Petre STANCIU

MIŞCAREA APEI
PE VERSANŢI
PERMEABILI

Consiliul Naţional al Cercetării

Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Serie coordonată de :
Radu DROBOT
Universitatea Tehnică
de Construcţii Bucureşti
C.N.C.S.I.S.
Jean Pierre CARBONNEL
Université "Pierre et Marie Curie"
Paris 6

Contract de Grant nr. 25444/1999

Editura *H*G*A* , Bucureşti

2002
 Petre STANCIU

MIŞCAREA APEI
PE VERSANŢI
PERMEABILI

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

C.N.C.S.I.S. din Învăţământul Superior

Contract de Grant nr. 25444/ 1999

Serie coordonată de :

prof.dr.ing. Radu DROBOT

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
dr. Jean Pierre CARBONNEL
Université "Pierre et Marie Curie", Paris 6

Editura *H*G*A*, Bucureşti

2002
 Cristina Sorana IONESCU
Universitatea Politehnica Bucuresti
Splaiul Independentei 313, cod 77206
e-mail: c r i s t i n a @ e e e e . u n e s c o . p u b . r o

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STANCIU, PETRE
Mişcarea apei pe versanţi permeabili / Petre
Stanciu. – Bucureşti : Editura *H*G*A*, 2002
p. ; cm. – (Ingineria resurselor de apă)
Bibliogr.
ISBN 973-8176-08-5

624.131.5

Copyright © 2002. Editura *H*G*A*, Bucureşti

hga @o pe ns ys. ro
 PREFATA

Teoria mişcării fluidelor prin medii poroase a cunoscut de-a lungul timpului
o amplă dezvoltare, aducând contribuţii deosebite la fundamentarea cercetării şi
proiectării din multiple domenii ale ştiinţei şi tehnicii.
Cu peste 60 de ani în urmă, Robert Elmer Horton (1933) a fost primul
cercetător care a elaborat în totalitate modelul clasic al hidrologiei versanţilor în
termenii teoriei sale de infiltraţie a scurgerii: “suprafaţa solului permeabil
acţionează ca un baraj sau o stavilă de vârf pentru ploaia cu intensitate variabilă,
astfel că toată ploaia este absorbită pentru intensităţi care nu depăşesc
capacitatea de infiltraţie, iar pentru excesul de ploaie există o rată constantă de
absorbţie, atât timp cât capacitatea de infiltraţie rămâne neschimbată”.
Acestă lucrare, Mişcarea apei pe versanţi permeabili, prezintă modele
detaliate ale scurgerii apei pe versanţi şi în zona saturat-nesaturată, în ipoteze
compatibile cu principiile hidrologiei versanţilor şi nu presupun aproximaţii
care să le îndepărteze de procesul fizic al mişcării.
Lucrarea, structurată în trei capitole, pune la îndemâna celor interesaţi o serie
de cunoştinţe de bază privind procesul fizic al scurgerii pe versanţi, modelarea
tridimensională a scurgerii de subsuprafaţă, modelele de infiltraţie şi absorbţie a
apei în sol şi modelele matematice ale scurgerii pe versanţi permeabili.
Integrarea modelelor de scurgere pe versanţi în modelele bazinului
hidrografic facilitează extrapolarea modelării pentru alte condiţii şi extensia
pentru bazine fără date hidrologice sistematice.
Prezentarea limitărilor modelării matematice a proceselor hidrologice de pe
versanţi constituie un ghid pentru direcţionarea cercetărilor în acest domeniu.
Din aceste considerente îmi exprim convingerea că această lucrare va
stimula interesul cercetătorilor, doctoranzilor şi studenţilor pentru aprofundarea
modelării scurgerii apei pe versanţi permeabili şi pe baza acesteia să se realizeze
modelul hidrologic fizic fundamentat al scurgerii pe bazin.
Menţionez că acestă lucrare a putut fi editată cu sprijinul financiar şi
ştiinţific al profesorului doctor inginer Radu Drobot de la Universitatea Tehnică
de Construcţii Bucureşti, căruia îi mulţumesc atât pentru îndrumările preţioase,
cât şi pentru îndemnul de a publica acest material.

Autorul
 CUPRINS

1. DESCRIEREA PROCESULUI SCURGERII PE VERSANŢI …..…….. 7

1.1. Procesul fizic al scurgerii pe versanţi …..……………………… 8
1.2. Modalităţi de cercetare a scurgerii pe versanţi ……………… 11
1.2.1. Cuantificarea scurgerii de pe versant ………………………… 12
1.2.2. Teste de laborator cu scurgere uniformă ……………………. 28
1.2.3. Teste de laborator cu ploaie simulată ……………………….. 34
1.2.4. Cercetarea in situ a scurgerii de pe versant …………….. 41
1.2.5. Modelarea matematică a procesului scurgerii
pe versanţi permeabili …………………………………………. 46
2. MODELUL MATEMATIC AL SCURGERII DE SUBSUPRAFAŢĂ …. 51
2.1. Modelul tridimensional al scurgerii de subsuprafaţă ………. 54
2.1.1. Domeniul scurgerii ……………………………………………… 55
2.1.2. Ecuaţiile de mişcare …………………………………………… 56
2.1.3. Condiţiile la limită ………………………………………………… 68
2.1.4. Condiţiile iniţiale ………………………………………………… 69
2.1.5. Parametrii solului ………………………………………………… 70
2.1.6. Rezolvarea numerică a ecuaţiei de mişcare ………………… 75
2.1.7. Testarea modelului pe parcele de scurgere ………………… 81
2.2. Modele de infiltraţie şi absorbţie a apei în sol ………………. 90
2.2.1. Modele de infiltraţie …………………………………………….. 91
2.2.2. Modele de absorbţie a apei în sol ………………………………102
3. MODELE MATEMATICE ALE SCURGERII PE VERSANŢI
PERMEABILI ……………………………………………………………… 115

3.1. Modelul scurgerii pe versanţi în prezenţa

stratului intermediar poros .. …………………………………… 116
3.1.1. Ecuaţia de mişcare în stratul intermediar poros ………………116
3.1.2. Ecuaţia de mişcare pe suprafaţa versantului ………………… 128

5
 3.1.3. Modelul convergent distribuit cu parametrul α variabil ……… 131
3.1.4. Aplicarea modelului pentru bazine naturale ………………… 142
3.2. Modelul unidimensional de tip fiziografic .. ………………….. 146
3.2.1. Ecuaţiile modelului ……………………………………………… 148
3.2.2. Testarea modelului pe versant şi bazine mici …………………149
3.3. Modelul hidrodinamic complex al scurgerii pe versanţi …… 155
3.3.1. Ecuaţiile modelului …………………………………………….. 156
3.3.2. Rezolvarea numerică a ecuaţiei modelului ………………….. 159
3.3.3. Aplicarea modelului ……………………………………………. 160
3.4. Modelul bidimensional al scurgerii de suprafaţă
pe versanţi permeabili ………………………………………………164
3.4.1. Deducerea sistemului de ecuaţii şi algoritmul
de rezolvare numerică…………………………………………. 166
3.4.2. Prelucrarea datelor de intrare pe baza schematizării
bazinului hidrografic …………………………………………… 184
3.4.3. Aplicarea modelului pentru un bazin hidrografic ………………188
4. CONCLUZII ………………………………………………………………… 193
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………… 201

6
 1
DESCRIEREA PROCESULUI SCURGERII
PE VERSANŢI

În general, procesul ploaie - scurgere este considerat ca un set de procese

fizice ale mişcării apei în natură, care transformă variabilele de intrare în
variabile de ieşire. Formele în care poate să apară apa în natură sunt prezentate
în figura 1.1, care ilustrează conceptul modern al ciclului hidrologic global.
Dreptunghiurile din figură exprimă diferitele forme de acumulare a apei: în
atmosferă, pe suprafaţa solului, în zona de sol nesaturat, în subteran, în reţeaua
de râuri care drenează bazinul sau în oceane.

Figura 1.1. Schema bloc a ciclului hidrologic.

Pe figură, diferitele procese hidrologice sunt reprezentate prin săgeţi. Astfel

apa precipitabilă ( Wi ) din atmosferă poate fi transformată prin precipitaţia ( P )

7
în apa acumulată pe suprafaţa solului. În sens invers apa poate fi transferată de
la suprafaţa solului prin evaporaţie ( E ) sau din solul nesaturat prin transpiraţie,
în atmosferă. O parte din apa de pe suprafaţa bazinului se va infiltra în solul
nesaturat ( F ), iar cealaltă parte, ca scurgere de pe versant ( Q0 ), va ajunge în
reţeaua hidrografică. În timpul precipitaţiilor, dacă deficitul de umiditate este
satisfăcut, se va produce fie încărcarea acviferului ( R ), fie formarea scurgerii
de subsuprafaţă (hipodermică) ( Qi ) care, traversând solul, va ajunge în reţeaua
de drenaj. Volumul de apă subterană este diminuat prin scurgerea subterană
( Qs ) care ajunge şi ea în râu, alimentându-l în perioadele secetoase. În timpul
secetelor prelungite, umiditatea solului poate fi refăcută prin alimentare din
apele subterane, prin fenomenul de capilaritate ( C ), care va compensa o parte
din pierderile prin evapotranspiraţie. În final scurgerea de pe versant ( Q0 ),
scurgerea hipodermică ( Qi ) şi scurgerea subterană ( Qs ) se vor combina şi
modifica, prin albie, obţinându-se scurgerea ( RO ) din bazinul pentru care se
calculează bilanţul hidrologic.
Simularea întregului ciclu hidrologic sau a unor componente ale acestuia se
realizează printr-o gamă variată de modele matematice. Deoarece nu există un
model universal care să furnizeze soluţia pentru toate problemele, alegerea unui
model sau a altuia într-o situaţie dată este foarte dificilă.
În general se aleg modele care descriu cel mai bine procesul fizic al mişcării
apei în diferitele faze ale ciclului hidrologic, verifică optim volumul de date
disponibile pentru care există o procedură sistematică de selecţie şi verificare.
Acest capitol prezintă o scurtă descriere a caracteristicilor fizice ale
hidraulicii scurgerii pe versant.

1.1. PROCESUL FIZIC AL SCURGERII PE VERSANŢI

Termenul de versant, în sensul care i se atribuie în geomorfologie,

desemnează un mic element sau o zonă a suprafeţei terestre înclinată faţă de
orizontală, cuprinsă între culmi şi fundul văilor. Aceste forme de relief asigură
scurgerea apei sub influenţa gravitaţiei, în cadrul unor sisteme de drenare care
converg spre albiile apelor curgătoare; acestea, la rândul lor, duc apa şi
fragmentele de rocă spre oceane, completând astfel ciclul natural al mişcării
apei.
Deplasarea apei pe pante, în pelicule, pânze sau rigole cu extinderi mai mari
sau mai mici, se numeşte scurgere pe versant, deosebindu-se de scurgerea prin
albie, în cadrul căreia apa ocupă un canal limitat de maluri laterale.
În cadrul acestei definiţii largi, curgerea pe versanţi poate lua numeroase
forme: scurgere în pânză (lamelară) - dacă suprafaţa solului sau a rocii este
foarte netedă sau sub formă de pârâiaşe, care leagă între ele diverse zone

8
umplute cu apă, dacă terenul este accidentat. Pe versanţii înierbaţi, apa care se
scurge formează numeroase fire subţiri, care trec printre tulpinile plantelor
relativ greu de observat chiar şi în timpul ploilor abundente şi de lungă durată.
Pe versanţii masiv împăduriţi, cu un strat gros de frunze şi ramuri în
descompunere, scurgerea poate rămâne aproape complet ascunsă sub acest strat.
O poziţie intermediară între scurgerea pe versant şi scurgerea prin albie o
ocupă scurgerea în rigole, şanţuri puţin adânci, care fragmentează pantele
dealurilor cu un sistem de brazde lungi, paralele. În unele cazuri, aceste rigole
apar ca simple formaţiuni sezoniere, ce iau naştere în perioadele cu ploi
torenţiale din timpul primăverii şi verii, dar care dispar iarna, când îngheţul
provoacă umflarea solului. Rigolele pot apărea totuşi şi sub forma unor şanţuri
permanente în regiunile despădurite, sau unde s-au practicat lucrări agricole
neraţionale, în care caz evoluează - prin adâncirea fragmentării - către cursuri
permanente de apă. Teoretic, se consideră că suprafaţa versanţilor nu are un
sistem de canale bine dezvoltate.
În figura 1.2 sunt prezentate fazele succesive ale formării scurgerii pe
suprafaţa terenului.

Figura 1.2. Procesele fazei terestre a ciclului hidrologic.

9
 Dacă versantul prezintă o vegetaţie bogată, de exemplu pădure, o mare parte
din cantitatea de apă este la început reţinută sub formă de picături pe frunze şi
tulpini. Acest proces se numeşte intercepţie; apa reţinută în acest mod poate
reveni în atmosferă prin evaporare.
Cantitatea de apă care ajunge pe sol va fi absorbită prin infiltraţie, până când
valoarea intensităţii ploii va depăşi intensitatea infiltraţiei. Surplusul de apă
rezultat se va acumula la suprafaţă, în mici lacuri şi băltoace care ocupă
depresiunile naturale ale terenului sau sunt reţinute în spatele unor mici baraje
formate din frunze şi ramuri, aluviuni etc. Acumularea apei în aceste mici
bazine de retenţie naturale se numeşte retenţie la suprafaţă.
Dacă ploaia continuă cu o intensitate mai mare, apa începe să se reverse
dintr-un loc în altul, transformându-se în scurgere difuză (fig. 1.3). Pe măsura
creşterii lungimii versantului, grosimea stratului scurs tinde să crească,
producând la baza versantului şuvoaie late, puţin adânci, răspândite pe tot
versantul. Cu alte cuvinte, se va forma o curgere în pânză (lamelară).
La baza versantului, scurgerea de suprafaţă fie întâlneşte albia unui râu sau
un lac, fie se va infiltra, dacă întâlneşte un strat foarte permeabil de nisip, pietriş
sau material provenit de pe versanţi.
Adâncimea curgerii de pe versant, de obicei este mică, iar volumul de apă
care acoperă ca o pânză suprafaţa terenului este relativ mare. Acest volum de
apă este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de reţinere
(acumulare) de suprafaţă. Intensitatea scurgerii de pe versant variază pe toată
suprafaţa, datorită variaţiei în pantă, lungimii şi rugozităţii suprafeţei terenului,
precum şi variaţiei areale a capacităţii de infiltrare.

Figura 1.3. Exemplu de scurgere difuză (şiroire).

10
 Infiltraţia definită ca mişcarea apei prin suprafaţa versantului în profilul de
sol sub influenţa gravitaţiei sau capilarităţii provine din această retenţie de
suprafaţă corespunzătoare fiecărui interval de timp de la apariţia acesteia.
Procesul de curgere pe versant poate afecta forma hidrografului datorită
interacţiunii cu procesul de infiltraţie şi prin proprietăţile de atenuare ale
suprafeţei terenului.

1.2. MODALITĂŢI DE CERCETARE A SCURGERII PE VERSANŢI

Variabilele prezente în descrierea curgerii pe versanţi, în contrast cu cele

folosite în descrierea curgerii în canale sau râuri, sunt mult mai greu de definit
în mod precis, iar folosirea unei proceduri hidraulice simple pentru calculul
curgerii şi caracteristicilor ei este însoţită de multe dificultăţi. Curgerea pe
versant este atât nepermanent, cât şi spaţial variată, deoarece se formează şi se
amplifică din cauza ploii şi se diminuează prin infiltraţie, fiecare dintre ele fiind
constante în raport cu timpul şi poziţia în plan. Curgerea poate fi ori laminară
sau turbulentă ori o combinaţie de aceste două condiţii. Adâncimile de curgere
pot fi sub sau peste pragul critic sau se pot schimba din subcritice în
supracritice. Faţă de aceste condiţii curgerea poate deveni nestabilă ori poate
conduce la formarea de unde de rostogolire sau unde de ploaie - cum mai sunt
numite. Acţiunea impactului picăturilor de apă asupra pânzei de apă în mişcare
complică şi mai mult problema curgerii pe versant.
Pe o suprafaţă plană de genul celor pavate, sau în canale din laborator, lama
de apă de-a lungul direcţiei de curgere are mici variaţii în adâncime, iar pentru
versanţii naturali este posibil ca mare parte a suprafeţei să se constituie ca
suprafaţă de reţinere a apei în timpul curgerii pe versant. Totuşi, iregularităţile
topografice care apar pe versant sunt suficiente pentru a direcţiona cea mai mare
parte a stratului de apă într-o curgere laterală concentrată. Concentrarea masei
de apă de-a lungul versantului conduce la apariţia curgerii pe toată suprafaţa,
reprezentată printr-o împletitură de canale. Concentrările laterale ale curgerii
sunt cele care cauzează formarea rigolelor şi a ravenelor. În funcţie de lungimea
versantului pentru cele mai multe curgeri, numărul Reynolds, în mod normal
rămâne în regimul considerat ca mişcare laminară, ceea ce în realitate nu este
adevărat datorită perturbaţiilor produse de căderea picăturilor de ploaie şi
influenţei iregularităţilor topografice. Valoarea numărului Reynolds (care indică
condiţia limită de diferenţiere a curgerii laminare de curgerea turbulentă) după
Vennard este de Re = 500 .
Caracteristicile hidraulice ale mişcării pe versanţi sunt dependente de foarte
mulţi factori, care includ intensitatea şi durata precipitaţiilor (topirea zăpezii şi a
gheţii), textura şi tipul de sol - reflectate prin capacitatea de infiltraţie, condiţia
de umiditate iniţiala, densitatea şi tipul de vegetaţie şi topografia viitoare care

11
includ numărul şi partea din suprafaţă acoperită cu depresiuni şi ridicături, panta
de înclinare şi lungimea versantului. Caracteristicile geomorfometrice sau
capabilităţile scurgerii de pe versant ca agent al peisajului sunt în general
dependente de caracteristicile hidraulice; o descriere simplă a hidraulicii
scurgerii de pe versanţii naturali nu este posibilă, deoarece parametrii hidraulici
variază rapid în timp şi spaţiu.
Din aceste considerente este necesară efectuarea de observaţii detaliate
asupra scurgerii de pe versant în mai multe puncte şi utilizarea acestora pentru
obţinerea parametrilor hidraulici ai scurgerii. De asemenea, experimentările în
laborator sunt necesare pentru cunoaşterea efectelor fiecărei variabile asupra
procesului scurgerii, în vederea depistării dificultăţilor de transfer direct pentru
cazurile din teren.
Odată cu dezvoltarea modelării matematice a procesului de scurgere pe
versanţi a fost posibilă şi dezvoltarea bazei de date referitoare la scurgerea pe
versanţi. Observaţiile în timp real sunt necesare nu numai pentru obţinerea de
informaţii de intrare corecte în modelele matematice, ci şi pentru verificarea
unor concepte teoretice. În capitolele următoare se va prezenta tratarea
matematică a procesului de scurgere pe versant, într-o concepţie bazată pe
informaţiile obţinute în urma activităţilor experimentale efectuate în poligoane
special amemajate pentru studiul caracteristicilor fizice ale hidraulicii scurgerii
de pe versanţi.

1.2.1. CUANTIFICAREA SCURGERII DE PE VERSANT

Scurgerea de pe versant, definită ca deplasarea apei pe suprafaţa solului,

cunoscută şi sub denumirea de scurgere în pânză datorită grosimii foarte mici a
stratului de apă, apare probabil în orice bazin hidrografic, dar la scări diferite.
Fie că scurgerea este destul de extinsă sau lungimea de scurgere destul de mare
pentru a fi morfologic sau hidrologic semnificativă, trebuie să fie determinată
lungimea versantului pentru care poate să apară scurgerea. Una dintre metodele
de estimare a lungimii medii a scurgerii de pe versant a fost propusă de Horton
(1945):
1
Lv = ( Lv în metri), (1.1)
2 Dd

unde Dd este densitatea de drenaj definită astfel:

Dd =
∑ Lr (1.2)
F

12
în care ∑ Lr este suma lungimilor cursurilor de apă bine dezvoltate în km, iar F
este suprafaţa de drenaj a bazinului hidrografic (în km 2 ).
Cercetările experimentale efectuate în bazinul hidrografic înierbat, cu
suprafaţa de 0,83 km 2 , administrat de Stillwater Hydraulics Laboratory din
Oklahoma pe baza fotografiilor aeriene au condus la o valoare de 28 m pentru
lungimea de versant pe care poate să apară scurgere, valoare comparabilă cu
valoarea de 22 m, obţinută de Izzard (1946) prin cercetări în laborator.
În activitatea practică de calcule hidrologice se folosesc şi următoarele
formule:
− pentru suprafeţe cu mai multe talveguri:

1000 F
Lv = ; (1.3)
1,8 ∑ Lr

− pentru suprafeţe cu doi versanţi şi un singur talveg (unde L este

lungimea talvegului măsurată în km);
500F
Lv = ; (1.4)
L

− pentru suprafeţe cu un singur versant:

1000F
Lv = . (1.5)
L

Pentru scurgerea pe versanţi naturali, Horton (1945) a postulat existenţa unei

condiţii de scurgere mixtă, adică suprafeţele cu scurgere turbulentă sunt
presărate cu suprafeţe pe care au loc scurgeri laminare. Adâncimea de scurgere
pentru condiţiile de stare permanentă poate fi determinată folosind formula
pentru mişcări cu suprafaţa liberă în canale. Pentru scurgerea turbulentă,
adâncimea poate fi determinată prin combinarea ecuaţiei de continuitate:

q = D⋅ V , (1.6)

cu ecuaţia Manning:

1 0,67 0,50
V= D S , (1.7)
n

unde:
q este debitul pe unitatea de lăţime ( m 3 /s /m);

13
 D - adâncimea medie (m);
V - viteza medie (m/s);
n - coeficientul de rezistenţă Manning;
S - gradientul pantei (m/m).
În toate calculele, adâncimea medie este presupusă a fi echivalentul razei
hidraulice deoarece secţiunea transversală a scurgerii de pe versant este foarte
întinsă şi puţin adâncă. Combinând ecuaţiile se obţine:

1 0,5 1,67
q= S D (1.8)
n
sau:
⎛ 1 ⎞
q = K1 D1,67 ⎜ K = S 0, 5 ⎟ , (1.9)
⎜ 1
n ⎟
⎝ ⎠

iar pentru adâncime:

0,60
⎛ q ⎞
D = ⎜⎜ ⎟⎟ . (1.10)
⎝ K1 ⎠
Pentru scurgerea laminară adâncimea se poate determina cu o formă a
formulei Poiseuille:

g ⋅ S ⋅ D3
q= , (1.11)
3ν

unde g este acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2 ), iar ν este vâscozitatea

cinematică ( m 2 /s).
Formula (1.11) mai poate fi scrisă sub următoarele forme:

q = K2 ⋅ D3 (1.12)

sau:
0,33
⎛ q ⎞
D=⎜ ⎟ . (1.13)
⎜ K2 ⎟
⎝ ⎠

Deci, adâncimea D, atât pentru curgerea turbulentă, cât şi pentru curgerea

laminară, se poate exprima sub forma:

14
 q = K ⋅ DM , (1.14)

unde M este exponent pentru adâncime şi reflectă în parte gradul de turbulenţă.

Valoarea lui M este de 1,67 pentru curgerea turbulentă şi de 3 pentru
curgerea laminară. În acest fel la creşteri ale debitului, creşterile în adâncime
sunt mult mai rapide în mişcarea turbulentă decât în cea laminară. Pentru
scurgerea mixtă care apare în natură, conform postulatelor lui Horton, valorile
lui M vor fi cuprinse între cele două valori extreme 1,67 şi 3.
Adâncimea de scurgere calculată cu ecuaţiile (1.10) şi (1.13) este adâncimea
într-un punct selectat de-a lungul versantului sau pentru o valoare de debit
fixată. Pentru diferite debite, pentru descrierea variaţiilor in adâncime poate fi
folosită o procedură analogă cu cea folosită pentru descrierea geometriei
hidraulice a cursurilor de apă introdusă de Leopold şi Maddock (1953).
Deoarece temperatura apei (şi deci valorile pentru vâscozitatea apei) este
variabilă, în analiza datelor numărul Reynolds Re a fost în general substituit
debitului fiind definit astfel:

4VD
Re = . (1.15)
ν

Folosirea numărului Reynolds este convenabilă pentru vizualizarea naturii

scurgerii (laminară sau turbulentă).
Trebuie subliniat faptul că mulţi autori folosesc ecuaţia (1.15) fără constanta
4. Din această cauză, valorile numărului Reynolds folosite în acest capitol pot fi
diferite de valorile utilizate în alte lucrări.
Pentru scurgerea uniformă, analiza scurgerii de pe versant este similară cu
scurgerea într-o secţiune de râu, deoarece adâncimile sunt constante de-a lungul
pantei.
Considerând aportul din ploaie prin suprafaţa liberă, deci creşterea debitului
spre baza versantului, metodologia de analiză este similară cu hidraulica
scurgerii din albie cu aport lateral. În acest caz modelul folosit într-o secţiune de
râu poate fi dezvoltat şi pentru versant, considerând că datele sunt disponibile la
baza versantului.
Suprafaţa bazinului hidrografic este un sistem fizic foarte complicat cu
intrări stohastice. Totuşi, dacă sunt cunoscute caracteristicile fizice ale
sistemului (starea iniţială şi input-urile) răspunsul sistemului este determinist
într-un grad foarte mare. Elementul de bază al scurgerii directe de pe suprafaţa
bazinului, este suprafaţa cu scurgere superficială (scurgerea de pe versant) care
se drenează în cursul de apă ca aport lateral.
Scurgerea de pe versant este originară din acumularea de apă în depresiunile
suprafeţei care apare atunci când intensitatea ploii sau a topirii de zăpadă

15
depăşeşte capacitatea de infiltraţie a suprafeţei solului. Scurgerea de pe versant
este generată de excesul forţelor gravitaţionale care depăşesc forţele dezvoltate
de iregularităţile suprafeţei şi tensiunile de suprafaţă. Această scurgere începe ca
o scurgere în pânza subţire, în continuare se canalizează în mici canale care
merg unul în altul i astfel se formează domeniul scurgerii. De obicei acest
concept este folosit centru interpretarea fizică a simulării scurgerii de pe versant
prin intermediul unor rezervoare liniare sau canale liniare.

1.2.2.1. Ecuaţiile mişcării într-un canal trapezoidal cu aport lateral.

Scurgerea directă de pe bazin poate fi modelată matematic considerând
conservarea masei şi momentului aplicate unui volum de control fixat în spaţiul
iniţial (fig. 1.4).
Ecuaţia de continuitate pentru scurgerea incompresibilă este:

r ∂
∫∫ VdA = −
∂t ∫∫∫ dv , (1.16)
S V

iar ecuaţia momentului pentru un flux care traversează volumul de control V

finit în spaţiul iniţial este:

∫∫∫ Bρ ⋅ dv = ∫∫ V (ρ ⋅ V ⋅ dA)+ ∂t ∫∫∫ V ( ρ ⋅ dv) ,

r r r r ∂ r
FS + (1.17)
V S V

unde:
S este suprafaţa exterioară a volumului de control;
Vr - volumul de control;
V - vectorul vitezei;
dA - elementul de suprafaţă;
dv - elementul de volum;
r
FS - vectorul care reprezintă suma forţelor superficiale care acţionează
r asupra elementului de volum;
B - vectorul care reprezintă suma tuturor forţelor masice;
ρ - densitatea fluidului.
În continuare se va analiza scurgerea bidimensională într-un canal prismatic
pentru care volumul particular de control este prezentat în figura 1.4.
Deducerea ecuaţiilor se va face în următoarele ipoteze:
− viteza scurgerii de suprafaţă este variabilă cu adâncimea;
− vectorii vitezelor sunt paraleli cu fundul canalului;
− viteza medie în oricare din secţiuni se calculează cu formula:

16
 ∫∫ VdA
r
( )
V = V i cos θ − k sin θ = S , (1.18)
∫∫ dA
S

unde i şi k sunt vectorii unitate în direcţiile x, respectiv z, iar θ este

unghiul pe care îl face fundul canalului cu orizontala;
− distribuţia presiunii este liniară cu adâncimea;
− scurgerea de suprafaţă are loc pe o suprafaţă de lăţime infinită şi poate fi
considerată bidimensională (2D).
În aceste condiţii ecuaţiile mişcării vor fi formulate în termenul de viteză
medie iar presiunea (a cărei distribuţie este prezentată în fig. 1.5) este împărţită
într-o componentă hidrostatică şi componenta suprapresiunii în exces care este
cauzată de fluxul momentului în direcţie verticală.

Figura 1.4. Reprezentarea scurgerii de suprafaţă şi a volumului de control.

Figura 1.5. Distribuţia presiunilor.

17
 1.2.1.2. Ecuaţia de continuitate. Conform notaţiilor din figura 1.4 suprafaţa
secţiunii de scurgere în direcţia x se poate scrie:

ω = ( b + δ ⋅ y )⋅ y , (1.19)
unde:
b este baza mică a trapezului,
b + δ⋅ y - baza mare a trapezului,
y - adâncimea de scurgere,
δ = tgα .
Fluxul de intrare în elementul de volum în direcţia x se calculează cu
formula:
⎛ ∂v ⎞
E x = v ⋅ ω − ⎜ v + ∆x ⎟ ω 1 , (1.20)
⎜ ∂x ⎟⎠
⎝

unde ϖ se calculează cu formula (1.19), iar ϖ1 cu formula:

(
ω 1= b + δ ⋅ y2 y2 , ) (1.21)
iar y 2 cu formula:
∂y
y2 = y + ∆x , (1.22)
∂x

unde y şi ∆x au semnificaţia din figura 1.4.

Pentru a defini schimbarea în masa fluidului în direcţia x se foloseşte
derivata parţială (Leibnitz), iar interpretarea fizică a acestei proceduri este
prezentată în figura 1.6.
Înlocuind în ecuaţia (1.20) formulele (1.21) şi (1.22) se obţine următoarea
expresie:
⎛ ∂V ⎞ ⎡ ⎛ ∂y ⎞⎤ ⎛ ∂y ⎞
⎜
Ex = V ( b + δ ⋅ y) y − v + ⎟
∆x b + δ ⋅ y + ∆x ⎟ ⎥ ⎜ y + ∆x ⎟
⎢ ⎜ (1.23)
⎜ ∂x ⎟⎢ ⎜ ∂x ⎟⎠⎥ ⎜⎝ ∂x ⎟⎠
⎝ ⎠⎣ ⎝ ⎦
sau:
(
E x = − V b + 2δ ⋅ y ) ∂∂xy ∆x − y ( b + δ ⋅ y) ∂∂Vx ∆x −
(1.24)
⎡ 2⎤ 2
∂V ∂y ⎛ ∂y ⎞ ⎥ ∂V ⎛ ∂y ⎞
⎢
(
− ⎢ b + 2δ ⋅ y)∂x ∂x
+ V ⋅δ ⎜ ⎟
⎜ ∂x ⎟ ⎥
2
( )
∆x − δ
∂x
⎜ ⎟ ∆x 3
⎜ ∂x ⎟
( )
⎢⎣ ⎝ ⎠ ⎥ ⎝ ⎠
⎦

18
 V
B B

M M
∂v
MN = dx
∂x
A N
lim BN = MN
dx →0
dx x

Figura 1.6. Variaţia în viteza scurgerii în direcţia x.

Deoarece ∆x este mic, putem neglija termenii care conţin pe (∆x ) 2 ,

respectiv (∆x )3 ; se obţine expresia fluxului de intrare în direcţia x:

(
E x = −V b + 2δ ⋅ y ) ∂∂xy ∆x − y ( b + δ ⋅ y) ∂∂Vx ∆x . (1.25)

Fluxul de intrare în elementul de volum în direcţia z se calculează cu

formula:

⎡ ⎛ ∂y ⎞⎤
⎢
( )
⎢ b + 2 δ ⋅ y + b + 2 δ ⎜ y + ∆x ⎟ ⎥
⎜ ∂x ⎟⎠⎥
⎝
Ey = (i − f ) ⋅ ∆x ⋅ ⎣ ⎦ (1.26)
2

( )
sau neglijând termenul în ∆x 2 cu formula:

E y = ( i − f ) ⋅ ( b + 2 δ ⋅ y ) ⋅ ∆x , (1.27)

unde i este intensitatea ploii exprimată ca volum pe unitatea de timp şi unitatea

de suprafaţa, iar f reprezintă rata infiltraţiei exprimată ca volum pe unitatea de
timp şi unitatea de suprafaţă.

19
 Afluxul lateral datorat debitului lateral ( qL ) exprimat ca volum în unitatea
de timp şi unitatea de lungime se calculează cu formula:

EL = 2qL ⋅ ∆x . (1.28)

Variaţia în timp a volumului de lichid din elementul de control se calculează

cu formula:

∂
∂t ∫∫∫ dV =
∂
∂t
[ ( b + δ ⋅ y ) y] ∆x ⋅
1
cos θ
, (1.29)
V

iar suma volumelor de intrare în elementul de control cu formula:

∫∫ VdA = Ex + Ey + EL =
S
∂y
= − V ( b + 2δ ⋅ y)
∂x
(
∆x − y b + δ ⋅ y ) ∂∂Vx ∆x +
(1.30)
( )( )
+ i − f ⋅ b + 2 δ ⋅ y ⋅ ∆x + 2 q L ⋅ ∆ x =

⎡
= ⎢ − V b + 2δy
∂y
(
∂x
)
− y b + δy
δV
δx
+ i− f ( ) ( ) ( b + 2δy)+ 2qL ⎤⎥ ∆x .
⎢⎣ ⎥⎦

Conform ecuaţiilor (1.29) şi (1.30), ecuaţia de continuitate se scrie:

∂t
[∂
( b + δ ⋅ y ) y]
1
cos θ
= − V ( b + 2δ ⋅ y )
∂y
∂x
− y ( b + δ ⋅ y)
∂V
∂x
+
(1.31)
(
+ i− f ) ( b + 2δ ⋅ y ) + 2q L
sau:

∂
∂t
[ ( b + δ ⋅ y ) y]
1
cos θ
∂y
+ V ( b + 2δ ⋅ y ) + y ( b + δ ⋅ y )
∂x
∂V
∂x
=
(1.32)
(
= i− f ) ( b + 2 δ ⋅ y ) + 2q L .

20
 1.2.1.3. Ecuaţia momentului. Conform legii a doua a lui Newton pentru
mişcarea fluidelor, schimbarea în unitatea de timp a momentului unui volum de
apă dintr-un canal este egală cu rezultanta tuturor forţelor interioare şi
exterioare care acţionează asupra volumului de apă.
În cazul prezentat forţele exterioare (forţele superficiale) care acţionează
asupra volumului de control FS se calculează astfel:
r r r r
FS = P1 − P2 + G − Ff , (1.33)

unde:
r r
P1 şi P2 sunt vectorii presiune care acţionează pe suprafeţele secţiunilor
1 şi 2;
r
G este greutatea fluidului cuprinsă în volumul de control;
r
Ff - forţa externă totală de frecare şi rezistenţă care acţionează
de-a lungul suprafeţei de contact dintre fluid şi pereţii
canalului.
Greutatea fluidului se calculează cu formula:
r r
[ ( ) r
( )
G = i ⋅ γ ⋅ y b + δ ⋅ y sin θ + k ⋅ γ ⋅ y b + δ ⋅ y cos θ ∆x , ] (1.34)

unde:
(
y b + δ⋅ y ) este suprafaţa medie a sectorului de control;
∆x - lungimea acestui sector;
i şi k - vectorii unitate în direcţia x , respectiv z.
r
Forţa de frecare Ff se calculează astfel:
r r r
Ff = i Ffx + k Ffz , (1.35)

unde:

⎛ ⎞
Ffx = − τ 0 b ⋅ ∆x − 2τ 0 y 1 + δ2 ∆x = − τ 0 ⎜ b + 2 y 1 + δ2 ⎟ ∆x , (1.36)
⎝ ⎠
iar:

Ffz = τ 0 b ⋅ ∆x ⋅ tgθ + 2τ 0 ⋅ y ⋅ ∆x ⋅ tgθ = τ 0 (b + 2 y) ⋅ ∆x ⋅ tgθ , (1.37)

21
unde:
τ0 reprezintă efortul tangenţial de frecare şi rezistenţă

în direcţia x şi este egal cu ⎛⎜ Ff ⋅ cos θ ⎞⎟ ;

⎝ ⎠
b ⋅ ∆x - suprafaţa fundului canalului;
2 y ⋅ ∆x 1 + δ2 - suprafaţa celor doi pereţi laterali ai canalului
pentru volumul de control.
r
Deci, forţa de frecare, Ff , are expresia:

r ⎛ ⎞ r
( ) r
Ff = − τ 0 ⎜ b + 2 y 1 + δ2 ⎟ ∆x ⋅ i + τ 0 b + 2 y tg θ ⋅ ∆x ⋅ k . (1.38)
⎝ ⎠

Presiunile cu componenta hidrostatică şi în exces se calculează astfel:

- în direcţia x pe suprafaţa corespunzătoare secţiunii 1 acţionează presiunea:

FP = γ ⋅ y1 cos θ ;
1
( y1 = y ) , (1.39)

- pe suprafaţa corespunzătoare secţiunii 2 acţionează presiunea:

⎛ ∂y ⎞
FP = γ ⋅ y2 cos θ ; ⎜ y 2 = y + ∆x ⎟ (1.40)
2 ⎝ ∂x ⎠

Deci, presiunea hidrostatică Fp se calculează conform expresiei de mai jos:

∂y
F p = F p 2 − F p1 = − γ ⋅ ω ⋅ ∆x cos θ , (1.41)
∂x

având componentele:
∂y
x
(
Fp = − γ ⋅ y b + δ ⋅ y ∆x ) ∂x
cos2 θ
(1.42)
∂y
z
(
Fp = γ ⋅ y b + δ ⋅ y ∆x ) ∂x
cos θ ⋅ sin θ

Sub formă vectorială, presiunea hidrostatică se poate scrie:

r
(
Fp = − γ ⋅ y b + δ ⋅ y
∂y
∂x
) r
( r
⋅ cos θ i ⋅ cos θ − k ⋅ sin θ ∆x , ) (1.43)

22
 r
iar presiunea în exces , F p * , se poate scrie astfel:

r ⎡ ⎛ 4 ⎞ ∂y ⎛ 2 ⎞ ∂p
Fp* = ⎢ − p* ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟ cos2 θ − y ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟ * cos θ +
⎣⎢ ⎝ 3 ⎠ ∂x ⎝ 3 ⎠ ∂x

r ⎡ ⎛ ⎞ ∂y
+ 2 p* ( b + δ ⋅ y ) tgθ]⋅ i + ⎢ p* ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟
4
sin θ + (1.44)
⎣⎢ ⎝ 3 ⎠ ∂x

⎛ 2 ⎞ ∂p ⎤ r
+ ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟ * sin θ + 2 p* (b + δ ⋅ y )⎥ ⋅ k .
⎝ 3 ⎠ ∂x ⎦⎥

Forţele masice se calculează cu formula:

∫∫∫ ( ) ( )
r 1
FB = B ρ ⋅ dv = − k ⋅ γ ⋅ y b + δ ⋅ y ⋅ ∆x . (1.45)
cos θ
V

Fluxul momentului total care trece prin toate suprafeţele de control este dat
de ecuaţia:
r ⎧⎪ ⎡ 2 ∂y ∂V ⎤ ⎫⎪
∫∫∫ V (ρVdA) = i ⎨ ⎢ V ( b + 2δ ⋅ y ) + 2V ⋅ y ( b + δ ⋅ y ) ⎥ β ⋅ ρ ⋅ cos θ⎬ ∆x +
⎪⎩ ⎣ ∂x ∂x ⎦ ⎪⎭
S

r ⎧⎪ ⎡ ∂y ∂V ⎤
+ k ⎨ ⎢− V 2 ( b + 2δ ⋅ y ) − 2V ⋅ y ( b + δ ⋅ y ) ⎥ β ⋅ ρ ⋅ sin θ − (1.46)
⎪⎩ ⎣ ∂x ∂x ⎦

(
− ρ ⋅ i ⋅ wi ( b + 2δ ⋅ y ) + ρ ⋅ f ⋅ w f ( b + 2δ ⋅ y ) + 2ρ ⋅ VL q L 1 + δ 2 )−1 / 2 ⎫⎬⎭ ∆x

unde:
β este coeficientul de distribuţie al momentului;
wi - viteza ploii;
wf - viteza de infiltraţie;
VL - viteza aportului lateral.

Variabilitatea în timp a momentului volumului de control se calculează

astfel:

23
 ∂
( ir cos θ − k sin θ) ∂ [V ⋅ y ( b + δ ⋅ y)] ∆x =
1 r
∫∫∫ V ( ρdv ) = ρ
∂t cos θ ∂t
V
(1.47)
( ir cos θ − k sin θ) ⎡⎢ y (b + δ ⋅ y) ∂V + V (b + 2δ ⋅ y) ∂y ⎤⎥ ∆x
1 r
=ρ
cos θ ⎣ ∂t ∂t ⎦

Ecuaţiile de mişcare se pot scrie în acest caz sub forma următoare, ţinând
seama de ecuaţia (1.17):

∂y ⎛ 4 ⎞ ∂y ⎛ 2 ⎞ ∂p
− γ ⋅ y ( b + δ ⋅ y) cos2 θ − p* ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟ cos2 θ − y ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟ * cos θ +
∂x ⎝ 3 ⎠ ∂x ⎝ 3 ⎠ ∂x

+ 2 p* ( b + δ ⋅ y ) tgθ − τ 0 ⎡b + 2 y 1 + δ2
⎢⎣
( )1/ 2 ⎤⎥⎦ + γ ⋅ y(b + δ ⋅ y)sin θ =
⎡ ∂y ∂V ⎤
= ⎢V 2 ( b + 2 δ ⋅ y ) + 2Vy (b + δ ⋅ y ) ⎥ β ⋅ ρ cos θ +
⎣ ∂x ∂x ⎦

⎡ ∂V ∂y ⎤
+ ρ ⎢ y ( b + δ ⋅ y) + V ( b + 2δ ⋅ y ) ⎥ ; (1.48)
⎣ ∂t ∂t ⎦

∂y ⎛ 4 ⎞ ∂y ⎛ 2 ⎞ ∂p
γ ⋅ y (b + δ ⋅ y ) sin θ cos θ + p* ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟ sin θ + y ⎜⎜ b + δ ⋅ y ⎟⎟ * sin θ +
∂x ⎝ 3 ⎠ ∂x ⎝ 3 ⎠ ∂x
1
+ 2 p* (b + δ ⋅ y ) + τ 0 ( b + 2δ ⋅ y ) tgθ + γ ⋅ y ( b + δ ⋅ y ) cos θ − γ ⋅ y ( b + δ ⋅ y ) = (1.49)
cos θ
⎡ ∂y ∂V ⎤
= ⎢ − V 2 ( b + 2δ ⋅ y ) − 2Vy ( b + δ ⋅ y ) ⎥ β ⋅ δ sin θ − ρ ⋅ i ⋅ wi ( b + 2δ ⋅ y ) +
⎣ ∂x ∂x ⎦

( b + 2δ ⋅ y) + 2ρ ⋅ VLqL (1 + δ2 ) −1 / 2 − ρ ⋅ tgθ ⎢ y ( b + δ ⋅ y)
⎡ ∂V ∂y ⎤
+ ρ⋅ f ⋅wf + V ( b + 2δ ⋅ y ) ⎥
⎣ ∂t ∂t ⎦

Pentru canale rectangulare moderat de largi ( δ << 1, y / b < 1 ) şi distribuţie

uniformă a vitezei, ecuaţiile de continuitate şi mişcare sunt:
- ecuaţia de continuitate:

∂y 1 ∂y ∂V 2q L
+V +y =i− f + (1.50)
∂t cos θ ∂x ∂x b

24
 - ecuaţiile de mişcare:

[ γ ⋅ y cos2 θ + p* cos θ + β ⋅ ρ ⋅ V 2 cos θ] ∂∂xy + 2β ⋅ ρ ⋅ V ⋅ y cos θ ∂∂Vx + ρ ⋅ y ∂∂Vt

∂y ∂p* ⎛ 2y ⎞ (1.51)
+ ρ⋅V +y cos θ = − τ 0 ⎜⎜ 1 + ⎟⎟ + 2 p* tgθ + γ ⋅ y sin θ ;
∂t ∂x ⎝ b ⎠

[ γy sin θ cos θ + p* sin θ + βρ ⋅ V 2 sin θ] ∂∂xy + +2βρVy sin θ ∂∂Vx +

∂V ∂y ∂p*
+ ρy tgθ + ρV tgθ +y sin θ + 2 p* = (1.52)
∂t ∂t ∂x
⎛ 2y ⎞ 1 q
= − τ 0 ⎜⎜ 1 + ⎟⎟ tgθ − γy cos θ + γy + ρiwi − ρfw f + 2ρVL L .
⎝ b ⎠ cos θ b

În cazul canalelor cu pante mici θ ≈ sin θ ≈ tgθ , ecuaţia de mişcare se

reduce la forma:

∂V ∂V ∂y ⎡ 2q ⎤ V ⎛ 2 y ⎞ τ0
+V +g = ⎢i − f + L ⎥ − ⎜1 + ⎟ , (1.53)
∂t ∂x ∂x ⎣ b ⎦y ⎝ b ⎠ ρy

iar ecuaţia de continuitate devine:

∂y ∂y ∂V 2q L
+V +y =i− f + . (1.54)
∂t ∂x ∂x b

Sistemul de ecuaţii (1.53)-(1.54) este folosit cel mai frecvent în tratarea

problemelor specifice de scurgere din bazine hidrografice.
Analiza ordinului de mărime permite evaluarea importanţei relative a
termenilor care includ intrările în sistemul de scurgere.
Astfel, dacă se presupune că:

θ = O (10−2 ) radiani ;

g = O (10) m/s2 ; (1.55)

( i − f ) = O (10− 5 ) m/s ,

25
pentru scurgerea de pe versant:

b = ∞ ; qL = 0

y = O (10− 2 ) m; V = O (10−1 ) m/s , (1.56)

iar pentru scurgerea din canal:

y = O ( 100 ) m ;

V = O ( 100 ) m ; (1.57)

q=O [ ( i − f )L] = O (10− 5 L) m2 /s ,

unde L este jumătate din lăţimea suprafeţei care este drenată.

