii în
flăcări. Noaptea, Micho nu avea niciun succes, simțurile lui Nicole
erau moarte. A trecut multă vreme înainte să accepte s-o atingă. Sub
cearșafuri, dormea cu ciorapi și spunea nu, nu încă, și nopțile
treceau, Micho devenea agitat – prima dată ea a părăsit camera și a
plâns în hohote până dimineața pe divanul din salon. De atunci, era
supusă în amor, dar fără dorință, fără plăcere și de o pasivitate egală
pe care nimic n-o emoționa.
„Ai terminat?” își întreba ea bărbatul pe un ton rece.
Eliberat, mecanicul adormea vorbind. „Cred că Ludo al tău se
simte bine aici. – Mi-e somn, suspina Nicole. – Dacă e sămânță
bună, până la urmă tot te atașezi de un copil… Ah, știu precis că
totul o să se aranjeze… un copil are nevoie de mama lui…” Zâmbea
în întuneric. Era plăcut să se întoarcă seara acasă. Să se întindă sub
duș după mizerie și îngheț. Ah, cât de bună era femeia asta
frumoasă cu trupul călduț și frățiorul mai mic al lui Tatav, se
înțelegeau bine ăștia doi, uneori se băteau, dar fără răutate. Lui
Nicole nu-i plăcea armoniul?… Deh, fiecare face cum vrea, dar o să
se obișnuiască. Puștiul însă părea să fie atras. Mereu ascuns sub
scară ca să asculte în liniște. În timpul zilei, cu siguranță că atingea
tijele și pedalele, de altfel registrele mereu erau dereglate, într-o zi, o
să-l învețe pe puști. Ar putea și el să acompanieze slujba… Păcat că
muzica nu era punctul lui forte al lui Tatav.

Într-o noapte, Ludo se trezi transpirat. Îl văzuse pe tatăl lui.

Drumețul cu pași plutitori se întorsese, dar ploaia care cădea îi
ascunsese fața în ultimul moment. Ieși pe coridor, înaintă pe pipăite
în plin întuneric. Mânerul unei clanțe îi cedă sub mână. Se strecură
în camera lui Nicole și a lui Micho, care dădea spre curte. Se auzea
ploaia biciuind acoperișul și picăturile răsunând în contratimp în
obloane. Dormea de-a-n picioarelea, vag îngrijorat că nu simțea
nicio respirație venind dinspre patul înecat în întuneric. Un fotoliu
păru că plutește spre el. Recunoscu parfumul matern și amușină
hainele puse pe spătar, mângâind stofa cu obrazul. Apoi, în patru
labe, rătăci prin cameră, se frecă de-a lungul somierei ca un câine și,
îngrozit de un sforăit neașteptat, se întoarse să se culce. Eu și Tatav
suntem frați de sânge… după moda indiană cum a zis el… te tai la mână,
o pui peste mâna mea și așa suntem frați și așa Micho e și puțin tatăl tău și
așa avem același sânge… într-o familie trebuie să avem același sânge și eu
m-am tăiat la mână și eu am pus-o deasupra mâinii lui și am spus tabla
înmulțirii… apoi ne-am luat după surorile Gabarou… Tatav zicea pe
oricare o iei le ducem să se plimbe cu submarinul eu nu mai cred în
submarin surorile Gabarou se întorceau Tatav zicea pe oricare o iei eram
uzi leoarcă… ele au plecat alergând prin ploaie Tatav a zis este bine pentru
melci… Nicole n-a vrut să-i mănânce… ai pantalonii sfâșiați… acum sunt
plecați la coafor cu Micho și ea și-a tăiat părul înainte nu i se vedea gâtul.

A doua zi seara, la cină, Nicole se plângea lui Micho că i-a

dispărut brățara de aur.
„Cred că ai pus-o pe undeva…”
El nu văzuse nimic, nu așezase nimic.
„Doar nu s-a evaporat?
— Putea să cadă de la mână, sugeră el.
— Întotdeauna îi pun siguranța. Și îmi aduc foarte bine aminte că
am scos-o ieri-seară.
— Și unde ai pus-o?
— Dacă știam, nu te mai întrebam!… Și m-am uitat peste tot.
— Copii, n-ați văzut brățara lui Nicole?
— Nu!” răspunseră Tatav și Ludo.
O săptămână mai târziu încă o căuta. Ludo o ajuta să mute
comodele, se țâra pe sub patul mare, se ridica amețit, asculta cu
urechea covoarele.
Au trecut cincisprezece zile… Apoi, într-o joi, pe tava cu micul
dejun, pusă la vedere pe o farfurioară printre tartine și cafea, Nicole,
uimită, își recunoscu brățara.
„Ia uite!… Cum e posibil?…
— Eu am găsit-o, spuse Ludo. Am găsit-o singur…”
Ea cântărea brățara cu două degete, departe de ochi, ca pe un
obiect suspect.
„Dar unde ai găsit-o? Am căutat-o peste tot…
— Probabil că a căzut de la mână. Eu am găsit-o.
— Dar spune-mi unde, ia să vedem!”
Ludo luă un aer misterios.
„Acolo unde se țin pantofii, la intrare. Am scos-o dintr-un
pantof.”
Descheindu-și cămașa, scoase la lumină un pantof vechi, scâlciat,
pe care i-l întinse mamei lui.
„Scutește-mă cu porcăria asta, e plină de microbi! Și chiar
deasupra cafelei, idiot fără pereche!… Dar cum ți-a venit ideea să te
uiți acolo, în pantofi?
— Scotocind. Voiam să scotocesc peste tot. Am luat-o de jos și am
găsit-o singur.”
Nicole se uită la brățară și își compuse un zâmbet prevenitor.
„Trebuie mai întâi s-o frec cu oțet… Nu pricep mare lucru din
povestea ta. Mă rog, îți mulțumesc. În fond, poate că ești un băiat
bun…”
 Aștepta stânjenită cu brațele stângaci desfăcute.
„Ce ți-ar face plăcere ca recompensă?”
Ludo roși.
„Dacă vii să-mi spui noapte bună în camera mea astăzi.”
Ea izbucni în râs.
„Asta e simplu. Dar ferească Sfântu’ să găsesc dezordine! Știi
bine că nu-mi place așa ceva. Acum du-te la joacă.”
Când dădu să iasă, îl chemă înapoi.
„Ah, uitam, Ludo. Uite, dă-mi geanta… Ai primit o scrisoare…
de la Nanette. Este la Paris.”
Scrisoarea venise de o săptămână. Nicole o citise deja de mai
multe ori.
„O să ți-o citesc.”
Pe ocolite, verișoara îi explica băiatului că ea trebuia să se mai
odihnească și că o să se întoarcă mai târziu decât prevăzuse. Îi
vorbea și despre micul prinț și se arăta preocupată de străduința lui
la școală. Oare învățase să scrie? Din fericire, o avea pe mama lui ca
să-l ajute să-i descifreze scrisoarea… Nicole, roșind, sări peste
pasajul în care Nanette îi mărturisea lui Ludo că-l iubea mult și că
era nerăbdătoare să-l poată îmbrățișa.
„Uite… Te-ai spălat bine de dimineață?
— Da, răspunse el arătându-și unghiile frecate.
— Nu sunt foarte sigură. O scrisoare frumoasă ca asta nu trebuie
murdărită… Prefer s-o păstrez eu.”
Seara, la cină, Ludo trâmbiță că-și aranjase camera și urcă la
culcare după ce spusese aceasta încă o dată, cerșind o privire de la
Nicole, un semn care să dovedească faptul că o să-și țină
promisiunea.
La ora două dimineața, așezat pe patul lui, mai spera că ea o să
vină, că geamurile frecate, hainele ordonate în dulap și parchetul
ceruit o s-o aducă, așa cum tacâmul pus special pentru el aduce un
musafir întârziat. Mai așteptă încă o oră, și apoi distruse toate
pregătirile, răsturnă sacul cu jucării pe patul desfăcut, trânti
așternutul grămadă pe jos și, cu lacrimi în ochi, se culcă de-a latul,
în fundul dulapului, la un loc cu pantofii.

Ludo crezu că-și pedepsește mama tratând-o cu indiferență. Nu-i

mai scuipă în cafeaua de joi dimineața, nu-și mai lipi buzele de locul
de unde băuse ea, își ținu respirația când se întâlneau. Făcea o
chestiune de onoare din faptul că de-acum înainte orice intimitate
cu ea fusese anulată din acele gesturi cu care, în fiecare zi, o servea.
Nicole părea că nu observă nimic. S-ar fi zis că indiferența
impusă de fiul ei îi convenea. În ceea ce-l privea, răceala lui nu-i
provoca decât tristețe, se cufunda în ostilitate numai ca să se
resemneze cât mai târziu cu putință. „Ai dreptate, îi spunea Tatav
lui Ludo. E cam neroadă maică-ta. N-aș fi vrut ca tata să se însoare
cu ea. – A, da”, răspundea Ludo.
„Trebuie s-o punem cu botul pe labe, declară Tatav într-o zi.
Trebuie să-și ceară iertare. Așa e legea.” Pufni: „O să-i punem în
lucruri urechelnițe. Haide! Tu ții de șase la scară, și eu le pun”.
Ludo făcu pe paznicul. „Niciodată n-o să mai îndrăznească să-și
pună chiloții, exclamă fericit Tatav, ieșind după câteva minute. I-am
pus un regiment. Bine, eu mă duc la submarin.”
Cum plecă, Ludo se strecură la Nicole și subtiliză urechelnițele
răspândite în lenjerie. „E o prefăcută fără pereche, observă Tatav a
doua zi în drum spre școală. N-a zis nimic. Chiar mi-a trimis bezele.
Trebuie să-i punem ploșnițe puturoase sub cearșafuri. Când o să se
culce, astea o să plesnească. Oh, ce noapte o să aibă babacii!” Ludo
era gata să fie prins când curăța patul garnisit de Tatav. „Eu nu
pricep nimic, se enervă acesta. – Eu nici atât, răspundea Ludo. – Am
o idee. O să mă pun în spatele ei în patru labe. Tu dai peste ea
venind din față, ca să o faci să se tragă înapoi și să cadă peste mine.”
Zis și făcut. Dar, în secunda când Nicole era să cadă peste Tatav,
Ludo strigă: „Atenție!” și capcana eșuă. Tatav începu să se tragă de
un șiret pe care îl înnoda, dar se uită urât la Ludo. „Ce vrei, mi-a
fost frică…”

Ziua se mărea. Primele călduri umpleau atmosfera de parfumul

pinilor. Aerul avea gust de miere și de ocean, greierii țârâiau. Marea
de un albastru tulburător se spărgea de mal. Seara, berzele, în zbor
dezordonat, tapetau cerul cu un albastru-violet. Tatav și Ludo se
scăldau. Primul se dădea mare că înoată ca un pește, dar nu știa
decât să dea din picioare pe la fund, ceea ce la început îl păcăli pe
Ludo, care, apoi, se miră mai puțin când văzu că poate face și el la
fel. Acesta din urmă se cufunda fără dificultate în apa rece. Tatav se
înmuia puțin câte puțin, și, când ajungea la coapse, pielea lăptoasă
de grăsan i se făcea ca de găină: era de-ajuns o glumă de-a lui Ludo
ca să abandoneze imediat spunând că s-a supărat.
În căldura dulce a lungilor apusuri, cei doi băieți jucau fotbal de
masă până la miezul nopții. Tatav îl fura la joc pe Ludo, datorită
regulilor schimbătoare care îi dădeau mereu dreptul să joace din
nou punctele pe care celălalt părea că le câștigase. Sunetul înfundat
al armoniului însoțea partidele. Spre miezul nopții, Micho propunea
un ceai, Tatav punea apa la fiert; Ludo dădea drumul pliculețelor în
căni. „Nu faceți zgomot când urcați, ca să n-o treziți pe mama
voastră”, le recomanda Micho. Pe palierul de la bucătărie, Ludo
arunca în noapte pliculețele folosite. Atârnau cu zecile în crengile
liliacului care creștea în curte.
La școală se învăța mai puțin. Venea vara, profesorul stătea de
vorbă cu elevii, îi întreba despre viitor și le dădea drumul mai
devreme. La prima obrăznicie le trântea o dictare. Ludo, care abia
știa să mâzgălească vreo câteva cuvinte, se apuca să facă un desen.
Nanette tot nu s-a întors… ce reprezintă desenul tău de ce faci mâna atât
de neagră… lui Tatav îi e frică de întuneric eu caut întotdeauna cidrul în
pivniță… mie îmi place când se face noapte… aproape mi-am terminat
igluul.
 După o lecție despre eschimoși, își săpase un iglu în nisip, în
fundul grădinii. Era o gaură acoperită cu crengi de pin împletite cu
alge. Un om ghemuit putea încăpea în ea.
Într-o dimineață, cuvintele „ziua mamei” îi atraseră atenția… „…
Deci, continuă învățătorul, acum o să împletiți, fiecare pentru mama
lui, o vază din nuiele. Eu o să vă împart materialul.” A doua zi
seara, patruzeci de vaze erau gata, împachetate, cu o etichetă scrisă
frumos care spunea: „La mulți ani, mamă!” Elevii plecau acasă
mândri, cu cadoul sub braț. La ieșire, Maxime și Jésus, două brute, îl
așteptau pe Ludo. „Maică-ta e nemțoaică, nu trebuie să-i faci
cadou.” Ludo fu lovit, vaza călcată în picioare. Se întoarse arătând
jalnic, cu falca făcută praf. Nicole era în salon, decupa niște poze din
revistele pentru femei.
„Iar te-ai bătut?… Frumos arăți! Cămașa e făcută praf.
— Așa sunt băieții, interveni Micho, care se chinuia să pună în
funcțiune un televizor de ocazie, cedat de parohie.
— Este un violent, da! Bine zicea mama că e violent.”
De ceva vreme avea în voce inflexiuni zeflemitoare și presărate
cu ironie în toate cuvintele.
Ludo urcă să se curețe. Apoi se îmbrăcă la loc, se fofilă în camera
lui Nicole, ochi poșeta pe etajeră și luă dinăuntru, la întâmplare, o
mână de bani. Ieșind se întâlni cu Tatav.
„Ce meștereai acolo?
— Dar tu?” bolborosi el în timp ce cobora scara.
Părăsi casa prin spate și alergă în sat pe furiș. Ajunse lac de apă
în față la Bazar de Paris. Pe un strat de stele-de-mare, în mijlocul
măștilor pentru scufundări, al labelor, al puștilor, al
combinezoanelor cauciucate, se afla un cuțit splendid, cu lamă
lucioasă, lângă un etui negru. Mânerul era lucrat, ca făcut pentru
mâna omului. Acasă, Nicole se plângea mereu că nu fac doi bani
cuțitele. Ludo împinse ușa. Un clopoțel scoase un clinchet.
„Pentru cuțit”, spuse el unei doamne între două vârste, bronzată
artificial.
Ea cercetă copilul din cap până-n picioare, așa cum era cu fața
stacojie, cu cămașa sfâșiată, cu pantalonii șifonați pe picioarele
slăbănoage.
„Ce cuțit?
— Cel de afară”, spuse el întorcându-se pe călcâie.
Doamna îl urmă, zâmbitoare, și îi ceru să intre când văzu despre
ce obiect era vorba.
„Nu crezi că e puțin cam mare pentru tine?… Alege-l mai bine pe
ăla.”
Pe o etajeră de sticlă erau etalate o gamă întreagă de bricege cu
lamele scoase.
„Pe ăla îl vreau, declară Ludo.
— Pentru tine?
— Nu. Este un cadou.
— Dacă este un cadou este altceva”, spuse vânzătoarea; și scoase
pumnalul din vitrină ca să i-l prezinte cu amândouă mâinile lui
Ludo.
„Îți place?
— Ah, da, făcu el.
— Este pentru tatăl tău?
— Nu.
— Pentru fratele mai mare?
— Nu, este pentru mama.”
Doamna cercetă ochii verzi ai copilului.
„Pentru mama ta? se miră ea încurcată.
— Ei, bine, da.
— Mamei tale îi place să vâneze sub apă?
— Și tu? murmură Ludo.
— Ce-ai spus?
— Acela este cel pe care-l vreau, mama… chiar ea mi-a spus.”
Ea ezită să împacheteze cuțitul, dar era clar, oricât de tânăr era,
clientul părea hotărât.
„Știi că e foarte scump cuțitul ăsta? Costă cincizeci de franci noi.”
Cu cea mai mare seriozitate, Ludo se întoarse ca să-și numere
banii șterpeliți. Cifrele se învălmășeau.
„Nu știu câți sunt”, oftă el întorcându-se și întinse mâna plină de
bani mototoliți.
„N-ai decât patruzeci și șapte de franci, îi spuse doamna după ce
verificase.
— Atunci e bine? imploră el.
— Nu… nu e chiar foarte bine. Lipsesc trei franci. Ești sigur că
mama ta nu vrea un cuțit mai modest, un cuțit de tăiat?
— Nu, pe acesta îl vrea.”
Era înduioșător acest puști, își spărsese pușculița pentru Ziua
Mamei.
„… Haide, bine, este al tău. Chiar o să-ți fac un pachet frumos. Și,
dacă mama ta vrea să-l schimbe, spune-i să treacă pe aici.”
Când se întoarse, Nicole încă nu descoperise jaful. Ascunse mai
întâi cuțitul la el în iglu, apoi sub pernă, arzând toată noaptea de
dorința de a deschide pachetul.
A doua zi dimineață, imediat ce Micho plecă la lucru, Ludo veni
să depună cadoul, frumos împachetat, pe genunchii mamei și ieși
fără să spună un cuvânt. Coborî în grădină, nebun de emoție, și
alergă până la fosta gară, unde își descărcă nervii făcând pe
locomotiva și pachebotul.
Trecură câteva minute, se întoarse și, culcat sub un pin,
supraveghea casa. Era cel mai frumos dintre cuțite. Se ridică și, cu
inima bătându-i nebunește, se îndreptă spre curte. Ajuns sub
fereastra lui Nicole, fluieră cât putu de tare, dar în zadar. Atunci se
întoarse în bucătărie și îl găsi pe Tatav la masă, bându-și Banania.
„Ai văzut-o pe mama? întrebă Ludo indiferent.
— E o pupincuristă, maică-ta. Vorbește cu mine numai când e
tata aici.”
 Urcă scara din nou. Pe coridor era liniște; își lipi urechea de ușa
lui Nicole, nu auzi nimic. Era gata să strige, să intre fără să bată, dar
se așeză pe jos, alături de tocul ușii, imaginându-și pentru a suta
oară mâinile lui Nicole deschizând frumosul cadou, mai frumos
decât toate vazele din nuiele, și făcând să iasă la iveală minunea
ascunsă. Auzi atunci parchetul scârțâind în cameră și se întoarse la
el cu pași de pisică. O voce ursuză îi strigă numele. Nu reacționă
decât la a treia chemare și se grăbi în camera mamei. Ea încerca
niște pantofi cu tocuri înalte, în fața dulapului cu oglindă.
„Unde ai fost?… De o oră strig după tine.”
Cuțitul strălucea în mijlocul pachetului desfăcut.
„De unde ai luat asta?
— De la Bazar de Paris.
— Și de ce mi l-ai dat?”
Ludo roși.
„Spui mereu că nu taie cuțitele. Ăsta taie.”
Ea răsuci cuțitul în mâini.
„Dar ăsta nu e de bucătărie. De fapt, la ce folosește?”
Părea nedumerită.
„Acesta sigur taie, mai spuse o dată Ludo.
— Și de ce mi-l dai astăzi?
— E duminică”, anunță el.
Ea lăsase cuțitul pe plapumă. În fața oglinzii, lua diferite poziții și
își privea picioarele încălțate în pantofi noi. Zărindu-l pe Ludo în
spatele ei, o cuprinse o bănuială.
„Ia spune, bani unde ai găsit? Trebuie să coste mult un lucru ca
ăsta!
— Și tu? murmură el printre dinți.
— Tu nu poți plăti un obiect ca ăsta. De unde ai avut bani?”
Ludo nu răspundea.
„Oi fi fost în stare să furi bani?
— Sigur taie, repetă copilul pe un ton rugător.
 — Deci, așa, ai furat banii…”
Vorbea cu o voce dintr-odată foarte lentă și lăbărțată, aproape
lascivă.
„De la cine i-ai furat?… De la Micho?.. De la Tatav?… De la
cine?…”
Ochii verzi nu exprimau nimic.
„Eu am tot timpul din lume, știi. Dacă nu vrei să vorbești este
pentru că ești un hoț adevărat… Un hoț mic și împuțit.”
Ludo își răsucea degetele, cu privirea fixată pe cuțitul de care era
foarte mulțumit că i-l dăduse. Fără îndoială că o să ajungă din nou
în vitrină, dar pentru moment era pe plapumă, oare ea vedea cum
strălucește?…
„Deci ai luat bani? Din portofelul meu?”
Țipase.
„Doamna a spus că o să dea banii înapoi, făcu el fără să scape
pumnalul din ochi.
— Cine-i asta, doamna?
— Vânzătoarea. Ea a spus că se poate da înapoi cuțitul. Că ea dă
banii înapoi.
— Dar tu, tu i-ai luat din geanta mea, asta e, din geanta mamei
tale i-ai luat.”
Ludo tremura.
„Un mincinos și un hoț, asta ești! urlă ea după ce își răsturnă
poșeta goală. A, pentru asta o să fii pedepsit. Încă nu știu cum, dar o
s-o pățești. E mai mult decât o rușine! Micho o să te târască de
ureche până la negustoreasă și o să-i povestească totul… Să fure
bani de la mama lui!…”
Se refugie, tulburat, în igluul său. Ce-o să creadă Micho? Ce-o să
creadă Tatav? Ce-o să zică doamna? Nu se întoarse nici la prânz,
nici la cină, adormi dârdâind sub crengile ude. Când apăru din nou
în casă, a doua zi dimineața, atmosfera era ciudată, dar nimeni nu-i
reproșă nimic. În seara din ajun, anunțată de doamna Blanchard,
vestea morții lui Nanette anulase problema cuțitului. Îl rugaseră pe
Tatav să nu-i spună nimic lui Ludo.
Cadavrul fu adus acasă cu trenul, pentru a fi îngropat la Peilhac,
satul natal. Cortegiul funerar era reflectarea perfectă a cortegiului
nupțial care îi urmase pe Nicole și pe Micho cu o iarnă înainte.
Brutăreasa își ocăra fata. Cu părul descoperit, fără să poarte nici
măcar o voaletă neagră, aceasta se uita cu ochii goi la groapa
căscată. Lui Nicole îi era greață. Privea bulgării de pământ uscat
care plouau peste sicriu, pantofii bine j lustruiți ai preotului care o
botezase, azurul torid și, acolo, făcându-și cruce pe marginea gropii,
acel străin aproape bătrân, de care se îngrozea că era bărbatul ei.
Sprijinindu-se în lopată, Ange, groparul, aștepta… „Hai, e gata?…
mai e cineva?… Pot să acopăr?…”
S-au îndreptat spre brutărie pentru praznic. Au jucat pentaque în
curte, după masă. În timpul ăsta, Nicole își ajuta mama la vase. Pe
ascuns, urcă să-și vadă fosta cameră și, j ajunsă pe palier, privi
gânditoare treptele bine ceruite care duceau la pod. Zărindu-l pe
Ludo, îi dădură primele lacrimi. „Trebuie să afli despre Nanette. A
plecat acolo sus. A dat colțul. N-o s-o mai vezi niciodată.”
 V

La treisprezece ani, Tatav fu admis la Tivoli, internat iezuit la

Bordeaux. Ludo făcea singur drumul până la școală: repeta fiecare
an. Fără să priceapă nimic din deșteptătorul pe care i-l împrumutase
Micho, care în fiecare noapte suna fix la ora două și un sfert,
ajungea când după ce se suna de intrare, când înainte de zori, dar
niciodată la timp.
Autobuzul îl aducea pe Tatav sâmbăta la prânz. Ludo îl pândea
la poartă și se făcea că e acolo din întâmplare. Prima grijă a
internului, chiar înainte de a se așeza la masă, era să se ducă să
verifice dacă nu s-a atins cineva de acvariul cu gumă de mestecat.
Formalitatea fiind îndeplinită, cei doi băieți reveneau la intimitatea
lor plină de sâcâieli.
La Buissonnets, la o primă privire, camera lui Ludo părea
ordonată, patul bine făcut. Dar ordinea nu-l caracteriza pe băiat.
Arunca în dulap un amestec de jucării și haine, pe care trebuia să le
îndese cu amândouă picioarele. În talmeș-balmeșul ăsta mocnea o
duhoare pe care Nicole o atribuia unui șoarece mort. Ludo nu
simțea nimic.
După plecarea lui Tatav nu mai făcea în așternut: urina sub pat,
și, când Micho îi arăta parchetul ud, spunea: „Nu, nu eu, e șoarecele
care nu e mort. – Și asta, întreba atunci Micho, asta ce e?” El privea
pe perete un șir ciudat de portrete grosolan colorate, chiar pe tapet,
toate la fel, cu părul roșu și gâtul lung, cu trăsăturile aproape
ascunse în spatele unei mâini mari. Ochi negri străluceau printre
degete. „Este un desen, răspundea Ludo, nevinovat. – Și ce
reprezintă desenul tău, nu se poate vedea de mână? – Este un
desen! – Bine, micuțule, dar nu trebuie să murdărești pereții, nu se
face așa ceva. Pentru desen există hârtie specială.”
 Mesele erau animate de televizor. Ludo era înnebunit după toate
programele, consumator de imagini, indiferent de subiect. Mama lui
stingea aparatul imediat ce un cuplu se săruta pe ecran, scotea un
oftat agasat. „Mănâncă-ți desertul și du-te la culcare.” Ludo se
ridica împotriva voinței; după plecarea lui, ea îl aprindea din nou.
Într-o noapte, Nicole s-a trezit scuturată de frisoane.
„E cineva aici?”
Întunericul îi apăsa tâmplele, nu se vedea nimic. Simțise ceva. O
prezență. Un fâșâit. Îl scutură pe Micho care de data asta nu sforăia.
„Ai avut un coșmar, o să treacă.
— Nu-i adevărat… Nu dormeam… Sunt sigură că e cineva…”
El aprinse lumina.
„Vezi și tu… Nu e nimeni.
— Totuși, aș fi jurat… murmură ea. Dar nu contează, e un miros.
Un miros care nu-mi place.”

După afacerea cu pumnalul, Micho se lăsase convins că fiul lui

vitreg avea, poate, păsărele la cap. Ceea ce, de-altminteri, nu afecta
cu nimic raporturile cu el. „Ai aerul că te miri, îi spunea el soției
sale, dar eu o știam de când te-am luat de nevastă. Toată lumea o
știa. Mă așteptam la ceva mai rău. Chiar mă temeam pentru Tatav.
Dar știi, puștiul tău nu e chiar lovit cu leuca. Doar că e altfel decât
noi ceilalți. Ar trebui dus la doctor.”
Într-o joi, Nicole și fiul ei se prezentară la cabinetul doctorului
Varembourg. „Să răspunzi politicos la întrebări. Și să nu bagi
mâinile în buzunare.” Doctorul era un personaj durduliu, care-ți
lăsa impresia că urmărea constant două idei în același timp, legate
între ele printr-un șir de bine-bine-bine.
„Cum te numești, tinere?
— Îl cheamă Ludovic Bossard, domnule doctor. Ah, nu e bine, vă
asigur. Este un copil… ah, nu știu cum să spun. Nu e bine, domnule
doctor, are ceva la cap.
 — Dar ce vă face să vă gândiți la asta? Bine-bine-bine.”
Prin fereastra cu transperantele pe jumătate trase, Ludo încerca
să vadă marea printre pini. Doctorul Varembourg o ascultă politicos
pe Nicole, și, bine-bine-bine, începu să-l examineze. Îl puse să
tușească, îi testă auzul, vederea, îl măsură, îl cântări, pentru ca în
cele din urmă să pună diagnosticul că un asemenea caz nu era de
competența medicinei generale și că necesita îngrijiri speciale.
Nicole notă adresa unui confrate, psihiatru la Bordeaux.
„Cel puțin, e sigur, ești sănătos tun!
— Sunt geloși”, răspunse Ludo.
Micho fu cel care-i duse săptămâna următoare în oraș. Au
profitat ca să mănânce o înghețată într-o cafenea.
„Ce meserie e asta, psihiatru?
— Se ocupă de cap, declară Nicole. Apoi, întorcându-se către fiul
ei care stătea în spate: Uite și tu ce ne obligi să facem!…”
După o scurtă discuție în comun, practicianul îl duse pe copil
într-un fel de budoar, minunat împodobit cu covoare și obiecte
așezate pe o măsuță joasă. Plutea un miros de ceară și de zugrăveală
proaspătă. Ludo se așeză pe un divan, celălalt în spatele unui birou.
Când zâmbea, buza de sus se răsfrângea ca și cum era falsă. Își
lustruia mereu fruntea cheală cu palma lungă. Amabil, puse
nenumărate întrebări indiscrete: dacă Ludo se pipăia noaptea, dacă
văzuse penisul tatălui său vitreg, dacă își dorea mama, dacă era un
copil bătut. În cele din urmă, aplecându-și spre el chelia lucitoare, îl
informă că simbolistica freudiană relativă la falus implica la
maximum craniile rase, „de unde ambiguitatea legăturii cu
clientele, chiar cu clienții…” Consultația costă trei sute de franci;
Nicole trebui să noteze adresa unui confrate specializat în
„disfuncționalitate paranoidă”.
„N-am priceput nimic, spuse Micho, odată instalat la cafenea.
— Înseamnă că nu e bine.
— Asta nu-i taie pofta de mâncare, uite!”
 Cu gura plină de frișcă, Ludo tocmai termina înaintea tuturor
cafeaua.
„Mai vrei una, puștiule?”
Ludo aprobă din cap. O gumă rozalie era turtită sub scaun,
imprimată cu o amprentă digitală pe care o înlocui cu a lui. Apoi
dezlipi guma și o băgă pe furiș în gură.
„Nu trebuie să mănânce prea mult, o să facă viermi.
— Nu de la asta face viermi… Și ce voia să spună doctorul când
zicea că nu e bine?
— A dat adresa unui specialist. Și ăla o să spună ce este de făcut.
— Costă ceva să fii într-o ureche. Și la ce o să folosească dacă o să
știm?
— La nimic. De altfel, se știe deja. Ce sete face înghețata. Aș bea
un Sautemes sau un Martini.”
Nicole și Micho băură un aperitiv. Pentru Ludo era prima oară
când venea în oraș, privea trecătorii defilând, toate acele fețe, toți
acei ochi, toți pașii, toți oamenii care intrau, ieșeau, vânzătorii care
strigau; monedele zornăiau, hainele fluturau, râsetele izbucneau,
curenții de aer risipeau mirosurile. Apărură două doamne în vârstă,
una dintre ele ținea de o sforicică un pachet cu prăjituri. Ludo le
văzu instalându-se confortabil pe o banchetă, descheindu-și hainele
de blană, luând un fel de enorme choux a la creme. Mișcarea
maxilarelor, ciudat de laterală și rotundă, ca la bovine, era însoțită
de plescăieli ale limbii, de infime tremurături ale bărbiei, de scurte
tresăriri ale sprâncenelor și de aplecări ale gâtului care făceau să
tremure penele pălăriilor.
„Mare nenorocire un copil ca ăsta, mormăia Nicole.
— Și nu te plânge. El e bun. Alții sunt răi.”
La plecare, Ludo lipi la loc guma pe scaun și își apăsă din nou
degetul mare ca pe un sigiliu.

Ceața iernii își răspândi tristețea peste culori și suflete. După

amiaza, noaptea se succedau mai repede într-un peisaj în care
focurile portului, aprinse devreme, prevesteau cu mult umilite
sfârșitul zilei.
Veni din nou Crăciunul. Familia Blanchard voia să petreacă
împreună, cu condiția ca Ludo să fie absent. Și de data asta Micho se
ținu tare. „Copilul rămâne aici. N-a făcut nimic rău. Să fie clar
pentru toată lumea!” Nicole își pălmui bărbatul, le spuse părinților
să nu mai vină, se închise în cameră în seara de Crăciun și refuză
chiar să meargă la slujba de la miezul nopții. Micho, Tatav și Ludo,
sub un brad împodobit care nu mai avea niciun rost, petrecură plini
de tristețe; Micho dormi pe divanul de jos.
Nicole nu apăru decât două zile mai târziu, arătând ca un
cadavru, și le ură Crăciun fericit răsturnând pe jos, în mijlocul
bucătăriei, o oală de noapte plină cu mucuri de țigară.
Doamna Blanchard urca de mai multe ori pe săptămână la
Buissonnets. „Deci cum merge? Tatăl tău nu e bine deloc. Îl doare
spatele de sus până jos. Umiditatea, zice doctorul. Dar la noi
umiditatea e ca pirul. Măcar mănânci? Să știi că nu ești cine știe ce
grasă. Dacă vrei să-i faci un copil bărbatului tău, trebuie să te mai
împlinești. Data trecută l-am zărit pe fiu… mă rog, știi tu… idiotul
ăla. E o nebunie ce seamănă cu… știi tu… Nu trebuie să fie aici dacă
rămâi borțoasă. – Dar eu nu vreau copil, se enervă Nicole. Micho
vrea. – Io nu zic, io zic numai că nu trebuie să te uiți la un idiot când
ești însărcinată. Nu se poate, există case pentru idioți. O să-i fie bine
acolo. Și ai putea să-ți vezi din nou tatăl… – Doctorul zice că n-are
nimic. – Ce vrei să-ți spună doctorul, dacă, atunci când te dor
urechile, tu te duci la dentist! Ah, ți-o spun eu, toate astea n-o să
sfârșească bine.”

Într-o joi dimineață, în camera lui Nicole, Ludo era gata să se

împiedice când așeza tava și cafeaua fierbinte se vărsă pe maică-sa.
„Nu e destul că ești idiot, mai ești și periculos…”
 Data următoare se trezi devreme, se îmbrăcă în hainele de
duminică și coborî să prepare micul dejun. Serviciul era aproape
perfect. Geometria tacâmurilor, pâinea unsă bine cu unt și chiar
aranjamentul armonios al cuburilor de zahăr pe farfurioară vorbeau
despre grija lui maniacală.
Ludo urcă scara prudent. Înainte de a bate în ușă, puse tava pe
jos cu atenție. Scoase din buzunar un ac de siguranță și își înțepă
buricul degetului mare deasupra cănii, privind picăturile de sânge
roșu-închis cum se înglobează în cafeaua aburindă. Apoi închise
acul și ciocăni.
Nicole avea chef de vorbă.
„Să nu uiți să dezinfectezi jos. În după-amiaza asta o să te joci
afară, vine mama. Dacă ești cuminte, diseară poți să te uiți la
televizor. Acum ce vrei să faci?
— Tatav mi-a dat trenul lui.
— Și lecțiile.
— Le-am făcut.
— Atunci, du-te… Spune, tu te-ai spălat ieri în baia mea?
— Nu, n-am fost eu.
— Totuși, era mirosul tău, a trebuit să aerisesc.”
Ludo răsuci balansoarul ca s-o privească în ochi.
„Tata s-a spălat.”
Nicole se enervă.
„Adică vrei să spui Micho, nu-i așa?…
— Cine este tata?” murmură el întorcându-se.
Nicole pălise.
„Ce tot spui, imbecilule?
— Nu spun nimic”, răspunse el atunci cu voce normală.
Din ce în ce mai des, Ludo făcea aluzii timide la tatăl său,
bazându-se pe faptul că ceilalți îl confundau pe acesta cu Micho.
Într-o zi anunțase sec faptul că tatăl lui venise să-l caute când a ieșit
de la catehism. Altădată, fusese vorba despre o plimbare cu mașina
pe care o făcuse cu el. La astfel de provocări, Nicole îngheța.
„Termină cu șmecheriile, Ludo”, mormăia ea, dar fără să insiste.
Se ascundea în perne.
„Ești tot mai viclean, nu e frumos. Ce te învață la catehism?
— Despre romani și Isus. Și cum Pilat din Pont s-a spălat pe
mâini. A zis că l-au pus pe Isus pe cruce. Printre răufăcători. Fariseii
erau geloși.
Știi destule lucruri, spune-mi… Dar sper că te învață și
supunerea și respectul.
— Nu știu.
— Și rugăciunile le știi?
— E una pe care nu reușesc s-o învăț. E grea.
— Care?
— Tatăl nostru.
— A, ia uite!… Trebuie doar să muncești. Mai degrabă tu ești
foarte leneș. Și mai termină cu bâțâiala asta, că mă amețești.”
— El opri balansoarul și își cercetă palma sângerândă cu un
zâmbet enigmatic. Apoi se lăsă absorbit de contemplarea
geamurilor în care imaginea lui Nicole se împletea cu mișcarea
monotonă a pinilor.
„Dacă aș învăța Tatăl nostru, aș putea cânta la armoniu?
— Dacă știi la fel de bine să citești, să scrii fără greșeli de
ortografie și mai ales să numeri. Armoniul nu e o meserie.”
Micho își propusese să-l învețe muzica pe fiul său vitreg și, cine
știe, să-l folosească pe post de ajutor la biserică. Prima lecție avu loc
într-o duminică la sfârșitul zilei. După o jumătate de oră, cu un
pahar de Sautemes în mână, Nicole venise să-i anunțe că nu era
servitoarea unui popă, asta cu siguranță nu, și că, dacă Micho se
mulțumea să facă pe popa, ăsta nu era un motiv să facă din fiul ei –
pentru că e copilul meu, bietul micuț! un nenorocit de popă. Și,
continuând să profereze amenințări, trântise capacul instrumentului
peste degetele novicelui. „Ce idee am avut să mă mărit cu un
babalâc!” Și Micho, cu nervii biciuiți de acest tratament perfid,
renunțase brusc.
„Ce vrei să te faci când o să fii mare? continuă Nicole.
— Șofer de avioane.
— De ce spui asta?”
El nu răspundea.
„Ai putea să te faci marinar. E frumos să fii marinar. Ai pantaloni
frumoși și gulere albastre. Și vezi multe țări.
— Unde e asta?
— La marină, se călătorește mult. Porți o beretă albă cu un
pompon roșu.”
Ea rânji:
„Evident, cu urechile tale clăpăuge…”
Ludo se întristă. Urechile îl chinuiau. De când avea oglinzi
adevărate, petrecea ore întregi cercetându-și cu de-amănuntul fața
în același timp frumoasă, grotescă și străbătută de expresii
contradictorii, în funcție de dispoziția pe care o avea; în curte, avea
grijă ca fetele să-l vadă din profil, prefăcându-se în mod constant că
este atras de ceea ce se petrece în lateral. O încercare de lipire cu clei
se soldase într-o dimineață cu o față mongoloidă, apoi cu două răni
deschise după lobii cărora le-a trebuit aproape o lună ca să se
vindece.
„Cum e afară?
— N-am fost să văd.
— Păi, ce mai stai, cretinule?! Nu, nu pe fereastră, du-te afară, să-
mi spui dacă e frig.”
El coborî scara, recită Ave Maria în picioare, pe ultima treaptă,
numără până la zece și se întoarse să se așeze în balansoar.
„E un timp ciudat. E mai puțin frig decât ieri. Acum nu mai
plouă, și bate puțin vântul.
— Spui mereu același lucru. Totuși, nu e ceva atât de complicat
să-i spui mamei tale dacă riscă să răcească sau nu. O faci special, nu,
o faci special…”
Ridicase vocea.
„… Chiar nu ești decât o pacoste, Ludo! Nu vorbești, nu faci
niciodată ce ți se spune, te speli ca vai de lume… Ai grijă să nu te
mai întorci.”
În geam o vedea pe Nicole cum dă la o parte păturile și se ridică.
Acum ești sora mea de sânge… chiar dacă nu ești drăguță suntem
căsătoriți… Tatav este fratele meu și lui tata o să-i pun sânge în cafea când
o să se întoarcă… Micho nu este tatăl meu, așa că nu-i pun nimic.

La jumătatea lui februarie, Tatav își sărbători aniversarea și stinse

dintr-o suflare cele paisprezece lumânări. Ludo se întreba dacă într-
o zi ar putea și el să sufle peste un tort plin cu lumânări. Fără să-și
știe data nașterii, credea cu seninătate că aniversarea lui este de
Anul Nou. Nicole respinsese ideea unei mici petreceri anuale în
cinstea lui, propunere hazardată a lui Micho. „Știi despre
aniversarea cui e vorba, știi că e a bastardului? Poate vrei să-ți fac
un desen?” Micho își mângâia fiul vitreg cum putea. Dându-i ceva
bani. Făcându-i complimente despre brațele musculoase. El era cel
care-i aducea pe furiș carioca și creioane colorate care îl ajutau pe
Ludo să fantazeze pe pereți.
La școală trecea drept o nulitate la desen, mâzgălind bebeluși
încornorați și case imposibile cu ușa de la intrare la etajul al doilea.
Odată, voind să deseneze un Hrist, desenase în culori țipătoare
imaginea lui favorită: o față de femeie care se zărea printre degetele
depărtate ale unei mâini negre. Încă un zero.
Seara, în camera lui, finisa invizibilul portret, îl mângâia, îi
vorbea, îl înjura, corecta neîncetat intensitatea privirii printre
degetele al căror număr varia între șapte și nouă. Aspectul general
nu se schimba; părul era roșu, ochii de un albastru care îngrozea,
formatul ușor mai mare decât cel natural. Știu sigur că Nanette n-a
dat ortu ’popii și mi-ar fi spus dacă ar fi plecat acolo sus… și când o să se
întoarcă o să-i povestesc că eu și mama avem același sânge… ce-ar zice
mama dacă ar ști că suntem căsătoriți ca indienii.

În preajma Paștelui, doamna Blanchard trebui să-și rărească

vizitele la Buissonnets. Parizienii începeau să apară. La ora nouă
dimineața, nu mai era nicio brioșă. „Și apoi, în vacanță el o să fie
acolo în timpul zilei. Nu vreau să dau peste el. Așadar… când aveți
de gând să-l duceți la ospiciu?”
Într-o după-amiază, Nicole tria rufele în bucătărie. Balotul era
desfăcut pe jos, iar ea le separa pe cele colorate de cele albe.
Ridicând mașinal capul, dădu cu ochii de Ludo, care o spiona, fără
să miște, din rama ușii.
„Ce faci acolo? îi spuse ea după ce scoase un țipăt de spaimă.
— E vacanță, făcu el cu un zâmbet ciudat. Toată lumea se
distrează.
— De când stai aici?… M-am săturat!… De ce nu faci niciun
zgomot când pășești?… Ești un șmecher împuțit, să știi! Ești ca un
spion. Nu mai vreau așa ceva, auzi, dacă ești într-o ureche, du-te de
te caută.”
Seara, la culcare, refuză să se lase atinsă de Micho. „Mama are
dreptate. E periculos. Trebuie dus la ospiciu. Nu mai vreau să stea
la masă cu noi. Mi-e frică atunci când este prin preajmă.”
Ludo, cu urechea lipită de ușă, auzea totul.

Zilele următoare fu trimis gratis la un cuplu de țărani bătrâni din

împrejurimi, pe care îi uimi cu rezistența lui la muncă, cu pofta de
mâncare, cu faptul că vorbea atât de puțin și cu țipetele pe care le
scotea cât era noaptea de lungă. Petrecu zece zile culegând morcovi,
smulgând buruienile, adunând cartofii și tăind varza; ridică pe o
furcă veche o sperietoare de care se sperie și din cauza căreia dormi
prost. Se întoarse bronzat, întărit, dornic să le povestească celorlalți
ce a făcut, dar nimeni nu se arătă interesat. Tatav plecase de cu
seară la Bordeaux, lăsându-i amintire, înfiptă în pernă, o păcăleală
de 1 aprilie, decupată dintr-o revistă care glorifica eternul feminin.
Nudul ca o sirenă îl tulbură pe Ludo.

Cu cât trecea timpul, cu atât Nicole își evita mai mult fiul și cu
atât mai mult el căuta s-o vadă. În timpul săptămânii făcea în așa fel
ca el să mănânce singur și, duminica, la prânz, făcea o figură
plictisită când el îi întindea farfuria și o fixa cu privirea. El nu avea
dreptul decât la cele mai proaste bucăți. Micho se făcea că nu bagă
de seamă tratamentul de care Ludo avea parte.
Joi dimineața se instala armistițiul. Am ciocănit la ușă era deja
trează bine pieptănată în pat cu șalul în jurul umerilor… a zâmbit și a
băut cafeaua și a zis cafeaua ta e mereu la fel de bună Ludo… nu m-a
întrebat dacă e frumos afară hainele ei erau pe scaun și când am vrut să mă
așez mi-a spus că nu e nevoie să rămân și să cobor cu tava… am ieșit și pe
urmă am văzut-o plecând cu Micho și s-a întors cu autobuzul de prânz
avea geanta în mână și seara am auzit că învăța să conducă și că voia o
mașină când o să aibă permisul.

