FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ ÎN

AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ

MASTER
MANAGEMENT ÎN AGROTURISM
ȘI ALIMENTAȚIE PUBLICĂ
(MAAP)

PROIECTE DE
CONSTRUCŢII
Titular,
Prof.univ.Dr. ADELAIDA CRISTINA HONŢUŞ

Bucureşti, 2019
 CUPRINS

Capitolul I. ALCĂTUIREA GENERALĂ ȘI CLASIFICAREA CONSTRUCȚIILOR……… 4

A. Prescripţii tehnice în construcţii................................................................................... 4
B. Coordonarea dimensională. Toleranţele şi tipizarea în construcţii..……………. 4
1. Coordonarea dimensională
2. Toleranţe
3. Tipizarea
C. Metode de calcul în construcții............................................................................................ 8
a. Metoda rezistenţelor admisibile
b. Metoda de calcul la rupere
c. Metoda de calcul la stări limită
D. Clasificarea construcţiilor..................................................................................................... 11
E. Alcătuirea unei construcții…………………………………………………………………….. 17
1. Părţile principale ale unei clădiri
2. Compartimentarea clădirilor

Capitolul II. ACŢIUNILE ÎN CONSTRUCŢII....................................................................... 21

1. Definirea acțiunilor
2. Clasificarea acțiunilor în construcții

Capitolul III. STUDIUL TERENULUI DE FUNDARE PENTRU CONSTRUCŢII... 37

1. Compoziţia pământurilor
2. Indici de clasificare a pământurilor
3. Îmbunătăţirea proprietăţilor pământurilor
4. Alunecările de teren
5. Studiul geotehnic asupra terenului de fundare

Capitolul IV. ETAPELE REALIZĂRII UNEI CONSTRUCŢII……......................................... 76

1. Avizarea lucrărilor publice
2. Asigurarea calităţii lucrărilor în construcţii
3. Controlul de stat al calităţii în construcţii
4. Recepţia lucrărilor de construcţii şi a instalaţiilor aferente
5. Cartea tehnică a construcţiilor
6. Postutilizarea construcţiilor

Capitolul V. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE DIN LEMN................ 90

A. Lemnul ca material de construcţie..................................................................................... 90
1. Compoziţia, structura, umiditatea, avantajele şi dezavantajele lemnului
2. Proprietăţile lemnului
3. Principalele sortimente de material lemnos folosite în construcţii
B. Elemente de construcţie din lemn.................................................................................. 104
1. Grinzi cu inimă plină
2. Grinzi cu zăbrele
C. Măsuri de protecţie a construcţiilor din lemn................................. ……………………. 110
1. Protecţia construcţiilor din lemn împotriva putrezirii
2. Protecţia construcţiilor din lemn împotriva focului

Capitolul VI. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE DIN ZIDĂRIE..... 112

A. Materiale folosite pentru lucrări din zidărie................................... ………………… 112
2
1. Clasificarea zidăriilor
2. Piatra pentru zidărie
3. Mortare pentru zidărie
B. Principii generale de alcătuire a zidăriilor...................................... ……………. 121
C. Zidării din piatră naturală.......................................................................... …………… . 134
1. Zidării din piatră brută
2. Zidării din piatră cioplită
3. Zidării din piatră lucrată
D. Elemente de construcţie realizate din zidărie.................................. ……………. 139

Capitolul VII. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE DIN BETON ŞI BETON

ARMAT.................................................................................................................................……….. 144
A. Generalități................................................................................................................. ………… 144
B. Planșeele........................................................................................................... ……….……. 147

Capitolul VIII. TEHNOLOGII MODERNE DE EXECUȚIE A PROIECTELOR DE

CONSTRUCȚIE............................................................................................................................... 158
A. Tehnologia de construcții "IZODOM 2000"
B. Metoda norvegiană „LAFTING”
C. Case ecologice în sistemul “WOOD FRAMING”
D. Construirea unei case în sistem ”AMVIC”
E. Structura ”tip Sandwich” la construcţiile din lemn

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................... 228

3
 Capitolul I
ALCĂTUIREA GENERALĂ
ȘI CLASIFICAREA CONSTRUCȚIILOR

A. PRESCRIPŢII TEHNICE ÎN CONSTRUCŢII

Pentru proiectarea, realizarea şi recepţionarea unei lucrări de construcţie în condiţii

optime şi unitare, la nivel republican, având la bază experienţa unei anumite perioade, sunt
stabilite condiţii cu caracter tehnic şi economic, care în ansamblu alcătuiesc prescripţiile tehnice
în construcţii.
Standardul (STAS) este prescripţia tehnică ce stabileşte caracte-risticile materialelor şi
instalaţiilor aferente construcţiilor, principiile de bază pentru proiectare, execuţie şi recepţie, a
căror aplicare este obligatorie.
Norma internă prescrie caracteristicile materialelor de construcţii utilizate,
nereglementate prin standarde.
Normativul completează şi detaliază elementele din standarde sau norme interne,
indicând aplicarea acestora în cazuri concrete. Acesta poate fi de mai multe feluri, şi anume:
- experimental, atunci când studiile teoretice efectuate în laborator sau pe modele de
probă urmează a fi verificate practic;
- cu aplicare condiţionată, atunci când studiile teoretice au fost verificate experimental,
dar pentru introducerea în producţie curentă sunt necesare unele măsuri speciale, cum
ar fi: supravegherea atentă a lucrărilor, instruirea cadrelor, analiza comportării în timp
a materialelor şi instalaţiilor etc.;
- definitiv, atunci când a trecut de toate fazele teoretice şi experimentale şi are aplicare
curentă, generalizată pe şantiere.
Instrucţiunile tehnice aduc precizări suplimentare standardelor şi normativelor,
reglementează unele aspecte tehnice cu obiectiv restrâns, introduc măsuri tehnice imediate etc.
Condiţii tehnice speciale care completează instrucţiunile tehnice ale anumitor lucrări.
Fişele tehnologice stabilesc modul de organizare a diferitelor procese de lucru la execuţia
lucrărilor.

B. COORDONAREA DIMENSIONALĂ. TOLERANŢELE ŞI TIPIZAREA ÎN CONSTRUCŢII

1. COORDONAREA DIMENSIONALĂ

Coordonarea dimensională este o convenţie privind dimensiunile de coordonare ale

componentelor unei construcţii pentru a se asigura utilizarea lor fără ajustări, precum şi
posibilitatea de înlocuire a unor elemente ale structurii cu altele, fără modificarea proiectelor
respective. Această convenţie este necesară în scopul raţionalizării lucrărilor de construcţii şi al
producerii industriale a elementelor cu largă răspândire în practică. Coordonarea dimensională
se concretizează prin folosirea unui sistem modular cuprinzând: modulul de bază, multimoduli şi
submoduli.
Modulul de bază este unitatea de lungime a coordonării dimensionale având mărimea
astfel aleasă încât să asigure părţilor componente ale construcţiei multiple posibilităţi de
utilizare şi adaptare. Simbolul modulului de bază este M, iar valoarea lui internaţională este 1 M
= 100 mm.
4
 Multimodulul este unitatea de lungime cu valoarea egală cu un multiplu al modulului de
bază. Multiplul este un număr întreg (n), iar simbolul multiplului este (nM).
Submodulul este unitatea de lungime a cărei valoare este o fracţiune a modulului de bază.
Fracţiunea are ca divizor un număr întreg (n), iar simbolul submodulului este M/n.
Sistemul modular se aplică la:
- proiectarea construcţiilor, în special la cele executate prin metode industriale (clădiri
de locuit, depozite, magazii, hale industriale, castele de apă etc.);
- alegerea dimensiunilor geometrice ale elementelor de construcţie, ale instalaţiilor şi
utilajelor (instalaţii sanitare, poduri rulante, echipamente tehnice etc.);
- elaborarea unor prescripţii tehnice în construcţii.
Pentru coordonarea dimensiunilor în plan, se utilizează în construcţii multimodulii
orizontali.
Dimensiunile modulare pentru coordonarea în plan orizontal se aleg din seriile de
dimensiuni multiple ale multimodulilor orizontali.
Dimensiunile modulare pentru coordonarea verticală pot fi:
- distanţa între feţele finite a două planşee succesive (înălţimea etajului);