Pentru scurgerea de pe versant:

( i − f ) V = O ⎛⎜10−3 ⎞⎟ , (1.58)
y⋅g⋅θ ⎝ ⎠

iar pentru scurgerea din canal:

( i − f ) V = O ⎛⎜ 10− 4 ⎞⎟ ; (1.59)
y⋅g⋅θ ⎝ ⎠

2q L ⋅ V ⎛ L⎞
= O ⎜ 10− 4 ⎟ . (1.60)
b⋅ y⋅g⋅θ ⎜ b ⎟⎠
⎝
Aceste ordine de mărime demonstrează că, în comparaţie cu greutatea masei
de fluid, procesele ploaie-infiltraţie au un efect neglijabil asupra dinamicii
scurgerii, deci se poate omite termenul (i − f ) din ecuaţia momentului. Aportul
lateral, qL , poate avea totuşi un efect important în scurgerea din canal dacă
lăţimea bazinului hidrografic este foarte mare în raport cu lăţimea canalului. De
asemenea, termenii (i − f ) şi 2qL / b trebuie să fie reţinuţi în ecuaţia de
continuitate.
Dacă θ este zero, infiltraţia nulă, iar aportul lateral lipseşte, atunci ecuaţia
(1.52) se reduce la forma:

p* = 0,5 ⋅ ρ ⋅ i ⋅ wi , (1.61)

iar ecuaţia (1.51) la forma:

26
⎡ 1 2 ⎤ ∂y ∂V ∂V ∂y ⎛ 2y ⎞
⎢ γy + 2 ρiwi + βρV ⎥ ∂x + 2βρVy ∂x + ρy ∂t + ρV ∂t = − τ0 ⎜1 + b ⎟ . (1.62)
⎣ ⎦ ⎝ ⎠

y
Ţinând seama că < 1 , iar γ = ρg şi împărţind fiecare termen din ecuaţia de
b
mai sus prin ρy se obţine:

⎡ 1 iwi β V 2 ⎤ ∂y ∂V ∂V V ∂y τ
⎢g + + ⎥ + 2βV + + =− 0 , (1.63)
⎣⎢ 2 y y ⎥⎦ ∂x ∂x ∂t y ∂t ρy

adică ecuaţia obţinută de Chen (1962) cu excepţia factorului 1 / 2 din termenul

1 i ⋅ wi
.
2 y
De asemenea, pentru diferite condiţii impuse, se obţin alte forme ale ecuaţiei
de mişcare, folosite în tratarea mişcării fluidului în albii libere:

∂V ∂V ⎛ ∂y ⎞ τ
+V = g ⎜ S0 − ⎟ − 0 ;
∂t ∂x ⎜ ∂x ⎟⎠ ρR
⎝
(1.64)
( ) + ∂A = q
∂ AV
+ B ⋅ ie ,
∂x ∂t L

unde:
qL este aportul lateral în canal datorită scurgerii de pe versant;
B - lăţimea canalului;
ie - intensitatea excesului de ploaie (i − f ) ;
S0 - panta canalului;
R - raza hidraulică;
A - suprafaţa secţiunii transversale a canalului.

Dacă aportul lateral q L = 0 , A / B = y şi A ⋅ V = q ecuaţia de continuitate din

sistemul de ecuaţii (1.64) are forma:

∂y ∂q
∂t
+
∂x
(
= i− f , ) (1.65)

27
iar dacă q = αy m , se obţine aproximaţia undelor cinematice dezvoltată de
Lighthill şi Whitham (1955) (care se poate rezolva prin metoda
caracteristicilor).
Hidraulica scurgerii pe versant se poate studia mult mai uşor în laborator,
prin măsurători ale scurgerii uniforme cu adâncimi mici şi ale scurgerii spaţial -
variate rezultată în urma simulărilor cu ploaie pe o suprafaţă plană. În general,
rezultatele de laborator sunt comparate cu datele din teren obţinute prin simulări
cu ploaie pe parcele mici de scurgere.

1.2.2. TESTE DE LABORATOR CU SCURGERE UNIFORMĂ

Măsurătorile asupra scurgerii uniforme de mici adâncimi efectuate în

laborator urmăresc determinarea adâncimii de scurgere, viteza de suprafaţă,
debitul şi temperatura apei. Pe baza acestor date se pot calcula parametrii
hidraulici adiţionali care descriu caracteristicile scurgerii. Dintre multiplele teste
de laborator se amintesc experienţele efectuate de Hydraulics Laboratory - US
Geological Survey, Washington DC pe o suprafaţă plană, netedă şi
impermeabilă cu pantă variabilă. Cu acest dispozitiv au fost studiate scurgeri cu
adâncimi de la 0,9 mm la 3 mm şi pante cuprinse între 0,033 şi 0,0775. De
asemenea, s-au efectuat teste pentru o suprafaţă rugoasă constituită din particule
de nisip cu diametrul de 0,5 mm. S-au efectuat o serie de 9 teste şi anume 5 pe
suprafaţa netedă şi 4 pe suprafaţa rugoasă. Rezultatele obţinute pentru cele două
suprafeţe referitoare la relaţia dintre adâncimea scurgerii uniforme şi numărul
Reynolds sunt prezentate în figura 1.7. După cum se observă, aproape toate
relaţiile îşi schimbă panta pentru valori Reynolds critice cuprinse între 1500 şi
6000, iar adâncimea creşte odată cu descreşterea pantei. Numărul Reynolds
critic marchează o schimbare în regimul scurgerii, de la faza laminară la numere
Reynolds mici la faza turbulentă la numere Reynolds mari. Atât pentru
suprafeţe netede, cât şi pentru suprafeţe rugoase, valoarea critică a numărului
Reynolds creşte cu mărirea pantei. Aceasta indică faptul că pe versanţi abrupţi
scurgerile puţin adânci sunt uneori mult mai stabile în raport cu schimbările din
scurgerile turbulente.
În termenii geometriei hidraulice, adâncimea poate fi exprimată astfel:
f
⎛q⎞
D=⎜ ⎟ , (1.66)
⎜K⎟
⎝ ⎠

iar expresia similară folosind numărul Reynolds este:

28
 f
⎛ υ ⎞
D=⎜ Re ⎟ . (1.67)
⎜ 4K ⎟
⎝ ⎠

Figura 1.7. Variaţia adâncimii de scurgere în funcţie de numărul Reynolds.

Valorile lui f sunt inversele valorilor lui M din ecuaţiile (1.14) şi sunt
tabelate în blocul explicativ din figura 1.7. Pentru scurgerile turbulente pe o
suprafaţă netedă valoarea lui f este de 0,60 pentru toate pantele. Această valoare
este egală cu valoarea teoretică din ecuaţia (1.10). Pentru scurgerea laminară pe

29
o suprafaţa netedă valorile lui f sunt în intervalul 0,27 – 0,37. Aceste valori tind
către o valoare centrală în jurul valorii teoretice de 0,33 din ecuaţia (1.13).
Pentru suprafaţa rugoasă, valoarea lui f pentru scurgerea turbulentă este de
0,57. Efectul suprafeţei rugoase este de a întârzia scurgerea în vecinătatea fundului
canalului. Pentru scurgeri puţin adânci ca şi cele de pe versant, scurgerea în
vecinătatea fundului poate reprezenta o parte considerabilă a întregii adâncimi.
Astfel devine rezonabil să cercetăm scurgerile puţin adânci extreme pe suprafeţe
rugoase pentru a exprima unele tendinţe ale scurgerii laminare.
Regimul de scurgere laminară pentru suprafeţe rugoase indică pentru f valori
în limitele cuprinse între 0,36 – 0,43. Obţinerea de valori mai mari decât
valoarea teoretică de 0,33 se explică prin faptul că nu s-au efectuat corecţii la
valorile adâncimilor măsurate de la vârfurile elementului rugos. În general,
pentru scurgeri cu adâncimi extrem de mici, mai mici de 2 mm, trebuie să se
corecteze adâncimea ca efect al spaţiilor dintre particulele rugoase (în
experienţele descrise fiind particule de nisip).
Efectul rugozităţii asupra valorilor adâncimii este mult mai complex,
rugozitatea ca rezistenţă la scurgere va conduce la creşterea adâncimii de
scurgere pentru un debit dat. Influenţa maximă a rugozităţii apare în zona de
tranziţie de la scurgerea laminară la scurgerea turbulentă. În această regiune,
adâncimile pe suprafaţa rugoasă sunt mai mari cu 15 % pentru versanţi mai
puţin abrupţi, până la 30% pentru versanţi foarte abrupţi faţă de adâncimile pe
suprafaţa netedă. Diferenţele sunt mai puţin pronunţate atât pentru numere
Reynolds mici, cât şi pentru numere Reynolds mari.
Efectul pantei canalului asupra adâncimii este de a micşora adâncimea când
pantele cresc. Relaţia este hiperbolică, adică atunci când panta tinde la zero
adâncimea tinde la infinit, iar când pantele tind către valori mari, adâncimile
tind către o valoare minimă.
Suprafaţa rugoasă are un rol de diminuare a acestui efect. Astfel, pentru
canale cu pantele de 0,0775 şi 0,0550, datele obţinute pe suprafaţa rugoasă
aproape că descriu o singură curbă, în timp ce pentru suprafaţa netedă datele
sunt deja separate printr-o distanţă mică.
Factorul de frecare Darcy – Weisbach, ca măsură a rezistenţei la curgere în
funcţie de numărul Reynolds, este prezentat în figura 1.8.
Factorul de frecare fr este definit astfel:

8gDS
fr = . (1.68)
V2

30
 Figura 1.8. Factorul Darcy-Weisbach pentru scurgerea uniformă
în funcţie de numărul Reynolds.

Expresia vitezei în termenii geometriei hidraulice este:

V = K 1− m q m = K1 ⋅ q m (1.69)

sau:
m
V=
⎛υ ⎞
K1− m ⎜ R ⎟ = K2 Re m ,
⎜4 e⎟
( ) (1.70)
⎝ ⎠

iar factorul de frecare în termenii geometriei hidraulice, poate fi scris:

8⋅ g ⋅ D⋅ S y
fr = q (1.71)
K12

31
sau:

fr =
8⋅ g ⋅ D⋅ S
K22
( Re ) y . (1.72)

Atunci când panta S este constantă, ecuaţia (1.68) poate fi scrisă de

asemenea sub forma:

fr = 8 ⋅ q ⋅ S ⋅ D / V 2 (1.73)

sau:
f
⎛1 υ ⎞
⎜ R ⎟
⎜ K 4 e⎟
fr = 8 ⋅ g ⋅ S ⎝ ⎠ . (1.74)
2 2
K2 Re m

Deci, pentru un gradient constant, panta y a liniei de frecare ca funcţie de

numărul Reynolds este f - 2m (din ec. (1.72) şi (1.74)). De asemenea, întrucât
( V ⋅ D = q ) , atunci ( f + m = 1) sau ( m = 1 − f ) (din ec. (1.67) şi (1.70)). Pentru
scurgerea turbulentă panta dreptei este 0,60 - 2 (0,40) = - 0,20, iar pentru
scurgerea laminară este 0,33 - 2 (0,67) = - 1,0. Valorile negative ale lui y indică
o descreştere în rezistenţa la curgere în raport cu creşterea numărului Reynolds.
Pentru scurgerea laminară într-un canal rectangular neted, ecuaţia dreptei cu
panta de - 1,0 este:

96
fr = . (1.75)
Re

Pentru canale rugoase, valorile factorului de frecare va fi mai mare şi va fi

desenat deasupra limitelor inferioare definite de ecuaţia (1.75).
În cazul scurgerilor turbulente, relaţia dintre factorul de frecare şi numărul
Reynolds are o pantă de – 0,20. Pentru un canal cu suprafaţă netedă aceaste
valori sunt indicate în figura 1.8 cu o dreaptă care reprezintă datele din
experimentările lui Tracy şi Laster (1961).
Datele din figura 1.8 sunt mult peste limitele indicate de ecuaţiile pentru
scurgerea pe suprafeţe netede şi pun în evidenţă efectul pronunţat al rugozităţii
canalului asupra factorului de frecare. Deci, canalul neted folosit în studiul
scurgerii de pe versant nu a fost de fapt complet neted, efectul fiind pus în
evidenţă de rezultatele obţinute.
De asemenea, în figura 1.8 este prezentată relaţia dintre factorul de frecare şi
adâncimea medie de scurgere. Tendinţa debitelor este de a converge într-o

32
singură curbă pentru scurgerea laminară şi în două curbe, câte una pentru
fiecare rugozitate, pentru numere Reynolds mari.
Restul valorilor se situează în limitele de eroare ale experimentului. Din
ecuaţiile:
8gD ⋅ S
q = D ⋅V şi fr = ,
V2
factorul de frecare poate fi exprimat astfel:

8gD3S
fr = , (1.76)
q2

din care se poate observa că procentul de eroare în factorul de frecare este de 3

ori procentul de eroare în adâncime. Folosind o adâncime nominală de 1,5 mm
tipică pentru scurgeri cu numere Reynolds mici, o eroare de numai 0,15 mm la
măsurarea adâncimii va conduce la o eroare de 30% în calculul factorului de
frecare.

Figura 1.9. Coeficientul Manning pentru scurgerea uniformă în funcţie

de numărul Reynolds.

33
 Amintind că formula cea mai des folosită pentru analiza scurgerii în canale
deschise este ecuaţia Manning. În figura 1.9 se prezintă relaţiile dintre
coeficientul de rugozitate Manning n şi numărul Reynolds. În termenii
geometriei hidraulice coeficientul lui Manning n poate fi exprimat astfel:

1 1 q 0,67⋅ f
n= D0,67S 0,50 = S 0,50 =
V K (0,67 ⋅ f +1− m ) qm

0,67 ⋅ f
⎛υ ⎞ (1.77)
⎜⎜ Re ⎟⎟
1
= (0,67 ⋅ f +1− m ) ⎝
4 ⎠
m
S 0,50 .
K ⎛υ ⎞
⎜⎜ Re ⎟⎟
⎝4 ⎠

Astfel panta relaţiei dintre coeficientul Manning şi numărul Reynolds este

0,67 ( f − m ) sau –0,45 pentru scurgerea laminară şi 0,0 pentru scurgerea
turbulentă.
Rezultatele testelor de laborator cu scurgeri uniforme puţin adânci la numere
Reynolds mici sunt în general confirmate şi de rezultatele altor cercetări
efectuate (Pearson (1949), Straub (1939) şi Owens (1954)). Abaterile mici sunt
datorate diferenţelor de echipamente şi tehnicile experimentale, însă rezultatele
prezentate în figurile 1,7 – 1,9 sunt generale şi adecvate pentru descrierea
scurgerii de pe versant.

1.2.3. TESTE DE LABORATOR CU PLOAIE SIMULATĂ

Prima încercare de modelare în laborator a procesului ploaie-scurgere a fost

efectuată de Mamisao (1952) în Statele Unite ale Americii. Bazinul prototip din
natură are suprafaţa de 129 acri (52,20 ha), pante predominante între 8% şi
10%, în unele zone chiar 20%, în general cultivat. Prin similitudine, modelul la
scară, din laborator, are dimensiunile: pe orizontală 1:450, iar pe verticală
1:240. Intervalele de 5 minute pentru bazinul prototip devin 14,2 secunde
pentru model după criteriul Froude. Măsurarea debitului scurs s-a făcut la
intervale de 7,1 secunde într-un recipient de un gallon. Rezultatele simulării pot
fi îmbunătăţite prin realizarea unui generator de ploaie artificială, capabil să
realizeze o neuniformitate areală, colectarea automată a scurgerii şi hidrografe
prototip mult mai precise.
Al doilea model hidrologic fizic a fost realizat de Chéry (1965), care a
construit şi testat atât generatorul de ploaie, cât şi modelul, folosind instrumente

34
adecvate pentru controlul şi măsurarea intrărilor şi ieşirilor experimentului.
Chéry nu a considerat efectele induse de mărimea picăturilor de ploaie,
distribuţia şi energia ploilor. De asemenea, a presupus că efectele vâscozităţii
sunt neglijabile în raport cu efectele gravitaţionale.
Aria bazinului prototip care a fost modelat în laborator - în raportul 1:175
pentru lungime şi fără distorsiuni pe verticală - a fost de 39,32 ha. Versanţii
bazinului prototip au pante cup între 3% şi 10% (în proporţie de 26%), iar
restul, pante mai mari de 35%. Indicele de umiditate a bazinului φ este, în mod
frecvent, de 50 - 70%.
Din volumul de date disponibile au fost selecţionate pentru a fi modelate
17 viituri cu timpi de creştere între 4 şi 14 minute. Intensităţile ploii simulate pe
model au fost cuprinse între 0-250 mm/oră.
În experimentările efectuate s-a acordat o atenţie deosebită formei
hidrografului scurgerii în funcţie de caracteristicile ploii şi proprietăţile fizice
ale fluidului folosit în experimentări.
Un alt model fizic mult mai complex a fost realizat de Chow şi Harbaugh
(1965) în laboratorul de hidraulică al Departamentului de Inginerie Civilă de la
Universitatea Illinois. Acest sistem, prezentat în figura 1.10, furnizează o
unealtă nepreţuită pentru cercetarea hidrologică a bazinelor hidrografice.
Sistemul experimental al bazinului (WES) poate genera ploi artificiale de
durată, distribuţie şi intensitate variabile pe o suprafaţă de 12m x 12m. Pe
această suprafaţă se poate construi un bazin hidrografic la scară, a cărui
suprafaţă, formă, pantă, rugozitate a suprafeţei şi capacitate de acumulare pot fi
modificate funcţie de experiment. În general, sistemul de instrumente este
format din patru părţi: ansamblul de intrare, ansamblul receptor, ansamblul de
ieşire şi ansamblul de control al procesului.
Generatorul de picături de ploaie este compus din 400 de module sub forma
de cutii, confecţionate din plexiglas gros de 1 cm, având dimensiunile 60cm x
60cm x 42cm (fig. 1.11). Pe faţa inferioară a cutiei (60cm x 60cm), la distanţe
de 2,5 cm, sunt instalate 576 de tuburi de polietilenă lungi de 1 cm, având
diametrul interior de 0,6 mm. Astfel, întreg ansamblul poate produce 230.400
picături de ploaie pe o suprafaţă de 144 m 2 . Picăturile de ploaie astfel produse
au un diametru mediu de 3,46 mm care este aproximativ diametrul mediu al
picăturilor ploii naturale.
Experimentul pentru controlul procesului numit Direct Digital Control
(DDC) System este folosit pentru a controla distribuţia în timp şi spaţiu a
picăturilor de ploaie în scopul de a produce un anumit model de ploaie pentru
un experiment particular.
Studiile efectuate pe acest model au urmărit cercetarea legilor de bază şi a
principiilor fundamentale care guvernează procesul ploaie - scurgere.

35
Figura 1.10. Modelul hidraulic de laborator Ven Te Chow.
36
 Tot în SUA, la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, a fost dezvoltat
de către Grace şi Eagleson (1966) un model fizic complet în sistem modular,
având în compunere următoarele elemente de bază: generatorul de ploi, modelul
la scară şi dispozitivul de măsurare a scurgerii de pe model prin cântărire.
De asemenea, trebuie amintite modelele japoneze dezvoltate de Universitatea
din Kyoto şi la Institutul de Cercetare pentru lucrări publice din oraşul Chiba.
În ţara noastră, un model care a fost în atenţia specialiştilor este cel realizat
de Catedra de Hidraulică şi Hidroamelioraţii a Institutului Politehnic Iaşi
(Blidaru, Nicolau şi Niţescu (1976)). Sistemul experimental de laborator este
compus din generatorul de ploaie, platforma mobilă pe care se aşează monoliţii
de sol în structură nederanjată şi instrumentele de măsurare a scurgerii lichide şi
solide. Generatorul de ploaie este de fapt un aspersor AZ 30 - Perrot cu
posibilităţi de reglare a sectorului de aspersat.

Figura 1.11. Generatorul de picături de ploaie.

37
 Cu acest sistem se pot obţine intensităţi ale ploii între 0,3 - 1,0 mm/minut
(presiunea de 4,5 Kgf/ cm2 ).
Monoliţii de sol recoltaţi direct din teren în cuve prismatice cu dimensiunile
de 200 x 30 x 50 cm sunt transportaţi în laborator şi se depun pe standul de
experimentare (fig. 1.12).
Controlul intensităţii ploii se realizează cu ajutorul unui pluviograf cu cupe
basculante, realizat de colectivul de hidrologie experimentală din Institutul
Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (fig. 1.13).
Scurgerea lichidă de pe monolit, colectată într-un recipient tarat, se măsoară
cu un limnigraf construit după modelul pluviografului cu cupe.
Platforma mobilă pentru studiul intensităţii admisibile a aspersiunii este
prevăzută cu dispozitive pentru reglarea pantei, ceea ce permite studiul scurgerii
pentru panta terenului de unde a fost recoltat monolitul de sol.
Folosirea aspersoarelor pentru simularea ploii are avantajul că se realizează
energii cinetice de impact a picăturilor, echivalente ploilor naturale, permiţând o
mai bună comparare a rezultatelor de laborator cu cele obţinute pe parcele
experimentale.

Figura 1.12. Monoliţi de sol recoltaţi în cuve Figura 1.13. Pluviograf cu cupe
prismatice. basculante.

38
 În testele de laborator cu ploaie artificială o atenţie specială a fost acordată
determinării vitezei de impact şi a mărimii picăturilor de ploaie în cădere. Pe
baza măsurătorilor de laborator pentru particule cu diametrul de 1,25, 2,00 şi
3,00 mm înălţimea de cădere a ploii trebuie să fie de 4,5, 9,00, respectiv 12 m,
pentru a se obţine vitezele terminale ale picăturilor de ploaie de 4,8, 6,6 şi
respectiv 8,1 m/s. În general, pentru diametrul mediu al picăturilor de ploaie se
acceptă valoarea de 3,5 mm sau uneori mai mică (3,46 mm în cazul modelului
WES elaborat de Chow V. T.) dacă ploaia simulată conduce la viteze de impact
cu solul a picăturilor de ploaie egale cu viteza terminală de cădere a picăturilor
simulate.
În cazul testelor în laborator cu ploaie artificială, adâncimile şi vitezele se
măsoară în scopul determinării schimbărilor în lungul versantului, iar debitul
total măsurat este distribuit pe întreaga suprafaţă a scurgerii pentru a determina
intensitatea medie a scurgerii. Numerele Reynolds pentru scurgerile din ploaie
artificială au fost mai mici de 1500. Datele obţinute din testele cu scurgere
uniformă indică că acestea sunt în totalitate în zona scurgerii laminare. Efectul
picăturilor de ploaie în cădere disturbă suficient scurgerea de apă, care este
rapid dispersată pe suprafaţa solului. Deşi această scurgere prezintă uneori şi
caracteristici ale scurgerii turbulente, ea este considerată că are cele mai multe
manifestări de scurgere laminară. Din această cauză, acest tip de scurgere nu
este inclus în clasificările de scurgere laminară, scurgere de tranziţie sau
scurgere turbulentă, ea fiind denumită scurgere disturbată.
Dacă scurgerea pe model şi pe prototip este laminară, atunci următoarea
ecuaţie evaluează factorul de frecare în ambele cazuri:

96
fr = . (1.78)
R
În cazul scurgerii turbulente, atât pe model, cât şi pe prototip, raportul dorit
pentru factorii de frecare model - prototip nu se poate satisface. De aceea,
valoarea pentru fr ≈ 1 se acceptă în experimente deoarece coeficienţii de
frecare sunt relativ insensibili cu adâncimea de scurgere, iar valorile
coeficientului de rugozitate Manning pentru model şi prototip sunt comparabile.
În figura 1.14 se prezintă relaţiile dintre numărul Froude şi raportul dintre
viteza medie şi viteza de suprafaţă în funcţie de numărul Reynolds. Numărul
Froude este definit ca fiind raportul dintre forţele inerţiale şi forţele
gravitaţionale, scurgerile cu numărul Froude mai mare ca 1 sunt supercritice, iar
scurgerile cu numărul Froude mai mic ca 1 sunt subcritice. În condiţii de
laborator, atât pentru canale netede, cât şi pentru canalele rugoase, scurgerile au
fost subcritice.

39
Figura 1.14. Curbele de variaţie ale numărului Froude şi raportul vitezelor în funcţie de numărul Reynolds.
40
 1.2.4. CERCETAREA IN SITU A SCURGERII DE PE VERSANT

O altă etapă importantă în cercetarea formării scurgerii pe versant a fost

transferarea datelor obţinute în laborator la condiţiile din natură. În acest sens,
în majoritatea ţărilor s-au dezvoltat reţele de bazine experimentale şi parcele de
scurgere. Parcelele de scurgere sunt porţiuni de dimensiuni mici ale unui
versant, care reflectă caracteristicile întregului versant (acoperire, pantă, tip de
sol etc.), sunt izolate prin pereţi impermeabili de restul versantului. De obicei în
partea din aval a parcelei se construieşte un canal colector al scurgerii de pe
suprafaţa parcelei, canal care drenează într-un bazin colector prevăzut cu
aparatură de măsurare a apei rezultată din scurgere (fig. 1.15).
În general, dimensiunile parcelelor sunt variabile, dar în ceea ce priveşte
lungimea trebuie să respecte rezultatele teoretice şi de laborator referitoare la
lungimea limită de formare a scurgerii de pe versant. După cum s-a prezentat în
paragraful 1.2.1 aceste valori limită ale lungimii de scurgere sunt:
- de ordinul a 28 m (după Horton);
- mai mare de 22 m (după Izzard).

Figura 1.15. Parcela experimentală de scurgere din bazinul Cheia.

41
 În activitatea experimentală se utilizează şi parcele având lungimea mai mică
decât valorile limită, urmând ca, în unele cazuri, rezultatele să fie corectate în
funcţie de cele obţinute pe parcele standard.
Parcelele de scurgere permit măsurarea caracteristicilor scurgerii de
suprafaţă atât pentru ploi naturale, cât şi pentru ploi artificiale.
In România cercetările pe parcele de scurgere atât pentru ploi naturale, cât şi
pentru ploi artificiale, au început în perioada anilor 1962 – 1965, odată cu
înfiinţarea staţiei de hidrologie experimentală VOINEŞTI, judeţul Dâmboviţa,
în bazinul Valea Muret (afluent al râului Dâmboviţa). Ulterior, cercetările
privind mecanismul formării scurgerii pe versant au fost extinse şi în alte zone
ale ţării: Aldeni - Valea cu Drum, afluent al râului Slănic din bazinul Buzău şi
Cheia - Teleajenul Superior, din bazinul râului Prahova.
Rezultatele cercetărilor pe parcele de scurgere referitoare la procesul ploaie -
infiltraţie - scurgere depind în mare măsură de caracteristicile tehnice ale
dispozitivelor folosite pentru producerea ploii artificiale, precum şi de
tehnologia de măsurare şi control a parametrilor implicaţi în acest complicat
proces natural.
Astfel, pe parcele de scurgere din Statele Unite -centrul Wyoming-lui
(SUA)- au fost simulate ploi artificiale având intensităţi de aproape
200 mm/oră
(8 in/oră), care au generat scurgeri de aproximativ 100 mm/oră (4in/oră). Deci,
pentru capacitatea de infiltraţie rezultă o valoare de aproximativ 100 mm/oră,
valoare care pare destul de mare, însă ea este comparabilă cu valorile obţinute în
urma studiilor efectuate de Smith şi Leopold (1942) şi Hadley şi Mc Queen
(1961) pentru bazine prototip situate în diferite condiţii fizico - geografice.
După ce intensitatea infiltraţiei devine constantă, valorile adâncimii şi vitezei
de suprafaţă, împreună cu variaţiile lor de-a lungul parcelei versant, sunt
măsurate la diferite intervale de timp. În foarte puţine cazuri scurgerea de
suprafaţă apare sub formă de lamă uniformă, în rest ea producându-se sub forma
mai multor concentraţii laterale care nu sunt considerate însă pârâiaşe (rigole).
Traseul concentraţiilor de apă sunt cartate cu ajutorul trasorilor coloranţi, astfel
rezultând modelul (paternul) scurgerii. De obicei, pentru fiecare parcelă rezultă
un model unic de scurgere, model care depinde cel mai mult de caracteristicile
versantului.
În figura 1.16 se prezintă microtopografia parcelei de scurgere împreună cu
modelul de scurgere rezultat, iar în figura 1.17 se prezintă o fotografie a
modelului de scurgere pentru parcela de 100 m 2 din bazinul experimental
Cheia, corespunzător unei ploi simulate (fig. 1.18).

42
Figura 1.16. Microtopografia parcelei de scurgere şi modelul de scurgere.

Figura 1.17. Scurgerea simulată pe parcela de 100 m 2 din bazinul Cheia.

43
 Figura 1.18. Rezultatele experimentării cu ploaie artificială pe parcela de 100 m2
în data de 19.09.1995, bazinul Cheia.

Diferenţe semnificative între datele de laborator şi datele din teren se

constată în special la adâncimile de scurgere. Adâncimile de scurgere măsurate
pe parcele de scurgere sunt mai mari decât cele măsurate în laborator, fapt
datorat influenţei vegetaţiei şi caracteristicilor topografice ale versanţilor.
Figura 1.19 indică valori ale coeficientului de rezistenţă f pentru parcele în
intervalul 0,40-1,00 în medie 0,69 faţă de valoarea medie de 0,48 a lui f pentru
experimentele cu suprafaţă rugoasă, efectuate în laborator. Valorile mai mari ale
lui f pentru experimentările in situ sunt datorate atât mărimii rugozităţii
(gradului de întârziere a scurgerii), cât şi caracterului scurgerii.

44
Figura 1.19. Variaţia adâncimii de scurgere şi a vitezei de suprafaţă în funcţie de lungimea versantului

45
 Trebuie precizat că valorile coeficientului de rezistenţă f nu se corelează
cu panta terenului. Deoarece nu se poate stabili o corelaţie între procentul de
acoperire cu vegetaţie (sau tipul de vegetaţie) şi f, creşterile în valoare ale lui f
pentru parcele in situ sunt atribuite formei topografice şi depind de forma şi
caracterul scurgerii.
Valorile lui m pentru viteza de suprafaţă sunt în general mai mici pentru
experimentările pe parcele in situ decât valorile obţinute în laborator. Valoarea
medie a raportului dintre viteza medie şi viteza de suprafaţă din datele de pe
parcele este de 0,4 - 0,5. O explicaţie a acestei valori mici ar putea fi faptul că
viteza maximă a fost măsurată in situ şi nu în laborator.
Atât datele de laborator, cât şi datele in situ, obţinute pe parcele de scurgere
privind descrierea cantitativă a procesului scurgerii de suprafaţă pe suprafeţe
elementare de versant, constituie baza de informaţii pentru modelarea
matematică a procesului scurgerii pe versanţi permeabili.

1.2.5. MODELAREA MATEMATICĂ A PROCESULUI SCURGERII

PE VERSANŢI PERMEABILI

Termenul de modelare matematică presupune parcurgerea următoarelor

etape:
1. Examinarea problemei fizice.
2. Înlocuirea problemei fizice printr-o problemă matematică echivalentă.
3. Rezolvarea problemei matematice cu metodele acceptate în matematică.
4. Interpretarea rezultatelor matematice în termenii problemei fizice.
Natura unui model matematic care poate fi ales pentru a rezolva o problemă
fizică specificată este pe departe unică, datorită complexităţii procesului din
natură care trebuie să fie modelat.
Clarke (1973) prezintă conceptele de modelare matematică şi tehnicile de
clasificare aşa cum sunt ele aplicate în hidrologie. El defineşte sistemul ca fiind
un set de procese fizice care transformă variabile de intrare în variabile de
ieşire. Prin variabilă se înţelege o caracteristică a sistemului care poate fi
măsurată şi care presupune diferite valori numerice pentru diferite intervale de
timp. Variabila este diferită de termenul de parametru - care reprezintă o
mărime cantitativă a sistemului, care nu se schimbă în timp. Modelele
hidrologice se referă la relaţiile dintre variabilele hidrologice care descriu acele
aspecte ale comportării sistemului care ne interesează. Forma generală a unui
model hidrologic se poate prezenta astfel:

( )
Yt = f Xt −1, Xt − 2 ,...;Yt −1, Yt − 2 ,...; a1, a2 ,... + εt ,

46
unde:
{Xt } ( t = ... − 1, 01,2,...) este vectorul variabilei de intrare în sistem;
{Yt } ( t = ... − 1,0,1,2,...) - vectorul variabilei de ieşire din sistem;
f - funcţia defineşte natura modelului;
(
ai i = 1,2,3,... ) reprezintă parametrii sistemului;
εt - erorile.

Modelul este numit stohastic sau deterministic dacă variabilele sunt sau nu
aleatoare. Dacă oricare dintre variabilele Xt , Yt sau εt au o distribuţie în
probabilitate, atunci modelul este stohastic, iar dacă nu au o distribuţie în
probabilitate modelul este deterministic.
De asemenea, Clarke a definit termenii de model conceptual, respectiv
empiric, după natura funcţiei f , care consideră sau nu procesele fizice care
acţionează asupra variabilelor de intrare.
Majoritatea modelelor hidrologice sunt din categoria stohastice – empirice,
în timp ce pentru rezolvarea problemelor hidrologiei versanţilor este nevoie de
modele din categoria modelelor conceptuale. Aşa cum a constatat şi Clarke, un
model conceptual nu trebuie să fie neapărat deterministic, el putând fi un model
conceptual cu variabile stohastice, care reflectă mai corect caracterul
întâmplător al datelor din natură.
Modelele conceptuale deterministe sunt bazate pe fizica procesului de
scurgere şi, de obicei, iau forma unor probleme matematice de valori limită, de
tipul câmpului de potenţial, folosite în fizică pentru studiul conductibilităţii
căldurii prin corpuri solide (Carshaw şi Jaeger 1959) sau în medii poroase
(Gogonea 1970, 1971, Ene şi Polisevsky 1987). Pentru a defini în totalitate o
problemă tranzitorie de valori limită pentru scurgerea de pe versanţi este necesar
a fi cunoscute:
1. mărimea şi forma domeniului scurgerii;
2. ecuaţiile scurgerii în interiorul domeniului;
3. condiţiile la limită în jurul frontierei domeniului scurgerii şi distribuţia
lor spaţială şi temporală;
4. condiţiile iniţiale şi distribuţia lor spaţială;
5. distribuţia spaţială şi temporală a parametrilor hidraulici şi hidrogeologici
care controlează scurgerea;
6. metoda matematică necesară obţinerii soluţiei.
Dacă modelul se elaborează pentru un sistem permanent de scurgere, atunci
cerinţa 4 este înlocuită, iar distribuţia temporală impusă de cerinţele 3 şi 5 nu
mai este strict necesară.

47
 Scurgerea pe versant este totuşi dependentă de timp, iar tratarea ca regim
permanent este departe de a ne conduce la soluţia căutată.
Modelele prezentate în prezenta lucrare sunt modele de tranziţie între
mişcarea permanentă şi nepermanentă şi încearcă să descrie mecanismul
scurgerii prin simularea sistemelor ipotetice sau analiza sistemului hidrologic pe
o suprafaţă elementară fixată din bazinul hidrografic.
Deşi modelul matematic complet al scurgerii pe versanţi nu a fost încă
rezolvat, este interesantă prezentarea problemei valorilor limită pentru procesul
scurgerii pe versanţi.
În figura 1.20 se prezintă mecanismul transformării ploii în scurgerea dintr-un
curs de apă pentru un versant dintr-un bazin hidrografic mic (după Freeze 1972).
Sunt prezentate cele trei componente ale scurgerii: scurgerea de suprafaţă de
pe versant, care trebuie să străbată întreaga suprafaţă a bazinului pentru a ajunge
în albia râului, scurgerea de subsuprafaţă (hipodermică) din stratul de sol din
vecinătatea suprafeţei bazinului (aprox. 15 - 20 cm) şi scurgerea subterană de
adâncime.
Scopul cercetărilor este folosirea input-urilor de ploaie dependente de timp şi
spaţiu în modelele matematice ale căror output-uri vor fi:
- hidrograful scurgerii de suprafaţă;
- distribuţia în timp şi spaţiu a adâncimii şi vitezei de scurgere, precizarea
suprafeţelor parţiale de contribuţie şi distribuţia umidităţii solului.

Figura 1.20. Mecanismul transformării ploii în scurgerea dintr-un curs de apă

pentru un versant dintr-un bazin hidrografic mic.

48
 Modelele matematice ale scurgerii pe versanţi pot fi grupate astfel:
1. Modele ale scurgerii de subsuprafaţă de tranziţie, bidimensionale din
mediul poros, saturat - nesaturat, eterogen şi izotropic.
2. Modele ale scurgerii lamelare în strat subţire de pe suprafaţa versantului
tratată unidimensional şi bidimensional cu intrări în sistem variabile în
timp şi spaţiu.
3. Modele ale scurgerii din albia râului care drenează versantul.

În capitolele următoare ale lucrării vor fi dezvoltate modelele referitoare la

scurgerea de subsuprafaţă şi scurgerea lamelară de pe suprafaţa versantului
(modelele scurgerii din albia râului nu constituie obiectul lucrării de faţă).

49
 2
MODELUL MATEMATIC
AL SCURGERII DE SUBSUPRAFAŢĂ

Procesele de subsuprafaţă sunt acele procese care se produc sub suprafaţa

solului şi care pentru unele bazine hidrografice au o influenţă dominantă asupra
scurgerii totale de pe versant.
Din aceste considerente, pentru înţelegerea mecanismului de formare a scurgerii
de subsuprafaţă este necesară cunoaşterea corectă a interacţiunii dintre
acumularea apei în sol (umiditatea solului), infiltraţie şi scurgerea de suprafaţă de
pe versant.
Scurgerea de subsuprafaţă este constituită din apa care se mişcă lateral peste
straturile superioare de sol din apropierea suprafeţei versantului către albia râului
sau baza versantului. Această scurgere este dependentă în primul rând de geologia
versantului, ea putând fi condiţionată de scurgerea de suprafaţă şi putând reapare la
suprafaţă în cadrul scurgerii de suprafaţă.
Considerând hidrograful idealizat al scurgerii dintr-un râu (fig. 2.1), putem
evidenţia cele trei componente ale scurgerii: scurgerea de suprafaţă, scurgerea de
subsuprafaţă şi scurgerea subterană. Fiecare dintre cele trei componente variază de
la bazin la bazin şi de la un subbazin la altul, în funcţie de caracteristicile de sol,
vegetaţie, pantă sau geologie.

Figura 2.1. Componentele principale ale scurgerii din râu.

51
 De exemplu, scurgerea de subsuprafaţă poate fi dominantă pentru zonele
carstice, în timp ce scurgerea de suprafaţă poate fi dominantă în bazinele unde
infiltraţia este redusă din cauza impermeabilităţii ridicate a suprafeţei solului.
La scara bazinului hidrografic este foarte greu de măsurat scurgerea de
subsuprafaţă, ea fiind evaluată indirect, din hidrograful scurgerii din râu. Pentru
parcelele de scurgere special amenajate măsurarea scurgerii de subsuprafaţă este
posibilă cu mai multă acurateţe.
Mişcarea apei în sol, care implică procesul de acumulare în profilul de sol a apei
de infiltraţie este o mişcare tridimensională. Conţinutul de umiditate al solului (apa de
acumulare în sol) constituie procesul cheie al ciclului hidrologic.
În acest capitol se va face referire numai la procesul de acumulare şi mişcare a
apei în zona de aeraţie de deasupra nivelului apelor subterane, proces care apare în
zona de saturaţie.
Pentru a înţelege procesul de mişcare a apei în sol este necesar să se definească
parametrii referitori la umiditatea solului. Conţinutul permanent de umiditate din
sol este dat de cantitatea de apă din sol corespunzătoare punctului de ofilire.
Punctul permanent de ofilire a solului este nivelul de la care vegetaţia nu mai poate
extrage apa din profilul de sol; el corespunde unei presiuni a umidităţii negative, de
aproximativ 15 atmosfere. Capacitatea de câmp a umidităţii solului este dată de
conţinutul de umiditate a solului după ce drenajul gravitaţional este terminat.
Umiditatea disponibilă este diferenţa dintre nivelul de umiditate a solului la un
moment dat şi volumul permanent acumulat în sol. Percolaţia apare atunci când
nivelul umidităţii solului este în exces faţă de capacitatea de câmp.
Dacă se ia o unitate de suprafaţă mică dintr-un bazin hidrografic, conside-rându-
se coloana de sol de sub această suprafaţă; atunci se pot pune în evidenţă câteva
zone generale (fig. 2.2).
Zona apei din sol este definită ca adâncimea solului din care apa poate să se
întoarcă la suprafaţă prin vegetaţie sau capilaritate. Atunci când nivelul ridicării
capilare este sub sfera de influenţă a vegetaţiei, iar limita inferioară a zonei apei din
sol este mai mare decât nivelul capilar, există o zonă intermediară în interiorul
căreia apa se mişcă numai gravitaţional.
Adâncimea fiecărei zone este variabilă în timp, depinzând de intrările şi ieşirile
de apă din zone. De asemenea, împărţirea în zone va fi diferită de la un punct la
altul şi de la un bazin la altul. În partea stângă a figurii 2.2 sunt prezentate
procesele care se produc în profilul de sol într-o manieră globală.
Freeze (1969) este autorul unei contribuţii importante la modelarea proceselor
din zona nesaturată. Conceptul acestei modelări este prezentat în figura 2.3. Acest
tip de model prezintă o descriere detaliată a interacţiunii dintre procesele de
subsuprafaţă.

52
 Figura 2.2. Zonele principale ale scurgerii de subsuprafaţă.

Figura 2.3. Modelul matematic unidimensional al infiltraţiei verticale nepermanente.

53
 În calculul scurgerii de subsuprafaţă sunt necesari doi paşi:
− evaluarea cantităţii de apă disponibilă pentru a genera scurgerea de
subsuprafaţă pentru fiecare interval de timp;
− transportul acestei cantităţi de apă prin sol până în albia râului sau baza
versantului, cu un timp de întârziere determinat.
Deoarece cantitatea de apă prezentă în solurile nesaturate este insuficientă
pentru a umple complet toţi porii, atunci o parte dintre pori sunt plini cu aer sau
vapori de apă. Este recunoscut că solurile nesaturate sunt mult mai mult răspândite
în natură decât solurile saturate. Mai mult, ecuaţiile teoretice care descriu mişcarea
în fază nesaturată sunt extrem de complexe şi în mod corespunzător există puţine
cunoştinţe despre acest fenomen al scurgerii.
Mişcarea apei sub forma lichidă sau vapori depinde de mulţi factori, unul dintre
ei fiind gradul de saturaţie a solului.

2.1. MODELUL TRIDIMENSIONAL

AL SCURGERII DE SUBSUPRAFAŢĂ

În solurile nesaturate apa se mişcă sub formă lichidă sub influenţa combinată a
gravitaţiei şi sucţiunii. Direcţia de mişcare va fi din zona cu potenţial total mai
mare spre zona cu potenţial mai scăzut. Este foarte greu de vizualizat cum
potenţialul gravitaţional şi potenţialul capilar participă la curgerea din mediul
nesaturat. Pentru a ilustra această problemă se consideră o baterie de tensometre
instalate în sol (fig. 2.4).

Figura 2.4. Conceptul potenţialului total.

54
 Dacă potenţialul gravitaţional este notat cu φ , iar potenţialul capilar cu ψ ,
atunci potenţialul total în orice punct al sistemului nesaturat este suma celor două
potenţiale:

Φ = φ + ψ , (unde ψ este negativ)

Conceptul de potenţial este introdus aici pentru a implica energia potenţială.

Buckingham defineşte potenţialul capilar al apei din sol ca fiind lucrul mecanic
necesar pentru a disloca o unitate de masă de apă de sub linia suprafeţei solului şi a
plasa acelaşi potenţial gravitaţional acolo unde raza de curbură a fost zero.
În figura 2.4, pentru punctele A şi B se admite că ψ A = ψ B . Atunci umiditatea
solului este de egală uscăciune în ambele puncte. Însă aceasta nu înseamnă că
umiditatea nu se va deplasa între A şi B. Pe de altă parte, deoarece potenţialul total
Φ B este mai mare decât Φ A , umiditatea se va deplasa din B în A. Deoarece ΨC
este mai mic decât ΨB , solul în punctul C este uscat. În fine, deoarece presiunea
totală Φ B este egală cu Φ C umiditatea niciodată nu se va deplasa din B în C şi
nici vice-versa. În sfârşit, se observă că umiditatea se va deplasa în sus din C în D
deoarece Φ C este mai mare decât Φ D , iar solul în D ar fi în mod considerabil mai
uscat decât în punctul C.