În privința lui Ludo, și Tatav începea să se schimbe. Ironia lua

locul prieteniei. Îl folosea pe Ludo așa cum un rege își folosește
bufonul, ca să se amuze și să-și verse fierea din când în când. Îi
plăcea să-i cerceteze regulat bârlogul și să-și satisfacă o curiozitate
în fața pereților pe care erau desenați ochi. Deschidea un dulap, era
o harababură dezgustătoare. Arunca un ochi într-un sertar al
biroului, dădea peste cochilii și coji de banane fosilizate, sub care se
ascundeau cărțile de școală și caietele. „Biroul tău e o adevărată
cămară!” Într-o sâmbătă seara, în fața lui Ludo rușinat, scoase
triumfător un soi de cârpă roz care, desfăcută, se dovedi a fi un
sutien.
„Tu porți așa ceva?” pufni el în râs.
Ludo începu să se bâlbâie că l-a găsit, da, l-a găsit pe drum.
 „Uimitor, eu n-am găsit niciun sutien pe drum.
— Era pe coridor, așa e, a căzut dintre rufele de călcat…
— Ești un mincinos! Minciuna este un păcat mortal. Mi-au spus
la iezuiți. Dacă mori cu un păcat mortal, ajungi în iad. Apoi,
punându-și sutienul pe piept reluă: E adevărat că maică-ta e bine
făcută… Hai, recunoaște: de la ea l-ai șterpelit!
— Nu e deloc adevărat.
— Ba e adevărat. Și, dacă nu vrei să ajungi în iad, trebuie să te
duci acum să i-l dai și să-i ceri iertare. Și, dacă nu te duci tu, mă duc
eu.”
Lui Ludo începură să-i clănțăne dinții.
„O să i-l dau înapoi. O să-l pun de unde l-am luat.”
Tatav răsucea lenjeria în mâini, ca și cum căuta o soluție la un
spinos conflict moral.
„Ar putea să meargă… bine. Dar va trebui să mărturisești.”
Pentru Ludo afacerea se încheie aici. Nu află însă că Nicole fusese
îngrozită la vederea sutienului cu cupele morfolite, după o lungă
ședere într-un birou în care se aflau fructe putrede și cârnați care îl
murdăriseră și îl împuțiseră. Fusese ca și cum i se răscolise memoria
din străfundurile unui hău și amintirile o înlănțuiau – degetele
scormoneau, ochii verzi ai lui Will sclipeau, respirațiile și râsetele
sufocau, auzea la nesfârșit sfâșiindu-i-se rochia, vedea legănându-se
lampa galbenă, vedea o lumină sângerie și se vedea pe ea sfâșiată la
infinit; atunci trânti sertarul și dădu ochii peste cap vomitând.
Nu-i povesti nimic bărbatului ei. Dar din acea zi nu mai voi să
rămână singură cu fiul ei, refuzând chiar să-l mai lase să se ocupe
de micul dejun.
Iunie fu atât de frumos, că Ludo preferă marea școlii și
catehismului, ceea ce conduse în cele din urmă la o dublă eliminare
pentru chiul și băiatul se mai bucură de trei zile de libertate până
când anunțul ajunse la Buissonnets. „De ce n-ai spus nimic? întrebă
Micho. – N-am știut că trebuie să spun.” Neplăcerile legate de acest
fiu vitreg mult prea nătâng începeau să-l enerveze. Noaptea, Ludo
înainta pe coridor și îi auzea certându-se din cauza acestui idiot care
le făcea viața imposibilă și care, acum, că era eliminat, o să-și facă de
cap și Domnul mai știe ce nebunii! Asta nu mai putea să dureze, un
idiot e în stare de orice. Micho fu nevoit să propună o soluție rapidă.
Mi-ar plăcea să am gumă de mestecat ca Tatav și acvariu… Nanette a zis o
să-ți aduc de toate de Crăciun dar cum a dat în primire n-am căpătat nimic
și de altfel nu e adevărat că a dat în primire… ea zicea nu ai urechile
clăpăuge ea zicea nu ești țicnit ea zicea ai cei mai frumoși ochi verzi din
lume și eu nu sunt țicnit… la școală ei se sărută cu mamele lor chiar cu
tații lor eu n-aș vrea s-o sărut pe mama… când o să se întoarcă tata o să
știe totul… mama îi spune totul lui Micho eu o să-i spun totul tatălui meu
și o să fim frați de sânge.

Vara era fierbinte. Într-o seară de august, Tatav și Ludo cinau

numai ei doi la Buissonnets pe o căldură apăsătoare. Pe cerul negru
și arămiu, deasupra unei mări vlăguite uitate de vânt, mocnea
furtuna fără să izbucnească.
Micho se lăsase convins să-și petreacă ziua la socrii săi. N-o să se
vorbească despre copil, îi promisese lui Nicole. Și apoi, e o prostie
să te cerți din cauza unui idiot.
La masă, pe terasă, cu un prosop în jurul frunții, Tatav privea
cum sudoarea îi curge pe brațe.
„Astă-seară am întâlnire, oftă el turnându-și un pahar de
limonadă.
— Unde? întrebă Ludo.
Dacă vrei, poți să vii și tu. La Milou… Să sperăm că o să fie mișto,
anunță el pe un ton misterios. Babacii sunt plecați la o nuntă la
Arcachon.”
Zece minute mai târziu, se auzea afară un fluierat ascuțit.
„Este Milou, s-o ștergem înainte să înceapă ploaia!”
Porecla adevărată a lui Milou era Milou Planorul, pentru că
intrase în decor cu o Vespa furată.
„Dar ăsta-i nebunul! strigă el zărindu-l pe Ludo.
— Nu e rău, rânji Tatav. Mușcă doar în joacă. De altfel, i-am adus
botnița și lesa.
— Măcar ai adus pixul?
— Da, l-am adus, răspunse Tatav arătând un pix cu bilă cu mai
multe paste căruia îi schimba culorile… Așteaptă, amice! spuse el
văzându-l pe Milou întinzând mâna.
— Bine, să mergem. Dar fără zgomot. Ultima dată era gata să…”
Merseră zece minute pe șosea, tăind-o spre mare printre
rambleurile înalte, pe care umbra tot mai deasă le ascundea, apoi
ajunseră în curtea unei ferme unde se vedea o casă albă, lungă, cu
două etaje. Jos, în spatele unei ferestre luminate, o siluetă se plimba
în sus și în jos.
„Termină cu vasele și apoi e în regulă”, șopti Milou. Se aplecă și
le făcu semn complicilor săi să-l urmeze.
Noaptea se lăsa repede; un întuneric apăsător și prăfos cobora
dintr-un cer negru încărcat de electricitate.

Se postaseră în aripa stângă a fermei sub platforma unei remorci

cu fân, supraveghind casa. Milou se îngrijoră când lumina se stinse,
ca să se reaprindă imediat, roșie, la o fereastră mai îndepărtată.
„Asta e, făcu el, iat-o pe Gisèle.” Se zărea o fată, de vreo douăzeci de
ani, într-un maiou de bumbac roz și o fustă kaki, desfăcându-și
basmaua care-i strângea părul roșu. Deschise fereastra larg, se
sprijini cu coatele pe pervaz, contemplând căldura și oftând
zgomotos. Atunci, cei trei privitori împietriți de așteptare o văzură
scoțându-și încet maioul, dându-se înapoi teatral și apărând cu sânii
goi, chiar sub lumina lustrei. Apoi un fulger mai puternic păru să
crape cerul. Tornada așteptată se potopi peste noaptea fierbinte, și
Gisèle se ascunse într-o lumină lăptoasă și difuză. Tatav, șiroind de
apă, se simți înșelat.
 „Ai văzut ce țâțe are! strigă Milou.
— Mi-ai spus c-o să-i văd fofoloanca, boule!…
— Eu deja i-am văzut fofoloanca, pledă Milou, nu e așa mișto ca
țâțele.
— Am venit pentru fofoloancă, se încăpățână Tatav.
— O s-o vezi data viitoare, nu face pe nasolul. Hai, dă-mi pixul!
— Nu-ți dau niciun pix pentru niște țâțe!”
Tunetul întrerupse dialogul țipat.
„Ascultă, se rățoi Milou, mâine Berthou o să vină la mine, e cât o
ladă, dar cu-atât mai bine. Sunt sigur că lui Berthou o să-i poți vedea
fofoloanca!
— Bine, s-a făcut, la ce oră?
— După masă. Întâlnire la cramă, dacă bătrânii nu se întorc mai
devreme.”
Pixul trecu dintr-o mână în alta, apoi, ceva mai târziu, îi fu dat lui
Gisele, care își vindea astfel feminitatea, în cârdășie cu un frate a
cărui plată consta în sărutări modeste pe gură.
În aceeași noapte, Ludo se trezi dintr-un somn chinuit. Îl obseda
imaginea lui Nicole în pod; a lui Gisèle scoțându-și maioul; Nicole
la micul dejun. Un spasm îi străbătu trupul; se rostogoli spre perete
cu genunchii la gură, apoi adormi la loc cu un suspin.

A doua zi seara, un scandal groaznic izbucni între Nicole și

Micho. În ajun, Ludo nu închisese ferestrele salonului: mobila era
compromisă.
„Și apoi, frumosul meu pix cu bilă, cel pe care îl am de la Le
Pelerin, l-a furat.
— Ia uite, iar vrei să-ți acuzi fiul fără să știi adevărul!
— Cum să nu-l acuz, când chiar Tatav l-a văzut ieșind din
cameră!… Nu încetează să fure, să spioneze, să-mi scotocească prin
lucruri, este un obsedat… Spune, Micho, încheie ea coborând vocea,
măcar îți amintești ce ai promis?… încerci să dai înapoi?”
 Celălalt ridică ochii spre cer.
„Ei bine, da, îmi amintesc. Numai că pentru asta e nevoie de
timp.”
 VI

La Buissonnets, Ludo trăia acum ca la hotel, fără să dea socoteala

nimănui, regretând sarcinile de joi dimineața. Uneori se întâlnea cu
mama sa, care îl saluta scurt, ca pe un vecin de palier. Duminica nu
se mai ducea la liturghie, dar după-amiaza, adesea, se așeza în
biserică și trăgea un pui de somn. Tatav se înamorase de o țărancă,
se parfuma și își petrecea timpul aiurea. De la prânz, Ludo se
pomenea singur. Scotocea prin casă, zdrăngănea la armoniu, apoi
lua câteva mere și pleca să hoinărească pe malul oceanului.
Ignorând sârma ghimpată și capetele de mort, se plimba pe dig:
uriaș canal de scurgere comunal, care pleca de pe continent și se
întindea cât vedeai cu ochii, aruncându-și mizeriile în larg. Adesea
Ludo adormea la umbra țevii groase date cu smoală, pe care își
pusese în cap s-o cerceteze până la capăt.
Rareori cobora pe plajă, speriat de cei care se bălăceau și care
puseseră stăpânire pe locul unde el vagabonda iarna ca un stăpân.
Prefera locurile pustii și periculoase, interzise publicului, plăcându-i
să se prăbușească îmbrăcat într-o groapă la soare, cu capul la nivelul
plajei cu nisipul spulberat de vântul aspru, pândind mareea care
făcea nisipul să se miște, plecând doar când se temea să nu fie
înghițit. Mergea de-a lungul malului; zgâria cu un băț pe nisipul ud
desene uriașe, pe care valurile mărunte veneau să le desfigureze. O
lua de la capăt mai sus, dezorientat de urcarea curentului, care din
nou îi distrugea fresca. Umblând în voia sorții, uitând de soare și de
timp, mestecând alge arse, adunând carapacea vreunei grenade
explodate, imaginându-și că Nicole o să țâșnească, uite-așa, chiar de
după următoarea dună, certându-se cu marea într-o păsărească a
lui, sau alergând până i se tăia răsuflarea, ajungea uneori în zona în
care se efectuau trageri și se trezea printre ținte, în timp ce gloanțele
îi șuierau pe lângă urechi și soldații din depărtare își îndreptau
puștile spre el. E spre binele lui spusese ea… trebuie tratat înainte de a fi
prea târziu… e nefericit pentru că face totul pe dos și nu e zdravăn când
spală vasele și sparge farfuriile, bietul de el… nu e adevărat nu am spart
decât o farfurie care era deja crăpată… nu se știe unde își petrece zilele iar
o să ne facă neplăceri și vede limpede că nu e ca noi… mama spune că a
căzut singur… dar eu nu vreau să fac un copil cu un idiot în casă trebuie
să trăiască în altă parte… nu vreau să mă duc în altă parte și nici nu sunt
într-o ureche. Se întorcea acasă cu sentimentul că soarele cobora la
apus și că era doar el, însoțit de zgomotul pașilor lui.
Într-o dimineață, mai spre prânz, într-un golfuleț din apropierea
digului, Ludo găsi pe nisip un înotător mort, pe care mareea tocmai
îl scosese la mal. Până atunci nu mai văzuse niciodată un cadavru.
Bărbatul era tânăr și bronzat. Purta verighetă, un costum de baie
verde, un ceas pe care se zărea minutarul care încă funcționa. Ludo
se așeză lângă mortul al cărui ochi stâng era larg deschis și îi
mângâie pielea brațului încălzită de soarele care era la zenit.
Bărbatul fusese adus de mare și tot marea avea să-l ia. Marea era
igluul lui, ascunzătoarea lui, se pierduse. Văzând cum muștele se
adună pe buzele congestionate, Ludo îl împinse la apă adâncă și,
mulțumit, privi mortul luat de hulă. Nu suflă nimănui o vorbă
despre descoperirea lui.

„Haide, vino să mă ajuți. Dă-mi o mână de ajutor ca să bag

motoreta. Nu vrea să meargă drept. Așa că trebuie s-o împing.”
Venea scara: Ludo tocmai se întâlnise cu Tatav, beat mort,
clătinându-se pe picioare, în poartă.
„Scroafe de gagici!… Mi-a zis că nu se culcă cu grași. Și că eu
sunt gras. Și că nu sunt frumos. Și că mai am și puncte negre pe nas.
Da’ și Berthou e cât un dulap. Un dulap și un grăsan ar trebui să se
potrivească.
— Nici eu nu sunt frumos. Și în plus… se pare că sunt și într-o
doagă.
 — Și mai ești și jidan!
— Aha, răspunse Ludo, care nu cunoștea cuvântul.
— Da, un jidan împuțit și un nemțălău nenorocit! Nu mai știu
dacă atunci când ești neamț ești jidan sau când ești jidan nu ești
neamț, dar oricum ești o jigodie, un tâmpit!
— …O jigodie de jidan, murmură Ludo, încântat să-și însușească
noi cuvinte.
— Și cum te simți?”
Ludo îl privi uimit.
„Da, cum e să fii jidan… E adevărat că vă taie puța?
— Nu-i adevărat.
— Îți spun eu că a ta e mai mică. Și, de altfel, mie puțin îmi pasă,
tot nu mă împiedică să fiu gras.
— Sunt alții și mai grași. Și apoi, ești mai puțin gras ca înainte.
— Las-o baltă, rânji Tatav, lăsându-se moale pe peluză. Îmi știu
eu șuncile, toată osânza. E o boală. Rețin apa. Colacii mei sunt apă.
De-acum să mă poreclești Oaza. Domnul Oază. Dacă o țin tot așa, o
să dau naștere unui palmier, prostule! Spre deosebire de micul Isus.
Beau poșircă și produc lichid. Unde e maică-ta?
— Nu știu.
— …Tot la babalâci, deși nu cred. Mutra lui taică-său care o
aduce seara cu mașina, mă face să crăp de râs. Hai, vino să-i dăm
târcoale.
— Cui?
— Nu maică-tii, prostule! Să dăm târcoale găurii. Domnișoara
Gaură. E liniște, nu-i nimeni. Micho e la biserică, ține isonul.
— N-am chef.
— O să-ți vină. Și apoi o să tragem o dușcă împreună, bei prea
puțin pentru vârsta ta.
— Am treisprezece ani, răspunse mândru Ludo. Am un metru
optzeci.
— Asta înseamnă un bou mare, asta-i tot”, făcu Tatav, care era cu
zece centimetri mai scund.
Traversară casa, Ludo susținându-l pe Tatav, care voia să facă un
ocol prin pivnița cu băuturi, unde, răsturnând niște sticle, apucă la
întâmplare una cu lichior de banane. Ieșiră prin bucătărie, trecură
pe lângă atelierele cufundate în liniște, în zidurile cărora Tatav
dădu câteva șuturi. „Nenorocitele astea de ateliere trebuiau puse în
altă parte.”
O penumbră transparentă se lăsase peste câmp și făcea ca stelele
să pară aproape. Ajunseră pe o pârloagă năpădită de munți de
urzici.
„Terminus!” porunci Tatav, strângându-se de nas.
În iarbă se zărea o bucată de lemn pătrată, ca un chepeng, având
în mijloc un capac de castron de supă ornat cu desen floral. Tatav îl
trase la o parte, și putoarea năvăli. Apoi, în picioare pe chepeng,
dădu pe gât sticla de alcool.
„E rândul tău acum.”
De la primele înghițituri, totul fu o revelație pentru Ludo. Cu
capul dat pe spate, văzu cum se învârtește lumea și fu sigur că a
căzut în nas într-o sticlă de cerneală unde-i era ascunsă memoria.
Tatav trăsese chepengul și se învârtea în jurul fosei.
„Unde s-o fi dus? N-o văd, vino să mă ajuți.”
Aplecat în față, cu mâinile sprijinite pe genunchi, cerceta gaura
căscată. Deasupra se învârteau muștele amețite de duhoare.
„Vezi ceva?
— Fantoma!… Pe vreme frumoasă reușești s-o vezi.
— Ce-i aia o fantomă?
— Uite, cred că e ea, privește!”
Tatav îl apucase de mână pe Ludo pe marginea fosei și încerca
să-l împingă înăuntru. Disperat, încercând să se depărteze de
margine, acesta din urmă alunecă și, ca să se redreseze, îl împinse
pe Tatav care nu se ținu și se rostogoli în fosă urlând.
„Tatav, Tatav, ești bine, Tatav?
 — Scoate-mă de-aici, Ludo, repede, scoate-mă de aici…”
Ludo se puse pe burtă și întinse o mână. Aproape reușise să
atingă mâna ticălosului dornic de farse, pe care începuse să-l
zărească.
„Mă duc să caut o prăjină, vin imediat.
— Nu mă lăsa singur, Lidio, vreau să ies, nu pleca.”
Urmărit de țipetele lui Tatav, Ludo alergă până la ateliere.
Nici urmă de prăjină. Își aminti că Micho le încuiase, mormăind
că s-a săturat să aibă un fiu vidanjor. E din vina lui… tot el… el este
cel care l-a omorât… mama zice că a căzut singur. Alergând, ajunse
până la casa luminată. Nimeni. Nici nu băgă de seamă că se lovește
de mobile și că a spart un vas în trecere. Țipetele lui Tatav
încetaseră. Îngrozit, se întoarse fugind cât îl țineau picioarele.
„Tatav, Tatav ești acolo?”
Era deasupra gropii. Nu se auzea decât bâzâitul muștelor.
Trebuia să-l găsească pe Micho. Înnebunit, o luă la fugă, amețit de
alcool și de frică, făcând-o la dreapta din cauza unei amintiri, o
singură amintire, care așeza biserica la dreapta cum plecai din casă,
așa este, și mai departe era Peilhac, și mai departe duna și marea, și
mai departe… dar cum să descoperi o amintire printre atâtea stele.
Sala i se păru un amestec de lumini și acorduri. Băieții din cor,
tunși scurt, fetele, preotul și Micho – mândru ca un pilot la comanda
armoniului – văzură năvălind un diavol mare și speriat, care, fără să
vadă pe nimeni, cu ochii fixați pe bolta unde se legănau îngerașii de
hârtie rămași de la ultimul Crăciun, începu să urle: TATAV…
TATAV A CĂZUT ÎN GAURĂ.”
Pompierii din cazarma de la Bordeaux nu apărură decât după
douăzeci de minute. La venirea lor, Micho își pescuise deja fiul cu
ajutorul unei scări și al unei macarale noi pe care o avea pentru
încercări. Gol pe gazon, dârdâind, Tatav își revenea din leșinul
provocat de gazele fetide și de emoție.
 Când se trezise, susținu că Ludo l-a împins intenționat în groapă
și că avea să i-o plătească mai devreme sau mai târziu.
Nicole îi aruncă priviri atât de galeșe polițistului venit pentru
constatări, încât acesta se topi tot: „O doamnă atât de drăguță, vai
domnule Bossard, cum se poate! Puteți avea neplăceri, duceți-l la
ospiciu…” Polițistul îl duse pe Ludo în bucătărie. Copilul povesti
cum a băut lichior de banane cu o fantomă și că fantoma îl făcuse pe
Tatav să cadă.
A doua zi, acesta din urmă o lăsă mai moale, regretând că
Nicole a încurcat lucrurile din neștiință.
„Ai zis sau n-ai zis că te-a împins?
— Noaptea nu se vede prea bine…
— Nu vrei să fie pedepsit, asta e!
— …Las-o baltă, interveni Micho, în cele din urmă nu e atât de
grav.
— N-o să fii mulțumit decât când o să se întâmple o nenorocire și
o să fie prea târziu. Prea târziu pentru el, prea târziu pentru tine,
prea târziu pentru toată lumea. Uite unde ajungi când ai nebuni
prin preajmă.”
La rândul lui, mecanicul începea să se îndoiască. Și dacă puștiul
era într-adevăr periculos?… Dacă nu era în toate mințile și trebuia
internat pentru totdeauna?…
Ludo nu mai primi decât pâine uscată, dar Tatav îl hrănea pe
ascuns cu resturi de la masa familiei și cu niște concentrate vechi
pentru iepuri, pe care pedepsitul le lua drept biscuiți.

În zilele care au urmat, Nicole fu total absentă. „Nu e deloc

complicat”, îi spunea ea lui Micho. N-ai decât să iei o decizie în
privința idiotului. Tu ești bărbatul. – Dar ce decizie?… – Știi foarte
bine. Ai promis.” Nucleul familial se refăcea duminica la prânz. Cu
toate eforturile lui Micho, tensiunea creștea.
Ludo strânse recolta. Dormi zece zile într-o șură cu fân, legă
baloții de paie și cără sacii cu cereale, captură un iepure aruncându-
se pe el, și nu pricepu nimic din avansurile unei turiste, studentă la
drept, care venea în fiecare seară să-și întreacă puterile cu el. Avea
treisprezece ani. Era un vlăjgan cu pielea tuciurie de la briza marină.
Munca la câmp și corvezile îi sculptaseră trupul. Bustul lat ca al
unui înotător era mai degrabă supt, ca și cum îi era rușine să
respire. Picioarele cu mușchi lungi aveau iuțeala unei feline. Forța i
se concentrase spre gât, cu o generozitate barbară, contrastând cu
trăsăturile roase de neliniște, cu gura tremurătoare și acea privire
tragică cu străluciri ca ale oceanului. Era spân, spre fericirea lui
Tatav, care își chinuia cu lama un pufuleț aproape invizibil.
Nicole obținu permisul de conducere din prima încercare. Cum
măcelarul conducea un Mercedes, ea voi un Renault Floride alb,
decapotabil, cu scaune din piele, brichetă și radio. Dispărea la
Peilhac după-amiaza, fugind de armoniul lui Micho, fugind de
Tatav, fugind de Ludo, pe care îl copleșea cu sarcini.
„Ah, tu ești”, zicea doamna Blanchard. Mama și fiica se instalau
în camera din spatele magazinului și beau cafele cu lapte până
seara. Nu le era sete, își astâmpărau amărăciunea și lăsau impresia
că împart o intimitate. „Ah, recunosc că n-ai avut noroc. Mai întâi
povestea cu… și acum un copil cretin. Asta n-o moștenește de la noi.
Noi nu avem idioți în familie. Ah, chiar că ești ghinionistă… Ce
zici… i-ar face plăcere lui taică-tău să rămâi la noi la masă.”
Doamna Blanchard pregătea supa, Nicole urca în camera ei și, cu
inima bătând, își interzicea să privească spre pod. O dată, o singură
dată, cu o încântare lugubră, îndrăzni să se ducă sus. Era un loc
blestemat care trebuia dat uitării. Mirosul nu se schimbase. Un
miros de câine mort, amestecat cu mucegai. Vântul sufla prin
fereastra stricată. O mâzgă verzuie acoperea și urmărea conturul
dezordinii intacte, așa cum o lăsase ultimul locatar. Hainele zăceau
în fața dulapului deschis, într-o masă informă. Postul de observație
din pânză atârna încă de căpriori, fantomatic și putrezit. Lada cu
nisip, lavoarul, căruciorul, dulapul, frica, anii, toate amintirile unei
copilării blestemate erau acolo, vii și viclene, zornăind zarurile
destinului care o distrusese.
Cu memoria ca o rană deschisă, Nicole aștepta să se risipească
vedenia, să înceteze strigătele, să n-o mai doară membrana sfâșiată,
să se ducă rușinea – dar rușinea se încăpățâna, o trezea noaptea ca o
conștiință ironică și, de treisprezece ani, nu făcea decât s-o țintuiască
și mai tare.
Plecă la Buissonnets fără nicio explicație, gata să dea peste cuptor
când manevră mașina prin curte. Se întoarse cât de repede putu.
Fiu-său nu era acolo. Bău un Sautemes, apoi încă două, apoi goli
până la fund o sticlă pe jumătate plină și coborî în grădină. Îl găsi pe
Ludo ghemuit în iglu.
„Vino. O să facem o plimbare!”
Era prima oară când se urca cu ea în Renaultul Floride. Când ieși
din curte, Nicole rase stâlpii de piatră. O luară pe drumul către
Peilhac cu toată viteza, de-a lungul coastei care ducea la plajă, zăriră
micul port ascuns după o limbă de nisip, traversând orașul aproape
fără să încetinească, și apoi o luară spre dună, gonind pe drumul cu
hârtoape, care se termina cu o râpă plină de bolovani. Ajungând
deasupra hăului, Nicole se opri. Își pierduse răsuflarea.
„Hai, coboară!”
Ludo se apropie de margine. Maică-sa îl urmă cu mâinile
încrucișate. Se auzeau valurile lovind stânca de sub picioarele lor.
„Ai mai fost aici?
— Nu, răspunse el.
— Înainte nu era pe-aici decât un drum pentru mașini. Și pentru
drumeți. Dar nu erau mulți.”
Ludo tăcea strângând din ochi. În fața lui, la vest, soarele serii
atingea orizontul.
Nu era un loc foarte sigur, erau tot felul de venetici… Veneau
mai ales să vadă farurile. Încă nu sunt aprinse, am venit cam
devreme… Acolo este Cordouan… Și chiar alături Saint-Pierre…
Când vizibilitatea este bună, se distinge geamandura pentru
epave…
— Și acolo ce e? întrebă el dintr-odată, arătând spre dreapta, o
împrejmuire cu mai multe sârme, bine întinse pe stâlpi apropiați,
care se pierdeau în depărtarea cețoasă. Nicole nu răspunse. „Ce
este?” insistă Ludo.
Ea oftă cu amărăciune.
„Este o bază militară, e limpede, nu?!
— E și un steag francez, strigă el cu mâna întinsă. Și case albe…
— Ce mă interesează pe mine!… i-o reteză ea cu voce răgușită.
Haide, vino, mi-e frig.”
Urcară din nou în mașină. Ea se repezi la cutia de viteze pe care
nu știuse niciodată să le schimbe încet și bătu darabana pe volan.
„Mi-e sete. Haide să bem ceva. E o cafenea în apropiere… pe
canal, o știi?
— Care-i aia?
— E lângă port, la cinci minute de aici.”
Ajunseră la cornișa care ducea spre Peilhac.
„E bine într-un Renault Floride, nu ți se pare?…
— Eu am condus tractorul, la fermă..
— O dată, știu. Ai întors atât de brusc, încât roata din spate a
ridicat remorca și toate grânele au căzut într-o groapă.
— Nu e chiar așa!”
Le Chenal se afla în fața portului, construit pe o ridicătură de
pământ prăfos, unde vara se dădeau petreceri și se făceau baluri.
Nu parcă mașina, se mulțumi s-o lase la intrare, de-a curmezișul
drumului. Apoi își puse ochelarii de soare și îi zise lui Ludo să
coboare.
„Ce căldură e astăzi!…”
Vocea îi suna fals.
„Mergi înainte”, mai spuse ea.
 Ajunseră la ușă, iar ea își înfundase mâinile în buzunarele
jachetei. Se ascundea în spatele fiului ei și îl îndruma cu voce joasă,
bântuită de amintiri, de parcă era străină de clipa prezentă.
Traversară o sală mare unde mesele erau așezate sub ferestre. Două
cupluri înlănțuite pluteau pe ring; Gloria Lasso gemea din boxe.
Tineri indiferenți fumau și beau, privindu-i automat pe cei doi
necunoscuți care se așezau. Nicole părea fericită să poată comanda:
„Un Sautemes, o bere…” Chelnerița, de vreo șaizeci de ani, era
uscată ca un indian bătrân. Fliperele țăcăneau strident; bowlingul îți
chinuia timpanele. Pe fereastră se vedeau vapoarele care se
întorceau din larg și trăgeau la chei. Nicole, cu o mână la gură, îl
observa pe Ludo. Îl deranjau ochelarii negri după care părea că nu
există ochi. Chelnerița aduse comanda.
„Berea e pentru tine, spuse Nicole entuziastă. Știu că-ți place.”
Ludo nu mai băuse bere niciodată. Se strădui să termine băutura
amară care îl făcea să tușească. Ea își termină vinul alb dintr-o
sorbitură.
„Aranjamentul s-a schimbat aici. Înainte nu erau toate aparatele
astea, nici tot tămbălăul ăsta. Se putea vorbi fără să țipi. Îți place
locul?…
— E bine, răspunse Ludo, încântat de muzică.
— Cea care servește e mama patronului. N-a îmbătrânit. Cândva,
toată lumea se temea de ea. Îi dădea pe bețivi afară, și nimeni nu
crâcnea. Pe mine mă plăcea mult. Îmi spunea «soarele» ei. Totuși,
nu veneam prea des, numai vara, după plajă. Beam limonadă cu suc
de rodie, acum îi spun Diabolo. Părinții mei o cunoșteau. Când erau
bal sau nunți, mă lăsau să dau o raită cu Marie-Jo…
— Cine e Marie-Jo?” întrebă brusc Ludo.
Nicole tăcu de parcă ar fi văzut o fantomă.
„… Am uitat de tine, reluă ea cu voce plictisită, credeam că te-am
uitat… E cam cald aici.”
Comandă din nou pentru amândoi același lucru și începu să
fumeze.
„De la trei ani ne jucam amândouă. Îmi zicea că am mâini urâte,
pentru că era geloasă pe părul meu…
— Sunt geloși, murmură Ludo, fermecat de vocea îndepărtată a
mamei sale.
— Ea a fost întotdeauna geloasă. Aveam mai mulți bani decât ei.
Tatăl ei lucra la șantierul naval. Eu aveam rochii frumoase, pantofi
frumoși, și asta o supăra. Era cu doi ani mai mare decât mine, dar
era mai scundă și o enerva și asta. Mereu voia să mă imite. Se
pieptăna ca mine, vorbea ca mine, făcea totul cum tăceam eu. Dacă
eu îmi puneam bentițe roz, își punea și ea. Dacă îmi luam la
liturghie geanta, și-o lua și ea. Le spunea băieților că suntem surori,
dar ei își băteau joc de ea… De fapt, nu semănăm deloc.”
Nicole stingea țigările abia aprinse, trăgea fumul nesățioasă,
vorbea, tăcea privind nervoasă în jur. Moleșit de băutură, Ludo îi
zâmbea maică-sii și începea să ațipească.
„… Apoi eu am plecat la internat și nu mă mai vedeam decât în
vacanțe cu prietena mea. Mergeam împreună la plajă, ne dădeam
întâlnire, la Le Chenal. De altfel, aici l-am întâlnit eu și Marie-Jo… la
masa de lângă bowling, ne făcea să râdem cu accentul lui…
— Cine? întrebă Ludo fără să se gândească.
— …Ei, cine, americanul”, îi scăpă lui Nicole cu voce dogită.
Ochelarii negri străluceau în pofida fumului care se înălța din
scrumiera plină. Își scoase rujul și se dădu cu el tacticos. Legătura
dintre ei se rupsese. Simțind privirea invizibilă fixată asupra lui,
Ludo încercă din nou să zâmbească. Nicole părea paralizată. Atunci,
un tremur mișcă colțurile buzelor rujate și două lacrimi apărură de
sub ochelari, alunecând încet de-a lungul obrajilor. Tulburat, întinse
mâna spre maică-sa, care se dădu înapoi violent, trântind scaunul.
„Nu mă atinge, nenorocitule”, urlă ea ca o nebună și,
împleticindu-se, ajunse la ușă.
 VII

La sfârșitul verii, Tatav se întoarse la internat. Ludo își petrecu

toamna cu muncile manuale pe care i le dădea de făcut Micho în
fiecare zi. Smulse rădăcini, astupă o groapă. Săpă un șanț pentru
trecerea unui fir electric, curăță jaluzelele, le vopsi de mai multe ori
– nu-i plăcuse culoarea. Preotul apelă la brațele lui vânjoase ca să-și
repare acoperișul care amenința să se prăbușească și prin care apa
se scurgea la fiecare ploicică. Rezultatul excelent îl convinse să-l
folosească și la alte munci grele pe vlăjganul atât de zdravăn, care
era și ieftin. Ca plată, Ludo fu invitat la parohie să împartă omleta
de la cină cu el. „Nu lasă deloc impresia că e rău, îi spuse părintele
lui Micho. Ai zice mai degrabă că se teme.”
Nicole se înfurie de mai multe ori pe el, fără încrâncenare, ca și
cum divorțul de fiul ei se consumase, buboiul se spărsese și nu mai
merita nici să se enerveze. Noaptea, încuia ușa cu cheia.

În octombrie îl durură dinții, nu îndrăzni să spună nimic, ; și

Micho fu cel care observă că i se umflase falca și îl duse la
dispensarul din Bordeaux. Avea o duzină de carii, unele vechi de
opt ani. Tratamentul dură două luni. Ludo suferea și de arsuri la
stomac despre care nu sufla un cuvânt. Berthou voia să facem o
plimbare pe câmp dar prietena ei nu voia zicea că nu cu ăsta este
nebunul… nu e deloc adevărat că sunt nebun chiar știu să citesc și să
socotesc… memoria mea e foarte bună și fetele s-au distrat când am recitat
Ave Maria până la capăt… vezi că e nebun vine mereu să spioneze în fața
școlii de altfel și maică-sa s-a săturat de el.

Într-o noapte, auzind vocea lui Nicole și a lui Micho, Ludo se

ridică din pat ca să asculte.
„Am poftă, zicea Micho. Nu pot să dorm dacă am poftă.
 — Eu n-am nicio poftă. Și câtă vreme va fi el aici nici n-o să mai
am poftă.
— Deci n-ai poftă.
— Absolut deloc! Tu ești cel care are coșmaruri? Uneori toată
noaptea. Am impresia că nu dorm. Că sunt trează. Văd ochii verzi
care încep să se umfle ca niște baloane și în fiecare balon e idiotul,
idiotul cu ochii lui verzi care încep să se rotească toată noaptea.”
Se auzi Micho oftând.
„Cred că mi-a venit o idee, făcu el după o lungă tăcere.
— Tu ai mereu idei.
— Vară-mea… n-am mai văzut-o de un secol. Lucrează într-un
ospiciu… mă rog, nu e chiar un ospiciu. E pentru copiii de bogătași,
cei care sunt țicniți.
— De ce n-a venit la nuntă dacă ți-e verișoară?
— Tu n-ai vrut pe nimeni.”
Vocea lui Nicole se îndulci.
„Și de ce n-ai zis nimic până acum?
— Nu m-am gândit. Speram că o să se facă bine copilul. O să-i
scriu două rânduri vară-mii și o să mai vedem.
— Am văzut destul, Micho.
— Putem să-l luăm duminica și în vacanțe, ca să nu sufere prea
tare.
— Și apoi rămâne în familie. O să fie mai ieftin.”
Timp de câteva secunde nu s-a mai auzit nimic, apoi ea reluă în
șoaptă:
„E o casă de nebuni sau ce?!…
— Nu sunt nebuni, ci săraci cu duhul. Și e privată. Vară-mea este
infirmieră. Se pare că a fost combinată cu directorul înainte să
moară… o să-i fie bine puștiului acolo.
— E o idee grozavă, Micho, o idee foarte bună. Haide vino, dacă
ai poftă.”
 La jumătatea lui decembrie, Tatav veni în vacanța de Crăciun. Pe
douăzeci și patru, după o masă în doi cu Ludo, îi spuse pe un ton
viclean:
„Vreau să-ți fac o propunere.
— Ce-i aia o propunere?
— Să dăm o raită pe la fosă. Ca să sărbătorim Crăciunul… Bine?”
Ludo refuză, pretextând că trebuie să pună masa și să curețe
mazărea.
„Ți-e frică, da, asta e! Dar, te previn, dacă nu mergi la
Lagardère…”
Îi aruncă o privire perfidă, bău un pahar de bere și dispăru toată
după-amiaza.

Seara, bunicii Blanchard se lăsară convinși să vină să petreacă

împreună revelionul – asigurându-se, bineînțeles, că bastardul n-o
să fie acolo. Or, Tatav își impuse autoritatea. „Eu m-am săturat,
vreau să fie și el aici!” După slujbă, se dusese să-l smulgă pe Ludo
dintr-un somn vecin cu coma, provocat de somniferul pe care i-l
administrase din plin mama lui, ca să petreacă în liniște. „N-ai vrut
să mergi cu mine la fosă, rânji el smulgând așternutul, dar acum
scoală-te! E Crăciunul, și am o surpriză pentru tine…”
Curcanul era ars, cârnații albi nefăcuți, Nicole, într-o dispoziție
criminală. „Ah, fetițo, dacă mă ascultai cândva și nu te dădeai în
bărci, erai mai liniștită acum! – Lasă-mă în pace, mamă. Gata, e
Crăciunul!” le potoli Micho. – Și Crăciunul e Crăciun”, oftă domnul
Blanchard, care avea grijă să nu dea ochii cu bastardul, pe care își
jurase să nu-l mai vadă niciodată!
Bradul împodobit de Micho clipea albastru-verzui lângă
armoniu, ceea ce o călca pe nervi pe Nicole și îi stârnea amintiri: așa
clipeau farurile pe mare, clipeau în mintea ei, în tot ce-și amintea,
ura farurile, brazii, amintirile.
La desert, Micho împărți prăjitura tradițională adusă de domnul
Blanchard; desfăcură șampania și făcură schimb de cadouri: Tatav
primi o vedetă cu motor teleghidată, un borcan cu gumă de
mestecat, un produs nou: Malabars, o Biblie de la Ierusalim și un
plic pe care se grăbi să-l deschidă – ca să vadă cât era înăuntru.
Printre adulții ceva mai destinși de băutură, desfacerea
pachetelor se făcu zgomotos, o undiță pentru domnul Blanchard, un
portofel din piele de crocodil pentru Nicole, un Winchester pentru
Micho – Tatav ceru dintr-odată să vină și rândul fratelui său.
De formă, mecanicul împachetase la loc marioneta pe care i-o
oferise fiului său vitreg de cu seară „din partea întregii familii” –
vorbind încet, pentru ca Nicole să nu audă nimic. Ludo își luă încă o
dată în primire marioneta.
„Iată și cadoul meu, trâmbiță Tatav, se poate mânca… zic bine: se
poate…”
Amuzat, întinse o cutie frumoasă legată cu panglică aurie, care te
ducea cu gândul la bomboane scumpe de ciocolată. Apoi își
declanșă mașina de râs, apostrofându-l pe Ludo: „Amintește-ți de
vasul de Soissons!”
Cum o deschise, Ludo recunoscu duhoarea scârboasă a fosei și i
se-ntoarse stomacul pe dos. Miasma se insinuă printre mirosurile
brânzeturilor și ale vinurilor, printre cele mai dulcege ale
parfumurilor, lăsându-i împietriți pe comeseni.
„Ce dracu’ ai făcut, blestematule?!”, înjură Micho în surdină.
Pe un pat de scârnă, la fundul cutiei, rânjea eternul schelet alb pe
care Ludo îl știa atât de bine.
„E răzbunarea mea, se prosti Tatav. Rahat cu ciocolată fără
ciocolată, direct din gaură…”
Nicole tremura și își mușca buzele privindu-și fiul îndobitocit de
somnifer, de nedreptate, cu mâneca pijamalei în farfuria de desert:
el care de curând îi pusese în fața ușii un braț de ferigi legate cu pir.
„Direct din gaură”, repetă Tatav prăpădindu-se de râs. O palmă
năprasnică cu trei degete se năpusti asupra lui. Micho se ridică pe
neașteptate, tremurând de furie, și mătură masa cu privirea:
„Dispăreți de-aici, cu toții!” urlă el cu voce cavernoasă și fu primul
care ieși.

În noapte se mai întrezărea o rază de lumină. Ludo o luă în

picioarele goale pe coridor, convins că i-a auzit pe Nicole și pe
Micho sporovăind. Mai încolo era Tatav care sforăia întruna, așa
cum făcea de la Crăciun: imitație nazală a vedetei cu motor pe care
o ținea noaptea în brațe, ca pe un ursuleț.
„Nu e vina mea dacă scrisoarea s-a întors.
— Dar de ce mi-ai zis că ai trimis-o?
— Eram sigur, ah, eram atât de sigur…
— Nu minți, Micho. Am găsit-o în buzunarul hainei tale. Nici
măcar n-ai schimbat adresa.
— Bine, bine, o s-o trimit mâine.”
Se auzi foșnetul așternutului, apoi Nicole reîncepu mai încet:
„Cum o cheamă?
— Haide, mi-e somn. Poupette. Mă rog, Poupette nu e numele ei.
Nu are un nume comun; Rakoff… Hélène Rakoff.
— Sună rusește, e comunistă?”
Micho căscă.
„Bunicul ei era, sau bunicul bunicului, sau și mai rău. A rămas în
Franța după nu știu ce război, era dresor de urși la Bordeaux.
— O să vezi ce bine o să fie acolo. O să mergem să-l vedem
duminica, o să-l luăm acasă în vacanțe. Asta nu e o viață pentru el.”
Auzind cum respirațiile se transformă în sforăituri, Ludo se
întoarse în camera lui, desenând un timp pe perete, apoi se băgă în
așternut. Nu sunt (icnit… nu mă cheamă Lidio, ci Ludo, știu să citesc
etichetele și chiar să scriu puțin… am și memorie.. O cafea de calitate
provenită din cele mai bune țări producătoare din lume arabica este un
amestec cu gust subtil și nobil șase surdine în ulei și cu anșoa trei fiole la
douăzeci și patru de ore de luat cu puțină apă înainte de masă favorizează
refacerea fibrei musculare și Isus fructul pântecului tău e binecuvântat
într-un vas amesteci faina cu restul de zahăr adaugi ouăle întregi și coaja
rasă de portocală desfăcută cu lapte obțineți o pastă groasă… când mi-e
prea foame mă duc să șterpelesc mere de la vecina… o să am și eu o meserie
o casă știu să mă urc în copaci și să fac praștii eu sunt cel care aruncă
piatra pe apă cel mai bine și care scuipă cel mai departe zilele trecute am
încălecat pe o vacă a luat-o la fugă când Tatav a început s-o lovească cu
bâta în spate știu să tai lemne Tatav nu știe și să ung o lamă de fierăstrău
știu să ascut coasa pentru lucernă și cum a spus mama că era periculos nu
mai am voie… nu am chef să plec de acasă… nu am chef să mă duc acolo
unde vorbeau ei… Tatav a zis că nu e vina lui dacă e idiot.

Într-o dimineață sosi răspunsul de la Hélène Rakoff:

Centrul Saint-Paul, 11 februarie 1961

Dragă Michel,
Astăzi, Notre-Dame de Lourdes. Am primit scrisoarea ta și
m-am bucurat. Abia dacă-mi mai aminteam că am un văr atât
de aproape de mine din punct de vedere geografic. Este
adevărat că la Saint-Paul trăim izolați în lumea noastră, care
este cea a inocenței și a prieteniei. La centru nu există „imbecili”
așa cum îi numești tu, ce îngrozitor! Dacă Dumnezeu a lăsat pe
lume ființe nevinovate, n-a făcut-o ca noi să-i tratăm drept
imbecili. Aici nu sunt decât copii, indiferent de vârstă. Centrul
este al lor, tot așa cum eu aparțin copiilor. Duhul Sfânt
veghează asupra noastră. Poți să-mi trimiți dosarul medical al
copilului despre care mi-ai vorbit și să mă pui în legătură cu
familia? Este botezat? Alăturat, îți trimit un formular legat de
formalitățile pentru admitere. Mai cânți la armoniul parohiei ca
pe vremuri? Mi-ar prinde foarte bine niște cărticele vechi de
rugăciune. Toate cele bune vouă tuturor și copilului. Fie ca
Domnul să vă aibă în pază.
 Verișoara ta, Hélène Rakoff.