- distanţa între feţele finite ale pardoselii şi plafonului (lumina încăperii);

- dimensiunile unor elemente componente care se condiţionează reciproc la asamblarea
pe verticală.
În sistemul modular se definesc următoarele caracteristici dimensionale ale
elementelor de construcţii:
- dimensiunea modulară este o dimensiune multiplu întreg al unităţii de lungime, care
poate fi modulul de bază sau un multimodul;
- dimensiunea nominală este o dimensiune modulară, care se referă la caracteristica
principală dimensională a elementului considerat şi care poate să-l identifice în scara
de mărimi;
- dimensiunea de execuţie se alege în raport cu dimensiunea nominală astfel încât, ţinând
seama de rosturi, să rezulte, prin punerea în operă a elementului respectiv, o
dimensiune modulară;
- dimensiunea efectivă este dimensiunea obţinută prin măsurători directe efectuate
asupra elementului de construcţie. Ea trebuie să fie cât mai aproape de dimensiunea de
execuţie, în limitele abaterilor admise.

2. TOLERANŢE

Datorită influenţei unui mare număr de factori obiectivi (imperfecţiuni ale mijloacelor de
lucru şi control) şi subiectivi (calificarea neomogenă a muncitorilor) piesele sau produsele finite
de acelaşi fel se deosebesc atât unele de altele, cât şi de piesa sau produsul proiectat. Este deci
necesar studiul gradului de precizie sau al toleranţelor elementului de construcţie obţinut, faţă
de produsul de referinţă.
Toleranţele se referă atât la forma şi dimensiunile geometrice ale elementelor de
construcţie sau construcţiilor, cât şi la aspectul lor. Toleranţele admisibile se stabilesc în
concordanţă cu necesităţile practice, ţinând seamă că o precizie prea mare ridică preţul de cost,
iar lipsa de precizie poate periclita rezistenţa şi stabilitatea structurii. Gradul de precizie trebuie
justificat tehnic şi economic; analiza economică se extinde de la operaţiile simple până la
lucrările de ansamblu. Uneori prin mărirea gradului de precizie la o operaţie se pot simplifica sau
reduce unele dintre lucrările care urmează în procesul tehnologic. De exemplu, executarea unei
zidării îngrijite uşurează execuţia tencuielilor sau, în cazul pereţilor din beton turnaţi în cofraje
5
metalice, tencuiala poate fi complet suprimată.
Abaterea este diferenţa algebrică între o dimensiune (efectivă, maximă etc.) şi
dimensiunea de bază corespunzătoare.
Abaterea efectivă Aef este diferenţa dintre dimensiunea efectivă E şi dimensiunea
nominală N, adică:
Aef = E - N
Abaterea efectivă poate fi pozitivă, zero sau negativă. Pentru ca piesa să fie utilizabilă
trebuie ca dimensiunile ei efective să se găsească între dimensiunile limită maxime Lmax şi
dimensiunile limită minime Lmin. Abaterea efectivă trebuie să fie deci cuprinsă între două abateri
limită, şi anume:
- abaterea superioară As, egală cu diferenţa dintre dimensiunea limită maximă și
dimensiunea nominală:
As = Lmax - N
- abaterea inferioară Ai egală cu diferenţa dintre dimensiunea limită minimă şi
dimensiunea nominală, adică:
Ai = Lmin - N
Abaterile limită pot fi de asemenea pozitive, zero sau negative, în funcţie de valorile
dimensiunilor limită faţă de valoarea dimensiunii nominale.
Dimensiunile limită sau abaterile limită determină un interval de variaţie a dimensiunilor,
respectiv a abaterilor, care se numeşte toleranţă T şi este definită de relaţiile:
T = Lmax – Lmin

T = A s - Ai
Toleranţa astfel calculată este totdeauna pozitivă.

Valorile toleranţelor sunt stabilite pe baza unui număr mare de măsurători, în urma unor
studii statistice, ţinând seama de condiţiile tehnologice de fabricaţie şi de condiţiile tehnico-
economice de montaj, pentru a realiza siguranţa și eficienţa construcţiilor.
În cazul produselor standardizate (materiale de construcţii şi instalaţii, elemente
prefabricate de construcţie etc.), toleranţele sunt indicate în standarde sau în norme interne de
fabricaţie. Astfel, pentru cărămizile de construcţie din argilă arsă abaterile şi toleranţele
admisibile ale dimensiunilor sunt arătate în tabelul 1.1.

6
 Tabelul 1.1
Dimensiunea Toleranţe admisibile
Felul (mm) la livrare (mm)
Tipul
dimensiunii abateri
nominală
admisibile
Lungime l 240 +5 10
-6
Lăţime b 115 +4 8
63
-6
Înălţime 63 ±3 3
(grosime) h
+5
Lungime l 240 10
-6

88 +4
Lăţime b 115 8
-6
Înălţime 88 ±4 4
(grosime) h

Pentru lucrările de construcţie, gradul de precizie şi condiţiile de calitate sunt prevăzute

în normativele şi normele tehnice de execuţie. Trebuie să se ţină seama de cumularea posibilă a
unor abateri, ceea ce poate duce, dacă aceste abateri nu sunt corectate pe parcurs, la abateri
finale mari sau chiar la greşeli de execuţie. De exemplu, abaterile cumulate la trasarea şi la
execuţia fundaţiilor sau zidurilor de elevaţie necesită cheltuieli supli-mentare pentru realizarea
la parametrii tehnici normali a lucrărilor care urmează în procesul tehnologic, cum sunt: execuţia
planşeelor prefabricate, a finisajelor etc.

3. TIPIZAREA

Tipizarea asigură execuţia elementelor de construcţii şi de instalaţii, precum şi a

construcţiilor întregi pe baza documentaţiilor de tipizare care, în funcţie de natura şi importanţa
lor, sunt:
- Proiecte tip, care reprezintă documentaţii de tipizare elaborate pentru realizarea de
obiective, obiecte, părţi de obiecte, elemente, subansambluri şi detalii de construcţii şi instalaţii
cu frecvenţă mare de folosire şi care se redactează la nivelul necesităţilor de execuţie. Proiectele
tip au caracter republican sau departamental când se referă la obiective specifice activităţii unui
anumit minister;
- Proiecte directive, care reprezintă documentaţii de tipizare elaborate pentru obiective,
obiecte sau părţi de obiecte, permiţând o aplicare elastică a acestora, în condiţiile respectării
parametrilor de bază (condiţii funcţionale, alcătuiri constructive, indici tehnico-economici etc.).
Proiectele directive sunt, de asemenea, cu caracter republican sau departamental;
- Proiecte refolosibile, care sunt documentaţii de tipizare elaborate pentru o anumită
lucrare de investiţie şi care, datorită caracteristicilor tehnico-economice deosebite, pot fi
propuse spre a fi aplicate şi la alte lucrări cu aceiaşi parametri.
Pentru construcţiile executate prin metode industriale se utilizează pe scară din ce în ce
mai largă prefabricate tip ale elementelor de construcţii sau ale unor construcţii întregi, tendinţa
actuală fiind ridicarea gradului de prefabricare. Prin grad de prefabricare sau de industrializare
se înţelege raportul dintre costul sau greutatea prefabricatelor montate cu macaraua şi costul
sau greutatea totală a construcţiei.

7
 Utilizarea pe scară largă a prefabricării şi tipizării în construcţii prezintă următoarele
avantaje importante:
- economie de timp şi forţă de proiectare;
- reducerea consumului de forţă de muncă pe şantier, execuţia reducându-se la operaţii
de montaj;
- mecanizarea aproape în totalitate a proceselor de lucru;
- reducerea duratei de execuţie;
- montarea prefabricatelor pe şantier în tot timpul anului;
- calitatea superioară a execuţiei, datorată condiţiilor industriale de realizare a
prefabricatelor (utilaje moderne, control riguros al fazelor de fabricaţie etc.);
- reducerea în mare măsură a consumului de material lemnos;
- reducerea sau suprimarea unor lucrări pe şantier (lucrări de instalaţii, finisaj etc.).