2.1.1. DOMENIUL SCURGERII

Se alege ca domeniu al scurgerii porţiunea din versant delimitată de secţiunile

transversale verticale bidimensionale ABCDEFGH şi A’B’C’D’E’F’G’H’ ale
sistemului versant-râu prezentat în figura 2.5.

Figura 2.5. Domeniul tridimensional saturat-nesaturat al scurgerii de subsuprafaţă.

55
 Se presupune că aceste secţiuni sunt în plane paralele la direcţia scurgerii de
subsuprafaţă către râu. Râul limitează domeniul pe frontiera ABCA’B’C’, iar
scurgerea din râu este perpendiculară pe secţiunile ABCA1 şi A’B’C’A’1.
Domeniul scurgerii în direcţia axei z este limitat de suprafaţa versantului
CDEE’D’C’, iar porţiunea CDD’C’ adiacentă râului delimitează o posibilă zonă de
şiroire. Frontiera de la bază (HGG’H’) este limita geologică care separă solul
permeabil de lângă suprafaţa versantului de cel mai puţin permeabil, situat sub
această limită. Dacă permeabilitatea solului de deasupra frontierei HGG’H’ este
foarte mare se poate considera că această suprafaţă este impermeabilă, contribuţia
zonei de sub ea fiind nesemnificativă asupra sistemului scurgerii ce poate să se
producă în această zonă. Frontiera EFGG’F’E’ este un plan care separă domeniul
scurgerii în studiu de scurgerea din versantul adiacent, iar în modelul
tridimensional devine o frontieră impermeabilă imaginară. Frontiera AHH’A’ este
o frontieră impermeabilă în acelaşi sens; ea separă scurgerea de pe cei doi versanţi
care alimentează râul. Domeniul scurgerii include atât zona saturată, cât şi zona
nesaturată. Frontierele superioară şi inferioară pot avea iregularităţi, iar domeniul
poate conţine o configuraţie eterogenă complexă a straturilor de sol şi a
formaţiunilor geologice.

2.1.2. ECUAŢIILE DE MIŞCARE

Ecuaţiile scurgerii de subsuprafaţă se obţin pe baza ecuaţiei de continuitate

pentru scurgerea din mediul poros saturat-nesaturat şi a legii Darcy.
Se considera un volum de control V (fig. 2.6) în mediul poros elastic, având
conţinutul de umiditate uniformă. Volumul de control va fi considerat că se
deformează o dată cu mediul, astfel încât nu există o viteză relativă între
suprafeţele de control şi particulele care iau naştere în aceste suprafeţe.

Figura 2.6. Volumul de control într-un mediu poros elastic.

56
 Pentru început vor fi definite următoarele caracteristici ale mediului poros:
V este volumul brut al elementului;
e
Vp - volumul porilor, Vp = V;
1+ e
1
VS - volumul părţii solide, Vs = V;
1+ e
Vp
e - fracţia porilor, e = ;
Vs
Vp e
n - porozitatea, n = = ( n = 0,10 − 0,30 pentru nisipuri şi
V 1+ e
n = 0,03 − 0,05 pentru argile);
Va - volumul de apă;
V
s - gradul de saturare, s = a ;
Vp

V
θ - conţinutul volumetric de apă, θ = a = n ⋅ s .
V
Masa de fluid M din interiorul elementului de volum la orice moment este dată
de expresia:
M = n ⋅ s ⋅ ρ ⋅ V = n ⋅ s ⋅ ρ ⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz . (2.1)

Aplicând principiul de conservare al masei (debitul net al masei de fluid care

intră în volumul de control trebuie să fie egal cu masa de fluid care se acumulează
în interiorul elementului) se poate scrie:

∂
− ∫∫ ρ ⋅ q ⋅ dA = ∂t ∫∫∫ n ⋅ s ⋅ ρ ⋅ dV (2.2)
A(t ) V (t )

unde dA este vectorul suprafaţă normal la suprafaţa de control şi are mărimea dA,
iar q este vectorul viteza aparentă a fluidului relativ la particulele solide.
Componentele u, v şi w se obţin prin împărţirea fluxului de masă prin suprafaţa
respectivă la aria totală a suprafeţei de control.
Folosind teorema Green pentru a integra partea stângă şi teorema lui Leibnitz
pentru a integra partea dreaptă a ecuaţiei (2.2) se obţine:

57
 ∂ ∂V
− ∇ ⋅ ρ ⋅ q ⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz = ( n ⋅ s ⋅ ρ )⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz + ( n ⋅ s ⋅ ρ ) . (2.3)
∂t ∂t

Ecuaţia de mai sus mai poate fi scrisă sub forma:

⎛ ∂s ∂ρ ∂n ⎞
− ∇ ⋅ ρ ⋅ q ⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz = ⎜⎜ n ⋅ ρ + n ⋅ s + s ⋅ ρ ⎟⎟ ⋅ δx ⋅ δy ⋅ δz +
⎝ ∂t ∂t ∂t ⎠
(2.4)
∂V
+ ( n ⋅ s ⋅ ρ) .
∂t

Considerând că elementul de volum se va deforma numai vertical (nu sunt

posibile deformaţii semnificative în planul orizontal) şi este convenabil să se
orienteze axele astfel încât z=z* (fig. 2.6), atunci se poate trata scheletul granular
ca un mediu continuu cu compresibilitatea verticală α calculată cu formula:

− ∆V / V ∆ (δz ) / δz
α= =− , (2.5)
∆σ x ∆σ x

unde σ x este presiunea normală intergranulară pe planul orizontal.

Dacă se presupune că volumul solid rămâne constant, atunci:

∆V ≡ ∆Vp , (2.6)

iar ecuaţia (2.5) devine:

− ∆e
α= . (2.7)
(1 + e) ∆σ x

Din ecuaţia (2.5) se obţine:

∆V = −α ⋅ V ⋅ ∆σ x , (2.8)

ecuaţie care, pentru un interval de timp foarte mic ∆t , conduce la:

∂V ∂σ x ∂σ x
= −α V = −α δx ⋅ δy ⋅ δz . (2.9)
∂t ∂t ∂t

Rezultă că ecuaţia (2.4) se poate scrie sub forma:

∂s ∂ρ ∂n ∂σ x
− ∇ ⋅ρ ⋅ q = n⋅ρ + n⋅ s + s ⋅ρ − n⋅ s ⋅ρ ⋅ α . (2.10)
∂t ∂t ∂t ∂t

58
 ∂n Vp
Pentru a calcula derivata parţială se foloseşte formula pentru n = , care
∂t V
prin derivare conduce la:

∂n 1 ∂Vp Vp ∂V
= − . (2.11)
∂t V ∂ t V2 ∂ t

Vp ∂V ∂ σx
Ţinând seama că = n , iar = − αV
conform ecuaţiei (2.9), atunci
V ∂t ∂t
expresia din membrul doi al ecuaţiei (2.11) se scrie sub forma următoare (în
condiţiile în care ∆V ≡ ∆Vp ):

1 ∂ Vp Vp ∂ V ∂ σx ∂ σx ∂σ
− = −α + nα = − ( 1 − n) α x , (2.12)
V ∂t V2 ∂ t ∂t ∂t ∂t

deci ecuaţia (2.11) devine:

∂n ∂σ x
= − ( 1 − n) α . (2.13)
∂t ∂t

Înlocuind ecuaţia (2.13) în ecuaţia (2.10) se obţine ecuaţia conservării masei sub
forma:

∂s ∂ρ ∂σ x
− ∇ ⋅ ρ q = nρ + ns − sρα (2.14)
∂t ∂t ∂t

sau:
∂θ ∂ρ ∂σ x
− ∇ ⋅ ρq = ρ +θ − sρα . (2.15)
∂t ∂t ∂t

Compresibilitatea β pentru fluid se poate scrie sub forma:

∆Va' / Va' ∆ρ / ρ
β=− = (2.16)
∆p ∆p

sau ∆ρ = βρ∆p , unde Va' este volumul de apă, iar p reprezintă presiunea pori-apă.
Atunci:
∂ρ ∂p
= βρ , (2.17)
∂t ∂t

59
iar ecuaţia (2.14) devine:

∂s ∂p ∂σ x
− ∇ ⋅ ρ q = nρ + nρ sβ − sρα . (2.18)
∂t ∂t ∂t

Ecuaţia (2.15) se poate scrie sub forma:

∂θ ∂p θρα ∂σ x
− ∇ ⋅ ρq = ρ + ρβθ − , (2.19)
∂t ∂t n ∂t

care este expresia generală aplicabilă atât pentru scurgerea permanentă, cât şi
pentru scurgerea nepermanentă într-un mediu elastic cu umiditate θ.
Evident, pentru mişcarea permanentă, indiferent de s, ecuaţia (2.18) devine:

∇ ⋅ (ρ q ) = 0 , (2.20)

iar pentru scurgerea permanentă incompresibilă:

∇⋅q = 0. (2.21)

Presiunile σ x şi p sunt corelate în mai multe moduri. Unul dintre ele presupune
că dacă mediul se deformează vertical, ca răspuns la schimbarea presiunii în pori,
întreaga schimbare a presiunii din pori trebuie să fie transmisă părţii solide ca o
schimbare în presiunea intergranulară opusă.
∂s
În cazul mediului saturat s = 1 , = 0 şi a acviferului mărginit pentru care o
∂t
modificare în presiunea statică din pori trebuie să producă o schimbare egală, dar
opusă în tensiunile intergranulare din mediu, adică:

∆σ x = − ∆p . (2.22)

Ecuaţia (2.18) devine:

∂p
− ∇ ⋅ ρ q = ρ ( α + n β) . (2.23)
∂t

Dacă se neglijează orice schimbare în temperatură, atunci densitatea fluidului

este dată de relaţia funcţională:
ρ = ρ ( p) , (2.24)

iar presiunea piezometrică h în orice punct este dată de relaţia:

60
 p
h= f [ z* , p ( x, y, z, t )] = z* +
1
g ∫
dp
ρ ( p)
, (2.25)
p0

unde p0 este presiunea fluidului în punctul şi la timpul de referinţă, iar p este

presiunea fluidului în punctul analizat.
Aplicând operatorul de diferenţiere ecuaţiei (2.25) şi folosind teorema lui
Leibnitz pentru p0 = 0 se obţine:

∂h 1 ∂p
= ⋅ , (2.26)
∂t γ ∂t

unde γ este greutatea specifică a fluidului.

Înlocuind ecuaţia (2.26) în ecuaţia (2.23), ecuaţia de continuitate pentru
mişcarea izotermă a unui fluid compresibil într-un mediu elastic saturat mărginit
devine:
∂h
− ∇ ⋅ ρ q = ρ Ss , (2.27)
∂t
unde:
Ss = γ ( α + n β) . (2.28)

Capacitatea de acumulare specifică Ss a solului este volumul de apă cedat de

fiecare volum unitar nedeformabil al acviferului mărginit pentru o scădere de
30,5cm în presiunea piezometrică. Pentru nisipuri Ss este de ordinul 3,28 ⋅ 10 −8 cm.
Ecuaţiile Stokes pentru mişcarea laminară izotermă a unui fluid newtonian
pentru un volum elementar de control (fig. 2.6) se pot scrie sub forma:

ρ ∂u ∂p ∂ z* µ 2
=− −γ + ∇ u
n ∂t ∂x ∂x n

ρ ∂v ∂p ∂ z* µ 2
=− −γ + ∇ v , (2.29)
n ∂t ∂y ∂y n

ρ ∂w ∂p ∂ z* µ 2
=− −γ + ∇ w
n ∂t ∂z ∂z n

unde z * este direcţia verticală, iar vitezele u, v şi w sunt vitezele aparente.

Mişcarea apei va fi laminară după cum numărul Reynolds R verifică relaţia:

61
 ud
R= < 1 − 10 , (2.30)
ν
unde d este diametrul mediu al particulelor de sol. Această restricţie nu împiedică
folosirea ecuaţiile (2.29) pentru descrierea mişcării în medii poroase.
Ecuaţiile (2.29) se pot scrie sub forma:

1 ∂q 1 µ 2
= − ∇p − g∇z* + ∇ q, (2.31)
n ∂t ρ ρn

unde:
r r r
q = i ⋅u + j ⋅v + k ⋅ w . (2.32)

Pentru mişcarea permanentă a unui fluid incompresibil ecuaţia (2.31) se scrie

sub forma:

1 2 ρ ⎛p ⎞
∇ q = ∇ ⎜ + g ⋅ z* ⎟ , (2.33)
n µ ⎜⎝ ρ ⎟
⎠

unde ⎛⎜ g ⋅ z* ⎞⎟ este uneori numit potenţial gravitaţional; pentru soluri saturate

⎝ ⎠
p
raportul este cunoscut ca potenţial de presiune.
ρ
Multiplicând ecuaţia (2.33) cu n şi împărţind cu g obţinem:

∇2q =
γn
µ
(
∇ ψ + z* ,) (2.34)

unde ψ = p / γ este potenţialul de umectare sau sucţiune (după anumiţi autori

tensiune).
Dacă se defineşte presiunea apei în sol pa în raport cu presiunea atmosferică
pA , funcţia ψ (sucţiunea) poate fi definită prin relaţia:

p − pA
ψ= a , (2.35)
γ

unde γ este greutatea specifică a apei.

62
 Deoarece nu în toate cazurile se explică aplicarea unei forme a legii lui Darcy,
care nu este generală, se admite ca în expresia potenţialului de umectare, ψ, să se
introducă şi presiunea capilară, pc , pentru sistemul apă-aer din mediul poros:

pc = pg − pl , (2.36)

unde pl este presiunea lichidului (în cazul de faţă apa) din sol, iar pg este
presiunea gazului (aerului) din sol.
Relaţia dintre ψ şi presiunea capilară pc este de forma:

p pg − pA
ψ=− c + . (2.37)
γ γ

Ţinând seama de faptul că hc = ( pg − pl ) / γ , expresia lui ψ se poate scrie şi

astfel:

pg − pA
ψ = −hc + . (2.38)
γ

Din această relaţie se observă că sucţiunea ψ este egală cu presiunea capilară,

hc , în valoare absolută numai atunci când presiunea aerului din sol, pg , este egală
cu presiunea atmosferică , pA .
Dacă se introduce funcţia (Oroveanu, 1963):

⎡ p ⎤
⎢ dp ⎥
ϕ=− ⎢ p ∫
γ
− z⎥ , (2.39)
⎢ p0 ⎥
⎣ ⎦

atunci legea lui Darcy generalizată pentru un fluid compresibil este de forma:

⎡ p ⎤
r ⎢ dp ⎥
V = −K∇⎢
γ ∫
− z⎥ (2.40)
⎢ p0 ⎥
⎣ ⎦

Permeabilitatea efectivă (conductivitatea hidraulică) K se poate exprima prin

forma echivalentă:
kγ
K= , (2.41)
µ

63
unde µ este vâscozitatea dinamică, iar k reprezintă permeabilitatea specifică.
În acest caz, ecuaţia (2.40) se scrie sub forma:

r ⎛p ⎞
V = −K ∇ ⎜ − z⎟ (2.42)
⎜γ ⎟
⎝ ⎠

sau:

k ∂p
u=− x ;
µ ∂x

ky ∂ p
v=− ; (2.43)
µ ∂y

k ∂p
w=− z + Kz .
µ ∂z

Înlocuind expresiile de mai sus pentru viteze în ecuaţia (2.19) se obţine:

∂θ ∂p ρα ∂ σ x
ρ + ρβθ −θ =
∂t ∂t n ∂t
(2.44)
∂ ⎛ k x ∂ p ⎞ ∂ ⎛ k y ∂ p ⎞ ∂ ⎡⎛ k z ∂ p ⎞ ⎤
= ⎜⎜ ρ ⎟⎟ + ⎜ρ ⎟+ ⎢ ⎜⎜ ρ ⎟⎟ − ρ Kz ⎥ .
∂ x ⎝ µ ∂ x ⎠ ∂ y ⎜⎝ µ ∂ y ⎟⎠ ∂ z ⎢⎣⎝ µ ∂ z ⎠ ⎥⎦

Ţinând seama de ecuaţia (2.15), ecuaţia (2.44) se poate scrie şi sub forma:

∂ (θρ ) ρα ∂ σ x ∂ ⎛ k x ∂ p ⎞ ∂ ⎛ k y ∂ p ⎞ ∂ ⎡⎛ k z ∂ p ⎞ ⎤
−θ = ⎜⎜ ρ ⎟⎟ + ⎜ρ ⎟+ ⎢ ⎜⎜ ρ ⎟⎟ − ρ Kz ⎥ .(2.45)
∂t n ∂t ∂ x ⎝ µ ∂ x ⎠ ∂ y ⎜⎝ µ ∂ y ⎟⎠ ∂ z ⎢⎣⎝ µ ∂ z ⎠ ⎥⎦

Dacă se consideră apa din mediul poros un fluid incompresibil, iar aerul un fluid
compresibil, cu relaţia (2.45) se vor obţine următoarele ecuaţii:

∂θ θα ∂ σ x ∂ ⎛ k1x ∂ p1 ⎞ ∂ ⎛⎜ k1y ∂ p1 ⎞⎟ ∂ ⎛ k1z ∂ p1 ⎞ ∂ K1z

− = ⎜ ⎟+ + ⎜ ⎟− ; (2.46)
∂t n ∂t ∂x ⎜⎝ µ1 ∂ x ⎟⎠ ∂y ⎜ µ1 ∂ y ⎟ ∂z ⎜⎝ µ1 ∂ z ⎟⎠ ∂ z
⎝ ⎠

64
 ∂ (θ2ρ 2 ) θ α ∂ σ x ∂ ⎛ k x2 ∂ p2 ⎞ ∂ ⎛ k y2 ∂ p2 ⎞
⎜ρ ⎟+
− ρ2 = ⎜ρ ⎟+
∂t n ∂t ∂x ⎜ 2 µ 2 ∂ x ⎟ ∂y ⎜ 2 µ 2 ∂ y ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
(2.47)
∂ ⎛ kz2 ∂ p2 ⎞ ∂ Kz2
+ ⎜ρ ⎟−ρ ,
∂ z ⎜ 2 µ2 ∂ z ⎟ 2 ∂ z
⎝ ⎠

unde indicele 1 = l corespunde pentru lichid (apă), iar indicele 2 = g pentru gaz
(aer).
Ecuaţia pentru lichid (apă), folosind ecuaţiile (2.36), (2.37) şi (2.41), se poate
scrie:

∂θ θα ∂ σx ∂ ⎛ k xl ∂ pl ⎞ ∂ ⎛⎜ k yl ∂ pl ⎞⎟ ∂ ⎛ kzl ∂ pl ⎞
− = ⎜ ⎟+ + ⎜ ⎟−
∂t n ∂t ∂x ⎜ µ l ∂ x ⎟ ∂ y ⎜ µ l ∂ y ⎟ ∂ z ⎜ µ l ∂ z ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
(2.48)
∂ ⎛ k xl ∂ pg ⎞ ∂ ⎛⎜ k yl ∂pg ⎞⎟ ∂ ⎛ kzl ∂ pg ⎞ ∂ Kzl
− ⎜ ⎟− − ⎜ ⎟− .
∂ x ⎜ µ l ∂x ⎟ ∂y ⎜ µ l ∂y ⎟ ∂ z ⎜ µ l ∂ z ⎟ ∂ z
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

Introducând coeficienţii de difuzibilitate:

∂ψ K (θ) ∂ p
D (θ) = K (θ) = , (2.49)
∂θ γ ∂θ

ecuaţia (2.48) se poate scrie sub forma:

∂θ θα ∂ σx ∂ ⎛ ∂θ⎞ ∂ ⎛ ∂θ⎞ ∂ ⎛ ∂θ⎞

− = ⎜⎜ Dx ⎟+ ⎜D ⎟+ ⎜D ⎟−
∂t n ∂t ∂x⎝ ∂ x ⎟⎠ ∂ y ⎜⎝ y ∂ y ⎟⎠ ∂z ⎜⎝ z ∂ z ⎟⎠
(2.50)
∂ ⎛ k xl∂ pg ⎞ ∂ ⎛ k yl
∂ pg ⎞ ∂ ∂ pg ⎞ ⎛ kzl
∂θ ∂ K zl
− ⎜ ⎟− ⎜⎟− ⎟− ⎜ .
∂ x ⎜⎝ µ l ∂ x ⎟⎠ ∂ y ⎜ µ l ∂ y ⎟ ∂z ⎜⎝ µ l ∂ z ⎟⎠ ∂ θ ∂ z
⎝ ⎠

Pentru cazul unidimensional al unei coloane verticale, ecuaţiile care definesc

mişcarea apei şi a aerului se scriu sub forma:

∂θ 1 ∂ ⎛ ∂ pl ⎞ ∂ Kl
− ⎜k ⎟+ =0 (2.51)
∂t µ l ∂ z ⎜⎝ l ∂ z ⎟⎠ ∂ z

65
 (
∂ ρ g θg )
−
∂ ⎛⎜ kg ∂ pg ⎞⎟
ρg + ρg
∂ Kg
= 0, (2.52)
∂t ∂ z ⎜ µg ∂ z ⎟ ∂z
⎝ ⎠
unde:
Kl = K zl este conductivitatea hidraulică pentru lichid (apă) funcţie de
conţinutul în apă θ şi coordonatele sistemului de referinţă,
Kg = K z g - conductivitatea hidraulică pentru gaz (aer).

Pentru cazul unidimensional, ecuaţia pentru lichid se poate scrie sub forma
(Morel-Seytoux , 1973):

∂θ ∂ ⎛ ∂ θ ⎞ ∂ Kl ∂ θ ∂ ⎛ kl ∂ pg ⎞
− ⎜D ⎟+ − ⎜ ⎟ = 0. (2.53)
∂t ∂ z ⎜⎝ ∂ z ⎟⎠ ∂ θ ∂ z ∂ z ⎜⎝ µ l ∂ z ⎟⎠

Ecuaţia (2.53) se reduce la ecuaţia tradiţională a difuziei numai dacă este

∂ ⎛ kl ∂ pg ⎞
neglijată ecuaţia (2.52) pentru aer şi termenul ⎜ ⎟ , adică presiunea
∂z ⎜⎝ µ l ∂ z ⎟⎠
aerului rămâne constantă în tot mediul poros, independent de timp:

∂θ ∂ ⎛ ∂ θ ⎞ ∂ Kl ∂ θ
− ⎜D ⎟+ = 0. (2.54)
∂t ∂ z ⎜⎝ ∂ z ⎟⎠ ∂ θ ∂ z

Bruce şi Klute (1956) au măsurat difuzibilitatea în funcţie de conţinutul de apă,

∂θ
măsurând fluxul V1 şi panta profilului într-o coloană orizontală, cu relaţia:
∂x

− Vl
D= . (2.55)
∂θ
∂x

Curba de difuzibilitate obţinută (fig. 2.7 ) are un caracter maxim pentru

conţinutul de umiditate θ , aproape de saturaţie, comportându-se ca o funcţie
monotonă.
În condiţiile în care se ţine seama de presiunea aerului, legea Darcy se poate
scrie sub forma:

∂θ k ∂ pg
Vl = − D − l . (2.56)
∂ x µl ∂ x

66
 Dacă se exprimă presiunea aerului în coloană de apă hlg atunci ecuaţia (2.56) se
poate scrie:

∂θ ∂ hlg
Vl = −D − Kl . (2.57)
∂x ∂x

Deoarece hlg şi θ sunt funcţii de x ecuaţia (2.57) se poate scrie sub forma:

⎛ ∂ hlg ⎞ ∂ θ
V l = − ⎜ D + Kl ⎟ . (2.58)
⎜ ∂ x ⎟∂x
⎝ ⎠
Comparând ecuaţiile (2.58) cu (2.55), se pote observa că raportul fluxului la
panta profilului de umiditate nu este egal cu coeficientul de difuzibilitate D,
datorită gradientului de presiune a aerului.
∂hlg
De asemenea, experimental s-a găsit că valoarea gradientului va fi
∂x
negativă pentru valori apropiate de saturaţie; cu alte cuvinte, tendinţa de mişcare a
aerului este de a contra pe cea a apei. Atât rezultatele teoretice, cât şi cele de
laborator, arată că o teorie de infiltraţie realistă trebuie să ţină seama de efectul
aerului din mediul poros.

Figura 2.7. Curba de difuzibilitate a conţinutului de apă (θ) pentru nisip fin.

67
 2.1.3. CONDIŢIILE LA LIMITĂ

Ecuaţia (2.44) pentru mişcarea apei în mediu poros se poate scrie sub forma
următoare, dacă ţinem seama de condiţia (2.22):

∂θ ∂p
ρ + sρ (α + nβ ) =
∂t ∂t
(2.59)
∂ ⎛ k x ∂ p ⎞ ∂ ⎛ k y ∂ p ⎞ ∂ ⎛ kz ∂ p ⎞ ∂ Kz
= ⎜⎜ ρ ⎟⎟ + ⎜ ρ ⎟+ ⎜⎜ ρ ⎟⎟ − ρ .
∂ x ⎝ µ ∂ x ⎠ ∂y ⎜⎝ µ ∂ y ⎟⎠ ∂ z ⎝ µ ∂ z ⎠ ∂z

Dacă legea lui Darcy (2.42) este:

r
V = − K ( ∇ψ − ∇z ) , (2.60)

atunci ecuaţia (2.54) se scrie sub forma următoare:

∂ ⎛ kx ∂ ψ ⎞ ∂ ⎛ ky ∂ ψ ⎞ ∂ ⎡ kz ⎛ ∂ ψ ⎞⎤
⎜ρ ⎟+ ⎜ρ ⎟+ ⎢ρ ⎜⎜ − 1⎟⎟⎥ =
∂x ⎜⎝ µ ∂ x ⎟⎠ ∂y ⎜ µ ∂y ⎟ ∂z
⎝ ⎠ ⎢⎣ µ ⎝ ∂z ⎠⎥⎦
(2.61)
∂ψ
= [ ρ C + sρ (α + n β ) ] ,
∂t

∂θ
unde C = este capacitatea de umiditate specifică, iar parametrii de intrare ρ , k,
∂ψ
θ şi n sunt funcţii de ψ :

ρ = ρ (ψ ) , k = k (ψ ) , θ = θ (ψ ) , n = n (ψ ) , (2.62)

α fiind coeficientul de compresibilitate verticală al formaţiunii geologice.

Ecuaţia de mişcare tridimensională pentru domeniul din figura 2.5 se poate scrie
şi astfel:

∂ ⎛ ∂ψ ⎞ ∂ ⎛ ∂ψ ⎞ ∂ ⎡ ∂ψ⎤ ∂
⎜⎜ K x ⎟⎟ + ⎜⎜ K y ⎟+ ⎢K ⎥− (K ) =
∂x⎝ ∂x ⎠ ∂y⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ z ⎣ z ∂ z ⎦ ∂z z
(2.63)
∂ψ
= [ ρ ⋅ g ⋅ C + s ⋅ ρ ⋅ g ( α + nβ) ] .
∂t

68
 Condiţiile la limită pe frontiera domeniului mişcării sunt de forma:
∂ψ
= −1 pe frontiera impermeabilă GHH’G’;
∂z
∂ψ
=0 pe secţiunile teoretice verticale impermeabile
∂x
AHH’A’ şi EGG’E’ ale frontierei; (2.64)
ψ = zc − z pe frontiera ABCC’B’A’ de contact cu apa din râu;
ψ=0 pe frontiera CDD’C’;
⎡ ∂ ψ ( x, t ) ⎤
I( x, t ) = K ( x, t ) ⎢ − 1⎥ pe frontiera superioară DEE’D’.
⎣⎢ ∂ z ⎦⎥

Frontiera DEE’D’ reprezintă suprafaţa versantului pe care se produce ploaia

r ( x, t ) şi are loc infiltraţia totală a ploii I ( x , t ) dacă intensitatea ploii este mai
mică decât conductivitatea hidraulică la saturaţie a solului de la suprafaţă. În lipsa
ploii , I ( x , t ) reprezintă rata de evaporare a apei din stratul de sol.
Parametrul zc reprezintă înălţimea stratului de apă din râu, măsurată de la patul
albiei râului. În analiza de faţă , zc este presupus constant în timp, adică nu se ia în
consideraţie influenţa creşterii nivelului din râu asupra sistemului scurgerii de
subsuprafaţă. Această ipoteză se verifică în cazul afluenţilor mici de primul ordin,
care constituie şi problema de studiu a lucrării de faţă.

2.1.4. CONDIŢIILE INIŢIALE

Ecuaţia (2.63) este o combinaţie între ecuaţia de mişcare în mediu saturat

(Iacob, 1940) şi ecuaţia de mişcare în mediu nesaturat (Richards, 1931), scrisă în
funcţie de potenţialul capilar ψ = ψ ( x, y, z, t ) , unde ψ > 0 implică condiţiile de
saturare, iar ψ < 0 implică condiţiile de nesaturare. Presiunea p este legată de ψ
prin relaţia familiară p = ρ ⋅ g ⋅ ψ . În sistemul CGS, potenţialul capilar ψ se
exprimă în centimetri coloană de apă. Suma dintre potenţialul capilar ψ şi
potenţialul gravitaţional z este potenţialul total φ = ψ + z (unde ψ este negativ).
Pentru ecuaţia de mişcare în mediu saturat-nesaturat există două seturi de
condiţii iniţiale: condiţii statice şi condiţiile de mişcare permanentă.
Condiţiile statice iniţiale presupun că nu există scurgere în sistem, deci
potenţialul total φ (x , y, z,0 ) este constant pentru orice (x , y, z ) , iar nivelul masei de
apă ψ = 0 este orizontal şi egal cu nivelul din albia râului.

69
 Pentru ecuaţia de mişcare condiţiile de mişcare permanentă implică forma
următoare:

∂ ⎛ k x ∂ ψ ⎞ ∂ ⎛ k y ∂ ψ ⎞ ∂ ⎡ kz ⎛ ∂ ψ ⎞⎤
⎜ρ ⎟+ ⎜ρ ⎟+ ⎢ρ ⎜ − 1⎟⎟⎥ = 0 . (2.65)
∂ x ⎜⎝ µ ∂ x ⎟⎠ ∂ y ⎜⎝ µ ∂ y ⎟⎠ ∂ z ⎣⎢ µ ⎜⎝ ∂ z ⎠⎦⎥

Deci regimul iniţial de scurgere se determină prin rezolvarea ecuaţiei reduse

pentru ψ cu condiţii la limită specificate şi parametri cunoscuţi pentru fiecare tip
de sol.
Ecuaţia (2.65) se poate scrie şi sub forma:

∂ ⎛ ∂ψ ⎞ ∂ ⎛ ∂ ψ ⎞ ∂ ⎡ ⎛ ∂ ψ ⎞⎤
⎜⎜ K x ⎟⎟ + ⎜⎜ K y ⎟+ ⎢K ⎜ − 1⎟⎟⎥ = 0 , (2.66)
∂x⎝ ∂x ⎠ ∂y⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ z ⎣⎢ z ⎜⎝ ∂ z ⎠⎦⎥

unde K x , K y şi K z reprezintă conductivitatea hidraulică în direcţia Ox , Oy ,

respectiv Oz .
Condiţiile la limită pentru ecuaţia (2.66) sunt:
∂ψ
= −1 pe frontiera GHH’G’;
∂z
∂ψ
=0 pe frontierele AHH’A’ şi EGG’E’; (2.67)
∂x
ψ=0 pe frontiera CDD’C’.

Soluţia ecuaţiei (2.66) este considerată satisfăcătoare atunci când poziţia

simulată a pânzei de apă ( ψ = 0 ) verifică pe frontieră condiţiile din puncte
prefixate ale domeniului scurgerii de subsuprafaţă unde se schimbă condiţiile la
limită exterioare.
În cazul reţelei rectangulare a schemei cu diferenţe finite, punctele prefixate pot fi
alese ca fiind nodurile inferioare ale frontierei care satisfac condiţia că în suprafaţa de
deasupra lor nu apar potenţiale capilare pozitive. În practică de obicei după două-trei
iteraţii de căutare a soluţiei este posibil să fie îndeplinite aceste condiţii.

2.1.5. PARAMETRII SOLULUI

Funcţiile de intrare în model sunt: densitatea ρ (ψ ) , conductivitatea hidraulică

K (ψ ) respectiv k (ψ ) , conţinutul de umiditate din sol θ (ψ ) şi porozitatea n (ψ ) .

70
 De asemenea, modelul implică şi următorii parametri care se pot obţine din
funcţiile de intrare:
∂θ
α' = α ⋅ ρ ⋅ g, β' = β ⋅ ρ ⋅ g, C (ψ ) = . (2.68)
∂ψ

Pentru mişcarea apei într-un mediu omogen nesaturat, conductivitatea

hidraulică K este o funcţie de ψ ; deoarece acesta se schimbă în timp, se poate scrie
relaţia:
K = K (ψ ) = K (t ) . (2.69)

În cadrul mişcării apei într-un mediu heterogen nesaturat conductivitatea

hidraulică este dependentă de formaţiunea geologică specificată F sau tipul de sol
şi de ψ astfel:
K = K ( F, ψ ) = K ( x , y, z, t ) . (2.70)

Măsurătorile în laborator ale conductivităţii hidraulice se prezintă de obicei sub

formă de grafice K − ψ . Pe baza relaţiei de mai jos, curbele K − ψ pot fi
transformate uşor în curbe k − ψ :

Kµ
k= . (2.71)
ρg

Datorită fenomenului de histerezis, între curbele limită corespunzătoare unui sol

umed sau uscat pot exista practic un număr infinit de curbe intermediare. De obicei,
pentru ψ > 0 (zona saturată) k este considerat constant, dar poate fi inclusă şi
creşterea lui k datorită creşterii porozităţii.
Madsen (1969) a menţionat că această creştere în porozitate poate fi de
importanţă considerabilă pentru problemele practice.
Youngs (1964) a sugerat o metodă simplă pentru determinarea conductivităţii
hidraulice într-un mediu nesaturat din măsurătorile infiltraţiei. Această metodă se
bazează pe teoria că volumul total de apă Vol infiltrat la momentul t este:
t
⎡ ∂ψ ⎤
∫
Vol = Kz (θ) ⎢
⎣ ∂z
− 1⎥
⎦
dt , (2.72)
0 z = 0

în care Kz (θ) este conductivitatea, z este distanţa măsurată vertical de la suprafaţă.

∂ψ
Când z = 0 , atunci aproape de saturaţie = 0 , iar primul termen al integralei se
∂z
poate aproxima cu o constantă similară celor folosite în teoria infiltraţiei. Atunci
când t → ∞ rezultă:

71
 Vol = a + K z (θ) ⋅ t (2.73)
sau:
Vol a
= + K z ( θ) . (2.74)
t t

Din ecuaţia (2.74) rezultă că valoarea Kz (θ) poate fi în mod convenabil

determinată din panta asimptotică a volumului de apă infiltrat în funcţie de timp
(fig. 2.8 şi fig. 2.9). Variaţia conţinutului de umiditate din sol în funcţie de ψ se
prezintă în figura 2.10. Conţinutul de umiditate de saturaţie egalează porozitatea.
Linia punctată permite să se ia considerare creşterea porozităţii în funcţie de
creşterea potenţialului capilar ψ . Panta curbei θ = f (ψ ) este definită ca fiind
valoarea capacităţii de umiditate specifică C (ψ ) . Variaţia acestui parametru cu
potenţialul capilar ψ este prezentată în figura 2.11.

Figura 2.8. Variaţia conductivităţii Figura 2.9. Determinarea conductivităţii

Hidraulice Kz (θ) în funcţie de hidraulice Kz (θ) după Youngs (1964).
umiditatea din sol θ.

Figura 2.10. Relaţia dintre umiditatea Figura 2.11. Relaţia dintre panta C
θ şi potenţialul capilar ψ . a curbei θ = f (ψ ) şi potenţialul capilar ψ .

72
 Pentru solurile în care saturaţia se realizează la un potenţial capilar puţin mai
mic ca zero, curbele din figurile 2.10 şi 2.12 s-ar deplasa puţin spre stânga. În astfel
de soluri zona saturată apare deasupra pânzei de apă.
Densitatea apei în cazul modelului de faţă se determină cu relaţia:

ρ = ρ 0 exp ( β' ψ ) , (2.75)

unde ρ 0 este densitatea apei din sol corespunzătoare condiţiei:

ψ = 0. (2.76)

Figura 2.12. Relaţia dintre permeabilitatea specifică şi potenţialul capilar ψ .

Variaţia densităţii în funcţie de potenţialul capilar se prezintă în figura 2.13.

Compresibilitatea apei β' fiind o funcţie de ψ prin intermediul densităţii ρ şi
deoarece se face o mică eroare, dacă se defineşte β' = β ⋅ ρ 0 ⋅ g , atunci variaţia ei
este constantă, după cum se prezintă şi în figura 2.14.

Figura 2.13. Variaţia densităţii Figura 2.14. Variaţia compresibilităţii apei

în funcţie de potenţialul capilar ψ . β' funcţie de potenţialul capilar ψ .

73
 Este de remarcat faptul că nu există discontinuitate în valoarea compresibilităţii
atunci când ψ se schimbă de la valori pozitive (cazul saturaţiei) la valori negative
(cazul nesaturat).
Din relaţiile (2.13) şi (2.22) rezultă:

∂n ∂ σx ∂p
= − ( 1 − n) α = ( 1 − n) α . (2.77)
∂t ∂t ∂t

Dacă se ţine seama că între p şi ψ există relaţia :

p = ρ⋅ g ⋅ψ , (2.78)

din relaţia (2.77) se obţine:

∂u ∂ψ
= ( 1 − n) α' (2.79)
∂t ∂t
sau:
dn
= α' d ψ , (2.80)
1− n

care este relaţia fundamentală (prezentată în fig. 2.15 pentru porozitatea n, iar în
fig. 2.16 pentru α' ), pentru compresibilitatea verticală a acviferului care are forma
unei funcţii scară.

Figura 2.15. Variaţia porozităţii n Figura 2.16. Variaţia compresibilităţii

cu potenţialul capilar ψ . verticale α ' cu potenţialul capilar ψ .

Trebuie menţionat faptul că relaţiile care au stat la baza determinării variaţiei

porozităţii n şi a compresibilităţii verticale α' funcţie de potenţialul capilar ψ au
fost obţinute în condiţiile unui mediu elastic poros mărginit. Din această cauză este
necesară analiza valabilităţii acestor relaţii pentru mediul elastic poros nemărginit
şi nesaturat, pentru care se aplică modelul de faţă.
Relaţia (2.22) a fost obţinută în ipoteza în care o schimbare în presiunea din pori
trebuie să producă imediat o schimbare egală şi de semn contrar în tensiunile

74
efective dintre particulele de sol, datorită presiunii constante exercitată pe unitatea
de suprafaţă de către coloana ocupată de solid şi fluid. Pentru medii poroase
nemărginite nu există explicaţii rezonabile să se presupună că presiunea exercitată
de coloana solid-fluid este constantă. Schimbările din conţinutul de apă existent în
coloana de sol pot produce schimbări semnificative în presiunea totală exercitată de
coloana solid-fluid. De asemenea, în zona nesaturată sunt posibile schimbări ale
presiunii, iar tensiunile dintre pori probabil nu au puterea să suporte aceste
schimbări în presiune.
Deci, numai considerând că în general schimbările în presiune pot fi echilibrate
de schimbările în tensiune, relaţiile de mai sus pot fi aplicate şi pentru mediul poros
elastic nemărginit şi nesaturat.
De asemenea, influenţa porozităţii şi compresibilităţii pentru sistemele naturale
de curgere este numeric nesemnificativă asupra paternului scurgerii.

2.1.6. REZOLVAREA NUMERICĂ A ECUAŢIEI DE MIŞCARE

Ecuaţia (2.61) este o ecuaţie cu derivate parţiale de tip parabolic neliniară. Pentru
rezolvarea numerică există multe metode şi o bogată literatură de specialitate:
Remson, Hornberger şi Molz (1971); Racoveanu, Dodescu şi Mincu (1977) etc., care
descriu în mod sistematic şi detaliat diferitele scheme numerice de rezolvare.
În general, schemele numerice pot fi iterative sau directe, iar formularea în
diferenţe finite poate fi implicită sau explicită. O schemă numerică iterativă care
foloseşte formulările cu diferenţe finite implicite trebuie să minimizeze timpul de
calcul şi să garanteze stabilitatea necondiţionată pentru toate mărimile pasului de
timp (deşi acurateţea va descreşte prin folosirea de paşi de timp mari). În cazul
modelului de faţă tehnicile iterative au un avantaj sporit faţă de tehnicile directe, în
sensul că ele permit recalcularea la fiecare iteraţie a termenilor care sunt funcţii de
variabilele independente.
În general, pentru rezolvarea ecuaţiilor de tip parabolic neliniare cu derivate
parţiale se folosesc următoarele metode: Metoda Suprarelaxărilor Succesive în
Linie (MSSL) şi Metoda Direcţiilor Alternante Implicită (MDAI).
Pentru rezolvarea ecuaţiei (2.61) (în condiţiile k x = k y = k z = k pentru o
formaţiune geologică) se va folosi metoda MSSL, orientată în direcţia z şi o reţea
tridimensională (i, j , k ) în spaţiul ( x, y , z ) prezentată în figura 2.17,a. În direcţia x
nodurile sunt numerotate cu ajutorul parametrului i, i = 1,2,3,..., N ; în direcţia y
sunt numerotate cu ajutorul parametrului j, j = 1,2,3,..., M ; iar în direcţia z cu
ajutorul parametrului l, l = 1,2,3,..., L .

75
 Figura 2.17. Reţeaua rectangulară folosită pentru rezolvarea
ecuaţiei în diferenţe finite.

Pasul de timp este considerat ∆T t , iar indicele t ia valorile t = 1,2,3,...

(fig. 2.17,c). Spaţiile dintre nodurile tridimensionale pot fi variabile, iar domeniul
mişcării poate fi de orice formă, cu condiţia să nu existe întreruperi ale continuităţii
oricărei coloane de noduri verticale. Fiecare nod este considerat ca fiind în
interiorul unei formaţiuni geologice, F, astfel încât:

(
t = k F, ψ t ;
kijl ijl )
(2.81)
(
Cijt = C F, ψijl
t . )
Schema cu diferenţe finite pentru primul termen al ecuaţiei (aceeaşi şi pentru
termenii în y şi z) este de forma:

76
 t− 1 ⎡ t− 1
∂ ⎡ ∂ψ⎤ ⎛ ∂ ψ ⎞
1 ⎢ t − 12
( k x ) 1 2 ⎜⎜
t− 1
2 2
⎢ρ (F, ψ ) k x (F, ψ ) ⎥ = ρ 1 ⎟⎟ −
∂x ⎣ ∂ x ⎦ i, j , l ∆xi ⎢ i + 2 , j ,l i + , j ,l ∂ x
2 ⎝ ⎠ i + , j ,l
1
⎣⎢ 2
(2.82)
t− 1 ⎤
t− 1 t− 1 ⎛ ∂ψ ⎞
− ρ 1 2 (k x ) 1 2 ⎜⎜
2
⎟ ⎥ ;
i − , j ,l i − , j ,l ∂ x ⎟ ⎥
2 2 ⎝ ⎠ i − 1 , j ,l ⎥
2 ⎦

t−
ψit, j ,l + ψit,−j ,1l − ψit−1, j ,l − ψit−−11, j ,l
1
⎛ ∂ψ ⎞ 2
⎜⎜ ⎟⎟ = ; (2.83)
⎝ ∂x ⎠ i − 1 , j ,l ∆xi + ∆xi −1
2

t− 1
⎛ ∂ψ ⎞ 2 ψit +1, j ,l + ψit +−11, j ,l − ψit, j ,l − ψit,−j1,l
⎜⎜ ⎟⎟ = ; (2.84)
⎝ ∂x ⎠i + 1 , j ,l ∆xi + ∆xi +1
2

t− 1 t− 1
ρ 1 2 = ρ ( ψ I ) , (k x ) 1 2 = k ( ψ I ) ; (2.85)
i + , j ,l i + , j ,l
2 2

ρ 1 2 = ρ ( ψ II ) , ( k x ) 1 2 = k ( ψ II ) ,
t− 1 t− 1
(2.86)
i − , j ,l i − , j ,l
2 2

unde ψ I şi ψ II se calculează conform schemei prezentată în figura 2.17,b:

1⎛ 1⎛
ψI = ⎜ψ + ψi +1, j ,l ⎞⎟ ; ψ II = ⎜ψ + ψ i, j ,l ⎞⎟ .
2 ⎝ i, j ,l ⎠ 2 ⎝ i −1, j ,l ⎠

Derivata din membrul drept al ecuaţiei (2.61) şi C (F , ψ ) în diferenţe finite se

scriu sub forma:
t− 1 t t −1
⎛ ∂ψ ⎞ 2 ψ i, j ,l − ψ i , j ,l
⎜⎜ ⎟⎟ = (2.87)
⎝ ∂t ⎠ i, j ,l ∆T t

[ C ( F, ψ ) ]
t− 1
i, j ,l
2 = C ( ψ VII ) , ψ VII =
1
2
(ψit, j,l + ψi ) . (2.88)

Pentru un element de volum ( i, j , l ) la pasul de timp t ecuaţia în diferenţe

finite se scrie astfel:

77
 1 ⎧⎪
µ ∆ x i ⎪⎩
⎡
⎨ ρ (ψ I ) k (ψ I ) ⎢
1
⎢⎣ ∆ x i + ∆ x i + 1
(
ψ it + 1, j , l + ψ it+−11, j , l −

− ψ it, j , l − ψ it, −j ,1l )] − ρ ( ψ II ) k ( ψ II ) ⎢

⎡ 1
⎢⎣ ∆ x i + ∆ x i − 1
(ψ t
i , j ,l +

+ ψ it, −j ,1l − ψ it− 1, j , l − ψ it−−11, j , l )]}+ µ ∆1y {ρ ( ψ III ) ∗

i

⎡
∗ k ( ψ III ) ⎢
∆ +
1
∆
(
ψ it, j + 1, l + ψ it, −j +1 1, l − ψ it , j , l − ψ it ,−j1,l ) ]− (2.89)
⎣⎢ iy y i −1

⎡
− ρ ( ψ IV ) k ( ψ IV ) ⎢
1
( ⎤ ⎫⎪
ψit, j,l + ψit,−j,1l − ψit, j −1,l − ψit,−j −11,l ⎥ ⎬ + )
⎣⎢ ∆yi + ∆yi −1 ⎥⎦ ⎪⎭

+
1 ⎧⎪
µ∆zl ⎪⎩
⎡
⎨ ρ ( ψV ) k ( ψV ) ⎢ 1 +
1
⎢⎣ ∆zl + ∆zl +1
(
ψit, j,l +1 + ψit,−j,1l +1 − ψit, j,l − ψit,−j,1l )⎤⎥⎥ −
⎦

⎡
− ρ ( ψ VI ) k ( ψ VI ) ⎢ 1 +
1
∆zl + ∆zl −1
( ⎤ ⎫⎪
ψit, j ,l + ψit,−j ,1l − ψit, j ,l −1 − ψit,−j ,1l −1 ⎥ ⎬ =
⎥⎦ ⎪⎭
)
⎣⎢

ρ ( ψ VII ) θ ( ψ VII ) ⎫⎪ ψi, j ,l − ψi, j ,l

t t −1
⎧⎪
= ⎨ ρ ( ψ VII ) C ( ψVII ) + [ α + n ( ψ VII ) β ] ⎬
n ( ψ VII )
.
⎪⎩ ⎪⎭ ∆T t

Metoda suprarelaxăriilor succesive în direcţia verticală z permite gruparea

termenilor din ecuaţia (2.89) sub următoarea formă:

− Al ψit, j , l +1 + Bl ψit, j , l − Cl ψit, j , l −1 = Dl , (2.90)

unde Al , Bl , Cl şi Dl se obţin din gruparea coeficienţilor termenilor ecuaţiei.