„Ascultă aici, spuse Micho, luându-și nevasta drept martor:

«Domnul să vă aibă în pază…» Poupette s-a schimbat complet. Pe
vremea mea era o dezmățată.”
În noaptea următoare, Ludo surprinse următoarea conversație:
„Nu sunt eu mama lui, pentru că a fost un accident.
— Poate eu sunt mama lui, sau Tatav! Cred că trebuie să-i spui
lui Poupette.
— Are cartea de identitate pe numele tău, e destul.
— Vrea și actele familiei și un carnet de sănătate.
— Dar de ce nu-i povestești totul, așa cum a fost. Că nevastă-ta a
fost călărită de trei.
— Taci din gură!
— Și spune-i tot ce mi-au făcut acolo! Și tot ce a trebuit să fac…”
Auzi un zgomot înfundat urmat de un țipăt. Ludo o șterse.

A doua zi, mama lui îl chemă dis-de-dimineață. Stătea în picioare

la fereastră, în cămașă de noapte. Își jupuia lacul de pe unghii, cu
buzele strânse, cercetându-și degetele ca pe niște cărți de tarot.
„Mi-e foame. Fă-mi de mâncare. O cafea tare. E vreme frumoasă
sau nu?
— E frig, răspunse la întâmplare.
— Eram sigură.”
Ludo își contempla mama, cu părul pe spate, cu pletele aurii
înspicate deja cu fire albe. Avea pungi sub ochi; pe buza de jos îi
ieșea o bubă.
„La ce te uiți?
— Nu mă uit la nimic.
— La buba mea, mincinosule. E din cauza febrei. Cum apare, așa
dispare, ai priceput?… Și tu, tu te-ai văzut ce urechi ai?… Hai,
grăbește-te acum!”
 Tata conduce mașina are un pistol tata conduce și avioane… chiar
vapoare de război poate să conducă și când îmi cere să-l ajut eu sunt cel
care conduce dar nu conduc așa bine ca el… tata nu vrea Floride… am
văzut avioane la televizor el le conducea… de altfel mama știa foarte bine
că el era… Tatav zice că un avion e mai mare ca un tractor și chiar mai
mare ca o secerătoare… nu știu unde e tata… oh, dar știu foarte bine… n-
are timp să se oprească o să se oprească într-o zi și o să fac totul la fel ca el.
Ducându-i sus micul dejun, o găsi în pat. Gâtul unei sticle se vedea
de sub pernă.
„Așază-te. Vreau să-ți vorbesc. Să știi că e spre binele tău. Nu
stăm de vorbă prea des, dar nu e din vina mea. Mă rog… totuși ai
dreptul să cunoști adevărul… Uite. Să începem cu începutul. Când
aveam patru ani, am cântat la o emisiune la un post de radio din
Yquem. N-are nicio legătură, dar e totuși important. Am și câștigat
o trotinetă… Odată, Nanette m-a dus la cinema la Bordeaux. Îți mai
amintești cine este Nanette?… A mierlit-o. Am dormit tot filmul, și
în pauză am mâncat o înghețată. Un cornet… Niciodată n-am vrut
să merg cu tata la pescuit. Mă plictisea, fiecare cu gusturile lui… Ne
jucam de-a marchizele cu Marie-Jo… Aveam zece ani când a
înghețat cireșul și s-a crăpat, era periculos. Tata a pus ciment în
spărtură și n-am mai vrut să mănânc cireșe. Ziceam că au gust de
ciment. Cum are și cafeaua ta! Nu-mi mai place cafeaua. Faci special
să fie rea, și nu pui nici destul unt pe pâine. Nici măcar nu asculți
când îți vorbesc. Ești lipsit de suflet, Ludo, asta ești tu, un lipsit de
suflet, o să fii mulțumit numai când o să mă faci să crăp!”

Les Buissonnets, 23 februarie 1961

Draga mea Poupette,

Prefer să știi totul. Așa cum scrie și în ziare, Nicole, mă rog,
nevastă-mea, a fost violată de niște golani când era fetiță, de
 unde tot tămbălăul cu copilul de după. Se numește Ludovic,
dar noi îi spunem Ludo. E ciudat, ăsta e și numele șlepului cu
care m-am plimbat pe mare cu Mauricette când s-a întâmplat
accidentul. L-am dus de nenumărate ori la doctor, și, de fiecare
dată, aceeași poveste, cuvinte care te lasă cu gura căscată. Să
zicem că nu e prea vorbăreț. Nu știm prea bine ce are în
căpățână, dar e cumsecade. Pentru Nicole nu e o viață. Și apoi
asta îi stârnește amintiri. Bine, îți trimit un cec ca avans și, dacă
ai putea să-mi spui când să-l aduc pe Ludo, ar fi foarte bine. Eu
și Nicole te pupăm,
Vărul tău, Micho.

Hélène Rakoff răspunse imediat.

Saint-Paul, 27 februarie 1961

Dragii mei Nicole și Micho,

Sfânta Honorina, zi de sărbătoare. În dimineața asta cerul e
senin la Saint-Paul. Domnul Nostru dăruiește copiilor ziua asta
frumoasă. Am vrea s-o împărtășim cu voi. Deja le-am vorbit
copiilor despre venirea unui nou copil. Le-am cerut să se roage
ca să ajungă cât mai repede la noi. Ard de nerăbdare să-l cunosc
pe Ludo. O să renunțăm la certificat și gata. Doctorii nu sunt
întotdeauna clarvăzători când e vorba despre inocență, și, în
privința asta, mă bizui pe mine mai mult decât pe ei.
De altfel, la Saint-Paul avem un excelent psihiatru, care vine
în fiecare lună și care o să ne spună foarte sincer ce are Ludo. O
să vedem dacă Domnul l-a făcut pentru un mediu social sau în
viitor locul lui este printre noi. Altminteri, inocența este un dar
pe care oamenii așa-zis normali ar trebui să-l invidieze. În ceea
ce privește sosirea lui Ludo, voi sunteți cei care fixați data. Cel
mai bine ar fi la sfârșitul lui martie, pentru că acum mulți copii
sunt în vacanță la familii. Vreau să fie cu toții aici, ca să-l
primească pe noul lor trate. Fie ca Domnul să vă aibă în pază.
 Verișoara și prietena voastră,
Hélène Rakoff
P.S.: Mulțumesc pentru avans.

Plecarea țapului ispășitor nu-l lăsa indiferent pe Tatav, dar i se

ascundea adevărul. Corespondența cu Hélène Rakoff era păstrată
sub cheie. Se fereau să pomenească de închisoarea psihiatrică unde
Nicole hotărâse să-și trimită fiul. Duminica, la masă, venea uneori
vorba despre un internat. Un internat ca toate internatele. Ludo o să
fie foarte fericit acolo. O să învețe, o să se disciplineze, o să-și facă
prieteni. Și, duminica, bineînțeles, poate nu la început, o să se
întoarcă acasă. O să meargă să-l vadă, ce zici, Ludo? Cu fruntea
plecată, cel în cauză păstra o tăcere îngrijorată. Tatav promisese că
noaptea o să meargă în port și o să se urce pe vasele de pescari ancorate la
chei erau șlepuri cufundate în întuneric… care trosneau… vântul sufla…
Tatav a arătat spre un șlep mare și a desfăcut parâmele din față și din spate
și mi-a zis că ăla este Ludovic cel mai lung din port privește bine Ludo face
ca tine pleacă și așezat pe chei Tatav îl împingea cu amândouă picioarele…
mi-am proptit și eu picioarele vântul s-a înfipt în catarg și vasul s-a
îndepărtat l-au auzit ciocnindu-se de altul și a dispărut în noapte…
dimineața jandarmii au întrebat dacă Tatav dezlega vapoarele noaptea și
Tatav a zis poate e Ludo și atunci Nicole a răspuns nu fiți îngrijorați că
pleacă la o casă așa că o să am o casă.

Micho nu mai dormea. Chinuit de insomnie, de conștiința

încărcată și de șantajul cu raporturile sexuale, se zbuciuma noaptea
la fel ca fiul lui vitreg. Poate chiar e într-o ureche, dar poate foarte
bine să nu fie. Și, dacă nu e, nu trebuie trimis la Poupette, târfa aia
bătrână, care s-a scrântit întru Domnul ca să nu fie nevoită să
plătească prea scump. Murea de poftă să sară pe Nicole, enervat că
ea putea dormi atât de adânc, încât nici nu i se auzea respirația.
Într-o zi, observă fără să vrea că Ludo nu-i mai deranja, că mai
putea aștepta să-l trimită acolo. „Nu ești decât un boșorog care nu
pricepe nimic din nimic. O să-mi găsesc unul mai tânăr. N-o să-mi
petrec viața cu un moșneag care nici măcar nu-și dă seama ce noroc
a dat peste el. De altfel, sunt însărcinată, și de data asta plec în
Elveția, ca să-l dau afară!” Făcând parte dintre părinții care
deveneau fanatici la anunțul unui moștenitor, Micho văzu roșu în
fața ochilor. „Ce treabă ai tu în Elveția? O să faci copilul, da, așa
cum face toată lumea!” Ea țipă că prezența lui Ludo îi taie orice chef
să fie mamă și că, dacă trebuia, o să se ducă în Elveția pe jos.
A doua zi, mecanicul confirmă în scris sosirea copilului la Saint-
Paul.

Pentru Nicole începu o perioadă istovitoare. El avea să plece.

Inconștientul încătușat de orgoliu se elibera. Niciodată nu visase
atât. Fețe de înecați plutind la suprafața unei mări neclintite. Vedea
ochii verzi deschizându-se și închizându-se ca niște valve molatice
ale unei cochilii între două ape. Somnul lua cu el fețele celor care
zăceau.
Începu să numere zilele. Să le taie ostentativ pe calendarul de la
intrare, convinsă că plecarea lui Ludo o să-i redea tinerețea ucisă.
Viața își relua cursul normal. Certurile cu părinții se terminau.
Nervii n-o să-i mai facă probleme. O să îndrăznească să-și revadă
prietenii, să-i invite acasă. Poate chiar să reia relațiile cu Marie-Jo…
Cum Micho sforăia tot mai tare, o să-și facă o cameră numai a ei. Pe
el o să-l instaleze în camera eliberată după ce o să dezinfecteze, o s-o
facă să arate ca nouă, fără frescele hidoase care desfigurau pereții.
Același lucru la Peilhac, cu podul. Și duminica, Ludo ar putea
dormi la Tatav sau pe canapeaua de jos.
Încă douăzeci de zile de tras… Noroc că avea Renaultul Floride
ca să se defuleze. Mergea să-și vadă părinții sau își petrecea ziua la
Bordeaux, visând pe terasa cafenelei Le Régent, contemplând cu
ajutorul câtorva pahare de martini o mulțime tulbure de momente
deșarte, de o plictiseală jalnică, cu o privire care uneori părea că se
desprinde ca o bulă de aer care se spărgea undeva la picioarele ei.
Uneori i se făcea foame. Comanda mâncare de varză sau un sendviș
la cuptor, de care, în cele din urmă nu se atingea. Sau închiria o
cameră la hotel, aprindea luminile, trăgea draperiile, se încuia de
două ori împreună cu demonii ei, fuma țigară de la țigară, fugind de
amintiri și urmându-le cu încăpățânare, lovindu-se de imagini care
o îngrozeau, se revedea la treisprezece ani – cadavru însângerat sub
o lampă galbenă; apoi alunga himerele dezbrăcându-se în fața
oglinzii și gusta chinul plăcerii de a se îngrozi în fața trupului ofilit
înainte de vreme. Ca și cum trupul golit de simțuri trebuia să
dispară.
În fantasmele ei, i se întâmpla ca ea și fiul ei să fie o singură
ființă, iar ea era obligată să se omoare ca să-l uite.
„Ți-ai găsit pe unul sau ce se întâmplă?” se plângea Micho când
se întorcea după căderea nopții. „Și de ce m-aș duce cu altul dacă
tot n-am chef?” Și avea dreptate, pentru că, dacă vreun amator de
aventură risca s-o abordeze, nu nimerea prea bine. Privirea lui
Nicole era atât de goală și de înghețată, că nimeni nu îndrăznea să
insiste. În cafeneaua Le Régent, care era frecventată mai ales de
clienți cu stare, ea era considerată ca burgheza cu Renault Floride.
Baletul băuturilor, mesele neatinse, siestele singuratice lăsau loc
bârfelor. Văzând-o atât de posomorâtă, atât de pusă la punct,
zgârcită în ciuda banilor cu care-i plăcea să se laude, chelnerii își
imaginau că e vreo văduvă în căutare, speriată de gura lumii.
Ludo nu știa când avea să plece și, de altfel, nici unde. Aștepta.
Se trezea în fiecare noapte ca să spioneze, dar Nicole și Micho
vorbeau din ce în ce mai încet. Ce internat era ăla pe care i-l
rezervaseră? Cine era verișoara lui Micho? El nu era nebun. Deci ce
avea atât de diferit încât să-l despartă mereu de ceilalți? într-o
duminică, se duse la atelier să-l caute pe Micho.
„Când trebuie să plec?! întrebă el pur și simplu.
 Mecanicul se chinuia sub un tractor în revizie.
„Cum când trebuie să pleci?! evită el răspunsul. În primul rând,
ce cauți aici? Dacă te prinde maică-ta, ai încurcat-o!”
Micho îl privea de jos în sus. Curgând din motor, un fir lung de
ulei i se prelingea pe obraz. Se ridică în picioare, își frecă șalele
strâmbându-se, șterse uleiul cu o cârpă.
„Cu întrebările tale uite că înghit ulei. Mă plictisești, Ludo!”
Își adună cheile împrăștiate pe jos.
„Ascultă la mine, eu nu vreau, reluă el îmblânzindu-se. Martor
mi-e bunul Dumnezeu.”
Apoi, evitând privirea băiatului și făcându-și de lucru:
„Și de unde știi că o să pleci curând?
— Noaptea, când stați de vorbă.
— Ah, da, făcu Micho, noaptea…” își ascunse stânjeneala suflând
cu buza de jos o șuviță rebelă. „O să-ți spun eu, Lidio, începu el cu
voce sugrumată. Eu țin la tine. Eu n-aș vrea să te duci acolo…
pricepi?
— Păi, da”, răspunse Ludo, care nu înțelegea nimic.
Mecanicul se întoarse spre el.
„Eu aș fi vrut ca ea să vină cu tine la noi, și apoi tu și Tatav să fiți
la fel, să ștergem cu buretele, pricepi?… Și, chiar dacă la școală erai
zero, se aranja, te luam ucenic la mine. Pe urmă n-a mers, nu! N-a
mers așa. Ea spune că ești într-o ureche… Și poate și ești un pic. Dar
nu e grav, știi, nu te trimitem pentru multă vreme. Și poate chiar o
să-ți fie bine acolo, o să fii bine îngrijit, o să vezi. Și apoi mama ta o
să fie mai mult alături de tine.
— Mda, murmură Ludo sugrumat. Și când plec?
Micho schiță un zâmbet.
„Nu se știe precis, Lidio, și eu n-aș vrea.”
Departe de nevastă-sa, încerca să preia controlul treburilor
familiei pe care ea le conducea cu mână forte, fără să țină seama de
revoltele lui zadarnice. Până la Paște aranja el lucrurile, era făcut să
repare, aranja el pompele cu sârmă, meșterea orice, mai avea timp
să aranjeze și soarta copilului.
„Și ce-i acolo unde mă duc? întrebă Ludo.
Nu se știe… dar se zice că e un centru.”
Clătină din cap și continuă blând:
„Un centru pentru copii.
— Dar eu nu mai sunt copil.
— Așa-i, nu mai ești! Ești deja flăcău. Alții sunt…
— Sunt geloși, murmură Ludo. Și o să pot să mă întorc?
— Ce întrebare! glumi Micho. Dacă nu te întorci, vin eu după
tine.
— O să vii să mă vezi?
— Sigur c-o să vin! N-o să stau până la sfântu’ așteaptă, și Tatav
la fel.

O să mă ascund la mine în iglu așa n-o să plec sau o să mă ascund în

canalul de scurgere și o să mănânc ouă ca să nu mor dar sigur că o să mă
mănânce pescărușii… ce este un centru pentru copii și apoi ce este sfântu ’
așteaptă.

În seara aceea Nicole s-a întors spre miezul nopții. Ludo se

culcase de puțină vreme. Aidoma condamnaților care nu-și
cunoșteau clipa verdictului sau bătrânilor sătui să-și aștepte
moartea, își regăsea plăcerea de a trăi și refuza să se gândească la
viitor. Auzi de departe mașina apropiindu-se, frânând brusc,
portiera trântindu-se, cârligul porții scrâșnind pe pietriș, apoi
motorul ambalându-se și tabla zgâriindu-se de stâlpii de granit.
Nicole băuse din nou prea mult – mașina ei era o rablă. Se cufundă
în așternut când ea începu să-l strige pe nume de la parter, zbierând
cât timp urcă scara.
„Ludo!”
Era în prag, cu respirația șuierătoare, se profila în lumina
coridorului.
„Ludo…! aș vrea să dispari.”
Se auzi atunci Micho protestând slab, Nicole urlând și
trimițându-l la dracu, apoi un tropăit tot mai slab și un ordin venind
din depărtare cu o voce dezorientată: „Mâine, Ludo, mâine să-i
aduci mamei tale cafeaua. Dar să nu uiți”.

E vânt pe dig și nu știu dacă ajung până la capăt când te

întorci nu mai vezi coasta și pescărușii te atacă… nu le place să
le strici cuiburile dar eu trebuie să înaintez… dedesubt e marea
ea e cenușie și face un zgomot grozav de piloni pun un sac de
cartofi pe cap cu găuri ca să văd pun cârpe sub cămașă și în
jurul mâinilor și așa merge… aș vrea să ajung la capătul
canalului nimeni și niciodată n-a ajuns până la capăt… se pare
că sunt pești uriași care vin să mănânce murdăriile la ieșire
chiar balene și rechini… nu e adevărat că sunt pisici crabi și nici
atât submarinul… mama n-o să mă creadă dacă-i spun că am
văzut balene la capătul canalului acolo unde cargourile sunt
toate înșirate la orizont… eu cu mama suntem căsătoriți.

Ludo puse tava pe consolă. O blândețe înghețată o înconjura ca o

aureolă pe femeia cu ochii pe jumătate închiși, care îl privea cum se
mișcă, cu trăsăturile marcate de insomnie.
„Acum, așază-te. Nu, tontule, cu fața la mine, nu mai contează.”
Ludo se răsuci spre pat.
„Hai, nu te teme, uite…”
El ridică fruntea, uimit de dulceața glasului. Astăzi Nicole nu
clipea; ca și cum ochii verzi nu-i mai răneau memoria.
„Poimâine pleci la Centrul Saint-Paul. Este un internat pentru
copii… dificili. O să te ducă Micho. Asta e. Presupun că ești destul
de mare ca să înțelegi. Aici nu se mai poate. Acolo o să-ți fie bine.
De altfel, e o persoană din familie care o să se ocupe de tine. Din
familia lui Micho.”
 El nu se clinti, cu ochii mereu fixați asupra ei. Nicole își aranjă
pernele.
„E spre binele tău, să știi. N-am luat această decizie cu plăcere.
Genul ăsta de instituții costă scump. Sunt specializate, o să fii bine
îngrijit. Bietul de tine… Nici nu știu dacă-ți dai seama cât ești de
bolnav.” își dădu capul pe spate, și tonul deveni mai dur.
„În fine, asta e! Asta nu e viață cu un copil ca tine. Dat afară de
peste tot, mincinos, hoț, băgăcios, nici nu se știe ce-ți trece prin
minte… Nu mi-ai spus niciodată mamă. Știi măcar că cu sunt mama
ta?… Și, chiar dacă știi, puțin îți pasă!…”
Aproape țipase; cu o mână tremurătoare își aprinse o țigară, cu
privirea agitată ca o pasăre care nu știe unde să se așeze.
„Dă-mi tava înainte să se răcească.”
El se supuse.
„Evident, cafeaua s-a răcit! Și tu, ca de obicei, nu spui nimic… Nu
iei cu tine decât strictul necesar, o să-ți dea de acolo îmbrăcăminte. E
un drum de o oră cu mașina. Apoi există un autobuz care te ia, mă
rog, o să vezi tu. Cineva de la centru o să vină după tine. Măcar
încearcă să fii politicos. Oricum o să-ți găsești aici lucrurile în
weekend. Încă nu știu cum o să decurgă totul, dar poți fi sigur că nu
mă amuză deloc.”
Cercetă tartinele nemulțumită.
„Niciodată nu pui unt cât trebuie, spuse ea băgând pâinea în
cafeaua care făcu valuri și dădu pe afară. Acasă aveam croasanți
proaspeți în fiecare dimineață și jeleu de mure făcut de mama.”
Auzise de sute de ori apologia timpurilor bune de altădată. De
sute de ori văzuse tartina transformându-se în burete înainte de o a
o duce, zemuind, la gură și de sute de ori i-a fost rușine de acest mic
dejun pe care ea îl înghițea în silă special ca să-l umilească, uneori
chiar se purta ca și cum n-ar fi existat.
„Măcar mă asculți?…” Se enervă din nou. „Îți vorbesc, Ludo, mă
asculți?
 — Da, făcu el.
— Da, mamă, Ludo.”
Tartina uitată în cană căzu încet pe șervet. Ludo nu răspundea.
„Ei bine, da… așa e. Când ești politicos spui: da, mamă… Ce mai
aștepți?… Spune «mamă», Ludo.”
Cu ochii în podea, Ludo strângea din dinți.
„Niciodată, reluă Nicole cu voce indiferentă, nu Ludo, niciodată
n-ai zis mamă. De ce? Hai, idiotule, dă-i drumu’… spune-o! Spune-
o măcar o dată! Spune «mamă» mamei tale, numai o dată, spune-o!”
Se ambală, furioasă. Privindu-și fiul care se ghemuia în scaun și
tremura fără să spună nimic.
„...Deci tu ai dreptate! Tu ești cel care are dreptate. Dacă nu vrei
să vorbești este pentru că nu sunt mama ta. Și e adevărat, Ludo, nu
eu sunt mama ta… Nu vrei să spui nimic! Ei bine, o să vezi! Mama
ta este un accident, auzi, e ca și cum ai fi fost tu, înțelegi?… De
fiecare dată când te văd, de fiecare dată îi văd pe toți trei, îi aud, sub
lampa galbenă, de fiecare dată când te văd, pe cei trei dezaxați îi
văd, e ca și cum tu ai fi fost cel care m-a bătut, violat, nu sunt eu
mama ta, pricepi!… Mama ta sunt cei trei mizerabili.”
Vocea era dură, otrăvită de ură.
„Acum șterge-o, derbedeule, cară-te din viața mea”, urlă ea încă
o dată, ridicându-se atât de violent că bolul se răsturnă pe așternut.

Ieși ca din pușcă. O luă pe scară la întâmplare, rată o treaptă și

alunecă până jos pe spate, fără să simtă nimic. Își zise că i-e sete. În
bucătărie, deschise amândouă robinetele, privi apa cum se scurge în
spirală în fundul chiuvetei, apoi închise, perplex, incapabil să-și
aducă aminte ce a vrut la început. Derbedeu, derbedeu, inima
scanda, insulta, se lovea cu pumnii strânși în cap, repetând
derbedeu, derbedeu, văzând roșu în fața ochilor. Se trezi pe terasă.
Tăcerea sfârâia sub soare. În colțul zidului se lovi cu capul de piatră,
de muchie, cară-te derbedeule! Și, când sângele țâșni, Ludo se simți
mai bine, continuând să lovească sacadat, așa cum strivești cu sete
un șarpe.
Ei sunt trei au topoare și încep de la brațe… taie felii sub lampa galbenă
felii rotunde ca prăjitura de Crăciun… taie până la umeri și apoi taie
picioarele taie trupul dar prăjitura de Crăciun devine brațe și picioare și cei
trei sub lampa galbenă încep din nou să taie cu topoarele și capul pe care
nu-l taie îi privește cum fac… ei sunt trei au topoare. Ludo își recăpătă
cunoștința o oră mai târziu. Renaultul Floride plecase. Ideea că
Nicole l-ar putea salva nici nu-i trecuse prin cap. În oglinda de la
baie, constată că nu fusese îngăduitor. Fața îi era neagră de sânge. O
tăietură urâtă îi brăzda vertical fruntea, cămașa era ca lipită de
piele. Nu se spălă, se lăsă să alunece pe jos, cu spatele lipit de
perete. Nu este adevărat că am trei tați… dar dacă este adevărat trebuie să
le spun unde sunt trebuie să vină să mă caute… Tatav zice că sunt
nemțotei și jidani dar eu n-am făcut nimic rău n-am nicio vină n-am
apărut singur în burta ei… de altfel nici nu e adevărat că am apărut
singur… ce frig trebuie să fie acolo înăuntru… n-aș fi putut să mă ascund
în igluul ei.

Când se întoarse seara acasă, Micho fu cuprins de tristețe găsind

din nou casa goală. Pe Nicole, chiar dacă era însărcinată, n-o vedea
niciodată. A cerut o mașină?… A avut-o. Dar Renaultul Floride îi
folosea în primul rând ca să plece. De-acasă. Într-o zi o s-o găsească
într-o groapă, și gata cu copilul. O femeie însărcinată se odihnește,
nu bântuie pe străzi după apusul soarelui. Oare era însărcinată?…
Cântă la armoniu primele măsuri din Veni Creator, apoi renunță: îl
părăsea și preocuparea lui cea mai plăcută.
Într-o doară puse masa pentru două persoane. Dacă venea totuși
mai devreme ca să ia masa. Ar fi trebuit să mai pună a treia farfurie,
gândindu-se la Ludo, care pleca poimâine, dar mai bine nu-l
expunea la noi șicane. De altminteri, și copilul prefera să fie singur.
Își lua în camera lui o bucată de brânză și delira pe pereți. Asta era.
Câteva zile încă și totul o să se aranjeze. Curând Nicole o să aibă un
alt copil, asta era ceea ce-i trebuia, un copil pe care să-l accepte, un
copil al ei, și nu un biet idiot care nu era rău, asta nu, dar care era
deranjat la mansardă și nu se putea face nimic. Până nici Tatav nu
se mai înțelegea bine cu el de la o vreme.
Inferioritatea lui în luptele verbale cu nevastă-sa îl acrise, încet,
încet pe Micho. Prudent, se ținea deoparte de problemele fiului său
vitreg, sursa scandalurilor din căsnicie, și îi purta pică inconștient,
pentru propria lașitate. Și apoi era totuși altfel decât ceilalți. Un pic
prea altfel. Bineînțeles că s-a gândit să-l angajeze ca ucenic, dar ce-ar
fi zis lumea? Deja unii clienți îl părăsiseră după căsătoria lui cu fiica
lui Blanchard. Chiar unii enoriași își schimbaseră biserica, iar alții s-
au plâns.
Spre ora nouă aprinse televizorul, puse la încălzit o cutie cu
fasole, mâncă fără niciun chef, privind indiferent imaginile care
defilau pe ecran, fără sonor, ca să pândească mașina. Mereu se
temea de un accident când se întorcea târziu. Amâna să termine de
mâncat, ca să-i dea lui Nicole o ultimă șansă să-i țină companie. Sosi
când termina să-și curețe mărul.
„A, iată-te, îi spuse el ridicându-se ca s-o îmbrățișeze.
— Duminică mâncăm la brutărie, trâmbiță ea de departe.
Grăbește-te să-l duci pe Ludo. Sunt epuizată…
— Și unde ai fost iar? nu putu el să se împiedice să întrebe.
— Mă duc unde vreau, lasă-mă în pace. Nici nu mi-e foame, poți
să strângi. Hai, noapte bună, mă duc să mă culc.”
Și-a aruncat haina pe divan, s-a întors pe călcâie după un sărut
trimis în treacăt cu vârful degetelor. El a rămas acolo, cu sfertul de
măr în mână, înghițindu-și dezamăgirea. Îi auzi pașii pe scară, apoi
de-a lungul coridorului, apoi ușa deschizându-se – și dintr-odată se
auzi un urlet care îl făcu să scape mărul din mână și să se repeadă la
etaj. Toate luminile erau aprinse. Cu mâinile la cap, Nicole urla în
fața camerei sale. O dădu la o parte și rămase țintuit în prag la
vederea lui Ludo culcat în patul lor cu capul însângerat.
 Partea a doua

VIII

Centrul Saint-Paul era așezat în mijlocul pădurii. Liniștea, tufele

de mure și pinii înconjurau împrejurimile. Un drum nisipos îl lega
de șosea, un kilometru mai la sud. Poarta din fier forjat, în stil maur,
se deschidea spre o alee pietruită, care ducea direct la conac, un fost
pavilion de vânătoare cu două aripi. Un etaj și mansardele, un
acoperiș nou din ardezie, o fațadă jupuită. Patruzeci de camere în
total și o sufragerie dotată cu un imens șemineu, care nu mai fusese
folosit din vremuri imemoriale. Două intrări dădeau spre o terasă
acoperită cu zgură, care făcea să scârțâie pașii.
În sus, se întindea până la râu un parc în paragină, dotat cu un
teren de tenis dezafectat. În fundul curții, mașina colonelului
Moissac, fondatorul centrului, era urcată pe butuci, lângă o cadă
abandonată. Un motan bătrân numit Clochy era instalat sub mașină.
Pe domeniul din pădurea adormită trăiau „copiii”; cea mai mică
era majoră, decanul de vârstă avea vreo cincizeci de ani.
Erau copii din punct de vedere mental. Săraci cu duhul,
întruchipau inocența edenică, speranța neprihănită a răscumpărării,
erau niște pursânge ai fericirii propovăduite de Hristos; într-o zi vor
salva lumina de la pieire: astfel vorbea colonelul la vremea lui.
La centru nu se spunea niciodată „o fată, un băiat”, se spunea
întotdeauna „un copil” – dar o separare atentă împiedica orice
amestec.
Toți proveneau din familii înstărite, capabile să plătească pentru
toată viața costurile unei pensiuni complete în mediul j protejat.
Părinții îi înconjurau cu o adorație melancolică și se angajaseră să
asigure fondurile în caz de abandon.
Alienații violenți erau înapoiați familiilor sau transferați la
spitalul de psihiatrie din Valmignac.
Domnișoara Rakoff, infirmiera, preluase conducerea centrului
după moartea colonelului. Adolphine și Doudou, doi angajați, își
împărțeau sarcinile gospodărești, iar noaptea supravegheau
dormitoarele, cel al fetelor și cel al băieților, care erau despărțite de
sufragerie. În funcție de gradul de alienare, pensionarii asigurau
diferite servicii pentru a ușura efortul personalului.
Duminica, un duhovnic bătrân de la ospiciu sosea cu bicicleta,
ușura sufletele, ținea slujba și lua masa la centru cu familiile. După-
amiaza, în funcție de sezon, domnișoara Rakoff îl reținea, ca să joace
domino sau crochet.

Ludo sosise de o lună. Plecase de la Buissonnets în ziua fixată,

fără aprobarea doctorului care venise să-i coasă rana. Nicole
refuzase să-și ia la revedere, considerând exclus un astfel de lucru,
ocărându-și bărbatul care a implorat-o. „Nu pleacă la închisoare. O
să-i spun la revedere data viitoare.” Tatav îi dăruise un ciorap lung,
închis cu un nod: „Ai grijă de ei, sunt economiile mele… Salut!…”
Economiile, totul în monede de cinci franci, proveneau dintr-o
pușculiță a lui Nicole; niște rondele de metal înlocuiseră banii furați.
Micho îl condusese cu mașina până la intrarea pe drumul
forestier care ducea la Centrul Saint-Paul, un drum de-o oră, fără să-
ți tragi sufletul. Îi aștepta o femeie grasă. „Este un adevărat labirint,
spuse ea. Trebuie să cunoști locurile… Deci el este!” Dintr-odată
Micho își privi ceasul, agitat. „Mai am un drum de făcut… Și o știi
pe maică-ta!…” L-a îmbrățișat pe Ludo, a promis că vine duminica
următoare sau cealaltă, și bineînțeles că o să-l ia acasă în vacanță.
Mașina dispăru.
„Haide, vino, spuse doamna, făcând cale-ntoarsă spre pădure. E
ceva de mers până la conac, dar ai picioare lungi. Mă cheamă Fine.
Copiii mă iubesc. Fac mâncare, și curățenie, și tot ce mai e nevoie.
Cam greu, dar mă descurc. Domnișoara Rakoff vrea ca totul să
meargă strună. Și tu… care ți-e numele mic?
— Ludo, răspunse el.
— De ce nu… O să meargă, o să vezi. La început e puțin ciudat,
dar în cele din urmă voi sunteți cei mai fericiți. Fără griji, fără să dai
socoteală nimănui, n-ai treabă cu nimeni, nimic. Niște puișori. Niște
puișori de pasăre cărora le ții de cald… Tu ce boală ai?
— Ceilalți… Ei spun că sunt nebun.”
Pe Ludo îl amorțea febra, drumul i se scurgea pe sub picioare. Ea
nu mi-a spus la revedere dar eu am văzut-o cum se uita pe fereastră și eu i-
am dat cadoul… așa că am câștigat.
„Și ce-ai pățit la cap?…”
El îi povesti că se bătuse.
„Asta nu e frumos, trebuie să te potolești dacă nu vrei să ai
probleme.
— Ea e cea care a început.
— Și încă cu o fată, frumos îți șade!…
— Nu e o fată, e mama.”
Fine dădu din cap dezaprobator.
„Nu trebuie să te bați cu mama, asta aduce nenorocire… Știi, văd
bine cum te uiți după mine. Par o bătrână, nu! Când muncești greu,
așa se întâmplă. Abia împlinisem douăzeci de ani când am venit la
centru, douăzeci de ani. Acum am patruzeci, chiar ceva mai mult, și
am albit complet. Îmi amintesc cum eram atunci. Domnișoara
Rakoff nu venise încă. De altfel, nici eu nu credeam că rămân.
Venise vremea să mă întorc, cum îi spuneam colonelului. Bietul de
el este mort, și eu tot nu m-am întors.”
Fine era roșie la față și dolofană. De sub baticul roz, spălăcit, i se
vedeau pieptenii din păr. Vene groase îi brăzdau mâinile în care
ținea geanta neagră din imitație de piele. Era greoaie și trecută, dar
mai păstra încă un oarecare farmec în trupul neîngrijit, care mirosea
ușor a transpirație și a lighean de vase.
„… La mătură sau târfa, așa mi-au spus de-acasă. Trotuarul sau
zoaiele de vase, și niciun ban de pâine… în viață nu alegi
întotdeauna!… Altfel, toți bărbații sunt drăguți. Mai târziu am ales
zoaiele, și asta fac și azi. La început, colonelul și nevasta lui se
ocupau de copii. O să le vezi gemenii, cadeții, cum li se zice!…”
Râse obosită.
„M-au omorât ăștia doi… Niciodată n-am mai pomenit asemenea
poftă de mâncare. Mereu mi se încurcă între picioare ca să
șterpelească pâine când nu e mâncarea pe care o pun la răcit!… Nu-
ți fie teamă, dacă ți-e foame, o să mănânci ceva când ajungem. De
altminteri, aproape am ajuns…”
Ludo își pipăi ușor rana de pe frunte. Micho a zis că o să mă întorc
curând la Buissonnets… Poate că o să se întoarcă și tata nu este adevărat
nu am trei tați și nu sunt trei nenorociți… Ea a spus așa ca să mă
păcălească… Să mă facă să plec… Ea a spus e spre binele tău eu nu vreau
binele meu nu vreau să-l găsească pe tata când nu sunt acolo nu vreau să-i
spună era nebun a fost dus la ospiciu.

Erau vreo douăzeci, în capul scărilor. Jubilau văzându-l pe Ludo

cum se apropie, ciripind euforic și examinându-l, fără să se miște,
din cap până-n picioare. Erau ca păsările pestrițe ale căror poze le
clasa Tatav în albumul său, un colorit strălucitor din care ochiul
reținea caschete și noduri de papion care păreau vii. Un culoar
îngust separa băieții de fete; acestea aveau capetele goale, erau
parfumate cu apă de colonie și țineau privirea plecată. Când Fine îl
prezentă pe Ludo, izbucniră în aplauze și ovații. Unul dintre ei,
aproape un pitic, ciudat împopoțonat cu o vestă roșie, ieși din rând
și veni să-i întindă mâna ca o rachetă, fericit să-l primească la Saint-
Paul, în numele tuturor copiilor. Era marchizul Odilon
d’Aigremont, cincizeci de ani, decan de vârstă, blazon nantez.
Șuieratul unui fluier întrerupse brusc fericita animație. Hélène
Rakoff apăru în spatele lor, zâmbitoare și ea, dar cu un aer sever și
înțepenită într-un taior gri.
„Iată-l deci pe prietenul Ludovic, declară ea. Apropie-te puțin,
fiul meu.”
Ludo urcă treptele, strângând mâini la întâmplare, zăpăcit de
atâta entuziasm. „Dar ești mare, carevasăzică!… Suntem foarte
nerăbdători. Sper că și tu… Aici, sosirea unui nou copil este o
sărbătoare. O să constați repede că Saint-Paul, noua ta familie, este
un loc plin de armonie.”
Copiii, trăncănind întruna, se adunaseră în jurul lor; Ludo îi
auzea râzând și șușotind.
„Haideți, să nu răciți, le spuse domnișoara Rakoff bătând din
palme. O să faceți cunoștință mai bine cu Ludo diseară. Acum
trebuie să-l pun la curent cu noua lui existență. În timpul ăsta, o s-o
însoțiți pe Fine la plimbare.
— …soțiți Fine la plimbare, întări marchizul d’Aigremonl pe un
ton plin de emfază.
— Tu, Ludovic, vino cu mine.”
Ușor amețit, se trezi la primul etaj al conacului, într-o cameră
mică unde domneau în același timp ordinea maniacă e unui cabinet
de lucru și nebunia dintr-o debara. Picioarele numai țineau. Privea
cu admirație parchetul bine ceruit și ni îndrăznea să se întindă pe
jos.
Suverană la biroul ei meticulos aranjat, domnișoara Rakoff îl
trecu prin ciurul unei priviri solemne.
„Nu te simți bine?…
— Numele meu e Ludovic Bossard, spuse cu o voce ștearsă Am
un metru optzeci, dar nu sunt nebun, mama este cea care..
— Haide, să nu amestecăm lucrurile, te rog… Vorbește-m mai
bine de rana de la frunte.
— Mama, se bâlbâi Ludo. Nu, Nanette! Acum ea a mierlit-o.. De
fapt, nici nu e adevărat.
 — Înțeleg… De-acum înainte o să-mi spui domnișoara Rakoff…
Pricepi?”
El aprobă din cap.
„Da, domnișoară Rakoff, spuse ea enervată.
— Da, domnișoară Roff…
— Ra-koff, dacă nu te deranjează. Domnișoara Rakoff.”
Trebuie să fi avut vreo cincizeci de ani, cu părul cărunt, dar des,
tăiat scurt, băiețește, cu trăsăturile greoaie ale unei fețe cabaline,
ochi cenușii și pătrunzători, siluetă pătrățoasă într-un taior pe care
un lănțișor îl închidea simbolic la nivelul sânilor. Un zâmbet mieros
îi îndulcea cuvintele.
„De-acum o cunoști pe Fine. Imediat o să i te prezint lui Doudou,
cel mai vechi angajat al nostru… un negru.
— Și tu? murmură Ludo.
— Și bineînțeles eu”, se grăbi domnișoara Rakoff pe un ton
compătimitor.
El remarcă dintr-odată piatra șlefuită care-i împodobea ca un al
treilea ochi degetul mijlociu de la mâna stângă. Ai fi zis că e din ser
rozaliu care conținea firicele de sânge închegat.
„… Salmordină, afirmă infirmiera punându-și mâinile pe birou. I-
a aparținut colonelului de Moissac, fondatorul centrului. Mi-a dat-o
cu câteva zile înainte să moară. Se pare că are puteri magice. În orice
caz, o bijuterie foarte rară… Dar să ne întoarcem la tine. După
părerea lui Micho, ești un băiat zdravăn, dar o să vedem. Fine o să
te trezească de dimineață. O s-o ajuți să prepare ciocolata pentru
copii. După micul dejun o să participi, ca toată lumea, la diferite
ateliere.”
Pe buzele ei cuvintele se iveau cu încetinitorul, melodioase și
brusc marcate de accente nazale. Se juca cu fluierul care îi atârna la
gât pe o fâșie de piele. Epuizat, Ludo n-o mai asculta; la dreapta lui,
printre plăcile unui godin din fontă, focul părea că mestecă
antracitul cu un zgomot de oase pisate. De fapt Micho a zis că o să
vină duminică cu Nicole și Tatav și a zis că pe urmă eu o să mă-ntorc
acolo… dar cu mine nu e la fel eu nu sunt un copil eu am condus tractorul
la fermă și știu chiar să conduc mașina mamei mele… ea nu știe să schimbe
vitezele mama o să strice cutia.
„Câteva cuvinte din regulament. Trebuie să-ți faci patul în fiecare
dimineață. Dacă știi, cu atât mai bine, dacă nu, Fine o să-ți arate.
— Da, știu!” răspunse el răspicat.
Ea îl privi, surprinsă, și continuă:
„Ai la dispoziție un parc mare, dar este interzis să ieși din el, de
altfel, e periculos. De asemenea este interzis să alergi, interzis să te
ascunzi, interzis să te apropii de clădirea fetelor, interzis să lenevești
în pat și să te întinzi în timpul zilei. În rest, ești aici ca acasă, și o să
vezi că o să fii fericit. Ai ceva întrebări de pus?
— Nu, răspunse Ludo… Ce e de mâncare?
— Depinde de zile… Dar duminica sunt prăjituri la desert.
— Acasă aveam croasanți și dulceață în fiecare dimineață,
murmură el.
— A, da?…
— Mama mi-aducea micul dejun la pat…”
Domnișoara Rakoff zâmbi răutăcios și reluă ușor discuția, ca și
cum Ludo nu-i comunicase nimic nou.
„Și în zilele de sărbătoare îți făcea gogoși umplute.
— Cu umplutură de portocale…
— În primul rând tu vinzi gogoși!… Asta-i tot ce vrei să spui?
— Ce e aia copii?”
Fața infirmierei se lumină.
„În fine, o întrebare ca lumea, făcu ea aranjându-și părul. Copiii
sunt ființe pe care bunul Dumnezeu îi lasă pe pământ… ca să dea
exemplu. Ce exemplu?… De puritate, de sinceritate, de simplitate și
bineînțeles de inocență… Ai fost ales ca să dai exemplu.”
Ludo o văzu cum se multiplică într-o viziune deformată de febră.
„Toți sunt geloși, spuse el. Fariseii erau geloși. Și apoi eu am
cincisprezece ani. Chiar dacă Tatav a spus că erau loviți cu leuca, eu
nu sunt lovit.
— Dar ce-mi tot dai zor cu Tatav ăsta?… Mai repede el e gelos!…
Haide, nu te mai supăra, toate astea nu mai au acum nicio
importanță. Vino mai bine să vezi ce cameră frumoasă ți-am
pregătit.”