C. METODE DE CALCUL ÎN CONSTRUCȚII

Realizarea economică a unei construcţii presupune dimensionarea elementelor de

rezistenţă în condiţiile unui anumit grad de siguranţă care să ţină seama de toate abaterile
posibile ce pot interveni la proiectare, execuţie şi exploatare. Aceste abateri pot să apară
deoarece:
- la proiectare se folosesc schematizări ale structurii de rezistenţă (schema statică),
precum şi simplificări în evaluarea şi repartizarea încărcărilor etc.;
- la execuţie, calitatea materialelor, dimensiunile elementelor etc., pot rezulta diferenţe
faţă de cele proiectate;
- în exploatare, apar diferenţe faţă de proiect, în distribuţia şi intensitatea încărcărilor.
Gradul de siguranţă admis în condiţiile abaterilor menţionate nu poate acoperi însă
greşeli grave de proiectare, execuţie sau exploatare, cum ar fi:
- nerespectarea prescripţiilor oficiale;
- greşeli de concepţie şi calcul;
- modificări neavizate, degradări, deteriorări ale elementelor de construcţie în timpul
execuţiei sau în exploatare etc.
La noi în ţară prescripţiile oficiale prevăd la calculul secţiunilor elementelor de construcţii
următoarele metode de calcul: metoda rezistenţelor admisibile, metoda de calcul la rupere şi
metoda de calcul la stări limită.

a. Metoda rezistenţelor admisibile

Metoda rezistenţelor admisibile are la bază următoarele ipoteze fundamentale, şi anume:

- materialele de construcţie se comportă elastic în exploatare;
- secţiunile normale pe axa elementelor, înainte de deformare, rămân plane şi după
deformare (ipoteza lui Bernoulli);
- eforturile unitare sunt proporţionale cu deformaţiile (legea lui Hooke).

Principiul de calcul constă în compararea eforturilor unitare normale şi tangenţiale

maxime: σmax, τmax, care se dezvoltă în secţiunile cele mai solicitate ale elementelor de construcţie, cu
valori admisibile ale rezistenţelor normale (σa), respectiv tangenţiale (τa):
σmax ≤ σa τmax ≤ τa
Rezistenţele admisibile σa, τa reprezintă o fracţiune din rezistenţa limită a materialului la
care se produce distrugerea acestuia şi se obţine prin împărţirea rezistenţei limită σlim, τlim la un
8
coeficient de siguranţă unic (c):
 lim  lim
a  ; a 
c c
sau
 lim
c  1
a

Pentru grupările de încărcări A (alcătuită din combinaţii ale încărcărilor fundamentale,

a căror acţiune simultană este practic posibilă), B (alcătuită din combinaţii ale încărcărilor
fundamentale şi a celor accidentale cu acţiune simultană), C (alcătuită din combinaţii ale
încărcărilor fundamentale cu cele accidentale şi extraordinare a căror acţiune simultană este
practic posibilă), valorile rezistenţelor admisibile şi ale coeficienţilor de siguranţă corespunzători
sunt diferite. Cu cât probabilitatea acţiunii simultane a încărcărilor ce compun gruparea de
încărcări considerate este mai mică, cu atât coeficienţii de siguranţă se reduc, apropiindu-se de
unitate, iar rezistenţele admisibile cresc, apropiindu-se de rezistenţa limită.
În ţara noastră acest calcul este recomandat de STAS 763-71 „Prescripţii pentru
proiectarea construcţiilor metalice” şi STAS 856-71 „Prescripţii pentru proiectarea construcţiilor
de lemn”.
Pe lângă lemn şi metal, materiale cu calităţi elastice, în construcţii se folosesc pe scară
largă şi materiale care nu se comportă elastic sub sarcinile de exploatare, cum sunt zidăria şi
betonul armat. Neglijarea proprietăţilor plastice ale materialelor şi valoarea convenţională a
coeficienţilor de siguranţă fac ca metoda rezistenţelor admisibile să reprezinte o etapă depăşită
în calculul construcţiilor. Abaterile ce pot să apară între comportarea reală a structurii în
exploatare şi schema luată în calcul depind de o mulţime de parametri care necesită un studiu
sistematic şi dezvoltarea unei alte metode de calcul.

b. Metoda de calcul la rupere

Prin această metodă secţiunile se calculează luând în consideraţie stadiul de rupere ca

stadiu de calcul. Eforturile din elementele de construcţie se determină după metodele staticii
construcţiilor, aplicate corpurilor omogene şi elastice.
Principiul metodei este compararea efortului maxim care se dezvoltă în secţiunea cea mai
solicitată a unui element de construcţie cu efortul de rupere împărţit la un coeficient de siguranţă
unic, cr:
Nr Mr
N max  , M max  , .... etc.
cr cr
Metoda ţine seama de comportarea reală a materialelor în stadiul de rupere
(redistribuirea eforturilor în urma deformaţiilor plastice), dar menţine coeficientul de siguranţă
unic cu valori convenţionale, fără un studiu sistematic al parametrilor care influenţează
siguranţa structurii.

9
 c. Metoda de calcul la stări limită

Prin metoda de calcul la stări limită calculul elementelor de rezistenţă trebuie să asigure
obţinerea siguranţei necesare, astfel încât pe toată durata exploatării construcţiei să nu apară nici
una din următoarele stări limită:
Stări limită ale capacităţii portante:
- starea limită de rezistenţă;
- starea limită de oboseală;
- starea limită de stabilitate.
Stări limită ale exploatării normale:
- starea limită de deformaţie;
- starea limită de apariţie a fisurilor pentru elementele de beton armat;
- starea limită de deschidere a fisurilor pentru elementele de beton armat.
Pornind de la premisa neadmiterii nici uneia din aceste stări limită pe tot timpul
exploatării construcţiei, elementele structurii se verifică în diferite faze de lucru (execuţie,
transport, montaj, exploatare etc.), considerând cele mai defavorabile valori ale caracteristicilor
de rezistenţă şi de deformare ale materialelor.
La fundamentarea metodei contribuie atât studiul amănunţit al comportării materialelor
de la aplicarea încărcării şi până la rupere, pentru solicitări complexe (statice şi dinamice, de
scurtă sau de lungă durată etc.), cât şi următorii factori:
- stabilirea ştiinţifică pe baze de calcul statistic a modului de variaţie a proprietăţilor
fizico-mecanice, de rezistenţă şi de deformare ale materialelor de construcţie;
- stabilirea pe baze de calcul static a modului de variaţie a încărcărilor şi diferenţierea
lor, în ceea ce priveşte durata şi modul de acţiune;
- progresul metodelor de calcul static şi al cunoştinţelor privind rezistenţa materialelor
pentru structurile de construcţii.

Principiul de calcul al metodei pentru starea limită de rezistenţă este compararea solicitării
maxime posibile Smax cu capacitatea portantă minimă probabilă a secţiunii considerate S min
cap
:

S max  S min
cap

Solicitările maxime posibile Smax se determină, în oricare din grupările de încărcări, cu

relaţia:
S max   ni  w  S in

unde: ni – coeficient de supraîncărcare care caracterizează posibilitatea de depăşire a

solicitărilor normale;
w – coeficient de simultaneitate al încărcărilor temporare de scurtă durată
corespunzător grupării de calcul (0,9 pentru grupări suplimentare şi 0,8 pentru
grupări extraordinare);
S i – solicitarea normată, determinată cu metodele mecanicii con-strucţiilor,
n

corespunzătoare încărcărilor normate considerate în gruparea de calcul.