În timpul explorării unei linii din reţeaua tridimensională, valorile lui ψ t pe
liniile adiacente calculate în ultima iteraţie sunt considerate ca valori cunoscute ale
lui ψ t −1 .

78
 Setul de ecuaţii (2.90) pentru o linie de explorare formează o ecuaţie matricială
tridiagonală, care poate fi rezolvată prin cunoscuta schemă de triangulaţie
concretizată în următoarele relaţii de recurenţă:

ψit,l = E j ψit,l +1 + Fj pentru l < L;

(2.91)
ψit,l = Fl pentru j = L,

unde:
Al A
El = pentru l > 1; E1 = 1 ; (2.92)
Bl − Cl El −1 B1

D + Cl Fl −1 D
Fl = l pentru l > 1; F1 = 1 . (2.93)
Bl − Cl El −1 B1

După fiecare iteraţie notată it, valorile lui ψ calculate în fiecare nod sunt
suprarelaxate sub forma următoare:
t , it
ψ t , it = ωψcalc + ( 1 − ω) ψ t , it −1, 1 ≤ ω ≤ 2 . (2.94)

La fiecare iteraţie este necesar să se prognozeze un potenţial capilar ψ ( prog) în

fiecare nod pe baza căruia să se poată calcula valorile curente ale funcţiilor de
intrare ρ ( ψ), k ( ψ), θ ( ψ), n ( ψ) şi C (ψ ). Pentru prima iteraţie a primului pas de
timp se obţine:

ψ(t prog) i, j ,l = ψit,−j1,l , (2.95)

( )
unde pentru t = 0 ψi0, j ,l trebuie să se ţină seama de condiţiile iniţiale.
Pentru prima iteraţie la un pas de timp mai târziu se foloseşte relaţia:

( )
ψ(t prog) i, j ,l = Tt + 1 ψit,−j1,l − Tt ψit,−j2,l , (2.96)

unde:
∆T t
Tt = . (2.97)
2∆T t

Pentru iteraţiile următoare, pentru toţi paşii de timp, va fi folosită formula:

ψ (i,prog
it i, it −1
( i, it −1 i, it −1
) i, j , l = ψ ( prog) i, j , l + λ ψ i, j , l − ψ ( prog) i, j , l ) 0 ≤ λ ≤ 1 . (2.98)

79
 Valoarea lui ψ I care apare în ecuaţia (2.89) este valoarea prognozată a lui ψ
pe frontiera dintre două blocuri nodale; se determină cu formula:

1⎛ ⎞
ψI = ⎜ψ + ψ(t −prog
1
) i +1, j ,l ⎟ . (2.99)
2 ⎝ ( prog) i, j ,l ⎠

Valorile lui ψ II , ψ III , ψ IV , ψV şi ψVI se determină în mod asemănător,

valoarea lui ψVII fiind egală cu ψ (prog) i, j ,l . Dacă frontiera elementului de volum
pe care se calculează ψ I este o frontieră geologică dintre două tipuri de sol având
permeabilităţile k1 şi k 2 atunci:

k (ψ I ) =
1
[ k1 ( ψ I ) + k2 ( ψ I )] . (2.100)
2
Pentru cazul mişcării permanente care constituie condiţiile iniţiale pentru
modelul prezentat, valoarea optimă a parametrului de suprarelaxare ω a fost găsită
egală cu 1,88. Atunci când ecuaţia (2.96) a fost folosită ca predictor iniţial, ea
înlocuind necesităţile de suprarelaxare, valoarea parametrului de relaxare ω a fost
de ω = 1,0 . De asemenea, s-au folosit şi ecuaţiile (2.95) şi (2.96) pentru valoarea
parametrului de relaxare ω = 1,30 . Aceste variante definesc două metode pentru
obţinerea convergenţei:
1. ecuaţiile (2.95) şi (2.98) cu ω = 1,30 ;
2. ecuaţiile (2.96) şi (2.98) cu ω = 1,0 .
Prin încercări succesive a fost foarte uşor de ales între cele două metode,
deoarece ambele, pentru o toleranţă de 0,001, sunt convergente în limitele a
10 iteraţii.
Valoarea λ nu a fost optimizată deoarece soluţia nu pare a fi foarte sensibilă la
acest parametru.
În general, în orice nod al reţelei tridimensionale pot fi impuse condiţii
referitoare la fluxul de apă, presiune sau lipsa scurgerii. Pentru fluxul de pe
frontiera superioară a blocului de noduri (suprafaţa versantului) în direcţia z, primul
termen al membrului doi din reprezentarea în diferenţe finite a scurgerii de apă în
direcţia z se înlocuieşte conform condiţiilor la limită (2.64) cu expresia:

[ ρ ( ψVII ) I x ] / ∆z , (2.101)

unde I x pozitiv înseamnă aport din ploaie (infiltraţie), iar I x negativ înseamnă
pierdere de apă din sistem (evapotranspiraţie). În lipsa scurgerii pe frontieră I = 0 .

80
 Atunci când pe suprafaţa solului apar acumulări de apă, condiţiile la limită
superioare se schimbă: fluxul de intrare pe frontieră se înlocuieşte cu presiunea
specifică din acumulările de apă.
Programul de calcul permite schimbarea condiţiile la limită de la un tip la altul
în timpul obţinerii soluţiei în cazul prezenţei frontierei umede (de percolare)
CDD'C'. Atât timp cât ψ < 0 , pe această suprafaţă nu se produce percolarea apei
din sol, dar devine o frontieră cu presiune constantă, permiţând ieşirea apei din sol
când ψ = 0 .
Relaţiile funcţionale neliniare ρ ( ψ ), k ( ψ), θ ( ψ ) şi n ( ψ ) sunt prelucrate în
programul de calculator, sub formă de fişiere vector pentru fiecare segment de
dreaptă care aproximează curba, pentru sol umed, sol uscat şi histerezis. Această
reprezentare permite efectuarea calculului de interpolare între coordonatele
punctelor. În acest model sunt folosite 12 segmente de dreaptă pentru fiecare din
curbele utilizate.
Programul alege curba corectă numai după ce determină natura solului din
elementul de volum analizat (umed, uscat sau histerezis) în funcţie de starea
anterioară a elementului. Pentru elementele unde apare scurgere, se folosesc datele
pentru cazul solului saturat. De asemenea, mărimea pasului de timp poate fi
optimizată în câteva moduri, astfel încât să poată fi aleasă seria de paşi de timp
care să se potrivească problemei ce urmează a fi rezolvată.
Programul a fost scris astfel încât să permită conversia de la trei dimensiuni la
două şi folosirea modelului pentru mişcarea permanentă, care de altfel reprezintă
condiţia iniţială pentru mişcarea nepermanentă în sol saturat-nesaturat.
Datele de ieşire - potenţialul capilar, potenţialul total, conţinutul de umiditate -
se obţin sub formă de grafice sau diagrame pentru orice secţiune dorită şi pentru
orice pas de timp. Din diagramele care prezintă potenţialul capilar putem se pote
determina poziţia pânzei de apă din sol, iar din diagramele care prezintă potenţialul
total putem se determină tipul (paternul) scurgerii şi valorile cantitative ale ratei
scurgerii de bază.

2.1.7. TESTAREA MODELULUI PE PARCELE DE SCURGERE

Relaţia dintre infiltraţie şi reîncărcarea acviferului a fost studiată de Freeze

(1969) cu un model unidimensional vertical nepermanent. Parametrii care
controlează realimentarea naturală a bazinului apelor subterane sunt consideraţi şi
în modelele bidimensionale şi tridimensionale. Aceşti parametri sunt: intensitatea şi
durata ploii, condiţiile climatice din timpul perioadei ulterioare de redistribuţie a
apei în sol, intensitatea şi direcţia de scurgere a pânzei freatice, umiditatea
anterioară a solului, înălţimea pânzei freatice şi proprietăţile hidrologice ale solului
nesaturat.

81
 Intensitatea infiltraţiei, înălţimea pânzei freatice şi condiţiile de umiditate ale
solului pot varia foarte mult pe suprafaţa bazinului şi depind esenţial de topografia
bazinului.
Modelele bidimensionale şi tridimensionale pot fi folosite pentru cercetarea
acestor variaţii atât în spaţiu, cât şi în timp. Astfel, cu modelul descris anterior se
poate studia efectul poziţiei sursei de infiltraţie pe suprafaţa bazinului asupra
distribuţiei umidităţii din sol, precum şi efectul asupra poziţiei pânzei freatice.
Pentru testarea capacităţii modelului de a simula aceste variaţii ale datelor de
intrare s-a ales bazinul schematizat al parcelei de 300 m2 din cadrul bazinului
experimental Voineşti (fig. 2.18), parcelă care este impermeabilizată pe
frontierele AHGE şi CD, iar frontiera DE reprezintă suprafaţa parcelei pe care
trebuie să se precizeze datele de intrare (fluxul de apă, potenţialul hidraulic sau
presiunea).
Condiţiile iniţiale pentru toate simulările efectuate au fost cele corespunzătoare
regimului de mişcare permanentă.
Dimensiunile parcelei în plan vertical sunt: lungimea de 30 m (în direcţia axei
Ox) şi înălţimea în amonte 1,40 m, iar în aval 2,00 m (în direcţia axei Oz). Reţeaua
( )
rectangulară 50 ⋅ 20 noduri cu spaţii variabile de 10 cm până la 50 cm.
Tipul de sol din parcelă are porozitatea ns = 0,30 şi permeabilitatea specifică la
saturaţie ks = 5,8 ⋅ 10 −9 cm2 (conductivitatea hidraulică k 0 = 1,62 cm/oră).
Compresibilitatea α‘ a fost estimată ca fiind egală cu 3,2 ⋅ 10−8 cm-1 .

Figura 2.18. Bazinul schematizat al parcelei de 300 m2

- bazinul experimental Voineşti.

82
 Presiunea aerului din pori a fost neglijată, astfel încât linia suprafeţei pânzei de
apă ψ = 0 va coincide cu profilul de umiditate θ = 0,30 .
Modificarea în timp a poziţiei pânzei de apă freatice este rezultatul următoarelor
trei tipuri de scenarii de infiltraţie:
- infiltraţie din averse de ploaie limitată ca suprafaţă, cu intensitate mare şi
durată mică;
- infiltraţie din topirea zăpezii pe suprafaţă limitată cu intensitate mică şi de
lungă durată;
- infiltraţie din acumulările de apă din depresiunile suprafeţei versantului pe
suprafeţe concentrate, cu intensitate mare şi de lungă durată.
Regimul de scurgere permanent iniţial este prezentat în fiecare din figurile 2.19
a, b, c, atunci când potenţialul pe suprafaţa DE este ψ = −100 cm . Soluţia
numerică a modelului este câmpul de presiuni din care se determină şi celelalte
două câmpuri de valori: conţinutul de umiditate θ şi presiunea hidraulică totală
(fig. 2.19 b, c). Scurgerea netă se poate determina pe baza câmpului de valori ale
presiunii hidraulice.
În figurile 2.20,a, 2.21 şi 2.22 se prezintă răspunsurile sistemului de curgere
saturată-nesaturată pentru aceste trei tipuri de scenarii hidrologice.
Poziţia frontului umed pentru o ploaie de 15 mm/oră distribuită uniform pe
întreaga suprafaţă a parcelei este reprezentată în figura 2.20,a pentru diferite
intervale de timp (5 ore, 6 ore şi 7 ore).
În figurile 2.20,b,c sunt prezentate variaţiile în conţinutul de umiditate din sol şi
ale potenţialului hidraulic pe baza căruia se poate determina şi scurgerea de apă.
Răspunsul bazinului este condiţionat de condiţiile iniţiale de umiditate,
intensitatea ploii şi de adâncimea pânzei de apă care separă mediul nesaturat de
mediul saturat.
În figura 2.22 se prezintă efectul infiltraţiei concentrată pe suprafaţa versantului
pentru diferite intervale de timp. Poziţia de tranziţie a pânzei de apă şi conţinutul
de umiditate al solului se obţine pentru t = 9 ore.
Cu modelul prezentat anterior se pot simula 3 tipuri de hidrografe. Primul tip
reprezintă variaţia în timp a intensităţii infiltraţiei în orice punct de pe suprafaţa
versantului, al doilea tip se referă la creşterea pânzei de apă, care poate fi cartată în
orice punct al bazinului, iar al treilea tip se referă la hidrograful scurgerii de
subsuprafaţă.

83
Figura 2.19. Simularea răspunsului sistemului de scurgere saturat-nesaturat:
a) potenţialul presiunii; b) conţinutul iniţial de umiditate ( t = 0 );
c) presiunea hidraulică totală.

84
 Figura 2.20. Simularea răspunsului sistemului de scurgere saturat-nesaturat:
a) poziţia de tranziţie a pânzei freatice; b) conţinutul de umiditate pentru t =7;
c) presiunea hidraulică totală ( t = 7 ).

85
 Figura 2.21. Simularea poziţiei pânzei freatice în cazul infiltraţiei din topirea zăpezii.

Figura 2.22. Răspunsul sistemului de scurgere saturat-nesaturat

pentru infiltraţie areal concentrată.

În figura 2.23,a se prezintă primele două tipuri de hidrografe pentru punctul A

din figura 2.22.

86
 Figura 2.23. a - simularea intensităţii infiltraţiei; b - simularea poziţiei pânzei freatice
c - simularea scurgerii de subsuprafaţă.

Variaţia în timp a intensităţii infiltraţiei în funcţie de gradul de saturaţie a

solului se prezintă în mod schematic în figura 2.23,b. Pentru intensităţi de infiltraţie
mai mari decât conductivitatea hidraulică la saturaţie a solului se obţine saturarea
suprafeţei şi apar acumulări de apă pe suprafaţa versantului (băltiri), iar intensitatea
se reduce la o valoare care tinde să se apropie asimptotic de valoarea conductivităţii
hidraulice.
În cazul când intensitatea infiltraţiei ( I ) este mai mică decât conductivitatea
hidraulică la saturaţie ( Ks ), intensitatea infiltraţiei va fi egală cu intensitatea
scurgerii subterane, în condiţiile bazinului complet saturat.

87
 Fluctuaţiile în pânza freatică sunt prezentate în figura 2.23,c pentru două cazuri
tipice: 1 - saturaţia suprafeţei şi 2 - pânza freatică nu atinge suprafaţa.
Rezultatele simulării scurgerii de suprafaţă pentru parcela de 300 m 2 din cadrul
bazinului experimental Voineşti se prezintă în figura 2.24.
Calcularea diferenţei dintre intensitatea ploii şi intensitatea infiltraţiei conduce
la hidrograful ploii în exces, care este cheia modelării răspunsului hidrologic al
bazinului hidrografic.
Simularea bidimensională a variaţiei conţinutului de umiditate pentru diferite
intervale de timp se prezintă în figura 2.25. Valorile adoptate pentru Dz şi Dx au
fost: Dz = 25 cm2 / zi , respectiv Dx = 5 cm2 / zi , iar viteza apei din pori
v = 50 cm/zi .

Figura 2.24. Rezultatele simulării scurgerii de subsuprafaţă pe parcela de 300 m2

bazinul experimental Voineşti.

88
 Figura 2.25. Simularea bidimensională a variaţiei conţinutului de umiditate din sol.

Analiza rezultatelor simulărilor pe parcele de scurgere de bilanţ a condus la

următoarele concluzii:
- Scurgerea de suprafaţă de tranziţie poate fi simulată cu un model
tridimensional ale cărui ecuaţii sunt o combinaţie între ecuaţiile mişcării
într-un mediu saturat şi ale ecuaţiilor mişcării într-un mediu nesaturat
rezolvate prin metoda suprarelaxărilor succesive în linie, pentru o grilă
spaţială. Parametrii de intrare includ intensitatea ploii, evaporaţia şi

89
 proprietăţile solului (permeabilitatea, factorii de compresibilitate, relaţiile
dintre permeabilitate, umiditate şi presiune), iar ieşirile se referă la
presiunea totală, potenţialul presiunii şi conţinutul de umiditate în orice
punct al bazinului şi la orice pas de timp. Din datele de ieşire se pot calcula
hidrograful infiltraţiei, hidrograful scurgerii de subsuprafaţă, înălţimea
pânzei freatice şi scurgerea de bază (scurgerea subterană).
- Includerea zonei nesaturate în modelarea scurgerii conduce la o tratare
completă a scurgerii din bazin în condiţiile date.
- Restricţiile în care a fost obţinut modelul (neconsiderarea prezenţei aerului,
curgerea particulelor de sol sau efectul temperaturii) pot limita aplicarea
modelului prezentat pentru simularea răspunsului hidrologic al tuturor
bazinelor hidrografice. Limitele de calcul numeric restrânge aria de aplicare
la bazine mici (de ordinul km 2 ) şi dimensiuni ale zonei saturat - nesaturate
de ordinul a 300 m.
Deşi modelul prezentat este de mare complexitate, el este deschis la
transformări care să reducă calculele sofisticate în funcţie de datele disponibile.

2.2. MODELE DE INFILTRAŢIE ŞI ABSORBŢIE A APEI ÎN SOL

Ecuaţia (2.50) poate fi folosită pentru descrierea unei game variate de probleme
de microhidrologie (curgeri incompresibile), care includ infiltraţia, creşterea
capilară, reţinerea apei în sol, drenarea solului, extragerea apei din sol prin plante şi
prin evaporaţie.
Pentru examinarea acestor probleme se consideră mişcarea numai în direcţia
verticală, în condiţiile că aerul din pori este la presiunea atmosferică, iar tensiunile
interne sunt neglijabile. În aceste ipoteze ecuaţia (2.50) se poate scrie sub forma:

∂θ ∂ ⎡ ∂ θ ⎤ ∂ kz (θ)
= ⎢ D (θ) ⎥ + , (2.102)
∂t ∂z ⎣ ∂z⎦ ∂z

unde D ( θ) = Dz ( θ) .
Această ecuaţie în literatura de specialitate este cunoscută sub numele de ecuaţia
Richards.
Deoarece ecuaţia (2.102) este neliniară, nu se poate determina soluţia analitică
decât pentru anumite cazuri speciale. Din această cauză, pentru obţinerea soluţiei
ecuaţiei se folosesc metode numerice după cum s-a prezentat şi în paragraful
anterior.

90
 2.2.1. MODELE DE INFILTRAŢIE

Rezolvând ecuaţia (2.102) pentru un domeniu semiinfinit cu condiţiile iniţiale şi

la limită:

θ = θ0 , pentru t = 0, z > 0;
(2.103)
θ = θ1 , pentru t ≥ 0, z =0,

se obţine o soluţie de forma:

∞
z(θ, t ) = ∑ ϕn (θ) t n / 2 . (2.104)
n =1

În expresia (2.104) ϕ1 este soluţia ecuaţiei integrodiferenţiale neliniare:

θ
1 dθ
2 ∫ ϕ1dθ = − D
dϕ1
(2.105)
θ0

şi verifică condiţia:
ϕ1 (θ1 ) = 0 . (2.106)

Coeficienţii ϕ n de ordin n ≥ 2 sunt soluţiile ecuaţiilor integrodiferenţiale:

θ 2
⎛ d θ ⎞ d ϕn
∫ ϕ nd θ = D ⎜⎜
⎝
⎟
d ϕ1 ⎟⎠ d θ
+ K − K0 , (2.107)
θ0

care verifică condiţiile:

ϕn ( θ1 ) = 0 , (2.108)
iar K0 = K ( θ0 ) .
Integrând ecuaţia (2.104) în raport cu θ se obţine funcţia de infiltraţie
cumulată:
∞
i (t ) = ∑ Φ nt n / 2 + K 0 t , (2.109)
i =1
unde:
θ1
Φn = ∫ ϕ nd θ , (2.110)
θ0

91
iar prin termenul K0 t se ţine seama de scurgerea spre infinit de sub profilul de
umiditate.
Dacă în ecuaţia (2.109) se consideră numai primii doi termeni ai dezvoltării în
serie, se obţine ecuaţia de infiltraţie sub forma prezentată de Philip (1957):

i ( t ) = S ⋅ t1 / 2 + A ⋅ t , (2.111)

unde absorbţia S este S = φ1 , iar al doilea parametru este dat de relaţia:

θ1
A = Φ 2 + K0 = ∫ ϕ 2 d θ + K0 . (2.112)
θ0

Ţinând seama de ecuaţia (2.105), ecuaţia (2.107) se poate scrie sub forma:
θ θ
1 d ϕ2
∫ ϕ2 d θ =
2 d ϕ1 ∫ ϕ1d θ + K − K0 . (2.113)
θ0 θ0

Dacă limita superioară a integralelor este θ = θ1 se obţine:

1 dϕ
A=− S 2 + K1 , (2.114)
2 dϕ1
θ = θ1

θ1
unde K1 = K ( θ1 ) , iar S = Φ1 = ∫ ϕ1d θ .
θ0
Dacă se împarte ecuaţia (2.114) cu parametrul K1 se obţine ecuaţia:

A S d ϕ2
= 1− , (2.115)
K1 2 K1 d ϕ1
θ = θ1

cu forma alternativă:
θ
A 1 d ϕ2
2 K1 ∫ 1 d ϕ1
= 1− ϕ dθ . (2.116)
K1
θ0 θ = θ1

92
 Toate expresiile din al doilea termen al membrului drept al ecuaţiilor (2.115) şi
(2.116) sunt pozitive când θ 0 < θ1 . Valoarea lui S şi a integralei din (2.116) sunt
egale cu zero când θ 0 = θ1 .
În ipotezele de mai sus se verifică inegalitatea:

A / K1 ≤ 1 . (2.117)

Inegalitatea (2.117) devine egalitate:

A / K1 = 1 (2.118)

numai pentru cazul particular θ 0 = θ1 , care se poate realiza de exemplu atunci

când infiltraţia are loc într-un sol saturat iniţial.
Pentru a nu da o interpretare greşită relaţiei dintre A şi K1 şi a nu face o
evaluare eronată a raportului A / K1 pentru situaţii reale, trebuie făcută o analiză
atentă a două influenţe foarte distincte asupra valorii raportului A / K1 :
- mărimea raportului K 0 / K1 ;
- forma funcţiilor D (θ ) şi dK / dθ pentru ecartul θ 0 ≤ θ ≤ θ1 .
Se consideră un număr de soluri pentru care există relaţiile:

⎛ θ − θ0 ⎞
D (θ) = const. * D ⎜ ⎟, θ ≤ θ ≤ θ1 ;
⎜θ −θ ⎟
⎝ 1 0⎠
0

(2.119)
⎛ θ − θ0 ⎞
K (θ) − K0 = const. * K ⎜ ⎟ ,
⎜θ −θ ⎟
⎝ 1 0⎠

fiecare sol având aceeaşi funcţie D şi aceeaşi funcţie K.

Se introduce parametrul ε astfel încât:

ε = K0 / ( K1 − K0 ) , K0 / K1 = ε / ( 1 + ε ) . (2.120)

Evident atunci când ε creşte de la 0 la ∞ , K 0 creşte către K1 . Atunci, din

ecuaţia (2.116) rezultă:

A 1 ⎛ A⎞ ε
(ε) = ⎜
⎜
⎟ (0 ) +
⎟
, (2.121)
K1 1 + ε ⎝ K1 ⎠ 1+ ε

adică A / K1 creşte de la valoarea sa minimă A / K1 (0 ) , când K 0 / K1 este

neglijabil, la valoarea 1, când K 0 → K1 , adică θ 0 tinde la valoarea saturaţiei θ1 .

93
 Este de evidenţiat faptul că ε poate să atingă valori numai de ordinul a câtorva
procente chiar în soluri cu umiditate relativă pentru care θ 0 este mai mare de 60%
din valoarea de saturaţie.
Influenţa raportului K 0 / K1 asupra lui A / K1 este evidenţiată numai atunci
când conţinutul iniţial de umiditate este foarte mare.
Este recunoscut că pentru soluri neafânate D (θ) tinde să crească monoton cu θ ,
variaţia fiind relativ mare în cazul solurilor cu structură macrogranulară. În mod
similar, variaţia relativă a lui D (θ) în ecartul θ 0 ≤ θ ≤ θ1 va fi mai mare în soluri
iniţial uscate ( θ 0 mic), descrescând în mod marcant când θ 0 → θ1 .
Variaţia relativă a lui dK / d θ pentru limite relevante ale lui θ este influenţată
într-o manieră similară de ambele tipuri de textură a solului şi de valoarea θ 0 .
Rezultă că atât textura, cât şi θ 0 influenţează formele funcţiilor D (θ) şi dK / d θ ,
iar acestea determină valoarea lui A / K1 când raportul K 0 / K1 este neglijabil.
În cazul alimentării continue prin infiltraţie a zonei de aeraţie, ecuaţia (2.102) se
poate scrie sub forma:

∂θ ∂ ⎡ ∂ θ ⎤ ∂ K (θ)
= ⎢ D ( θ) ⎥+ +ε , (2.122)
∂t ∂t ⎣ ∂z⎦ ∂z

unde, în cazul drenajului, ε = 0 , respectiv ε = i ( t ) , în cazul infiltraţiei.

Dacă se presupune că difuzitatea D şi conductivitatea hidraulică K (θ) nu
variază cu adâncimea, iar ε = 0 , ecuaţia (2.122) devine:

∂θ ∂ 2θ
=D , (2.123)
∂t ∂ z2

care, rezolvată pentru următoarele condiţii iniţiale şi la limită:

θ = θ0 pentru t =0;

θ = θc pentru z=0 ; (2.124)

∂θ
= 0 pentru z = z lim ,
∂z

unde z lim este poziţia frontului de umiditate limită sub care nu avem curgere,
conduce la următoarea soluţie:

94
 ∞ ⎡ D ( 2n − 1)2 π 2t ⎤ (2n − 1)πz
θ = θc − ( θc − θ 0 ) ∑
4
exp ⎢ − ⎥ sin . (2.125)
n =1 ( 2n − 1) π
2
⎢⎣ 4 zlim ⎥⎦ 2 zlim

Deoarece ecuaţiile generale de mişcare a apei în sol sunt în general neliniare şi

necesită metode complexe pentru rezolvare, aşa cum s-a prezentat în paragraful
anterior, mulţi cercetători şi-au îndreptat atenţia spre găsirea de modele simple,
care să reproducă în mod corespunzător procesul de infiltraţie pentru condiţii
simplificate. Astfel, dacă în ecuaţia (2.125) z = 0 şi θ = ft , unde ft reprezintă rata
infiltraţiei prin suprafaţa solului se obţine soluţia particulară:

2 D ( θc − θ 0 ) ⎡ Dπ 2t ⎤
ft = exp ⎢ − 2 ⎥ + K , (2.126)
zlim ⎣⎢ 4 zlim ⎦⎥

care a stat la baza deducerii ecuaţiei de infiltraţie Horton:

f = fc + ( f0 − fc ) e − Kt , (2.127)
unde:
f este infiltraţia instantanee la momentul t;
fc - infiltraţia minimă pentru t→∞;
f0 - infiltraţia la momentul t = 0 ;
K - constantă a solului.
În cele mai multe cazuri, studiile teoretice asupra infiltraţiei au la bază ecuaţia
(2.102), obţinută în ipoteza că presiunea aerului în orice punct din mediul poros şi
în orice moment de timp este egală cu presiunea atmosferică.
Influenţa aerului asupra capacităţii de absorbţie a solului a fost pusă în evidenţă
de o serie de modele matematice, verificate experimental în laborator.
Verificarea rezultatelor acestor modele în teren este mai dificilă, deoarece nu se
dispune întotdeauna de aparatura necesară executării cu precizie a măsurătorilor.
Totuşi, pe parcele de scurgere de dimensiuni mici, au fost obţinute o serie de
rezultate care pun în evidenţă influenţa aerului asupra intensităţii infiltraţiei. În
figura 2.26 se prezintă curbele de infiltraţie în prezenţa aerului în sol şi în lipsa
aerului din sol. Influenţa aerului se face simţită în mod substanţial în perioada
stabilizării ratei de infiltraţie. Comparând aceste curbe cu cele obţinute
experimental pe parcele de scurgere după umezirea prealabilă a solului (fig. 2.27),
se constată că sunt apropiate ca formă, dar conduc la diferenţe pentru infiltraţia
stabilizată.

95
 Figura 2.26. Curbele de infiltraţie în prezenţa şi în lipsa aerului din sol.

Figura 2.27. Curbele de infiltraţie pentru starea iniţială

şi de umezire prealabilă a solului.

În continuare se va deduce formula Green şi Ampt:

i = K ⎛⎜ H + z f + Pf ⎞⎟ / z f = A + B / z f , (2.128)
⎝ ⎠

96
în ipoteza prezenţei aerului în mediul poros.
În ecuaţia (2.128) i reprezintă intensitatea infiltraţiei, K conductibilitatea
hidraulică la saturaţie, H înălţimea stratului de apă acumulat deasupra solului, z f
adâncimea zonei saturate, iar Pf presiunea capilară pe frontul umed.
Conform ecuaţiei (2.42), viteza apei ( wl ) şi viteză aerului ( wa ) pentru o
coloană verticală a mediului poros, se scriu sub forma:

k ∂ pl kl
wl = − l − γ ;
µl ∂ z µl
(2.129)
k ∂ pa ka
wa = − a − γ .
µa ∂ z µa

Viteza totală (algebrică) este definită cu relaţia:

w = wl + wa . (2.130)

Dacă se folosesc următoarele notaţii:

k k
λl = l şi λa = a , (2.131)
µl µa

expresiile vitezelor din (2.129) se scriu astfel:

∂ pl
wl = −λ l − λ l ρl g ;
∂z
(2.132)
∂ pa
wa = −λ a − λ a ρa g .
∂z

Înlocuind ecuaţia (2.132) în ecuaţia (2.130) se obţine ecuaţia:

∂ pl ∂ pa
w = −λ l − λa − λ l ρl g − λ a ρ a g , (2.133)
∂z ∂z

care se poate scrie şi sub forma:

∂p ∂p
w = − ( λ l + λ a ) l − λ a c − ( λ l + λ a ) ρl g + λ a g ( ρl − ρ a ) , (2.134)
∂z ∂z

97
unde:

pc = pa − pl .

Împărţind ecuaţia de mai sus cu λ l + λ a = λ se obţine:

∂ pl λa ∂ pc λa
g ( ρl − ρ a ) .
w
=− − − ρl g + (2.135)
λ ∂z λl + λ a ∂ z λl + λ a

λl λa
Dacă se notază fl = , atunci 1 − fl = , iar ecuaţia (2.135) se
λl + λ a λl + λ a
poate scrie sub forma:

∂ pl ∂ pc ∂ pc
− ρ a g + fl ( ρ a − ρl ) g .
w
=− − + fl (2.136)
λ ∂z ∂z ∂z

Ţinând seama că pl + pc = pa se obţine:

∂ pa ∂ pc
+ fl ( ρ a − ρl ) g − ρ a g .
w
=− + fl (2.137)
λ ∂z ∂z

În zona ocupată de apă rezistenţa vâscoasă a mişcării aerului nu este complet

neglijabilă, cu alte cuvinte presiunea aerului poate să fie suficient de importantă
fără ca totuşi presiunea aerului să fie mare în valoare absolută. Neglijând
compresibilitatea aerului, prin integrarea ecuaţiei (2.137) în funcţie de z pentru un
timp dat, se va obţine următoarea ecuaţie pentru rata de infiltraţie (deoarece pe
suprafaţa versantului I = W ):

z2 pci z2
dz
I ∫ λ
= pa + ρl g H + ∫ ∫
fl d pc − pa2 + ∆ ρ g fl d z + ρ a g z2 , (2.138)
0 0 0

unde:
z2 este ordonata verticală pentru un punct de sub frontul umed;
pci - presiunea capilară din punctul z2 ;
pa - presiunea atmosferică;
H - înălţimea iniţială a frontului umed;
pa2 - presiunea aerului în punctul z2 ;
∆ρ = ρ a − ρl .

98
 Deoarece, în general, presiunea aerului din mediul poros situat sub frontul umed
este sensibil egală cu presiunea atmosferică, iar fl se poate aproxima cu valoarea 1
pentru majoritatea părţilor zonei umede, ecuaţia (2.138) se poate scrie sub forma:
pci
ρl g H + ∫ fl d pc + ρl g z2
I= 0
z2
. (2.139)
dz
∫ λ
0
Dacă se notează:
hci pci hci
1 dz
µl ∫ λ
=βzf , ∫ fl d pc = ∫ fl d hc , (2.140)
0 0 0

în ecuaţia (2.139) se obţine următoarea expresie:

⎛ hci ⎞
~⎜ ⎟
K ⎜ H + z f + fl d hc ⎟
⎜ ⎟
∫
I= ⎝ ⎠,
0
(2.141)
β⋅zf

unde:
β este factorul de corecţie;
hci - presiunea capilară exprimată ca fiind nivelul apei din sol la
momentul iniţial;
~ k ρ g
K= l l .
µl

Comparând ecuaţia (2.141) cu ecuaţia (2.128) şi neglijând constanta de corecţie

β rezultă:

hci
Hf = ∫ f d hc , f = fl , (2.142)
0

unde hc este presiunea capilară exprimată ca fiind nivelul apei din sol.
În figura 2.28 se prezintă curba tipică a lui f în funcţie de presiunea capilară hc .

99
 Figura 2.28. Curba tipică de variaţie a funcţiei de scurgere fracţionată ( f ) în
raport cu presiunea capilară ( hc ).

Deci considerând efectul aerului în mişcarea apei din mediul poros s-a putut
preciza sensul fizic al parametrilor empirici din ecuaţia (2.128) propusă de Green şi
Ampt. De asemenea, s-a evidenţiat legătura dintre H f şi curbele caracteristice ale
solului (presiunea capilară, permeabilitatea relativă) şi importanţa cunoaştrii
dependenţei funcţionale dintre H f şi conţinutul iniţial de apă din sol.
Ecuaţia (2.141) se poate scrie şi sub forma următoare, ţinând seama că ε = 1
conduce la evaluarea ratei de infiltraţie, iar ε = 0 pentru îmbibarea solului cu apă:

⎛ z2 ⎞
~⎜ ⎟
K ⎜ H + H f + ε f d z⎟
⎜
∫
⎟ K ~ ~
⎝ 0 ⎠ ⋅ ∆H K ⋅ ∆ H
I= = = , (2.143)
z
1 2dz Lf β⋅zf
µl ∫ λ
0

unde ∆H reprezintă pierderile de sarcină hidraulică, iar L f caracterizează

rezistenţa vâscoasă în mişcarea apei şi aerului sau, mai general, rezistenţa totală.
Pentru calcularea rezistenţei vâscoase şi a termenului gravitaţional este necesară
determinarea profilului conţinutului de apă din sol.
Atunci când forţele gravitaţională şi capilară sunt neglijate, ecuaţia de mişcare a
apei se poate scrie sub forma:

100
 ∂θ ∂θ
+ w fl' = 0, (2.144)
∂t ∂z

df
unde fl' = l .
dθ
Ecuaţia (2.144) se poate scrie şi sub forma:

dθ d fl
+w =0 . (2.145)
dt dz

Ţinând seama că d fl = fl'd θ , ecuaţia (2.145) se poate scrie sub forma:

d z + w fl'd t = 0 , (2.146)

care pentru θ0 ≤ θ ≤ θ1 are soluţia:

z = − W fl' , (2.147)
unde:
t

∫
W = w d t reprezintă volumul de îmbibare cu apă a solului;
0
θi - conţinutul de apă din zona de deasupra frontului umed;
θs - conţinutul de apă la saturaţia naturală.

Ţinând seama de ecuaţia (2.147), termenul vâscos din ecuaţia (2.143) notat cu
L f are expresia:

θs
W f '' d θ
Lf =
µl ∫ −
λ
=βzf . (2.148)
θi

Deoarece W = z f ( θ s − θi ) se obţine expresia următoare pentru factorul de

corecţie β :
θs
θs − θi f '' d θ
β=
µl ∫− λ
, (2.149)
θi
iar ecuaţia (2.143) devine:

101
 −1
⎡~ ⎛ W ⎞⎤ ⎡ ⎛ W ⎞⎤
I=⎢K ⎜ H + Hc + ⎟⎥ ⎢ β ⎜ ⎟⎥ . (2.150)
⎜ θs − θi ⎟⎠⎦⎥ ⎢⎣ ⎜⎝ θs − θi ⎟⎠⎦⎥
⎣⎢ ⎝

Determinarea factorului β se face simplu, prin integrarea numerică a expresiei

− f '' în funcţie de caracteristicile solului şi ale fluidului. În figura 2.29 se
λ
prezintă curba de variaţie 1 / λ în funcţie de gradul de saturare a solului, bazată pe
date experimentale. Este evident că în zona de deasupra frontului umed există o
mişcare simultană a aerului şi apei cu vâscozitatea totală superioară vâscozităţii
apei.

Figura 2.29. Curba de variaţie a vâscozităţii totale ( 1 / λ ) in funcţie de

conţinutul de apă ( θ ) pentru nisip.

2.2.2. MODELE DE ABSORBŢIE A APEI ÎN SOL

Procesul de infiltraţie al apei în sol poate fi împărţit în trei părţi:

a) Zona de transmisie care ocupă partea superioară a solului şi care numai
conduce apa de la suprafaţa solului neabsorbind umiditate suplimentară.
b) Zona umedă situată sub zona de transmisie caracterizată prin creşterea
gradientul umidităţii cu adâncimea.
c) Frontul umed care apare ca o suprafaţă neregulată cu un gradient mare al
potenţialului de presiune.

102
 Măsurătorile experimentale din laborator sau din teren au pus în evidenţă faptul
că un conţinut mare de umiditate iniţială conduce la scăderea ratei infiltraţiei şi la
creşterea ratei de înaintare a frontului umed.
Pentru analiza absorbţiei verticale a apei în soluri nesaturate şi înaintării
frontului umed se va folosi tot ecuaţia (2.102) sub forma:

∂θ ∂ ⎡ ∂ θ ⎤ ∂ K (θ)
= ⎢ D ( θ) ⎥ + , (2.151)
∂t ∂z ⎣ ∂z⎦ ∂z

unde K ( θ) = Kz ( θ) .
Pe baza datelor experimentale de teren privind variaţia conductivităţii hidraulice
K în funcţie de potenţialul capilar al solului, Ünlü (1989) a propus următoarea
funcţie:

K (θ) = Ks e − αψ( θ) , (2.152)

care descrie foarte bine proprietăţile hidraulice ale solului nesaturat pentru gama de
valori ψ şi θ determinate experimental ( Ks este conductivitatea hidraulică pentru
solul saturat).
Deoarece se urmăreşte scrierea ecuaţiei (2.151) sub forma unei ecuaţii
diferenţiale, ecuaţia (2.152) va fi folosită sub forma normată:

K(θ) = Ks e− αψ( θ) /( D0t )

1/ 2
, (2.153)

unde D0 = D (θ0 ) este o variabilă adimensională pozitivă, iar θ 0 este conţinutul

de umiditate din sol la saturaţie.
Ţinând seama de expresia conductivităţii hidraulice (2.153) şi că mişcarea este
permanentă, ecuaţia (2. 151) se scrie sub forma:

∂θ ∂ ⎡ ∂ θ⎤ α ∂θ
= ⎢ D (θ) ⎥ − D (θ) =0. (2.154)
∂t ∂z ⎣ ∂ z ⎦ ( D0 t ) 1 / 2 ∂z

Dacă în ecuaţia (2.154) se efectuează următoarea schimbare de variabilă

(transformarea Boltzmann):

ϕ = z / ( t D0 )1 / 2 , (2.155)

se obţine o nouă formă a ecuaţia (2.154):

103
 d ⎡ D (θ) d θ ⎤ ϕ d θ D (θ) d θ
⎢ ⎥+ −α =0 . (2.156)
d ϕ ⎣⎢ D0 d ϕ ⎦⎥ 2 d ϕ D0 d ϕ

Această ecuaţie se rezolvă cu următoarele condiţii la limită:

θi < θ < θ0 pentru 0<ϕ<∞;

θ = θ0 pentru ϕ=0; (2.157)
θ = θi pentru ϕ=∞.

Trebuie să menţionăm că problema este formulată în domeniul semi-infinit

0 ≤ ϕ ≤ ∞ , iar profilele de umiditate θ − ϕ sunt nemărginite şi prezintă cozi
infinite. Deoarece experimentele şi observaţiile din teren indică întotdeauna profile
de întindere finită rezultă că dincolo de o distanţă finită oarecare µ se vor propaga
perturbaţii nesemnificative. Cu alte cuvinte nu există curgere sub ϕ = µ , deci
condiţia iniţială θ = θi este valabilă pentru ϕ ≥ µ , iar ϕ = µ va fi recunoscut ca un
front de separaţie identificat cu frontul umed de avansare vizibilă observat in
practică.
Luarea în considerare a frontului umed mărginit permite scrierea condiţiilor
(2.157) sub forma următoare:

θi < θ < θ0 pentru 0<ϕ<µ;

θ = θ0 pentru ϕ=0 ; (2.158)

θ = θi pentru ϕ=µ;

D ( θ) d θ
→ 0 pentru ϕ=µ.
D0 d ϕ

A treia condiţie din (2.158) arată că profilul ( θ − ϕ ) atinge conţinutul iniţial de

umiditate în punctele pentru care ( ϕ = µ ) , iar ultima condiţie indică faptul că nu
avem curgere pe şi dincolo de front.
O integrare repetată a ecuaţiei (2.156) cu condiţiile (2.158) sau (2.157) conduce
la relaţia echivalentă:
θ0 θ0
D (θ)
∫ ϕ2 d θ = 2 ∫ D0
d θ = 2 I2 , (2.159)
θi θi

104
care poate fi privită ca una dintre integralele de conservare posibile ale conţinutului
de umiditate din sol.
Pentru a scrie ecuaţia (2.156) sub o formă mai simplă se va introduce variabila
de normare η prin transformarea:

η= ϕ/ I , (2.160)

care îndeplineşte condiţia (ţinând seama de ecuaţia (2.159)):

θ0

∫ η2d θ = 2 , (2.161)
θi

iar funcţia de difuzie va fi considerată de tip exponenţial:

D (θ)
= eβ(θ − θ 0 ) = g (η) . (2.162)
D0

În aceste condiţii rezultă următoarea formă pentru ecuaţia (2.156):

d ⎛ dθ⎞ 1 dθ dθ
⎜⎜ g(η) ⎟⎟ + I 2 η − α I g(η) =0 (2.163)
dη ⎝ dη ⎠ 2 dη dη

sau ţinând seama de relaţiile:

D (θ) d θ dθ
β = β eβ(θ − θ 0 ) = g' (η) , (2.164)
D0 d η dη

ecuaţia (2.156) se scrie sub forma:

I2
g (η) g" (η) + η g' (η) − α I g (η) g' (η) = 0 , (2.165)
2
unde η verifică condiţia următoare:

µ
0 < η< . (2.166)
I
Condiţiile la limită (2.158) se scriu sub forma:
- pentru η = 0 :

θ = θ0 şi g =1 ; (2.167)

105
 - pentru η = µ I existå următoarele relaţii:

θ = θi , g = ε = e −β(θ 0 − θi ) = e −β∆θ
. (2.168)
θ0

∫ η2 d θ = 2 I 2 = ( 1 − ε) β
θi

Trebuie menţionat faptul că parametrul β are în general valori cuprinse în

ecartul 15 - 25, iar variaţia umidităţii ( ∆θ = θ0 − θi ) poate lua valori în ecartul
0,0 – 0,55. Pentru mai multe seturi de experimentări pentru produsul ( β ⋅ ∆θ) s-a
obţinut valoarea de aproximativ 8,0, care poate fi considerată reprezentativă pentru
câteva tipuri de soluri (Parlange, 1973).
Pentru rezolvarea ecuaţiei (2.165) va fi folosită metoda perturbaţiilor.
Soluţia ecuaţiei se va căuta sub forma unei serii de puteri după parametrul I care
are în general o valoare mică, întotdeauna mai mică decât ∆θ :

g(η) = eβ(θ− θo ) = 1 + Ig1 (η) + I 2 g2 (η) + L , (2.169)

unde funcţiile gn , n = 1,2,3,... urmează să fie calculate cu ajutorul condiţiilor la

limită (2.167), (2.168).
Poziţia frontului umed µ µ va fi determinată pe baza următoarei dezvoltări în
serie:

η ( front) = µ / I = µ 0 + Iµ1+ I 2µ 2 +K , (2.170)

unde, de asemenea, µ n , n = 1,2,3,... urmează să fie determinaţi.