Coborî scara în urma domnișoarei Rakoff, care traversă o sală

mare, unde se vedeau castroane și linguri de lemn pe mesele
aliniate; în fund de tot, vatra unui șemineu uriaș găzduia o iesle de
Crăciun.
„Asta este conștiința, anunță ea fără să se oprească. O să-ți explic
diseară în prezența copiilor.”
Un detaliu îl sperie pe Ludo. Sub pliurile călcate ale unei stofe
pictate, pe care buline aurii imitau constelațiile, se îngrămădeau nu
regii magi, ci o turmă de miei modelați grosolan.
Acum înaintau de-a lungul unui coridor unde zgomotul pașilor
era înăbușit.
„Aici suntem la băieți. Fetele sunt în partea cealaltă.”
Deschise o ușă împodobită cu hârtie care imita vitraliul.
„… Sala de jocuri. Acolo, cu cruce roșie, este infirmeria. Doudou
este chiar în față. Și, acum, camera ta, care dă spre parc.”
Intră într-o cameră cu pereți luminoși. Perdele scurte, mobilier
clasic: un dulap, o masă, un taburet, un pat. Pe pernă era un pachet
frumos împachetat.
„Ei bine, nu-ți fie teamă, deschide-l!… Este din partea tuturor
copiilor.”
Înăuntru, învelit într-o bucată de pânză, Ludo găsi o figurină din
lână și carton presat, un miel asemănător celor din iesle, un miel de
mărimea unui șobolan. Prenumele lui scris cu litere gotice era
gravat pe o plăcuță de lemn lipită.
„Asta ce e?” întrebă el temător.
 O dulceață angelică lumină fața infirmierei.
„Copiii sunt păzitorii purității, șopti ea. Mielul simbolizează
puritatea, asta-i tot… Dar o să înțelegi în seara asta. Nu uita să-ți
aduci mielul la cină… Ultimul lucru: fereastra ta nu se deschide.
Ușa este mereu deschisă, chiar și noaptea. În schimb, după stingere,
cea de pe culoar este închisă până a doua zi dimineața. Acum te las.
Ai un dulap și niște lăzi sub pat, nu vreau să văd nimic împrăștiat.
Și, grăbește-te, începe ora de muzică în capelă. În clădirea care se
vede afară.
— La ce oră?”
Domnișoara Rakoff izbucni în hohote de râs.
„Oră?… Unde te crezi, fiule? La Saint-Paul nu există oră, n-o să
vezi niciodată un ceas aici, la ce-ar folosi?… Eu sunt cea care, cu un
fluierat, dau semnalul activităților… Asta e! Mai ai vreo
întrebare?…
— Unde este marea?
— Uite ce e, aici nu ești la mare, aici marea este foarte departe.
Vezi bine că suntem în mijlocul pădurii.
— Nu-i adevărat”, făcu Ludo.
Domnișoara Rakoff strânse din ochi.
„O să te rog să fii politicos, spuse ea cu voce șfichiuitoare. Nu
uita totuși că ești un privilegiat la Saint-Paul. Părinții tăi ar fi putut
foarte bine să te trimită într-un spital de psihiatrie… îți atrag atenția
că-ți crește nasul dacă ești rău.
Ieși fără să închidă ușa.

Febra dansa în trupul lui Ludo. Privirea lui extenuată descoperea

camera. Un crucifix era pictat pe perete, deasupra patului.
Cuvertura era albastră, pereții crem; dușumeaua degaja un miros
plăcut. Se revedea le Buissonnets ungând tartinele cu unt cu latul
cuțitului. Respira aroma cafelei, a așternutului, a somnului mamei
sale. Profitase probabil de vremea frumoasă ca să se ducă pe coastă
cu mașina, se întorcea târziu, adora să se întoarcă târziu, în seara
asta n-o s-o mai audă.
I se păru că zărește la fereastră o față zâmbitoare sub o bonetă
verde.
Își deschise sacul și răsturnă conținutul în dulap, ca pe o ladă de
gunoi. I-l făcuse Micho în ajun, adăugând lucrurilor personale și de-
ale gurii și carioci pentru desen.
Ludo rămase în picioare, clătinându-se descumpănit. Atunci
scoase ușor din buzunar un colier din scoici și melci, pe care-l sărută
cu ochii închiși. Avusese nevoie de mai multe luni ca să aleagă
scoicile, să le asorteze, să le curețe, să le găurească, să le înșire pe un
elastic și să le lăcuiască: încercase chiar el această bijuterie oceanică;
sigur că-și va impresiona în fine mama și că-i va obține iertarea.
Ascunse colierul sub saltea; ascunse și fotografia mamei furată
dintr-un album și ciorapul plin cu bani. Apoi, simțind că amețește,
se ghemui pe dușumea, cu brațele în jurul capului, și adormi. Dar
nu, nu e deloc idiot privește puțin ce ochi vii are… mama zice că a căzut
singur… nu se aude marea ca în pod dar asta din cauză că e joasă… uneori
se lovește de pereți trebuie să se sprijine ca să nu cadă… eu vorbeam lângă
perete și-l zgâriam cu un cui ca să o fac să intre dar nu știam cine era… o
s-o întreb pe Fine unde aș putea s-o văd.

În cele din urmă furtuna înghițise canalul, împrăștiase ouăle de

pescăruși în cele patru vânturi, secerându-l pe Ludo ca și cum
ajunsese la capăt. Era atât de tare legănat de valuri, că deschise
ochii. Fața pescărușului era lângă a lui, gata să-l lovească:
recunoscându-l pe marchizul d’Aigremont, își stăpâni un țipăt.
„Este interzis să te întinzi, făcu o voce pițigăiată… Eu n-o să spun
nimic, dar ceilalți… Mă rog, ai pierdut o frumoasă oră de muzică…
Acum mergem la cină, toată lumea te așteaptă în sala de mese.”
Se făcea noapte, lumina era aprinsă.
„Mai ales nu uita să-ți iei mielul.”
 Intrarea lui fu salutată prin aplauzele copiilor așezați la masă. În
cuiere, caschetele păreau niște păsări atârnate. Ghirlande de
luminițe împodobeau ieslea, un negru burtos împingea o măsuță pe
rotițe, cu farfurii aburinde.
„Eu sunt Doudou, spuse el cu un zâmbet enorm. Dar tu?”
Privire tinerească, păr cărunt. Buricul în relief se contura sub
maiou, ca un sfârc.
„Eu sunt Ludo.”
Se aruncă pe patul nefăcut, apoi se întoarse la masă și scoase din
sertar un maculator.

Ești mama mea și îți scriu pentru că doamna m-a obligat.

Și pentru că n-ai venit. Micho mi-a spus că o să vină cu
Tatav. Și tu la fel ai spus că o să-mi zici la revedere data
viitoare, am auzit de la ușă. Atunci de ce n-ai venit? Trebuie să
vii. Am făcut un colier din scoici și melci și l-am lăcuit. Dacă nu
vii, nu pot să ți-l dau. Domnișoara Rakoff a spus că nu folosește
la nimic că sunt aici. Nu mai merită să merg la doctor să văd.
Pot să fiu ucenicul lui Micho. Dacă știu să repar mașina, o să
coste mai puțin ca să schimbi pneurile. Acum văd foarte bine
cum sunt nebunii, înainte nu văzusem. Eu nu sunt ca ei. Nu e
că sunt răi, sunt chiar drăguți. Au ochii ca peștii pe care-i
prinde Tatav. Astăzi am avut o cravată ca a lui Micho, și știu să
fac nodul.
Ludo.
 X

O seară pe lună, copiii îi desenau pe străini. Era lumea exterioară,

gravitația unui neam malefic în jurul Centrului Saint-Paul ale cărui
avataruri nenumărate le explorau. Lucrările celor cu mai multă
imaginație erau afișate în jurul ieslei.
Ludo, care nu era interesat de subiect, compusese portretul lui
obișnuit; domnișoara Rakoff păru încântată.
„Deci iată pentru tine străinul model… Foarte interesant… j și ce
se vede în spatele mâinii?
— Nu știu, răspunse el.
— Și spune… ai văzut? Nu poate respira așa cu mâna la nas. De
ce?
— Nu știu, mai spuse încă o dată Ludo, ca și cum își vedea
desenul pentru prima oară. În dimineața asta poștașul a avut o
grămadă de scrisori…
— Da, dar niciuna pentru tine. Deja m-ai mai întrebat.
— Dacă îmi scrie mama, mormăi el, trebuie să-mi dați mie
scrisoarea, nu s-o dați copiilor.”
Domnișoara Rakoff îl strânse tare de bărbie.
„Doar nu voiai să primești deja un răspuns, nu?… Și apoi, j dacă
părinții tăi vin duminică, nu e nevoie să-ți scrie… j Important e că ai
făcut un străin frumos… Un străin cum rareori am văzut.”
Fluieră scurt, ceea ce făcu să se ridice capetele din jurul ei.
„Haideți, copii, dați-mi lucrările, e timpul să vă duceți la duș…”
Și adăugă cu voce solemnă:
„Ludovic ne-a făcut un străin foarte frumos în seara asta…”
Copiii ieșiră, și ea examină din nou acea alegorie a nefericirii:
mâna ca o palmă dată neantului, părul lăcuit cu roșu, asemănător
sângelui adevărat.
Sânge.
 Îl puse imediat pe Doudou să-l cheme pe Ludo.
„Vreau să te anunț că o să-ți expun opera în sufragerie… Este o
reușită.
— Și tu? făcu el distrat.
— Spune-mi, părul din ce este?”
Îi privea rana de pe frunte, care părea totuși bine închisă.
„E din nasul meu. Când mă gândesc foarte tare, asta mă face să
sângerez.” Duminică o să vină… n-o să-i dau colierul nici măcar n-o să-i
vorbesc trebuia să vină data trecută… trebuia să-mi răspundă la scrisoare
și dacă o să primesc una astăzi o să-i dau colierul… nu-mi pasă dacă nu
vine și o să-i mai scriu o scrisoare și o să-i spun că nu e obligată să vină…
o să-i spun că nu am nevoie de nimic o să-i spun că sunt destul de mare ca
să merg singur la Buissonnets… o să-i spun să mergem la Peilhac unde s-a
întâmplat într-o cafenea pe malul mării când ți-am vărsat paharul în fața
tuturor.
„În loc să-ți smulgi sprâncenele, mai bine răspunde-mi când îți
vorbesc. La ce te gândești?
Avu dintr-odată impresia că vorbește în pustiu.
„Mergeam cu Tatav în excursie. Mama nu ne lăsa să luăm
lingurile din bufet.
— Mi-ar plăcea, i-o reteză domnișoara Rakoff, să nu-ți mai
folosești nasul pentru picturi… Am auzit că-ți exersai talentul pe
pereții din camera ta. Te sfătuiesc să nu mai încerci. Și încă ceva…
se pare că ești interesat… de Lise…”
Cu mâinile împreunate, își catifelă vocea.
„… Ferește-te de ea… Și ferește-te de fete în general.”
Acest harem intact și pur în raport cu orice dorință o fascina.
Toate virgine. Se gândea la asta zi și noapte. Puritatea simțurilor.
Toate virgine și condamnate ca marea la un flux de sânge regulat,
singurul care le trecea prin burtă și le făcea să aibă în ochi străluciri
de păcat.
Un zâmbet straniu îi umbri trăsăturile.
 „Deci o găsești atât de frumoasă… pe Lise asta?… N-ai observat
că are gura strâmbă?…
— Și mama, interveni el brusc. De ce nu vreți să-i vorbiți?
— Ce tot spui acolo… Chiar vreau să vorbesc cu maică-ta. N-are
decât să se miște!…”

Duminica următoare nu veni nimeni să-l vadă pe Ludo. Scrise

din nou la Buissonnets.

Într-o zi a venit tata. Duminică va veni din nou. Așa că

trebuie să vii și tu. Mi-a spus că voia să-ți spună să mă faci
ucenic. Doamna de la centru a zis și ea că vrea să-ți vorbească.
Eu am făcut cele mai frumoase desene. Și, pentru că scriu
scrisori, asta înseamnă că știu să scriu. Bucătăreasa o să-mi arate
cum se face dulceața. Așa că aș putea să fac dulceață de mure la
Buissonnets. Și apoi am văzut și un negru, nu credeam când
Tatav îmi spunea că e adevărat.
Ludo.

Cincisprezece zile mai târziu, tot nu avea nicio veste de la ai săi.

Domnișoara Rakoff spunea că n-o să-și mai vadă niciodată părinții
și îl asigura în schimb de prietenia ei. Apoi, într-o vineri seara, la
apus, Ludo fu convocat la vorbitor, Tatav și Micho tocmai sosiseră.
Îi zărise de departe, prin ușa deschisă, și se grăbi.
„Totul vine la timp pentru cine știe să aștepte”, decretă
infirmiera.
Fără s-o asculte, Ludo dădu buzna în cameră.
„Și mama unde e?” îi spuse lui Micho direct.
Acesta se apropie să-l îmbrățișeze stângaci.
.. O
„Ce bine-mi pare să te văd!.. Și eu, și Tatav suntem foarte
bucuroși. Nu-i așa, Tatav?…
 — Numai că e ceva drum… Mi-a fost greață în mașină. Și am
vărsat în pădure…”
Când Ludo dădu să-l îmbrățișeze, îi întinse o mână flască.
„E ciudat să te văd aici. Nu credeam că așa arată nebunii. Și e un
miros ciudat.”
— Chiar îmi face plăcere, insistă Micho. Ți-am adus niște
dulciuri.”
Arătă spre o sacoșă burdușită. „Ți-am adus și pate de iepure și
sirop de rodii… O sticlă întreagă… Și ghete. Se pare că ale tale sunt
terminate… Ah, sunt încântați!…”
Privirea i se muta de la verișoara lui la Ludo.
„Am vrut să venim săptămâna trecută, și chiar cu o săptămână
înainte, dar mama ta a fost bolnavă… Ah, nu, nimic grav, nu te
îngrijora!… Nu s-a simțit bine, doar atât!… Acum e mai bine.
— Și ea de ce n-a venit? insistă Ludo.
— …E mai bine… dar nu de tot!”
Micho îl bătu jovial pe umăr.
„O să vină data viitoare, nu te neliniști. De altfel, a zis să… să te
salutăm… adică să te pupăm!…
— Nu-i adevărat”, murmură Ludo.
Îl privea pe Tatav a cărui ținută se conforma unei mode în total
dezacord cu morfologia lui: pantaloni negri, cămașă neagră și ghete
asortate.
„Cine a murit?” întrebă el neliniștit.
Micho pufni.
„Ai dreptate! Tatav are aerul unui cioclu… Se pare că asta le
place fetelor. În afară de asta toată lumea e bine.”
Domnișoara Rakoff râse și ea din toată inima și se scuză că
trebuie să-i lase singuri: în timpul săptămânii n-avea o clipă liberă.
„Hai, dragă Ludo!… Arată-le parcul cât mai e lumină. Și camera ta.
Și mai ales nu întârzia la masă…”
„Unde sunt nebunii? rânji Tatav după ce ea ieși.
 — La duș… Și nu sunt nebuni! Sunt și care știu să citească și să
scrie. E chiar și un… e un marchiz.
— Deci parcă ai mai crescut, tăcu Micho care nu observase că, de
fapt, fiul său vitreg slăbise foarte mult. Ai crescut, dar ești palid…
Bine… să-ți vedem parcul…”
Coborând scara, nu întâlniră pe nimeni.
Cu inima strânsă, Ludo căuta în zadar cuvintele pe care le
pregătea de o lună, zi și noapte, cuvintele ca să-l ia înapoi la
Buissonnets.
Micho aprecie fațada impozantă a conacului alungită de umbrele
serii.
„Au ceva gologani pe-aici, fii atent!
— Duminica sunt și prăjituri, dar nu sunt bune.
— Sunt ai dracului de frumoși copacii ăștia, la fel de frumoși ca
pe la noi… Și cum stai?
— Nu e așa mult loc, așa cum a spus doamna. Dar acum, că
sunteți aici… pot să mă întorc acasă.”
Micho îl privi surprins.
„Cum așa poți să te întorci?…
— Așa bine, o să mă întorc cu voi… știam eu că o să veniți după
mine.”
Celălalt nu răspunse imediat.
„Ascultă, drăguțule, spuse în cele din urmă… îmi face al naibii de
multă plăcere să te văd! Sigur că o să venim să te luăm, așa ți-am
promis. Dar, vezi tu, trebuie să mai aștepți puțin… Aici înveți niște
lucruri, ești bine îngrijit, ai prieteni, în fond, nu ești nefericit.”
Ludo strânse pumnii.
„Pot să fiu ucenic, mormăi el. Doamna a zis că aș putea fi ucenic.
— Uite! Jucați petanque, evită Micho subiectul, arătând locul de la
picioarele lor.
— Este ca să prinzi pinguinii.”
Ludo îl văzu pe Tatav cum se întoarce și se strâmbă.
 „Mai e ceva de văzut pe-aici? reluă mecanicul cu fața spre parc.
— E un teren de tenis pentru mașini.
— Un teren de tenis pentru mașini, asta se cheamă garaj”, scrâșni
Tatav exasperat.
O luară pe aleea principală care se pierdea printre pinii
întunecați. Liniștea de sub copaci înghițea zgomotul pașilor și crea o
intimitate stânjenitoare. O ploaie măruntă stropi aerul care se răcise.
Rabla și cada zăceau prăvălite pe terenul desfundat, acoperit de
brumă.
„Asta e baia ta?” rânji Tatav.
Stăteau pe marginea terenului, fără să înainteze, ca pe malul unui
lac.
„Și ce poți să ne povestești frumos? făcu atunci Micho pe un ton
fals amuzat.
— Când veniți să mă luați?
— O să mai vedem… Să vorbim cu verișoara… și apoi și cu eh…”
Înlocui ultimul cuvânt cu un oftat.
„Oho, începe să înghețe, mormăi Tatav, agitându-se.
Se întoarseră.
„Și de ce nu mi-ați răspuns la scrisori?”
Micho se jură că nu le-a văzut niciodată., A uitat să mi le arate…
N-a făcut-o special, dar a uitat… Să știi că s-a schimbat!…”
Noaptea părea că se lasă dintr-odată peste ei, pufoasă, încărcată
de brumă și de frig. Trecură de copaci, și zgura începu să le scârțâie
sub picioare. În fața lor străluceau plăcut luminile sufrageriei și ale
peronului.
„Înainte de a pleca, ne-ar plăcea să vedem cum stai…
— Nu vreau să-i văd pe nebuni”, mormăi Tatav.
Pe când urcau treptele, Odilon, roșu la față, le ieși înainte ca un
castelan.
„Fiți bine-veniți, domnilor, declamă el cu o plecăciune. Ludovic
ne-a vorbit mult despre voi.”
 Îngrămădiți la intrarea sufrageriei, o mână de copii intimidați se
holbau lacom la vizitatori.
„Este marchizul d’Aigremont”, șopti Ludo.
Tatav se făcu că nu vede mâna întinsă.
„Ah, încă mâzgălești pereții, făcu mecanicul în camera lui Ludo.
În afară de asta… e chiar drăguț la tine!…”
Afirmă insistent că patul era bun, că părea la hotel și că ar fi
petrecut cu plăcere câteva zile aici ca să-și refacă sănătatea. Apoi,
făcându-i cu ochiul șmecherește: „Și episcopatul unde e?”
Așa glumea el când vorbea despre closet.
„E afară… Dar, dacă mă fac ucenic, pot să câștig bani „n-o să mai
deranjez. Atunci ea de ce n-a venit?”
Pe coridor se auziră tropăituri și râsete urmate de un fluierat
lung. Așezat pe pat, Micho privea în jos.
„De ce n-a venit, repetă el cu fruntea îngândurată. Vorbești de
mama ta?… Asta e adevărat!… Zău că e adevărat!… Ar fi vrut să
vină, știi, din suflet. Dar o să-i povestim noi tot, cum e aici…
— Nu sunt nebun”, murmură Ludo.
Tatav, în picioare, cu brațele încrucișate, tuși batjocoritor. Celălalt
tresări când domnișoara Rakoff intră.
„Noi mergem la masă… Rămâneți să mâncați cu copiii?
— Zău că nu putem refuza, se grăbi Micho. Tu ce crezi, Tatav,
rămânem să mâncăm?
— Nu mi-e foame. Și i-am spus lui Nicole că o să venim repede.
— Ei, hai ripostă Micho cu voce înfundată, fac ce vreau! N-o să
mă las și acum condus de o fustă!… Așa e… ai dreptate… e
adevărat că ar putea fi îngrijorată. Îi e frică să stea singură. Ei, da. Și
apoi mai avem un drum de făcut. Nu face nimic… O să rămânem la
masă data viitoare.”
Pierdut cu firea, Ludo îi conduse fără să reacționeze, uitând
cuvintele pe care trebuia să le spună, sfâșiat și purtat de un curent
căruia renunțase să i se mai supună. Traversară sufrageria unde
copiii așezați la masă aplaudară la trecerea lor. Odilon se ridică,
chipurile ca să lumineze terasa. Afară ploua și bătea vântul; tăcură
până la poartă, unde era parcată mașina.
„Dar e mașina mamei, strigă Ludo repezindu-se.
— Ai dreptate, spuse Micho. E bușită, dar merge repede.”
Cuvintele de despărțire au fost puține, scurtate de o răpăială
puternică. În timp ce amândoi intrau în mașină, Ludo mângâia tabla
șiroind de ploaie și cauciucurile. Apoi Micho porni motorul, și
evantaiul farurilor sparse întunericul.
„Sigur ne întoarcem duminică, îl asigură el prin geamul coborât.
Suntem foarte mulțumiți că te-am văzut!”
Scrâșnind din dinți, Ludo se agăță cu amândouă mâinile de
portieră, încercând să-și bage capul înăuntru.
„Ștergătoarele fac același zgomot, gemu el. Trebuie reparate. Aș
putea să învăț…
— Sigur că ai putea, drăguțule… Și sigur venim duminică și o să-
i spui toate astea mamei tale… Hai, nu fi supărat, micuțule…”
Micho își ridică încet geamul.
„Stai, strigă Ludo… Să-i dai asta când ajungi.”
Îi întinse colierul.
„Să-i spui că eu l-am făcut, este pentru slujba de duminică.”
Nu observă uimirea mecanicului.
„O să i-l dau, se bâlbâi acesta. O să-i facă mare plăcere.
Geamul era închis, Tatav schița un gest cu mâna, Micho vorbea
încă, și Ludo nu mai auzea nimic. Se desprinsese de mașina care se
puse în mișcare, zdruncinându-se pe nisip. La vederea luminilor
roșii înțelese că o să rămână singur și voi să alerge ca să-o prindă
din urmă, voi să strige că l-au uitat, că nu era nebun, apoi mașina
prinse viteză și trecu în altă lume, iar luminile dispărură.

„Noi am ajuns la desert”, îi aruncă acru domnișoara Rakoff când

intră.
 Fără să răspundă, se așeză la locul lui lângă pitic.
„Este interzis să întârzii, își dădu importanță acesta.
— Nu-mi pasă, spuse Ludo atât de tare, că îl auzi infirmiera.
— Nu ești decât un bădăran și, drept pedeapsă, n-o să primești
cremă de vanilie… Și dacă părinții tăi te aduc într-o asemenea stare,
o să le scriu chiar în seara asta să nu mai vină până la noi ordine.”
O liniște îngrijorată plutea deasupra meselor; se auzea numai
Gratien, care hăpăia cu zgomot din bolul lui.
„Și mai este și interzis să-i răspunzi domnișoarei”, făcu încă o
dată Odilon sentențios.
Ludo văzu atunci ieșind din buzunarul roșu o jumătate de
fotografie pe care o recunoscu din instinct: cea a lui Nicole, pe care o
credea bine ascunsă sub saltea. Se aruncă asupra piticului care se
prăbuși la pământ cerând ajutor. Alertat de fluier, negrul aproape
trebui să-l lovească pe Ludo ca să-l facă să-i dea drumul.
„Din cauza ta, spumega infirmiera, o să fiu obligată să le dau o
porție dublă de calmante. Sunt tulburați pentru luni întregi de-
acum înainte.”
Odilon plângea în hohote într-o enormă batistă în carouri.
„Destul… Domnule marchiz! Ludo o să-și ceară public scuze și
apoi o să se ducă la culcare nemâncat.
— Mi-a furat fotografia, protesta Ludo deranjat de mâna negrului
care îi înconjura gâtul.
— Dă-i drumul Doudou… Ce fotografie?”
Întinse o poză înmuiată de transpirație, în care era Nicole la
prima comuniune, cu un buchet de flori în mână.
„E mama mea, anunță el cu mândrie. E frumoasă mama mea!…”
O privea pe domnișoara Rakoff sfidător.
„Una peste alta, n-a venit să te vadă… Și apoi, mi-ar plăcea să
cred că e adevărat.”
Odilon, care nu mai termina să-și aranjeze hainele șifonate,
începu să tune:
 „E o rușine! Este poza mea!… Și de altfel iată dovada… Nu sunt
eu primul în iesle?
— Nu ești decât un hoț”, strigă Ludo, și negrul trebui să-l țină
din nou.
„Știi, îi spuse domnișoara Rakoff murmurând, că n-ai voie să
ridici vocea în locul ăsta. O să pedepsesc vocea care jignește liniștea.
N-o să vorbești timp de șase zile. Și nimeni n-o să-ți vorbească. Și,
pentru că nu vă puneți de acord cu fotografia, o s-o păstrez eu…
— Dar este mama”, urlă el încă o dată, apoi mâna negrului îi tăie
respirația.
Ea învălui adolescentul cu o privire angelică.
„… Fotografia e făcută praf, știi!… Și, chiar dacă e mama ta, ce
contează?… Sper că-i porți imaginea în inima ta, ăsta e singurul
lucru care contează.”

Ludo nu dormea. Aruncase cearșafurile și pijamaua și strângea în

brațe perna căreia îi sugea un colț. Cu ochii deschiși vedea un
necunoscut care, sub cerul negru, îi întindea mâna celei din
fotografie, la prima ei împărtășanie, amândoi alergând cu pași ușori
și întinși pe drumuri albastre ca marea, iar el în spatele lor
încercând să-i ajungă din urmă, împotmolindu-se în noroi,
implorând să-l aștepte, ajungând mereu prea târziu când luminile
roșii ale mașinii dispăreau la capătul digului. Auzea și zgomotul
unei chei pe zid, dar nu era un zid, era pielea unui miel mort pe
plajă, și, cu cât freca mai tare spatele mielului, cu atât nisipul se
împrăștia și noaptea devenea mai rece. Atunci își lipea ochiul de
rana vie și vedea din nou, ca într-un telescop, bărbatul și fata purtați
pe pași de spumă peste ocean. Avea impresia că, dacă închidea
ochii, această apariție o să moară, că în privirea lui n-o să mai existe
niciodată un bărbat necunoscut căruia i-ar fi fost de ajuns să se
întoarcă ca să-i salveze viața. Mama n-a venit a zis c-o să mă sărute… a
zis ești drăguț Ludo când i-am pus crenguța pe tavă… n-a spus niciodată
cine a fost tata și apoi toate astea nu sunt adevărate… chiar dacă ea trebuia
să-i spună lui Micho nu trebuie să se ducă chiar dacă ea a spus trebuie
făcut repede și că s-au certat… Tatav m-a privit ca și cum eram un nebun
adevărat dar nebunii n-ar fi putut să repare ștergătoarele lui Nicole și eu
știu că trebuie schimbate lamele de cauciuc dar nu spuneam prostii… poate
că au ajuns la Buissonnets și ea a întrebat cum îi merge… mai ales că
Micho i-a dat colierul meu sigur că l-a pus ca să-l probeze și că o să vină să
mă vadă data viitoare… dar când o să vină o să mă ia de tot.

Se trezi. Afară se auzeau pași care înaintau atent, abia simțiți, cu

opriri lungi. Și-l imagină pe pitic făcând o vizită clandestină la iesle,
și inima îi bubui în tâmple. Piticul. Hoțul. Mama lui. Ieși gol pe
culoar: nimeni. Veioza portocalie tremura. Respirațiile se țeseau
pașnic în întuneric. Își trase pantalonii și se duse la capătul
coridorului și trecu mâna peste ușa închisă care îl încarcera, ezitând
să se arunce peste tăblie. Apoi mâna găsi mânerul care cedă fără
efort și noaptea mai albastră din sala de mese îl inundă pe Ludo.
Ploaia încetase. Fiind atent la mese, ajunse la intrare, recunoscu
umbra scării care ducea la domnișoara Rakoff și, chiar alături, ușa
dublă cu grilaj, care dădea spre parc. Răsuci cheia și ieși. Un frig
ascuțit de aprilie îi biciui pieptul gol. Abia făcu câțiva pași spre
pădure, că trebui să se oprească. În liniștea nopții, zgura scotea
zgomote stridente. Ludo se întoarse din drum. Lângă fațadă dădu
peste un fost trotuar care-l ducea de-a lungul clădirii, în liniște,
fericit în sinea lui să se confunde în întuneric cu un animal al
pădurii. La nord, cornul lunii își încheia încet drumul și atingea
orizontul cu o lumină mătăsoasă, valuri albicioase pluteau deasupra
pinilor. Ajunse sub o fereastră deschisă și se ridică pe vârfuri ca să
privească înăuntru. Nu se vedea nimic. Era gata să plece, când o
ultimă rază de lună lumină camera și apăru Fine printre cearșafuri,
conturul unui sân gol atârnând pe o parte; la celălalt capăt, cu pielea
neagră și satinată, dormea Doudou. Tulburat, Ludo se lăsă pe
călcâie. Se simțea trist și pierdut. Uitând de orice prudență, ajunse
pe terasă cât mai repede și o luă spre pădure pe aleea principală.
Avea pijamaua udă. Picioarele goale îl dureau, probabil și le
zdrelise, dar simțea durerea ca pe o voluptate. Ajunse la terenul de
tenis, dădu roată mașinii, deschise portierele și se așeză la volan.
Răspândea miros de putred; arcurile îi răneau spinarea. Schimbă
vitezele, apăsă pedalele, imită semnalizatorul și apăsă butoanele de
pe bord sperând să pornească. O să rămână cu gura căscată când o să
mă vadă venind cu o mașină mai mare decât a ei… de altfel mama n-ar fi
trebuit să-și taie părul și apoi uneori are o bubă la gură.
Coborî și se apropie de cada abandonată. Era plină cu apă; luciri
uleioase pluteau la suprafață. La Buissonnets nu avusese niciodată
voie să se spele în cadă; de altfel, Nicole interzicea oricui s-o
folosească. Încălecă peste margine și se scufundă încetișor până la
gât. Se sufoca, cu mușchii împietriți, ace de gheață îi înțepau pielea,
lacrimile îl orbeau. Apoi se simți mai bine. Învârtind brațele
amorțite, își băgă mâinile la fund într-un gunoi care i se păru călduț.
Atunci căpătă curaj și închise ochii; oprindu-și respirația se lăsă să
alunece cu capul sub apă. Aștepta. Sângele îi urca în ochi, valuri se
rostogoleau peste nisipul roșu, valuri roșii, o voce țipa, se auzeau
lovituri puternice. Poate că ea are dreptate… poate că sunt sărit… nu i-
am spus niciodată că avea dreptate… asta trebuia… dacă spuneam totul se
aranja… mă întorceam acasă… și apoi n-o să fie atât de grav că sunt
sărit… pe Micho nu-l deranjează… o să-i scriu că are dreptate… Era gata
să facă o sincopă, când această decizie îi salvă viața. Își scoase afară
capul care delira și cerul îi pătrunse în plămâni.
Gol pe terenul de tenis, la capătul puterilor, își căuta mințile ca pe
niște chei rătăcite. Întorcându-se spre conac, era gata să leșine, dar
își căpătă cu adevărat cunoștința când văzu o lumină la primul etaj:
domnișoara Rakoff nu dormea. Traversă zgura cu ochii fixați pe
fereastra luminată, așteptând să audă strigăte, să se producă o
dramă, dar nimic nu se întâmplă. Și, ștergându-se atent pe picioare
la intrarea în conac, ajunse în camera lui, ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat.

Rămase la pat șase zile, cu o febră de cal, care îl făcea să aiureze.

Sparse termometrul pe care Fine voi să i-l bage în fund și răspunse
anapoda la întrebările care i se puneau. „E un șmecher, decretă
domnișoara Rakoff, probabil că și-a mâncat pasta de dinți sau
săpunul…” Se zvârcolea și nu mai putea de râs când îl pipăia la
ganglioni, în regiunea inghinală sau la subraț; se ghemuia când
Doudou venea să-l ajute să-și schimbe pijamaua udă de transpirație.
Copiii îi făceau semne prin fereastră. Lise își lipea mâinile de
geam și zâmbea. Într-o seară, Maxence intră ca să-i aducă pe ascuns
o floare din partea lui, un mac șterpelit dintr-o vază din birou.
Ludo, emoționat, o ascunse sub saltea; floarea mototolită îi amintea
de gura lui Lise.
După-amiaza, domnișoara Rakoff petrecea mult timp la căpătâiul
lui, ținându-l de mână. „Știi frumoasa poveste a sfântului Martin
care și-a împărțit haina cu un străin?…” De mai multe ori pe zi
Sfântul Martin își împărțea haina, Sfânta Blandine îmblânzea fiarele,
Sfântul Francisc vrăjea peștii. Ludo asculta îngăduitor această
hagiografie sforăitoare: excelent mijloc de a anula orice conversație.
Într-o seară, picotea în timp ce Sfânta Chantal punea bazele
Mănăstirii Visitandinelor și infirmiera se simți jignită. „E foarte trist,
dragul meu băiat, dacă viața preafericiților te plictisește!…”
Se ridică din pat a șasea zi, epuizat, dar vindecat, și într-o stare
de plutire își luă micul dejun cu Fine.
„Deci cum ai dormit?”
Tăia pâinea proptind-o de piept. Fără știrea domnișoarei Rakoff îi
făcea lui Ludo minunate tartine cu smântână.
„Și răspunde-mi când te întreb.
— N-am voie să vorbesc. Sunt pedepsit.
— Cu Fine poți să vorbești întotdeauna. Deci… ce te supără?”
 Ludo îi aruncă o privire piezișă, apoi își băgă din nou nasul în
cană. Era adevărat că era supărat. Ca în pod, când privea prin
găurile podelei.
„De ce domnișoara Rakoff nu e măritată?”
Fine ridică din umeri și continuă să amestece în oalele cu
ciocolată de pe sobă.
„Așa e în viață, fiecare cu soarta lui… Ca să se mărite e nevoie de
un soț!
— Și tu, tu de ce nu ești măritată?
— Ia uite… ești ciudat de curios pentru un bolnav!… Nu ai
întotdeauna de ales… Acum sunt bătrână și lecția asta o știu, ah, cât
de bine o știu!… Iubirea și șobolanii!… Tinerețea pentru iubire,
bătrânețea pentru șobolani!…”
O ajută pe Fine să pună vasele pe căruț.
„De ce nu te măriți cu Doudou?…
— Ce vorbă-i asta?” zise ea înțepată.
El dădu din cap, neîncrezător. N-o descoperea în servitoarea
greoaie cu părul sever strâns într-un coc pe ceafa pe femeia goală pe
care o surprinsese cu Doudou.
„Deci… n-o să ai copii cu Doudou?
— Începi să mă enervezi cu blestematele tale de întrebări. Știe ea,
patroana, ce face interzicându-ți să vorbești!”
După câteva momente, Ludo reluă cu o voce neutră, asemenea
unui detectiv aparent detașat:
„Și Domnișoara Rakoff are copii?
— Bineînțeles că nu are! în afară de faptul că are toți copiii de la
centru, și sunt o grămadă.
— Și unde se duce sâmbăta după-amiaza?
— De unde știi că se duce?
— Aud mașina…
— Se duce unde poftește. Are treburi cu furnizorii. Și acum, gata
cu vorbăria.”
 Își petrecu ziua fără să facă nimic, tot pedepsit. Copiii îi respectau
tăcerea forțată, dar veneau amabili să-i strângă mâna. Chiar și
Odilon se întrecu în amabilități mieroase, și Ludo reuși să încheie cu
el un pact în legătură cu fotografia furată.
Primăvara încă nehotărâtă lungea după-amiezile, fără să le
încălzească. Lumini piezișe asaltau pereții sufrageriei, amestecându-
și fasciculele, aurind penumbra care creștea și transformând cel mai
mic lucru într-o apariție; chiar se putea observa cu ochiul liber cum
noaptea alungă seara.
După cină, domnișoara Rakoff îl trimise pe pitic, care părea să
jubileze, să-l cheme în biroul ei. Începu prin a-l ține în picioare, fără
o privire, fără un cuvânt. Un reflex albăstrui strălucea în părul cu
bucle cenușii pe care îl mângâia mereu cu vârful degetelor. Unghiile
lustruite străluceau. Apoi păru că-l descoperă pe Ludo și se lumină
la față: „Știu că n-ai dreptul să vorbești până mâine-seară și n-o să te
chinui cu un discurs prea lung. Dar nici nu vreau să te las în
necunoștință de cauză în legătură cu anumite fapte. Le-am scris
părinților tăi. Stai liniștit, nu le-am spus nimic despre isprăvile tale
cu bietul marchiz, din serile trecute. Dar le-am cerut totuși să-și
amâne până la sfârșitul lui iunie următoarea vizită. Ești prea legat
de lumea din afară, Ludovic. Dacă rămâi mai mult cu tine însuți, te-
ar ajuta să te adaptezi. Nu e decât o chestiune de două luni. Scrie,
dacă vrei, desenează, învață să țeși, ajută-i pe copiii mai puțin
inteligenți decât tine, dar nu te agăța de iluzia că soarta ta e
nedreaptă și că viața ta este… habar n-am unde. Te-am observat de
curând. În timpul orei de muzică. Aveai aerul că ești în paradis. Era
Serenada în Sol major de Mozart. Am ales-o pentru tine. Ești foarte
sensibil, Ludovic, dar nu e nimic de făcut, nu ești un străin. Ești un
inocent, și ți-ai găsit familia… Ce mai aștepți ca să te bucuri?…
Gândește-te mai bine la cei care sunt în spitalul de psihiatrie și care
ar da oricât ca să fie în locul tău.”
Își mângâie părul, zâmbi cu blândețe și scoase ceea ce mai
rămăsese din fotografia lui Nicole.
„Și zici că este mama ta!… Eu n-o cunosc. În cele din urmă, n-am
nicio dovadă. De altfel, n-am fost invitată la nuntă… La nevoie, aș
putea să-l întreb pe Micho data viitoare, dar este atât de tânără
acolo, că fără îndoială n-o s-o recunoască.”
Puse bine fotografia, apoi se ridică și înconjură masa fixându-și
privirea în ochii băiatului. Sprijinită de margine, indiferentă la
tăcere, domnișoara Rakoff chema în privirea verde o tulburare care
ar fi liniștit-o.
„Asta-i tot, spuse ea în cele din urmă cu voce șovăitoare, poți să
pleci.” Apoi, pe un ton normal: „Mielul tău nu e într-o poziție
strălucită în iesle… Dacă îmi amintesc bine, este chiar la coadă. Dar,
mă rog, nu mă îndoiesc de faptul că în cele două luni care urmează
ai de gând să-i îmbunătățești poziția… Ah, un ultim lucru!…
Cineva te-a văzut mergând pe culoar la miezul nopții. Este strict
interzis. Înțeleg că de-acum înainte renunți la acest du-te-vino.”

Tot Odilon, gândi Ludo pe scară. Du-te de-i spune domnișoarei

Rakoff că nu e fotografia ta… spune-i că este a mea de altfel nu e mama ta
n-ai nevoie de fotografia ei… dacă-i spui o să mergem să ne plimbăm cu
submarinul în pădure cu Tatav… și apoi sigur că mielul tău o să rămână
primul în iesle.
Masa era pusă, cina n-avea să întârzie. Intrând în sala de jocuri,
făcu un pas înapoi. Nu putea niciodată să se obișnuiască. Toți copiii
erau acolo, prost dispuși, aplecați, supuși ticurilor lor din naștere,
scoțând scâncete și mici țipete, cu ochii holbați, fixați în gol, în
picioare, cu spatele la perete sau strânși în jurul mesei, păcălind
Dumnezeu știe ce așteptare cu bucăți de lână și priviri blânde; unul
dintre ei părea că se uită într-un album cu galaxiile pe care le
urmărea cu un deget tremurător.
Își încheiaseră ziua. Lansaseră zmeie, greblaseră aleile, înălțaseră
rugăciuni cerului, ascultaseră Serenada în Sol major – „nu, Benoät,
Mozart nu e un străin, este un mare muzician, dar da, un copil, dacă
vrei…” înghițiseră de toate; Mozart, pinguini, piureul de la cină,
tabletele albe pentru somn, fluierăturile, miile de momente care
trebuiau să treacă fără să trăiască nimic și pașii pe care trebuiau să-i
sacrifice ca să nu se ducă nicăieri, și mergeau la culcare fără să știe
ce e somnul. Ludo îi văzu atunci întorcându-se spre el, cu degetul
pe buze, și făcându-i „șșștt” în mod solemn. Răspunse cu un strigăt
nesfârșit.
 XI

Centrul Saint-Paul, luna aprilie.

De ce să mai amânăm să prezentăm situația în adevărata ei
lumină? Precum și să lămurim de astăzi neînțelegerile care ne
despart? Am fost bolnav, dar acum sunt mai bine. Capul meu
merge mai bine. Aveai dreptate, dar nu e adevărat că sunt
nebun. Dar poate am fost puțin. Micho mi-a spus că și tu ai fost
bolnavă și că din cauza asta n-ai venit. I-am dat un cadou
pentru tine. Eu l-am făcut din scoici și le-am spălat pe toate bine
cu apă de javel. Învățăm să țesem șervete și să cântăm. Doudou
a spus că am o voce frumoasă din cauză că am un piept mare și
domnișoara Rakoff ne pune discuri cu Mozart cu mica
serenadă. În mica serenadă nu se cântă la armoniu. Sunt viori a
spus ea. Mi-a arătat fotografii cu viori. O carapace cu niște găuri
ca să respire. Dacă vrei să mă fac marinar o să mă fac marinar. E
adevărat că nu ești nefericit aici. Dar nu se vede marea. Nu sunt
toți copii, sunt și bătrâni dar li se spune așa. Sunt mai drăguți ca
la școală. Eu sunt cel mai puternic car oalele cu ciocolată. Când
n-o să mai fiu nebun o să mă întorc acasă și apoi o să lustruiesc
mașina cu piele de căprioară. Ștergătoarele sunt terminate.
Începe să se facă frumos. S-au pus pești roșii în ciocolată dar
piticul mi-a distrus totul. Învățăm numele florilor. Mai sunt
două luni și apoi vine duminica în care o să veniți să mă luați
acasă. În speranța că nu veți întârzia, vă rog să primiți, Tatav, tu
și Micho, sentimentele mele cele mai distinse.
Ludo.

Ludo închise Ghidul epistolar împrumutat de la Maxence și citi

scrisoarea de la început. Era roșu de mândrie. Și de oboseală. Era ca
într-o carte, și chiar mai bine. Citi cu glas tare, o luă de la capăt mai
rar, puse foaia în plic și o scoase ca să se delecteze din nou.
Ușa se deschise brusc, domnișoara Rakoff intră.
 „Încă nu te-ai culcat?… Chiar vrei să mă superi?…
— Nu mi-e somn.
— Lasă poveștile, înghite asta, și nani!”
Nici nu ieși femeia bine, că Ludo scoase pastila albă de sub limbă
și o puse în cutia cu fleacuri.
Maxence fusese cel care îl inițiase în legătură cu tabletele pe care-i
făceau să le înghită, de-a valma. Calmante. Sedative. Euforizante. În
funcție de perioade, de sezoane, pentru a uniformiza starea de spirit
colectivă și a preveni apariția capriciilor individuale propice
haosului. Pușculița lui Maxence, un măr mare roșu din ghips, era
plină cu astfel de monede farmaceutice economisite de zece ani.
Scrisoarea lui Nicole era pusă în picioare, sprijinită de castronul
pentru micul dejun.
„I-ai scris logodnicii? îl tachină Fine.
— Nu, făcu el cu aer misterios.
— Atunci cui i-ai scris?”
El roși.
„Nu i-am scris, i-am răspuns.”
Așezată în fața lui, Fine fărâmița pâinea în frișca de deasupra
cafelei.
„Dacă ai răspuns, poți să-mi spui cui.
— Mamei mele… Ea îmi scrie aproape tot timpul mie. Trebuie să-
i răspund și eu o dată.
— Dacă e adevărat, ai mare dreptate. De altfel, și dacă nu e
adevărat. De ce n-a venit data trecută?
— Eu n-am vrut. Se pare că e însărcinată. Nu-mi place chestia
asta.”
O privea fix.
„Când ai un bărbat, trebuie să fii atentă la sarcină… Câți ani are
Doudou?
— Mă înnebunești cu Doudou, întreabă-l pe el câți ani are!”
Se ridicase ca să-și tragă bluza; el n-o slăbea din ochi.
 „La naiba, ce te uiți așa la mine?
— Nu-i adevărat, făcu el încet.”
Ea izbucni în râs.
„Sigur că nu-i adevărat, tontule!… Doar nu e atât de demult de
când toți se holbau la mine… Deci ce-i povestești mamei tale?
— Nu-i povestesc nimic.”
Fine se apropie de Ludo prin spate și, în glumă, întinse repede
mâna ca să ia scrisoarea; nu se sprijinise de el decât o secundă.
„Dă-mi-o înapoi”, bâigui Ludo fără să se miște.
Părea lovit cu leuca. Privea prostește la bucătăreasa care nu
terminase să-și aranjeze bluza și flutura scrisoarea distrându-se.
Gulerul descheiat al șorțului lăsa să i se vadă pielea.
„Ce te-a apucat? spuse ea în cele din urmă. Ai ochii atât de mari,
că ai zice că sunt ochelari. Uite-ți scrisoarea, că doar nu ți-o
mâncam.”
El întinse o mână tremurătoare.