În calculele curente de proiectare se poate utiliza un coeficient global de supraîncărcare

(n), care rezultă ca medie statică a valorilor diferenţiate (ni), şi anume:
n ≥ 1,3 pentru grupări fundamentale;
n ≥ 1,2 pentru grupări suplimentare;
n ≥ 1,0 pentru grupări extraordinare.
În acest caz, solicitările maxime se calculează cu relaţia:
10
 S max  n  w  S in
cap
Capacitatea portantă minimă probabilă a secţiunii S min se determină pentru materialele
neomogene (ex.: beton armat), cu relaţia:
cap
S min  me  mm  ki  Rin  Fi
unde: me, mm – coeficienţii condiţiilor de lucru, şi anume: me se referă la modul de realizare al
elementului, iar mm la fiecare material component;
ki – coeficienţi de omogenitate, care exprimă variaţia maximă probabilă a
rezistenţelor sub valoarea minimă prescrisă;
Rin – rezistenţa normată a materialului, stabilită pe baza studiilor statistice;
Fi – caracteristica geometrică a secţiunii.

Pentru materialele omogene (oţel sau beton simplu), relaţia devine:

cap
S min  me  mm  k  R n  F
Principiul de calcul al metodei pentru starea limită de deformaţie este exprimat de relaţia
fundamentală:
  
unde: Δ – deformaţia maximă (săgeată sau rotire) a elementului de construcţie considerat, din
încărcări normate (n = 1), stabilită cu metodele mecanicii construcţiilor;
 – deformaţia limită (săgeată sau rotire) stabilită în prescripţii.

D. CLASIFICAREA CONSTRUCȚIILOR

Construcţiile sunt destinate pentru a crea condiţii optime pentru adăpostirea şi

desfăşurarea activităţii şi vieţii, ţinând seama de condiţiile naturale, relief, climă, apă etc.,
impuse de natura sau mediul înconjurător în mijlocul căruia se amplasează.
Factorii principali care determină concepţia, alcătuirea şi modul de execuţie ale
construcţiilor sunt în general următorii:
- omul, care necesită anumite condiţii fiziologico-igienice, precum: temperatură,
umiditate, lumină etc., în vederea asigurării celor mai bune condiţii de muncă şi sănătate;
- activitatea omenească, pentru care este destinată construcţia şi ce determină
cerinţele funcţionale sau procesul funcţional, adică modul de distribuire (forme, dimensiuni)
şi de legătură pe orizontală şi pe verticală a spaţiilor şi volumelor construcţiilor;
- natura, care exercită asupra construcţiilor acţiuni mecanice, fizice, chimice şi
biologice, variabile în funcţie de amplasamentul construcţiilor, relief, seismicitate, climă, vânt,
faună etc.

Condiţii tehnice cerute construcţiilor

Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un ansamblu de condiţii

tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care privesc durabilitatea, rezistenţa la foc şi
condiţii de rezistenţă, fizice, arhitectonice, economico-organizatorice.
Durabilitatea, adică durata de funcţionare normală a principalelor elemente de
construcţie, fără pierderea calităţilor necesare de exploatare poate fi:

11
 - ridicată (de gradul I), respectiv mai mare de 100 ani;
- mijlocie (de gradul II), respectiv de 50 - 100 ani;
- normală sau obişnuită (de gradul III), respectiv de 20 - 50 ani.
Construcţiile provizorii au durata de funcţionare sub 20 ani.
Durabilitatea se referă la: rezistenţa la îngheţ-dezgheţ a materialelor şi elementelor de
construcţie; rezistenţa la umiditate; rezistenţa la acţiunea biologică a microorganismelor şi
rezistenţa la coroziune.
Durabilitatea elementelor de construcţie se asigură prin folosirea de materiale rezistente
la acţiunile mediului înconjurător (fum, gaze, lichide etc.) sau prin protecţia materialelor
insuficient de durabile cu materiale (pelicule) de protecţie.
Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista la solicitările termice şi
mecanice produse în timpul şi din cauza incendiilor. Din punctul de vedere al rezistenţei la foc
elementele de construcţie depind direct de materialele din care se execută şi se caracterizează
prin gradul de combustibilitate şi limita de rezistenţă la foc. Astfel:
- combustibilitatea unui material sau element de construcţie reprezintă capacitatea
acestuia de a se aprinde şi de a arde în continuare, contribuind la creşterea cantităţii de
căldură dezvoltată de un incendiu. Din acest punct de vedere materialele se clasifică în:
incombustibile (de exemplu: betonul armat, zidăria etc.), greu combustibile sau
semicombustibile (de exemplu: metalul protejat, lemnul ignifugat sau tencuit etc.) şi
combustibile (de exemplu: lemnul, cartonul bitu-mat etc.);
- limita de rezistenţă la foc a unui element de construcţie este perioada de timp (în ore)
în care acesta, deşi supus acţiunii temperaturilor înalte, îşi păstrează stabilitatea şi se
poate opune propagării incendiilor.

Condiţiile de rezistenţă şi stabilitate a construcţiilor sub acţiunea solicitărilor se referă

la: capacitatea portantă, deformaţii, fisurarea şi oboseala elementelor de rezistenţă. În afara
acestora trebuie respectate şi condiţiile de exploatare specifice fiecărei construcţii ca: uzură, şoc
etc.
Condiţiile fizice şi igienice de exploatare sunt legate de factorii fizici exteriori sau
interiori ai încăperilor, ca: temperatura, viteza şi umiditatea aerului, variaţiile de temperatură,
lumină etc. Aceste condiţii sunt importante pentru realizarea confortului termic, fonic, de
iluminare, de ventilaţie etc., şi al igienei în clădiri.
Condiţiile de ordin arhitectural-estetic asigură construcţiilor un aspect plăcut, cu o
plastică şi o compoziţie arhitectonică corespunzătoare.
Condiţiile economico-organizatorice privesc, în special: costul construcţiilor, modul de
executare şi posibilităţile de industrializare a construcţiilor, materialele folosite, soluţiile alese
etc. Eficienţa economică a construcţiilor se obţine prin reducerea maximă a consumurilor pentru
executarea şi întreţinerea construcţiilor, care se poate realiza prin alegerea justă a
amplasamentului construcţiei, folosirea celor mai eficiente materiale, stabilirea volumelor
minime ale construcţiilor, dimensionarea justă a elementelor de construcţie, posibilităţi simple
de montaj, organizarea raţională a lucrărilor de construcţii etc.

CLASIFICAREA CONSTRUCŢIILOR

În construcţii se folosesc diverse clasificări, deoarece un singur criteriu nu poate satisface,

în general, toate necesităţile din construcţii: documentare, prescripţii tehnice, proiectare,
economie, planificare, organizare etc. De regulă, criteriile de clasificare sunt:
- funcţională sau după destinaţie;
- după calitate;
12
 - după structura de rezistenţă;
- după gradul de rezistenţă la foc (incendiu) etc.

a. Clasificarea funcţională sau după destinaţie. Această clasificare grupează construcţiile

asemănătoare din punctul de vedere al cerinţelor funcţionale şi al amplasamentului: în clădiri
şi în construcţii inginereşti.
Clădirile reprezintă construcţiile care adăpostesc oameni sau alte vieţuitoare, activitatea
omenească şi produsele muncii lor, făcând posibilă adaptarea omului la varietatea mediul
geografic. La aceste construcţii, factorul om impune principalele cerinţe tehnice.
Clădirile delimitează un spaţiu închis şi se execută, în general, la suprafaţa terenului, fiind
împărţite diferit în interior, în funcţie de scopul şi destinaţia lor.
În practica curentă clasificarea funcţională a clădirilor este următoarea:
- clădiri civile, în care intră: clădiri de locuit (individuale sau colective), clădiri publice şi
administrative (judiciare, comerciale, administrative etc.), clădiri social-culturale
(teatre, cinematografe, unităţi de învăţământ, biblioteci, construcţii sportive etc.);
- clădiri industriale, în care intră: clădiri de producţie (uzine, fabrici, ateliere), pentru
deservirea producţiei (magazii, rezervoare, centrale, silozuri etc.);
- clădiri agrozootehnice, în care intră: clădiri pentru adăpostirea animalelor, construcţii
legumicole (sere, răsadniţe etc.), clădiri pentru adăpostirea inventarului agricol, a
produselor agricole (ateliere, remize, magazii etc.).
Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu se încadrează în
categoria clădirilor, şi anume: căi de comunicaţie, lucrări de artă (poduri, tuneluri, viaducte),
construcţii hidrotehnice, coşuri de fum, turnuri de televiziune, conducte de apă, gaze, canal,
linii de transport al energiei electrice etc.