Înlocuind (2.169) în ecuaţia (2.165) se obţine:

[1 + Ig1 (η) + I 2 g2 (η) + I 3 g3 (η) +K] ⋅ [ Ig1'' (η) + I 2 g2 '' (η) + I 3 g3 '' (η) +K]+
+
I2
2
[
η Ig'1 (η) + I 2 g'2 (η) + I 3 g'3 (η) +K − ] (2.171)

[ ][ ]
- αI 1 + Ig1 (η) + I 2 g2 (η) + I 3 g3 (η) +K ⋅ Ig'1 (η) + I 2 g'2 (η) + I 3 g'3 (η) +K = 0 .

106
 După efectuarea grupării termenilor după puterile lui I se obţin următoarele
ecuaţii:

g''1 (η) = 0 ;

g1 (η) g''1 (η) + g''2 (η) − αg'1 (η) = 0 ;

1
g2 (η) g''1 (η) + g1 (η) g''2 (η) + g''3 (η) + ηg'1 (η) − αg1 (η) g'1 (η) = 0 ; (2.172)
2
η
g3 (η) g''1 (η) + g2 (η) g''2 (η) + g1 (η) g''3 (η) + g''4 (η) + g'2 (η) −
2
− αg1 (η) g'2 (η) − αg'1 (η) g2 (η) − αg'3 (η) = 0.

Din condiţia la limită (2.167) se obţine pentru η = 0 :

g1 ( 0 ) = g2 ( 0 ) = g3 ( 0 ) = K = 0 . (2.173)

Deoarece condiţiile (2.168) depind implicit de parametrul mic I, va fi folosită

procedura standard a dezvoltărilor în serie Taylor a tuturor funcţiilor implicate.
Pentru o funcţie generală F ( µ ) dezvoltarea în serie este de forma (Iacob Caius,
1978):

(
F µ 0 + Iµ1 + I 2µ 2 )
+ K = F ( µ 0 ) + Iµ1F' ( µ 0 ) + I 2µ 2 F' (µ0 ) + I2
µ12
2
F'' ( µ 0 ) + ...

Ecuaţia I 2 = (1 − ε ) / β din condiţiile (2.168) se poate scrie şi sub forma:

⎛µ⎞ ⎛µ⎞ ⎛µ⎞ 2 ⎛µ⎞ 3

ε = 1 − β I 2 = g ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 + g1 ⎜⎜ ⎟⎟ I + g2 ⎜⎜ ⎟⎟ I + g3 ⎜⎜ ⎟⎟ I + K (2.174)
⎝I⎠ ⎝I⎠ ⎝I⎠ ⎝I⎠

Folosind expresia (2.173) se obţine:

g1 ( µ 0 ) = 0

µ1g'1 ( µ 0 ) + g2 ( µ 0 ) = −β
(2.175)
µ 2 g'1 ( µ 0 ) + µ1g'2 ( µ 0 ) + g3 ( µ 0 ) = 0

µ 3g'1 ( µ 0 ) + µ 2 g'2 ( µ 0 ) + µ1g'3 ( µ 0 ) + g4 ( µ 0 ) = 0

107
 După integrarea prin părţi ecuaţia (2.161) devine:
µ
µ2 I
∆θ + 2 η (θ − θ0 ) dη = 2
∫ . (2.176)
I2
0

Ţinând seama că ln g = −β ⋅ ∆θ şi dezvoltând după puterile lui I funcţiile din

ecuaţia (2.176), se obţine:

(µ 0 + µ1I + I 2µ 2 + I 3µ 3 + K) 2 +
(2.177)
µ 0 + µ 1 I + µ 2 I 2 +K

∫ η ln (1 + g1I + g2 I 2 + K) dη = ∆θ
2 2
+ .
β∆θ
0

Efectuând gruparea după puterile lui I rezultă:

(
µ 20 + 2 µ 0 µ1 I + µ12 + 2µ 0 µ 2 I 2 + K )
(2.178)
µ 0 + µ 1 I +K
2 ⎛ ⎛ 1 ⎞ ⎞ 2
... +
β ∆θ ∫ η ⎜ Ig1 + I 2 ⎜⎜ g2 − g12 ⎟⎟ + K⎟ d η =
⎜
⎝ ⎝ 2 ⎠ ⎟
⎠ ∆θ
.
0

Ecuaţiile (2.172) sunt rezolvate cu condiţiile (2.173) în mod succesiv şi se

obţine:
g1 (η) = A1η
η2
g 2 (η) = αA1 + A2 η (2.179)
2
α 2 A1 3 αA2 2 1 3
g 3 (η) = η + η − η A1 + A3η
6 2 12
α 3 A1 4 α 2 A2 3 αA3 2 3αA1 4 A12 4 A2 3
g 4 (η) = η + η + η − η + η − η + A4 η
24 6 2 48 24 12

Constantele A1, A2 , A3 ,... se determină din condiţiile (2.175) şi (2.178).

Valorile acestor constante sunt:

108
 A1 = 0 ;

A2 = − β ;
µ0
(2.180)
β (2 + 3 α µ 0 ∆θ)
A3 = ;
6 µ 0 ∆θ

A4 =
2β ⎛ 7 β ∆θ ⎞ β α 2 + 1
⎜⎜ + ⎟⎟ − ;
( )
µ ( ∆θ) 2 ⎝ 180 16 ⎠ 6 µ 0 ∆θ

Constantele µ1 , µ 2 , µ 3, ... µ 0 , µ1, µ 2, ... se determină din condiţiile (2.178) în mod

succesiv şi rezultă următoarele valori:

µ 20 = 2 / ∆θ ;

µ1 = µ 0 / 3∆θ ; (2.181)

µ0 ⎛ 17 β∆θ ⎞
µ2 = ⎜⎜ + ⎟;
( ∆θ) 2
⎝ 90 8 ⎟⎠

Soluţia ecuaţiei (2.165) scrisă sub forma (2.169) şi ţinând seama de ecuaţiile
(2.180) şi (2.181) are următoarea expresie:

(1 − ε) β ⋅ ∆θ ⎧ ⎡ 1 − ε ⎛⎜ 1 α 2∆θ ⎞⎟ 1
⎪
g = eβ∆θ = 1 − ⎨ ⎢ 1+ + +
2 ⎪⎩ ⎢ β ⎜3 2 ⎟ ∆θ
⎣ ⎝ ⎠
(2.182)
2 ( 1 − ε ) ⎛ 7 β ∆θ ⎞ 1 − ε α2 + 1⎤ α 2 ⎛ 1 α2 ⎞ 3 ⎫
+ ⎜ + ⎟ − ⎥ ϕ − ϕ + ⎜ − ⎟ ϕ + ...⎪⎬ .
∆θ2 ⎜⎝ 180 16 ⎟⎠ β 6 ∆θ ⎥
⎦
2 ⎜ 12 6 ⎟
⎝ ⎠ ⎪⎭

Poziţia frontului este dată de ecuaţia:

x 2 ( 1 − ε) ⎡ 1 1− ε
η=ϕ= = ⎢ 1+ +
( t D0 )1 / 2 β ∆θ ⎢⎣ 3 ∆θ β ∆θ
(2.183)
1 − ε ⎛ 17 β ∆θ ⎞ ⎤
+ ⎜⎜ + ⎟⎟ + .. .⎥ .
β ∆θ ⎝ 90
2 8 ⎠ ⎦⎥

109
 Ecuaţia (2.182) se mai poate scrie şi sub forma:

⎧ ⎡ 1 − ε ⎛⎜ 1 α 2∆θ ⎞⎟ 1
⎪ ( 1 − ε) β ∆θ ⎢ 1 +
β ( θ − θi ) = β ∆θ = ln ⎨ 1 −
+ +
⎢ β ⎜3 2 ⎟ ∆θ
⎪ 2
⎢ ⎝ ⎠
⎩ ⎣
2 ( 1 − ε ) ⎛ 7 β ∆θ ⎞ 1 − ε α + 1 2 ⎤ ( 1 − ε) β ∆θ α
+ ⎜ + ⎟ − ⎥ ϕ− ϕ2 + (2.184)
∆θ 2 ⎜⎝ 180 16 ⎟⎠ β 6∆θ ⎦⎥ 2 2

( 1 − ε) β ∆θ ⎛ 1 α2 ⎞
⎜ −
⎫
⎟ ϕ3 + ...⎪⎬ .
+
2 ⎜ 12 6 ⎟ ⎪⎭
⎝ ⎠

∂ K (θ)
Pentru cazul α = 0 ( K (θ) = Ks ) termenul din ecuaţia (2.151) devine
∂z
zero, iar soluţia (2.184) ia forma:

⎧⎪ ( 1 − ε) β ∆θ ⎡ 1− ε
β ( θ − θi ) = β ∆θ = ln ⎨ 1 − ⎢1 − +
⎪⎩ 2 ⎣ 6 β ∆θ
, (2.185)
1− ε 1 2 (1 − ε ) ⎛ 7 β ∆θ ⎞ ⎤ ( 1 − ε) β ∆θ 1 3 ⎫⎪
+ + ⎜ + ⎟⎥ ϕ+ ϕ + ...⎬
β 3∆θ ∆θ 2 ⎜⎝ 180 16 ⎟⎠ ⎥⎦ 2 12 ⎪⎭

care nu diferă semnificativ în valoare de soluţia:

⎡ β ∆θ ( 1 − ε ) ⎛ 1− ε ⎞ β ∆θ ( 1 − ε ) φ 3 ⎤
β ( θ − θi ) = β ∆θ = ln ⎢1 − ⎜⎜ 1 − ⎟ ϕ+ + ...⎥ (2.186)
⎢ 2 ⎝ 6 β ∆θ ⎟⎠ 2 12 ⎥
⎣ ⎦

obţinută de Babu (1976) pentru absorbţia orizontală.

De asemenea, în cazul special D (θ) = const. şi K (θ) = Ks care implică β → 0
şi I → ∆θ , ecuaţiile (2.182) şi (2.183) conduc la soluţii care concordă cu soluţia
∂ K (θ)
exactă cunoscută pentru ecuaţia (2.151), când termenul este neglijat:
∂z
ϕ
θ0 − θ 1 1 2 2 1 3 2 1
∫ e− z
2
= / 4 dz = ϕ− φ + ϕ 5 ... (2.187)
∆t π 2 π π 12 π 160
0

110
 Figura 2.30. Profilele de umiditate măsurate şi calculate cu metoda perturbaţiilor
(ec. (2.151)) şi metoda elementului finit (Celia, Bouloutas şi Zarba, 1990).

În figura 2.30 sunt prezentate rezultatele aplicării modelului de absorbţie

(2.151) pentru un punct din bazinul Voineşti, iar în figura 2.31 soluţiile obţinute de
alţi autori pentru modelele simplificate. Se observă că soluţia ecuaţiei generale
(2.151) aproximează mai bine curba de variaţie a umidităţii solului şi confirmă
ipoteza frontului umed finit.

111
Avantajele metodei perturbaţiilor prezentată mai sus sunt următoarele:
− Calculul fiecărui termen din soluţie este direct; se evită singularităţile
prezentate în algoritmii lui Philip (1955), Knight şi Philip (1973), Parlange
(1971) şi Cisler (1974).Toţi aceşti autori folosesc integrale care sunt
divergente în θ = 0 , deoarece profilele sunt presupuse a fi infinite în
întindere.
− Din soluţiile numerice putem se poate obţine estimarea sau contribuţia
fiecărui pas succesiv. Din soluţiile sub formă integrală această operaţie este
mai dificilă.

Figura 2.31. Compararea valorilor absorbţiei verticale (infiltraţiei)

obţinute prin diferite metode.

112
 Parlange menţionează în mod special acest fapt, prezentând rezultatele lui Philip
pentru cel mai simplu caz, D = const. Este interesant că aceşti autori au discutat şi
comparat în detaliu cazul extrem , D = 1 , pentru care soluţia exactă se obţine sub
forma unei dezvoltări în serie de puteri în ϕ , precum şi în (θ − 1) , dar integralele
folosite în iteraţii devin dificil de tratat analitic după primul pas. Acest fapt nu se
întâmplă în cazul soluţiei obţinută prin metoda peturbaţiilor tot sub forma unei serii
de puteri.
Atunci când D (θ ) este un polinom în θ , cu D (0 ) = 0 , diferenţa dintre
aproximaţii este mai pronunţată. Integralele din iteraţiile soluţiilor prezentate de
autorii de mai sus conduc la funcţii transcedente, deşi generează profile de
întindere finită. Din nou se observă că metoda perturbaţiilor elimină aceste
dezavantaje.

113
 3
MODELE MATEMATICE ALE SCURGERII
PE VERSANŢI PERMEABILI

Termenul de "scurgere pe versant" (overland flow) este folosit cu referire la

scurgerea foarte puţin adâncă pe suprafeţe plane. Modelele care se vor prezenta
în acest capitol se vor referi la scurgerea în pânză subţire pe suprafeţe plane,
suprafeţe vălurite sau suprafeţe neregulate. Deoarece nu există o delimitare
precisă între scurgerea pe versant şi scurgerea din canale puţin adânci, după
cum s-a prezentat şi în capitolul introductiv, modele matematice ale scurgerii în
canale se pot folosi şi pentru descrierea scurgerii pe versant .
Aplicarea acestor modele la studiul scurgerii pe versanţi a fost începută de
Henderson şi Wooding (1964) şi continuată de Morgali şi Linsley (1965) şi
Brakensiek (1966). Cea mai completă şi riguroasă analiză este făcută de
Woolhiser şi Liggett (1967).
Modelele matematice folosite pentru simularea scurgerii pe versant se
bazează pe integrarea sistemului de ecuaţii ale afluxului de suprafaţă şi de
subsuprafaţă fără condiţii speciale de racordare pe suprafaţa de separare a celor
două mişcări. Este cunoscut faptul că aceste mişcări se interacţionează una pe
alta; astfel, mişcarea de suprafaţă este dependentă de intensitatea infiltraţiei şi
de scurgerea de suprafaţă ce se produce la nivelul suprafeţei solului. La rândul
său mişcarea de suprafaţă este dependentă de caracteristicile hidraulice ale
mişcării de suprafaţă (Ene şi Sanchez-palencia, 1973).
Analize speciale ale mişcării în zona frontierei de separaţie (Gheorghiţă, 1955,
1970, 1977) au permis demonstrarea faptului că, în general racordarea celor două
mişcări se poate face cu ajutorul unui "strat intermediar" (Ene, 1978 şi Yoshisuke,
1978) asigurând în acest fel condiţia de continuitate a componentei tangenţiale a
vitezei fluidului. Componenta normală însă prezintă un salt a cărei mărime este
determinată de debitul prin suprafaţă şi de saltul în presiune.
În acest sens Stanciu (1987, 1988), pe baza analizei mişcării în frontiera
poroasă prin analogie cu mişcarea în conducte poroase, propune un nou model
pentru mişcarea pe versant. Dacă frontiera este suficient de groasă, tensiunile
tangenţiale vor fi neglijabile în raport cu adâncimea, iar mişcarea se va produce
sub influenţa gradientului de presiune. Însă, într-o zonă mică, la interfaţa dintre
fluidul liber şi mediul poros va exista o mişcare tangenţială (pe lân gă
mişcarea din mediul poros).

115
 Schematic, sistemul versant-strat intermediar-mediu poros se prezintă în
figura 3.1.

Figura 3.1. Reprezentarea schematică a sistemului versant-strat

intermediar-mediu poros.

3.1. MODELUL SCURGERII PE VERSANŢI ÎN PREZENŢA

STRATULUI INTERMEDIAR POROS

Cercetările experimentale şi teoretice au evidenţiat că, uneori, legea lui

Darcy nu se poate extinde pentru viteze foarte mici, iar pentru viteze depăşind o
anumită limită superioară trebuie să fie luate în consideraţie abaterile de la legea
liniară, dacă se urmăreşte o descriere cât mai exactă a fenomenului. Experienţe
minuţioase au arătat că relaţia dintre mărimea gradientului presiunii şi viteză
încetează a mai fi liniară de la o anumită valoare critică a vitezei, datorită
apariţiei forţelor de inerţie, deşi mişcarea rămâne tot laminară. Turbulenţa
survine la o mărime superioară vitezei critice menţionate. Apare aici o limitare a
folosirii modelului liniar Darcy de infiltraţie când se studiază mişcarea pentru
un interval mai mare al vitezelor de infiltraţie.
Pentru a corecta această neliniaritate se va considera, în bilanţul forţelor care
acţionează în mediul poros, atât forţele de rezistenţă datorită inerţiei şi
vâscozităţii, cât şi tensiunilor tangenţiale interne.

3.1.1. ECUAŢIA DE MIŞCARE ÎN STRATUL INTERMEDIAR POROS

În aceste condiţii, ecuaţia mişcării în stratul intermediar poros de grosime δ

se poate scrie sub forma următoare:

116
 ⎛ ∂u ∂u ⎞ ∂τ
nρ ⎜ i + ui i ⎟ = −n ∂p + n ⋅ ρ ⋅ g + ij − f , (3.1)
⎜ ∂t ∂x j ⎟ ∂xi i
∂x j ri
⎝ ⎠
unde:
τ ij sunt componentele tensiunilor tangenţiale exprimate prin relaţia:

⎛ ∂u ∂u ⎞ 2 ∂u
τij = µ ⎜ i + i ⎟ − µ k δij ; (3.2)
⎜ ∂x j ∂xi ⎟ 3 ∂x k
⎝ ⎠

fri sunt componentele forţelor de rezistenţă;

gi - componentele forţei gravitaţionale;
xi - coordonatele sistemului;
ui - componentele vitezei de filtraţie;
n este porozitatea mediului poros;
ρ - densitatea fluidului;
p - presiunea;
t - timpul;
δij - simbolul lui Kronecher ( δij = 1 dacă i = j şi δij = 0 dacă i ≠ j ).

Dacă fluidul este considerat incompresibil, ecuaţia de conservare a masei

este:

∂ui
=0 . (3.3)
∂xi

Pentru mişcarea turbulentă, folosind notaţiile:

ui = ui + u'i ;
(3.4)
p = p + p' ,

unde ui şi p reprezintă componentele medii ale vitezei şi presiunii, iar u'i şi

p' sunt mărimile fluctuante, se obţin următoarele ecuaţii:

∂ui ∂ui ∂p ∂ ⎛⎜ ∂ui ⎞ f

ρ + ρ ⋅ ui =− + µ − ρ ⋅ u'i u' j ⎟ − ri
∂t ∂x j ∂xi ∂xi ⎜ ∂x j ⎟ n
⎝ ⎠
(3.5)
(i = 1,2,3)

117
în care forţele gravitaţionale ale sistemului g i au fost incluse în presiunea p .
Se poate observa că ecuaţiile (3.5) sunt identice cu ecuaţiile Reynolds
f
exceptând termenul forţei de rezistenţă − ri şi reprezintă ecuaţiile generale ale
n
mişcării turbulente în stratul intermediar poros.
În forma (3.5) ecuaţia de mişcare nu poate fi rezolvată analitic, însă
efectuând unele ipoteze privind câmpul mişcării, ecuaţia se reduce la o formă
mai uşor de rezolvat.
Considerând că mişcarea este permanentă şi uniformă se obţine ecuaţia:

∂p ∂τij f
− + − ri = 0 . (3.6)
∂xi ∂x j n

Pentru mişcarea turbulentă fiind dominante tensiunile Reynolds rezultă

τij = −ρ ⋅ ui u j , iar pentru mişcarea laminară fiind dominante tensiunile vâscoase
∂u
rezultă τij = µ i .
∂x j
Ţinând seama că u1 = u , x1 = x , frl = fr , x 2 = y şi τij = τ modelul
unidimensional de scurgere (1 − D ) este descris de ecuaţia:

∂p ∂τ f r
− + − =0 , (3.7)
∂x ∂y n

care se poate rezolva numai pentru τ şi fr cunoscute.

Expresia lui τ în cazul turbulenţei se poate asocia cu ipoteza lui Boussinesq,
care a introdus noţiunea de coeficient de vâscozitate aparentă " ε " :

du
τ = ρε , (3.8)
dy

iar forma generală a forţei de rezistenţă este:

fr ρν ρC 2
= u+ u , (3.9)
n K K
unde:
ν este vâscozitatea dinamică a fluidului;
ρ - densitatea fluidului;
K - permeabilitatea stratului intermediar poros;

118
 C - o constantă adimensională care depinde de geometria mediului poros
şi de numărul de pori pe unitatea de lungime.
Formula (3.9) derivă din ecuaţia de bilanţ al forţelor exercitate de fluid şi
mediul poros, propusă de Ward (1964) atât pentru mişcarea laminară, cât şi
pentru mişcarea turbulentă.
Muskat (1949) propune pentru mişcarea turbulentă în mediul poros
următoarea ecuaţie:
dp
= au + bu2 , (3.10)
dl

dp
în care este căderea de presiune pe unitatea de lungime, u este viteza
dl
macroscopică, iar a şi b sunt constante ale fluidului şi mediului poros.
Deci, adimensional ecuaţia pentru mişcarea laminară şi turbulentă în mediul
poros poate fi de forma:
dp
= f ( u, k , ρ, µ ) , (3.11)
dl
unde f este o funcţie de formă necunoscută, k simbolizează permeabilitatea
mediului poros, ρ reprezintă densitatea fluidului, iar µ este egal cu
vâscozitatea absolută a fluidului. Relaţia adimensională se poate scrie şi astfel:

⎡ dp ⎤
[
⎢ ⎥= u k ρ µ .
w x y z ] (3.12)
⎣ dl ⎦
Introducând unităţile fundamentale pentru masă M, lungime L, şi timp T în
ecuaţia (3.12) obţinem:

[ML−2T −2 ] = [M y+ z Lw+ 2 x −3y− zT −w− z ]. (3.13)

Rezolvând ecuaţia (3.13) pentru x, y şi z în funcţie de w obţinem:

⎛ w− 3 ⎞
dp ⎜ w 2 w −1 2 − w ⎟
= f ⎜u k ρ µ ⎟. (3.14)
dl ⎜ ⎟
⎝ ⎠
Din ecuaţiile (3.10) şi (3.14) se obţine:
w−3
dp 2 µu ρ
= ∑ Cw u k 2 ρ w −1µ 2 − w
w = C1 + C2 u2 , (3.15)
dl w =1 k k

119
în care Cw , C1, C2 sunt constante adimensionale de proporţionalitate.
Pentru viteze mici, ecuaţia (3.15) trebuie să fie identică cu ecuaţia Darcy
pentru mişcarea laminară în mediul poros:
dp µ⋅u
= , (3.16)
dl k

adică al doilea termen din ecuaţia (3.15) C2 ⋅ ρ ⋅ u2 k este numeric

nesemnificativ în raport cu primul termen C1 ⋅ µ ⋅ u k .
În acest caz rezultă că C1 = 1 , notând C 2 = C , ecuaţia (3.15) se poate scrie
sub forma:

dp µ⋅u C ⋅ ρ ⋅ u2
= + , (3.17)
dl k k
unde C reprezintă o constantă adimensională care ia aceeaşi valoare pentru tot
mediul poros.
În ecuaţia (3.17) raportul dintre al doilea termen şi primul termen este:

Cu k
CRk = ρ (3.18)
µ

sau
u k
Rk = ρ, (3.19)
µ

unde Rk este numărul Reynolds pentru mediul poros. Acest număr este folosit
în corelaţia dispersie - permeabilitate.
Pentru a determina permeabilitatea mediului poros este necesar să se rezolve
ecuaţia (3.17) după k:
2
⎡ dp ⎤
⎢ Cρu2 ± C 2ρ 2u 4 + 4µu ⎥
k=⎢ dl ⎥ . (3.20)
⎢ dp ⎥
⎢ 2 ⎥
⎢⎣ dl ⎥⎦

Pentru viteze mici, ecuaţia (3.16) rezolvată după k , conduce la soluţia:

120
 µ⋅u
k= . (3.21)
dp
dl

Pentru viteze mari, ecuaţia (3.17) poate fi aproximată prin:

dp c ⋅ ρ ⋅ u2
= , (3.22)
dl k
iar pentru k rezultă:
2
⎛ ⎞
⎜ c ⋅ ρ ⋅ u2 ⎟
k=⎜ ⎟ . (3.23)
⎜ dp ⎟
⎜ ⎟
⎝ dl ⎠
La viteze mici, ecuaţiile (3.20) şi (3.21) trebuie să conducă la rezultate
identice, iar la viteze mari, ecuaţiile (3.20) şi (3.23) trebuie să conducă, de
asemenea, la rezultate identice. Prin urmare, în ecuaţia (3.20) se va alege
soluţia:
2
⎡ dp ⎤
⎢ c ⋅ ρ ⋅ u2 + c2 ⋅ ρ2 ⋅ u4 + 4 ⋅µ ⋅ u ⎥
⎢ dl ⎥
k=⎢ ⎥ . (3.24)
⎢ 2
dp ⎥
⎢ dl ⎥
⎢⎣ ⎥⎦

De obicei, în calcule experimentale se utilizează factorul de frecare

adimensional al mediului poros, definit astfel:

dp k
fk = . (3.25)
dl u2ρ

Ţinând seama de relaţia(3.25), ecuaţia (3.16) poate fi scrisă sub forma:

1
fk = , (3.26)
Rk

iar ecuaţia (3.17) sub forma:

121
 1
fk = +C . (3.27)
Rk
Ecuaţia (3.22) pentru viteze mari este:
fk = C . (3.28)
Valoarea constantei C se determină cu (3.27) cunoscând valorile
experimentale pentru fk şi Rk .
În tabelul 3.1 se prezintă caracteristicile mediilor poroase folosite pentru
determinarea valorii constantei C. Mărimea geometrică medie a granulelor din
care este format mediul poros se notează cu Dg , iar deviaţia standard
geometrică cu σ g (Ward, 1964).

Tabelul 3.1

Caracteristicile mediilor poroase folosite pentru determinarea constantei C

Mediul Dg (cm) σg K ( cm2 ) Valoarea Rk

sticlă granulară 0,0273 1,00 0,577 ⋅ 10 −6 0,162
sticlă granulară 0,0322 1,25 0,637 ⋅ 10 −6 0,159
sticlă granulară 0,0383 1,00 1,15 ⋅ 10 −6 0400
sticlă granulară 0,0458 1,00 1,87 ⋅ 10 −6 0,146-0,695
sticlă granulară 0,0545 1,00 2,62 ⋅ 10 −6 0,238-0,886
nisip 0,0625 1,24 2,98 ⋅ 10 −6 0,150-0,467
cărbune activ granular 0,0610 1,23 3,26 ⋅ 10 −6 0,176-0,618
nisip 0,126 1,33 13,6 ⋅ 10 −6 0,135-1,59
cărbune activ granular 0,114 1,24 20,2 ⋅ 10 −6 0,175-1,70
pietriş 0,188 1,22 29,8 ⋅ 10 −6 0,293-2,81
cărbune (antracit) 0,236 1,43 33,7 ⋅ 10 −6 0,590-3,70
cărbune (antracit) 0,442 1,26 127 ⋅ 10 −6 2,22-3,90
pietriş 0,504 1,15 169 ⋅ 10 −6 1,84-2,58
cărbune (antracit) 0,882 1,36 354 ⋅ 10 −6 5,59-7,30
pietriş 0,921 1,16 526 ⋅ 10 −6 5,54-7,66
pietriş 1,61 1,12 1800 ⋅ 10 −6 14,4-18,1

122
 Permeabilităţile mediilor poroase prezentate în tabelul 3.1 au fost
determinate în mod grafic din relaţia 1 / k , în funcţie de v ⋅ ρ / µ . Relaţia este
liniară, iar valoarea unde intersectează axa 1 / k este adevărata permeabilitate a
mediului poros.
În tabelul 3.2 se prezintă limitele pertinente de variaţie ale variabilelor din
ecuaţiile de mai sus.

Tabelul 3.2

Limitele de variaţie ale variabilelor pertinente

Limite Raportul
Simbolul Unităţi de măsură Minimă Maximă MAX/MIN
(MIN) (MAX)
dp / dl dyne pe cm2 /cm 238 28400 86,5
fk adimensional 0,597 8,38 14,0
k cm2 0,577 ⋅ 10 −6 1800 ⋅ 10 −6 3120
Dg cm 0,0273 1,61 59,0
Rk adimensional 0,122 18,1 148
u cm/s 0,439 6,37 14,5
µ 0,847 ⋅ 10 −2 1,39 ⋅ 10 −2 1,64
poise-ul (Kgf ⋅ s/ m 2 )
ρ 0,996 1,000 1,00
gr/ cm3
σg adimensional 1,00 1,43 1,43

Valoarea calculată a constantei C este C = 0,550 , iar deviaţia standard a lui

C este σc = ±0,024 . Relaţia dintre fk şi Rk pe baza a 47 de puncte experimen-
tale este prezentată în figura 3.2. De asemenea sunt prezentate şi ecuaţiile
(3.26), (3.27) şi (3.28). Graficul pune în evidenţă buna concordanţă a datelor
experimentale cu cele obţinute cu ecuaţia (3.17).
Din cele prezentate mai sus rezultă că ecuaţia pentru mişcarea laminară şi
turbulentă în mediu poros se poate scrie sub forma:

dp µ⋅u 0,550 ⋅ ρ ⋅ u2
= + . (3.29)
dl k k
Permeabilitatea mediului poros poate fi determinată cu ecuaţia următoare,
chiar dacă parametrii sunt determinaţi în alte condiţii decât cele ale mişcării
laminare:

123
 Figura 3.2. Relaţia dintre factorul de frecare fk şi numărul Reynolds Rk .

2
⎡ dp ⎤
⎢ 0,550 ⋅ ρ ⋅ u2 + 0,302 ⋅ ρ 2 ⋅ u 4 + 4 ⋅ µ ⋅ u ⎥
⎢ dl ⎥
k=⎢ ⎥ . (3.30)
⎢ 2
dp ⎥
⎢ dl ⎥
⎢⎣ ⎥⎦

De asemenea, valoarea numărului Reynolds pentru mediul poros determinată

cu ecuaţia (3.19) este satisfăcătoare pentru caracterizarea mişcării în mediul
poros.
Revenind la ecuaţia (3.7) şi înlocuind vâscozitatea aparentă, ε , din ecuaţia
(3.8) cu expresia:
ε = b ⋅ l ⋅ ( us − u1 ) = b ⋅ l ⋅ u0 , (3.31)

unde:
b este o constantă de proporţionalitate;
l - lungimea caracteristică a stratului intermediar;
us - viteza de suprafaţă;
ul - viteza mişcării în mediu poros în absenţa forţelor tangenţiale
⎛ ∂τ ⎞
⎜ = 0⎟ ,
⎜ ∂y ⎟
⎝ ⎠

se obţine următoarea ecuaţie pentru mişcarea în stratul intermediar poros:

124
 ρ ⋅ b ⋅ l ( us − u1 )
d 2u
dy2
= ρ
ν
k
( u − u1 ) +
ρC 2
u − u12 ( ) (3.32)
k
sau:

ρ ⋅ b ⋅ l ⋅ u0
d 2u
dy 2
= ρ
ν
k
( u − u1 ) +
ρC 2
u − u12 , ( ) (3.33)
k
unde u este viteza de filtraţie.
Viteza ul se obţine rezolvând ecuaţia (3.17) scrisă sub forma următoare:

ρ ⋅ u*2 ρ⋅ν C ⋅ ρ ⋅ u2
= u+ , (3.34)
2h k k

ρ ⋅ u*2
unde dp / dl s-a înlocuit cu expresia , iar µ cu ρ ⋅ ν .
2h
Expresia vitezei ul se poate scrie sub forma:

ν 1 ν2
2 k 2
u1 = − + + u , (3.35)
2C k 2 C2 k h ⋅ C *

unde u* este viteza de frecare pe suprafaţa versantului.

Ecuaţia de mişcare în stratul intermediar poate fi făcută adimensională
folosind notaţiile:
u = U ⋅ u* , u1 = U1 ⋅ u* , u0 = U0 ⋅ u* şi y = l⋅ξ , (3.36)

unde L este lungimea caracteristică.

În baza notaţiilor de mai sus ecuaţia (3.33) se pate scrie sub forma:

bU 0 d 2U α ˆ ˆ 2
= U +U , (3.37)
β dξ 2 β

unde:

ν⋅l l⋅C
Uˆ = U − U1, α = + 2β ⋅ U1, β = . (3.38)
k ⋅ u* k

Condiţiile la limită sunt de forma următoare:

125
 du
τ = τ0 = ρ ⋅ ε pentru y =0,
dy
(3.39)
du
τ = ρ⋅ε =0 pentru y→∞.
dy

În forma adimensională,condiţiile la limită (3.39) se pot scrie astfel:

dU 1
= pentru ξ=0;
dξ bU 0
(3.40)
dU
=0 pentru ξ→∞,
dξ

care implică Uˆ = 0 pentru ξ → −∞ .

dU dS dS dU dS
Dacă notăm S = , atunci = =S şi, ţinând seama că
dξ dξ dU dξ dU
dU dUˆ
= , ecuaţia (3.37) se poate scrie sub forma:
dξ dξ
bU 0 dS 2 α ˆ ˆ 2
= U +U . (3.41)
2β dUˆ β

Efectuând integrarea ecuaţiei (3.41) folosind condiţiile la limită rezultă:

bU 0 2 α ˆ 2 Uˆ 3
S = U + . (3.42)
2β 2β 3

Viteza de suprafaţă U 0 se poate obţine din ecuaţia (3.42) înlocuind

1
S= , conform primei condiţii la limită din (3.40):
bU0

1 2β
= αU 02 + U 03 . (3.43)
bU 0 3

Soluţia ecuaţiei (3.43) se poate obţine printr-o procedură iterativă la

calculator. Ecuaţia (3.42) se poate scrie şi sub forma următoare, ţinând seama că
dUˆ
S= :
dξ

126
 bU0 dUˆ α Uˆ
= Uˆ + . (3.44)
2β dξ 2β 3

Această ecuaţie poate fi integrată şi se obţine următoarea soluţie:

⎡⎛ Uˆ α⎞
1/ 2
α⎤
⎢⎜ + ⎟ − ⎥
2β ⎢ ⎜⎝ 3 2β ⎟⎠ 2β ⎥ 2β
ln ⎢ ⎥ + D= ξ . (3.45)
α ⎢⎛ Uˆ α ⎞
1/ 2
α⎥ bUˆ
0
⎢ ⎜⎜ + ⎟ + ⎥
⎢⎣ ⎝ 3 2β ⎟⎠ 2β ⎥⎦

Valoarea constantei de interpolare D poate fi determinată din condiţiile

ξ = 0, Uˆ = Uˆ 0 ; soluţia pentru determinarea vitezei în frontiera poroasă devine:

⎧⎡ ˆ ⎡⎛ Uˆ α ⎞1 / 2 α ⎤ ⎫
α⎤
1/ 2
⎪ ⎢⎛⎜ U α ⎞⎟ ⎢⎜ + ⎟ + ⎥ ⎪⎬ −
ln ⎨ + − ⎥
⎢ ⎜ 3 2β ⎟ 2β ⎥ ⎢⎜⎝ 3 2β ⎟⎠ 2β ⎥ ⎪
⎪ ⎣⎝ ⎠ ⎦ ⎣ ⎦⎭
⎩
(3.46)
⎧⎡ ˆ ⎫
α⎤ ⎡⎛ Uˆ α⎤
1/ 2 1/ 2
⎪ ⎢⎛⎜ U0 α ⎞⎟ α⎞
⎢⎜ 0 + ⎟ + ⎥ ⎪⎬ =
α
− ln ⎨ + − ⎥ ξ.
⎢ ⎜ 3 2β ⎟ 2β ⎥ ⎢⎜⎝ 3 2β ⎟⎠ 2β ⎥ ⎪ bUˆ
⎪ ⎣⎝ ⎠ ⎦ ⎣ ⎦⎭ 0
⎩

În figura 3.3 se prezintă distribuţia vitezelor în frontiera poroasă, calculate cu

ecuaţia de mai sus comparativ cu vitezele măsurate cu metoda trasorilor radioactivi.

Figura 3.3. Distribuţia vitezelor măsurate şi calculate în frontiera poroasă.

127
 Ecuaţiile (3.32) sau (3.33) pun în evidenţă interacţiunea dintre mişcarea din
mediul poros şi mişcarea de suprafaţă.

3.1.2. ECUAŢIA DE MIŞCARE PE SUPRAFAŢA VERSANTULUI

Pentru a obţine ecuaţia de mişcare a fluidului pe suprafaţa versantului se va

presupune că tensiunile tangenţiale variază liniar cu grosimea stratului de
curgere:
τ = τ0 ( 1 − y / h) , (3.47)

iar lungimea de amestec l poate fi exprimată în zona de racordare a celor două

mişcări (mişcarea de suprafaţă şi mişcarea din mediul poros) prin relaţia:
l = χ ⋅ y' , (3.48)

unde χ = 0,4 este constanta Karman, iar y ' este adâncimea curgerii în stratul
intermediar.
Folosind ecuaţia (3.48) şi expresia variaţiei tensiunii tangenţiale τ într-un
punct la distanţa y de perete după teoria lui Karman, pentru calculul vâscozităţii
aparente ε se obţine relaţia:

ε = χ ⋅ y'⋅u* ( 1 − y / h) . (3.49)

Din combinarea ecuaţiilor (3.8), (3.47) şi (3.49) rezultă:

du
ρ ⋅ χ ⋅ u* ⋅ y' = τ0 . (3.50)
dy

Admiţând că dy = dy' , iar τ 0 = ρ ⋅ u*2 , ecuaţia (3.50) se poate scrie sub

forma:
u dy'
du = * (3.51)
χ y'

sau, prin integrare, sub forma următoare:

u
u = * ln y'+ C . (3.52)
χ

Constanta de integrare C poate fi determinată din condiţiile la limită pentru

viteza de suprafaţă:

128
 u = us pentru y' = δ . (3.53)

Înlocuind în ecuaţia (3.52) constanta C astfel obţinută, rezultă ecuaţia

mişcării sub forma:
u
u − u s = * ln ( y ' / δ ) . (3.54)
χ

Ecuaţia (3.54) va fi folosită la determinarea vitezei de suprafaţă când se

cunoaşte valoarea lui δ şi a vitezei de frecare, u* , pe suprafaţa versantului.
Valoarea grosimii stratului intermediar δ se determină din condiţia egalităţii
vâscozităţii aparente pentru modelele de curgere de suprafaţă şi de curgere prin
mediul poros pe frontiera de separare a celor două mişcări.
Din ecuaţiile (3.31) şi (3.49), pentru y' = δ (y = 0 ) se obţine relaţia:

b⋅l
δ=
χ ⋅ u*
[ us − u1 ]. (3.55)

Viteza medie de suprafaţă se obţine din ecuaţia (3.54), prin integrare, pentru
domeniul mişcării de pe versant:

u ⎡h + δ ⎛ h + δ ⎞ δ⎤
u = us + * ⎢ ln ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 − ⎥ (3.56)
χ ⎣⎢ h ⎝ h ⎠ h ⎥⎦

sau, ţinând seama de (3.31) :

u ⎡h + δ ⎛ h + δ ⎞ δ⎤
u = u0 + u1 + * ⎢ ln ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 − ⎥ . (3.57)
χ ⎢⎣ h ⎝ h ⎠ h ⎥⎦

Dacă în ecuaţia (3.57) se împarte fiecare termen cu u* şi se notează

u u u
U= , U0 = 0 şi U1 = 1 , se obţine următoarea formă pentru ecuaţia de
u* u* u*
mişcare:

1 ⎡h + δ ⎛ h + δ ⎞ δ⎤
U = U0 + U1 + ⎢ ln ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 − ⎥ . (3.58)
χ ⎢⎣ h ⎝ h ⎠ h ⎥⎦

Introducând factorul de frecare f se poate scrie relaţia:

129
 u 8
U= = (3.59)
u* f
sau:

8 1 ⎡h + δ ⎛ h + δ ⎞ δ⎤
= U0 + U1 + ⎢ ln ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 − ⎥ . (3.60)
f χ ⎣⎢ h ⎝ h ⎠ h ⎦⎥

Din formula (3.60) se observă că factorul de frecare f depinde de viteza u1

din stratul intermediar δ , de viteza u0 pe suprafaţa versantului, de viteza de
frecare pe suprafaţa ver santului u* şi, bineînţeles, de grosimea stratului
intermediar poros δ .
Pentru scurgerea pe versant, cum se prezintă în figura 3.4, ecuaţiile de
continuitate şi mişcare în forma Darcy-Weisbach se scriu astfel:
∂h ∂ (Uh) Uh
+ = q ( x, t ) + ; (3.61)
∂t ∂x L− x

8g
U= S0 h ; (3.62)
f

(
ρ ⋅ b ⋅ l us − u1
d 2u
dy 2
) ν
= ρ ( u − u1 ) +
k
ρC 2
k
u − u12 , ( ) (3.63)

unde:
h este adâncimea scurgerii;
L - lungimea versantului;
S0 - panta versantului;
u - viteza de filtraţie;
q ( x, t ) = i ( x, t ) − f ( x, t ) reprezintă excesul de ploaie ( i ( x , t ) este
intensitatea ploii, iar f (x, t ) este
intensitatea infiltraţiei);
ceilalţi parametrii au fost definiţi anterior.
Pentru cazul general există relaţia:

U = α (h) ⋅ hn−1 , (3.64)

130
 Figura 3.4. Reprezentarea schematică a scurgerii de pe versant.

unde:
⎧⎪ 1 ⎡h + δ ⎛ h + δ ⎞ δ ⎤ ⎫⎪
α(h) = gS0 ⎨ U0 + U1 + ⎢ ln ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 − ⎥ ⎬ . (3.65)
⎪⎩ χ ⎣⎢ h ⎝ h ⎠ h ⎦⎥ ⎪⎭

Deci expresia lui α (h ) include parametrii mişcării din stratul intermediar

poros şi interacţiunea acestora cu mişcarea de suprafaţă.

3.1.3. MODELUL CONVERGENT DISTRIBUIT CU PARAMETRUL α VARIABIL

Modelele de scurgere pe versant propuse de Brakensiek (1967), Woolhiser

(1969), Woolhiser şi alţii (1970), Eagleson (1972), Singh (1974), (1975) se
bazează pe următoarele ecuaţii:
∂h ∂ (Uh)
+ = q ( x, t ) , (3.66)
∂t ∂x

Q = U ⋅ h = α ⋅ hn , (3.67)

unde parametrul α este considerat constant.

Pentru a înlătura acest inconvenient s-a propus divizarea suprafeţei bazinului
în suprafeţe elementare cu geometrie diferită pe care parametrul α ia valori
diferite. Aceste încercări au condus la reprezentări schematice complexe ale
bazinului şi, implicit, la creşterea timpului de calcul pentru a face ca modelele
să fie operaţionale.
În general, modelele scurgerii pe versant se pot clasifica în patru grupe:

131
1. modele de scurgere pe versant convergente (fig. 3.5);
2. modelul de scurgere Wooding (fig. 3.6);
3. modelul cu secţiune compusă (fig. 3.7);
4. modelul cascadă (fig. 3.8).

Figura 3.5. Modelul convergent de scurgere pe versant.

Figura 3.6. Modelul de scurgere Wooding.

132
 Figura 3.7. Modelul cu geometrie compusă.

Figura 3.8. Modelul cascadă.

Aceste modele cu grad variabil de abstractizare geometrică a bazinului sunt

fie de tip global, fie cvasi-distribuite depinzând de caracterizarea parametrului
α . Modelul cascadă are cel mai mare grad de abstractizare şi deci este mult mai
realist. Geometria reţelei de elemente în cascadă poate fi aşa de complexă încât
să reprezinte perfect geometria bazinului. Parametrul α fiind variabil de la un
element de suprafaţă la altul, modelul în cascadă este cvasi-distribuit.
Din cercetările efectuate în laborator şi în natură asupra dinamicii scurgerii
pe versant s-a observat că rugozitatea suprafeţei are o influenţă mai mare asupra
procesului de formare a scurgerii decât geometria şi deci se poate renunţa la
luarea în calcul a unor configuraţii geometrice complexe ale bazinului dacă
parametrul α variază continuu în spaţiu. Aşa cum s-a demonstrat mai sus
conceptul parametrului α variabil nu este artificial, ci el rezultă din dinamica
scurgerii pe versanţi permeabili.

