Sunteți pe pagina 1din 5

1

Capitolul I
Intro

“Trrr, trrr, trtrr, acesta este primul apel de trezire. Dormiți și asteptați-l pe cel de-al
doilea.”….
- Daaa, ok! Mă ridic.
“Trrr, trrr, trtrr, acesta este al doilea apel de trezire. Dormiți și asteptați-l pe cel de-al
treilea“ .….
După 3 secunde: “Trrr, trrr, trtrr, acesta este al treilea apel de trezire. Mai bine dormiți
… și asteptați-l pe primul“.
- Huf. Gata! Hai sus și să începem ziua! îmi zic în gând. Și cu ochii încă agasați de
lumina becurilor deschid dulapul și îmi pun ibricul pentru cafea. După 2 minute,
sinapsele neuronale încep să se activeze.
În timp ce mă gândesc la programul zilei ce stă să înceapă, televizorul îmi atrage
atenția cu o știre despre cum văd turiștii străini țara noastră. “Bună țară, rea croială/
Mama ei de rânduială./ Ăia hoți, ăștia hoți,/ Mama lor la toți.”, parafrându-l pe
Socaciu. Dar …. dincolo de starea de lehamite, știrea îmi dă un imbold puternic
pentru o excursie.
Ce ar fi dacă a-și pleca într-o excursie? Unde? Oriunde și nicăieri?

Capitolul II
După

2
Mă uit în jur și nu recunosc nimic. Nici peisaj, nici oameni, nici sentimente. Ciudat,
frumos și liber! O alee dreaptă se întinde în fața mea iar porțile deschise par niște
brațe care mă cheamă. Înaintez și observ un jet de apă care își tot încearcă zborul spre
cerul albastru. În spate, un castel, muțuiat și el spre cer, pare că râde în soare. Nu
gândesc și încep să merg spre ele. Liniște deplină. Sau nu?! Aleea mișuna de furnicuțe
grăbite, iar părculețul care o escortează este plin de viață. Gândul care îmi suflă în
ceafă mă întreabă: “Oare castelul este părăsit?”


apropii
de ușile
solide și
înalte.
Ating
lemnul
vechi și
am
impresia
că este
viu,
martor
tăcut și

complice fidel a ceva ce doar el mai ține minte. Mă gândesc odată în plus: Ce fain ar
fi să am puterea de a vedea, cu o singură atingere, ce au "văzut " și ele!
Gândurile îmi sunt întrerupte de un mieunat strident. Îmi întorc privirea în direcția din
care s-a auzit mieunatul.
-Hei!!! Cred că pisicul tău nu prea apreciază tratamentul.
-Nu am de unde să știu. Nu înțeleg pisiceasca.
-Mmm da. Cred ca ai înțeles ce vreau să zic. De ce îl chinuiești pe sărmanul pisoi?
-Tu vorbești pisiceasca?