Zilele care au urmat, fidel hotărârilor sale, Ludo fu un inocent

pur, de o melancolie zâmbitoare, un copil model care se armoniza
atât de bine cu ceilalți, încât mielul lui din iesle venea tare din urmă,
spre disperarea piticului. Părea satisfăcut de asta. Putea fi văzut
zilnic înghesuindu-se alături de ceilalți lângă șemineu, nerăbdător
să afle pe ce loc este. Două luni de internat l-au costat mai multe
kilograme. Un văl îi întuneca ochii verzi. Pe neașteptate începură
să-i curgă bale, răsturna mâncarea, se poticnea pe alei, mersul îi era
tulburat de o rigiditate pe care n-o avusese. Cercurile aruncate spre
pinguini nu-și mai atingeau ținta, lua desertul și își băga mâinile în
el. Venea să-i arate domnișoarei Rakoff șireturile desfăcute pentru
plăcerea unei dojeni duioase. „Fii drăguț și leagă-ți-le imediat,
șmecheriile!…” El, care la început uita să poarte cascheta, acum n-o
mai lăsa deoparte.
Într-o seară, s-a certat cu Bastien pentru că amândoi voiau să
spele podeaua sufrageriei, și Doudou i-a despărțit. Domnișoara
Rakoff susținu că îngrijirea localului îi revenea de ani de zile lui
Bastien, dar că se putea avea în vedere să i se încredințeze lui Ludo
cea a parcului. Greblă terasa și aleile, greblă mult și bine până
scoase din pământ rădăcinile enorme pe care voi să le grebleze la
rândul lor, dezrădăcinând pini care puteau să cadă și să ucidă pe
cineva; Ludo fu scos din serviciu.
Veni vizita medicală și controlul dentar. Doctorul Waille,
psihiatrul obișnuit al Centrului Saint-Paul, îl supuse diferitelor teste
și notă pe fișa lui: „Copil debil instabil și imatur, agresiv cu
intermitență, nesociabil: se impune supravegherea într-o instituție
specializată”.

De la încăierarea din sufragerie cu Odilon, copiii îi acordau lui

Ludo un respect plin de teamă. Pereții lui bălțați ca un sanctuar
incaș îi încântau. Cadeții șterpeleau farfurii pline cu mâncare și
veneau să le depună aburinde la ușa lui. Îi salutau apariția cu
aplauze; se întorceau spre el când domnișoara Rakoff punea
întrebări.
Acest imperiu crescând pe care el nu-l revendica îl făcea pe
Odilon să se înfurie văzându-se jefuit de prerogativele lui de șef.
Oricât de mult a scotocit, a spionat, și-a dublat vigilența, nimic nu
găsea nimic de turnat despre Ludo. Se fofila în fiecare seară până la
el ca să soarbă un sirop de rodii cu apă, plescăind din limbă ca la
degustarea celui mai bun coniac. „Excelent sirop… Ce culoare și ce
buchet!”
Ludo îl asculta supus cum bârfea, cum ținea discursuri despre
muzică și chinuind ca pe niște petale termenii de specialitate scăpați
de sub puterea gravitației inițiale și căzuți în haos. El nu mai vorbea
nici despre submarin, nici despre armoniu, nici despre Tatav.
Uneori, Odilon se întrerupea brusc. „Este interzis să pictezi pe
pereți… eu n-o să spun nimic, dar alții… fetele… Din fericire, ele nu
pun piciorul la noi!…”
Fetele. Era clar că îl adoptaseră pe Ludo, dar nu îndrăznea să se
ducă să le vorbească. Surprindea uneori privirea gânditoare a lui
Lise oprită asupra lui. Și ea îl spiona. Se descurca să-l urmărească în
parc, și își făcea simțită prezența fără să-l abordeze. El primea
pietricele, auzea râsete, dar nu vedea pe nimeni. Apărată de ceilalți,
la capelă sau în sala de mese, ea îndrăznea să-i zâmbească. Și Ludo,
aproape în fiecare zi, găsea sub pernă pastile de tuse, panglici
multicolore sau ouă minuscule făcute din miez de pâine. Primi și o
batistă albă ca un bilețel de amor tăcut. Pe pereți, înconjurând
portretele ascunse, înfloreau – desenate cu creionul roșu –
îmbrățișări și buze.
Maxence nu părea păcălit de schimbările survenite în
comportamentul lui Ludo. Seara aștepta ca Odilon să plece ca să se
arate. „Nu mai ești ca înainte, zicea vocea lui plângăreață. Știu eu…
Nu mai ești ca înainte. – Cum eram înainte?” răspundea Ludo.
Celălalt depărta brațele a neputință. „Oh, nu știu… Când ai venit,
mi-am revăzut casa. Era acolo mama, și apoi sora mamei, aleea cu
hortensii, la stânga cotețele, și apoi terasa deasupra lacului unde
după-amiaza mâncam biscuiți cu scorțișoară… Și apoi era acolo
mama… – A mea, i-o reteza Ludo, face dulceață de mure… îmi
aduce mâncarea la pat… Și eu sunt cel care conduce mașina…”
Maxence era fiu unic, orfan. Fusese foarte fericit să schimbe cu
Ludo amintiri dintr-o copilărie pe care niciunul, nici celălalt nu o
trăise niciodată.

Noaptea, Ludo își redescoperea natura, sub cerul liber. Știa după
voci și după scârțâitul somierelor cine dormea, cine era încă treaz și
dacă somnul copiilor era destul de profund pentru ca el să poată
ieși. Dar adesea se întâmpla să găsească ușa închisă în fundul
coridorului, și trebui să renunțe.
De altfel, nu era singurul care mișuna prin întuneric cu pasiune.
Nopțile de la centru își aveau rătăcitorii lor, nomazii, și, dacă acei
copii moleșiți de sedative se legănau în brațele lui Morfeu, stingerea
părea să dea frâu liber demonilor din locatarii așa-ziși normali.
Uneori Ludo se întâlnea cu domnișoara Rakoff și începea să o
urmărească. Ea mergea cu pași mari ca și cum trebuia să ajungă
urgent undeva, luând-o pe alei pe care se și întorcea înainte de a
ajunge la capătul lor. Și Ludo, amețit de propria îndrăzneală, nu se
mai temea de ea, visând să oprească această umbră dezarmată care
fredona cântece pentru copii.
Și Fine trăia noaptea. Negrul se ducea la ea de mai multe ori pe
săptămână. Se certau în pat. Unul voia, celălalt nu. Ca Nicole și
Micho. Într-o seară, Ludo rămase stupefiat văzându-l pe Doudou
ieșind pe fereastra după care el însuși stătuse ascuns, fugind de
infirmiera venită s-o întrebe pe Fine prin ușă dacă n-a auzit cumva
niște zgomote.
Dar se întâmpla ca bucătăreasa să nu doarmă în camera ei, și
Ludo se întreba unde-și petrecea noaptea.

Și în seara asta aștepta. Domnea liniștea. Inima-i bătea înfundat.

Luna proiecta frunze și aripioare pe desenele de pe pereți. Calm,
asculta în pădure murmurul vântului de vest, care-i amintea de
ocean. O să mă fac marinar așa cum ai spus acum sunt mai bine… am
ceva care nu merge dar asta se aranjează și când o să vii să mă vezi în luna
iunie nici n-o să-ți mai dai seama că sunt eu. Inspiră adânc, apoi ieși pe
coridor. Era un moment periculos. Să treacă de zona luminată de
veioză și să ajungă în secret în camera lui Odilon, două uși mai
departe. Picioarele goale i se lipeau de pardoseală, trebuia să profite
de sforăituri. Ușa piticului se deschise fără zgomot, și el intră.
Odilon își sugea degetul mare în timp ce dormea, înfășurat atât
de strâns în cearșafuri, încât ai fi zis că e o mumie. Ludo se apropie
de fotoliul unde hainele erau atent împăturite, sub o carte mare de
rugăciuni. Scotoci în vesta roșie în zadar. Buzunarele pantalonilor
erau goale. Se întoarse lângă pat. Cel care dormea scăldat de lună
avea o respirație grăbită și ascuțită ca a unui rozător, culcat pe o
parte cu o mână sub pernă.
Era pentru prima oară când se aventura în timpul nopții până la
el. Era sigur de efectul sedativ al cașetelor dizolvate toate trei în
sucul de rodii, care făcea deliciul piticului. Înaintă până foarte
aproape, se așeză în genunchi și prinse ușor sub pernă pumnul
strâns, pe care îl trase afară. Desprinse degetele crispate de pe cheia
de la coridor, când zări în fața lui doi ochi larg deschiși și
îndobitociți de năuceală, care priveau fără să vadă. Rămase prostit
și înțepenit, cu respirația oprită. Cu un vaiet prelung, Odilon închise
ochii la loc. Uitând de orice prudență, Ludo smulse cheia și ieși.
Deschizând ușa sufrageriei, avu sentimentul puterii, și era gata
să-i scape un strigăt sălbatic. Era liber. Tot Centrul Saint-Paul se
topise în vise, și el se amesteca în noaptea vie. Dădu o raită pe la
iesle, întinse mâna spre umbrele șterse ale mieilor și îl șterpeli pe cel
al piticului, pe care-l înlocui cu un mic schelet de la Tatav.
La capătul sălii de mese, privi indiferent spre ușa care ducea la
fete și se întrebă dacă ar fi putut s-o deschidă cu cheia lui.
Afară îl învălui o adiere rece. Frigul uscat umplea noaptea ca un
parfum. Cerul și pământul se scăldau într-un ocean lunar în care
foșnea pădurea de culoarea recifului. Făcu douăzeci de pași de-a
lungul conacului spre nord și traversă terasa, luând-o pe drumeagul
pe care îl presărase pe ascuns cu ace de pin. Se întoarse când simți
nisipul rece sub picioarele goale. Clădirile se conturau în întuneric,
în noaptea senină. La primul etaj o lumină strălucea.
O luă cu pași mari pe alee, legănând capul și brațele, înghițind
aerul înghețat, fericit să se bălăcească liber și gol fără paznic și
caschetă. Coborî la râu, lăsă pijamaua și mielul pe mal și se scăldă.
Vorbea singur, stropind arinii și săpunindu-și corpul cu apă vie,
apoi înaintă în mijlocul curentului ca să sfideze înecul.
Avea pielea de găină când s-a culcat pe iarbă, cu fața la stele, o
senzualitate fermecătoare îi străbătu pielea. Se tăvăli printre
constelații, îi plăcuseră întotdeauna aceste focuri care ardeau în
noapte fără flacără și fără fum, și nu știa ce sete își stingea la
vederea lor. Cum e vremea în dimineața asta… În fond, ești drăguț,
Ludo… dă-mi tava înainte să se răcească… deci ce ți-ar face plăcere…
poate ești un băiat bun cine știe…
O luă cu pași mărunți spre terenul de tenis. Examină mașina și se
gândi că i-ar fi plăcut mult să-și găsească mai târziu o ocupație în
mecanică. Portbagajul era gol, puse în el mielul piticului, apoi simți
ca un pachet din pânză sub degete. Era o pereche de pantaloni uzi,
făcuți ghem. Întorcând buzunarele pe dos, descoperi o hârtie
împăturită cu grijă.
Tot nu-i era somn. Urcă spre conac și ajunse la terasă, chinuit de
amintirea lui Fine îmbrățișându-l pe Doudou. Merse de-a lungul
fațadei, se ascunse sub fereastra ei și își strecură privirea printre
obloane. Umbrele se încălecau transformând forme și culori. Pe una
dintre măciuliile patului pierdut în întuneric părea să plutească o
meduză, și Ludo recunoscu cea mai celebră caschetă din Centrul
Saint-Paul: cea a lui Gratien. Nu mai distinse nimic altceva, și o luă
la fugă cu inima strânsă.
Odilon continua să doarmă când îi puse cheia de la coridor sub
pernă. Intră la Gratien, găsi patul desfăcut, dar gol și se întoarse în
camera lui epuizat. Simțea nevoia să stea la căldură, să plângă, să
vorbească. Să se ducă să-l întrebe pe Maxence dacă mama lui îi
punea ventuze când era răcit. Scoțându-și pijamaua murdară de
nisip, făcu să zboare bucata de hârtie găsită în mașină. Era un bilet
scris de mână, rupt pe lungime din cauza umezelii, și doar partea
din stânga era lizibilă.

Înțelege Bruno, dragă, că eu

unde sunt frumoasele tale prom
și iată că s-au făcut trei ani de când tu re
 momentul de a spune Louisei adevărul.
Tu ești bărbatul și ofițerul
plăcea atât de mult să îmbrac uniforma ta.
sacrific viața mea ca să mă ocup de cop
s-o faci să sufere îți repugnă
cadeții după o despărțire
și că ai fondat Centrul Saint-Paul
iubirea pe care ne-o jurăm în fiecare
te-ai decis în fine să-ți ții angaj
de la altcineva care să-i spună adev
ești viața mea, dragostea mea, pas
a ta Hélène care te iu

Se culcă pe jos ghemuit și închise ochii. Toată lumea se iubea,

părinții își iubeau copiii, Fine îi iubea pe Doudou și pe Gratien,
domnișoara Rakoff scria scrisori de dragoste, numai el nu fusese
iubit, niciodată, numai el rămânea singur mereu. A doua zi
dimineața, dubla afacere a scheletului și a mielului furat puse
centrul pe jar. Domnișoara Rakoff îi interogă pe copii unul câte
unul. La fel ca restul, Ludo rămase mut. Piticului îngrozit de această
magie neagră îi sugeră că, fără îndoială, comisese un păcat mortal,
minciună sau furt, și că mielul lui nu va apărea decât după ce crima
va fi mărturisită.

La începutul lui mai, enervarea pricinuită de primele călduri

puse stăpânire pe Centrul Saint-Paul. Canicula se transforma în
furtună, aversele eliberau nervii, copiii priveau zăcând deasupra
pinilor un cer uscat, brăzdat de fulgere lipsite de putere.
În timpul meselor, fetele se băteau pentru fleacuri, izbucneau
răzmerițe neînsemnate care trebuiau imediat reprimate.
Domnișoara Rakoff autoriză purtarea ținutei estivale și, profitând
într-o zi de faptul că atmosfera era deosebit de apăsătoare, exorciză
căldura printr-un expozeu despre Sahara, urmat de un film. Se
vedeau colibe pietrificate, oaze secate, străini arși de furtunile solare
care făceau ravagii într-o regiune supranumită Țara însetată… Și
adăugă imediat cât de norocoși erau copiii cărora nu le era niciodată
sete. Pledoaria se încheie cu o degustare de apă proaspătă; era ora
două după-amiaza.
Spre seară, păru evident că Maxence dispăruse. Tot centrul fu
mobilizat ca să-l găsească. Sub conducerea lui Fine, a domnișoarei
Rakoff și a lui Doudou, trei echipe ușor speriate luară teritoriul la
cercetat, atât parcul, cât și conacul. În zadar. Infirmiera,
imaginându-și în cel mai rău caz o fugă, se hotărî să anunțe poliția.
În clipa aceea, prin fereastra deschisă îl auzi strigând pe Ludo.
Chemarea venea dinspre terenul de tenis, și ea ajunse imediat după
Doudou, care se agita deja în spatele mașinii. Pe podea, în praf și în
căldura sufocantă, între cele două banchete, zăcea o formă umană.
„Repede, strigă ea, scoateți-l!”
Fu scos afară un soi de sarcofag din țesături. Era Maxence.
Leșinat. Înfășurat în trei pături. Îmbrăcase toate hainele de iarnă,
ciorapii, pantalonii, puloverele, mănușile, fularele și avea fața
acoperită de două căciuli passe-montagne3, puse invers una față de
cealaltă.
Își recăpătă cunoștința în sufragerie după un păhărel de carcalete
și le zâmbi prietenos celor strânși în jurul lui. Domnișoara Rakoff îl
întrebă ce l-a apucat. Maxence răspunse că pe viitor voia să se
exileze în Sahara, dar că mai întâi trebuia să se familiarizeze cu
climatul.

În cele din urmă, Ludo nu se mai arăta duminica. Toți acei

părinți, dintre care niciunul nu era al lui, îl făceau să devină

3 Căciulă de lână care se trage peste cap ca un ciorap, lăsând liberi doar
ochii și nasul și care acoperă eficient fața, gura și gâtul împotriva gerului
și a viscolului. (n. red.)
melancolic. Rămânea singur în camera lui, culcat pe jos, cerceta
carnavalul lipsit de bucurie pe care-l întinsese pe pereți. Inventa
feerii, citea cărți pe care Fine i le aducea la întâmplare din biblioteca
colonelului, loc blestemat de domnișoara Rakoff. Erau Micul prinț, o
Teză de chirurgie dentară despre ortodont față în față cu bolnavul și
Plimbarea sudaneză a Suzanei. Admira toate aceste cuvinte sibilinice și
mai misterioase decât astrele nopții.
Sub pretextul că-l avertizează amical, Odilon îl amenința:
„Lectura este interzisă la Saint-Paul. În afară de Lucien.
Enciclopediile, da, dar nu lectura. Imaginează-ți că te prinde
domnișoara Rakoff. Sau că cineva îi spune… O fată, de exemplu!…”
Și scutura violent mâna ca și cum și-ar fi zvântat-o.
„Și mielul tău, răspundea Ludo, este în iad?”
După ce plecau familiile, la căderea serii rătăcea prin parc,
adulmecând magnetismul lăsat în urma lor de vizitatorii pe care-i
invidia ca pe o rasă privilegiată.
Veni și ziua lui cea mare. Soarele încă nu se înălțase când el își
terminase deja toaleta, și, când Fine deschise ușa coridorului, în
zori, el era deja acolo, postat sub veioză, cu un buchet de ciuboțica-
cucului în mână. „Este pentru mama, spuse el pe un ton agresiv.
Așa o să înțelegeți că e fotografia mea…”
Speră până seara, în picioare lângă poartă, fără să mănânce,
luptând contra intuiției că ea nu va veni, neputând să renunțe să
privească cu drag Renaultul Floride albastru-deschis și să creadă în
minunea cu care se mai păcălise o dată.
La ora nouă îl văzu apărând pe Micho, singur. Toți părinții
plecaseră. Ludo îl privi fără plăcere. Evenimentul nu se încă\ dra în
cercul magic al unei așteptări întreținute cu iubire cincizeci și una
de zile. Nu întrebă nici măcar dacă Nicole și Tatav erau acolo.
Mecanicul era beat.
„… Iată-te, drăgălașule! îngăimă el. Ah, la, la! Dacă e cineva
drăgălaș, tu ești ăla…”
 Se bălăbăni printre mesele așezate afară și, duhnind a alcool, se
înduioșă până la lacrimi în fața copiilor pe care un străin atât de
zgomotos îi nedumerea.
„… Și voi copii, la fel, sunteți ai naibii de drăguți!…
Drăguți cum nu mai sunt alții… Cu caschetele voastre, uite, cu
aerele voastre și cu micile voastre zâmbete, îmi sunteți dragi…
Chiar dacă sunteți puțin într-o doagă, n-are importanță! E oricum
mai bine decât să aveți o blestemată de nevastă care nici măcar nu
merită să aibă drăgălașul pe care îl are!…”
Îl luă pe Ludo de umeri și îl arătă către auditoriu.
„Pentru că de ăsta, vreau să vă spun că ăla care se atinge de un fir
de păr de pe capul ăstuia… cu mine are de-a face!…” Domnișoara
Rakoff veni să-și întâmpine vărul, făcându-se că nu observă că e
beat.
„Nu știu dacă-i cunoști pe Fine și pe Doudou, asistenții mei…
Micho strânse mâna negrului și declară că în armată pușcașii
senegalezi erau singurii care nu trăgeau chiulul.
„Sperăm să vă vedem mai des de-acum înainte, spuse
bucătăreasa înțepată. Nu-i așa, Ludo?…”
Acesta din urmă părea că și-a pierdut glasul, când, din spate, se
apropie Maxence.
„A, a veni familia ta, făcu el cu o voce concentrată. Începeam să
mă îngrijorez. Mama ta este aici?…
— …Dar tu?”… răspunse Ludo.
Odilon îi povesti lui Micho că fiul lui făcuse progrese imense de
când venise la Saint-Paul.
„Ah, asta-i adevărat, căzu de acord mecanicul. N-aș ști să spun
de ce, dar s-a schimbat. A și crescut. E ca fasolea, crește în
lungime…”
Îl apucă pe Ludo de gât.
„Știu foarte bine ce vrei să mă întrebi! Nu sunt nebun… Vrei să
știi de ce Nicole n-a venit, și Tatav la fel!… Știam foarte bine c-o să
mă întrebi, dar nu e așa grav, și apoi, eu sunt aici.” Rânji. „Mama
ta… are ceva în cuptor… un alt micuț! Nu trebuie tulburată…
Totuși, nu s-a umflat… A, asta nu! Ca o viespe… mă rog!… Și Tatav
are examene, nu știu prea bine la ce, au zis să-ți dau un pupic. Dar
te bucuri să mă vezi, nu? îți face plăcere să-l vezi pe Micho?…”
Ludo aprobă stângaci, păru că ezită, apoi cu ochii în zare declară:
„În iulie e vacanță… toată lumea pleacă… trebuie să mă întorc
acasă!…”
Micho îl bătu prietenește pe burtă și răspunse ca și cum era
mulțumit că poate da o veste bună:
„Ah, chiar așa! Iată o întrebare bună. Îmi face mare plăcere să-ți
spun că o să vii acasă, și chiar repejor!…”
Apoi se întoarse spre ceilalți:
„Și voi la fel, copii, o să veniți la mare. Toți la mare cu drăgălașul
meu, toți la scăldat. Și, dacă Nicole nu e mulțumită, e tot aia!…”
Micho luă cina cu domnișoara Rakoff și cu Ludo, care nu mâncă
nimic. Voia să știe totul despre iesle și jura că e cea mai bună idee de
care auzise vreodată. „Asta lipsește la Buissonnets. O iesle în cămin.
Plină cu miei ca niște cicliști de curse!… Nu spune!… Dacă mama ta
ar ști că sunt aici, ce tămbălău ar fi!…” La desert începu să sforăie.
Fine îi pregăti un pat pliant într-un colț al sufrageriei, unde adormi
promițând că o să-i învețe pe copii petanque, a doua zi dimineața.
Plecă în miez de noapte, ca un hoț.

În timpul săptămânii, Ludo primi o scrisoare de la Nicole,

semnată și de Tatav și de Micho.

Les Buissonnets, 6 iunie

Dragă Ludovic,
Nu ne trimiți vești prea des. Verișoara ne ține la curent și
suntem mulțumiți că-ți merge bine. Eu sunt foarte obosită. O
răceală teribilă de aprilie din cauză că vântul a suflat fără
 încetare. Și apoi doctorul a spus că am nevoie de odihnă. Deci
nu trebuie să fii egoist și să vrei mereu să vin. Nu trebuie să-l
obligi pe Micho să facă toate drumurile astea, pentru că nu mai
este așa de tânăr. Trebuie să te gândești și la alții și la necazurile
pe care le au. Acum s-a făcut cald și mâncăm afară. Bine, îți
trimit un pachet și te sărut.
Nicole.

Și eu te sărut și, e adevărat, mai trimite-ne vești.

Micho.
În curând îmi iau permisul de conducere. Tata m-a pus să
conduc Renaultul Floride în pădure. În pachet îți trimit gumă
de mestecat, pentru că eu tot n-o mai mănânc.
Tatav.

Ludo își petrecu două zile citind scrisoarea, cu inima și cu

privirea sfâșiate.
Duminica următoare, o ajută pe Fine să scoată mesele și rămase
pe terasă cu toți copiii. Era cald, mirosea a rășină. Familiile veniseră
în număr mare, domnea o atmosferă de chermeză, domnișoara
Rakoff se plimba încântată pe alei, la braț cu doamnele.
Ludo se lăfăia în acest cortegiu de familii parfumate, cărora le
pândea gesturile și secretele. Ca un călător solitar care nu se poate
împiedica să spere că întâlnește în mulțime un cunoscut, privea
fiecare mamă cu ochi rugători: dacă l-ar fi luat de mână, ar fi urmat-
o pe întâia venită.
„Tu cine ești? îl întrebă o femeie tânără și frumoasă, intrigată de
atitudinea lui.
— Ludovic”, răspunse el stângaci.
Ea râse și îl mângâie pe obraz.
„E un nume fermecător… Vorbești bine și ești mare… Ești
mulțumit?…”
Avea părul blond și strălucitor ca al lui Nicole odinioară.
 Lăsând capul în jos, observă că din nou nu și-a legat șireturile,
apoi începu să plângă atât de firesc, încât ea îl apucă de umeri, și el i
se abandonă în brațe. Era mama lui Aliette, o mongoloidă cu care se
întâlniră. Văzând-o pe tânăra femeie mângâind copilul, ai fi zis că
ea era cea în suferință.

Seara, domnișoara Rakoff dădu stingerea și apoi intră în camera

lui Ludo, care tocmai îl alungase cu duritate pe Odilon. Așezat pe
jos, își trasa linii roșii în palma dreaptă, cu carioca.
„Ar fi trebuit să fii în pat… Și eu care veneam pentru prima oară
ca să te laud.”
Ea închise ușa și își trecu privirea înduioșată peste pereți.
„Ia uite!… O să ajungi pe tavan dacă mai continui așa!… A fost o
zi foarte reușită, toată lumea a fost încântată. Într-o zi, bietul teren
de tenis o să se scufunde… Colonelul n-ar fi acceptat niciodată să fie
transformat în garaj…”
Vorbea rar, lăsând pauze lungi între propoziții; un soi de lene îi
făcea vocea mai greoaie.
„Sunt terminată… suspină ea așezându-se pe marginea patului.
Unde rămăsesem? Ah, da, voiam să te felicit pentru atitudinea ta de
astăzi. Înainte erai mult mai sălbatic. A început să-ți placă la noi?”
Tonul deveni pedant:
„Centrul este o singură familie… Dacă spun Ludovic este copilul
nostru înseamnă că Ludovic este copilul Centrului Saint-Paul, unde
are frați și surori și unde toți părinții care vin sunt și părinții lui.”
Ludo ridică fruntea, zări genunchii domnișoarei Rakoff, care își
trecu un picior peste altul cu un zâmbet.
„Nu e adevărat… făcu el ursuz. Eu sunt copilul mamei mele și
atât.”
Ea râse spart.
„Să vorbim despre mama ta!… Ar fi putut să te învețe să fii
politicos!… Și apoi, dacă chiar vrei să știi, eu le scriu părinților tăi în
fiecare săptămână. Dacă ei nu vin, nu sunt eu de vină. Se pare că e
însărcinată… Mare lucru! Doamna Prade este însărcinată și n-a
lipsit în nicio duminică… Doamna Bernier este însărcinată și vine
mereu printre primele…
— Nu-i adevărat, strigă el înfruntând-o.
— …Doamna Massena, cu tot astmul ei, vine măcar de două ori
pe lună… Domnul Mafiolo locuiește la cinci sute de kilometri și
vine în fiecare săptămână să-l vadă pe Gratien… Toată lumea are
probleme… dar mama ta, scuză-mă, n-am văzut-o niciodată! Așa că
mai scutește-mă cu ea și…
— Și tu!” i-o reteză Ludo violent.
Zvârli carioca și se ridică în picioare.
„Dar ce te-a apucat!” strigă infirmiera, scoasă din fire.
Ludo o privi crunt, din cap până-n picioare, oprindu-se la coafura
și la unghiile prea îngrijite.
„Și tu ești la fel ca mine, spuse el venind foarte aproape de ea,
nici la tine nu vine nimeni. Nu ai nici copil, nici bărbat, nici iubit.”
Și, dintr-odată, ca și cum se rușina singur de propria descoperire,
mormăi cu un aer scârbit:
„Și apoi ai părut cărunt de tot. Ești o babă”.
 XII

…O babă!… Copilul redeschisese rana. Amintirile se scurgeau ca

sângele.
Domnișoara Rakoff se răsucea în pat. Plasa de fier scârțâia.
Noaptea scârțâia. Degeaba închidea ochii, supărarea nu-i dădea
pace. O algă roșie care-i scotocea prin nervi. Corpul îi ardea. Corpul
ei bătrân… Erau departe timpurile când colonelul intra în camera ei
și aprindea toate focurile stinse fără să se rostească un cuvânt.
Rapiditate și siguranță: la celălalt capăt al conacului, soția oficială își
aștepta bărbatul.
Cât era ceasul?… Cel puțin ora trei. Nu se demachiase, o mânca
nasul. Îi era prea cald. Patul zdrăngănea. Bruno zicea că are
impresia că face dragoste în armură. În seara asta uitase să pună
ordine în iesle, dar Ludovic nu pierdea nimic așteptând. Regreta că
l-a plesnit. O să creadă că s-a simțit jignită.
Părul cărunt!… O bătrână!… Uitase ridurile, cutele de la gură,
obrajii căzuți, gușa de sub bărbie, pielea fără strălucire, sânii fleșcăiți
și talia îngroșată pe care o strângea într-un bolero care o sufoca:
imbecilul nu văzuse nimic!
Se ridică. Peste pijamaua colonelului pe care și-o însușise, așa
cum își însușise și izmenele din finet și papucii, își trase capotul; își
luă lanterna și coborî scara cufundată în întuneric.
În sala de mese era liniște. Lumină pereții la întâmplare, în jurul
ieslei unde portretele violent colorate ale străinilor se aliniau într-o
galerie de rânjete. Opera lui Ludovic trona peste celelalte: smulse
foaia și o făcu ghem cu un râs amar. O să înceapă prin a interzice
elucubrațiile picturale ale acestuia! în privința vizitelor, n-avea
decât să mai aștepte…
Pe terasă era mai cald, mai apăsător, din cauza umidității atât de
dragi țânțarilor. Nu era o noapte de coborât la râu… își amintea
ziua când Bruno o luase cu barca; puțin a lipsit să nu se răstoarne.
Probabil că barca putrezea pe undeva pe sub arini.
Se întoarse, făcu încă o dată turul sălii și, trecând prin fața
dormitoarelor băieților, răsuci automat mânerul. Ușa nu era
încuiată. Trebuia să se întâmple într-o zi, Odilon uitase! în același
timp, imbecilul de negru renunțase să mai verifice. Ce-o să-i audă
lui urechile mâine!… Din fericire, avea legătura de chei la ea. Băgă
cheia în broască, și apoi se răzgândi, împinse ușa și se strecură pe
coridorul întunecat.
Trebui să bată îndelung la ușa lui Doudou ca să primească un
răspuns.
„Iartă-mă… știu că e târziu, spuse ea rămânând în prag. Dar știi
că ușa de la coridor nu e încuiată?
— Nu, domnișoară Rakoff.
— Nu vă felicit pentru asta! Vă aduc aminte că avem aici copii
care au fugit și somnambuli.
— Da, domnișoară Rakoff.”
O etuvă… Căldura și mirosul erau înăbușitoare, nu se vedea
nimic. Auzea doar o respirație șuierătoare și tic-tacul unui
deșteptător mare.
„Discutăm mâine despre asta, acum te las… Și mai aerisește, nu
miroase prea bine la tine!”
Nu se mișcă.
„… Hai, Doudou, o durere de dinți nu mă lasă să dorm… Ai
cumva Glifanan?
— Nu am Glifanan, mormăi după o tăcere. Nu, nu Glifanan. Am
aspirină.
S-ar fi zis că invocă niște divinități.
„Aspirină la dureri acute…
— Eu am doar aspirină, asta-i tot.”
Nu se vedeau, dar vocile li se amestecau în întuneric.
„Dar o gauloise, Doudou… ai cumva o țigară?
 — Bineînțeles că nu, domnișoară Rakoff, mormăi el, e interzis.”
Părea îngrozit.
„Dar atunci ce miroase atât de tare la tine?
— N-am țigări, domnișoară Rakoff. Colonelul a interzis.
— Haide, nu face pe prostul, Doudou, colonelul știa foarte bine
că fumezi pe ascuns… Și nu uita că am douăzeci de ani de spital în
spate… Hai, aprinde lumina și dă-mi o țigară.”
Se auzi un oftat lung, apoi o lampă acoperită cu ziar și pusă
direct pe jos răspândi o lumină intimă la căpătâiul patului. Zări mai
întâi o oală de noapte borțoasă. Ochii negrului clipeau orbiți și
înspăimântați. Dormea gol. Îi vedea pieptul păros. Picioarele îi
ieșeau, de-o parte și de alta, de sub o piele de oaie pe care o ținea pe
el ca o femeie surprinsă la toaletă. Un zâmbet tâmp i se lățea pe
buze.
„Fii atent… spuse ea jenată, sunt prima care ia aspirină pentru
așa ceva.”
Începea să se enerveze. Inima îi bătea prea tare, nu nimerea
cuvintele. Oare câți ani avea el acum? Ca ea, vreo cincizeci…
întotdeauna îi fusese silă de el, de mirosul și de culoarea lui. Dar
dintr-odată i se făcuse frig. Murea de dorința de a se strecura lângă
el sub pielea de oaie, la căldură, și să-l întrebe, lipită de el, dacă era
adevărat că era bătrână și terminată.
„… Evident, dacă n-ai țigări…
— Am țigări de foi, se grăbi el, țigări de foi Murați.”
Era evident impresionat de tulburarea pe care o simțea în vocea
ei. Arătă spre comodă, încercând să se scoale. Domnișoara Rakoff
apucase deja pachetul de biscuiți sub care se ascundeau țigările.
„Să-ți dau una?…
— Nu-i adevărat, nu fumez pe ascuns… câteodată, când și când.”
Întinse mâna cu palma deschisă, ca un cerșetor. Ea contemplă
palma asta mare neagră și roz, de care avea poftă să-și lipească
gura.
 „Și chibriturile?”
El luă de pe jos o cutie albastră, lăsată la bucătărie.
„Ei, bravo! făcu ea apucând-o, sunt chibriturile centrului. Dacă ai
nevoie, cere!”
Ea se lăsă să cadă pe taburet, aproape de lavabou, duse țigara la
buze, scoase un fum lung și cenușiu și inhală cu suavitate. Se simțea
mai bine. Îl privea pe Doudou. Își pusese țigara în gură,
neîndrăznind să ceară foc.
„Oh, scuză-mă, Doudou!” râse ea complice și se ridică.
Patul nu era decât o saltea aruncată pe jos, ea voi să se aplece, dar
în cele din urmă trebui să se așeze ca să apropie chibritul. Mâna
negrului o atinse ușor pe a ei și ghidă flacăra.
„Când te dor dinții, se bâlbâi ea, cu vocea alterată, nimic nu e mai
bun ca tutunul… Colonelul, în pofida regulamentului, era un mare
fumător… Dar pipa e mai puțin nocivă… îți plăcea colonelul
Moissac?… Vreau să spun, îl iubeai?…”
Ce eliberare în verbul „a iubi”.
„Da, domnișoară Rakoff.
— Știi, Doudou, acum, că sunt bătrână și mă gândesc la toate
astea… văd lucrurile altfel. Cu trecerea anilor, devenim, să zicem,
lucizi.”
El se ridicase pe pernă, mai sigur pe el. Acum ochii lui îi căutau
pe cei ai domnișoarei Rakoff, care luase aerul unei mironosițe.
„Oare sunt chiar bătrână?…”
Întrebarea părea că nu se adresează nimănui, așa că el nu
răspunse.
„Spune drept, Doudou, sunt chiar bătrână?…”
— Nu, domnișoară Rakoff.”
Nu avea aerul că e prea convins, animalul!
„Deci țineai la el…
— Da, domnișoară Rakoff.”
Îngrozitor accent… Vocea colonelului era atât de distinsă. Cum
arăta negrul ăsta mare ascuns sub pielea lui de oaie, fumând țigări
infecte: ai fi zis că-și fuma unul dintre degete!
Se întoarse pe taburet.
„Și eu țineam la el… Mă rog, chiar l-am iubit. Vezi, era un bărbat,
unul adevărat. Cu simțul datoriei, cu simțul valorilor și atât de loial
și de credincios… De un egoism adorabil, ca toți bărbații!…
Nevastă-sa l-a terminat.”
Nu mai vorbea cu Doudou, ci cu amintirile ei prin intermediul
lui.
„Îi revăd mereu figura, când am sosit aici. Avea niște ifose… Nu-l
scăpa o clipă de sub papuc… Era geloasă, pricepi… își imagina că
între colonel și mine… E adevărat că eram prieteni, că ne
respectam… Sigur, colonelul era seducător, eu eram tânără…”
De ce o privea așa?… Avea un aer consternat. E adevărat că
trebuie să fi fost reușiți amândoi, cu țigările lor! El, complet gol în
pat, cu pupilele mărite, ea în halat pe un taburet șchiop, cu papucii
colonelului în picioare.
„Și tu, Doudou, tu ce făceai în tinerețe?
— Colonelul știa toată povestea. Lucram la fabrica de zahăr, când
celălalt mi-a sărit în spate cu cuțitul, și apoi eu…
— Este adevărat, e adevărat, povestea aia nenorocită, să nu mai
vorbim… Și nu te-ai simțit niciodată puțin singur, nu te-ai gândit
niciodată la însurătoare?
— A, nu!… Asta, nu… Ca să te însori e nevoie de iubire!”
Ce știa despre dragoste, tolomacul ăsta?… Cum s-a descurcat
atâția ani?… Dorința probabil că i s-a înfipt sub pielea neagră și cu
timpul s-a pierdut, și ea crezuse că o să se piardă într-o zi, că o să
adoarmă fără să mai vrea să se lipească de alt trup. Nu contează al
cui.
„Ei, bine, te las”, oftă ea ridicându-se, deși n-ar fi vrut.
Privind de-a lungul pereților, descoperi niște cârpe pictate.
„Eu le-am făcut, spuse mândru Doudou. Pictez noaptea.
 — Și cârpele de unde le-ai luat?
— De la bucătărie, domnișoară Rakoff. Dar sunt cârpe vechi,
uzate toate, sunt…
— O cârpă, dragul meu Doudou, cu cât e mai veche, cu atât e mai
bună. Așa că o să te rog să renunți la operele de artă…
— Dar pictez străini, domnișoară Rakoff, cum fac și copiii.
Ea părea plictisită.
„Străinii tăi sunt negri, nu mă interesează. Ai grijă mai bine să
încui ușile cu cheia. Și mulțumesc pentru țigară.”
După picarea ei, Doudou se scărpină furios pe piept și pe pulpa
piciorului drept care îl mânca de ceva timp, întrebându-se dacă nu
primise vizita unei fantome.

Săptămâna trecu. Domnișoara Rakoff se purtă distant cu

Doudou, rece cu fetele și de o drăgălășenie șfichiuitoare cu Ludo.
Acesta le scria separat mamei sale, lui Tatav și lui Micho. Ea
refuzase să-i expedieze scrisorile dacă nu-i plătea timbrele. El scoase
trei monede de cinci franci din ciorap și veni să i le pună pe birou.
Ea îl trată ca pe un hoț, îi confiscă banii și, în privința scrisorilor, să
nu-și facă iluzii că o să le trimită în condițiile astea.
„Și fotografia mea? ceru el dintr-odată.
— Care fotografie?
— Cea a mamei mele. Odilon mi-a spus că era a mea. Și că v-a zis
și dumneavoastră că era a mea.”
Îl privi cu răutate și suspicioasă.
„Doar nu-ți imaginezi că o să ți-o dau?… Mai bine vorbește-mi de
mielul furat. Poate s-a întors singur în șemineu!… Dacă-ți vrei
fotografia, mărturisește tot, și mai ales de unde ai banii!
— Mama mi i-a dat.
— Mincinosule! Mama ta nu ți-a dat niciun bănuț. De altfel, e
foarte ușor de verificat acum, pentru că aveți telefon acasă.”
Ea întinse mâna spre aparat, răsfoi un carnet gros, formă un
număr. Când îi răspunse o voce, îi zâmbi lui Ludo.
„Alo?… Cu doamna Bossard, vă rog… Ah, tu ești, Nicole… Aici
verișoara voastră Hélène Rakoff, de la Centrul Saint-Paul… Da…
Nu, nimic grav, liniștește-te… Nu, voiam doar să lămuresc o mică
problemă în legătură cu Ludovic… Nu, deloc… E adevărat că i-ai
dat o sumă de bani?… Nu!… Așa credeam și eu… Banii sunt
interziși la centru și… Cum? Monedele tale de cinci franci au
dispărut înainte de plecarea lui?… Nu, e vorba de o hârtie, și
totuși!… În cele din urmă poate i-a dat-o Micho… Eu, asta e, îți
mulțumească mult… Poate vrei să-i spui două cuvinte, este chiar în
fața mea?… Da, înțeleg… Bineînțeles că înțeleg… La revedere… Și,
sper, pe curând.”
Închise, îl privi pe Ludo și aruncă monedele, ca pe niște zaruri pe
birou.
„E clar! Ce vârstă are mama ta?
— Nu știu, răspunse el cu deznădejde.
— În orice caz, are o voce tânără. Ai reușit s-o auzi?
— Când vine să mă ia?” șopti el.
Domnișoara Rakoff își împreună mâinile cu un zâmbet
seducător.
„Sigur, foarte curând, de săptămâna viitoare începe vacanța.
Bineînțeles, dacă te las să pleci… Poți să te consideri fericit că n-am
zis nimic despre… monede… E brunetă, blondă?
— Acum și-a tăiat părul. În fotografie nu e tăiat.
— Nu e o bătrână, dacă înțeleg bine!… în fine, asta nu e tot, banii
furați rămân la mine. Și bineînțeles că pretind și restul… prăzii tale.
O să am grijă să fie scăzută din taxa pentru internat.”
Seara, Ludo dădu un sfert din monede domnișoarei Rakoff. În
ciorap îi mai rămâneau o sută de franci.

Duminica următoare văzu întorcându-se acasă majoritatea

copiilor. Nu păreau deosebit de încântați că se depărtează de
Centrul Saint-Paul și își luau adio de la Ludo destul de morocănoși.
Antoine se ascunse într-un copac, cu mielul în brațe, ca să-și
împiedice părinții să-l ia. Un șofer în livrea veni după Myriam, la
volanul unei somptuoase mașini americane. Aproape fu nevoit s-o
oblige pe fată să urce.
La mijlocul lui iulie nu mai rămăseseră decât vreo zece interni
speriați că sunt atât de puțini, jigniți în pudoarea lor gregară și
deasupra cărora zilele pluteau ca o haină prea largă.
Ludo se aștepta în fiecare zi să-i vadă venind pe ai săi, și în
fiecare zi domnișoara Rakoff îi spunea să fie gata de plecare.
Activitățile se desfășurau cu încetinitorul, fluierul se auzea mai
rar, pinguinii fuseseră îndepărtați, infirmiera mergea cu brațele
goale. Îi ținea pe copii ocupați cu grădinăritul și cu culegerea florilor
de pe marginea șanțurilor. Ecoul răsuna în sala de mese goală;
aveau la masă oranjadă și bunătăți la desert; în iesle mieii erau toți
egali; orele de muzică nu se mai țineau decât atunci când ploua.
Ludo pândea intemperiile.
Întâlnea adesea privirea lui Lise întoarsă spre el. Pereții lui erau
în continuare zona închisă a unei mesagerii sibilinice între ea și el: o
șuviță de păr negru în care era înfășurată o pietricică, două fire de
iarbă înlănțuite formând două inele. Primi o scrisoare de la Micho.

Dragul meu Ludovic,

Să știi că sunt foarte supărat de ceea ce am aflat. Verișoara a
scris că tu ești cel care a luat monedele de cinci franci din
pușculiță. Mamei tale nu-i venea să creadă, nici eu nu eram
prea sigur, dar oricum e neplăcut. Se pare că le dai de furcă și că
nu ești prea politicos. Ea zice că, dacă lucrurile merg tot așa, n-o
să te mai poată ține și că va trebui să-ți schimbăm locul. Nu mă
îndoiesc că nici ție nu ți-e prea ușor. Nici pentru mine nu e ușor.
Uite că mama ta, care era însărcinată, a pierdut copilul și zice că
a avut prea multe necazuri cu tine. Doctorul i-a zis că mai ales
trebuie să stea liniștită. Așa că nu te mira dacă nu vin imediat;
 oricum, o să vin, dar va trebui să aștepți luna august ca să te
poți întoarce la Buissonnets. Te sărutăm,
Micho.
Îți pun cinzeci de franci. Așa n-o să mai faci prostii.