133
 Modelul care se va dezvolta în continuare se bazează pe conceptul
parametrului α variabil pentru o geometrie a bazinului de tip convergentă.
Înlocuind ecuaţia (3.64) în ecuaţia de continuitate (3.61), se obţine ecuaţia
generală a modelului sub forma:

∂h ∂h ∂α (h) α ( h) ⋅ h n
+ n ⋅ α (h) ⋅ hn−1 + hn = i ( x, t ) − f ( x, t ) + . (3.68)
∂t ∂x ∂x L− x
Intensitatea filtraţiei pe unitatea de suprafaţă f ( x , t ) este dependentă de
adâncimea scurgerii h, în sensul următor:

f (x , t ) > 0 dacă h (x , t ) > 0 ;

(3.69)
f ( x, t ) = 0 dacă h (x , t ) = 0 .

De asemenea, se va presupune că este îndeplinită şi condiţia:

i (x , t ) > f (x , t ) pentru 0≤t ≤T şi 0 ≤ x ≤ L (1 − r ) , (3.70)

unde:
i (x , t ) este aportul din ploaie pe unitatea de suprafaţă a versantului;
T - durata ploii;
L - lungimea versantului;
r - gradul de convergenţa;
x şi t sunt coordonatele spaţiului şi timpului.
Condiţiile la limită sunt:

h ( x , 0) = 0 pentru 0 ≤ x ≤ L(1 − r ) ;
(3.71)
h ( 0, t ) = 0 pentru 0≤t ≤T .

Ecuaţia (3.68) se poate scrie şi sub forma:

∂h ∂h ∂α (h) α ( h) ⋅ h n
= − α (h) ⋅ n ⋅ hn−1 − hn + i ( x, t ) − f ( x, t ) + . (3.72)
∂t ∂x ∂x L− x
Pentru rezolvarea ecuaţiei (3.72) se va folosi schema Lax-Wendroff, care a
fost folosită cu mult succes în multe probleme de modelare a scurgerii pe
versanţi. Înainte de a scrie ecuaţia în diferenţe finite va fi dezvoltată funcţia
h (x , t + ∆t ) în serie Taylor:

134
 ∂h (∆t ) 2 ∂ 2h
h ( x, t + ∆t ) = h ( x, t ) + ∆t + + HOT , (3.73)
∂t 2 ∂t 2

unde cu HOT s-au notat termenii de ordin superior.

În continuare se va diferenţia ecuaţia (3.72) în raport cu t şi va rezulta:

∂ 2h ∂ ⎛ ∂h ⎞ ∂α (h) ∂h
= − α ( h ) ⎜⎜ n ⋅ hn −1 ⎟⎟ − n ⋅ h n −1 +
∂t 2 ∂x ⎝ ∂t ⎠ ∂x ∂t
(3.74)
∂ α (h) ⋅ n ⋅ hn −1 ∂h
+ [ i ( x, t ) − f ( x, t )] + .
∂t L− x ∂t

Înlocuind ecuaţiile (3.72) şi (3.74) în ecuaţia (3.73) se obţine:

⎡ ∂h ∂α (h)
h ( x, t + ∆t ) = h ( x, t ) + ∆t ⎢ − nα (h)hn−1 − hn + i ( x, t ) −
⎣ ∂x ∂x

α (h) ⋅ hn ⎤ (∆t ) 2 ⎡ ∂ ⎛ n −1
∂h ⎞
− f ( x, t ) + ⎥+ ⎢ − α (h) ⎜⎜ n ⋅ h ⎟− (3.75)
L− x ⎥ 2 ⎢⎣ ∂x ⎝ ∂t ⎟⎠
⎦

∂ α ( h) ∂h ∂ α (h) ⋅ n ⋅ hn−1 ∂h ⎤
− n ⋅ hn−1 + [ i ( x, t ) − f ( x, t )] + ⎥
∂x ∂t ∂t L− x ∂t ⎥
⎦

Ecuaţia (3.75) se poate scrie şi sub forma :

⎡ ∂hn ∂α (h)
h ( x , t + ∆t ) = h ( x , t ) + ⎢ − α ( h ) − hn + i ( x, t ) −
⎢⎣ ∂x ∂x

α ( h) h n ⎤ ⎧⎪ 2 n n −1 ⎡ ∂α (h) α (h) ⎤ ⎪⎫
− f ( x, t ) + ⎥ ⎨ ∆t + (∆t ) ⎢− + +
(L − x )⎥⎦ ⎬⎪⎭
h
L − x ⎦⎥ ⎪⎩ 2 ⎣ ∂x

(∆t ) 2 ⎧ ∂ [ i ( x, t ) − f ( x, t )] ∂ ⎡ n−1 ⎛
⎜ − α ( h)
∂h n
+ ⎨ − α ( h) ⎢ nh − (3.76)
2 ⎩ ∂t ∂h ⎢ ⎜ ∂x
⎣ ⎝

∂α (h) α ( h) h n ⎞ ⎤
− hn + i ( x, t ) − f ( x, t ) + ⎟⎥ .
∂x L − x ⎟⎥
⎠⎦

135
 Folosind schema cu diferenţe finite prezentată în figura 3.9 şi notaţia
q (x, t ) = i (x, t ) − f (x , t ) , ecuaţia (3.76) se poate scrie sub forma următoare:

hij+1
⎧
( ) ( ) n ⎤⎥ − (hi ) n ⎛⎜ αij +1 − αij −1 ⎞⎟ + qi + αij (hij ) n ⎫⎪ ⋅
⎡ i n
⎪ i ⎢ h j + 1 − h j −1
i
= hij + ⎨− α j
⎪
⎩
⎢
⎣⎢
2 ∆x ⎥
⎦⎥
j ⎜
⎝
2 ∆x ⎟
⎠
j
( L − x ij ) ⎬⎪⎭
(∆t ) 2 i
( ) n−1 ⎢⎢ α j +12∆− xα j −1 + ( Lα−jx i )⎥⎥ ⎪⎬ + (∆2t )
⎧ ⎡ i i i ⎤⎫ 2 ⎧⎪ qij+1 − qij
⎪
⋅ ⎨ ∆t + n hj ⎨ −
⎪⎩ 2 ⎪⎩ ∆t
⎣ j ⎦ ⎪⎭

⎡
− ⎢ αij
n hij +1
⋅
( ) n−1 + (hij ) n−1 ⎛⎜ − αij +1 + αij ⋅ (hij +1 ) n − (hij ) n + qij +1 + qij −
⎜
⎣ ∆x 2 ⎜ 2 ∆x 2
⎝

( hij +1 ) + ( hij ) αij +1 − αij αij +1 + αij ( hij +1 ) + ( hij ) ⎞

n n n n
2 ⎟
−
2
⋅ +
∆x
⋅
2
⋅
2 ( ) ⎟−
2 L − x j +1 + x j ⎟
i i
⎠

− αij
n (⋅ hij ) n−1 + (hij −1 ) n−1 ⎛⎜ − αij + αij −1 ⋅ (hij ) n − (hij −1 ) n −
⎜
∆x 2 ⎜ 2 ∆x
⎝

(hij ) + ( hij −1 ) αij − αij −1 qij + qij −1

n n
− ⋅ + +
2 ∆x 2

αij + αij −1 (⋅ hij ) n + ( hij −1 ) n ⋅ 2

⎞⎤⎫
⎟⎥⎪
+
2 2 (
2 L − x ij + x ij −1 ) ⎟⎥⎬ .
⎟⎥⎪
⎠⎦⎭
(3.77)

Figura 3.9. Schema explicită în diferenţe finite.

136
 Dacă se presupune că adâncimea scurgerii urmează să fie determinată în N
noduri ale schemei cu diferenţe finite, atunci adâncimea în nodurile
j = 1,2,..., (N − 1) se va calcula cu ecuaţia (3.77) în raport cu următoarele
condiţii la limită:

h (0, t ) = 0, h (x , t ) = 0 . (3.78)

Ecuaţiile (3.78) reprezintă condiţiile pentru o suprafaţă iniţială uscată.

Schema cu diferenţe finite folosită în ecuaţia (3.77) este explicită, de ordinul
doi şi cu un singur pas. Adâncimea scurgerii pe limita aval a domeniului
( j = N ) poate fi calculată cu o schemă de ordinul unu. În acest caz se poate
scriem ecuaţia:
∂h
h ( x, t + ∆t ) = h ( x, t ) + ∆t . (3.79)
∂t
Înlocuind ecuaţia (3.68) în ecuaţia (3.79) se obţine:

⎡ ∂hn ∂α(h) α ( h) h n ⎤
h ( x , t + ∆t ) = h ( x , t ) + ∆t ⎢ − α ( h ) −h n + q ( x, t ) + ⎥ . (3.80)
⎢⎣ ∂x ∂x (L − x ) ⎥⎦
Dacă ecuaţia (3.80) este scrisă în diferenţe finite se obţine:

hiN+1 = hiN
⎡
+ ∆t ⎢ − α N
i
( ) (
h i n − hi
N N −1
n
) ( )
− hiN
n α N − α N −1
i i
+
⎢ ∆x ∆x
⎣
(3.81)
αi hi
+ qiN + N Ni ⎥ .
( ) n⎤

L − xN ⎥
⎦
Aceste scheme numerice pot fi combinate cu soluţiile analitice, într-o
manieră asemănătoare celei folosite pentru obţinerea soluţiilor hibride (Singh,
1974, 1975).
Schema în diferenţe finite Lax-Wendroff este una dintre cele mai utilizate
scheme numerice pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale de tip hiperbolic
folosite în modelarea scurgerii de suprafaţă.
Stabilitatea este esenţială pentru convergenţa schemei cu diferenţe finite,
deoarece o schemă instabilă introduce mici erori în metoda de calcul, erori care
se răsfrâng şi asupra soluţiei.
În continuare se va prezenta analiza stabilităţii liniare pentru schema Lax-
Weendroff. Această analiză presupune că instabilităţile apar în primul rând în

137
regiuni mici ale domeniului, astfel încât coeficienţii derivatelor sunt funcţii fără
singularităţi şi pot fi consideraţi ca fiind constanţi în aceste regiuni. În acest caz
ecuaţia (3.68) se poate scrie sub forma liniarizată:

∂h ∂h ∂α (h) α (h) hh n−1

+ nα (h) h n−1 + hh n−1 = q ( x, t ) + , (3.82)
∂t ∂x ∂x L− x

unde h este o constantă. Atunci în orice punct ( j, k ) soluţia numerică h kj este

egală cu soluţia adevărată h ( j∆x , k∆t ) plus un termen eroare εkj adică:

h kj = h ( j∆x, k∆t ) + ε kj . (3.83)

Sistemul (3.82) şi (3.83) fiind liniar, este suficient să se considere numai un

termen în dezvoltarea Fourier pentru termenul eroare. Deci expresia pote fi
scrisă:
N = ε exp [ i ( Mσ∆x + Nγ∆t )] ,
εM (3.84)
0

unde:
ε0 este o constantă;
σ şi γ sunt numărul de unde în spaţiu şi timp;
i = −1 .
Se presupune că erorile sunt perturbaţii adăugate la soluţia sistemului liniar,
iar dacă se va extrage soluţia exactă se va obţine următoarea ecuaţie diferenţală
pentru termenul eroare, ε :

∂ε ∂ε ∂α (h) α (h) εh n−1

+ nα (h) h n−1 + εh n−1 = . (3.85)
∂t ∂x ∂x L− x

Dacă se introduc notaţiile:

⎡ ∂α (h) α (h) ⎤
f ( x ) = h n−1 ⎢ − ⎥ ;
⎣ ∂x L− x⎦
(3.86)
g( x ) = nα (h) h n−1 ,

ecuaţia (3.85) poate fi scrisă sub forma simplificată:

138
 ∂ε ∂ε
+ g( x ) + εf ( x ) = 0 . (3.87)
∂t ∂x
Se pot scrie următoarele relaţii:
∂ε ∂ε
= −g ( x) − εf ( x ) ; (3.88)
∂t ∂x

∂ 2ε ∂ ⎡ ∂ε ⎤ ⎡ ∂ε ⎤
= −g ( x ) ⎢ − g ( x ) − εf ( x )⎥ − f ( x ) ⎢ − g( x ) − εf ( x )⎥ =
∂t 2 ∂x ⎣ ∂x ⎦ ⎣ ∂x ⎦
(3.89)
⎡ ∂ 2 ε ∂ε ∂ε ⎤ ⎡ ∂ε ⎤
= g( x ) ⎢ g ( x ) + g'( x ) + f ( x ) + εf '( x )⎥ + f ( x ) ⎢ g ( x ) + εf ( x )⎥ .
∂x 2 ∂x ∂x ∂x
⎣⎢ ⎦⎥ ⎣ ⎦

Dacă se dezvoltă în serie Taylor funcţia ε ( x, t + ∆t ) se obţine:

∂ε (∆t ) 2 ∂ 2ε
ε ( x, t + ∆t ) = ε ( x, t ) + ∆t + + O ( ∆t N ) . (3.90)
∂t 2 ∂t 2

Înlocuind relaţiile (3.88) şi (3.89) în dezvoltarea în serie (3.90) şi neglijând

termenii de ordin superior O ( ∆t N ) se obţine:

2 ⎧ ⎡
⎡ ∂ε ⎤ (∆t ) ⎪ ⎢
∂ 2ε
+
ε ( x, t + ∆t ) = ε ( x, t ) − ∆t ⎢ g( x ) + εf ( x )⎥ + ⎨ g ( x) g ( x )
∂x ⎢ ∂x 2
⎣ ⎦ 2 ⎪
⎩ ⎣
(3.91)

∂ε ∂ε ⎤ ⎡ ∂ε ⎤ ⎫⎪
+ g'( x ) + f ( x ) + εf '( x )⎥ + f ( x ) ⎢ g ( x ) + εf ( x )⎥ ⎬ .
∂x ∂x ⎦ ⎣ ∂x ⎦ ⎪⎭

Dezvoltarea (3.91) poate fi scrisă sub forma simplificată:

⎡ (∆t )2 ⎤ ⎡ ∂ε ⎤
ε ( x , t + ∆t ) = ε ( x , t ) + ⎢ − ∆t + f ( x )⎥ ⋅ ⎢ g ( x ) + εf ( x )⎥ +
⎢⎣ 2 ⎥⎦ ⎣ ∂x ⎦
(3.92)
(∆t ) 2 ⎧⎪ ∂ 2ε
∂ε ⎫⎪
+ g ( x ) ⎨ g ( x ) 2 + [ g' ( x ) + f ( x ) ] + εf ' ( x )⎬ .
2 ⎪⎩ ∂x ∂x ⎪⎭

139
 Expresia (3.92) scrisă în schema cu diferenţe finite Lax-Wendroff are forma:

⎡ (∆t )2 ⎤ ⎡ ε kj +1 − ε kj −1 ⎤
ε kj +1 = ε kj + ⎢ − ∆t + f ( x )⎥ ⋅ ⎢ g ( x ) + ε kj f ( x )⎥ +
⎢⎣ 2 ⎥⎦ ⎢⎣ 2∆x ⎥⎦

(∆t )2 ⎧⎪ ε kj +1 − 2ε kj + ε kj −1
+ g ( x) ⎨ g ( x) + (3.93)
2 ⎪⎩ (∆x )2
ε kj +1 − ε kj −1 ⎫
+ [ g'( x ) + f ( x )] + εkj f '( x )⎪⎬ .
2∆x ⎪⎭

Considerând M = N = 0 în punctul ( j, k ) , fără a se pierde în generalitate,

rezultă:

ε kj +1 = ε 0 exp (i ⋅ γ ⋅ ∆t ), ε kj = ε 0 ,
(3.94)
ε kj −1 = ε 0 exp ( −i ⋅ σ ⋅ ∆x ), ε kj +1 = ε 0 exp (i ⋅ σ ⋅ ∆x ) .

Înlocuind aceste expresii în (3.93) şi împărţind cu ε 0 se obţine:

⎡ (∆t )2 ⎤ ⎡ eiσ∆x − e −iσ∆x ⎤

eiγ∆t ⎢
= 1 + − ∆t + f ( x )⎥ ⋅ ⎢ g ( x ) + f ( x )⎥ +
⎢⎣ 2 ⎥⎦ ⎢⎣ 2∆x ⎥⎦

(∆t )2 ⎧⎪ eiσ∆x − 2 + e −iσ∆x

+ g( x ) ⎨ g( x ) + (3.95)
2 ⎪⎩ (∆x )2
eiσ∆x − e −iσ∆x ⎫
+ [ g'( x ) + f ( x )] + f '( x )⎪⎬ .
2∆x ⎪⎭

Folosind formulele lui Euler:

eiσ∆x = cos (σ∆x ) + i sin (σ∆x ) ;

(3.96)
e −iσ∆x = cos (σ∆x ) − i sin (σ∆x ) ,

expresia (3.95) se poate scrie astfel:

140
 ⎡ (∆t ) 2 ⎤ ⎡ sin (σ∆x ) ⎤
eiγ∆t = 1 + ⎢ − ∆t + f ( x )⎥ ⋅ ⎢ig ( x ) + f ( x )⎥ +
⎢⎣ 2 ⎥⎦ ⎣ ∆x ⎦
(3.97)
(∆t ) 2 ⎧⎪ g ( x ) i sin (σ∆x ) ⎫⎪
+ g ( x) ⎨ [ 2 cos(σ∆ x ) − 2 ] + [ g' ( x ) + f ( x )] + f ' ( x ) ⎬.
2 ⎪⎩ (∆x ) 2 ∆x ⎪⎭

Pentru stabilitate, cantitatea e iγ∆t trebuie să fie în interiorul cercului unitate

din planul complex. Partea reală a expresiei (3.97) este dată de formula:

⎡ (∆t ) 2 ⎤
{ }
Re eiγ∆t = 1 + ⎢ − ∆t + f ( x )⎥ ⋅ f ( x ) +
⎢⎣ 2 ⎥⎦
(3.98)
2
⎛ ∆t ⎞ g ( x ) ⎧⎪ f ' ( x ) ⎫⎪
+ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎨ g ( x ) [ 2 cos ( σ∆x ) − 2] + ⎬
⎝ ∆x ⎠ 2 ⎪⎩ (∆x ) 2 ⎪⎭
iar partea imaginară de formula:

⎡ ∆t (∆t ) 2 ⎤
{
Im eiγ∆t = ⎢ − + } f ( x )⎥ ⋅ [ g ( x ) sin (σ∆x )] +
⎢⎣ ∆x 2∆x ⎥⎦
(3.99)
(∆t ) 2
+ g ( x ) sin (σ∆x ) [ g'( x ) + f ( x )] .
∆x
Ridicând la pătrat părţile reale şi imaginare ((3.98) şi (3.99)) şi eliminând
termenii care au valori mici, în special cei care sunt de ordinul O (∆t ) , se obţine
criteriul de stabilitate sub forma:

2
⎡ ⎛ ∆t ⎞ 2 [ g ( x )] 2 ⎤ ⎡ ∆t ⎤
2
⎢1 + ⎜ ⎟ ( 2 cos θ − 2) + ⎢ g ( x ) sin θ⎥ ≤ 1 , (3.100)
⎥
⎢ ⎜⎝ ∆x ⎟⎠ 2 ⎥ ⎣ ∆x ⎦
⎣ ⎦

unde θ = σ∆x .
Considerând conditiile cele mai critice se vor calcula valorile expresiei din
membrul stâng al inecuaţiei (3.100) (tab. 3.3).

141
 Tabelul 3.3

Criteriile de stabilitate

Nr. θ = σ∆x sin θ cos θ Criteriul

crt.
1 0 0 1 1 ≤1
1 0 2 4
⎛ ∆t ⎞ ⎛ ∆t ⎞
2 π/2 1 − [g ( x )] 2 ⎜⎜ ⎟ + [g( x )] 4 ⎜ ⎟ ≤ 1
⎟ ⎜ ∆x ⎟
∆
⎝ ⎠x ⎝ ⎠
0 -1 2 4
⎛ ∆t ⎞ ⎛ ∆t ⎞
3 π 1 − 4 [ g( x )] 2 ⎜⎜ ⎟ + 4 [ g( x )] 2 ⎜
⎟
⎟
⎜ ∆x ⎟ ≤1
⎝ ∆x ⎠ ⎝ ⎠
-1 0 2 4
⎛ ∆t ⎞ ⎛ ∆t ⎞
4 3π / 2 1 − [ g( x )] 2 ⎜⎜ ⎟ + [g ( x )] 4 ⎜
⎟
⎟
⎜ ∆x ⎟ ≤1
⎝ ∆x ⎠ ⎝ ⎠

Deci, criteriul de stabilitate pentru soluţia numerică a ecuaţie modelului

prezentat mai sus (3.77) este satisfăcut atunci când:
2
⎛ ∆t ⎞ ∆t
⎜⎜ g ( x ) ⎟⎟ ≤ 1, g ( x ) ≤1 (3.101)
⎝ ∆x ⎠ ∆x

sau:
∆t
∆x
[
≤ n ⋅ α (h) ⋅ h n −1 ]−1 . (3.102)

Inecuaţia (3.102) arată că punctul ( j , k + 1) trebuie să fie în interiorul zonei

determinată de linia din punctul ( j − 1, k ) în punctul ( j + 1, k ) . Deci schema
Lax-Wendroff este stabilă în condiţiile (3.101).

3.1.4. APLICAREA MODELULUI PENTRU BAZINE NATURALE

Modelul scurgerii pe versant de tip convergent distribuit a fost aplicat pentru

două subbazine din bazinul hidrografic Valea cu Drum-Aldeni. Primul subbazin
are o suprafaţă de 17,12 ha, iar cel de al doilea o suprafaţa de 52,42 ha şi sunt
acoperite cu culturi agricole.
Tipul de sol caracteristic zonei unde sunt amplasate cele două subbazine este
cernoziom cenuşiu-levigat, iar distribuţia acoperirii solului se prezintă astfel:
47,6% arabil, 23,8% păşune, iar 28,5% livezi.

142
 Temperatura medie anuală este de 10,5°C şi variază între -14°C în februarie
şi 20,5°C în iulie.
Precipitaţia medie anuală este de 500 mm, iar regimul de scurgere este
nepermanent, având o scurgere medie anuală de 0,6 l /s.
Datele de intrare în model sunt reprezentate de ploaie, infiltraţie, iar datele
de ieşire sunt debitele de apă sub formă de hidrograf al scurgerii.
Excesul de ploaie q (x , t ) = i (x , t ) − f (x , t ) constituie input-ul în model.
Conceptul de exces de ploaie este discutabil, fiind mai mult artificial decât o
realitate. Procesele ploaie, infiltraţie şi scurgere apar concomitent în natură, iar
considerarea simultană a acestor procese complică modelarea scurgerii. Din
această cauză mulţi cercetători, deşi recunosc că noţiunea de exces de ploaie
este artificială, o folosesc în modelele ploaie-scurgere.
În modelul de faţă infiltraţia f (x, t ) va fi determinată cu ecuaţia lui Philip
(ec. 2.111) scrisă sub forma:

f = A + B ⋅ t −1 / 2 , (3.103)

unde f este intensitatea infiltraţiei, t este timpul, iar A şi B sunt parametri dependenţi
de caracteristicile solului şi de condiţiile iniţiale de umiditate a solului.
Aceşti parametri variază de la o ploaie la alta pentru acelaşi bazin şi de la un
bazin la altul pentru aceeaşi ploaie. Totuşi, parametrul A este considerat ca fiind
echivalent cu infiltraţia permanentă şi este determinat în funcţie de
caracteristicile fizice ale solului. Parametrul B este considerat variabil, fiind
funcţie de intensitatea ploii şi condiţiile iniţiale de umiditate a solului.
Un alt punct important al modelării scurgerii de pe suprafaţa versantului este
reprezentarea geometrică a acestuia. Obiectivul acestei reprezentări este
transformarea geometriei bazinului natural într-o geometrie simplă având
răspunsul hidrologic similar.
Reprezentarea geometrică a celor două subbazine studiate se prezintă în
figurile 3.10 şi 3.11.

Figura 3.10. Reprezentarea geometrică a bazinului Valea Mărăcine.

143
 Figura 3.11. Reprezentarea geometrică a bazinului Valea cu Drum.

Din figura 3.5 se observă că geometria secţiunii convergente are patru

parametri geometrici: L (1 − r ) , r, θ şi S 0 unde L (1 − r ) este lungimea scur-
gerii, S 0 este panta, r este parametrul referitor la gradul de convergenţă, iar θ
este unghiul interior. Datorită simetriei radiale, θ nu are efect asupra
caracteristicilor răspunsului bazinului, însă este necesar pentru delimitarea
suprafeţei, fiind dependent de L şi r. Geometria secţiunii convergente are câteva
proprietăţi interesante:
1. Din punct de vedere al sistemului discret de segmente elementare este
analog cu sistemul de rezervoare neliniare inegale în cascadă.
2. Răspunsul reprezentării este similar cu cel al planelor în cascadă de
mărime descrescătoare.
3. Convergenţa poate fi considerată ca fiind concentraţia scurgerii în
punctul de închidere al bazinului.
Deoarece suprafaţa bazinului este cunoscută trebuie să se determine numai
doi parametri: L (1 − r ) şi r. Pe baza studiilor efectuate de Singh (1974),
parametrul L (1 − r ) poate fi considerat egal cu proiecţia orizontală cea mai
lungă din cel mai îndepărtat punct al bazinului până în punctul de închidere. De
asemenea, parametrul r poate fi luat egal cu 0,01 şi astfel harta topografică a
bazinului va fi suficientă pentru a transforma geometria naturală într-o
geometrie simplă.
După cum se observă şi din figurile 3.10 şi 3.11, geometria secţiunilor
convergente a fost descompusă într-un număr de 10 segmente. Pentru fiecare
segment panta ponderată este determinată din harta topografică.

144
 Pentru fiecare bazin s-au ales două seturi de ploaie-scurgere. Un set a fost
folosit pentru optimizarea parametrilor modelului şi este numit set de
optimizare, iar cel de al doilea a fost folosit pentru predicţia hidrografului
scurgerii.
În figurile 3.12 şi 3.13 sunt prezentate hidrografele prognozate pentru cele
două bazine studiate. Analiza comparativă a hidrografului prognozat cu cel
măsurat evidenţiază modul cum modelul convergent distribuit prognozează
distribuţia scurgerii în timp.

Figura 3.12. Simularea scurgerii pentru bazinul Valea Mărăcine.

Figura 3.13. Simularea scurgerii pentru bazinul Valea cu Drum.

145
 Luând în considerare simplicitatea modelului convergent distribuit se poate
considera că simularea formei hidrografului este foarte bună, unele
neconcordanţe datoreându-se algoritmului de optimizare a parametrilor şi
modului de fundamentare fizică a acestora.
Deci, modelul poate fi folosit pentru prognoza debitului maxim al viiturii, a
timpului de creştere şi a caracteristicilor formei hidrografului.

3.2. MODELUL UNIDIMENSIONAL DE TIP FIZIOGRAFIC.

Modelul de tip fiziografic, elaborat de Stanciu, Blidaru şi Drăgoi (1976), se

bazează pe conceptul că numai luând în consideraţie dinamica elementelor de
bilanţ hidric în fiecare punct din bazin se poate sesiza procesul real al scurgerii.
Modelul presupune determinarea hidrografului scurgerii pentru suprafeţe
elementare şi integrarea tuturor acestor hidrografe pentru întreg bazinul.

Figura 3.14. Schema logică a modelului unidimensional de tip fiziografic.

146
 Conceptul formării scurgerii superficiale pe un element de suprafaţă al
bazinului considerat constă în divizarea ciclului scurgerii în mai multe
componente. Fiecare din aceste componente poate fi incorporată independent în
modelul general.
Componentele bilanţului de apă utilizate în modelul matematic sunt: ploaia,
intercepţia, acumularea de suprafaţă, infiltraţia şi scurgerea superficială.
Modelul, cum se vede şi din schema logică prezentată în figura 3.14, se
poate cupla cu modulele referitoare la scurgerea subterană şi scurgerea de
aluviuni.
Reprezentarea geometrică a bazinului hidrografic într-un număr finit de
elemente de suprafaţă (fig. 3.15) se face astfel încât parametrii hidrologici
importanţi (intensitatea ploii, intensitatea infiltraţiei, mărimea şi direcţia pantei,
acoperirea cu vegetaţie) să fie constanţi în interiorul fiecărui element (pot însă
varia într-o manieră complet nerestrictivă între elementele adiacente).

Figura 3.15. Divizarea bazinului în elemente de suprafaţă.

Scurgerea în interiorul fiecărui element se produce pe direcţia liniei de cea

mai mare pantă a elementului respectiv. Acest procedeu presupune divizarea
debitului în două componente, funcţie de divizarea suprafeţei elementului
(fig. 3.16) de direcţia cu cea mai mare pantă. Din această cauză modelul se
poate defini ca model bidimensional hibrid.

Figura 3.16. Condiţii ale scurgerii de suprafaţă în interiorul unui element.

147
 3.2.1. ECUAŢIILE MODELULUI

Ecuaţiile modelului se obţin din ecuaţiile generale ale mişcării în condiţii

particulare:
- mişcare unidimensională,
- neglijarea termenilor inerţiali,
- mişcarea se produce sub acţiunea forţei de frecare.
În aceste condiţii simplificate ecuaţiile modelului se scriu sub forma:

∂h ∂q
+ = i( x , t ) − f ( x , t ) ;
∂t ∂x
(3.104)
q = qx + qy = K ⋅ (cos θ + sin θ) h m +1 ,

unde:
q x şi q y sunt debitele în direcţia x şi y;
K este coeficient care depinde de pantă şi rugozitatea suprafeţei,
θ - unghiul format pe suprafaţa elementului de direcţia cu cea
mai mare pantă;
i - intensitatea ploii;
f - intensitatea infiltraţiei;
m - exponent funcţie de gradul de turbulenţa al scurgerii (în ge-
neral m = 0,67 ).
Pentru integrarea componentelor bilanţului de apă pe elementul de suprafaţă
se foloseşte ecuaţia:
dV
I −O= , (3.105)
dt

unde:
I reprezintă intrările în elementul de suprafaţă;
O - ieşirile din element;
V - volumul apei acumulate pe element şi este disponibil pentru
scurgere.
Debitul pentru elementul de suprafaţă se calculează cu formula:

q = u ⋅ h ⋅ ∆x + v ⋅ h ⋅ ∆x = K'⋅ h m +1 , (3.106)

148
unde:
K ' = K ⋅ ∆x ⋅ (cos θ + sin θ ) , (3.107)
h este adâncimea medie a scurgerii pe versant;
∆x - dimensiunea elementului de suprafaţa pentru o reţea pătratică;
u şi v sunt vitezele în direcţia x, respectiv y.
Pentru calculul infiltraţiei se foloseşte formula Holtan şi Overton scrisă sub
forma:
B
⎛S−F⎞
f = fc + A ⎜ ⎟ , (3.108)
⎜ Tp ⎟
⎝ ⎠
unde:
f este capacitatea de infiltraţie la un moment dat t;
fc - capacitatea finală (infiltraţia stabilizată) de infiltraţie;
S - capacitatea de acumulare a apei în stratul de sol activ care
participă la formarea scurgerii superficiale;
F - volumul total infiltrat;
Tp - porozitatea totală a stratului de sol activ;

A şi B sunt constante care se determină experimental.

Constantele A şi B au fost determinate prin metoda celor mai mici pătrate,
corelând valorile ( f − fc ) cu valorile (S − F ) / Tp obţinute pe cale experimentală
cu ajutorul infiltrometrului mobil.
Datorită condiţiilor simplificatoare impuse la elaborarea modelului, acesta
poate fi considerat ca o aproximaţie de ordinul 1 (model bidimensional hibrid) a
modelului matematic bidimensional de formare a scurgerii pe versant.

3.2.2. TESTAREA MODELULUI PE VERSANT ŞI BAZINE MICI

Rezultatele testării modelului pe suprafeţe versant cuprinse între 300-

5000 m 2 şi în bazine mici cu suprafeţe cuprinse între limitele de 2,55-9,9 km 2 ,
se prezintă în tabelul 3.4.
Aşa cum rezultă şi din acest tabel, la testarea modelului pe versanţi s-a
obţinut o bună concordanţă între hidrografele observate şi cele calculate
(simulate), straturile calculate situându-se în limitele de abatere de
-14% ÷ +6%, iar debitele în limitele de –19,4% ÷ +22% (fig. 3.17- fig. 3.19).

149
 Tabelul 3.4

Rezultatele testării modelului pe versant şi bazine mici

Nr. Bazinul F Q0 h0 α0 Qs hs αs
crt. (Parcela versant) (mm) (mm)
1 Parcela 30*10 m 300m2 85 mm/oră 11,9 0,53 88 mm/oră 10,3 0,46
2 Parcela 60*10 m 600 m2 53 mm/oră 30,1 0,58 65 mm/oră 31,8 0,62
3 Parcela 90*10 m 900 m2 32 mm/oră 17,4 0,38 38 mm/oră 18,6 0,41
4 Versant 100*50 m 5000 m2 13,5 mm/oră 8,9 0,48 11,4 mm/oră 7,7 0,42
5 Bărbuleţ-b.h. Moeciu 2,55 km2 2,8 m3/s 24,8 0,53 1,8 m3/s 17,6 0,37
6 Grohotiş-b.h. Moeciu 3,40 km2 3,8 m3/s 35,0 0,65 2,25 m3/s 28,0 0,44
7 Valea lui Ion-b.h.Suha 6,6 km2 10 m3/s 29,7 0,66 6,6 m3/s 23,2 0,52
8 V. Ursului-b.h. Suha 6,85 km2 9,2 m3/s 28,8 0,65 6,1 m3/s 23,6 0,54
9 Arşiţa-b.h. Suha 7,5 km2 10,8 m3/s 66,0 0,71 6,7 m3/s 48,4 0,52
10 Făgeţel-b.h. Trotuşul 9,9 km2 4,75 m3/s 30,0 0,46 3,0 m3/s 25,6 0,39
superior

Notaţiile folosite în tabelul 3.4 sunt următoarele:

F este suprafaţa versantului sau bazinului;

Q0 - debitul măsurat;
h0 - stratul măsurat;
α0 - coeficientul de scurgere măsurat;
Qs - debitul simulat;
hs - stratul viiturii simulate;
αs - coeficientul de scurgere al viiturii simulate.

150
 2
Figura 3.17. Simularea scurgerii de suprafaţa pe parcela de 300 m
(O - hidrograful observat, S - hidrograful calculat).

Figura 3.18. Simularea scurgerii de Figura 3.19. Simularea scurgerii de

2 2
suprafaţa pe parcela de 600 m . suprafaţa pe parcela de 900 m .
(O - hidrograful observat, S - hidrograful simulat).

151
 Pentru bazine mici, concordanţa între hidrografele observate şi cele calculate
este necorespunzătoare, abaterile dintre debitele maxime simulate şi cele
observate fiind cuprinse între -34% şi -41%, iar abaterile între straturile scurse
calculate şi observate sunt cuprinse între -15% şi -29%. Aceste diferenţe se
explică prin structura simplă a modelului în comparaţie cu procesul complicat al
scurgerii din bazine cu o reţea de drenaj bine dezvoltată şi prin faptul că în
structura modelului nu este inclus şi routing-ul prin albie.
Din analiza senzitivităţii făcută de Stanciu, Blidaru şi Drăgoi (1978) asupra
celor 4 parametri ai modelului (fig. 3.20 - fig. 3.23) a rezultat că cea mai mare
pondere asupra procesului de scurgere, cu excepţia ploii, o are infiltraţia,
condiţionată în principal de umiditatea iniţială din stratul de sol. Urmează ca
pondere: coeficientul de rugozitate, stocarea de suprafaţă şi intercepţia. În ceea
ce priveşte influenţa celorlalţi parametri, adâncimea maximă a denivelărilor de
la suprafaţa terenului (DIRM) şi stratul acumulat în depresiunile solului (PIT)
au o influenţă mică asupra volumului şi formei hidrografului.
În tabelul 3.5 sunt prezentate limitele de variaţie ale parametrilor modelului
obţinute în urma testării în bazinele hidrografice selecţionate.

Tabelul 3.5
Limitele de variaţie ale parametrilor modelului obţinute în urma testării
în bazinele hidrografice selecţionate

Nr.
Parametrul Limitele de variaţie
crt.
1 Umiditatea anterioară - ASM 47 - 75% (din umiditatea de
saturaţie)
2 Coeficientul de rugozitate - RN 0,08 – 0,16
3 Grosimea stratului de sol - DINF 5 - 18 cm
4 Adâncimea maximă a denivelărilor de pe 2 - 10 cm
suprafaţa solului - DIRM
5 Grosimea stratului de apă acumulat în 0,5 – 1,5 mm
depresiuni - PIT

Parametrul cel mai important din ecuaţia de infiltraţie este infiltraţia finală
(stabilizată), fc , care pentru bazinele studiate , precum şi parametrii A şi B, au
avut valorile din tabelul 3.6.
Pe baza rezultatelor testării se consideră oportună utilizarea modelului
fiziografic numai pentru calculul scurgerii pe versanţi şi pentru diferite variante
de amenajare a acestora. Modelul funcţionează bine pentru faza de scurgere
laminară pe versant şi mai puţin pentru mişcarea turbulentă.

152
Figura 3.20. Hidrograful scurgerii pe versant obţinută
prin variaţia parametrului ASM.

Figura 3.21. Hidrograful scurgerii pe versant obţinută

prin variaţia parametrului RN.

153
Figura 3.22. Hidrograful scurgerii pe versant obţinută
prin variaţia parametrului PIT.

Figura 3.23. Hidrograful scurgerii pe versant obţinută

prin variaţia parametrului DINF.

154
 Tabelul 3.6
Parametrii ecuaţiei de infiltraţie

Nr. crt. Bazinul fc (mm/min) A B

1 Voineşti 0,18 – 0,74 1,84 2,25

2 Balinteşti 0,16 – 0,58 1,92 2,12
3 Suha 0,20 – 0,52 1,74 2,05
4 Moeciu 0,10 – 0,21 1,64 1,84
5 Trotuş 0,20 – 0,46 1,70 1,95

3.3. MODELUL HIDRODINAMIC COMPLEX

AL SCURGERII PE VERSANŢI

Procesul ploaie-scurgere în bazine mici, datorită regimului laminar-turbulent

şi adâncimii mici de scurgere este mult mai greu de descris prin proceduri
hidraulice simple.
Factorii fizico-geografici: intensitatea şi durata precipitaţiilor, textura şi tipul
de sol, reflectate prin capacitatea de infiltrare, condiţiile anterioare de umiditate,
densitatea şi tipul de vegetaţie, precum şi particularităţile topo-grafice,
incluzând numărul şi mărimea depresiunilor de pe suprafaţă, panta şi lungimea
versantului, produc variaţii mari în timp şi spaţiu asupra carac-teristicilor
hidraulice ale scurgerii.
Pentru cercetarea procesului formării scurgerii la scara bazinelor mici a fost
necesară desfăşurarea unei activităţi hidrometrice complexe şi detaliate asupra
componentelor ciclului hidrologic: precipitaţii, intercepţie, evapotranspiraţie,
scurgere de suprafaţă, hipodermică şi subterană, umiditatea solului etc.
Volumul mare de date obţinute în real life pentru aceste bazine a permis
obţinerea unor relaţii de generalizare pentru principalii parametri ai scurgerii şi
pentru verificarea unor ipoteze teoretice privind formarea scurgerii (Stanciu şi
Zlate, 1987, a). De asemenea, acest fond de date a permis şi modelarea
întregului ciclu hidrologic sau doar a unor componente printr-o gamă variată de
modele hidrologice (Stanciu, 1984; Stanciu şi Zlate, 1987, b).
Modelul care se prezintă în lucrare se bazează pe aplicarea principiilor
conservării masei şi impulsului pentru descrierea proceselor hidrologice de la
suprafaţă şi din sol, cuprinzând mai multe submodele corespunzătoare
diferitelor niveluri de acumulare a apei: intercepţia, scurgerea de pe versant şi
din albie, zona nesaturată şi zona saturată (Stanciu şi Ene, 1988).
Schema bloc a modelului cu principalele submodele se prezintă în figura
3.24.

155
 Figura 3.24. Schema bloc a modelului hidrodinamic.

3.3.1. ECUAŢIILE MODELULUI

Mişcarea pe versant se obţine în ipoteza că stratul vegetal care acoperă

suprafaţa versanţilor poate fi aproximat cu un strat poros cu o permeabilitate şi
porozitate mare.

Considerând că toată cantitatea de ploaie netă intră în stratul poros şi

folosind ecuaţia de continuitate şi legea lui Darcy se obţine următoarea ecuaţie
de mişcare:
∂ 2h ⎛ ∂h ⎞ ∂h ∂h
Kh 2 + K ⎜⎜ − sin θ ⎟⎟ −γ = r − fi , (3.109)
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x ∂t

156
în care:
K este coeficientul de permeabilitate;
h - adâncimea scurgerii;
θ - unghiul de înclinare a versantului;
x - distanţa măsurată din partea amonte a versantului spre baza lui;
t - timpul;
γ - porozitatea;
r - rata ploii nete;
fi - rata infiltraţiei.

Mişcarea din zona nesaturată este descrisă de ecuaţia:

∂θ ∂ ⎡ ∂θ ⎤ ∂K (θ)
= ⎢ D(θ) ⎥ − + Sk (θ) , (3.110)
∂t ∂z ⎣ ∂z ⎦ ∂z
unde:
θ este conţinutul de umiditate;
D (θ ) - difuzibilitatea:
K (θ ) - permeabilitatea;
Sk (θ) reprezintă fie fluxul fi prin suprafaţa solului în zona
nesaturată, fie evaporaţia E p .

Condiţiile la limită pe suprafaţa solului ( z = 0 ) sunt:

∂θ
r − Ep = − K − D pentru r − E p < fi ;
∂z
(3.111)
θ = θmax pentru fi ≤ r − E p .
Soluţia ecuaţiei (3.110) se foloseşte şi pentru determinarea ratei infiltraţiei
f (t ) în funcţie de conţinutul de umiditate θ :
L
dθ ( z, t )
f (t ) = ∫ dt
dz . (3.112)
0
Pentru t < t max, f (t ) = r (t ) , iar pentru t > t max,
f (t ) < r (t ) ( t max este timpul
la care θ = θ max ). În fiecare dintre cazuri, f (t ) pentru z = 0 va fi egală cu rata
scurgerii calculată cu formula Darcy:

157
 ⎡ ∂h ( 0, t ) ⎤
f (t ) = − K ⎢ − 1⎥ , (3.113)
⎣ ∂z ⎦

unde h este presiunea din stratul de sol.

De asemenea, ecuaţia (3.110) se foloseşte şi pentru descrierea mişcării în
zona rădăcinilor plantelor înlocuind pe Sk (θ) cu expresia (Fedees ş.a, 1976):
Sk (θ) = 2 ⋅ E p ⋅ S(θ) / ( Z ⋅ Smax ) , (3.114)

unde:
S (θ ) este cantitatea de apă consumată de plante;
S max - cantitatea maximă de apă existentă în zona rădăcinilor;
Ep - evapotranspiraţia;
Z - adâncimea rădăcinilor.
Scurgerea de suprafaţă (hipodermică) se modelează prin analogie cu teoria
difuziei. Pornind de la ecuaţia de continuitate şi de mişcare de tip Darcy, se
obţine următoarea ecuaţie:

∂q
∂t
=
D0 ∂ 2 q
γ ∂x 2
−
C0 ∂q C0
+
γ ∂x γ i
f − fp( ) , (3.115)

unde:
h0 şi u 0 reprezintă adâncimea şi viteza curgerii faţa de care se efectuează
liniarizarea ecuaţiei;
q este debitul;
fi - infiltraţia;
fp - percolaţia;
I0 - panta stratului de sol;
C0 = 3 / 2u0
D0 = h0u0 / 2 I0

Scurgerea subterană este obţinută prin integrarea ecuaţiei:

∂H ∂ ⎡ ∂H ⎤ ∂K ( H )
C(H ) = ⎢K (H ) − + εi , (3.116)
∂t ∂z ⎣ ∂z ⎥⎦ ∂z

158
unde:
εi reprezintă percolaţia ( f p ) din zona nesaturată ( i = 1 ) sau schimbul
prin capilaritate (- f p ) în zona nesaturată ( i = 2 );
K (H ) este conductivitatea hidraulică;
H - nivelul apei;
z - adâncimea;
∂θ
C( H ) = .
∂H
Mişcarea apei în râu este descrisă prin ecuaţiile:

∂Ω ∂Q
+ = r⋅B + q− F ;
∂t ∂x
(3.117)
1 ∂h 2 / 3
Q= I− R Ω ,
n ∂x

unde:
Ω este aria secţiunii transversale corespunzătoare adâncimii h;
Q - debitul care se scurge prin secţiune;
r - rata ploii nete;
B - lăţimea râului;
q - debitul de pe versant;
F - infiltraţia în malurile râului;
n - coeficientul de rugozitate;
R - raza hidraulică,
I - panta albiei râului.