3
-?? ce???
-De unde știi că nu îi place?
-Păi, pentru că îl aud cum miaună. Și apoi, ție ți-ar plăcea să fii tratat așa?
-Dacă nu îi place altă dată să nu se mai lase prins, îmi spune zeflemitor puștiul.
Profitând de neatenția temporară a băiatului pisicul scapă din mâinile tiranului și fuge
printre copaci. Imediat și puștiul fuge în castel iar eu rămân uitându-mă după el.
O femeie grasuță apare de după colțul castelului strigând:
-Tudor! Tudor! Unde ești?
Văzându-mă, se oprește din strigat și din mers și mă "scanează" intrigată.
-Dumneata cine ești?!
-Mă numesc Ellie. Scuze dacă am încălcat proprietatea dvs. Nu prea știu unde mă
aflu.
Râzând zgomotos femeia zice:
-Aș vrea eu să fie proprietatea mea. Dar dumneata ce cauți? Sau pe cine?
-Ăăăăă. Nu caut pe nimeni....
-Bine. Atunci te descurci singură să ieși.
E o "invitație" să plec? Ok. Oricum nu știu ce caut aici.
Mă îndrept din ou spre poartă și dau să ies, doar că.... parcă nu pot păși dincolo de
porțile încă larg deschise. Ce naiba?! Îmi zic. Mai încerc dar piciorul meu nu vrea să
pășească dincolo de porțile de fier forjat cu diverse onduleuri și modele. Mă gândesc
că o fi vreo chestie ca în jocurile pe calculator. Nu pot depăși acest spațiu pentru că
am ceva de rezolvat aici. Incitant.
Deci mă întorc să văd ce pot face.
Ciocănesc la ușile mari fără să mă gândesc la ce voi spune. Spre ușurarea mea ușile
rămân închise și nimeni nu se arată în jur. Încep un tur exterior al castelului. Undeva
pe o băncuță văd o fetiță plângând. Mă apropii de ea și văd că ține în brațe pisoiul
scăpad din mâinile băiețelului, Tudor, cred.
-Heeei!!! Bună! De ce ești tristă?
Fetița ridică ochii umezi, de un cafeniu intens, mă privește nedumerită și nu zice
nimic.
-Eu sunt Ellie. Tu cum te numești?
-Alie.
-Și pe el?! întreb eu rătând spre pisoi.
-Mustață.
-Și de ce ești tristă?
-Pentru că Tudor l-a chinuit din nou pe Mustață și i-a smuls mustățile.
Uimită văd mici punctulețe roșii pe boticul negru al pisicii.
-Îl chinuește des Tudor?
-Mhîî. De câte ori e certat.
Cu coada ochiului o văd ieșind din castel pe aceeași femeie pe care o întâlnisem când
îl striga pe Tudor. Hainele, uniforma ei de un verde pal si șorțul de bucătărie, m-au
făcut să cred că este un fel de bucătătreasă sau de menajeră la castel.

4
-Alie, unde este Tudor?
-Nu știu. Nana, Tudor iar a smuls mustățile motanului! spune fata menținându-și
mima plânsă.
-Las' că îi arăt eu lui! Iar a lăsat ușa de la frigider deschisă, iar pentru asta, azi nu mai
primește desert! decretă Nana pedeapsa.

Capitolul III
Căutarea

Trecuseră câteva ore de când, găsindu-mă cu Alie, Nana m-a invitat "înăuntru" și am
stat de vorbă. Am aflat mai multe lucruri despre locuitorii castelului-familia Marcus și
despre Nana.
Familia se mutase în România și în castel, în urma cu 3 ani, când Paolo decisese să își
extindă afacerile și în România, țara natală a soției sale.
Paolo avea o firmă de IT, cu care reușise să mențină standardele de viață înalte ale
familiei sale. Provenind dintr-o familie de tradiție din Italia, Paolo știuse să își
folosească atuurile condiției sociale și financiare moștenite de la părinți și chiar să își
dezvolte pasiunea pentru tehnologia informației, așa încât acum, la 47 de ani ar fi
putut să spună "Stop!" muncii.
Sofia era originară din România, însă familia sa, care de la vârsta de 4 ani nu mai era
decât mama, emigrase ca atâtea altele, în Italia. După ce România nu mai reprezenta
pentru ele decât un lung șir de lupte, mama Sofiei decisese să plece în căutarea unui
trai mai bun și a unui nou început, în însorita Italie.
Aici Sofia și Paolo s-au întâlnit la facultate și au continuat și după, prin căsătoria care
avusese loc în urmă cu 12 ani. Împreună, aveau cei doi copii, Tudor de 11 ani si Alina
(Alie) de 7 ani.
Mutarea în castel fusese la început, așa cum îmi spunea Nana, un "joc" pus în scenă
pentru cei mici și "o declarație de dragoste" a lui Paolo pentru soția sa.
Veniseră cu ideea de a sta în România 10 ani, iar în castel, până își amenajau o casă pe
gustul lor.
Nana, fusese angajată pentru perioada șederii lor la castel, dar prelungirea traiului aici
însemnase și prelungirea angajării ei. Se ocupa cam de tot ce însemna viața castelului
- "Eu dispun, eu execut" - zice Nana.
Cu puțină îndrăzneală aș putea spune că totul părea perfect în această familie.