Așa se făcu, pe nepusă masă, că într-o dimineață Ludo nu se mai

bărbieri. Domnișoara Rakoff își imagină la început că e o neglijență
și îi spuse că semăna cu un țap bătrân. După o săptămână, tot
refuza să se radă, și, cu cât barba creștea, cu atât se închidea mai tare
în el. Sprâncenele pe care multă vreme și le smulsese, începuseră să
crească stufoase. Copiii îi atingeau obrajii când trecea pe lângă ei.
Trecerea în această fază de pilozitate îi modifică și
comportamentul. Știa să rămână nemișcat și ascuns, de-l credeai
absent când de fapt era acolo, și ajungeau să uite de el. Lua micul
dejun tot cu Fine, dar nu-i mai punea întrebări. Privirea lui obosită
de nesomn o urmărea peste tot, privire de judecător sau de amant
suspicios, plină de amărăciune. Devenea agresiv chiar și cu
Maxence. Când acesta se apropia de el ca să mai înșire falsele
amintiri legate de tandrețea maternă, el îi răspundea cu răutate: „Eu
nu știu nimic. Eu nu știu cine e mama mea. Pe mine tatăl meu m-a
crescut…” Coșmarurile îl chinuiau, visa numai prostii. Era acuzat că
ar fi pus mațe de pește în sertarele mamei lui, cearșafurile erau și ele
pline de bucăți de mațe uscate. Sau visa că Nicole era aplecată cu
dragoste peste el când dormea, îi zâmbea cum nu-i zâmbise
niciodată. Atunci începeau să-i cadă părul și dinții, în gura deschisă
apăreau mici găuri sângerânde și, la sfârșit, zâmbetul nu mai era
decât o gaură neagră într-un cap de mort.
Ziua își petrecea timpul scotocind. Inspectase toate colțurile din
parc, cotrobăise fiecare tufiș. Găsise furculițe, căni sparte, un os din
cauciuc ros, barca cu fundul plat a colonelului Moissac, care nu se
vedea de sub arini și era găurită.
Îi scria mamei sale, dar nu-i mai trimitea scrisorile. Dăduse altă
utilizare caietului de catehism: jurnal de bord nedatat în care își
adresa răspunsuri imaginare, colecționa sentimente care îi fuseseră
refuzate.
Își pusese toată speranța în luna august, care se scurgea zi după
zi fără ca vreun semn să sosească de la Buissonnets. Realitatea își
urma ritmul, el auzea înăuntru cuvinte pe care nu voia să le asculte:
îl abandonaseră.
În mâinile lui bătătorite avea dovada: îl abandonaseră. În ochii lui
își vedea mama absentă, fugea de oglinzi, fugea de amintiri și,
învins, fugea de acel adevăr de care era sigur de la naștere: îl
abandonaseră.
În pădure izbucni un incendiu. Mașinile roșii ale pompierilor,
sirenele care urlau invadară într-o după-amiază terasa. Centrul
putea lua foc, trebuia evacuat. La sud se vedeau înghesuindu-se
deasupra pinilor nori negri de fum, un vânt ușor aducea spre conac
un miros de ars. În mașină, Lise se așeză alături de Ludo. Odilon, cu
barometrul în mână, îl implora pe șofer să pornească, Apoi, dintr-
odată, vântul își schimbă direcția, pericolul dispăru și focul
dezorientat se lăsă doborât de furtunurile de incendiu.
Două ore mai târziu, domnișoara Rakoff fluiera sfârșitul alertei și
copiii coborau din mașină. O rugăciune pe terasă unde aerul avea
un gust de pârlit făcu să urce la cer cuvinte de mulțumire. Și seara,
un film despre marile fluvii precedă momentul sedativelor.
A doua zi, sâmbătă, traversând holul, Ludo găsi ușa fetelor
deschisă și se aventură în lumea lor interzisă. Parfumul era dulceag,
locul părea gol. Într-o cameră asemănătoare cu a sa văzu pe pereți
fotografii în culori care reprezentau fețe frumoase de bărbați, sub
pălării de cowboy. Deschise sertarul biroului, răsfoi un caiet învelit
într-o copertă roz. Paginile scrise de mână repetau la infinit același
nume, trasat cu un scris nerăbdător: „Lise”. Erau kilometri de „Lise”
alergând strâns de-a lungul rândurilor, până la sfârșitul caietului a
cărui copertă interioară era supusă aceleiași incantații.
 Se lungi pe pat. Îi apăru mama lui. N-avea decât să închidă ochii
ca s-o întâlnească. O față de demult, în dulceața amintirilor unde
supraviețuiau chemări și voci pe care nu le mai auzea.
Dintr-odată se auzi un râs, dar era singur. Culoarul era gol și
liniștit, la fel de pur ca la venirea lui. Gânditor, ajunse din nou la
intrare. Loviturile îndepărtate ale mingilor pe zgură pocneau încet
în aerul amorțit. Atenția îi fu atunci atrasă de o gaură neagră de sub
scară, o trapă căscată unde se vedeau niște trepte care coborau în
întuneric. Domnișoara Rakoff era plecată cu mașina, Fine și Doudou
se jucau pe terasă cu copiii. Ludo apucă frânghia care ținea loc de
balustradă și coborî.
Ajunse în pivniță; nici nu bănuia că în conac exista o astfel de
subterană. Răcoarea i se prelingea pe gât, aerul mirosea a umezeală
stătută, o picătură de apă lovea ca un tic-tac. Pătrunse într-un tunel
întunecat, se ghidă cu mâna de-a lungul pereților zgrunțuroși.
Liniștea era tulburată de sunete mărunte pe care nu reușea să le
definească. Dădea să se întoarcă din drum, când degetele
descoperiră o clanță de metal, rotundă, pe care o răsuci: o ușă se
deschise scârțâind.
La început nu văzu decât gura de aerisire în formă de semilună și
făcu câțiva pași spre un loc întunecos unde se îngrămădeau niște
hârțoage și niște clasoare aruncate unele peste altele. Se întoarse ca
să iasă, crezu că distinge o siluetă și tresări. O umbră în fața lui se
mișca spre aerisire, o față apărând din întuneric; stupefiat, Ludo
murmură: „Lise…” Cu mâna la gură, ea scoase un râs copilăresc,
care pecetluia o complicitate interzisă, și înaintă. În acest clarobscur
murdar și cenușiu se află în posesia unui adevăr imprecis, care, la
început, îl înnebuni: era singur cu Lise, erau singuri în pivniță.
Auzea marea, era emoția care pulsa liberă în respirațiile lor. Privirile
se atingeau, mâinile se apucau, și Ludo nici nu-și dădu seama când
se lăsaseră să cadă îmbrățișați printre sutele de fotografii în care
oameni morți râdeau în hohote.
 XIII

La începutul lui septembrie, cei plecați în vacanță se întoarseră la

Saint-Paul, și se dădu o mică petrecere. Domnișoara Rakoff rosti un
discurs de deschidere, cel pe care colonelul Moissac îl scrisese
pentru inaugurarea centrului și prin care anul care începea era
încredințat în mâinile Domnului.
Ludo se văzu obligat să-și zugrăvească pereții de care infirmiera
dădea asigurări că și un nebun furios s-ar speria. Îi trebuiră trei zile
ca s-o facă. Lăsă cutiile mari cu vopsea deschise noaptea, adormi
îmbătat de vaporii amețitori, și nu cunoscuse niciodată un somn
mai profund. Seara, desenele condamnate reînviau la lumina
electrică și culorile se scurgeau ca niște lacrimi mari printre degetele
lui.
Odilon continua să-l spioneze. O ranchiună mieroasă și mereu
glazurată cu cele mai bune intenții, mereu prevenitoare, și
indiscretă, ascundea o amenințare căreia evenimentele îi dădeau
dintr-odată consistență. Domnișoara Rakoff îl soma regulat pe Ludo
să mărturisească mizeriile pe care acesta le răspândea pe seama ei.
De unde veneau aceste acuzații?… Replica evaziv, intrându-și în
rolul de atotștiutoare. „Pariez că-mi spui «baba»…”
Când se gândea la Lise, îl cuprindea îngrijorarea. O întâlnea în
pivniță sâmbăta după-amiaza, cu complicitatea celorlalte fete. Ele,
cărora le era interzis să simtă, conspirau în favoarea iubirii și,
imediat ce domnișoara Rakoff pleca, se strângeau la intrarea
conacului, supraveghind împrejurimile și împiedicându-l pe pitic să
se apropie.
Puseseră pe jos, ca să se culce pe ele, niște lâneturi vechi,
zdrențuite. Mângâierile pe care le împărtășeau nu sfârșeau
niciodată în plăcere. Vorbeau puțin, se țineau în brațe îmbrăcați,
somnolau îmbrățișați. Ludo nu distingea gura lui Lise, dar o
atingea. Buzele mutilate păreau vindecate de umbră.
Într-o zi, ea voi să-l vadă gol. Aprinse o bucată de lumânare
adusă de el, îl dezbrăcă solemn, plimbă flacăra de-a lungul corpului
lui Ludo, fără să spună un cuvânt.
Noaptea, în camera lui, își contempla mădularul dureros, și-o
imagina pe Lise și o dorea. Se ducea atunci și bătea în fereastra ei
neluminată și acoperea cu sărutări geamul care-i despărțea.
Continua să spioneze iubirea dintre Fine și Doudou, căutând acea
vrajă care putea transforma în somn plăcerile împărțite.
Când își întâlnea prietena în timpul zilei, era o puștoaică
prăpădită care își ascundea feminitatea sub un aer morocănos.

În octombrie îi scrise Micho.

Dragul meu Ludovic,

Sunt unii care spun că viața e o tartină cu știi tu ce vreau să
spun și că mâncăm puțin din ea în fiecare zi. Așa că mizeriile nu
lipsesc de pe-aici! Ah, nu sunt eu omul care să vorbească de rău
pe cineva. Și apoi este adevărat că trebuie să te pui în locul
maică-tii și că nu e deloc plăcut să aștepți un copil care îți moare
înainte de a se naște. Chiar și pentru mine asta a fost o lovitură
a naibii. Dar nu trebuie să ne plângem, în viață nu poți să ai
totul. Tot ce pot să spun este că între mine și maică-ta lucrurile
nu stau grozav. De la accident s-au stricat rău. E adevărat că nu
ți-am spus, dar a intrat într-un șanț cu blestemata aia de
mașină, și numai asta ne mai lipsea! Mama ta n-a pățit nimic,
dar celălalt cu motoreta și-a crăpat capu’. Și, cum ea băuse nițel
cam mult, îți închipui ce-a ieșit de-aici. E pentru prima oară
când văd zidurile unui tribunal, și o să vedem ce-o să se mai
întâmple. Ea zice că eu sunt de vină și nu pricep de ce, eu o
așteptam acasă cu masa când s-a întâmplat. Tatav a zis că nu-ți
mai scrie pentru că nu răspunzi. În fine, cum am un moment
liber, trag o fugă până la tine, și acum îți trimit un pachet. Te
 pupăm,
Micho.

Ludo socoti că era la centru de zece luni. Aproape un an. Mama

lui nu venise niciodată, el nu plecase niciodată, Tatav nu-l mai
iubea, Micho îi promitea că o să-l aducă înapoi la Buissonnets, dar
nu își ținea niciodată promisiunile. Așa că fu cuprins de nostalgie.
Retrăi parfumul serilor din pod, nopțile de pândă la ușa mamei,
după-amiezile la mare, mesele de dimineață, jignirile, amintirile
bune și rele, care ajungeau până la el egale și aurite, iar
resentimentul pe care-l trăia se răsfrângea asupra copiilor.
Privea viitorul prin poartă, dar nu vedea cum s-o rupă cu
destinul lui. Poate era nevoie de alți pereți pentru a îmbuna o șansă
conformă cu dorințele lui?… Poate Nicole și Micho o să-l
sărbătorească dacă ajungea într-o bună zi la Buissonnets?… Cum ar
fi putut să-l împiedice să intre în casa lui, în igluul lui, să asculte
armoniul și să-și regăsească viața care începuse acolo, în acea
pădure liberă, care ducea la străini?… Dar când trebuia să acționeze
dădea mereu înapoi; se temea de adevărul care-l aștepta afară.
Două săptămâni nu se mai duse în pivniță, și apoi se întoarse din
curiozitate. Lise era acolo, tăcută și gravă, cu trăsăturile lăcuite de
umbră. Nu erau împreună decât de un minut, când Ludo se ridică
dintr-o săritură.
„De ce? murmură ea.
— E un zgomot”, răspunse el.
Nu îndrăznea să aprindă lumânarea de frică să nu se zărească de
afară lumina.
„E un zgomot”, spuse el din nou.
Nu se auzea nimic. Întunericul acoperea privirea. De unde era, n-
o mai vedea nici pe Lise.
Un presentiment îl sufoca. Zgomotul era undeva, înăbușit,
ascuns în întuneric, amenințător. Luă chibriturile și lumânarea,
ajunse la ușă și înaintă de-a lungul coridorului. Dinții îi clănțăneau.
Aprinse cu greu lumânarea. La lumina ei galbenă, părură că se
clatină pământul și bolta, în legănarea umbrelor moi. Scotoci dintr-
odată prin magma rece a tenebrelor care îl striveau. Simți o
răsuflare foarte aproape, lăsă capul în jos și, lipit ca o broască de
perete, îl recunoscu pe Odilon în bulendrele lui roșii, cu ochii căscați
de extaz, folosindu-și toate puterile ca să-l spioneze. Apoi, un hohot
de râs malefic zgudui micul lui trup electrizat și se aruncă spre
ieșire.
O sudoare înghețată se scurgea pe trupul lui Ludo. Bucata de
lumânare i se stinse în mână fără să simtă arsura. Nu reacționă când
Lise ajunse în spatele lui.
„Cine era? întrebă ea atingându-i brațul.
— Știam eu, răspunse sumbru. Era un zgomot.”

De atunci Ludo trăia cu ochii în patru. Se temea de denunțarea

piticului, se enerva de cum o vedea pe domnișoara Rakoff, o evita
pe Lise, și, în pofida aerului ei rugător, se ferea cât putea să se
întoarcă în pivniță, îngrijorat în fiecare sâmbătă că ea îl putea
aștepta în zadar.
Mai era o lună până la Crăciun, dar tot centrul se pregătea deja.
Fine îi învăța cântece religioase, domnișoara Rakoff sensibiliza
simțirea cu lecturi edificatoare despre Nașterea Domnului.
Dimineața, pinii argintați de promoroacă îi entuziasmau pe copii.
Domnișoara Rakoff împărțea fulare și proiecta seara filme despre
ghețarii și zăpezile veșnice.
Crăciunul era marea sărbătoare a Centrului Saint-Paul. Crăciunul
îl sărbătorea pe Isus, Dumnezeul inocenților. Cu ocazia asta,
Doudou ridică în sufragerie un brad cu cadouri, copiii decorau
ieslea și pereții cu ghirlande făcute de mână la ateliere; părinții
veneau să-și petreacă ziua acolo, abatele Menard ținea pe la ora
șapte slujba de la miezul nopții și imediat după asta începea
petrecerea.
Într-o sâmbătă, domnișoara Rakoff împărtăși protejaților săi un
secret: „N-ar trebui să vă spun pentru că este un secret… dar totuși
vă spun. O să aibă loc un concert de pian… în seara de Crăciun”.
Odilon, care făcea pe cunoscătorul, întrebă cine o să fie
interpretul și dacă din întâmplare n-o să fie Cortot.
„E vorba despre doamna Alice Toumache, mama lui Myvonne.
Este o mare artistă. Dă recitaluri în toată regiunea și a luat premiul
întâi la conservatorul din Angouleme… unde de altfel sunt născută
și eu. Vreau să vă faceți foarte frumoși în cinstea ei. Aveți întrebări
de pus?”
Maxence întrebă dacă o să fie și un pian.
„Normal că o să fie unul. Mama lui Antoine este de acord să ni-l
împrumute pe al ei.”
Antoine se ridică pentru a saluta mândru de jur-împrejur.
„Ai auzit, îi spuse Odilon lui Ludo. Un concert!… Cândva
mergeam la toate concertele.
— Ce este un concert?
— O să vezi, este un artist care cântă la un instrument… Un
concert este ceva minunat!
— Tata este și el un concert. Cântă la armoniu.”
Odilon îl însoți până-n camera lui și reluă pe un ton ipocrit:
„De fapt… vii la plimbare în după-amiaza asta?
— De ce n-aș veni?
— De obicei nu vii niciodată.”
Ludo se bosumflă.
„Nu e adevărat. Ultima oară am fost. Și cu o săptămână înainte.”
Odilon zâmbi subțire și se îndepărtă.
„Mie mi-e indiferent. Faceți ce vreți… De altfel, nu i-am spus
nimic domnișoarei Rakoff.”
După-amiază, Ludo decise din nou să nu se întâlnească cu Lise.
Când apăru Odilon, desena în sala de jocuri: „Ia uite! Ești aici…
Plecăm în pădure cu Doudou… Vii?…” Ludo începu prin a
bolborosi că vine imediat, apoi răzgândindu-se brusc declară că are
de făcut figurine pentru Crăciun. „La capelă cu Fine… I-am
promis…” Odilon făcu o reverență de muschetar, un zâmbet larg și
ieși.
Ludo nu se mișca. Prin fereastră îi văzu pe plimbăreți
depărtându-se, cu Doudou în frunte, și, recunoscând haina roșie a
piticului printre rânduri, se simți dezorientat. Mai așteptă câteva
minute, gânditor, și se aventură de-a lungul coridorului. Nimeni.
Sufrageria era goală, ușa de la vestibul, ferecată. Clădirea părea
complet goală și închisă din greșeală. O strigă pe Fine, și nu obținu
niciun răspuns: de altfel, știa că era la capelă pentru figurine. Sub
scară, trapa era ridicată. Dădu deoparte panoul, cercetă gaura
neagră și coborî. Se auzea liniștea adâncă a zidurilor de sub pământ.
Nu era prima oară când avea această impresie de singurătate
absolută când se întâlnea cu Lise; i se părea întotdeauna că în urma
ei se închidea neantul, și ea dispărea ca o zână.
Simți ușa sub degete. Deschise; inima îi bătea cu putere. Frica îl
țintui în ușă. În lumina slabă care se strecura prin gura de aerisire
un bărbat stătea în picioare, cu spatele. Purta uniformă, avea cizme
și chipiu, o sabie în mână și se întorcea încet spre el. Privirea îi era
ascunsă de o vizieră, un zâmbet imobil i se întipărise pe trăsăturile
înțepenite. Scoțându-și chipiul cu un gest ceremonios, personajul
ridică brațele. Avea mănuși albe pe care le scoase ca la teatru,
eliberând un deget după altul, ca să plesnească în cele din urmă cu
ele palma goală. Înaintă. Doi ochi întunecați îl fixau pe Ludo. Îl
vrăjeau. Zgomotul înfundat al sabiei atârnând peste hârtiile
împrăștiate îl făcu să tresară. În acest spațiu în care luminile erau
schimbătoare, vedea o față pictată, foarte palidă, o gură rujată care
tremura sub niște mustăți subțiri ca sprâncenele. Dinții păreau
galbeni între buzele roșii. Răspândea un parfum amestecat de
naftalină și apă de colonie. Un deget uscat îi atinse obrazul.
 „Bietul Ludo, care nu vorbește niciodată… auzi el murmurând.
Foarte nefericit pentru că n-o are pe mama lui… Pentru că e lipsit de
mângâierile mamei lui…”
Rămase prostit, incapabil să-și asume evidența și să lege vocea
dulceagă a domnișoarei Rakoff de acest soldat pomădat ca un clovn.
„Este adevărat că nu e foarte drăguță cu tine, mama ta, reluă ea,
dezlipind încet o aripă a mustății, apoi pe a doua, pe care o lipi cu
delicatețe pe fața lui Ludo. Bietul meu îngeraș… care nici măcar nu
vede cât de iubit e la Saint-Paul… Mă faci să sufăr, îngerașule, să
știi… sufăr mult.”
Vorbea ca într-un vis, cu voce pisicoasă, și, obraz lângă obraz, îi
șoptea dulce la ureche.
„Puțin sunt și eu mama ta, aici… Pot să-ți dau toată iubirea de
care ai nevoie, știi…
— Nu e adevărat! strigă el respingând-o atât de violent, încât o
răsturnă peste hârtii. Nu ești mama mea… mama mea e
frumoasă!… Nu vreau să fii tu mama mea!…”
Ea se ridicase deja, de nerecunoscut, și ripostă cu o voce groasă,
în care tremura isteria:
„Ce-ți imaginezi, maniac nenorocit?!… Ce crezi tu cu maică-ta și
porcăriile tale?!…”
Răsucise un comutator. Lumina crudă din plafon alungă
tenebrele. Schiță o mișcare de recul în fața acestei bacante boite
țipător, cu fracul ei de ofițer superior, descheiat până la buric.
„Odilon mi-a povestit tot, imaginează-ți!… Ce-ți închipuiai?… Că
sunt aici din întâmplare?… Că mă plimbam?… Te-a văzut gol pușcă
în pivniță cu o fată! Și o să-mi spui cine era femela!…”
Ultimele cuvinte le uriașe. Nu mai avea nici dulceață, nici
zâmbet, nu mai avea decât o voce înecată de ură care-i izvora din
măruntaie.
„Dacă nu mărturisești imediat, o să plătească toate!… Și celelalte
o s-o toarne…
 — Am fost singur, șopti Ludo.
— Și vrei să mă faci să înghit una ca asta!… Eu!… O bătrână…
Erai gol pușcă cu o fată!…
— Nu e adevărat!” murmură el.
Rânjind, își frecă machiajul cu mâna ca pe o murdărie.
„Mi-ar fi plăcut să văd asta… spuse ea stropind cu salivă. Fără
îndoială că ai uitat că te-am primit din milă, da, din milă, am fost
prea bună!… Cu o mamă ca a ta, ar fi trebuit să mă tem… Ah,
târâturile fac copii frumoși… Târâturile sunt mame bune!…”
Și îi suflă drept în față:
„Povestește-mi mai ales ce faceți în pivniță, ca doi câini ce
sunteți!… Haide!… Spune… Oricum ești terminat, s-a zis cu tine…
Te alung!…
— O să mă întorc acasă, bâigui Ludo, pe care atâtea emoții îl
amețiseră.
— Acasă?… Dar tu n-ai casă, cretinule!… O să pleci la spitalul de
psihiatrie, da! La spital! Cât se poate de repede.
— Nu mă duc”, spuse el.
Ea înțepeni.
„Nu te duci?…
— Mama o să vină să mă ia.
— Nu, ți-ai pierdut cu totul mințile cu maică-ta!… Dacă e cineva
care n-are niciun gând să vină aici, ei bine, ea este. Ah, o să-ți muști
degetele! Acolo n-o să mai poți s-o iei de la capăt cu porcăriile tale.
E cămașă de forță, pentru dezaxați de felul tău! Din nefericire, n-am
timp să mă ocup de plecarea ta înainte de Crăciun, dar dacă faci
figuri până atunci, cu poliția te…
— O să vină de Crăciun, i-o reteză el, enervându-se la rândul lui.
De Crăciun!… De Crăciun!… De Crăciun!…” Și dispăru în tunel,
bălăbănindu-se ca un om beat.
Ajuns la picioarele scării o auzi izbucnind în râs și se întoarse ca
s-o vadă pe domnișoara Rakoff dezlegând sabia și aruncând-o cu
toată puterea ca pe o suliță.
Alergă în camera lui repetând încontinuu ca un patefon stricat:
„De Crăciun, o să vină de Crăciun, asta e sigur!…” Tremura. Mama
lui era peste tot, pe perete, pe pat, pe masă, și imaginea ei tremura
ca o scânteie. Smulse o foaie din caietul de catehism și începu să
mâzgălească:

Acum sunt mare. Vreau să știu ce se întâmplă cu mine.

Spune-mi ce se întâmplă cu mine. Niciodată nu mi-ai spus
nimic. M-ai făcut să plec din pod. M-ai făcut să plec de acasă. Ai
făcut-o să plece pe Nanette și n-ai venit niciodată să mă vezi
aici. Acum femeia vrea să mă alunge. Vrea să mă trimită la
adevărații nebuni. Eu n-o să mă duc. Nu sunt cu adevărat
nebun. Sunt copilul tău. Nu mi-ai spus nimic despre tata și eu
nu știu nimic. Vreau să mă întorc la Buissonnets, vreau să stau
cu tine. Trebuie să vii de Crăciun. Trebuie să vii după mine,
dacă nu vii ea mă trimite la nebuni. Toți părinții vin la
petrecere, dacă nu vii eu nu mai am nimic, sunt complet singur
dacă nu vii, nici copiii nu sunt singuri de tot. Ea o să vină de
Crăciun, sunt sigur, și apoi o să-i cer iertare.
Ludo.

Scrisoarea fu expediată în aceeași zi. Domnișoara Rakoff, care nu

mai vorbea cu Ludo, îi trimise un mesaj prin Doudou menționând
viitoarea lui adresă la spitalul de psihiatrie din Valmignac. Dacă
voia, putea s-o comunice singur părinților.
Ludo își petrecu următoarele zile deprimat, refuzând orice
contact cu copiii, neglijând atelierele și orele colective, abia
arătându-se la masă, fără să reacționeze la sunetul fluierului, fără ca
infirmierei să-i pese de revolta lui solitară; nu mai făcea parte din
grupul copiilor, trăia ca un condamnat.
Fine îl informă că o ambulanță a spitalului era programată lunea
viitoare, imediat după Crăciun. „Ai fost cu o fată care părea… Nu
trebuia decât să-mi zici, aranjam eu. Nu suntem câini… Doudou ar
fi aranjat și el…”
Ludo privea terorizat pregătirile pentru sărbătoare. Detesta
Crăciunul. Revedea brazii aruncați pe drum, cadourile-capcană,
certurile, se întreba ce necaz îl mai aștepta și de data asta. De frica
represaliilor, Odilon nu mai dormea la conac. Își luase barometrul și
se refugia noaptea în camera cazanelor la ateliere, un cuptor
minuscul, unde dormea vârât între un cazan și perete. Ludo se
răzbuna noaptea pe pereții camerei lui pe care îi mânjea cu urină. Îl
zărea ziua, dar de departe, ca pe acele animale cu instinct atât de
sigur, că nu te apropii de ele niciodată.
Din dimineața zilei de Crăciun, la Centrul Saint-Paul cânta Isus
printr-un electrofon instalat la intrare. S-au atârnat ghirlande în
jurul sufrageriei, s-au atârnat în brad globuri aurii și argintii, s-au
pus figurinele în iesle, se repetau cântecele religioase pentru slujbă,
băieți și fete la un loc, în cinstea Mântuirii. Ca în fiecare an, Doudou
se îmbrăca în Moș Crăciun și își punea o barbă albă. Fine veni să-și
prezinte prăjiturile și claponii preparați din ajun, și ziua trecu
pentru copii în nerăbdarea fericită a ultimelor pregătiri.
Ludo greblase zgura în jurul conacului.
După-amiaza, pianul destinat concertului fu trimis. Domnișoara
Rakoff îl plasă în capela aranjată pentru moment ca un teatru, cu o
estradă și scaune de jur-împrejur. Ludo nu mai văzuse pian cu
coadă. Se minună de animalul submarin cu piele lucitoare și neagră.
Era mai frumos chiar decât un armoniu.
Avu o strângere de inimă când văzu fotografia artistei afișată pe
ușă: un păr lung ca o flacără încadra o față cu ochi migdalați; o
recunoscu pe femeia tânără care îl consolase într-o duminică.
Venea noaptea, fiecare își pusese hainele cele mai frumoase,
pregătite cu o seară înainte.
Părinții sosiră aproape toți odată, vreo douăzeci de persoane,
îmbrăcați de sărbătoare, ascunzând cu grijă pachete misterioase,
puse la secret, sub birou.
Singur în întuneric, mergând de colo-colo prin fața porții
deschise, cu barba rasă, Ludo privea țâșnind farurile foarte departe
pe drum și, tremurând de speranță, se apropia de focurile unei
iluzii mereu decepționate.
„Mama ta n-a sosit încă? îi azvârli domnișoara Rakoff pe un ton
perfid când toată lumea sosise.
— N-o să mă duc la nebuni! mormăi el.
— O, ba da, dragul meu!… Totuși, Crăciun fericit!”

Nu veni nimeni. Ludo privi cu dinții strânși sărbătoarea în plină

desfășurare. La slujbă, se așeză la râd cu ceilalți pentru împărtășanie
și înjură încet când primi ostia. Se așezară pentru concert.
Domnișoara Rakoff prezentă lucrările de Bach și Mozart pe care
Alice Toumache avea să le cânte. Apoi magia ceremonialului își
făcu efectul, liniștea, pianul deschis, ca și cum muzica țâșnea vie din
propria noapte ca să-l consoleze. O contempla pe artistă, și n-o
vedea. Pluteau în el toate focurile stinse, purtate pe o undă foarte
aproape de nostalgie, dădea zilele înapoi, își asculta fremătând
originile, reînviind orbește trecutul cel mai îndepărtat.
La sfârșit nu aplaudă, scandalizându-și vecinii apropiați, și plecă
trăind un sentiment de tristețe atât de acut, încât își simți ochii
scăldați în lacrimi. Trecând pe la intrare, dezlipi pe furiș poza
expusă și o ascunse sub cămașă.
La masă nu se uită la Lise nici măcar o dată, de frică să nu
trezească suspiciuni. Avusese impresia că îi este foame, dar nu
mâncă. I se vorbea fără să răspundă. Masa, foarte animată, se
desfășura pentru el într-o liniște mormântală – toate fețele erau
cadaverice, toate râsetele și toate strigătele răspândeau o duhoare
de putreziciune. La desert, domnișoara Rakoff îl rugă să taie
prăjitura de Crăciun, el se ridică brusc și declară cu ochii în tavan:
„NU VREAU SĂ MĂ DUC LA NEBUNI…” Se lăsă un scurt
moment de tăcere, timpul unei bătăi de inimă, apoi privirile jenate
ale părinților se întoarseră de la el și zgomotul conversațiilor se
reluă și mai tare. La un semn al domnișoarei Rakoff, Doudou, tot
deghizat, veni să-l ia pe Ludo ca să-l ducă în camera lui.

Noaptea liniștită se întindea ca un lac în jurul lui Ludo. În sfârșit,

centrul dormea; discursurile stropite cu vin ale lui Moș Crăciun
tăcuseră. Se ridică fără zgomot. Își trase pe el una peste alta cele
două perechi de pantaloni și își înfășură puținele lucruri într-o
pătură, pe care o legă cu sfoară. Apoi își înnodă ciorapul cu monede
în jurul taliei, își trase pe el jacheta și ieși. Coridorul era încuiat, dar
în seara asta Doudou uitase cheia în ușă; n-avea nevoie de pitic ca să
scape.
În sufragerie persista un miros de tutun rece. Jos, ieslea luminată
slab de lampioane tremura ca o tabără de noapte în jurul focului; se
auzea vântul șuierând printre pini.
Noaptea era atât de neagră, că înghițea zidurile, iar ferestrele
păreau că stau singure în picioare, în întuneric.
Ocolind mesele, ajunse la cămin și se împiedică de un obstacol
invizibil. Aprinse un chibrit și apărură pachetele aurii: cadourile
copiilor. Schimbă chibritul și rânji. Pe marginea ieslei erau aliniați
pantofii, douăzeci de pantofi frumoși, ca douăzeci de bărci micuțe,
cu botul îndreptat spre fundul unui golf. Plimbă flacăra prin grotă.
Aveau un aer răutăcios toți mieii ăia, miei falși, într-un staul fals, în
jurul unui fals Crăciun. Apucă leagănul roz unde zâmbea un
bebeluș cu brațele întinse și îl ascunse într-un pantof. Era mai bine
așa. În seara asta micul Isus nu făcea mai mult decât un pantof.
Capătul de chibrit căzu în paie, și în șemineu noaptea își schimbă
aspectul. O limbă roșie țâșni ca un vierme strălucitor. Se ridică un
miros de fum. Lumina slabă păru să crească încetișor. În întunericul
uniform, o undă roșie învie formele și întregul decor începu să se
miște. Ludo privea flăcările crescând și lingând picioarele primilor
miei luminați. Își spunea o să sting, dar nu făcea nimic. Focul se
întindea, se legăna, hârtia arsă se răsucea în fumul iute și scotea
scântei ca niște confetti. Prea târziu, jubila el, totul o să ia foc.
Admira viteza focului care se întindea de-a lungul pereților,
aruncând raze de lumină spre sufragerie și începând să pârâie.
„Bandă de geloși!” scrâșni el printre dinți, imaginându-și că
domnișoara Rakoff, mama lui, toți vor respira aceste flăcări și vor
dispărea în fum.
Regretând, se îndepărtă spre ieșirea sufrageriei, admiră o ultimă
oară incendiul, incendiul lui, apoi, mândru de Crăciunul pe care în
sfârșit și-l oferise, se pierdu în noapte.
…Tremura atât de tare cățărându-se pe poartă, că trebui să se
odihnească pe muchia gardului. Apoi se lăsă să cadă pe partea
cealaltă. Nu vedea nimic, dar era liber, și drumul negru se
deschidea în fața lui ca un tunel.
 Partea a treia

XIV

Ludo merse toată noaptea. Fără să vadă nimic. Îl duceau pașii.

Dârdâia, el căruia de obicei nu-i era frig, încerca în zadar să-și uite
mama. Zăpada cădea, tăcută, cu foșnet de pene. Întunericul îl
neliniștea, se întorcea mereu, crezând că aude râsul piticului ascuns
în spatele copacilor, sau poate că era tot centrul, cu copiii lui și cu
ieslea în flăcări, pe care și-i imagina ca pe niște căpcăuni pe urmele
lui.
Ajunse la drumul asfaltat pe care merse un timp, apoi întrezări
faruri îndepărtate în umbră și o luă prudent prin pădure.
În zori intră într-un sat adormit. La vederea unei firme luminoase
deveni conștient de casele din jur și se opri. Nu mai ningea. Liniștea
nu avea ecou, ascunsă între zidurile pe care lumina încă slabă a
dimineții le smulgea din întuneric. Ezită în fața unei cafenele
semnalate de bicornul roșu al tutungeriilor; mort de foame, împinse
ușa și văzu o sală abia luminată. La tejghea erau trei bărbați. Într-un
fotoliu, un bătrân, cu mâinile pe piept, moțăia cu gura căscată. Nu
se auzea nimic, niciun zgomot, niciun cuvânt. Niște ochi lipsiți de
orice expresie îl fixară pe Ludo.
„Te încălzești și tu, făcu patronul din spatele barului. Dar, dacă
închizi ușa, o să fie mai bine.”
Ludo se așeză la o masă. Amețit, își privea degetele înghețate ca
și cum tocmai le descoperea acolo, lângă scrumieră, uitate de un
consumator, mii de degete furnicate de degerături și bune de
aruncat.
„Ești sezonier?” reluă bărbatul arătând spre bocceaua lui.
 El aprobă din cap. Nicole avea ochelari negri și plângea. Se
întâmpla în cafeneaua Chenal, cândva. O să aibă nevoie de
Monbazillac și de ochelari negri când o să i se spună că fiul ei a
murit.
Celălalt se apropiase. Avea favoriți castanii enormi pe o față ca
lama de cuțit.
„Nu prea e vremea sezonierilor… Deci ce bei?
— Un Monbazillac, mormăi Ludo. Și vreau niște tartine.”
Un câine mare, blând, îi mirosi picioarele, se culcă lângă el,
ținându-i de cald. Clienții îi întorseseră spatele. O pendulă scoase
opt bătăi înfundate, și se auzi limba cea mare care mai înainta cu un
minut. Cu ochii în jos, Ludo nu mișca, temându-se să nu-i scape
vreun gest sau vreun cuvânt prin care să se vadă că e nebun sau că a
scăpat de la o casă de nebuni.
„Cinci franci cu totul”, făcu omul punând o farfurie în fața lui.
Plăti. Un mini calendar publicitar era pus între pahar și
farfurioară, ilustrat cu femei goale. De departe, patronul îi făcu cu
ochiul.
Vinul făcu să-i zboare ideile, se simți mai bine. Cei trei băutori nu
se dezlipeau de tejghea, bătrânul din fotoliu părea că face parte din
decor: capete de animale împăiate, cupe și maiouri sportive.
Ludo mai luă un Monbazillac și un lapte cald. Se făcuse ziuă,
lumea din exterior pătrundea prin fereastră, zărea oamenii și niște
copăcei ca niște momâi. Universul începu să defileze. Era posibil
oare ca din ploaia de evenimente, din toate nenorocirile numai a lui
să lipsească?… Dintr-odată, indispus, își strânse lucrurile, își băgă
în buzunar calendarul-reclamă, alungă câinele și ieși fără să spună
la revedere.
Se afla într-o piață înconjurată de magazine mici cu perdelele
trase – i se părea o eternitate. O biserică se vedea în fund, clopotele
de Crăciun băteau pentru slujbă, chemând-i pe cei întârziați, care se
vedeau grăbindu-se. Și apoi se așternu din nou liniștea. Ludo
strângea din dinți ca să nu plângă. Ajunsese într-un oraș-fantomă.
Era de nicăieri, mergea niciunde, era un nimeni și acolo, complet
singur, într-un sat necunoscut, fără locuință și fără acte, începea să
regrete liniștea de la Saint-Paul, pe Fine, pe Lise și inocența, simțea
nevoia să ceară iertare oricui.
Atunci zări un panou cu o săgeată: „OCEAN, 6 km”, și inima
începu să-i bată. Regăsise marea, amintirea lui cea mai ascunsă, ca o
pecete de plumb pe care niciodată nu reușise s-o rupă. Porni din
nou la drum. Râsete i se îmbulzeau în cap. Ieslea în flăcări îl obseda.
Nicole, cu o sabie în mână. Era goală sub uniformă. Îl îmbrățișa pe
Doudou. Erau în pod. Piticul rânjea într-o rochie cu volane sfâșiate.
Domnișoara Rakoff deghizată în Moș Crăciun intra. Rujul de buze și
flăcările se amestecau.
Pe drum apăru o mașină, el se culcă în șanț. Probabil că erau
peste tot oameni care-l pândeau, polițiști, infirmiere, gata să-l bată și
să-l închidă într-o mașină albă, ca pe un nebun adevărat. Un ghem
de neliniște îi găurea stomacul și se jura că n-o să-l prindă niciodată.
Se ascundea. O să-l creadă mort, ucis de frig, jandarmii o să-i
telefoneze mamei lui: copilul este mort… Ah! cât de mult ar fi vrut
să-i vadă mutra când o s-o cheme. Părăsind drumul, o luă peste
câmpul înghețat, până la pădure.
Trunchiurile negre erau acoperite de picături înghețate, ca
picături de ceară pe o lumânare. Liniștea și penumbra argintie îl
calmau pe Ludo. Aerul oceanului ajungea până la el în valuri moi,
acele de pin albite de ger îi scârțâiau sub pași. Biciuit de alcool se
întreba dacă pantofii au ars ca și mieii, dacă astăzi copiii mergeau în
ciorapi, în zi de Crăciun, dacă măturau jucăriile arse sau făceau
bulgări de zăpadă cu cenușă.
Nu voise să le facă rău copiilor, de altfel nici să dea foc ieslei, dar
chibritul căzuse singur, ca o picătură de apă, ca o firimitură, și
flăcările apăruseră fără voia lui.
Și totuși!… Voise să dea foc. Acum își amintea clar. Chibritul nu
căzuse la întâmplare. Se răsucise spre mâna lui, negru, cu dințișorul
lui roșu, el depărtase degetele ca să nu se frigă, dar chiar deasupra
paielor și, fără să-l stingă, pusese delicat flacăra în mijlocul mieilor,
sperând să dispară totul.
Dar nu, nu era adevărat, focul se declanșase fără ca el să decidă
ceva.
Poate acum arsese și conacul?… Poate nu mai erau copii la
Centrul Saint-Paul, nici Domnișoara Rakoff, nici nimic altceva?…
Poate că nu se născuse niciodată?…
Ajunse pe o cărare cu frunze putrezite și o luă pe acolo.
Pe Odilon i-ar fi plăcut să-l vadă dispărând în fum, cu barometrul
și cu haina lui roșie. Îl căutase peste tot, în pivniță, la infirmerie, în
celelalte camere, în fundul parcului, îl căutase fără premeditare și
fără dorința de a se răzbuna, orbește, și cu siguranță că l-ar fi
omorât dacă l-ar fi găsit.
Se auzi un murmur care anunța oceanul, puternic și înfundat,
făcând să răsune pământul ca un cutremur. Apoi ziua se învioră de
o lumină tremurătoare și cerul limpede străluci printre trunchiuri.
Ieși din pădure într-un lac de nisip unde creșteau din loc în loc
ierburi lungi de un roz pal și văzu în fața lui înălțându-se, în pantă
lină, o movilă stearpă, bătută de hulă.
Începu să alerge și ajunse cu sufletul la gură în vârful dunei,
unde spectacolul atotputernic al valurilor îl aștepta. Ziua devenise
albastră, marea ca o oglindă avea limpezimea bolții cerești, valuri
mici înspumate străluceau pe mal; în depărtare trecea un vapor. Își
puse jos bocceaua, își scoase pantofii și se așeză. Rășina și iodul îl
amețeau. Se întoarse ca să vadă celălalt ocean, cel de pini, cât vedeai
cu ochii, pe care nu plutea niciun vas. În jurul lui se întindea o plajă
atât de lungă și fără de sfârșit, că i se pierdeau marginile într-o ceață
albăstruie. Totul era străjuit de liniște, suverană, supranaturală,
înghițind zbaterea înfundată a valurilor. Cerul avea străluciri de
furtună și fâșii de nori gri ca perla, la sud se vedea un punct la
orizont, largul se întindea gol spre vest, unde briza parcă oțelise
întinderea.
Era plăcut. Era pentru prima oară când venea aici, dar avea
impresia că se întorsese în locul natal, același ocean, același soare și
aceeași imensitate goală; numai digul lipsea. Pe dună, la stânga lui,
o cazemată se prăbușise spre pantă, amintind de o jucărie strâmbată
de un uriaș. Ludo se ridică s-o cerceteze. Nisipul invadase
cazemata, acoperind toate deschiderile, afetul unei mitraliere mai
păstra cioturi de oțel ruginit. Se cățără pe o stinghie și scoase un
strigăt de uimire. Observă un vapor pe plajă, chiar la picioarele lui,
un fel de cargou negricios, eșuat, bătut de valuri, cu prora spre
coastă și cu pupa spre larg.
Își strânse lucrurile și, împiedicându-se, se lăsă să alunece până
pe plajă. Nu reușea să alerge, nu avea suflu, vaporul era mult mai
departe decât i se păruse. Zăcea cu prova într-o baltă translucidă și
puțin adâncă, unde veneau să moară vârtejurile valurilor. Ludo
intră în apă până la pulpe, ca să se apropie, dar trebui să renunțe să
ajungă în spate: balta înainta încet, încet în mare, risca să se înece, și
capătul vaporului era încă departe, legănat de valuri; între două
valuri se ițea o bucată de elice.
Se întoarse pe nisipul uscat. Nu văzuse niciodată un vapor atât
de mare. Probabil că ăsta măsura cel puțin cincizeci de metri. De
aproape, era într-o stare foarte proastă. Era o epavă mâncată de
rugină, un sfinx vechi din metal distrus. Urme de vopsea albastră
mai existau ici și colo, coșcovită de timp. Linia de plutire inițială
dispăruse sub dârele verzi, suprapuse, pe care mareea le trăsese
impecabil pe cocă. Lanțul atârna afară din lăcaș, lung sforăit de oțel
negru, pe care cel mai slab vânt îl făcea să fredoneze și să se miște.
Putea fi citit un nume aproape șters: SANAGA. Dintre fiare sa
auzeau zgomotele apei curgând și altele mai șterse, de peste tot
țâșneau șuvoaie de apă: barca nu mai era decât o strecurătoare, și
această descoperire îl înduioșă pe Ludo, căci se asemăna cu el.
 Când marea se retrase, reuși în fine să pășească în jurul
vaporului. Puntea din spate era căptușită cu alge putrede. „Al meu
ești”, murmură el mângâind elicea, impresionat de acest trifoi mare
din oțel, acoperit de alge. La înălțimea unui om, lipsea o foaie de
tablă, fără îndoială o gaură făcută de hoți. Își aruncă bagajul
înăuntru și se cățără. O licărire ciudată lumina axul răsucit al unui
motor înecat pe trei sferturi în apă: aerul era infect. Ludo vedea
exact atât cât să se orienteze. Urcă o scară pe dibuite. Ajunse într-un
fel de cantină întunecoasă, unde mesele erau fixate de podea. O ușă
se deschidea în fundul unei cabine înverzite de mușchi. Printr-un
hublou spart se vedea oceanul. Își imagina că a ajuns în pod,
respirând cu nostalgie mucegaiurile și emanațiile râncede ale
obiectelor care picurau, oglinda înnegrită, soba, lavaboul – un târg
de vechituri în care el vedea o comoară. Simțind oboseala surdă în
pleoape, se aruncă pe cușetă și gândurile începură să dispară; stânci
enorme, tăcute se rostogoleau spre el, dar erau fețe, și deja somnul îl
copleșea.
 XV