3.3.2. REZOLVAREA NUMERICĂ A ECUAŢIEI MODELULUI

Pentru rezolvarea numerică a ecuaţiilor modelului se foloseşte metoda

explicită cu diferenţe finite "Lax - Wendroff", care este stabilă, convergentă şi
mult mai rapidă, după cum s-a menţionat şi anterior.
Pe baza reţelei de carouri (∆xi , ∆t ) vor fi definite încă trei distanţe nodale
ajutătoare, care vor fi folosite pentru a completa distanţa nodală de bază ∆xi .
Pentru orice nod interior :

159
 ∆' xi =
1
( ∆xi + ∆xi +1 ) ;
2

∆ " xi =
1
( ∆xi + ∆xi −1 ) ; (3.118)
2
1 ⎡ ⎤
⎢ ∆xi + ( ∆xi +1 + ∆xi −1 )⎥ .
1
∆'" xi =
2 ⎣ 2 ⎦
Dacă se notează cu U variabila din ecuaţiile modelului, derivatele în
diferenţe finite se exprimă astfel:

⎛ ∂U ⎞ Ui +1 − Ui −1
⎜⎜ ⎟⎟ ≈ ;
⎝ ∂x ⎠i 2∆'" xi

⎛ ∂U ⎞ U − Ui
⎜⎜ ⎟⎟ ≈ i +1 ; (3.119)
⎝ ∂x ⎠i +1 / 2 ∆' xi

⎛ ∂U ⎞ U − Ui −1
⎜⎜ ⎟⎟ ≈ i ,
⎝ ∂x ⎠i −1 / 2 2 ∆" xi

iar pentru derivata în raport cu timpul:

∂U U − Ut
≈ t +1 . (3.120)
∂t ∆t

De asemenea, algoritmul de calcul numeric presupune dezvoltarea în serie

Taylor a variabilei U în punctul ( x, t + ∆t ) :
2
∂U ∂ U ∆t 2
U ( x, t + ∆t ) = U ( x, t ) + ∆t + + O ( ∆t 3 ) ,
∂t ∂t 2 2

unde O ( ∆t 3 ) reprezintă aproximaţia de ordin superior.

3.3.3. APLICAREA MODELULUI

Modelul a fost aplicat pentru simularea scurgerii în bazinul experimental

Voineşti atât pe întregul bazin, cât şi pentru simularea scurgerii pe parcelele de
scurgere.

160
 Volumul de date disponibile (scurgeri lichide de suprafaţă, subsuprafaţă şi
subterană, precipitaţii, umiditatea solului, evapotranspiraţia etc.) a permis
obţinerea de relaţii pentru determinarea parametrilor ecuaţiilor de mişcare şi
precizarea condiţiilor la limită şi iniţiale, în special pentru procesul de infiltraţie.
Astfel, pentru conductivitatea hidraulică K şi conţinutul de umiditate a
solului θ s-au obţinut relaţii de forma:
K α aθS
K = S n, θ = , (3.122)
α+h a + hm
unde:
h este presiunea apei din sol măsurată în coloană de apă;
Ks - conductivitatea hidraulică la saturaţie;
α , n, a şi m sunt parametri determinaţi analitic ( θ s este umiditatea la
saturaţie).
Simularea distribuţiei umidităţii în sol se prezintă în figura 3.25, iar
rezultatele simulării pentru scurgerea totală de la parcela de bilanţ de 300 m 2
pentru ploaia din 27 iulie 1981 se prezintă în figura 3.26.
Din analiza hidrografelor observate şi simulate pentru parcelele de scurgere
cu suprafaţa de 300 m 2 , 600 m 2 şi 900 m 2 , precum şi de pe întreg
bazinul (F =1,2 km 2 ), a rezultat că modelul simulează bine procesul ploaie-
scurgere pentru bazine mici şi versanţi (fig. 3.27).
Pentru aplicarea modelului în bazine unde nu se dispune de date asupra
parametrilor scurgerii hipodermice şi subterane este necesară efectuarea unor
cercetări speciale de descompunere a hidrografelor în componente: de suprafaţă,
subsuprafaţă şi subterană, precum şi determinarea pe cale experimentală a
profilelor de umiditate, a nivelului apelor subterane şi a proprietăţilor fizice ale
solului.
Experimentele numerice cu ajutorul modelului hidrodinamic au permis şi
evidenţierea unor particularităţi ale formării scurgerii pe versanţi şi în bazine
mici referitoare la contribuţia principalelor componente ale procesului circu-
laţiei apei în natură.
Modelul hidrodinamic complex contribuie la dezvoltarea modelării
matematice în raport cu datele măsurate în bazine experimentale şi adaptarea
acestora la posibilităţile de calcul, ţinând seama de configuraţia terenului şi
generalizarea rezultatelor sub formă de caracteristici globale necesare
determinării parametrilor scurgerii mixte în bazine mici.

161
 Figura 3.25. Simularea distribuţiei umidităţii în sol.

Axat în principal pe descrierea mişcării apei în sol şi respectarea continuităţii

procesului ploaie-scurgere-infiltraţie, modelul permite efectuarea de simulări ale
scurgerii pe perioade lungi de timp, limitarea în suprafaţa de aplicabilitate fiind
dictată în principal de datele observate folosite şi de condiţiile de izotropie a
mediului.

162
Figura 3.26. Scurgerea observată (____) şi scurgerea simulată (-----)
2
cu modelul hidrodinamic pe parcela de 300 m .

163
 Figura 3.27. Scurgerea observată (____) şi scurgerea simulată (---)
cu modelul hidrodinamic pe bazinul Voineşti.

3.4. MODELUL BIDIMENSIONAL AL SCURGERII DE SUPRAFAŢĂ

PE VERSANŢI PERMEABILI

Elaborarea modelelor scurgerii de suprafaţă care iau în considerare

variabilitatea caracteristicilor bazinului de recepţie şi interacţiunea factorilor
meteorologici şi hidrologici pe suprafaţa solului înseamnă o trecere la un nou
nivel calitativ în cercetarea proceselor hidrologice. Pentru unele probleme hidro-
logice, un astfel de detaliu în descrierea proceselor, având o informare mete-
orologică şi hidrologică standard, poate fi un plus, însă în următorii ani trebuie să
ne aşteptăm la o mărire însemnată a posibilităţilor de măsurare la suprafaţă a
caracteristicilor hidrometeorologice. Principalele perspective sunt legate de
metodele de măsurare la distanţă (măsurători radar, fotogrametrie, prelucrarea
informaţiei satelitare). Modelele spaţiale permit asimilarea mai eficientă a datelor
din măsurătorile de suprafaţă şi, în acelaşi timp, vor mări substanţial sfera de
probleme pentru care se poate realiza folosirea practică a modelelor.
Atât în elaborarea modelelor spaţiale de formare a scurgerii, cât şi în
elaborarea modelelor de scurgere a apei pe suprafaţa bazinului de recepţie, sunt
posibile două abordări. Prima este bazată pe schematizarea bazinului de receptie
sub forma unei serii de suprafeţe elementare, pentru care se pot folosi modelele
unidimensionale. În cea de a doua abordare, modelele includ descrieri
bidimensionale, cel puţin ale unor procese hidrologice. Se admite că prima din

164
abordări este comodă atunci când valoarea determinantă în formarea hidro-
grafului scurgerii o are propagarea prin sistemul de albii bine evidenţiat. În
general, folosirea modelelor bidimensionale este de preferat, datorită
posibilităţilor reproducerii mai detaliate a particularităţilor bazinului de recepţie
şi asigurarea unei precizii mai mari a calculelor. Totuşi, se are în vedere faptul
că mărirea dimensionalităţii modelelor măreşte cu mult timpul de calcul şi
necesită o informare cât mai completă.
Prima încercare de elaborare a modelului de formare a scurgerii, bazat pe
ecuaţiile bidimensionale ale scurgerii pe versanţi, a fost făcută de Demidov şi
Koren (1977), în ipoteza că limita bazinului de recepţie subteran coincide cu
limita bazinului de recepţie de suprafaţă, iar apele subterane hidraulic nu sunt
legate de curgerea din albia râului. Pentru integrarea numerică a ecuaţiilor
scurgerii pe versanţi şi a transportului de umiditate s-au folosit scheme cu
diferenţe finite explicite. Pasul de integrare în spaţiu s-a luat egal cu 40 m, în
adâncime de 0,1 m, iar în timp de la 120 la 600 s.
Kuciment şi Trubihin (1977) au propus modelul de formare a scurgerii bazat
pe următorul sistemul de ecuaţii bidimensionale pentru scurgerea apei pe
suprafaţa bazinului şi ecuaţia transportului vertical de umiditate:
∂h ∂qx ∂q y
+ + = R− I ; (3.123)
∂t ∂x ∂y
Ch 3 / 2i x Ch 3 / 2i y
qx = , qy = ; (3.124)
grad ⋅ η grad ⋅ η
∂θ ∂ ⎡ ∂θ ⎤ ⎡ ∂θ ⎤
= ⎢ D (θ) − K (θ)⎥ , I = ⎢ − D (θ) + K (θ)⎥ . (3.125)
∂t ∂z ⎣ ∂z ⎦ ⎣ ∂z ⎦ Z=0
Bazinul de recepţie a fost schematizat sub forma unei reţele dreptunghiulare,
iar reţeaua de râuri prin canale cu aceeaşi lăţime (10 m). Mişcarea apei în canale
s-a calculat după ecuaţiile undei cinematice pentru cazul unidimensional.
Precipitaţiile şi nivelele apelor subterane s-au considerat aceleaşi pentru întregul
bazin de recepţie. Coeficientul de difuzie şi conductivitatea hidraulică s-au
calculat cu relaţiile:

D(θ) = D0 (θ − 0,1) 2
(3.126)
K (θ) = K0 (θ − 0,1) 2 .

165
Condiţiile la limită au fost luate de forma:
- la suprafaţa solului ( z = 0 ):

∂θ
R = − D (θ) + K Z=0 dacă R<I ; (3.127)
∂z

θ(0, t ) = θ max dacă R>I; (3.128)

- la limita inferioară ( z = 1 ):

θ (1, t ) = θmax (3.129)

Rezultatele acestor cercetări, în care s-a propus algoritmul de calcul al

scurgerii bidimensionale în cazul bazinului de recepţie cu topografie complexă,
s-au folosit pentru formularea matematică a unui model de scurgere pe bazin.

3.4.1. DEDUCEREA SISTEMULUI DE ECUAŢII

ŞI ALGORITMUL DE REZOLVARE NUMERICĂ

Ecuaţiile de mişcare a fluidelor incompresibile pe suprafaţa unui bazin

hidrografic sunt obţinute prin medierea ecuaţiilor hidrodinamice Navier-Stokes
şi ecuaţia de continuitate pe direcţia axei verticale Oz, perpendiculară pe
suprafaţa solului (fig. 3.28).
Ecuaţia de continuitate pentru fluidul incompresibil este:
∂u ∂v ∂w
+ + =0 , (3.130)
∂x ∂y ∂z

unde u = u (x , y, z, t ) , v = v (x , y, z, t ) şi w = w (x , y, z, t ) sunt componentele

vitezei pe direcţia axelor x, y şi z.
Pentru a integra ecuaţia (3.130) pe o secţiune paralelă la axa Oz trebuie să se
cunoască condiţiile la limită pe suprafaţa liberă şi pe suprafaţa solului.
Condiţia la limită pe suprafaţa liberă z = d (x, y , z , t ) este:

⎛ ∂d ∂d ∂d ⎞
⎜⎜ + u + v − w ⎟⎟ = r cos θz , (3.131)
⎝ ∂t ∂x ∂y ⎠ z=d
unde:
r este intensitatea ploii;
θ x - unghiul de înclinare pe care-l fac forţele de gravitaţie cu axa Oz;

166
 d - adâncimea secţiunii de scurgere.
Planul (x,y) este ales pe suprafaţa bazinului, pe care se verifică condiţia:

w z = 0 = −i cos θ z , (3.132)

unde i este intensitatea infiltraţiei în sol ( i > 0 când apa intră în sol şi i < 0
când apa iese din sol - se evaporă).

Figura 3.28. Reprezentarea schematică a scurgerii de pe versant.

167
 Integrând ecuaţia (3.130) în raport cu z de la 0 la d cu condiţiile la limită
(3.131) şi (3.132) şi folosind regula lui Leibnitz de diferenţiere sub semnul
integrală se obţine ecuaţia de continuitate pentru scurgerea bidimensională pe
bazin:

∂h ∂ ( uh ) ∂ (vh )
+ + = r −i , (3.133)
∂t ∂x ∂y

având în vedere relaţia d = h cos θ z .

Ecuaţiile de mişcare (ecuaţiile Navier-Stokes) pentru mişcarea fluidului
newtonian incompresibil în câmp gravitaţional sunt:

∂u ∂u ∂u ∂u 1 ∂p
+u +v +w = g sin θ x − + ν∆u;
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x
∂v ∂v ∂v ∂v 1 ∂p
+u +v +w = g sin θ y − + ν∆v; (3.134)
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂y
∂w ∂w ∂w ∂w 1 ∂p
+u +v +w = g sin θ z − + ν∆w.
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z

Condiţia cinematică la suprafaţa liberă z = d (x , y, z, t ) este descrisă de

ecuaţia (3.131), iar condiţia dinamică într-o primă aproximaţie, dacă se
neglijează tensiunea superficială, este dată de ecuaţia:

p (x , y, z, t ) = 0 . (3.135)

Dacă condiţia cinematică la suprafaţa solului ( z = 0 ) este descrisă de ecuaţia

(3.132), condiţia dinamică este necunoscută. Pentru a o preciza se va efectua o
analiză mai detaliată a procesului scurgerii între suprafaţa solului şi suprafaţa
liberă a scurgerii. Pentru aceasta se va integra ecuaţia a treia din sistemul
(3.134) în raport cu z între limitele 0 şi d şi ţinând seama de (3.135), se va
obţine:
d d d d
∂ ∂ ∂
∂t ∫ wdz + ∂x ∫ uwdz + ∂y ∫ vwdz − ∫ wqs dz =
0 0 0 0
(3.136)
1
= − gd cos θ z + p ( x, y,0, t )
ρ

168
în care:
d

∫ wqS dz = w ( x, y, d, t ) r cos θZ − w ( x, y,0, t ) i cos θ Z (3.137)

0

se referă fie la integrarea unui izvor r sau unui puţ i sau amândouă qs , cu
componenta verticală a vitezei w de-a lungul unei linii paralele la axa Oz.
În ipoteza că frecarea pe suprafaţa solului este singura forţă care se opune
scurgerii, termenii care rămân sunt de forma:

1 ∂τ ZX ∂ 2u
=ν (3.137)
ρ ∂z ∂z 2

1 ∂τ ZY ∂2v
=ν , (3.138)
ρ ∂z ∂z 2

în care τ zx şi τ zy sunt tensiunile de frecare pe secţiunea normală la axa Oz, în

direcţiile axelor x şi y. Astfel rezultă:
d

∫
ν ∆wdz = 0 . (3.139)
0

Pentru evaluarea momentului afluxului pe unitatea de masă a curgerii la

suprafaţa liberă, w (x, y, z, t ) ⋅ r cos θz , trebuie să ne concentrăm atenţia pe
analiza următoarelor fenomene. În toate ipotezele, cu excepţia celei moleculare,
se consideră că aportul din ploaie pe suprafaţa liberă este ca un mediu continuu
de apă. În realitate, apa pe suprafaţa liberă se adaugă sub formă de picături.
Pentru o clasă particulară de mişcări există o distribuţie a dimensiunilor
picăturilor pe unitatea de arie orizontală în unitatea de timp. Forma distribuţiei
şi concentrarea picăturilor pot fi semnificative în studiul microscopic al
scurgerii, dar nu în studiul macroscopic. În abordarea macroscopică, momentul
afluxului pe unitate de masă la suprafaţa liberă este aproximat de:

w ( x , y, d , t )r cos θ Z = −β r rV fp cos θ Z cos(θ Z + Φ Z ) , (3.140)

unde:
βr este factorul de corecţie al momentului pentru distribuţia vitezelor
finale de cădere ale picăturilor;

169
 V fp - viteza medie finală a picăturilor;
Φz - unghiul de înclinare pe care îl face viteza medie finală de
cădere cu linia verticală, cum se reprezintă în figura 3.28;
unghiul Φ z va fi considerat pozitiv când este în direcţia
curgerii şi negativ când este în direcţia opusă.
Pe lângă momentul afluxului prin suprafaţa liberă de curgere, există şi
momentul defluxului pe suprafaţa solului, prin infiltraţie: w (x, y, z, t ) ⋅ i cos θz .
Deoarece viteza medie de infiltraţie în sol în direcţia normală la suprafaţă
este de obicei foarte mică în comparaţie cu viteza finală de cădere a picăturilor,
termenul w (x, y, z, t ) ⋅ i cos θz poate fi neglijat într-o primă aproximaţie.
În plus, grosimea lamei de apă scursă pe suprafaţa solului fiind foarte mică,
w poate fi neglijat în comparaţie cu u şi v, cu excepţia suprafeţei libere.
Ţinând seama de condiţia (3.135) şi celelalte ipoteze analizate mai sus
ecuaţia (3.136) devine:

p ( x , y,0, t ) = ρgd cos θ Z + β rρrV fp cos (θ Z + Φ Z ) cos θ Z . (3.141)

Dacă se admite că presiunea este compusă din presiunea hidrostatică

ρg (d − z) cos θ Z şi presiunea dinamică ρgh * (x, y , z , t ) care apare în cea mai
mare parte din impactul picăturilor de ploaie cu suprafaţa liberă de curgere,
pentru presiunea totală se poate scrie expresia:

[ ]
p ( x , y, z, t ) = ρg ( d − z ) cos θ Z + h* , (3.142)

în care h * apare ca o presiune adiţională, peste presiunea hidrostatică, datorită

impactului picăturilor de ploaie.
Pentru a satisface condiţia (3.135) pe suprafaţa liberă de curgere ( z = d ),
ecuaţia (3.142) devine:

h * ( x, y , z , t ) = 0 , (3.143)

în timp ce pe suprafaţa solului ( z = 0 ) condiţia (3.141) devine:

β
h* ( x , y, 0, t ) = r rV fp cos θ Z cos (θ Z + Φ Z ) . (3.144)
g

Din ecuaţiile (3.143) şi (3.144) se observă că există o distribuţie a presiunii

adiţionale h * între cele două valori pe adâncimea de curgere d. Deoarece nu se
cunoaşte încă funcţia de distribuţie a presiunii h * , se va presupune că se

170
distribuie liniar pe verticală şi pentru a avea concordanţă cu conceptul de bază
al hidrostaticii, că presiunea totală Ph pe o secţiune transversală verticală este
constantă, adică:
p V2
P h = z cos θ Z + +α = constant , (3.145)
ρg 2g

unde α este factorul de corecţie al energiei, este necesar să presupunem că h *

este uniform distribuit pe secţiunea transversală cu excepţia suprafeţei libere. În
consecinţă sunt îndeplinite condiţiile:
h* (x, y, z, t ) = 0 pentru z=d;
(3.146)
βr
h* ( x, y, z, t ) = rV fp cos θ Z cos (θ Z + Φ Z ) pentru 0≤ z≤d ,
g

cu o discontinuitate în presiune la o adâncime infinit mică de la suprafaţa liberă.

Deci cu excepţia frontului ploii, variaţia lui h* faţă de x, y, z şi t este mică şi
poate fi neglijată. Se poate scrie:

∂h* ∂h* ∂h* ∂h*

= 0, = 0, = 0, =0. (3.147)
∂x ∂y ∂z ∂t

Prin integrarea ecuaţiilor 1 şi 2 din sistemul (3.134) în raport cu z şi folosind

rezultatele de mai sus se obţine:

∂ (hu )
+
( +
)
∂ β X hu 2 ∂ ( β XY hu v )
− β r rVfp cos Φ X =
∂t ∂x ∂y
(3.148)
= gh sin θ X − g ( h cos2 θ Z + h* ) ∂x −
∂h τOX 1
ρ cos θ Z
;

∂ (hv )
+
∂ ( β XY hu v ) ∂ βY hv 2
+
( )
− β r rVfp cos Φ Y =
∂t ∂x ∂y
(3.149)
(
= gh sin θY − g h cos2 θ Z + h*
∂h τOY 1
∂y
−
ρ cos θ Z
) ,

în care τOx şi τOy sunt tensiunile pe frontieră în direcţiile Ox şi Oy, iar

factorii de corecţie sunt exprimaţi prin relaţiile:

171
 d d d
1 1 1
βX u2 =
d ∫ u2 dz, β XY u v =
d ∫ uvdz, βY v2 =
d ∫ v2dz,
0 0 0
(3.150)
d d

∫ uqS dz = βr rVfp cos Φ X cos θ Z , ∫ vqS dz = βr rVfp cos Φ Y cos θ Z .

0 0

Folosind notaţiile hu = q X , hv = qY şi expresiile tensiunilor, ecuaţiile

(3.133), (3.148) şi (3.149) care prezintă scurgerea pe suprafaţa unui bazin
hidrografic se vor scrie sub forma:

∂h ∂q X ∂qY
+ + = r − i; (3.151)
∂t ∂x ∂y

∂q X ∂ (β X u q X ) ∂ (β XY u qY )
+ + − β r rVfp cos Φ X =
∂t ∂x ∂y
(3.152)

(
= gh sin θ X − g h cos2 θ Z + h* ) ∂∂hx − ghS fx ;
∂qY ∂ ( β XY v q X ) ∂ ( βY v qY )
+ + − β r rVfp cos Φ Y =
∂t ∂x ∂y
(3.153)
(
= gh sin θY − g h cos2 θ Z + h*
∂h
∂y
− ghS fy . )
Alt mod de exprimare a ecuaţiilor (3.152) şi (3.153) este de a combina
termenul presiunii adiţionale cu panta de frecare; astfel:

1 ∂ (h*h)
S*fx = + S fx ; (3.154)
h ∂x

1 ∂ (h*h)
S*fy = + S fy . (3.155)
h ∂y

Dacă se introduce adâncimea hidraulică de curgere d, ecuaţiile (3.154) şi

(3.155) vor putea fi scrise astfel:

172
 h* ∂h
S*fx = cos θ Z + S fx ; (3.156)
d ∂x

h* ∂h
S*fy = cos θ Z + S fy , (3.157)
d ∂y

iar coeficienţii de frecare Darcy-Weisbach modificaţi f x* şi f y* se exprimă cu

relaţiile:
8g * ∂h
f X* = h + fX ; (3.158)
u 2 ∂x

8g * ∂h
fY* = h +f , (3.159)
v2 ∂y Y

care pot fi consideraţi ca rugozităţi aparente pe bazin în direcţia Ox şi Oy.

Pentru calculul conţinutului de umiditate din sol folosit la determinarea
intensităţii infiltraţiei se va folosi ecuaţia difuziei:

∂θ ∂ ⎡ ∂θ ⎤
= ⎢ D(θ) − K (θ)⎥ , (3.160)
∂t ∂z ⎣ ∂z ⎦

unde:
θ este conţinutul de umiditate a solului;
D (θ) - coeficientul de difuzie;
K (θ) - conductivitatea hidraulică;
z - coordonata verticală.
Intensitatea infiltraţiei i (t ) se calculează cu formula:

∂θ
i (t ) = αi r (t ) − D (θ) + K (θ), (3.161)
∂z Z = 0

unde αi este un parametru adimensional care exprimă partea de precipitaţii ce

produce umplerea depresiunilor de pe suprafaţa solului.
Sistemul de ecuaţii (3.151), (3.152) şi (3.153) se poate scrie sub forma:

173
 ∂Q ∂G ∂H
+ + = E, (3.162)
∂t ∂x ∂y
unde:

Q = { h, q X , qY } ;

(3.163)
⎧ 1 ⎫
G = ⎨q X , β X u q X + gh2 cos2 θ Z + h*h, β XY v q X ⎬ ;
⎩ 2 ⎭

⎧ 1 ⎫
H = ⎨ qy , β xyu qy , β y v qy + gh2 cos2 θ z + h*h ⎬ ;
⎩ 2 ⎭

{
E = r − i, β r rV fp cos Φ x + gh sin θ x − ghS fx , β r rV fp sin Φ y +

+ gh sin θ y − ghS fy } .

Pentru rezolvarea numerică a sistemului de ecuaţii (3.162) se va folosi

varianta schemei Lax – Wendroff, propusă de Lapidus (1967).
Se dezvoltă Q în serie Taylor până la termenul de ordinul 2, presupunând că
termenii de ordin superior nu influenţează semnificativ calculele numerice:

∂Q (∆t ) 2 ∂ 2Q
Q (t + ∆t ) = Q (t ) + ∆t + . (3.164)
∂t 2 ∂t 2

Din ecuaţia (3.162) rezultă următoarea ecuaţie echivalentă:

∂Q ∂G ∂H
= E− − . (3.165)
∂t ∂x ∂y

Diferenţiind ecuaţia (3.165) în raport cu t se obţine:

∂ 2Q ∂E ∂ 2Q ∂ 2 H
= − − . (3.166)
∂t 2 ∂t ∂t∂x ∂t∂y

Înlocuind ecuaţiile (3.165) şi (3.166) în ecuaţia (3.164) obţinem:

⎡ ∆t ∂E ∂ ⎛ ∆t ∂G ⎞ ∂ ⎛ ∆t ∂H ⎞⎤
Q (t + ∆t ) = Q (t ) + ∆t ⎢ E + − ⎜⎜ G + ⎟⎟ − ⎜⎜ H + ⎟⎥. (3.167)
⎣⎢ 2 ∂t ∂x ⎝ 2 ∂t ⎠ ∂y ⎝ 2 ∂t ⎟⎠⎥⎦

174
 Folosind o schemă cu diferenţe finite de ordinul 2, ecuaţia (3.167) poate fi
scrisă sub forma:

Qii++11/ 2, k +1 / 2 =
1
4
(Qij,k + Qij +1,k + Qij +1,k +1 + Qij,k +1 ) +
+
∆t
4
( E ij , k + E ij +1, k + E ij +1, k +1 + E ij , k +1 ) −
∆t
2 ∆x
( Gij +1,k +1 − Gij,k +1 + (3.168)

+ Gij +1, k − Gij , k − ) ∆t

4 ∆y
( H ij +1,k +1 − H ij +1,k + H ij,k +1 − H ij,k )

Qij+, k1 = Qij , k +
∆t ⎡ i
2 ⎣
⎢ E j,k +
1
4
( Eij++11/ 2,k +1/ 2 + Eij++11/ 2,k −1/ 2 +
+ Eij+−11 / 2, k −1 / 2 + Eij+−11 / 2, k +1 / 2 ) ] − 4∆∆tx (Gij +1,k − Gij −1,k +
)
+ Gij++11 / 2, k +1 / 2 − Gij+−11 / 2, k +1 / 2 + Gij++11 / 2, k −1 / 2 − Gij+−11 / 2, k −1 / 2 − (3.169)

−
∆t
4∆y
( Hij,k +1 − Hij,k −1 + Hij++11/ 2,k +1/ 2 − Hij++11/ 2,k −1/ 2 +
)
+ H ij+−11 / 2, k +1 / 2 − H ij+−11 / 2, k −1 / 2 ,

unde indicii i, j, k definesc punctele grilei de-a lungul direcţiilor t, x şi y, iar

vectorii Q, E, G, H sunt evaluaţi în punctele indicate prin indicii acestora.
Schema este centrată în jurul punctului ( j, k ) şi în jurul lui t + ∆t 2 . Ea este
convergentă către soluţia ecuaţiei diferenţiale.
Condiţia de stabilitate poate fi afectată de neomogenitatea termenului E.
Când E = 0 schema este stabilă dacă este îndeplinită inecuaţia:

∆t ∆t 1
= ≤ , (3.170)
∆y ∆x 2 2σ

unde σ este numărul maxim de valori proprii pentru matricile A şi B definite

mai jos:

175
 0 1 0 0 0 1
A = α22 − 2α1 α2 2α1 0 ; B= − α1 β1 β1 α1 , (3.171)
− α1 β1 β1 α1 β22 − 2β1 β2 0 2β1

unde α1 = q x / h, α2 = q x / h + (h cos θ z )1 / 2 , α3 = q x / h − (h cos θ z )1 / 2 sunt valo-

rile proprii ale matricei A, iar β1 = q y / h, β2 = qy / h + (h cos θz )1 / 2 ,

β 3 = qy / h − (h cos θ z )1 / 2 sunt valorile proprii ale matricei B.

Natura ecuaţiei (3.162) poate fi examinată cu ajutorul celor două matrici A şi
B.
Condiţia (3.170) este formulată pentru cazul liniar de scurgere, putând fi
extrapolată şi pentru scurgerea neliniară. Instabilitatea neliniară apare în
punctele unde scurgerea critică are loc în direcţia paralelă la fiecare din axele de
coordonate x şi y. Pentru a elimina această instabilitate neliniară, Lapidus
(1967) a introdus un operator artificial simplificat pentru schema Lax -
Wendroff. Acest operator este o schemă cu diferenţe centrate proporţională cu o
putere oarecare a diferenţelor pentru Q în punctele adiacente, fiind formulata
∂Q
după următoarea expresie a lui :
∂t

∂Q ⎡ ∂ ⎛ ∂u ∂Q ⎞ ∂ ⎛ ∂v ∂Q ⎞⎤
=C⎢ ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟⎥ , (3.172)
∂t ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎣⎢ ∂x ⎝ ∂x ∂x ⎠ ∂y ⎝ ∂y ∂y ⎠⎦⎥

în care C este un coeficient, u = qx / h şi v = q y / h v . Schema astfel formulată

poate fi reprezentată în următoarea formă cu diferenţe:

Q'j , k = Q j , k + 4
∆t
∆x
[ u j +1, k − u j , k (Q j +1, k − Q j, k ) −
(3.173)
(
− u j , k − u j −1, k Q j , k − Q j −1, k )]
Q"j , k = Q'j , k + 4
∆t
∆y
[ v' j , k +1 − v' j , k (Q' j, k +1 −Q' j, k ) −
(3.174)
− v' j , k − v' j , k −1 (Q' j, k −Q' j, k −1 ) ] ,

176
unde Q şi u se determină cu ecuaţia (3.169), iar Q' şi v' cu ecuaţia (3.173).
Ecuaţiile (3.168), (3.169), (3.173) şi (3.174) formează schema cu diferenţe
finite pentru rezolvarea ecuaţiilor modelului de scurgere pe versant. Aceste
ecuaţii sunt folosite în mod succesiv, astfel încât soluţia ecuaţiei (3.174) este
considerată ca valoare iniţială pentru ecuaţia (3.168)
Acest mod de rezolvare în patru paşi va fi aplicat în toate punctele grilei care
aproximează suprafaţa bazinului.
Pentru a simplifica modelul, ecuaţiile (3.151), (3.152) şi (3.153), scrise
folosind schematizarea bazinului din figura 3.29 şi neţinând seama de factorii de
corecţie β x , β xy , β y şi β1 , vor fi normalizate.

Figura 3.29. Geometria versantului pentru modelul bidimensional.

Pentru geometria din figura 3.29 ecuaţiile (3.151), (3.152) şi (3.153) se pot
scrie astfel:

∂h ∂ ( uh) ∂ ( vh)
+ + = ( r − i ) cos θ cos Φ ; (3.175)
∂t ∂x ∂y

∂ ( uh)
+
( ) + ∂(uvh) + 1 g cos θ cos Φ ∂h2 =
∂ u2 h
∂t ∂x ∂y 2 ∂x
(3.176)
1 1
= gh sin θ − ( f + f ') u u2 + v2 + rVfp sin 2θ cos Φ;
8 2

177
 ∂ ( vh)
+
∂ ( uvh)
+
( ) + 1 g cos θ cos Φ ∂h2 =
∂ v2h
∂t ∂x ∂y 2 ∂y
(3.177)
1 1
= gh sin θ − ( f + f ')v u2 + v 2 + rV fp sin θ cos 2Φ ,
8 2

unde:
f este coeficientul de rezistenţă a scurgerii;
f' - coeficientul de rezistenţă aparentă datorită suprapresiunii şi a
altor efecte ale impactului picăturilor de ploaie cu solul.
Pentru normalizare s-au ales lungimea L şi condiţia de scurgere critică la
echilibru, Qe , care reprezintă debitul maxim scurs pentru o ploaie de intrare în
sistem constant, de durată nedefinită. În acest caz avem relaţia:

Qe = Ia B ⋅ L cos θ cos Φ = b ⋅ uc hc , (3.178)

unde:
Ia este intensitatea medie a ploii r ;
B - lăţimea bazinului;
b - lăţimea medie a secţiunii de scurgere la baza versantului;
hc şi uc sunt adâncimea critică, respectiv viteza critică pentru condiţia de
echilibru a scurgerii în secţiunea de închidere.
După definiţia scurgerii critice dată de Chow (1959) rezultă:
1/ 3
⎡ I 2 cos θ cos2 Φ ⎛B⎞
2⎤
hc = L ⎢ a ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ ; (3.179)
⎢ gL ⎝b⎠ ⎥
⎣ ⎦

1/ 3
⎡ gL ⎛ B⎞
2⎤
uc = Ia2 cos θ cos Φ ⎢ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ . (3.180)
⎢ Ia2 cos θ cos2 Φ ⎝b⎠ ⎥
⎣ ⎦
Dacă se notază :

h* = h / hc , u* = u / uc , v* = v / uc , x * = x / L, y* = y / L, t * = t ⋅ uc / L;

I * = ( r − i ) L cos θ cos Φ / uc hc , V * = V fp sin θ / uc ,

178
unde suprascrierea * se referă la mărimile normalizate, ecuaţiile normalizate ale
modelului de scurgere bidimensional pentru geometria prezentată în figura 3.29
făcând abstracţie de scrierea cu * devin:

∂h ∂q x ∂q y
+ + =I; (3.181)
∂t ∂x ∂y

∂qx ∂ ⎛ q2x ⎞ ∂ ⎛ qx qy ⎞
+ ⎜ + P1h2 ⎟ + ⎜ ⎟=
∂t ∂x ⎜ h ⎟ ∂y ⎜ h ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
(3.182)
= P2 h − P4 ( f + f ' ) qx q2x + q2y ⋅h − 2 + V ⋅ I;

∂qy ∂ ⎛⎜ qx qy ⎞⎟ ∂ ⎛q 2 ⎞
⎜ y 2⎟=
+ + ⎜⎜ h + P h
1 ⎟
∂t ∂x ⎜ h ⎟ ∂y ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
(3.183)
= P3h − P4 ( f + f ' ) qy q2x + q2y ⋅ h − 2 + P5V ⋅ I ,
în care:
qx = uh ; q y = vh ; P1 = 1 / 2 cos Φ ;

P2 = L ⋅ tgθ / hc ; P3 = P2 P5 ; P4 = L / 8hc ; P = sin Φ / sin θ .

Parametrii caracteristici care guvernează scurgerea sunt: t r I cos θ cos Φ / L ;

B / L ; b / L ; Ia cos θ cos Φ gL ; tgθ ; sin Φ / sin θ ; Va tgθ / Ia cos Φ ; f şi
f ' , unde t r este durata ploii, iar Va este viteza medie a picăturilor de ploaie.
Primul parametru, t r I cos θ cos Φ / L , este parametrul stratului excesului de
ploaie care impune o limită de timp pentru termenii fiecărei ecuaţii când
efectuăm integrarea acesteia.
Al doilea parametru, B / L , este un parametru de formă, care impune o
condiţie limită când integrarea se face de-a lungul axei y. Aceşti doi parametri
determină volumul normalizat al excesului de ploaie (ploaia netă) şi nu sunt
exprimaţi explicit în ecuaţiile diferenţiale.
Al treilea parametru, b / L , este mărimea lăţimii scurgerii de la baza
versantului şi indicator al acumulării apei în albia râului.
Al patrulea parametru, Ia cos θ cos Φ / gL , este numărul Froude al
bazinului care măsoară fluxul de intrare în funcţie de rata de creştere a
acumulării totale a apei pe suprafaţa versantului.

179
 Al cincilea parametru, tgΦ , reprezintă forţa de antrenare a masei de apă
datorită gravitaţiei.
Al şaselea parametru, sin Φ / sin θ , reprezintă raportul pantelor care
evidenţiază modelul liniilor de curent ale scurgerii.
Al şaptelea parametru, Va tg θ / Ia cos Φ , este parametrul picăturilor de
ploaie care măsoară contribuţia momentului picăturilor la scurgerea apei.
Parametrii f şi f ' se referă la rugozitatea suprafeţei şi depind de condiţiile
locale de scurgere.
De asemenea, modelul scurgerii pe versant poate fi simplificat atunci când
intensitatea ploii care cade pe suprafaţa bazinului este constantă. Scurgerea pe
bazin în aceste condiţii este practic uniformă pe suprafaţa care cade ploaia, iar
adâncimea şi viteza scurgerii în orice punct din bazin şi pentru fiecare interval
de timp sunt exprimate prin valorile lor medii; presiunea este considerată
hidrostatică, în timp ce presiunea dinamică cauzată de impactul ploii asupra
scurgerii este considerată ca fiind o creştere a presiunii hidrostatice. În acest
caz, ecuaţiile (3.181), (3.182) şi (3.183) se reduc la ecuaţiile:
dh
=I ; (3.184)
dt

dqX
dt
= P2 h − P4 ( f + f ' ) q x q x2 + q2y( )1/ 2 h− 2 + V ⋅ I ; (3.185)

dqY
dt
(
= P3h − P4 ( f + f ' ) q y q 2x + q 2y )1/ 2 h− 2 + P5 ⋅ V ⋅ I . (3.186)

Integrând ecuaţia (3.184) se obţine:

h = I ⋅t . (3.187)

Presupunând că liniile de curent au gradientul egal cu gradientul bazinului

rezultă relaţia:
q X = P5 ⋅ qY . (3.188)
Înlocuind ecuaţiile (3.187) şi (3.188) în ecuaţiile (3.185) şi (3.186) şi
revenind la notaţia u = qx / h , se obţine:

du
= P2 −
(
P4 ( f + f ' ) u2 1 + P52 )1/ 2 + V − u = E . (3.189)
dt I ⋅t t

180
 Această ecuaţie este echivalentă cu ecuaţia mişcării uniforme (derivatele în
raport cu x şi y dispar). Schema cu diferenţe finite pentru ecuaţia (3.189), care
corespunde ecuaţiilor (3.168), (3.169), (3.173) şi (3.174), se scrie astfel:
i +1
u = ui + Ei ∆t ; (3.190)

1⎛ i i +1 ⎞
u i +1 = u i + ⎜E + E ⎟ ∆t ; (3.191)
2 ⎝ ⎠

u'= u ; (3.192)

u" = u ' , (3.193)

unde se referă la valoarea predictor, nefiind necesar să se refere şi la

coordonatele spaţiului. Deoarece domeniul scurgerii este reprezentat printr-un
singur punct grilă, timpul de calcul se reduce foarte mult. Ecuaţia (3.189) are o
singularitate la numitor deoarece conţine timpul explicit:
⎛ du ⎞
lim ⎜⎜ ⎟⎟ = ∞ , (3.194)
t → 0 ⎝ dt ⎠

condiţie care arată că u are iniţial o creştere abruptă, dar poate fi demonstrat că
rata de creştere a lui u descreşte în timp.
Deoarece schema explicită nu dă rezultate bune pentru adâncimi mici de
scurgere, s-a formulat o schemă implicită pentru ecuaţia (3.189), care simulează
faza incipientă a scurgerii:

⎛ u i + u i +1 ∆t ⎞
u i +1 = u i + E ⎜ , t + ⎟ ∆t . (3.195)
⎜ 2 2 ⎟⎠
⎝

Această schemă poate fi aplicată şi pentru t = 0 , iar componentele oscilatorii

de la începutul calculelor se vor elimina în mod gradat. Dacă se folosesc paşi de
timp ∆t foarte mici, amplitudinea oscilaţiilor se poate reduce mult mai repede.
Ecuaţia (3.195) se foloseşte din momentul începerii ploii până în punctul în care
prima curbă caracteristică ajunge de pe frontiera domeniului la 90% din distanţa
la cel mai apropiat punct de grilă întâlnit. Din acest moment calculele se
efectuează conform schemei dată de ecuaţiile (3.168), (3.169), (3.173) şi
(3.174). Pentru obţinerea soluţiei numerice a modelului bidimen-sional de
scurgere pe versanţi a fost elaborat un program la calculator a cărei schemă de
calcul se prezintă în figura 3.30.

181
 START

CITEŞTE DATELE

SE DETERMINĂ PARAMETRII ŞI
CONSTANTELE DE CALCUL

SE DETERMINĂ DISTRIBUŢIA
INTENSITĂŢII PLOII

SE REZOLVĂ ECUAŢIA (3.168)

SE REZOLVĂ ECUAŢIA (3.169)

SE REZOLVĂ ECUAŢIA (3.173)

SE REZOLVĂ ECUAŢIA (3.174)

SE TIPĂRESC REZULTATELE

ESTE NU DA
NECESAR ESTE ULTIMA
SĂ SE SCHIMBE ITERAŢIE STOP
INTENSITAEA
PLOII

Figura 3.30. Schema bloc a programului de calcul.

182
 2
Figura 3.31. Simularea adâncimilor şi vitezelor de scurgere pe parcela de 300 m .

Figura 3.32. Simularea scurgerii pe parcela de 300 m2.

183
 Programul a fost testat pe o parcelă de scurgere având dimensiunile
30 m x 10 m şi panta de 13%. Ploaia de calcul a fost de 2,40 mm/min, iar durata
de 30 de minute. Profilul adâncimilor de scurgere şi vectorul viteză sunt
prezentate în figura 3.31, iar hidrograful scurgerii în figura 3.32. Din comparaţia
hidrografului calculat cu cel obţinut experimental se observă că modelul
bidimensional simulează foarte bine scurgerea pe astfel de suprafeţe de versant.
Modul cum simulează scurgerea de suprafaţă pe bazin se va vedea din
rezultatele prezentate în continuare.

3.4.2. PRELUCRAREA DATELOR DE INTRARE PE BAZA SCHEMATIZĂRII

BAZINULUI HIDROGRAFIC

Pentru rezolvarea numerică a sistemului de ecuaţii care descriu mişcarea pe

suprafaţa bazinului şi mişcarea din reţeaua de drenaj, suprafaţa bazinului va fi
aproximată printr-o reţea pătratică, iar reţeaua de drenaj prin canale
dreptunghiulare (fig. 3.33) : ∆Sij = ∆x ⋅ ∆y (i = 1,2,..., n; j = 1,2,..., m) .
Această reprezentare a bazinului se va utiliza şi pentru determinarea
topografiei reliefului bazinului (fig. 3.34) corespunzătoare fiecărui carou.

Figura 3.33. Schematizarea bazinului hidrografic.

184
 Figura 3.34. Aproximarea topografiei bazinului printr-o reţea pătratică.

Astfel, pe baza datelor privind altitudinile corespunzătoare nodurilor reţelei

vor fi determina pantele după direcţiile Ox, Oy pentru fiecare carou cu
formulele:

Sx (i, j ) =
1
2 ∆x
( Hij + Hi, j +1 − Hi +1, j − Hi +1, j +1 ) ;
(3.196)
S y (i, j ) =
2 ∆y
1
(
Hij + Hi +1, j − Hi, j +1 − Hi +1, j +1 . )
unde Hij sunt altitudinile corespunzătoare nodurilor ( i, j ) .
De asemenea, reprezentarea schematică a bazinului se va folosi la deter-
minarea zonei de influenţă a pluviografelor din bazin, cu alte cuvinte a
precipitaţiei corespunzătoare la momentul t fiecărui carou al reţelei (fig. 3.35).
Atribuirea precipitaţiei înregistrate la un pluviograf carourilor vecine se face
pe criteriul minimei distanţe dintre centrul caroului având coordonatele
X = I + 0,5 şi Y = J + 0,5 şi pluviograful K:
d = min [( I + 0.5 − PX K ) 2 + ( J + 0.5 − PYK ) 2 ]
1/ 2
, K = 1,2,..., N , (3.197)
unde:
PXK şi PYK sunt coordonatele pluviografului K;

185
 Figura 3.35. Suprafeţele de influenţă a pluviografelor ( o ) din bazin.

N reprezintă numărul de pluviografe (coordonatele se referă la poziţia

pluviografelor în reţeaua pătratică (x, y ) ).
O altă mărime importantă de intrare în model este viteza finală de cădere a
picăturilor de ploaie.
În ultimele decenii, preocupările şi interesul pentru cunoaşterea carac-
teristicilor picăturilor de ploaie (distribuţie, dimensiuni, viteze de cădere etc.) au
evoluat în mod crescând. Trebuie amintită în acest sens abordarea teoriei
retrodifuziunii enrgiei radar de către apa prezentă în atmosferă, prin
interacţiunea microundelor cu ploaia şi a abordării energiei radioelectrice,
precum şi măsurarea fluxului luminos difuzat de o picătură de ploaie care cade
într-o anumită direcţie, prin amplificarea acestuia cu ajutorul unui fotomulti-
plicator şi folosirea unei celule fotoelectrice.
Studiile în această direcţie au fost dezvoltate în scopul găsirii celor mai
eficiente soluţii în activitatea de conservare a solului, cunoscut fiind faptul că
eroziunea prin impact se declanşează sub acţiunea energiei cinetice a picăturilor
de ploaie. Rezultatele acestor cercetări au condus la obţinerea valorilor
parametrilor şi formei picăturii de ploaie în momentul impactului. În cadrul
lucrării de faţă interesează în principal viteza finală (terminală) de cădere a
picăturilor de ploaie care creează pe pelicula de apă de la suprafaţa solului o
suprapresiune ce poate să influenţa valorile infiltraţiei şi implicit ale scurgerii de
pe versant.
Viteza de cădere a picăturilor de ploaie se poate determina cu ajutorul
formulei lui W. Schmidt:

186
 −1
⎛ 0,787 503 ⎞
⎜ ⎟
V fp = 106 ⎜ 2 + ⎟ (cm/s) , (3.198)
⎜ pr rp ⎟
⎝ ⎠

în care rp este raza picăturii ploii, în cm.