b. Clasificarea după calitate. Această clasificare este determinată de:

- durabilitatea şi gradul de rezistenţă la foc ale principalelor elemente de construcţie;
- cerinţele de exploatare, referitoare la normele de: suprafaţă, înălţime şi volum, gradul
de confort, izolare, instalaţii, dotări, calitatea lucrărilor de finisaj, durata de serviciu etc.
Din acest punct de vedere, construcţiile inginereşti şi clădirile se împart în trei clase de
calitate după cum satisfac: cerinţe ridicate, medii sau obişnuite.

c. Clasificarea după structura de rezistenţă. Din acest punct de vedere construcţiile

sunt alcătuite din:
- structuri cu pereţi portanţi realizaţi din: lemn, zidării diverse (fig. 1), beton armat
monolit (diafragme) - figura 2 sau beton armat prefabricat (panouri mari) - figura 3;

13
 Fig. 1. Structură cu pereţi portanţi din zidărie
(compartimentarea pe orizontală a clădirii pe acelaşi nivel)

Fig. 2. Structură cu pereţi portanţi din beton armat monolit (diafragme)

14
 Fig. 3. Structură cu pereţi portanţi din beton armat prefabricat (panouri mari)

- structuri cu schelet portant (cadre) realizat din beton armat monolit (fig. 4), beton
armat prefabricat (fig. 5) sau schelet metalic (fig. 6);

Fig. 4. Structură cu schelet portant (cadre) realizat din beton armat monolit:
L – deschiderea; h – înălţimea de etaj (nivel); hf – adâncimea de fundare;
1 – fundaţie cu bloc şi cuzinet; 2 – cuzinet de beton armat; 3 – bloc de beton simplu;
4 – pardoseala peste terenul natural; 5 – stâlp marginal; 6 – stâlp central;
7 – grinda principală (rigla cadrului); 8 – grinzi secundare curente (nervuri);
9, 10 – grinzi secundare având şi rol de rigidizare longitudinală a structurii;
11 – placa planşeului intermediar; 12 – pardoseală peste planşeu;
13 – placa planşeului de acoperiş; 14 – învelitoare

15
 Fig. 5. Structură cu schelet portant (de rezistență)
realizat din beton armat prefabricat:
L – deschiderea; t – traveea; H – înălţimea;
1 – stâlp; 2 – grindă principală cu inimă plină; 3 – cheson de acoperiş

Fig. 6. Structură cu schelet metalic:

1 – fundaţie; 2 – stâlp cu inimă plină; 3 – perete de închidere;
4 – grindă cu zăbrele (fermă) a acoperişului; 5 – pană de acoperiş;
6 – tablă ondulată de acoperiş; 7 – grindă de rulare; 8 – pod rulant;
9 – pardoseală peste terenul natural

- structuri cu alcătuire mixtă, realizate din cadre şi diafragme (fig. 7);

Fig. 7. Structuri cu alcătuire mixtă realizate din cadre şi diafragme

a – nucleu tubular; b – nucleu din două diafragme independente în formă de U;
c – nucleu din două diafragme plane, intersectate, cu marginile întărite cu bulbi (stâlpi înglobaţi): 1 –
diafragme; 2 – stâlpi; 3 – bulbi ai diafragmelor;
4 – elemente de închidere (faţadă) ale construcţiei

16
 - structuri speciale, considerate astfel după modul de alcătuire, destinaţie, dificultăţi de
proiectare, mod de execuţie, materiale utilizate etc. Asemenea structuri sunt
numeroase şi se pot realiza cu arce (fig. 8), plăci curbe subţiri, cu acoperişul suspendat
pe cabluri (fig. 9) sau se pot întâlni la silozuri, buncăre, rezervoare, castele de apă,
coşuri industriale de fum, turnuri de răcire etc.

Fig. 8. Structură specială pentru un hangar, realizată cu arce turnate monolit

şi cu elemente secundare chesoane (I) sau bolţişoare prefabricate (II):
1 – arce turnate monolit armate cu carcase sudate; 2 – chesoane;
3 – bolţişoare prefabricate; 4 – carcasă sudată

Fig. 9. Structuri cu acoperişuri suspendate pe cabluri

E. ALCĂTUIREA UNEI CONSTRUCȚII

Orice clădire are o destinaţie precizată şi îndeplineşte o serie de funcţiuni complexe şi

variate.
În alcătuirea funcţională a unei clădiri, fiecare spaţiu îşi are utilizarea şi funcţiunile lui
specifice. Fiecare spaţiu îşi are relaţiile lui cu celelalte spaţii, relaţii care pot fi de vecinătate, de
legătură sau de separare. Spaţiile din clădiri, care îndeplinesc un complex de funcţiuni bine
determinate, constituie un element funcţional, şi acestea sunt:
- camere de locuit, băi, bucătării etc., la locuinţe;
- săli de mese, baruri, bucătării etc., la restaurante;
- camere de cazare, recepţie, saloane, baruri etc., la hoteluri;
- camere de spitalizare, laboratoare, săli de tratament etc., la spitale;
- spaţii de fabricaţie la hale industriale.

Elementele funcţionale se pot repeta frecvent în cadrul unei clădiri şi formează un grup
funcţional, de exemplu: toate camerele unui hotel formează grupul de cazare.
Clădirile civile pot grupa procese funcţionale cu un număr diferit de oameni, ca: locuinţe,
magazine, spitale, şcoli, teatre, săli de sport, stadioane etc.
Clădirile industriale asigură desfăşurarea unor procese industriale după anumite fluxuri
tehnologice, reprezentând totalitatea şi succesiunea operaţiilor prin care se trece de la materia
primă la produsul finit. În funcţie de caracterul producţiei industriale, clădirile industriale se
17
realizează într-o mare diversitate: oţelării, rafinării, hidro şi termocentrale, hale de fabricaţie,
depozite etc.
Clădirile agrozootehnice asigură desfăşurarea unor procese de producţie din ramura
zootehnică şi agrovegetală: grajduri, hale pentru creşterea păsărilor şi animalelor, fabrici de
nutreţuri, răsadniţe, sere, crame, remize, staţii de întreţinere şi reparaţii etc.

1. PĂRŢILE PRINCIPALE ALE UNEI CLĂDIRI

Părţile principale ale unei clădiri sunt: fundaţia, elevaţia sau corpul clădirii şi instalaţiile
(fig. 10).

Fig. 10. Alcătuirea generală a unei clădiri:

1 – fundaţie; 2 – perete (zid) interior; 3 – perete (zid) exterior; 4 – planşeu;
5 – şarpantă; 6 – învelitoare; 7 – fereastră; 8 – balcon; 9 – soclu; 10 – trotuar;
11 – subsol; 12 – parter; 13 – etaj (nivel curent)