Rămase mai multe zile zăcând în epavă, fără să simtă nici frig,
nici foame. Își desfăcuse pătura, dar n-o folosise. Marea creștea,
scădea, mătura calele, avea impresia că o să pătrundă în el ca să-i
înghită viața trecută. Mii de oglinzi pătrate sau rotunde, ca niște
sori, îi dansau în fața ochilor, se legănau, se pierdeau în întuneric,
renășteau roșii, toate arătând aceeași mână de culoarea nopții, care
înainta ca să-l ucidă.
Un șuierat îndepărtat venea din larg; s-ar fi zis că un câine urla a
moarte.
Ronțăia automat biscuiții dați de Micho în timpul vizitelor la
Centrul Saint-Paul; lua ca pe bomboane pastilele de Valium ascunse
luni întregi. Lungit pe jos, își repeta sumbru că descoperise un
vapor frumos și că era vremea să-l exploreze, dar nu se mișca; recita
Ave Maria ca să spună ceva.
Viitorul nu-l mai neliniștea. Aici își făcuse culcușul, pe Sanaga. Se
vedea deja clintind epava și ducând-o singur până la Peilhac,
lăsând-o la țărm sub cafeneaua Chenal, unde poate mama lui o să-l
vadă. O să vină pe chei. El o s-o lase să plângă, să-l implore. Ea o să-
l roage, dar el n-o să audă nimic. Ea o să-i ceară iertare, el o să
rămână neînduplecat și o să plece fără s-o vadă.
Se trezea noaptea, tulburat de asaltul zgomotos al valurilor care
loveau în puntea din spate, și nu știa unde se afla. Vedea conacul pe
plajă și vaporul eșuat pe iarba din mijlocul pinilor, oceanul lua foc,
piticul se arunca asupra lui, mașini lungi albe înconjurau epava – ei
îl descoperiseră pe nebun.
Într-o după-amiază, simțind ca un fel de gâdilături pe burtă, își
descheie cămașa și văzu apărând un crab mic, verde, mergându-i pe
piele. Îi întâlni privirea, și puiul de crustaceu ridică garda: un clește
unic în care Ludo își strecură arătătorul; sângele țâșni. Duse
animalul la gură și îl crănțăni de viu.
După aproape o săptămână, foamea fu cea care îl făcu să se
ridice. Nu mai avea nimic de mâncat; nu băuse nimic de la Crăciun.
În interiorul vaporului, era peste tot aceeași dezordine care te
făcea să te gândești la pod. Erau un cuptor în bucătărie și un flacon
intact cu lichid pentru spălat vasele. În timoneria alăturată, cârma
era la locul ei, și reglajul compasului, lipit de peretele lucios de
umezeală: aparatele electrice își scuipau mațele afară. Prin
hublourile pătate de sare se zărea plaja.
Ludo ieși clătinându-se pe puntea ușor înclinată spre dreapta,
mânjită parcă de guano. Era soare. Grămezi de odgon putrezeau în
soare, șănțulețe cu apă străluceau de-a lungul bordului, iar el se
aplecă să bea. Mai departe, sub o prelată zdrențuită, o șalupă era
răsturnată, cu marginile smulse; pe cocă erau fixate butelii de gaz.
Trebuia să se urce pe o scară de fier ca să ajungă pe plajă. Călca pe
scoicile sparte. O mănușă de lucru unsuroasă zăcea pe tabla pe care
zalele lanțului lăsaseră urme în culori măslinii. Deasupra bordului,
un cablu secționat atârna în vânt, scârțâind. De jur-împrejur,
stăpâneau marea și pinii.
Niciodată infirmierii sau domnișoara Rakoff n-o să vină să-l
alunge din acest palat de rugină. Niciodată n-o să fie găsit. Coborî
în sala mașinilor. Clipocitul răsuna cu ecouri surde. Deschise
dulapurile în care salopetele mucegăite păstrau gesturile umane.
Spre ieșire, un panou negru menționa încă ultimul cart în 6 iunie
1960, la miezul nopții: nume ca Abdul și Guizem erau aproape
șterse.
Mareea scădea, valurile se spărgeau, în spatele cârmei, Ludo sări
pe plajă și, cu apa până la genunchi, traversă balta care înconjura
epava. Un tremur străbătu albul făinos al nisipului, și pescăruși
tăcuți își luară zborul. Ajuns la cazemată, se întoarse ca să fie sigur
că visul lui era adevărat. Sanaga nu se clintise din loc. Ludo își vedea
urmele pașilor care aveau să fie șterse de marea în creștere, și
gândul ăsta îl întrista. Curând o să găsească mijlocul prin care să le
spună tuturor că aici era la el acasă.
Ajungând din nou la drumul forestier, auzi iarăși șuieratul care-l
speria noaptea.
Făcu o oră ca să ajungă în sat și, înainte de a ajunge, citi pe o
pancartă: „LE FORGE”. Putea să fie ora prânzului, dar casele
dormeau cu obloanele închise. O dimineață prăfoasă făcea liniștea
tristă. Ludo urcă pe strada goală. Chinuit de sentimentul unui loc
părăsit, regăsi piațeta cu biserica și cafeneaua unde se oprise în
prima zi. Ușa scoase un sunet ca de claxon de bicicletă când se
deschise. Bătrânul era tot acolo, pe fotoliu, în stânga intrării, printre
capetele de cerbi și trofeele sportive. Niciun client; bărbatul cu
favoriți se juca la flipper.
„Vin imediat”, făcu el pe un ton morocănos.
După cinci minute bune apăru cu un aer plictisit.
„Luasem toate punctele, se plânse el, toate!… Dacă nu intrai,
sigur îmi băteam propriul record și aveam și trei jocuri gratuite…
Mă rog, nu face nimic!… Deci ce iei?…
— Pâine și pateu, spuse Ludo.
— Pentru asta trebuie să mergi alături, la băcănie, fiule. Nevastă-
mea se ocupă de asta. Nu trebuie să ieși, e aceeași adresă, ia-o pe
aici.”
Ludo trecu pe lângă o draperie făcută din panglici multicolore și
se trezi într-un magazin în care abia te puteai mișca, atât era de plin
cu articole de gospodărie.
„Monique! strigă omul cât putu de tare. O să vină, îi spuse lui
Ludo. Pariez că-și face siesta. Ea cu băcănia… și cu mărunțișurile,
eu cu bistroul. Și eu fac și pe frizerul. Știi cum e, cizmarul n-are
ghete, pe mine n-are cine mă tunde.”
Apăru o doamnă cu părul cărunt, zâmbindu-i lui Ludo ca unui
client vechi; părea cu douăzeci de ani mai bătrână decât soțul ei.
„Pariez că-ți făceai siesta!… Ai un client la pateu. E sezonier.
 — Pateul nu ne lipsește, observă amabilă negustoreasa. Deci de
ce ai nevoie?…”
Se auzi sunetul ca de bicicletă de alături.
„Încă cineva! Bombăni omul dispărând. Ah! nici azi n-o să am
liniște.”
Ludo plecă cu mâncare, chibrituri, o oglindă de buzunar și un sac
de cărbuni. Doamna răsese când el își deznodă ciorapul ca să
plătească. „Ai venit prea devreme pentru un sezonier. Nu cred că ai
prea mulți bani…” El refuzase creditul pe care ea i-l propusese,
neștiind despre ce este vorba.
Se întâlni cu o femeie scundă, îmbrăcată în negru, la ieșirea din
sat, și, după ce trecu, se întoarse imediat după ea. Ea se oprise în
drum, uitându-se la el. După încă o sută de metri, tot nu se mișcase.
La intrarea în pădure, Ludo își spuse că poate îl urmărea, dar
câmpurile aurii în lumina apusului erau goale.
Petele de soare smălțuiau pădurea, aerul se răcorea. Ludo mergea
repede, alungând amintirile și pe mama sa, înșirând cu glas tare
impresiile: durere de picioare, frig, liniște, umezeală, oboseală sau
somn. Ajungând la întinderea de nisip, văzu la marginea ei un afiș
bătut în cuie pe un pin: „PLAJĂ PERICULOASĂ SCĂLDATUL
INTERZIS”. Dar, cercetând cu atenție orizontul, nu văzu nimic
îngrijorător.
O lumină plăcută învălui plaja îngustată de mareea crescută. Nu
era nicio adiere de vânt. La vest, soarele apunea, roșu, pe fondul
unui cer pufos, oceanul nu era decât o materie lucitoare și nemișcată
ca un ghețar. Sanaga părea din aur masiv.
Ludo cobora pe plajă, când se opri cuprins de panică. Nisipul ud
păstra urmele mari ale unor ghete, paralele cu ale lui, îndreptate
direct spre vapor. Ghete. Nicole cu ghete. Domnișoara Rakoff cu
ghete, Tatav, Odilon, toate amintirile lui rele încălțate cu ghete, ca
niște căpcăuni, îi profanaseră ascunzătoarea în absența lui și îl
căutau ca să-l captureze.
 Cu pumnii strânși, înjura printre dinți universul, tremurând de
frică în fața vaporului înconjurat de apă, imaginându-și-l pe intrus
tot la bord și întrebându-se prin ce minune putuse urca în ciuda
apei adânci. Nu voia să fugă înainte de a avea inima împăcată și de
a fi sigur că-l vânează. Poate nu era decât tot un vagabond ca și el…
în cele din urmă, cine putea să știe că era acolo?
Încet, încet noaptea pudra cu cenușă cerul și apa. Îl larg, răsuna
din nou fluieratul plângăreț. Înceta, se relua, pe două tonuri, la
nesfârșit. Și, dintr-odată, seara fu zguduită de prăbușirea în
depărtare a unui val singuratic, care ridică în treacăt la orizont o
albeață palidă și apoi dispăru.
Ludo sări în picioare, tremurând. Nu se vedea nimic, calmul
domnea din nou. Era atât de năucit, că nu văzu o barcă
desprinzându-se de vapor și atingând malul cu vâsla.
„Ce dracu’ cauți aici?” îi spuse un bărbat sărind pe nisip.
Ludo scoase un țipăt și se feri din calea lui.
„Dar tu?” răspunse el.
Omul trase barca pe uscat și se apropie. Era scund, bine făcut, cu
un cap mare, rotund și lucios ca o lună, pe care nu se vedea niciun
fir de păr.
„N-ai ce căuta aici, continuă el cu o voce rea. Aici e locul meu…
Aici e casa mea… Și câți ani ai?
— Șaisprezece.
— Nu vreau să te mai văd, ai priceput?… Te-am văzut când ai
venit. Nu mi-e frică de șmecherași ca tine. Epava este a mea, nu
vreau să văd pe nimeni. Și, de fapt, de unde vii?
— Nu știu.
— Dacă n-o ștergi mâine, îți dau eu papucii. Și nu te mai uita așa
la mine.”
Întoarse barca, o luă în spinare fără niciun efort și mai spuse: „Și
ce nevoie ai să dormi acolo… n-am mai pomenit așa ceva. E o
grămadă de fiare ruginite, o ladă de gunoi. Vânzătorii de fiare vechi
o să-i vină de hac înainte de sfârșitul…”
Ivit din inima nopții, un val care se apropia rostogolindu-se îi tăie
vorba.
„Scârbă nenorocită de vârtej! mormăi el cu fața la mare. A fost
ceva de capul lui!…” Apoi se îndepărtă spre pădure.
Când drumul spre vapor fu eliberat de reflux, Ludo se întoarse la
bord. Voi să aprindă pe pipăite o lampă cu petrol, dar fitilul nu luă
foc. Se lungi pe jos, în întuneric, uitând de foame. N-o să se mai
ducă la Saint-Paul. N-o să se ducă nici la nebuni, niciodată, cu toate
amenințările, o să rămână, nu făcea rău nimănui. Îl cuprinse
somnul. Lise se dezbrăca în spatele unei ferestre roșii. Își imagina
un concert numai pentru el în această epavă unde universul își
pierdea echilibrul, și când o vedea pe maică-sa la pian, când se
vedea pe el. Ludo, cântând în fața unui public de femei fermecate.
Visa. Pe drumul forestier apăru călătorul cu pas întins, pe care reuși
să-l ajungă din urmă și care se întoarse cu râsul pe buze, căci era el
însuși – era Ludo, pe care îl urmărea și de care fugea de atâția ani.
Liniștea îl trezi spre miezul nopții, o liniște plină, hrănitoare, în
care sunetele cădeau ca niște picături. Cobori din nou pe plajă vrăjit
de șoapta enormă a apelor scăzute. Vedea dansând un mic foc roșu
în apropierea malului, respira noaptea de culoarea fildeșului,
spiona murmurul aștrilor alene răspândiți în întuneric, și acest
amestec infinit de lumină și umbră îi exaltă vechea lui dorință de
rătăcire: plecă să se plimbe.
 XVI

Era pe Scinaga de o lună. Încerca un sentiment de uitare

purificatoare pe care nu-l mai avusese din epoca miradorului din
pod. În oglinda de buzunar își privea primele fire de păr alb
strecurate în barbă, și i se părea că are aerul unui bătrân. De altfel,
un fel de mimetism crea o simbioză între vapor și el. Slăbise, era
numai piele și osos, cu fața străbătută de riduri fine, cu ochii
înconjurați de cearcăne de plumb. Cu cât i se schimba fizionomia,
cu atât privirea îi părea mai verde și mai pierdută.
Se obișnuise cu mareele care traversau epava ca o respirație,
scurgându-se prin nenumăratele nări cu care niturile rupte
împușcaseră pereții; uneori, doar geamătul scurt al oțelului amintea
că un vis vechi se derula acolo.
Ludo credea că și-a uitat mama: își petrecea nopțile cu ea, în voia
unui somn epuizant care se transforma în amnezie la primele raze
ale zorilor: ei veneau să-l caute. Ei nu făceau niciun zgomot. Ei îl
anesteziau și în duceau la Saint-Paul. Ei îl convingeau zi de zi că nu
evadase niciodată. Că nu existaseră nici Sanaga, nici pianul, nici
Buissonnets, nimeni: străbătuse starea de vrajă a unei lungi come și
era vindecat.
Spaima lui cea mai mare era că ei o să găsească vaporul. Câți vor
fi ei cu mașinile lor albe și cu blestemele lor cu tot? Cine o să-i
zâmbească mai întâi și o să-i spună: „Este spre binele tău, Ludo”?
Atunci apuca un lansator de rachete pe care-l strângea până la
durere și fixa umbra indiferentă: dacă o să-i văd în fața mea, poate
chiar o să devin nebun.
În timpul zilei, plaja era goală, nemărginită, iar la flux sau în
reflux, Ludo nu avea altă tovărășie decât mareele și pescărușii. Nici
cel care îl amenințase atât de dur nu se mai arătase.
La un moment dat văzu în depărtare niște călăreți într-un nor de
nisip și se ascunse din calea lor. Era poliția călare a litoralului, patru
agenți care au vrut să se apropie de vapor, dar caii au sforăit în
valuri și s-au îndepărtat în galop.
La bord descoperise tot felul de minuni: un extinctor, cizme, o
pălărie ruptă, tacâmuri cu inițialele B.E., o sticlă cu rom, o lădiță în
care era un pistol de alamă pentru lansarea rachetelor.
Din niște veste de salvare vechi își făcuse o plută cu ajutorul
căreia putea să se deplasase oricând între epavă și plajă, în ziua
când o lansase fusese gata să moară. Cum nu se temea, se
îndepărtase de mal, și dintr-odată refluxul îl trăsese deasupra unor
invizibile vârtejuri, care făceau valurile să se rostogolească și care
declanșau o geamandură sonoră întoarsă spre mare de violența
curenților; i-a salvat viața momentul providențial al mareei care
creștea; aflase în sfârșit proveniența mugetelor care îl trezeau
noaptea, chiar pe vreme frumoasă.
Ca să-și aprindă soba cu cărbuni, trebuise să stropească brichetele
cu rom, dar, terminându-și combustibilul după o săptămână,
abandonase orice fel de încălzire; în schimb folosea lămpile cu
petrol și mașina de gătit.
Se hrănea pescuind. Un cui răsucit îi servea de cârlig pentru
undiță. Lăsa să atârne în spate vasului un capăt de undiță, având ca
momeală niște slănină, și prindea peștișori de culoarea pietrei, cu
cap de drac, pe care murea de plăcere să-i vadă chinuindu-se. Într-o
seară prinse un pescăruș. Când el mișcă undița, acesta înghiți cuiul
și voi să-și reia zborul. Ludo îl trase la bord ca pe un zmeu,
luptându-se cu pasărea care îi dădea lovituri furioase cu ciocul și cu
aripile, vomitând în același timp crabi minusculi și purici de mare
însângerați, pe care-i ciugulise de pe plajă. Tocase pescărușul cu
scoici culese de sub epavă și se culcase aproape mândru, plin de
sentimentul burghez că trăsese un chiolhan.
În unele zile era plin de entuziasm și aranja vaporul în interior,
făcând toaleta cadavrului său de oțel, ca și cum putea să-i redea
viața. Pictase eternul lui portret pe pereții careului, din ce în ce mai
ascuns sub mână. Dar i se întâmpla și să se scoale fără putere,
îngrijorat de moarte, sfâșiat de strigătul ascuns în nervii lui de pe
vremea când era la vârsta suferinței și de care nu se eliberase
niciodată. Bântuia atunci din cabină în cabină și sfârșea prin a se
rostogoli pe jos fără să mai aștepte nimic.
În satul Le Forge se părea că proprietăreasa băcăniei și soțul ei îl
primeau cu prietenie. De altfel, nu erau chiar căsătoriți. El se numea
Bernard, ea Marie-Louise; el nu-i spunea niciodată altfel decât
Cadetul Roussel. Ludo le-a zis că locuiește la Buissonnets, o casă
particulară în afara satului. Cei doi nu luaseră în seamă minciuna.
Văzând că rămăsese fără bani, îl foloseau la aranjarea ambalajelor și
a sticlelor în curte și, în schimb, îi dădeau de mâncare. Dar Ludo
venea rar în sat de teamă să nu atragă atenția. Oricât de pustiu
părea Le Forge, oricât de rupt de lumea în mișcare, Ludo avea
mereu impresia că era spionat. Că ferestrele nu erau nevinovate și
că rarii trecători pe care-i întâlnea strecurându-se pe lângă ziduri se
întorceau întotdeauna după el.
Bernard se oferise să-i tundă cu mașina electrică părul de pe
tâmple și de pe ceafă, așa cum era „la modă”. La sfârșitul ședinței,
înmuie tot pieptenele într-un vas cu briantină și îi unse capul lui
Ludo, care își vedea, cu disperare, urechile clăpăuge, până atunci
acoperite de păr.

Într-o noapte îl treziră niște pârâituri. Sări, îndreptându-se spre

timonerie, cu inima înnebunită, imaginându-și ambulanțe și
vânători în alb veniți să-l prindă. Erau zece motocicliști care dansau
în jurul epavei; farurile sfâșiau noaptea, motoarele ambalate urlau,
râsete demente izbucneau în hohote năvalnice. Acest rodeo dură
mai multe minute, și apoi motocicletele rămaseră pe loc, la circa
douăzeci de metri, pe latura stângă a vaporului, cu farurile aprinse.
Nu se auzea decât suflul puternic al mării și chemarea geamandurii.
Un tip înalt înaintă:
„Nu te face că dormi, strigă el cu o voce înecată în vin, știm foarte
bine că ești acolo…”
Niște rânjete îl susținură.
„… Nu mai sta ascuns acolo sus!… Vino să dai ochii cu noi, vrem
doar să-ți vedem mutra… Și nouă ne place să glumim… Ne-ar
plăcea grozav să glumim cu tine… Hei, glumețule, coboară!…”
Se așternu din nou liniștea. Ludo era sigur că nu-l vedeau.
„Ți-e frică? reluă tipul înalt depărtând brațele de corp ca un
cowboy. Dacă ai coaie, n-ai decât cobori ca să ni le arăți!…”
Un hăhăit general însoți grosolănia.
„N-are el așa ceva, lansă o voce de bețiv.
— Dacă nu coboară, făcu un altul adresându-i-se motociclistului
în picioare, n-ai decât să urci după el.
— Auzi ce zice tovarășul meu?… Vin eu după tine!… O să venim
cu toții să-ți facem felul… Se pare că nu ți-e clar, amice, dacă tot faci
pe prostul!…”
Urmă o mică discuție, apoi tipul înalt se îndreptă clătinându-se
pe picioare spre pupa vaporului; era clar că știa drumul.
Clănțănind din dinți, Ludo se fofilă să-și caute lansatorul de
rachete, îl încărcă la întâmplare și coborî în sala mașinilor. Nici nu
apucase să se ascundă lângă motor, lipit de oțelul umed, că o umbră
se contură la intrare. Vizitatorul nu părea prea dichisit. „Nu se văd
decât dalele”, mormăi el în barbă. Apoi se îndreptă cu mâinile în
șolduri și începu să urle ca să se asigure: „Unde te ascunzi, pui de
cățea?…” Și începu să înainteze. Cizmele ghintuite făceau să răsune
pasarela. Nemișcat, acoperit de sudoare, Ludo strângea pistolul în
mână cu privirea fixată pe umbra care se îndrepta spre el. O pierdu
din ochi când fu foarte aproape, dar îi simți răsuflarea și, strângând
din ochi, trase cu toată puterea în direcția în care părea a fi.
Fumigena îl atinse pe bărbat direct în piept, și haina îi luă foc. Un
val de fum verzui invadă cala, și Ludo își văzu agresorul speriat,
urlând spre ieșire. Se întoarse în timonerie tulburat. Pe plajă, o
siluetă în flăcări alerga spre mare, urmată de motociclete. Focul se
stinsese. „O să mă omoare”, murmură trist Ludo, văzând un
escadron negru înaintând încet spre Sanaga. Ar fi făcut orice în seara
asta pentru ca această comoară fără valoare, viața lui, să-i fie lăsată.
Ajunși la baza vaporului, vagabonzii pregăteau petarde din sticle
și cârpe îmbibate cu benzină. Prima ateriză pe punte, se rostogoli
într-o baltă și se stinse. A doua nimeri ținta, spărgând un geam de la
timonerie, atingându-l pe Ludo înainte de a exploda pe masa cu
cărți de joc și stropind vopseaua cu flăcărui puturoase. Apucă febril
extinctorul și reuși să stingă incendiul. Dar între fumul verde care
venea de la mașini și cel negru al pereților în flăcări se sufoca, voia
să iasă, preferând să moară sub cerul liber decât afumat ca un șarpe.
Ajunsese pe punte, când răsună detunătura unei puști. Se apucă
de cap cu amândouă mâinile și începu să urle cu disperare.
Împușcăturile au continuat una după alta, dar, în mod ciudat,
aduceau liniștea și alungau foarte departe zgomotul motoarelor. În
curând, Ludo nu mai auzi nimic. Rămase culcat fără să miște,
clipind des, sigur că, dacă îi deschidea complet reînvia urletele și
sălbăticia.
Se auziră pași pe punte.
„Te-au desfigurat?” se auzi o voce groasă.
El se întoarse.
„Nu, bâlbâi el dintr-o suflare.
— …Puțin mai lipsea și-mi distrugeau nava, nenorociții!”
Ludo recunoștea statura impozantă a celui care voia să-l alunge
cu o lună în urmă.
„Țintești bine, zău așa! S-a ales cu o gaură cât casa, circarul!…
— N-am făcut nimic, spuse Ludo. Ei m-au atacat. Eu nu-i cunosc.
— Nu te îngrijora, e o haită de lepădături. De vineri seara până
luni nu știu decât bere și motocicletă. Dar nu sunt ei ăia care să dea
alarma. Le e prea frică de sticleți. Haide, vino să bem ceva!”
 Coborâră în careu; Ludo aprinse un felinar și deschise hublourile
ca să iasă fumul.
„Ai aranjat simpatic aici, făcu bărbatul, privind pereții pictați
țipător. Și faci și gospodărie…”
Așezat la o masă, examina sticla de rom pe care o adusese Ludo.
„Ai aranjat bine, dar echipamentul nu se potrivește. Ca să bei, ai
nevoie de pahare. În locul tău aș da o tură pe la groapa de gunoi,
ceva mai jos, spre sud. O să găsești tot ce vrei acolo. Dacă vânzătorii
de fier vechi o să-ți lase timp să-ți instalezi mobilierul!… Cum te
cheamă?
— Ludo.
— Eu sunt Francis. Francis Couelan.”
Omul prezenta o chelie perfectă și nu avea nici gene, nici
sprâncene.
„E de când eram puști, declară el pipăindu-și fruntea. Am căzut
într-un bazin cu homari, un bazin cu pește, ce mai! Nu știam să înot.
Ca și cum aș fi plonjat într-o ladă cu unelte, unelte vii. M-au pescuit
imediat, nici n-apucaseră să mă ciupească. Numai frica m-a ciupit.
Noaptea mi-a căzut tot părul, eram lustruit ca un ou. Nu mi-a mai
crescut niciodată. Dar asta nu m-a împiedicat să mă fac marinar.”
Făcuse douăzeci de ani la Cayenne pentru că violase o centenară
dintr-un sat, într-o seară de chermeză; bătrâna murise. La șaizeci de
ani era încă un Goliat, cu brațele și cu pieptul pline de tatuaje care
glorificau femeia. Locuiască un eremit într-o rulotă de fier la
marginea pădurii. Nu foarte departe de Sanaga. Nimeni nu-i călcase
pragul, nimeni nu îndrăznea să se apropie.
Într-o zi, un circ mic își instalase tabăra pe dună, alături de casa
lui. Răgetele unui leu bătrân îi tulburau somnul, așa că a năvălit în
cușcă și i-a fracturat umărul cu lovituri de mătură, sub ochii plini de
lacrimi ai dresorului.
„… Să fie mulțumiți că n-a violat animalul”, rânjeau toți în Forge.
Și adunaseră bani ca să plătească animalul nenorocit.
 „… Puțoi împuțiți! Niște javre împuțite. Dar stai liniștit, sunt eu
aici. Le știu eu porcăriile. Altele și mai și. Deci stai bine aici?…
— Merge, răspunse Ludo.
— Și mie mi se plimbă vaporașe prin vene, de asta nu te vindeci
niciodată. Te trezește noaptea… Te zgândăre… Dar trebuie să-ți
spun că ăștia cu fierătaniile… o să vină curând.”
Îi vorbea lui Ludo cu o voce aproape șoptită, cu acea aură a
piraților bătrâni potoliți, pe care îi crezi posesorii tuturor marilor
secrete.
„Sunt niște începători în ale meseriei… Nu se știe niciodată când
vin, dar vin oricum. Nu se știe de ce distrug vapoarele… Dar pe
aramă nu pun ei mâna”, adăugă el făcând șmecherește cu ochiul.
Se aplecă spre Ludo.
„Țevile, robinetele, tot ce e de aramă e al meu. Le am aici, nu sunt
așa tâmpit! Pe vapor, pitite în ulei, în fund. Le iau unul câte unul.”
Foarte aproape se auzi un behăit care-l făcu pe Ludo să tresară.
„Ce-i asta? întrebă el gata să se apere.
— E oaia mea, rânji Couelan, nu te teme. E singura care a scăpat
de pe Sanaga când s-a scufundat. Era plin de oi deasupra. Toate s-au
înecat în afară de ea.
Mai trase un gât de alcool.
„Pe toți i-a înghițit vârtejul. Blestematul de vârtej! Ai văzut
valurile când crește mareea?… Zdrobesc tot ce întâlnesc în cale.
Acolo m-am dus după ea cu barca mea! Am crezut că acolo-mi las
pielea… Să vezi cum ascultă.”
Se apropie de un hublou și, cu venele gâtului cât niște cabluri,
începu să behăie în noapte; răspunsul veni ca un ecou.
„Mă așteaptă pe plajă… Sigur o să fie încântată să te cunoască.”
Ludo îl însoți pe bărbat până la ieșirea de pe vas, și o oaie mare,
neagră, apăru în lumina felinarului.
 „E Panurge4! anunță Couelan. Mi-au ucis câinele, și atunci am
adoptat-o pe ea.”
Ludo își cufundă mâinile în lâna creață și aspră, fericit de această
întâlnire cu o oaie vie, foarte caldă, cu blana bogată, nu ca unul
dintre acele hidoase fetișuri pe care le condamnase la moarte în
seara de Crăciun.
„Am tot încercat s-o fac să latre, dar n-a mers. Așa că fac eu ca
oaia. Știi de ce-o cheamă Panurge?
— Nu, spuse Ludo.
— Din cauza Bibliei, cu Moise, când a traversat Iordanul. L-au
urmat toți ca oile… Haide, bună seara!… Și nu fi îngrijorat din
cauza canaliei, nu se mai întoarce curând.
Ludo îl privea cum se îndepărtează.
…Și toată noaptea, în somn, se luă după o oaie care îl conducea
printre amintiri, îl ducea înapoi în pod, la Buissonnets, la Saint-Paul,
și când o ajungea din urmă, era el însuși, Ludo, cel pe care-l urmase.
A doua zi, conform sfaturilor lui Couelan, se duse la maidanul cu
gunoaie, o zonă imensă, unde, cu fața la mare, se înălțau și coborau
munți de deșeuri. Emanau coloane de vapori, un miros de mâncare
putrezită încărca aerul, profanând rășina și iodul. Intră în acest
labirint cu încântare, ca și cum s-ar fi aflat pe o altă epavă, într-o
țară a abundenței, amețit de acest taifun petrificat, care nu înceta să
afișeze degradarea lucrurilor și să reducă materia la elementele de
bază. O hărmălaie de țipete de pescăruși și de corbi acoperea
mizeriile și se învârtea la câțiva metri de el. Ici și colo se iveau
cuptoare, bufete stricate, bidoane mâncate de rugină, mașini

4 Panurge, personaj creat de Rabelais în Pantagruel. în timpul unei

călătorii pe mare, Panurge se cearta cu un negustor de oi și, drept
răzbunare, cumpără de la acesta o oaie, o arunca în apa, și toate celelalte
se iau după ea. Confuzie voita între povestea lui Rabelais și episodul
biblic, (n.tr.)
dezmembrate, fotolii, landouri, câini, șine, îngrămădite toate într-un
talmeș-balmeș tăcut. Ludo văzu un cal întreg mâncat de muște. Luă
de pe jos șase farfurii intacte, dar încâlcite în rădăcinile unei tufe de
urzici. Găsi partea a doua din Quo Vadis, pe care o răsfoi imediat
așezat la volanul unui camion ars. Adună cuțite fără lamă, cratițe
fără mâner și îmbrăcăminte pe care o aranjă într-o valiză ponosită.
Nu exista lucru pe care acest depozit de gunoaie să nu-l ofere
vizitatorului. Se aștepta să dezgroape imposibilul, o biserică, un
submarin, anii copilăriei la Peilhac. Se întreba chiar dacă Centrul
Saint-Paul și toți inocenții nu se odihneau pe acolo, pe undeva, sub
gunoaie.
Cel mai frumos cadou îi fu oferit spre seară, o cutie muzicală care
imita un pian cu coadă demn de o marchiză de ciocolată. Întoarse
arcul și se trezi ținând stângaci în mână Romanța de dragoste pe care
n-o auzise niciodată. Și așa, pe nesimțite, își recăpătă amintirile, în
mijlocul gunoaielor, și se eliberă de ranchiuna împotriva sorții. Își
simțea pulsul bătând, pe care muzica îl însuflețea în amintirea
anilor pierduți, întoarse din nou arcul și avu impresia că-și deapănă
firul vieții, până la naștere și adevărul ei. O vedea din nou pe mama
lui, voia s-o atingă, să-i vorbească, și, eliberat de orice reproș,
încerca aproape o remușcare amintindu-și existența lui la
Buissonnets.
Întors pe epavă, se culcă pe jos, ascultă de mai multe ori aria în
întuneric, cu ochii deschiși spre trecutul lui. Apoi aprinse lampa și îi
scrise o scrisoare lui Nicole.

Știi că am plecat dar sunt bine. Am plecat pentru că tu n-ai

venit de Crăciun. Dar n-am dat ortu’ popii. Acum poți să vii să
mă vezi pe vaporul meu. Este un sat care se numește Le Forge
și dacă o iei pe drumul spre ieșire ajungi la mare și o să vezi
vaporul meu pe plajă. Acolo sunt eu. Este casa mea. Chiar pot
să te invit dacă vii. Am chiar o meserie și sunt sezonier. Ar fi
 bine dacă ai veni. Poți să-mi scrii la cafeneaua din Forge.
Ludo.

Se urcă pe punte, privi gânditor spre larg și rupse scrisoarea

aruncând-o peste bord.
 XVII

Nostalgia îl învăluia din nou. De acum înainte scăpa de rușine,

de sarcasme, nu mai era nimeni care să-i reproșeze că era idiot,
prost crescut, periculos, nu mai era nimeni, era complet singur.
Uitând de epavă, rătăcea la nesfârșit printre amintiri și se imagina în
pod. Auzea gemând scara, auzea cheia răsucindu-se, se ascundea în
mirador cu capetele de pești. În unele zile, prin hublou, vedea
curtea brutăriei, zidurile cuptorului, câmpul acoperit de brumă.
Adulmeca mirosul de pâine caldă, și amintirile dezgolite se
transformau în amărăciune. Trecea de la Lise la Nicole,
imaginându-și-o pe mama lui cu buză de iepure și gândindu-se
pentru prima oară că ea nu l-a sărutat niciodată. Cu ochii închiși, ca
să nu-și descopere minciuna, își săruta pasional mâinile, visând la
pielea ei. Auzea vocea lui Nanette. Era un bâzâit continuu, fără
culoare și fără chip, o muzicalitate voalată scăldând cuvintele pe
care nu le auzea.
Îl urmăreau imagini care n-aveau legătură cu nimic. Un băiețel
mergând cu picioarele goale în noapte. Un băiețel urcând scara. O
mână roșie în fața ochilor.
Atunci năvăleau întrebările: Cine era copilul? A cui era mâna? De
ce brutarii se purtau rău cu el? își văzuse tatăl fără să știe?
Într-o zi plânse ore întregi, și se privi în oglindă plângând, fără să
simtă nimic, nici durere, nici supărare. Sângera ca un astru mort,
fără rană vizibilă.
Noaptea îl chinuiau simțurile. Revedea sânii mari și grei ai
bucătăresei, cu gurguiul lor negru. Își ascundea mădularul între
picioare, și, în fața trupului astfel modificat, se întreba dacă nu i-ar
fi plăcut să se nască femeie, cu doi sâni frumoși ca ai maică-sii.
Fantasma se prelungea într-un somn în care Nicole, Fine și Lise luau
înfățișarea unor himere pe care trebuia să le taie cu cuțitul pe o
masă din sufragerie – și dintr-odată masa se transforma în dig
legănat de marea adâncă.
Visa la o meserie, o situație socială, și își confecționase o cutie de
scrisori pe numele lui, recuperând din marea la reflux o fostă ladă
de șampanie californiană, legată de o vâslă; o pusese în fața epavei,
în zona uscată.
Mânca fără să-i fie foame, cu ronțăituri nervoase, pești aproape
cruzi, alge și meduze cu consistența suplă a gumei de mestecat. Bea,
indiferent, apă de mare sau apă dulce din bălțile lăsate de ploaie pe
punte. Doar laptele cald de dimineață îi lipsea îngrozitor. Uneori se
ducea la Le Forge doar ca să ia câteva înghițituri din prețiosul
lichid.
Francis Couelan îl vizita pe Ludo periodic. Modelase special
pentru el un cuțit de lucru: un Opinel mare cu teacă din piele, cu un
mâner din lemn, imaginând o sirenă arcuită ca un falus. Îi aducea și
iepuri pe care-i prindea făcând braconaj. Ludo detesta iepurii,
asemănători unor nou-născuți despicați. Cum pleca Couelan, scăpa
de ei sub trapele de la sala mașinilor. Erau vreo zece care se
marinau în saramură, ca niște embrioni într-un pântec mort.
Fostul ocnaș și Ludo abia dacă-și vorbeau, instalați în cantină,
bând în tăcere un decoct de rom și ceai aproape negru, care făcea să
danseze universul adolescentului. Dar, uneori, pe neașteptate,
Couelan se lansa într-o tiradă fără sfârșit în legătură cu adâncurile,
stelele, influența lunii și a vântului care modificau puterea valurilor
asupra obstacolelor.
Văzându-l pe Ludo lipăind cu picioarele goale prin valuri ca să se
spele, îl inițiase în brasul indian, și acesta, care nu știuse niciodată
să înoate, începuse să plescăie în jurul vaporului în plină iarnă,
ignorând interdicția legată de scăldat.

Mareele erau cele care îi programau activitatea. Când marea urca,

el se instala într-un fotoliu șchiop aflat în partea din spate a
vaporului și privea valurile ca pe o procesiune lentă care invadează
malul. Chiar înainte de a se desfășura, vedea cum se ridică la nord
de baliză un val solitar, un peron fantastic în dublu zbor, care se
prăbușea maiestuos asupra lui însuși și se topea în spume. Ai fi zis
că dispare un miraj despre care Ludo refuza să-și imagineze că de
nenumărate ori distrusese vapoare și înotători. Și apoi mirajul se
repeta, valul care se rostogolea se cabra din nou la orizont, un dans
nebunesc de stropi, cărând în spinare un tumult de bolovani ca de
zăpadă, care păreau să zdrobească marea; fenomenul înceta la
reflux.
Ludo se temea de val și îl iubea. Era frumos ca mama lui sau ca o
artistă la pian, gătit și el într-o rochie de lumină, de neatins, și totuși
vie și atât de aproape. Din fotoliul lui, în bătaia vântului, nu se
sătura să asculte convoiul ucigător al hulei venite din adâncuri.
De asemenea, mergea destul de mult pe plajă. Refluxul îi aducea
în fiecare zi un nou trofeu. Punea în tigaie o laminaria vâscoasă,
care semăna cu spatele unui aligator. Aduna mărunțișurile aduse de
ocean, pe care valul le abandona spre mirarea uimitului hoinar:
stele-de-mare, sepii, smocuri de iarbă de mare, meduze sfâșiate ca
albul ochiului, ramuri de copaci ascuțite de vânt. Găsea galeți
lustruiți de timp, resturi de melci albiți din care nu mai rămăsese
decât spirala, carapacea ondulată a unui cap de crab, ornamentate
cu linii încrucișate de jur-împrejur ca niște mici raze, bășica flască a
unui pește mort. Ludo sărbătorea aceste sosiri providențiale ale
flecuștețelor atlantice, client solitar al resturilor mareei unde, ca la
primirea de marfa, se ducea la piață.
Seara, sacrificând cu regret lemnele epavei, aprindea focul pe
nisipul gol și admira marea printre flăcări. Era mama lui, de-
adevăratelea, pe care o contempla mereu și voia și s-o îmblânzească
oricât de mult s-ar fi îndepărtat. Cu ochii măriți, ca hipnotizat, visa
că ea se îmbarca pe Sanaga. El, la cârma vasului, era Marcus
Vinicius, eroul din Quo Vadis, ofițerul roman care tăia parâmele cu
sabia ca să poată pleca. Putea rămâne așa până în zori în compania
amintirilor lui și a flăcărilor; orice foc care ardea îi dădea lui Ludo
sentimentul să se apropia de adevăr.
Se distra sfidând fluxul. Construia baraje gigantești în spatele lui
Sanaga, nevinovate ziduri de nisip care țineau piept mării cinci sau
zece minute, și apoi apa se infiltra distrugând pereții, surpând
temeliile, și valurile regăseau patul pe care-l săpaseră demult în aval
de vapor. Atunci se refugia la bord și privea clipocitul nisipos
spumegând în jurul elicei și al cârmei, plesnind puntea, și, curând,
toate valurile păreau să fi făcut jurământul de a trece de ocean ca să
inunde epava.
Într-o zi găsi într-un bufet cutii cu vopsea și pensule. Profitând de
soare, pictă pe laturile lui Sanaga mâini mari negre cu străluciri de
sânge, care radiau: Couelan îi spuse cu admirație că vaporul lui era
mai bine fardat decât o târfa.
Când ploua, Ludo se ducea la Prisunic, pe drumul spre
Bordeaux, la ieșirea din Le Forge, și petrecea ore întregi fără să
cumpere nimic. Lua un cărucior și trecea pe la toate rafturile,
alegând vinuri și produse congelate, lenjerie de damă și scutece
pentru copii, pe care le îndesa în căruț: îl abandona plin ochi și
părăsea clădirea pe la ieșirea „fără cumpărături”.
La sfârșitul lui martie, într-o după-amiază, mergând pe malul
mării pe o vreme foarte frumoasă, se îndepărtă atât de mult, încât,
la întoarcere, Sanaga nu se mai vedea. Marea era ca un vis. Sub
picioarele goale simțea cald. Atunci zări digul la orizont, tivit cu
ulei, sub un cer fără vânt. Se frecă la ochi, sigur acum că recunoaște
locurile, spațiile dintre dune, împrejurimile malului, zona de trageri
și săgeata de nisip în capăt, care ascundea cărarea pe care odinioară
el și Tatav ajungeau la Buissonnets, peste câmpuri. Ajunse la țeava
smolită pe care o escaladă tulburat. Era locuința lui, aici, toată viața.
Alergă până la drumul care ducea la plajă. Deodată nu-l mai
stăpânea decât un gând: să-și vadă mama, s-o liniștească, să-i jure că
totul era bine, că nu era mort și se întorcea ca să nu mai plece
niciodată. Pe buze îi dansau toate cuvintele pe care voia să le
pronunțe ca s-o înduioșeze. Îi era greață, făcea gesturi aiurea,
traversând în goană câmpul care ducea la Buissonnets.
La vederea acoperișului roșu și a zidurilor albe, îl cuprinse
panica. Era murdar și bărbos. Trecuseră trei luni de când
vagabonda. Ce-o să creadă ea când o să-l vadă așa de îngălat? Se
puse pe burtă și se cățără spre drum. Privea pierdut în zare. La el
acasă nimic nu se schimbase. Obloanele de la camera lui erau
deschise. Era o mașină albastră lângă garaj. Pe terasă, într-un
șezlong, un bărbat tânăr, cu pieptul gol, stătea la soare. Se auzea
curgând dușul, și cineva fredona. Zgomotul încetă. Ludo era gata să
urle când Nicole ieși, cu un prosop în jurul corpului, storcându-și
părul ud într-o parte. Bărbatul își strecură mâna, neglijent, sub
prosop, fără măcar să deschidă ochii. Nicole se lăsa în voia lui,
zâmbind. Cine era bărbatul? Unde era Micho? Ce se întâmpla? Ea se
aplecă spre necunoscut ca să-l sărute tandru. Ludo abia își stăpânea
neliniștea și ardea de nerăbdare să se repeadă, să lingă sudoarea de
pe trupul acestei femei pe care o iubea, pe care o detesta, care era
mama lui și nu aparținea altcuiva decât lui. Se ridică în picioare.
Avea să traverseze drumul, să deschidă poarta și să o ia înapoi, el
avea dreptul, nimeni nu-l putea împiedica!
Mână în mână, bărbatul și Nicole tocmai intrau veseli în casă,
Ludo nu se mișcase.
Cu un sentiment straniu de ușurare, se puse din nou pe burtă,
așteptând noaptea. De ce nu se întorcea Micho? Spre seară, bărbatul
ieși să închidă obloanele. Era aproape întuneric. Primele stele erau
pe cer, Ludo trecu strada și se strecură în grădină. Recunoștea
parfumul glicinei înviorate de primăvară. Ajunse în fața ușii și își
lipi urechea de tăblie. Televizorul mergea în surdină. Își puse
degetul pe sonerie și apăsă îndelung. Două note ascuțite căzură
peste el, ca un semnal de alarmă. O frică animalică îl cuprinse.
Auzea zgomot de pași venind de pe o altă planetă: ușa se deschise,
într-o sclipire de lumină, Ludo văzu un tânăr cu un aer ostil, în
maiou, apoi o siluetă se profilă în spate și auzi cuvintele „un soi de
cerșetor bătrân” și dispăru, trecând drumul și fugind ca un hoț
peste câmpuri.
Mai târziu se întoarse pe furiș să-și încheie noaptea în fostul lui
iglu, pe care îl găsi intact în fundul grădinii.
Nu se întoarse pe vapor decât în zori și își petrecu ziua culcat pe
jos, cu mâinile împreunate, de parcă ar fi zăcut. Nu avea decât
impresii vagi, abia resimțite, momente goale care-l atingeau ca niște
baloane de săpun și se spulberau. Cu ochii deschiși auzea o inimă
bătând, a lui, marea sub punte, o picătură de apă înghițită de
grămada de fiare, o amintire. Un băiețel mergea în noapte. O mână
neagră zbura. Cine oare repeta cu voce plângăreață: „Mama zice că
a căzut singur”? Nicole venea des în pod, dar el nu știa că e mama
lui. Îi plăcea s-o vadă. Ea nu spunea nimic. Era mai frumoasă decât
Nanette. El era trist, cu Nanette, ea voia mereu să-l facă să
vorbească, să știe mereu dacă era mulțumit, dacă n-o s-o uite când o
să se facă mare. Unde te pun după ce ai dat colțu’?… Unde o fi
Micho?… Auzea armoniul, revedea cele opt degete alergând pe
clape. Și tatăl lui adevărat unde era?… Nu era cel pe care-l văzuse
ieri cu Nicole?… Tatăl lui se întorsese?
Seara se sculă într-o stare de tristețe euforică și, văzând marea
crescută, se scăldă. Era încă în plină zi. Încerca să-l uite pe bărbatul
zărit în ajun și nu voia să se gândească la faptul că poate este fiul
lui. Se imagina înotând alături de mama lui și abandonându-se
oceanului într-o seară caldă. O să-și vorbească. Pământul o să
dispară. Luminile cargourilor o să se aprindă la orizont.
Amețit de visul lui, se îndepărtase de mal și se apropia de apă
adâncă, fără măcar să se gândească. Valul care se rostogolea țâșni
dintr-odată ca o trădare, și frica îl sufocă: drept în fața lui, sub mare,
într-un vârtej oblic, se afla moartea, botul stâncii de pe fundul mării,
o prăpastie în care zăceau în transă laminarii cafenii-aurii, și
deasupra, creasta enormă a valului, în plin elan, se prăbușea ca un
tunet. Ar fi vrut să fugă, dar vârtejul îl aspira, marea explodă
deasupra lui, rostogolindu-l din fericire în afara curentului.
Se întoarse nevătămat. În picioare, pe mal, în stare de șoc, nu mai
contenea să privească nunta de zăpadă a stâncilor care fuseseră gata
să-l distrugă.
Noaptea, frica se transformă în coșmar, se trezi acoperit de
sudoare. Nu era abisul pe care-l zărise în mare, ci era portretul
mascat, părul lung – înotătoare, degetele – lungi tentacule încercând
să-l înlănțuiască, valul – o grămadă de oase spălăcite. Cu ochii stinși
de întuneric, scotocea cabina cu privirea în căutarea unei vrăji. Se
întreba dacă ei aveau să-i dea de urmă și dacă ei nu erau deja acolo,
toți, la bordul vaporului, polițiști, infirmieri, vânzători de fiare
vechi, drăcușori, toți veniți să-l captureze. Se ridică pe vârful
picioarelor, aprinse lampa și urcă pe punte. O ploaie măruntă sâcâia
întunericul tăcut, părea că Sanaga era un meteor suspendat în
noaptea fantomatică și că nimic nu existase vreodată. Ceva mai
liniștit, Ludo coborî din nou înăuntru și rupse o pungă de hârtie ca
să scrie.