În modelul de faţă, viteza picăturii de ploaie se va determina din tabelul de
mai jos în funcţie de diametrul picăturii (tab. 3.7).

Tabelul 3.7
Viteza picăturii de ploaie în funcţie de diametrul picăturii

Viteza finală de cădere

Diametrul picăturii de ploaie în momentul impactului
(cm/s)
0,2 microni 0,0001
20,0 microni 1
100,0 microni 27
200,0 microni 70
1,25 mm 500
1,50 mm 567
2,00 mm 650
3,00 mm 830
4,00 mm 885
5,00 mm 954
6,00 mm 960

Diametrul picăturii de ploaie se va determina, în funcţie de intensitatea ploii,

din tabelul 3.8.

Tabelul 3.8
Diametrul mediu al picăturii de ploaie în funcţie de intensitatea ploii

Intensitatea ploii Diametrul mediu al picăturii

(mm/h) (mm)
0,25 0,75 – 1,00
1,25 1,00 – 1,25
5,00 1,25 – 1,50
12,5 1,75 – 2,00

187
 Tabelul 3.8 (continuare)
Intensitatea ploii Diametrul mediu al picăturii
(mm/h) (mm)
25,0 2,00 – 2,25
50,0 2,25 – 2,50
100,0 2,75 – 3,00
150,0 3,00 – 3,25

Datele referitoare la conţinutul de umiditate în sol au fost obţinute pe baza

măsurătorilor efectuate în mai multe puncte din bazinul hidrografic, folosind un
algoritm asemănător de interpolare ca şi pentru ploaie, deosebindu-se numai
criteriul de atribuire a zonei de influenţă (în funcţie de tipul de sol).
Valorile coeficienţilor de rugozitate de pe versant şi pentru reţeaua de drenaj
s-au adoptat după valorile din literatura de specialitate şi acolo unde s-a efectuat
activitate hidrometrică experimentală, după măsurătorile efectuate în teren.

3.4.3. APLICAREA MODELULUI PENTRU UN BAZIN HIDROGRAFIC

Modelul matematic bidimensional pentru descrierea scurgerii de suprafaţă a

fost aplicat la simularea scurgerii din bazinul hidrografic experimental Voineşti,
având suprafaţa de 1,2 km2, altitudinea medie de 451 m şi altitudinea maximă
400 m. Panta medie a bazinului este de 25%, iar panta râului de 5%.
Din forajele făcute a rezultat o bună suprapunere a bazinelor superficial şi
subteran. O caracteristică importantă a bazinului este existenţa unui pat
impermeabil de marnă argiloasă pe întreg bazinul, având adâncimi în zona
înaltă cuprinse între 0-3 m, iar în zona de luncă între 3-12 m. Din această cauză
în zona de luncă se menţine o pânză freatică permanentă, cu fluctuaţii mari de
nivel; în zona înaltă pânza freatică dispare complet în perioadele secetoase sau
are adâncimi foarte mici.
Aceste particularităţi ale bazinelor superficial şi subteran permit o bună
alegere a condiţiilor la limită pe conturul bazinului şi a condiţiilor iniţiale,
precum şi o bună analiză a bilanţului hidric.
Tipul de sol caracteristic pentru zona în care este situat bazinul este solul
brun de pădure, cu procese de podzolire cu intensităţi diferite.
Pentru calculul scurgerii pe suprafaţa bazinului, limitele bazinului de
recepţie s-au schematizat sub formă de fragmente de drepte, paralele axelor x
şi y (fig. 3.33). Albia râului s-a prezentat în fragmente de drepte situate pe
laturile interne ale grilei de calcul. Topografia bazinului de recepţie s-a dat după
cotele înălţimilor în nodurile grilei de calcul. În procesul de pregătire a

188
topografiei s-a realizat o mică atenuare a reliefului, pentru ca în limitele
bazinului de recepţie să se elimine depresiunile închise în care ar putea să se
acumuleze apa treptat. Panta albiei râului s-a determinat după profilul
longitudinal al râului.
Datele de precipitaţii s-au luat după măsurătorile de la şapte pluviografe
situate în limitele bazinului, iar un program special a realizat interpolarea
spaţio-temporală a măsurătorilor existente, pentru ca să se obţină intensitatea
precipitaţiilor în toate nodurile grilei spaţiale şi în toate intervalele de timp
examinate.
Pentru calculul pierderilor prin infiltraţie cu ajutorul ecuaţiilor transportului
de umiditate în sol este necesar a fi cunoscută distribuirea iniţială a umidităţii
după adâncime. În acest sens s-au folosit măsurătorile asupra umidităţii solului
efectuate în şapte puncte din bazin.
În cazul în care nu s-a obţinut o bună concordanţă între hidrograful
înregistrat şi hidrograful simulat, valorile parametrilor modelului determinaţi pe
baza datelor din observaţii şi măsurători au fost corectaţi prin optimizare.
Pentru o serie de viituri din bazin s-au efectuat calcule de control cu valorile
optime ale parametrilor. În general, s-a obţinut o coincidenţă satisfăcătoare a
hidrografelor observate şi calculate, deşi şi pentru anumite viituri au existat
erori semnificative (fig. 3.36 şi fig. 3.37). Precizia care s-a atins este apropiată
de cea pe care o dă modelul cu parametri globali (fig. 3.38). Totuşi, pentru ploi
neuniforme în spaţiu şi pentru variaţia lor cu altitudinea bazinului, modelul
bidimensional are superioritate vizibilă. Îmbunătăţirea preciziei se poate realiza
prin măsurători mai bune ale umidităţii solului şi intensităţii precipitaţiilor.
O mărire substanţială a preciziei de măsurare a distribuţiei spaţiale a
intensităţii precipitaţiilor şi astfel a preciziei modelului bidimensional de
formarea scurgerii se poate aştepta de la folosirea pe scară largă a mijloacelor
moderne de măsurare a precipitaţiilor.
Modelul bidimensional de formare a scurgerii din ploaie se poate folosi şi
pentru cercetări legate de elaborarea metodelor de determinare a debitelor
maxime din bazinele hidrografice în care durata observaţiilor asupra scurgerii
este insuficientă pentru folosirea metodelor statistice.
Pe baza observaţiilor existente şi a analizei proceselor fizice, modelul
bidimensional permite să se dea distribuţii posibile ale intensităţii precipitaţiilor
în timp şi spaţiu care formează debitul maxim posibil şi debite cu repetabilitate
diferită. Însă, datorită faptului că modelul bidimensional poate fi considerat ca o
detaliere a calculului debitului maxim după formulele empirice de tipul raţional,
ca primă aproximare pot fi folosite de asemenea diferite tipuri de precipitaţii ca
şi în cazul acestor formule. În particular, precipitaţiile pot fi date sub formă de
intensităţi limită pentru intervalul de timp egal cu timpul de concentrare sau sub
formă de ploaie cu intensitatea corespunzătoare unei probabilităti de depăşire
dată.

189
 De asemenea, cercetări speciale necesită metodologia de determinare a
profilului iniţial al umidităţii solului Probabil, pentru cazul calculului debitelor
maxime posibile şi al debitelor de foarte mică repetabilitate, umiditatea iniţială pe
întreaga adâncime trebuie să fie luată, apropiată de porozitatea solului (de
capacitatea maximă de umiditate) sau dacă există observaţii asupra umidităţii, să
se folosească pofilele de umiditate observate după ploi puternice şi de durată.

Figura 3.36. Scurgerea observată (___) şi scurgerea simulată (---) cu modelul

bidimensional pentru ploaia din 27-28 VII 1981.

190
Figura 3.37. Scurgerea observată (___) şi scurgerea simulată (---)
cu modelul bidimensional pentru ploaia din 26-27 VII 1982.

191
 Figura 3.38.Compararea rezultatelor obţinute cu modelul bidimensional
cu cele obţinute cu modelul global HU (hidrograf unitar).

Cu toate că experimentele numerice au fost limitate, modelul bidimensional

a permis evidenţierea unei serii de particularităţi calitative ale procesului
formării scurgerii în funcţie de caracteristicile morfometrice şi hidrofizice ale
bazinului hidrografic.
Modelul bidimensional al formării scurgerii de suprafaţă are aplicabilitate
imediată în activitatea de elaborare a prognozelor hidrologice şi pentru
determinarea parametrilor hidrologici necesari proiectării.

192
 4
CONCLUZII

Hidrologia apelor de suprafaţă este caracterizată printr-o multitudine de formule

de calcul cu care se face predicţia intensităţii scurgerii şi a volumelor scurse.
În ciuda faptului că fiecare proces hidrologic este foarte bine înţeles, iar
formulările care le descriu sunt disponibile încă din jurul anului 1950
(Betson, 1973), modelarea hidrologică rămâne încă o artă. Pentru susţinerea
acestei afirmaţii există multe argumente. Un argument de bază care justifică
existenţa unui mare număr de formulări şi modele ale proceselor hidrologice,
dezvoltate până în prezent, este folosirea tehnicilor avansate de calcul.
Aplicarea unor metode simple de calcul a condus la impunerea multor
condiţii simplificatoare pentru obţinerea formulărilor matematice ale proceselor
din natură.
Începând cu anul 1960 cercetarea complexităţii proceselor hidrologice de pe
versant ocupă un loc important în preocupările cercetătorilor din hidrologie.
Un argument în plus pentru dezvoltarea modelelor acestor procese complexe
a fost faptul că acestea imită cel mai bine natura.
Existenţa unui număr mare de modele se datorează şi faptului că cele mai
multe eforturi de modelare sunt unidisciplinare. Modelele dezvoltate în aceste
condiţii de aproximaţii unidisciplinare se bazează pe ipoteze grosiere pentru a
forţa imitarea proceselor naturale, iar multitudinea de ipoteze simplificatoare
posibile au condus la creşterea numărului de modele. Aceste tratări
unidisciplinare s-au datorat şi faptului că multă vreme hidrologia a fost
considerată ca un apendice al hidraulicii şi ingineriei hidraulice. Multe din
eforturile de cercetare în hidrologia contemporană încă mai sunt concentrate
asupra teoriei hidrografului unitar şi tehnicilor de routing ale scurgerii, cu toate
că în prezent cercetarea hidrologică este interdisciplinară numai dacă ne referim
la efectul procesului complex aer - plantă - sol asupra scurgerii apei, atât la
suprafaţa solului, cât şi în sol.
Dezvoltarea unui model hidrologic presupune un compromis între acele
procese pe care cercetătorul doreşte să le încorporeze în model şi cele pe care
poate să le obţină din datele disponibile, precum şi să controleze în mod
rezonabil rezolvarea modelului.
Dacă modelarea se face în detaliu, atunci obţinerea datelor pentru procesele
individuale este mult îngreunată, deci utilitatea practică a modelului scade.

193
 De exemplu, pentru un model complet al proceselor hidrologice de pe
versant sunt necesare printre alte date şi o serie de date referitoare la masa de
sol, date care niciodată nu pot fi disponibile pentru aplicarea în timp real a
modelului. Din această cauză modelele destinate aplicaţiilor practice sunt
condiţionate de existenţa datelor asupra proceselor implicate în modelare.
Astfel, cel puţin până în prezent, fiecare model trebuie să fie un compromis între
teorie şi realitate, în funcţie de simplificările impuse. Cunoaşterea a priori a
efectelor acestor simplificări asupra procesului natural de scurgere a apei pe
versant sau bazine permite selecţionarea, din mulţimea de modele existente, a
acelor modele care simulează cel mai bine procesul natural.
Modelele matematice fundamentate fizic ale proceselor hidrologice de pe
versanţi şi bazine mici prezentate în această lucrare au anumite limitări. Aceste
limitări se pot grupa astfel:
1. Limitări datorită ipotezelor în care se face dezvoltarea teoretică.
2. Limitări datorită lipsei fundamentale de corespondenţă între modele
teoretice şi realitate în anumite cazuri.
3. Limitări cauzate de lipsa datelor adecvate.
4. Limitări cauzate de capacitatea calculatoarelor folosite.
5. Limitări ale procedurilor de calibrare.
Pentru a înţelege importanţa limitărilor de la punctul 1 se vor trece în revistă
unele dintre ipotezele simplificatoare care au stat la baza obţinerii ecuaţiilor de
mişcare. De exemplu, pentru modelul scurgerii de suprafaţă descris în capitolul
2 s-a presupus că mişcarea este laminară şi se aplică legea Darcy, adică forţele
inerţiale, gradientul temperaturii, gradientul osmotic şi gradientul concen-
traţiilor chimice sunt neglijate. De asemenea, nu s-a considerat prezenţa
continuă a aerului în zona nesaturată a solului, precum şi faptul că solul poate fi
afânat cu coeficienţi de permeabilitate foarte mari. În cazul modelelor scurgerii
de suprafaţă prezentate în capitolul 3 s-a presupus că fluidul este incompresibil
şi izoterm, că sunt satisfăcute cerinţele mişcării unidimensionale, că mişcarea
are loc numai datorită forţelor gravitaţionale şi de frecare (modelul
bidimensional), că adâncimea de scurgere şi amplitudinea undelor de suprafaţă
sunt mult mai mici decât lungimea de undă, că nu există transport de sedimente
pe versant sau în albia râului, că influenţa pantei asupra scurgerii este mică etc.
În general, acest tipuri de limitări nu conduc la o mare pierdere a generalităţii
modelelor.
De asemenea, în unele cazuri, influenţa acestor limitări este minoră sau
apariţia lor în scurgerile din natură este rară. De exemplu, cele mai multe
rezultate discrepante au apărut în cazul infiltraţiei, datorită lipsei datelor privind
fizica solului în toate punctele din bazin şi a prezenţei aerului în modelul
scurgerii de subsuprafaţă din zona nesaturată.

194
 Limitările de tipul 2 nu rezultă din faptul că modelele nu iau în considerare
şi alţi parametri ai sistemului (temperatură, presiune osmotică etc.), ci datorită
imposibilităţii modelelor de a reprezenta mecanismul actual la un nivel
fundamental. Teoretic, modelul scurgerii de subsuprafaţă şi modelele scurgerii
de suprafaţă sunt reprezentări fizice veridice ale realităţii, însă reprezentarea
scurgerii de suprafaţă ca o scurgere în pânză puţin adâncă este deschisă
multor discuţii. Dacă modelarea scurgerii pe suprafeţe netede şi omogene este
foarte bună, nu acelaşi lucru se poate spune despre scurgerea complexă pe
versanţi înierbaţi, împăduriţi sau cultivaţi. Modelele scurgerii de suprafaţă pe
versanţi ar putea fi considerate cel mai bine ca modele parametrice de predicţie.
Un model este considerat teoretic acceptat dacă cele mai multe limitări sunt
din categoria celor enumerate la punctele 3, 4 şi 5. Pe linia datelor disponibile
modelele fundamentate fizic necesită specificarea spaţială completă a
parametrilor hidrogeologici ai zonelor saturate şi caracteristicile rugozităţii
suprafeţei versantului. În condiţiile unor sisteme hidrologice şi hidrogeologice
eterogene această limitare trebuie cu atât mai mult să fie eliminată. În general,
în astfel de cazuri se recomandă folosirea valorilor medii pentru reprezentări
idealizate simplificate ale actoalelor condiţii de scurgere.
Limitările calculului ( lipsa calculatoarelor performante) sunt severe în cazul
modelului scurgerii de subsuprafaţă şi a modelului bidimensional a scurgerii de
suprafaţă. În modelele cuplate (scurgere de suprafaţă şi scurgere de
subsuprafaţă) un procent de 90% din timpul de calcul este folosit pentru
obţinerea soluţiei modelului scurgerii de subsuprafaţă.
Dezvoltarea calculatoarelor de mare capacitate este o condiţie primordială
pentru utilizarea acestor modele pe scară largă în practică.
Limitările de tipul 3 datorate volumului de date disponibile asociate cu
limitările de calibrare de tipul 5 constituie de asemenea cea mai serioasă
ameninţare pentru viabilitatea modelării fizic fundamentată a scurgerii pe
versanţi şi bazine mici.
Dezvoltările recente în domeniul achiziţiei de date meteorologice,
hidrologice şi hidrogeologice atât la scară mică (versanţi şi bazine mici) cât şi la
scară globală precum şi perfecţionarea metodologiei de rezolvare a ecuaţiilor
modelelor matematice prezentate în această lucrare şi utilizarea lor în cercetarea
mecanismului formării scurgerii de apă şi aluviuni EROSLOPE (1996)
constituie o garanţie că acest tip de modelare va ocupa un spaţiu mare în
cercetările viitoare din domeniul hidrologiei versanţilor.
Conceptual, bazinele mari sunt compuse dintr-o serie de suprafeţe versant şi
ar trebui să fie posibilă modelarea hidrologică a bazinului mare prin integrarea
modelelor de scurgere pe versant pentru întreg bazinul hidrografic. În realitate
acest lucru este practic imposibil de realizat atât din cauza volumului excesiv de
date de intrare cât şi din cauza timpului de calcul corelat şi cu caracteristicile
tehnicii de calcul.

195
 Modelele hidrologice ale bazinului sunt elaborate pentru a fi aplicate şi în
condiţii când există puţine date de intrare, în timp ce modelele scurgerii pe
versant de tipul celor prezentate în lucrare necesită date complete asupra ploii,
infiltraţiei, solului, geologiei, etc.
Lucrarea prezintă modele detaliate ale scurgerii pe versant şi în zona
saturat-nesaturată în ipoteze compatibile cu principiile hidrologiei versanţilor şi
nu presupun aproximaţii care să le îndepărteze de procesul fizic al mişcării.
Incorporarea modelelor de scurgere pe versanţi în modelele bazinului
facilitează extrapolarea modelului pentru alte condiţii şi extensia pentru bazine
fără date hidrologice sistematice.
Modelul tridimensional al scurgerii de tranziţie saturat - nesaturat simulează
răspunsul hidrologic al bazinului apelor subterane pentru diferite inputuri de
precipitaţii.
Ecuaţiile modelului sunt o combinaţie a ecuaţiei Jacob - Cooper pentru
scurgerea din zona saturată şi ecuaţia Richards pentru scurgerea nesaturată.
Aceste ecuaţii sunt deduse în ipoteza că presiunea aerului în sol rămâne
constantă independentă de timp iar mediul poros este elastic şi mărginit.
Aceste ecuaţii pot fi aplicate şi pentru mediul poros elastic nemărginit şi
nesaturat numai dacă schimbările în presiune pot fi echilibrate de schimbările în
tensiune.
Ecuaţia modelului scurgerii de subsuprafaţă a fost rezolvată cu metoda
suprarelaxării succesive în linie (MSSL) pentru o grilă tridimensională a
mediului poros.
Particularităţile modelului scurgerii de subsuprafaţă constau în următoarele:
- modelul este tridimensional şi se poate reduce la doua dimensiuni pentru
a trata scurgerea verticală bidimensională;
- condiţiile pe frontiera superioară sunt condiţiile de la suprafaţa solului;
- modelul tratează regimul complet al scurgerii de subsuprafaţă ca un tot
unitar deoarece scurgerea în zona nesaturată este integrată cu scurgerea
saturată;
- modelul poate trata şi sistemele cu stare permanentă a mişcării. El poate
oferi soluţii atât pentru condiţiile naturale care sunt prezente pe suprafaţa
solului, cât şi pentru efectele induse de activitatea omului pentru acvifer;
- modelul permite luarea în calcul a neomogenităţii formaţiilor geologice;
- modelul se poate aplica pentru orice configuraţie generală a domeniului
de mişcare cu condiţii pertinente la limită.
Atunci când este aplicat pentru sisteme naturale de scurgere modelul
furnizează hidrografele infiltraţiei de suprafaţă a scurgerii de subsuprafaţă,
încărcării subterane, adâncimea pânzei freatice şi scurgerea de bază.

196
 Modelul prezentat în această lucrare diferă de toate celelalte modele
disponibile pentru modelarea scurgerii de subsuprafaţă prin faptul că tratează în
mod unitar şi integrat scurgerea saturat - nesaturată şi nu prin condiţii de
racordare a acestora pe frontiera de separaţie.
Restricţiile în care a fost obţinut modelul pot limita aplicarea lui pentru
simularea răspunsului hidrologic al tuturor bazinelor hidrografice.
Limitele de calcul numeric restrâng aria de aplicare la bazine mici (de
ordinul kilometrilor pătraţi) şi dimensiuni ale zonei saturat-nesaturate de ordinul
a 300 m.
Deşi modelul prezentat este de o mare complexitate, el este deschis la
transformări care să reducă calculele sofisticate în funcţie de datele disponibile.
Pentru viitor este necesar ca acest model să fie încorporat într-un model al
răspunsului hidrologic complet. Aceasta presupune integrarea în model şi a
componentei scurgerii de suprafaţă care s-a tratat separat în capitolul 3.
Tot în capitolul 2 este prezentată teoria completă a obţinerii ecuaţiilor de
infiltraţie Philip şi Horton pornind de la cazul unidimensional obţinut din
ecuaţia generală a mişcării apei în mediu poros în condiţiile că aerul prezent în
pori este la presiunea atmosferică şi tensiunile interne sunt neglijabile (ecuaţia
Richards).
De asemenea se prezintă forma ecuaţiei Green şi Ampt în ipoteza prezenţei
aerului in mediul poros.
Modelul absorbţiei verticale a apei în soluri nesaturate în ipoteza existenţei
frontului umed mărginit şi nu infinit ca în alte modele de absorbţie se obţine tot
din ecuaţia Richards pentru o formă particulară a relaţiei dintre conductivitatea
hidraulică, k, şi potenţialul capilar, K (θ) = Ks e − α⋅ψ( θ) , obţinută experimental.
Ecuaţia modelului se rezolvă numeric prin metoda perturbaţiilor. Soluţia
astfel obţinută aproximează mai bine curba de variaţie a umidităţii solului decât
soluţiile următoarelor modele de absorbţie: Philip (1955), Knight şi Philip
(1973), Parlange (1971) şi Cisler (1974).
Modelele unidimensionale de scurgere pe versant sunt diferite de modelele
elaborate până în prezent deoarece se realizează continuitatea componentei
tangenţiale a vitezei fluidului prin considerarea stratului intermediar poros între
scurgerea liberă şi scurgerea din mediul poros.
Dacă în modelele cinematice ale scurgerii pe versant parametrul α din
ecuaţia vitezei u = α ⋅ h n −1 se consideră constant sau dependent de coordonata
spaţială x, în modelul convergent distribuit din lucrarea de faţă se demonstrează
dependenţa faţă de h şi de grosimea stratului intermediar poros.
De asemenea, se prezintă relaţia explicită a dependenţei parametrului de
caracteristicile scurgerii din stratul intermediar poros şi ale scurgerii de
suprafaţă (ec. 3.65).

197
 Ecuaţia generală a modelului convergent distribuit se rezolvă numeric, cu
schema Lax-Wendroff pentru dezvoltări în serie Taylor a soluţiei.
Modelul convergent distribuit unidimensional simulează foarte bine forma
hidrografului scurgerii pe versant (fig. 3.12 şi fig. 3.13), iar unele
neconcordanţe se datorează algoritmului de optimizare a parametrilor şi
modului de fundamentare fizică a acestora.
De asemenea, modelul poate fi folosit pentru prognoza debitului maxim al
viiturii, timpului de creştere şi caracteristicilor formei hidrografului.
Modelul unidimensional de tip fiziografic foloseşte un set de ecuaţii
simplificate obţinute pentru anumite restricţii impuse mişcării pe versant
(mişcare unidimensională - bidimensională hibridă, neglijarea termenilor
inerţiali, mişcarea producându-se sub acţiunea forţei de frecare).
Datorită acestor condiţii simplificatoare, modelul fiziografic poate fi
considerat ca aproximaţia de ordinul 1 a modelului matematic bidimensional de
formare a scurgerii pe versant.
Pe baza rezultatelor testării modelului pentru parcelele de scurgere, versanţi
şi bazine mici se consideră oportună folosirea modelului fiziografic numai
pentru calculul scurgerii pe parcele şi versanţi şi pentru diferite variante de
amenajare a acestora. Modelul funcţionează bine pentru faza de scurgere
laminară pe versant şi mai puţin pentru mişcarea turbulentă. Limitele de eroare
obţinute pentru calculul debitelor maxime pe versanţi au fost de
-19,4% ÷ + 22% (fig. 3.17÷ fig. 3.20), iar pentru bazine mici erorile au fost de
-34% ÷ - 41%.
Modelul hidrodinamic complex al scurgerii pe versanţi s-a obţinut în ipoteza
că stratul vegetal care acoperă suprafaţa versanţilor poate fi aproximat cu un
strat poros cu o permeabilitate şi porozitate mare şi include mai multe
submodele corespunzătoare diferitelor niveluri de acumulare a apei: intercepţia,
scurgerea pe versant şi din albia râului, mişcarea apei în zona nesaturată şi zona
saturată.
Rezolvarea numerică a ecuaţiilor modelului se face tot cu metoda Lax-
Wendroff care este stabilă, convergentă şi mult mai rapidă.
Analiza hidrografelor simulate a scos în evidenţă faptul că modelul
simulează bine procesul ploaie - curgere pentru versanţi şi bazine mici
(fig. 2.17 ÷ fig. 3.19).
Pentru aplicarea modelului în bazine unde nu se dispune de date asupra
parametrilor scurgerii hipodermice şi subterane este necesară efectuarea unor
cercetări speciale în teren pentru determinarea acestora.
Modelul hidrodinamic complex contribuie la dezvoltarea modelării
matematice în raport cu datele măsurate în bazine experimentale, ţinând seama
de configuraţia terenului şi generalizarea rezultatelor sub formă de caracteristici
globale.

198
 Axat în principal pe descrierea apei în sol şi respectarea continuităţii procesului
ploaie - scurgere - infiltraţie, modelul permite efectuarea de simulări ale scurgerii
pe perioade lungi de timp, limitarea aplicabilităţii fiind dictată în principal de
datele observate disponibile şi de condiţiile de izotropie a mediului.
Modelul bidimensional prezentat demonstrează că modelarea bidimen-
sională a scurgerii pe versanţi este posibilă şi deschide calea de trecere la
modelarea tridimensională a scurgerii de suprafaţă. Combinarea metodei Lax-
Wendroff cu modificările Lapidus permite calculul soluţiei numerice a
modelului bidimensional al scurgerii pe versant care este mai greu de obţinut
prin metoda caracteristicilor. Instabilitatea neliniară a soluţiei datorită apariţiei
scurgerilor critice în direcţia paralelă la axele de coordonate poate fi eliminată
prin folosirea operatorului de vâscozitate artificială.
Deoarece în obţinerea ecuaţiilor de mişcare se ţine seama şi de viteza
picăturilor de ploaie, precum şi presiunea p * indusă de acestea, modelul
bidimensional prezentat se apropie mai mult de fenomenul fizic al formării
scurgerii pe versanţi permeabili.
Modelul bidimensional al scurgerii de suprafaţă conduce la rezultate
comparabile cu cele obţinute pe cale experimentală în laborator sau teren
precum şi cu rezultatele obţinute cu modele globale de scurgere (fig. 3.38).
Din punct de vedere hidrodinamic modelul bidimensional descrie scurgerea
de pe versant mai bine decât modelele unidimensionale, care totuşi au un
avantaj (timpul de calcul mult mai mic, ele fiind prima aproximaţie a modelului
bidimensional). Cu toate că experimentele numerice au fost limitate, modelul
bidimensional a permis evidenţierea unei serii de particularităţi calitative ale
procesului formării scurgerii în funcţie de caracteristicile morfometrice şi
hidrofizice ale bazinului hidrografic.
Modelul bidimensional al formării scurgerii de suprafaţă are aplicabilitate
imediată în activitatea de elaborarea prognozelor hidrologice şi pentru
determinarea parametrilor hidrologici necesari proiectării lucrărilor hidrotehnice.
Aria de aplicabilitate a modelării hidrodinamice bidimensionale a scurgerii
de pe versanţi şi bazine mici este practic neexplorată. Lucrarea prezintă numai
un exemplu de aplicare a acestei modelări pentru o geometrie simplă a bazinului
şi neluând în considerare mişcarea de subsuprafaţă care a fost abordată
tridimensional în capitolul 2.
Folosirea modelelor digitale ale terenului şi a tehnicilor GIS pentru
discretizarea bazinului în suprafeţe elementare, vor contribui la apropierea şi
mai mult a modelării matematice a scurgerii pe bazin de procesul fizic întâlnit
oriunde în natură.
Din aceste motive, ne exprimăm convingerea că această lucrare va stimula
interesul cercetătorilor pentru aprofundarea modelării scurgerii pe versanţi
permeabili şi pe baza acesteia să se realizeze modelul hidrologic fizic
fundamentat al bazinului.

199
 BIBLIOGRAFIE
Babu, D. K., Infiltration Analysis and Perturbation Methods, 1. Absorption
with Exponential Diffusivity, Water Resources Research, vol. 12, no. 1,
February, 1976.
Betson, R. P., Agricultural watershed hydrology and modelling, Ann. Am. Soc.
Agronomy Meeting, Las Vegas, Nevada, November,1973.
Blidaru, V., Nicolau, A. şi Niţescu, E., Simularea pe model a scurgerii apei şi
aluviunilor pe versanţi, C. 19446, Catedra de hidraulică şi
hidroamelioraţii, I. P. Iaşi, 1976.
Brakensiek, D. L., Hydrodynamics of overland flow and nonprismatic
channels, Trans. Am. Soc. Agric. Eng. 9(1), 20-26, 1966.
Brakensiek, D. L., A simulated watershed flow system for hydrograph
prediction: A kinematics application, Proc. Intern. Hydrology
Symposium, Fort Collins, Colorado, 1967.
Bresler, E., Kemper, W. D. and Hanks, R. J., Infiltration, redistribution and
subsequent evaporation of water from soil as affected by wetting rate
and hysteresis, Soil Sci. Soc. Am. Proc., 33, 832-840, 1969.
Bruce, R. R., Klute, A., The measurement of soil moisture diffusivity, Soil
Science Society of America Proceedings, vol. 20, pp. 458-462, 1956.
Carshaw, H. S. and Jaeger, J. C., Conduction of Heat in Solids, 2nd ed. Oxford
Univ. Press, London, 1959.
Celia, M. A., Boulontas, E. T. and Zarba, R. L., A General Mass-
Conservative Numerical Solution for the Unsaturated Flow Equation,
Water Res. Research, vol. 26, no. 7, pp. 1483-1496, July, 1990.
Chen, C. L. , An analysis of overland flow, Doctoral dissertation, Michigan
State University, 1962.
Chen, C. L. and Chow, V. T., Formulation of Mathematical Watershed-Flow
Model, Journal of the Engineering Mechanics Division, ASCE, vol. 97,
No. EM3, Proc. Paper 8199, June, , pp. 809-828, 1971.
Chery, D. L. Jr., Constructions, Instrumentation and Preliminary Verification
of a Physical Hydrologic Model, Joint Report of the U. S. Department
of Agriculture and Utah State University, July, 1965.

201
Chow, V. T. and Harbaugh, T. E., Raindrop Production for Laboratory
Watershed Experimentation, Journ. Geophys. Res. Vol. 70, pp. 6111-
6119, 1965.
Chow, V. T. and Ben-Zvi, A., 1973, A Hydrodynamic Modelling of tow-
dimensional watershed flow, Journal of Hydraulics Division Proc.
ASCE, NHY11, 99, pp. 2020-2043, 1973.
Cisler, J., Note on the Parlage method for the numerical solution of horizontal
infiltration of water in soil, Soil Sci. 117, 70-73, 1974.
Clarke, R. T., A review of some mathematical models in hydrology, with
observations on their calibration and use, J. Hydrology, 19, 1-20, 1973.
Cooper, L. Y., Constant temperature at the surface of an initially uniform
temperature, variable conductivity half-space, J. Heat Transfer, 93, pp.
55-60, 1971.
Damidov, V. N., Koreni, V. I., Rasciet sklonovogo stoka po drumernoi modeli
s ucietom infiltraþii, Tr. Ghidrometþentva CCCR, vîp. 183, 1977.
Eagleson, P. S., Dynamics of flood frequency, Water Resour. Res., 8(4), pp.
878-898, 1972.
Ene, H. I., Gogonea, S., Probleme în teoria filtraţiei, Editura Academiei,
Bucureşti, 1973.
Ene, H. I., Sanchez-Palencia, E., Equations et conditions aux limites pour un
modele de milieux poreux, C. R. Acad. Sci. Paris A, 277, pp. 257-260,
1973.
Ene, H. I., Sanchez-Palencia, E., Equations et phenomenes de surface pour
l’eculment dans un modele de milieu poreux, Journal de Mecanique,
14(1), 73-108, 1975.
Ene, H. I. and Ungureanu-David, E., On the electrohydrodynamic equations
of the permeable media, Preprint Series in Mathematics, no. 4, Institutul
de Matematicã, Bucureşti, 1977.
Ene, H. I., Asupra fenomenelor de suprafaţă în cazul mişcării fluidelor
vâscoase în prezenţa unor medii poroase, Studii şi cercetări
matematice, tom 30, nr. 6, pp. 599-620, Academia RSR, Bucureşti,
1978.
Ene, H. I. and Poliševsky, D., Thermal Flow in Porous Media, D. Reidel,
Dordrecht, 1987.
EROSLOPE, Slope and River Bed Stability in the Eastern Alps, Carpathian
and Albanian Mountains, Final Report of the project ERB-CIPD-CT93-
0031, 1996.

202
Feddes, R. A., Kowalik, P., Neuman, S. P. and Bresler, E., Finite difference
and finite element simulation of field water uptake by plants, Technical
Bulletin 94, Wageningen, The Netherlands, 1976.
Freeze, R. A., The mechanism of groundwater recharge and discharge. 1. One-
dimensional vertical, unsteady, unsatured flow above a recharging or
discharging groundwater flow system, Water resources Res. 5, 153-171,
1969.
Freeze, R. A., Role of subsurface flow in generating surface runoff, Water Res.
Res., 813, 609-623, 1972.
Gheorghiţă, Şt. I., , Sur le mouvement des fluides incompresibles en présence
des corps poreux, Com. Ac. RPR, tome V, 661-663, 1955.
Gheorghiţă, Şt. I., Metode matematice în hidrogazodinamica subterană,
Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
Gheorghiţă, Şt. I., Introducere în hidrodinamica corpurilor poroase, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969.
Gheorghiţă, Şt. I., On steady motions of perfect fluids in présence of porous
media, J. Math. Phys. Sciences, vol. 4, no. 2, 186-193, 1970.
Gheorghiţă, Şt. I., L’influence des milieux permeables sur le mouvement des
fluides libres, Bull. Math. De la Soc. Sci. Math. De la R. S. de
Roumanie, tome 21(69), nr. 3-4, 1977.
Gogonea, S., On the flow of the artesian waters in limited domains, Bull. Inst.
Polit. Iaşi, 16(20), 3-4, 41-48, 1970.
Gogonea, S., On the steady flow of fluids in porous media with several
cavities, Journ. Of Math. And Phys. Sciences, V, 4, 337-346, 1971.
Grace, R. A. and Eagleson, P. S., The Synthesis of Short-Time-Increment
Rainfall Sequences, MIT Hydrodynamics Laboratory Report No. 91,
May, 1966.
Hadley, R. F. and McQueen, I. S., Hydrologic effects of water spreading in
Box Creek basin, Wyoming, U. S. Geology. Surv. Water-Supply Paper
1532-A, 48 pp, 1961.
Henderson, F. M. and Wooding, R. A., Overland flow and groundwater flow
from a steady rainfall of finite duration, J. Geophys. Res., 69, 1531-
1540, 1964.
Horton, R. E. , The role of infiltration in the hydrological cycle, Trans. Am.
Geophics. Union, 14, 446-460, 1933.

203
Horton, R. E. , Erosional development of streams and their drainage basins:
hydrophisical approach to quantitative morphology, Bull. Geol. Soc.
Am. 56, 275-370, 1945.
Iacob, C., Introduction mathematique à la mecanique des fluides, Bucharest-
Paris, 1959.
Iacob, C., Cristea, C., Iacob, V., Mihăileanu, N., Trandafir, R., Tomescu, I.,
Zidăroiu, C., 1978, Matematici clasice şi moderne, Editura tehnică,
Bucureşti.
Izzard, R. F., Hydraulics of runoff from developed surfaces, Washington D.
C., Natl. Acad. Sci. Proc. 26th, Annual Meeting, 17 pp, 1946.
Jacob, C. E., The flow of water in an elastic artesian acquifer, trans. Amer.
Geophys. Union, part 2, 574-586, 1940.
Kirkby, M. J., Hillslope Hydrology, John Wiley & Sons, Ltd., Chichester-New
York-Brisbane-Toronto, 1978.
Knight, J. H. and Philip, J. R., On solving the unsaturated flow equation, 2.
Critique of Parlange’s method, Soil Sci. 116, 407-416, 1973.
Kuciment, L. S., Trubihin, N. A., Dvumernaia modeli formirovania stoka na
vodasbore, osnovanniea na uravnenieah, kinematiceskii volnî, Tr.
Ghidrometþentva CCCR, vîp. 183, 1977.
Lapidus, A., A Detached Stock Calculation by Second-Order Finite
Differences, Journal of Computational Physics, vol. 2, pp. 154-177,
1967.
Leopold, L. B. and Maddock, Thomas Jr., The hydraulic geometry of stream
channels and some physiographic implications, U. S. Geolog. Surv.
Prof. Paper 252, 57 pp, 1953.
Lighthill, M. J., and Witham, G. B., On Kinematics Waves- flood movement
in Long Rivers, Proceedings Royal Society of London, A., vol. 229,
May, pp. 281-316, 1955.
Madsen, O. S., A note on the equation of groundwater flow, Water Resour.
Res., 5(5), 1157-1158, 1969.
Mamisao, J. P., Development of an Agricultural Watershed by Similitude,
Iowa State College, M. S. Thesis, 1952.
Morel-Seytoux, H. J., Pour une théorie modifiée de l’infiltration, 1re partie:
Pourquoi?, Cah. ORSTOM sér. Hydrol., vol. X, pp. 185-194.
Morgali, J. R. and Linsley, R. K., Computer analysis of overland flow, Proc.
Am. Soc. Civil Eng. Journal Htdraul. Div. 91 (HY3), 81-100, 1965.

204
Muskat, M., The flow of Homogeneous fluids through porous media, J. W.
Eduards, Inc. Ann. Arbor., Michigam, 1949.
Oroveanu, T., Mişcarea fluidelor vâscoase, Editura Academiei, Bucureşti,
1967.
Owens, W. M., Laminar to turbulent flow in a wide open channel, Trans. Am.
Soc. Civil. Engrs. 119, 1157-1175, 1954.
Parlage, J. Y., Theory of water movement in soils 1. One-dimensional
absorption, Soil Sci. 111, 134-137, 1971.
Parlage, J. Y., Horizontal infiltration in soil: A theoretical interpretation of
recent experiments, Soil Sci. Soc. Amer. Proc. 37, 309-330, 1973.
Pearsons, D. A., Depths of overland flow, Soil. Conserv. Ser. Tech. Paper 82,
33 pp, 1949.
Philip, J. R., Numerical solution of equation of the diffusion type with
diffusivity concentration-dependent, Trans. Faraday Soc. 51, 885-892.
Philip, J. R., 1957, The theory of Infiltration, 1. The infiltration equation and
its solution, Soil. Sci., 83, 345-357, 1955.
Philip, J. R., Periodic nonlinear diffusion: An integral relation and its physical
consequences, Aust. J. Phys. 26, pp. 513-519, 1973.
Racoveanu, N., Dodescu, Gh., Mincu, L., Metode numerice pentru ecuaţii cu
derivate parţiale de tip parabolic, Editura tehnică, Bucureşti, 1977.
Remson, I., Hornberger, G. M.and Molz, F. J., Numerical Methods in
Subsurface Hydrology with an Introduction to the Finite Element
Method, 389 pp., illus. Wiley-Interscience, New-York, N. Y, 1971.
Richards, L. A., Capillary conduction of liquids through porous mediums,
Physics, 1, 318-333, 1931.
Singh, V. P., A nonlinear kinematics wave model of surface runoff, Ph. D.
Dissertation, 282 pp., Colorado State University, Fort Collins, Colo,
1974.
Singh, V. P., Hybrid formulated of kinematics wave models of watershed
runoff, Journal of hydrol., 27, pp. 35-50, 1975.
Smith, H. L. and Leopold, L. B., Infiltration Studies in the Pecos River
watershed, New Mexico and Texas, Soil Sci., 53, 195-204, 1942.
Stanciu, P., Blidaru, S., Drăgoi, E., Model matematic pentru simularea
scurgerii în bazine mici, Studii de hidrologie, vol. XIV, Bucureşti,
1976.

205
Stanciu, P., Blidaru, S., Dragoi, E., Possibilities of Mathematical Model
Parameter Determination Making Use of Sensitivity Analysis,
Meteorology and Hydrology, nr. 2, Bucureşti, 1978.
Stanciu, P., Model matematic fundamentat fizic bazat pe conceptul de
suprafaţă activă variabilă, Studii şi cercetări - Hidrologie, vol. 52,
1984.
Stanciu, P., Zlate-Podani, I., A study of hydrological regimes in experimental
basins in relation to cultivation practices, Proceedings of the Rome
Symposium, IAHS Pub. No. 164, April, 1987 a.
Stanciu, P., Zlate, I., Modelarea matematică a proceselor scurgerii în bazine
experimentale şi reprezentative, Studii şi cercetări - Hidrologie, nr. 2,
1987 b.
Stanciu, P., Modelarea mişcării în frontiera poroasă prin analogie cu
mişcarea în conducte poroase,. Colocviul de mecanica fluidelor şi
aplicaţiile ei tehnice, 9-11 oct., Suceava, 1987.
Stanciu, P., Ene, H., Complex hydrodynamic model for overland runoff and
small basins, International Workshop, 6-11 June, Strbske Pleso,
Czechoslovakia, 1988.
Stanciu, P., Mathematical modelling of the runoff process on slopes and in
small basins, Meteorology and Hydrology, vol. 18, 2, 1988.
Stanciu, P., Hydraulic Erosion of the Soil and Sedimentation Modelling and
Field Experimentation, Annual Report 1994-1995, NIMH, Bucharest,
1995.
Straub, L. G., Studies of the transition region between laminar and turbulent
flow in open channels, Trans. Am. Geophys. Union, 20, 649-653, 1939.
Tracy, H. J. and Lester, C. M., Resistance coefficients and velocity
distributions-smooth rectangular channel, U. S. Geol. Survey Water-
Supply Paper 1592A, 18 pp, 1961.
Ünlü, K., Stochastic analysis of large scale transient unsaturated water flow in
soil: input parameter characterization and model output evaluation,
PhD dissertation, 266 pp., Univ. of Calif. Davis, 1989.
Ward, J. C., Turbulent Flow in Porous Media, Proceedings of A.S.C.E.,
Journal of Hydraulics Division, vol. 90, No. HY5, pp. 1-12, September,
1964.
Woolhiser, D. A. and Liggett, J. A., Unsteady, one-dimensional flow over a
plane - The rising hydrograph, Water Res. Tes. 3(3), 753-771, 1967.

206
Woolhiser, D. A., Overland flow on a converging surface, Trans. ASAE,
12(4), pp. 460-462, 1969.
Woolhiser, D. A. and all, Overland flow on rangeland watersheds, J. Hydrol.,
9(2), pp. 336-356, 1970.
Yoshisuke Nakano, Theory and Numerical Analysis of Moving of Boundary
Problems in the Hydrodynamics of Porous Media, Water Res.
Research, vol. 14, no. 1, feb, 1978.
Youngs, E. G., An infiltration method of measuring the hydraulic conductivity
of unsaturated porous materials, Soil Sci. 97, 307-311, 1964.

207
 Cărţi editate în seria

INGINERIA RESURSELOR DE APĂ

Aurelia BUCUR ELEMENTE DE CHIMIA APEI

Aurel VARDUCA MONITORINGUL INTEGRAT

AL CALITĂŢII APELOR

Sergiu DIACONU CURSURI DE APĂ.

Amenajare, Impact, Reabilitare

V. Al. STĂNESCU, MODELAREA IMPACTULUI

Ciprian CORBUŞ, SCHIMBĂRILOR CLIMATICE
Marinela SIMOTA ASUPRA RESURSELOR DE APĂ

Constantin DIACONU HIDROMETRIE APLICATĂ

Cristina Sorana IONESCU DEPOZITE DE DEŞEURI.

Elemente de proiectare a sistemelor
de etanşare-drenaj

Octavian LUCA HIDRAULICA MIŞCĂRILOR

PERMANENTE

Aurel VARDUCA PROTECŢIA CALITĂŢII APELOR

Petre GÂŞTESCU DICŢIONAR DE LIMNOLOGIE

Ştefan IONESCU IMPACTUL AMENAJĂRILOR

HIDROTEHNICE ASUPRA MEDIULUI

Andreea Cristina ŞERBAN MODELAREA SERIILOR TEMPORALE.

Noţiuni teoretice şi aplicaţii
de hidrologie

ISBN : 973-8176-08-5