a. Fundaţia. Fundaţia este partea din construcţie executată sub nivelul terenului natural
care vine în contact direct cu stratul bun de fundare al terenului şi îi transmite toate încărcările
care acţionează asupra construcţiei. Peste fundaţie se execută, după caz, zidăria parterului sau
subsolului.
b. Corpul clădirii sau elevaţia. Aceasta este partea din clădire situată deasupra
terenului şi cuprinde elementele de rezistenţă, precum şi lucrările de finisaj şi protecţie.
Elemente de rezistenţă. În această categorie sunt cuprinse părţile de construcţie care au
rolul de a asigura rezistenţa şi stabilitatea construcţiei. Ansamblul acestora, împreună cu
fundaţia, constituie structura de rezistenţă a clădirii.
Elementele de rezistenţă din corpul (elevaţia) unei clădiri sunt:
- zidurile (pereţii), care delimitează spaţiul interior al clădirii de mediul înconjurător şi
împart construcţia la interior în încăperi. Ele preiau încărcările transmise de celelalte elemente
de construcţie (planşee, grinzi, acoperiş etc.) şi le transmit fundaţiilor;
- stâlpii, care constituie elemente verticale de rezistenţă ce preiau, de asemenea,
încărcările provenite de la alte elemente de construcţie şi le transmit fundaţiilor;
- planşeele, care separă între ele încăperile unei clădiri pe înălţimea acesteia sau închid
18
clădirea la partea superioară, alcătuind în acest caz, acoperişul numit terasă. Planşeele suportă
încărcări permanente, utile (oameni, mobilier, utilaje, pereţi despărţitori) etc. şi le transmit
zidurilor sau stâlpilor;
- şarpanta, care constituie elementul de rezistenţă al acoperişului, având rolul de a
susţine învelitoarea clădirii;
- scările care asigură circulaţia între nivelurile clădirii.
Lucrări de finisaj şi protecţie. Aceste lucrări au rolul de a face clădirile folosibile în
condiţii cât mai confortabile, de a le da un aspect plăcut şi estetic, precum şi de a le proteja
împotriva agenţilor agresivi (ploaie, vânt, fum etc.). În cadrul acestor lucrări se cuprind:
- învelitoarea, care protejează construcţiile împotriva acţiunii ploilor, zăpezilor etc.;
- izolaţiile, care au rolul de a proteja interiorul clădirilor împotriva infiltraţiilor de apă
sau a precipitaţiilor atmosferice, a modificărilor temperaturii mediului exterior, precum şi
împotriva zgomotelor;
- tencuielile şi placajele (interioare şi exterioare), care protejează pereţii, planşeele şi alte
elemente de construcţie, dându-le în acelaşi timp un aspect plăcut;
- pardoselile, care asigură o bună circulaţie în interior şi protejează planşeele împotriva
uzurii produse de circulaţie;
- tâmplăria împreună cu geamurile, care asigură închiderea golurilor lăsate în pereţi,
atât pentru circulaţia oamenilor, cât şi pentru iluminarea şi ventilarea naturală a încăperilor;
- zugrăvelile, vopsitoriile şi tapetele, care se aplică peste stratul de tencuială uscată a
pereţilor şi tavanelor sau peste suprafaţa tâmplăriei, a radiatoarelor și conductelor etc., având
rol de protecţie şi decorativ.
c. Lucrări de instalaţii. Pentru exploatarea clădirilor în bune condiţii şi pentru obţinerea
unui grad ridicat de confort sunt necesare lucrări de instalaţii, care cuprind:
- instalaţii sanitare, ce servesc pentru: alimentare cu apă, canalizare, apărare contra
incendiilor, evacuarea sau arderea gunoaielor şi deşeurilor;
- instalaţii electrice de iluminat, de forţă (punerea în funcţiune a utilajelor şi aparatelor),
de curenţi slabi (telefon, sonerie etc.), de protecţie (paratrăsnet etc.);
- instalaţii de încălzire, pentru asigurarea temperaturii necesare funcţiunilor clădirii;
- instalaţii de ventilaţie, pentru evacuarea aerului viciat şi împros-pătarea cu aer curat
din exterior.
În afară de instalaţiile curente arătate, se pot executa, în funcţie de necesităţi, instalaţii de
ascensoare (de persoane sau mărfuri), alimentarea cu gaze, condiţionarea aerului (asigurarea
unor anumite condiţii de temperatură şi umiditate a aerului din încăperi), instalaţii de aer
comprimat (în cazul construcţiilor industriale) etc.
În clădiri, lucrările de instalaţie se prevăd în totalitatea încăperilor sau numai parţial, în
funcţie de specificul şi necesităţile impuse de natura spaţiilor respective. Ele se execută în paralel
cu lucrările de construcţii, cu care sunt în strânsă legătură.

2. COMPARTIMENTAREA CLĂDIRILOR

Clădirile se compartimentează atât pe înălţime (pe verticală), cât şi pe acelaşi nivel (pe
orizontală sau în plan).
a. Compartimentarea clădirilor pe înălţime (fig. 11). Spaţiul interior al unei clădiri
este compartimentat pe înălţime prin planşee aşezate fiecare la o anumită cotă.
Spaţiul delimitat între două planşee consecutive se numeşte nivel. Fiecărui nivel îi
corespunde planşeul inferior și spaţiul de deasupra acestuia până la planşeul superior.
Clădirile pot avea mai multe niveluri. Numărul de niveluri al unei clădiri este determinat
de funcţia clădirii şi de sistemul de rezistenţă ales.
19
 Fig. 11. Compartimentarea unei clădiri pe înălţime
a – demisol; b – parter; c – etaje; d – mansardă; e – pod; f – infrastructură;
g – suprastructură

Fiecare nivel poartă o denumire, şi anume:

Subsolul este nivelul situat sub cota terenului natural. Dacă planşeul superior este aşezat
deasupra acestei cote, la partea superioară a încăperilor subsolului se prevăd ferestre pentru
iluminare şi aerisire.
Atunci când se prevăd de la început camere de locuit în subsol, acestea se ridică deasupra
cotei terenului, rămânând îngropat în pământ circa 1 m. În acest caz, nivelul respectiv se
numeşte demisol.
În unele cazuri este necesar să se realizeze un nivel mai jos decât subsolul, acesta
constituind al doilea subsol. Deoarece încăperile lui nu mai pot fi iluminate și aerisite direct, ele
servesc numai pentru depozitare sau ca spaţii pentru instalaţii (subsol tehnic).
Parterul este nivelul situat la cota terenului sau puţin peste acesta.
Etajele (I, II, III etc.) sunt nivelurile situate deasupra parterului. Dacă între parter şi etajul
I se află un nivel cu înălţimea mai mică decât a fiecăruia dintre acestea, nivelul respectiv se
numeşte mezanin.
Numărul de niveluri al clădirilor se notează prescurtat astfel: S - subsol; P - parter; S + P -
subsol şi parter; S + P + 1 - subsol, parter şi un etaj; S + P + 2 - subsol, parter şi două etaje etc.
Deasupra ultimului etaj se execută acoperişul realizat din şarpantă şi învelitoare. Spaţiul
între ultimul planşeu al clădirii şi învelitoare se numeşte pod. Dacă înălţimea podului este mare,
se pot amenaja încăperi de locuit, prevăzându-se ferestre în acoperişul clădirii, partea podului
amenajată ca locuinţă se numeşte mansardă.
În general la construcţii acoperişul se execută sub formă de terasă.

b. Compartimentarea clădirilor pe acelaşi nivel (fig. 1). În cadrul aceluiaşi nivel,

clădirea este compartimentată în încăperi (camere) cu ajutorul zidurilor sau pereţilor. În pereţi
se lasă goluri pentru circulaţie, libere sau prevăzute cu uşi.
În general, încăperile unei clădiri pot avea următoarele destinaţii: încăperi de locuit sau
de lucru, de exemplu: birouri, săli de clasă, săli de operaţie, ateliere etc.; încăperi de serviciu, de
exemplu: băi, bucătării, vestiare, camere pentru instalaţii etc.; încăperi sau spaţii pentru
circulaţie, de exemplu: holuri, vestibule, coridoare, casele scărilor etc.

20
 CAPITOLUL II. ACŢIUNILE ÎN CONSTRUCŢII

Prin acţiune se defineşte orice influenţă capabilă să producă stări de eforturi în

elementele unei structuri. Siguranţa construcţiilor depinde de analiza efectului acţiunilor, riscul
ca o construcţie să fie necorespunzătoare scopului fiind legat în primul rând de solicitările ce
apar ca urmare a procesului de încărcare. Deci problema acţiunilor face parte din problema mai
generală a siguranţei construcţiilor.
O clasificare a acţiunilor se poate face pe baza criteriului diferenţierii fenomenului, în:
- încărcări propriu-zise, cum sunt: greutatea elementelor de construcţie, încărcările
utile, încărcările climatice etc.;
- deformaţii impuse construcţiilor, cum sunt: efectul variaţiilor de temperatură,
contracţia betonului, deplasarea reazămelor, precomprimarea etc.
Acţiunile variază în timp şi spaţiu şi se pretează la prelucrări statistice, probabilistice.