Eu sunt ca tata. Am plecat departe dar nu am murit. Asta

pentru că tu n-ai venit de Crăciun. Acum sunt sezonier. Am un
vapor unde sunt acasă. Este un sat care se cheamă Le Forge și
dacă ții drumul ajungi la ocean, acolo este. Vaporul meu se
numește Sanaga. Dacă vii pot chiar să te invit. Într-o zi în
grădină era un bărbat cu tine. Nu știu dacă este tatăl meu și de
altfel nici nu semănăm. E bine dacă vii așa o să mă întorc la
Buissonnets cu tine. Scrie-mi dacă vrei la cafeneaua din Le
Forge unde sunt prietenii mei. Unde e Micho? îți stă bine cu
părul lung.
Ludo.
 XVIII

Vânzătorii de fiare vechi sosiră într-o seară de aprilie, într-o

camionetă. Ludo se întorcea de la Buissonnets, când îi zări lângă
vapor și începu prin a se ascunde. După ce îi trecu prima tulburare,
rațiunea preluă controlul: infirmierii nu măsoară lungimea
epavelor, așa că se arătă. Un tip voinic, cu beretă, îi întinse un
buchet de flori.
„Salut, băiete!… Am găsit asta pe jos, alături de vapor. Ah! ce
bine e să ai succes…”
Ludo privi năucit crizantemele ofilite, pe care le luase în brațe.
„Noi suntem «măcelarii», rânji celălalt. Am venit să-ți tăiem
«jambonul». Am fost preveniți din sat să e un… locatar sus, dar asta
e problema ta. Nu ești primul care se instalează pe o epavă, pe noi
nu ne deranjează. Poți să mai stai vreo opt zile, am venit doar să
vedem care-i treaba. O să fie greu, de altfel, oțelul n-a fost atins
decât la suprafață. La revedere deci! Și gândește-te să te muți!”
Ludo privea camioneta plecând și fugi să pună florile într-o sticlă
de Coca-Cola tăiată, pe care o umplu cu apă de mare.
A doua zi se duse la Le Forge. Se întorcea acolo periodic de când
îi trimisese scrisoarea lui Nicole, sperând la un răspuns care nu mai
venea. Nici de data asta Bernard nu avea nimic pentru el. Îl privi pe
Ludo cam bizar.
„Să mori de râs, nu alta, spuse el, în dimineața asta ne-au vizitat
polițiștii. Nu se poate spune că-i vedem prea des pe-aici. De altfel,
nici nu ne place așa ceva. Caută un tip… Un nefericit care a scăpat
de la un azil. Nu există așa ceva pe-aici, li s-a spus. Să mori de râs,
nu alta.
— De ce-l căutau? întrebă Ludo
— Pe aici oamenii nu vorbesc niciodată, continuă Bernard,
niciodată cu polițiștii. Nu vorbesc niciodată, dar nu sunt nebuni…
Au fost și vânzătorii de fiare vechi. De-acum nu mai e mult până te
taie în bucăți.”
Ludo recunoscuse în cele din urmă că locuia pe epavă și că
aștepta venirea sezonului. Bernard i-a răspuns că știa de mult.
„În fine, în curând vine vara, o să poți să locuiești la un localnic.
Sunt sigur că ești regele foarfecilor de grădină…”
La întoarcere, Ludo găsi în cutia lui de scrisori un buchet ofilit de
ciuboțica-cucului și își aminti de Lise. Și ea îi dădea flori când era
bolnav. Se gândi iarăși la mângâierile lor, la iubirea lor lipsită de
bucurie, rușinat dintr-odată că a lăsat-o acolo.
Puse ciuboțica-cucului lângă crizantemele ale căror ultime petale
se scuturaseră. Cine putea fi interesat de el în zonă?… Cine putea ști
că era acolo?… Ocnașul nu vâna flori.
Se gândi să se ascundă în zilele următoare lângă cazemată, dar
seara veni fără să vadă pe nimeni. Își reluă drumul între Le Forge și
Buissonnets, și din nou buchetele apărură în jurul lui Sanaga. Într-o
după-amiază, Ludo simulă că intră în pădure, apoi reveni pe plajă
după un înconjur larg și se ascunse după o dună. O fetiță cu
bicicletă apăru puțin mai târziu. Își lăsă jos bicicleta, luă buchetul de
pe portbagaj și veni să-l pună lângă vapor. Rămase câteva minute în
picioare, cu mâinile împreunate, făcu semnul crucii urmat de o
plecăciune rapidă și urcă din nou pe bicicletă.
Ludo o aștepta.
„Pentru cine sunt florile?” întrebă el.
Ea ridică din umeri ca și cum răspunsul se înțelegea de la sine.
„Ei, sunt pentru tata!…
— Cine e tatăl tău?
— A murit pentru că bea prea mult. Mama zice că era nebun.
Acum e într-o cutie, la cimitir. Mama se duce acolo în fiecare zi, la
cimitir. Cu flori. Dar eu le aduc aici. Și mai iau și de la cutiile din jur,
ca să fie mai multe. Cele de astăzi sunt aproape proaspete.
— Dar de ce faci asta?”
 Fetița păru că se gândește.
„Fratele meu… Ăla care are motocicletă. Zice că e un nebun pe
vapor. Deci, dacă tu ești nebun, ești tata.
Apoi, cu o voce slabă:
„Vrei, spune?…
— Nu știu, se bâlbâi Ludo, emoționat. Cum te cheamă?
— Amandine. Dar toată lumea îmi spune Mandine. Pe păpușa
mea o cheamă Celestine. Trebuie să plec, sau o să mă certe.”
Încălecă bicicleta și dispăru în doi timpi și trei mișcări.
Se întorcea periodic pe plajă, și mereu cu flori pe care le lua de la
morții din satul vecin. Pălăvrăgea cu Ludo, dar nu se apropia prea
mult, ca și cum instinctul îi dicta să păstreze distanța. Era în
vacanță, avea șase ani, o mutrișoară înțepată de scorpie, ochi de
culoarea fierii și, din când în când, când voia, era sâsâită. Ca semn
de prietenie, Ludo îi făcu un cadou-surpriză: un pui de homar prins
de Couelan, albastru ca oțelul, cu tendonul cleștilor tăiat, frumos
împachetat într-o hârtie de cadouri adusă special de la Forge.
Două zile mai târziu, Amandine veni plângând.
„Titi a murit!…
— Cine e Titi? se miră el.
— Puiul de homar. Nu mai cânta…
— L-ai mâncat?
— Ah, nu!… L-am pus în colivia papagalului, în garaj, și îi
dădeam grăunțe în fiecare zi. Și totuși, a murit. Și mama m-a certat
că mirosea urât.”
Ludo îi promise un alt homar. Ea se bosumflă câteva minute,
săpând în nisip cu vârful piciorului, apoi plecă tot supărată,
decretând că nu era drăguț și că nu era tatăl ei.
El își petrecu restul zilei curățând cu cuțitul șalupa roasă de cari.
De la venirea negustorilor de fiare vechi, ai fi zis că încerca să facă
vasul ca nou, ca să-i convingă să nu se atingă de el. Ungea, curăța,
spăla. Își imagina noaptea că lua epava pe umeri cu ajutorul mareei.
Se visa uneori mergând pe mare, cu Sanaga sub braț, ca un vapor de
jucărie pentru copii.
Spre seară, zări o siluetă în jurul dunei, și la început crezu că era
Couelan, care-i făcea o vizită. Dar abia îi trecu acest gând prin cap,
că îl cuprinse emoția unei imagini familiare: era Micho. Își lăsă baltă
treaba, coborî pe plajă și alergă în întâmpinarea lui; tatăl lui vitreg îi
căzu în brațe.
„Deci nu era o glumă! strigă el. Stai într-adevăr în carcasa asta!…
Ei bine, nu credeam… Eram sigur că m-ai îmbrobodit iar, eram
sigur că nu ești aici. Și ai și crescut, ești un bărbat acum… Al naibii
Ludo, hai!”
Ajunseră la vapor.
„Mă iei acasă? Ai venit după mine?”
Micho se încruntă, privind spre ocean.
„… Ah, asta!.. Nu se poate spune… asta nu! Nu te iau acasă, în
privința asta nu pot să fac nimic. De altfel, nici eu nu mă mai duc
acolo, acasă. S-a terminat totul.”
Privea înăuntrul pălăriei ca un cerșetor.
„Eu și mama ta… nu mai mergea, continuă el cu o voce pierdută,
mă rog, din cauza ei, ea n-a mai vrut. Numai minciuni. A zis chiar
că nici n-a fost însărcinată, și asta o făcea să moară de râs.
Mauricette, măcar, era corectă. Asta e, s-a terminat!…
— S-a terminat ce? întrebă Ludo.
— Totul s-a terminat, băiete, nu mai suntem împreună și chiar o
să divorțăm. Oh, i-am lăsat casa, nu mai voiam să locuiesc acolo.
Numai nenorociri am avut în casa aia, n-am înțeles nimic… Tatav n-
o să fie în pierdere, o să capete mai târziu, bani și apoi și tu… Pentru
moment, uite ceva de cheltuială…”
Îi îndesă lui Ludo în sân un teanc de bancnote.
„În momentul ăsta nu mai pot să fac nimic altceva. Afacerea încă
nu s-a vândut, e nevoie de timp. Și apoi, toate economiile s-au dus
cu procesul ăsta blestemat!… Crezi că brutarii au făcut vreun gest?..
S-o crezi tu! Nicio lețcaie!… Te ascunzi degeaba, eu nu mai am curaj
s-o iau de la început… De altfel, sunt și prea bătrân. Hai, că am
plecat…”
Își drese vocea și păru foarte jenat.
„Mă rog… verișoara mi-a propus o mică afacere… O să mă ocup
de reparații la Centrul Saint-Paul, unde ai fost înainte. E mereu ceva
de reparat la hardughiile astea. De ce nu? i-am spus. Dar nu i-am zis
unde ești! Asta nu i-am spus.
— Și mama, i-o tăie Ludo, a primit scrisoarea mea?
— Ah, asta da, a primit-o. Tot ea e cea care mi-a spus unde ești.
Eu nu credeam. Se zicea că ești mort. Sticleții au căutat peste tot
după tine. Au răscolit pădurile, au sondat râul și toate dărâmăturile.
Dar sunt și ascunzători în țara asta afurisită… Și tu, cu adevărat, ai
găsit-o pe cea mai bună.”
Apucă dintr-odată mâna stângă a lui Ludo.
„N-am crezut că ești nebun, drăguțule, asta n-am crezut-o… îi
spuneam mereu mamei tale și verișoarei, e ciudat puștiul ăsta, cam
sărac cu duhul, dar nu nebun! Asta nu e!…”
Întoarse privirea.
„După povestea cu focul, pricepi, am văzut că ele aveau dreptate,
dar n-aș fi crezut niciodată una ca asta.”
Ludo lăsă capul în jos.
„Mama nu venise, spuse dintr-odată cu o voce demnă de milă.
— …Pompierii nu erau siguri. Vorbeau de un scurtcircuit la
lampioane. Dar mama ta, ea era sigură, și verișoara la fel. Toată
ieslea a ars. A luat foc și șemineul din cauză că era astupat cu
cuiburi de păsări. A fost un noroc că n-au murit cu toții înăuntru.”
Micho mângâie flancul vasului oftând.
„Nu-i prea vechi ăsta, ce zici… Cu puțin efort, s-ar putea aranja…
Dacă aș avea cu douăzeci de ani mai puțin, m-aș încumeta.”
Ludo îl duse să vadă epava.
„Și mama, imploră el la sfârșit, când o să vină după mine?”
 Micho păru dezorientat.
„Asta… nu știu. Cu ea nu se știe niciodată… O să facă ce-o să
vrea. Nu mi-a spus nimic… Poate n-ar fi trebuit să-i scrii mamei
tale… Acum are adresa ta.”
Ludo îl conduse la mal cu pluta. Coborând, Micho își udă
pantalonii. Promise să se întoarcă și plecă fără să se uite înapoi.
Ludo visă în noaptea aia o mână uriașă care-l zdrobea.
Săptămâna trecu. Se duse în fiecare zi la Buissonnets, dar nu văzu
pe nimeni. Obloanele erau închise. La întoarcere, dădu o raită prin
Le Forge. La sosirea lui, Bernard era mai puțin amabil și era
preocupat de vasele lui sau de flipper. Ludo își plătea laptele cald
cu hârtii de o sută de franci, la care uita cu regularitate să ia restul
de pe masă. Îl găsea a doua zi într-un plic, unde socoteala din ajun
era reportată cu grijă. Buzunarele lui dădeau pe-afară de monede și
de bonuri șifonate, pe care le pierdea fără să-și dea seama.
Proprietăreasa băcăniei era la fel în privința lui, și, în ciuda banilor
de care părea că el face paradă, nu accepta nimic pentru
bomboanele și cutiile de pateu pe care le lua. „Ești băiat bun, repeta
ea, chiar un băiat bun…” Și Ludo își zicea că are dreptate, că era cel
mai bun dintre băieții buni pe care-i văzuse vreodată.
La întoarcere, pe plajă îi găsi pe Panurge și pe Couelan lângă
Sanaga. „Ce nevoie ai să te tot cari în sat, îi reproșă acesta. Niște
canalii, toți ăștia, niște limbi spurcate și bârfe. Nu te mai duce.”
Într-o seară, cercetându-și automat cutia de scrisori, Ludo găsi un
mesaj de la Amandine, care îi dădea întâlnire a doua zi, ca să
mănânce împreună pe epavă.

Când crește marea, nu mai aduni florile mele, și le ia apa.

Dacă mai continui așa, nu-ți mai aduc…

De-a latul, era caligrafiată o siglă misterioasă: P.C.M.D.S. Veni

așa cum anunțase, șmecheră și încântată, în bermude albastre, cu
sandalele în mână, ca să meargă cu picioarele goale. Ludo o aștepta
la cazemată.
„Bună siua, sâsâi ea exagerat. Ai madlene?
— Ce sunt alea? întrebă el îngrijorat.
— Dacă nu sunt madlene, eu nu urc. Și apoi, o să mă ud toată
dacă mă apropii. N-ai decât să mă iei în cârcă. Mi-ai văzut
pietricelele?…”
Ea scutură o gentuță de pânză.
„Sunt și albe, și negre. Le-am adunat de pe plajă. Se pot face cu
ele biserici și persoane, chiar și cai… Știi ce înseamnă
P.C.M.D.S.?…”
El răspunse că nu.
„Ei bine, n-o să-ți spun!”
În cele din urmă traversase balta scoțând țipete de surescitare. Cu
mâinile în șolduri, aprecie deschiderea de sub ea cu un aer
scandalizat. Împodobită de locuitorul ei, Sanaga respira armonia
intimă a unui cămin liliputan. Cabina ordonată ca un budoar de
păpuși o încântă pe fetiță. Bătu din palme la vederea buchetelor fără
petale așezate în sticlele de Coca-Cola. Manifesta o încântare hazlie,
scotocind peste tot, de la cambuză la timonerie, fără să suporte
gândul ca o asemenea abundență magică să se destrame. Îi puse lui
Ludo întrebări despre totul, bucătărie, motor, cum funcționa el,
dacă mergea mai repede decât bicicleta ei, dacă într-o zi ar fi dus-o
la Bordeaux unde era casa ei de iarnă, dacă îi era frică noaptea. De
bine, de rău, Ludo răspundea, se ambala până la minciună și descria
țări fabuloase unde nu pusese piciorul decât în vis, savane și taigale
copiate după pădurea bordeleză.
„Ce frumos e la tine!… Dar nu-mi plac desenele. Eu desenez cai.
Când e vorba de mai mult de un cal, spui cai. Dacă mă lasă mama, o
să-ți aduc desenele mele.”
Pentru masă, Ludo îi prepară un lapte cald.
„Eu aș fi vrut Pschitt și madlene. Și nici nu ești tatăl meu. Ce se
aude?
— O geamandură care șuieră.
— De ce șuieră?
— E o bulboană cu nisip. Și atunci șuieră…
— Și mama ta e drăguță?”
Ludo roși și îngăimă că era foarte drăguță și că în curând o să
vină după el.
„Ei, bine, eu sunt mare, declară Amandine scoțând limba. Mama
nu vine să mă ia. Mă întorc singură acasă… Deci ai ghicit?
— Ce să ghicesc?
— Secretul meu… P.C.M.D.S. Adică: pecetluit cu mii de
sărutări…”
Lui Ludo i se păru că aude niște strigăte și sări pe punte.
Era mama fetei îngrozită, care își căuta copilul, neîndrăznind să
creadă că n-a ascultat și că a făcut nebunia să vină aici și să-și caute
tatăl: tatăl ei!… Coate-goale de pe Sanaga, nebunul îngrozitor despre
care zvonurile spuneau că a scăpat dintr-un azil și că poliția trebuia
să pună mâna pe el de la o zi la alta. Descoperise bicicleta pe dună,
în jur nu era nici țipenie, și vedea cu groază cum apune soarele.
Mergea cu mintea încinsă spre epavă, gata să moară, să omoare,
implorându-și fiica și așteptându-se să-l vadă pe nebunul din
cargou aruncându-i la picioare un cuțit plin de sânge.
„Este mama, strigă veselă fetița zărind-o de departe. Mama,
mama, sunt aici…” Apoi către Ludo: „Haide s-o căutăm. Mama este
cea mai bună dintre mame…”
O conduse afară. O femeie alerga spre ei, strigând numele
„Amandine”, poticnindu-se în nisip în hohote. Copilul o șterse ca să
se ghemuiască în brațele mamei. Atunci, cu nervii la pământ, femeia
începu să dea din cap și să urle: „Nenorocitule, nenorocitule, cu
voce plângăreață, strângându-și fata la piept ca s-o apere de un
pericol imaginar. Și de fiecare dată când el răspundea abia auzit. –
„Dar, doamnă…” ea repeta: „Nenorocitule” din ce în ce mai tare,
îndepărtându-se cu spatele. Chiar înainte de a părăsi plaja, se
întoarse ca să-i arunce o ultimă injurie, în care își pusese toată furia
de mamă la capătul puterilor; apoi, urcând cu Amandine pe dună,
dispăru.
Ludo rămase multă vreme fără să miște, cu fața la apus, privind
noaptea care se așternea pe mare. Întunericul cald era o dramă în
suspensie, semnul prevestitor al unei amenințări căreia geamandura
sonoră îi adăuga litania lugubră… Ce făcuse rău?… De ce este
înjurat când o fetiță îi face o vizită?… Ei când o să se decidă să vină
să-l aresteze?… Când îl vor găsi ei?… Și, dacă ei vor trage în nebun,
o să-l omoare ca pe un câine! Și se tot uita spre pădurea întunecată;
fără îndoială, ei erau acolo cu toții, cu puștile lor. Se urcă înapoi pe
navă, regretând că nu avea pe nimeni căruia să-i povestească viața
lui.
În zori fu trezit de vibrațiile carcasei și de zgomotul ascuțit al
unei mașini; începuseră să facă bucăți Sanaga.
 XIX

„Eu, Francis Couelan, am onoarea să relatez cum a eșuat cargoul

Sanaga pe plajă, cum s-ar spune, chiar în ograda mea. Era mareea
înaltă și miezul nopții, domnule primar, vreme frumoasă și marea
ca-n palmă. Să nu-ți vină să crezi, dar, cât sunt gemurile de mari,
văd luminile unui vas, ca la paradă. Abia am avut timp să-mi iau
nădragii și să-mi trag barca la apă, și am vâslit spre găliganul care se
împotmolise în vârtej și care nici măcar nu-și oprise mașinile, făcuse
pe el, merita să vezi! Asta behăia deasupra, o adevărată porcărie. Și,
când acostez în flanc, un întreg harem de oi care se bălăbăneau
împiedicându-se, behăind, de nu se mai auzea nici geamandura. Mă
cațăr pe o scară. Am fost întâmpinat fără niciun respect de un negru
gol pușcă, n-avea nici chiloți pe el, cu o valiză și o umbrelă mare
deschisă, în caz că s-ar fi scăpat pe ea o stea. «Ce dracu’ e hărmălaia
asta? zic eu. – La Orly vreau. – Orly, pe mă-ta! zic eu. – Orly vest»,
făcea el. Și uite că se aruncă în valuri, negrul meu, cu umbrelă și
valiză, și oile curgeau în continuare. Mă duc pe pasarelă. Trei ofițeri
care se făceau că țin cârma, parcă imitau chiar și zgomotul
motorului. «Domnilor, zic eu, sunt fericit să vă urez bun venit în
ograda mea.» S-au apucat să cânte în nu știu ce javaneză. Ce beți
erau! Beți mangă. Și pe urmă totul a început să ardă în spatele meu,
și eu am luat într-o clipă barca, descurcă-te cu marina! Se terminase
cu oile care se înecaseră, în afară de una, care îmi cerea ajutor, și eu
o înțelegeam mai bine decât pe căpitanul vaporului. Animalul mă
chema, domnule primar, se ducea în larg, sub geamandură, trebuie
că-și imagina că Micul Isus al oilor îi vorbea. I-am aruncat o parâmă
și am tras-o la mal. Ea behăia, geamandura behăia. Am început și
eu, ah, când vreau, behăi la fel de bine ca o oaie adevărată. Și am
adoptat-o. Domnule primar, se numește Panurge, din cauza lui
Moise când a traversat Iordanul. Are culcușul ei la intrare, acasă la
mine, chiar în fața celui unde stătea câinele meu, cel pe care mi l-au
omorât, zice-se că-l bătea pe câinele-lup al dumneavoastră. Acum o
am pe Panurge, și ea nu mușcă! Chiar dacă este prietenă cu
țăcănitul care stă pe epavă și despre care mi-ați cerut să vă
informez. Țăcănitul este cel mai bun dintre băieți. Nu e mai țăcănit
decât dumneavoastră, decât Panurge sau decât mine. Țăcănitul nu
deranjează pe nimeni pe plajă, și, dacă oasele bătrâne ale vasului
Sanaga îi țin de cald, eu unul nu înțeleg de ce ar trebui să-l sâcâim.
Nu am nimic altceva de spus, și, dacă aveți nevoie să jur pe cartea
de rugăciuni, eu nu am nimic împotrivă.”
Primarul, un om scund cu aer mieros, clătină din cap.
„E în regulă, domnule Couélan, mulțumesc mult. De altfel, nici
nu vi se cerea atât de mult. Era doar ca să ne facem o idee despre el,
nu-i vrem niciun rău acestui băiat. Contez pe discreția
dumneavoastră.”
Francis Couélan ieși.
În biroul primarului se aflau Nicole, Bossard, Hélène Rakoff și
Roger Waille, psihiatrul Centrului Saint-Paul.
„E în interesul dumneavoastră, reluă primarul, dar și în cel al
comunei. Și, dacă puștiul este periculos, mai bine să fie arestat
imediat.”
Domnișoara Rakoff ridică mâna.
„Nu e vorba despre «arestare», domnule primar, ci de a-l readuce
într-un mediu medical. Ludovic este un bolnav, nu un criminal. De
altfel, nu este chiar periculos. E suficient să te porți cu el cu
blândețe. Credeți-mă, dacă vede polițiști, abia atunci poate face
prostii sau poate chiar să fugă iar, și o să fie un întreg circ ca să-l
prindem din nou.”
Primarul oftă.
„E foarte bună blândețea!… Dar am aflat că a tras cu pistolul în
niște tineri… Și apoi ce are copilul ăsta… Mi-ați scris că e debil
mintal, asta poate să meargă foarte departe. Trebuie să precizez asta
în raport.”
Domnișoara Rakoff se întoarse spre vecinul ei.
„Ei bine, iată-l pe doctorul Waille. El este cel care l-a urmărit pe
Ludovic la Saint-Paul. Și lui i-am cerut să aibă amabilitatea să ne
expună punctul său de vedere.”
Psihiatrul începu să-și dea importanță pe un ton morocănos.
„Ludovic este un caz medical… puțin răspândit. Un arierat de tip
azilar, nicio îndoială în legătură cu asta, dar dificil de categorisit. La
el, caracteristică este obliterarea proceselor cognitive. Pentru un
adolescent, această lipsă este în general catalizatoare pentru o
degradare a mecanismelor de adaptare, de lexic, de lateralitate, ceea
ce este bineînțeles foarte frustrant. Ludovic și-a automatizat toate
complexele în contratimp. Nu a avut nici penisul patern, nici sânul
matern mentalizat pentru elaborarea unei sexualități omogene…
— Pentru raport, doctore, interveni primarul enervat, n-ați avea o
formulă în două, trei cuvinte?”
Doctorul Waille îl fulgeră cu privirea.
„Scrieți deci: «disfuncționalitate paranoidă», va fi destul.
— Ei, bine, perfect, doctore… Acum am nevoie să știu cum s-a
gândit domnișoara Rakoff să-și recupereze… bolnavul.
— Printr-un mic șiretlic, anunță infirmiera zâmbind. Bunul
Dumnezeu o să ne ierte și, sunt sigură, la fel și Ludo al meu. E
destul să trimitem pe cineva pe vapor. Cineva care să se bucure de
toată încrederea lui și care să-i propună o plimbare cu mașina. Și,
când o să ajungă în spatele dunei, ei bine, infirmierii nu trebuie
decât să-l facă să urce în ambulanță, și jocul s-a terminat.
— Conform legii, eu sunt obligat să anunț jandarmii.
— N-au decât să nu se arate, asta-i tot. Dacă asistă din depărtare
la buna desfășurare a operațiunilor, asta nu ridică nicio problemă, și
Ludovic o să fie din nou în seara asta la Saint-Paul.”
Primarul se strâmbă.
„Bine, să încercăm… Mai rămâne să găsim persoana de încredere
pe care s-o trimitem la bordul vasului.”

Când Francis Couélan coborî pe plajă, nu-i găsi decât pe

negustorii de fiare vechi în jurul vaporului, ocupați să taie bucăți
din navă de sub linia de plutire, cu arzătorul de sudură.
„Trebuie să ne grăbim, îi spuse șeful de șantier. Vine fluxul. În
două ore o să fim cu picioarele în apă. Când vine mareea înaltă, nu
se știe!
— Și puștiul, reluă Couélan, unde e?
— Nu ne povestește viața lui. Uneori se instalează alături și
privește. Deși nu e nimic de văzut. Nu ne ocupăm de asta. Cu
țăcăniții nu se știe niciodată. Dar ca să-ți spun unde e în după-
amiaza asta, nu știu…”
Sanaga nu mai avea partea din față. Era căscată cât era de înaltă,
arătându-și măruntaiele, secționată de foc.
„… în mai puțin de zece zile locul o să fie curățat!… O să avem
de muncă, nu glumă!”
Couélan urcă spre pădure. O să se întoarcă mai târziu să-l
avertizeze pe Ludo. O lepădătură, satul ăsta! O lepădătură,
primarul! Niște lepădături, toți oamenii ăștia bănuitori care nu fac
nici cât ultimul cui de pe o epavă putrezită.
Ajungând la marginea pădurii, dădu peste trei polițiști care îl
rugară politicoși să urce la bordul unei mașini albastre ascunse
printre pini.

Ludo mergea de-a lungul malului. Nu purta decât pantaloni.

După-amiaza se termina. Vapoare de culoarea fumului treceau în
depărtare, ajungând la linia de navigație. Poate o să se facă marinar.
Mai întâi voia să-și revadă mama. Se considera depozitarul unui
secret a cărui mărturisire risipea umbrele și îi împăca. Era ca o
amintire pe care nu reușea s-o formuleze. Se întorcea de la
Buissonnets, unde, la fel ca în zilele precedente, n-o găsise pe
Nicole. Îi era oarecum necaz pe Micho că o părăsise, că se lăsase
părăsit, că această nouă confuzie transforma viitorul în nisipuri
mișcătoare.
Se opri ca să bea dintr-o sticlă de lapte descoperită dimineață în
cutia lui de scrisori, împreună cu un pachet de turtă dulce și două
tablete de ciocolată legate cu un plasture:

Iartă-mă pentru ieri. Amandine te iubește mult.

Mama ei.

Porni din nou la drum fredonând că Amandine îl iubește mult pe

Ludo, ceea ce înainte nu-i mai spusese nimeni. Epava apăru într-o
ceață transparentă, o jumătate de cargou despicat pe mijloc, despre
care te puteai întreba, din depărtare, dacă nu cumva se lucra la el ca
să fie terminat. Pe măsură ce înainta, disperarea îi umplea sufletul.
Camioneta făcea manevre, muncitorii tăiau și tăiau. O să fie acolo
mâine, apoi poimâine, și încă, și apoi totul va fi gata; nisipul gol n-o
să-și mai amintească nimic.
Intră pe șantier. Niște piranha gata să sfâșie un bou. Astăzi
tăiaseră bucăți duble. Etrava și catargul zăceau grămadă. La
picioarele navei, un maldăr de fiare, ultimele bucăți rămase dintr-un
hoit sfâșiat de vulturi. Mirosul de metal și de gaze arse îți sfâșiau
gâtul. Tulburat, Ludo mângâia grămezile puse deoparte, care
scoteau un sunet mort. Mai în spate, vederea unei imagini îl
înțepeni: elicea aruncată pe nisip, trofeu al unui măcel în care își
văzu vaporul castrat.
De data asta rămânea din nou singur cu oceanul, singur cu seara,
bucurându-se trist de o intimitate care îl asimila universului ca pe
un ultim șurub al acestui pântec în ruină unde, de la Crăciun, își
săpase vizuina.
Câte zile mai erau, de câte ori va mai vedea aici soarele
dispărând în torpoarea asfințitului?
 În interior, aparent, nu se schimbase nimic. Portretul mascat
acoperea pereții careului. Portretul. Femeia din spatele mâinii,
femeia invizibilă, tatuată în carnea unei nave promise flăcării
arzătorului, era emblema lui, era el. Din toate puterile, zdrobi cu
pumnul desenul. Avea să plece, era sigur. N-o să se ducă la nebuni.
O să se facă marinar. După spusele lui Couelan, era ușor. În Spania
puteai lesne să te angajezi. Singura problemă: frontiera și actele;
mama lui care întotdeauna l-a lipsit de identitate.
Își privea dezolat cabina, patul făcut din zdrențe luate de la
gunoi, arama bine lustruită a sabordului, buchetele ofilite ale
Amandinei, galeții, scoicile și capetele de crabi, tot atâtea maree
scăzute ale căror trofee n-o să le mai sărbătorească. Disperat, urcă
pe punte.
Sprijinit în coate pe bord, fu nevoit să facă ochii mici în fața mării
ca oglinda și fără o adiere de vânt. Era o seară de mai melancolică și
caldă. Soarele în asfințit smălțuia orizontul cu scântei roșietice. Abia
dacă se auzeau arpegiile înfundate ale geamandurii. Deasupra
vârtejului, valul părea să plutească pe cer, ca o minune, și apoi se
întrupa într-o prăbușire învârtejită, surdă. Privirea lui Ludo întâlni
întinderea încețoșată a litoralului, nisipul decolorat, freamătul
pinilor spre infinit. Consolat de liniște, se pregătea să coboare în
careu, când tresări: cineva tocmai punea piciorul pe plajă, pe lângă
cazemată. Cineva se îndrepta spre Sanaga fără ocolișuri, nu se
plimba, părea să ajungă la țelul pe care și-l fixase, îndepărtându-se
prudent de bord, Ludo alergă să se ascundă în timonerie, ca să
spioneze fără să fie văzut.
Cu brațele goale, cu ochelari negri, cu părul în vânt, era o femeie.
Ar fi putut recunoaște dintr-o mie acest mers întins, iute și nervos,
și, cu cât se apropia, cu atât inima-i bătea mai tare, cu atât această
apariție, pe care n-o sperase decât în vis, devenea mai reală, făcând
trecutul să izbucnească într-un strigăt: Nicole… Mama lui…
Sosea… Răspundea la scrisoarea lui și în fine venea după el.
 O scăpă din ochi când ajunse la carcasă și apoi își auzi numele
rostit.
El se prinse cu mâinile de cap, nemaiputând de emoție. Probabil
că ea băgase capul în interiorul navei, striga întruna, dar el nu
reușea să se miște, îl durea inima. Voia să răspundă, dar nu reușea
decât să geamă, asurzit de zgomotul sângelui în vene, încercând
mai întâi să-și păstreze echilibrul. Nu se mai auzea nimic. Ludo se
grăbi spre hublou. Dâre vineții măturau spațiul, mareea urca de-a
lungul vasului, plaja goală era încet cucerită de seară. Unde era
ea?… Unde era mama lui?… O frică vecină cu panica îl făcu să iasă
și să zboare pe scările careului.
În picioare în lumină, examinând pereții cu indiferență, era acolo.
La vederea lui, rămase țintuită.
„Ei, bine, e cam târziu, începu ea, încercând un zâmbet. Te caut
de jumate de oră… Oricum, bună ziua… Deci, Ludovic, nu-i spui
bună ziua mamei tale?…”
Era într-o rochie de vară galbenă cu cordon pe talie, foarte
transparentă în lumină.
„N-aș fi crezut niciodată că o să ajung într-un loc ca ăsta…”
Și soarele îi cădea în păr, paiete de aur, soarele pe brațele goale,
pe glezne și pe picioarele încălțate în sandale ușoare de piele.
„M-am lovit când am urcat, dacă te interesează, și mi-am pătat și
rochia, e neplăcut… Nu mi-ar fi trecut prin cap că se poate locui
aici… E dezgustător… Și mirosul ăsta oribil!… Ah, numai tu puteai
să faci o asemenea prostie.”
Ea deschisese ușa cabinei.
„Aici e camera ta?… Aproape e mai bine aranjată ca la
Buissonnets… Și ororile astea ce sunt?…
Arăta spre buchetele chelite ale Amandinei.
„Flori, răspunse Ludo.
— Flori?… Nu s-ar zice că au un aer prea fericit aici!…
— Ai venit după mine?” întrebă el prudent.
 Ea îl privi surprinsă.
„Da, de unde știi?… Mă rog, nu te îngrijora, totul o să fie bine…
— Îți stă bine cu părul lung”, spuse el cu voce spartă, după o
clipă de tăcere.
Apoi întâlni privirea lui Nicole și iluzia solară se spulberă. Era o
privire rea, seacă și decepționată, ascunsă după pleoapele prea
machiate. Vocea se aduna în ochi prin mii de acorduri secrete,
smulgând amărăciunea din același filon; mici riduri săpate în jurul
gurii străbăteau prin fard.
„Nu te-ai schimbat deloc, spuse ea. Încă de când erai în pod îți
făceai numărul cu ochii ăia mari și verzi, cam prostănaci, care nu
știau pe ce lume sunt. Îți amintești?… Nu voiai să scoți un cuvânt.
Mă priveai ca o focă. Nu încetai să te învârtești de jur-împrejur, ca
să mă scoți din minți… în fine!…”
Făcu un pas spre el. Era chiar în fața hubloului. Părul ei roșu.
Continua să vorbească pe un ton urâcios. Povestea despre Peilhac,
despre Buissonnets, despre calvarul de a avea un copil nu numai
idiot, dar și prefăcut, incapabil de o drăgălășenie față de ea, mereu
probleme… Acreala intonației îi răsucea gura într-un rictus, dar
vocea îl legăna pe Ludo, care nu asculta nimic. O tristețe pasională îl
exalta. Își privea mama și simțea urcându-i pe buze un secret pe
care încă nu-l știa, dar pe care știa că va trebui să-l spună aici, în
acest spațiu fragil, unde Nicole a făcut pe neașteptate singurul pas
care-i apropiase vreodată.
„De ce n-ai venit, spuse el dintr-odată, de ce n-ai venit de
Crăciun?”
Nicole păru năucită.
„De Crăciun?… încă una bună!… Aveam alte griji pe cap,
imaginează-ți! Dar tu, bineînțeles, tu nu te-ai gândit decât la tine, ca
de obicei!… în fine, gata cu trăncăneala, am venit să-ți vorbesc… să-
ți vorbesc spre binele tău…
— E adevărat că o să plecăm înapoi noi doi? murmură el cu
blândețe.
— Da, sigur că da… O secundă!…”
Acum se enerva la fiecare cuvânt, privea pereții, toate acele
mâini, toate acele femei aliniate care nu se vedeau, erau chiar opera
unui nebun.
„Mi-ai stricat destul viața, a venit totuși vremea ca noi doi să
facem pace…”
Nu exista nicio pace într-o asemenea privire, nicio iertare, în
ciuda vocii care căuta accente materne, nicio speranță.
„Aerul dur pe care-l aveai dimineața când veneai să mă trezești.
Mereu mi-era frică să nu clocești o lovitură pe la spate. Nu
răspundeai la întrebări, plecai întotdeauna în mare grabă…
Gândește-te că nu mi-ai spus niciodată mamă… Și ai fi vrut să-ți
răspund la scrisori?… Ah, asta nu!”
Micul dejun la Buissonnets. Balansoarul. Ea, provocatoare cu
pozele ei languroase, cu ciorapii negri și eterna frază otrăvită:
„Spune, mamă, Ludo…” E foarte adevărat că n-a răspuns niciodată.
„Chiar și de la Centrul Saint-Paul ai reușit să-mi mănânci
sufletul, continuă Nicole. N-ai vrut niciodată să te schimbi. N-ai
încercat niciodată. Cu puțină bunăvoință poate ai fi reușit să te
vindeci. Când mă gândesc la toți banii risipiți degeaba!… Fără să
mai punem la socoteală povestea aia groaznică a incendiului, care
ne-a costat atât de scump…
— Și tu, murmură el cu ochii implorând, tu nu m-ai sărutat
niciodată, niciodată nu m-ai mângâiat, niciodată nu m-ai atins,
niciodată nu m-ai iubit…
— Ce tot spui, Ludovic? Ah! Te rog, nu începe să mormăi iarăși,
și cu barba asta oribilă nu înțeleg nimic. Ce cap de catâr ai!… Ah,
aia nu era viață cu tine în casă. Nici măcar nu știu dacă-ți dai seama
că din cauza ta a trebuit să mă mărit ai. Un bătrân. Oh, știu, tu îl
iubeai, și el la fel, dar era un bătrân egoist, și, dacă vrei să știi,
divorțăm… Mă rog, nu e problema ta. Domnișoara Rakoff ține mult
la tine, știi. I-ai făcut multe necazuri fugind. Cum ea este foarte
bună, vrea să te primească din nou, să mai încerce o dată. Așa că nu
crea probleme, te rog. De altfel, sunt sigură că în sufletul tău ești
mulțumit. Doar n-o să continui să trăiești aici ca un țigan…”
Ludo tresări.
„De ce…” spuse el cu voce pierdută.
Privindu-l adânc în ochi, Nicole îi luă mâna și încetișor o puse pe
obrazul ei. Schiță un zâmbet.
„Haide, spuse ea îndulcindu-și vocea până la murmur, să uităm
trecutul, vrei… eu… eu am suferit mult din cauza ta… dar nu mai e
nimic ca înainte, o să mă recăsătoresc… Acum suntem prieteni,
spune mamă, Ludo…”
Și iată că mâna lui tremură pe obrazul lui Nicole și se auzi
răspunzând încet: „Mamă”. Un hohot i se rostogoli în gât, repetă
mai tare: „Mamă”. Ea închisese ochii. Ludo își privea mâna
mângâindu-i obrajii, buzele, fruntea celei care întotdeauna îi
refuzase cea mai mică mângâiere, cea mai mică dovadă de dragoste.
Cuvântul niciodată pronunțat, secretul niciodată dezvăluit, strigătul
niciodată strigat eliberau în el forțe care îl orbeau, și, cu capul
invadat de o euforie sfâșietoare, începu să strige: „Mamă, mamă”
din ce în ce mai tare, speriind-o pe Nicole. „Vrei să-mi dai drumul,
se enervă ea, ah, ești chiar nebun, Ludo, nebun ca taică-tău, complet
nebun”, dar el striga încontinuu „Mamă”, ca o chemare în ajutor, și
părea că nu se mai putea opri.
Ea zgâria și țipa, el o împinse la perete printre desene. Lipit de ea,
își vedea degetele zdrobind fața mamei, vedea ochii holbați de
groază printre degete, părul roșu de la soare, și scanda „Mamă,
mamă”, pocnind-o cu capul de oțel. Și, cum ea continua să se zbată,
își lăsă mâna spre gât, eliberând stupefiat portretul care-l obsedase
din copilărie, și plin de elan începu să strângă, să strângă din toate
puterile. În fine, un spasm îi blocă nervii și moartea îl eliberă pe
Ludo.
 Privea înmărmurit cadavrul de la picioarele lui, mama lui, rochia
și părul răvășit, ochii larg deschiși. Îngenunche, îngrozit. Nu mai
avea suflu. Ei o să vină cu siguranță, acum, ei o să i-o ia încă o dată
pe mama lui, o să vrea să-l închidă pe nebun pentru totdeauna, n-o
s-o mai vadă niciodată. Trebuia să se miște repede. Ludo o apucă pe
Nicole în brațe și, strângând-o, coborî în sala mașinilor. O săruta
convulsiv cu mici atingeri, care i se înecau în păr. La capătul
puterilor, repeta „mamă, mamă”, dar deja cuvântul suna foarte
îndepărtat. Fără să-și lase mama din brațe, o luă pe pipăite spre
ieșirea de pe navă, privi valurile care loveau liniștit puntea, și se
lăsă să cadă cu ea în mare. Își eliberă brațul drept ca să înoate, cu
celălalt o ținea strâns, și părul lung, la suprafața apei, îi mângâia
gura. Se îndrepta spre larg și se grăbea ca și cum avea întâlnire,
mormăind cuvinte pasionale. O moleșeală de plumb stăpânea
marea absolut nemișcată. O dungă vineție continua să întunece
orizontul. Avertizorul roșu al geamandurii se legăna la nord, se
auzea chemarea ei plângăreață acoperită brusc de vacarmul surd al
valurilor sparte. Ludo se întoarse. Malul se îndepărta în noaptea
care se lăsa, linia întunecată a pinilor acoperea puțin epava. Nicole îi
atârna în brațe. Aveau să adoarmă în patul soarelui, viața n-o să-i
mai despartă. Dar el trebuia să fugă cu ea, și știa că n-o să se ducă
niciodată la nebuni, că erau salvați amândoi, tristețea o clipă
alungată renăștea din nou în sufletul lui. Începea să-i fie greață, să-l
doară trupul, respira din ce în ce mai greu și tremura de groază la
vederea valurilor care albeau umbra din fața lui. „Mi-e frică”,
murmură el trecându-și amândouă brațele în jurul mamei sale; apoi
se lăsă să alunece în vârtejurile care îl duceau drept spre valurile
care se spărgeau rostogolindu-se.