Clasificarea acţiunilor

STAS 10101/0-75 clasifică acţiunile după variaţia lor în timp şi spaţiu în: acţiuni
permanente, acţiuni temporare şi acţiuni excepţionale.
Acţiunile permanente (AP) sunt aplicate continuu cu o intensitate practic constantă în
raport cu timpul. Această intensitate poate să se reducă sensibil numai în cazurile excepţionale
(absenţa temporară a unor părţi ale structurii). Dintre acţiunile permanente fac parte:
- greutatea elementelor construcţiilor;
- greutatea şi presiunea pământului şi a umpluturilor;
- efectul precomprimării.
Acţiunile temporare (AT) variază în raport cu timpul sau pot să lipsească în anumite
intervale de timp. Dintre acţiunile temporare fac parte:
- greutatea unor elemente de construcţii care îşi pot modifica poziţia în cursul
exploatării construcţiei (pereţi despărţitori);
- greutatea utilajelor necesare exploatării construcţiei (maşini-unelte, motoare,
transportoare cu blană, conducte);
- încărcările pe planşee în depozite, biblioteci etc.;
- încărcări din mijloace de transport şi ridicat (poduri rulante, grinzi rulante);
- încărcări pe planşeele clădirilor de locuit datorită greutăţii oamenilor, mobilei şi
utilajului uşor;
- încărcări în timpul transportului şi montajului elementelor de construcţii;
- acţiunea zăpezii;
- acţiunea vântului;
- acţiunea variaţiilor de temperatură.
Acţiunile temporare pot fi împărţite după diferite criterii, ca: frecvenţa de apariţie a
diferitelor intensităţi ale lor, durata absolută a diferitelor intensităţi, viteza de încărcare etc.
Valorile normate ale intensităţilor acţiunilor temporare se definesc şi se determină pe
baza intensităţilor medii sau a celor extreme, ce se înregistrează în anumite perioade de
revenire.
STAS 10101/0A-77 împarte încărcările temporare în:
- cvasipermanente, care se aplică cu intensităţi ridicate pe durate lungi sau în mod
frecvent;
- variabile, care au intensităţi variabile sensibil în raport cu timpul, sau pot lipsi pe
intervale lungi de timp.

Acţiunile excepţionale (AE) apar foarte rar, uneori niciodată în viaţa unei construcţii, la
21
intensităţi semnificative.
Dintre acestea fac parte:
- acţiunea seismelor;
- încărcări datorită încărcării utilajelor;
- încărcări datorită ruperii unor elemente de construcţii;
- încărcări datorită ciocnirii autovehiculelor de elementele de construcţii;
- încărcări din acţiunea exploziilor;
- încărcări datorită inundaţiilor catastrofale;
- încărcări datorită vântului în regim de rezonanţă;
- încărcări datorită zăpezii pentru cazurile când cz > 2.
- în unele situaţii, pot fi considerate acţiuni excepţionale unele acţiuni temporare cu
intensităţi deosebit de ridicate, ca de exemplu căderile de zăpadă masive, furtunile
puternice etc.

Coeficienţii acţiunilor şi gruparea acţiunilor

Pentru a obţine valorile de calcul la diferite stări limită, valorile normale ale acţiunilor se
înmulţesc cu coeficienţii acţiunilor (încărcărilor).
Coeficienţii acţiunilor sunt de două feluri:
- coeficienţii (n) utilizaţi pentru verificările la stările limită ultime, de rezistenţă şi
stabilitate, ce intervin în grupările fundamentale;
- coeficienţii (nd) utilizaţi pentru verificările la stările limită cu efecte de durată şi în
verificările grupărilor speciale.
Structurile se calculează la combinaţii ale diferitelor acţiuni.
Grupările acţiunilor se împart în două categorii:
- grupările fundamentale, în componenţa cărora intră acţiunile permanente şi acţiunile
temporare a căror prezenţă temporară este posibilă;
- grupările speciale, alcătuite de acţiunile permanente, unele acţiuni temporare şi o
singură acţiune excepţională.
La formarea grupărilor se ţine seama de probabilitatea redusă de apariţie simultană la
întreaga lor valoare a mai multor încărcări variabile. În consecinţă încărcările variabile vor fi
reduse prin înmulţire cu coeficienţii de grupare ng, ale căror valori sunt:
ng = 1,0 în cazul unei singure încărcări variabile;
ng = 0,9 în cazul a două sau trei încărcări variabile;
ng = 0,8 în cazul a patru sau mai multe încărcări variabile.
În tabelul 1.2 este dat modul de alcătuire a grupărilor pentru diferitele stări limită (STAS
10101/0A-77).
Tabelul 1.2
Gruparea încărcărilor
Stări limită Grupări de încărcări
la care se face verificarea Fundamentale Speciale
De rezistenţă şi stabilitate g
 ni Pi   niCi  n  ni vi
d
 Pi   Ci   ni Vi  E
Stări limită d r ob max Verificările se fac numai
 Pi   Ci   ni Vi  V
ultime De oboseală dacă sunt prevăzute de
d r ob min
 Pi   Ci   ni Vi  V
prescripţiile de specialitate
Verificări sub efectul încărcărilor g
 Pi   Ci  n Vi
Stări limită ale totale de exploatare
exploatării Verificări sub efectul fracţiunilor de d
 Pi   Ci   ni Vi
normale lungă durată ale încărcărilor
Notaţii: P – încărcări permanente; C – încărcări cvasipermanente; V – încărcări variabile; Vr – încărcări
variabile ce nu produc oboseală; Vobmax – încărcări ce produc oboseală la intensitate maximă; Vobmin – încărcări ce
produc oboseală la intensitate minimă; E – încărcări excepţionale.
22
 Observaţii:
- încărcarea temporară utilă pe mai multe planşee ca şi încărcările mai multor poduri
rulante se consideră o singură încărcare distinctă.
- la stabilirea grupărilor speciale, dacă încărcările temporare gra-vitaţionale nu depăşesc
25 % din totalul încărcărilor gravitaţionale, se va lua în considerare o singură
distribuţie, cea mai probabilă; nu se iau în considerare încărcări temporare de altă
provenienţă decât cea gravitaţională sau încărcări echivalente unor deformaţii sau
deplasări impuse (contracţie, variaţii de temperatură, tasări inegale), cu excepţia unor
prescripţii sau fundamentări speciale.
Evaluarea acţiunilor
Evaluarea acţiunilor şi stabilirea distribuţiei lor pe o structură reprezintă o problemă
complexă care trebuie rezolvată de inginerul proiectant al structurii. În cele ce urmează se
prezintă modalităţile de evaluare a principalelor acţiuni din construcţii.
a) Acţiunile permanente şi acţiuni din elemente de finisaj
Acţiunile permanente se determină pe baza dimensiunilor geometrice ale elementelor şi a
greutăţii tehnice a materialelor, date în tabelele întocmite în acest scop (STAS 10101/1-78).
Partea complicată în evaluarea încărcărilor este stabilirea dimensiunilor geometrice ale
elementelor care încă nu au fost dimensionate. Această stabilire iniţială se face pe bază de
experienţă sau printr-o predimensionare ţinând cont de recomandări sau printr-un calcul
simplificat.
Acţiunile din elementele de finisaj sau din elementele de construcţii, care îşi pot modifica
poziţia în cursul exploatării construcţiei, făcând parte din acţiunile temporare se determină în
mod asemănător ca şi acţiunile permanente, pe baza dimensiunilor geometrice şi a greutăţii
tehnice. Există de asemenea, tabele întocmite cu greutatea elementelor de finisaj conţinând toate
straturile componente.
Acţiunile din greutatea proprie a elementelor de construcţii împreună cu cele din
elementele de finisaj formează aşa-numita „greutate moartă”.
b) Acţiuni datorită procesului de exploatare
Pe lângă greutatea moartă, o structură trebuie să suporte o diversitate de alte acţiuni
nepermanente sau utile provenite din oameni, mobilier, utilaje, produse depozitate.
Aceste acţiuni fac parte din acţiunile variabile şi cuprind în principal:
- acţiunile utile pe planşeele clădirilor de locuinţe, hoteluri, cămine, spitale, creşe, clădiri
administrative, ştiinţifice, de proiectare, învăţământ, magazine, spaţii de depozitare;
- acţiunile datorită podurilor rulante;
- acţiunile din convoaie de vehicule etc.
În anumite situaţii, când pentru pereţii despărţitori nu este cunoscută poziţia în
momentul proiectării sau când au o formă complicată, încărcarea din aceştia se poate considera
ca o acţiune utilă uniform distribuită pe planşeu.
Acţiunile utile pe planşee sunt date în norme, considerându-se încărcări uniform
distribuite, funcţie de destinaţia construcţiei, diferenţiat pentru încăperi şi pentru spaţii de
circulaţie (coridoare, scări etc.).
Acţiunile din podurile rulante, determinate în funcţie de capacitatea podului, se transmit
asupra structurii, prin intermediul roţilor, sub formă de forţe verticale şi orizontale (transversale
şi longitudinale).
Acţiunile din convoaie de vehicule care se transmit structurii podurilor se determină în
funcţie de trafic şi importanţa construcţiei, luându-se în considerare diferite tipuri de convoaie.
c) Acţiunea zăpezii (STAS 10101/21-90)
Încărcările date de zăpadă se determină conform STAS 10101/21-90.
23
 Acţiunea zăpezii se manifestă prin sisteme de forţe exterioare statice, distribuite
acţionând asupra elementelor de construcţii expuse.
Încărcarea normală din zăpadă p zn se determină prin relaţia:

p zn  c zi ce g z ( KN / m 2 )
unde: gz – greutatea de referinţă a stratului de zăpadă (KN/m2);
ce – coeficient prin care se ţine seama de condiţiile de expunere a construcţiei;
czi – coeficient prin care se ţine seama de aglomerarea cu zăpadă pe suprafaţa
construcţiei expusă.

Greutatea de referinţă a stratului de zăpadă (fig. 1) s-a determinat din analiza statistică a
şirului de observaţii meteorologice prin luarea în considerare a greutăţii volumice a zăpezii de
2,5 KN/m2 şi a unei perioade de urmărire de circa 10 ani în evaluarea grosimii stratului de
zăpadă.
Pentru calcul, gz se determină conform hărţii de zonare a teritoriului ţării (fig. 1). Pentru
altitudini de până la 600 m inclusiv, există zonele A, B, C, D având valori ale greutăţii de
referinţă de 0,9 KN/m2, 1,2 KN/m2, 1,5 KN/m2, 1,8 KN/m2, iar pentru altitudini cuprinse între
700 m şi 2.500 m, zona E având valori ale greutăţii de referinţă cuprinsă între 1,5 KN/m2 şi 7,2
KN/m2.
Pentru situaţii locale şi construcţii deosebite, greutatea zăpezii se poate determina pe
baza grosimilor măsurate local şi a unei greutăţi volumetrice a zăpezii de 2,5 KN/m3.
Coeficientul (ce) se consideră 0,8 pentru condiţii normale de expunere şi ia valori de 0,6 –
1,1, pentru condiţii deosebite de expunere (vânt frecvent şi intens fără obstacole care să creeze
adăpostire; condiţii deosebite de adăpostire; acoperişuri având captoare solare).

24
 Fig. 1. Zonarea României pentru acţiunea zăpezii

Valorile coeficientului cz se determină conform unor scheme de încărcare (STAS

10101/21-90) pentru fiecare formă distinctă de acoperiş, ţinând seama de zăpada care cade
liniştit, de redistribuirea zăpezii datorită vântului şi posibilităţile de aglomerări de zăpadă în
anumite zone ale acoperişului în pantă, în funcţie de condiţiile termice ale acoperişului de pantă
şi de eventualele obstacole.
Intensitatea de calcul a încărcării date de zăpadă se obţine prin multiplicarea încărcării
normate p zn prin coeficienţii parţiali de siguranţă (γ) care se stabilesc (conform STAS 10101/21-
90) în funcţie de:
- zonele A, B, C, D şi E în care este plasată construcţia;
- starea limită şi gruparea de încărcări la care se face calculul;
- raportul dintre încărcăturile gravitaţionale gp (încărcarea distribuită echivalentă,
determinată pe baza intensităţilor normate ale încărcărilor verticale, exclusiv zăpada,
care afectează elementele expuse şi intervin în grupări fundamentale) şi încărcarea
dată de zăpada gz;
- clasa de importanţă a structurii expuse.

25
 d) Acţiunea vântului (STAS 10101/20-90)
Forţele exercitate de vânt asupra construcţiilor au crescut în importanţă odată cu mărirea
înălţimii şi cu reducerea greutăţii construcţiei.
Ele variază cu viteza vântului, înălţimea şi forma construcţiei. De asemenea, la proiectarea
construcţiei pentru acţiunea vântului trebuie să se aibă în vedere influenţa clădirilor învecinate
şi configuraţia terenului.
Pentru preluarea forţelor din acţiunea vântului în unele cazuri este suficientă structura de
rezistenţă care preia forţele gravitaţionale, dar în anumite situaţii trebuie să se folosească o
structură separată denumită contravântuire.
Acţiunea vântului se manifestă prin forţe exterioare distribuite, orientate normal pe
suprafaţa expusă în mod curent, dar având şi componente tangenţiale, care trebuie luate în
considerare ca elemente de mare suprafaţă. Forţele din vânt sunt variabile în timp, iar acţiunea
se consideră ca o sumă a două componente, statică şi fluctuantă.
Intensitatea normată a componentei normale la suprafaţa expusă p nn , considerată
distribuită, se determină cu relaţia:
p nn   c ni c h ( z ) g v

unde: gv – presiunea dinamică de bază, stabilită la înălţimea de 10 m deasupra terenului

(KN/m2);
ch (z) – coeficient de variaţie a presiunii dinamice de bază în raport cu înălţimea z
deasupra teritoriului;
cni – coeficient aerodinamic pe suprafaţa i;
β– coeficient de rafală.

Componenta normală acţionează ca o presiune la suprafaţa direct bătută de vânt şi ca o

sucţiune pe suprafaţa opusă (fig. 2).

Fig. 2. Acţiunea vântului asupra construcţiilor

Forţa totală a vântului este suma dintre presiunea pe faţa bătută şi acţiunea pe faţa opusă,
dar fiecare din aceste forţe îşi are efectele locale proprii.
Intensitatea normată a componentei tangenţiale la suprafaţa expusă p nf , considerată
distribuită se determină cu relaţia:
p nf   c f c h (hmed ) g v ,

unde: β – coeficient de rafală;

cf – coeficient de frecare, egal în cazuri curente cu 0,025;
ch (hmed) – coeficientul ch(z) din relaţia determinat în raport cu înălţimea medie hmed
deasupra suprafeţei de teren considerate.

Forţele din vânt pot fi luate în considerare şi prin rezultatele lor, p tn , determinate pe
ansamblul elementelor de construcţie sau prin raportarea la unitatea de lungime a axei acestora,
folosind relaţia:
26
 ptn   ct c h (hmed ) At g v ,

unde: β, ch (hmed), gv – au semnificaţiile din relaţiile anterioare;

ct – coeficient aerodinamic al rezultantei;
At – aria proiecţiei pe planul perpendicular direcţiei vântului a suprafeţei
aferente rezultantei considerate.

Presiunea dinamică pe bază stabilizată (gv), la înălţimea de 10 m deasupra terenului se

determină în funcţie de zona geografică de amplasare a construcţiei. Astfel, există zonele A, B, C
pentru altitudine până la 800 m, zona D, cu condiţii deosebite pentru care trebuie date
suplimentare şi zona E, pentru altitudine de 1.000 - 2.400 m (fig. 3).

Fig. 3. Zonarea României pentru acţiunea vânturilor

27
 În situaţia că se doreşte calculul lui gv se foloseşte relaţia:
 v 22m
gv  ( KN / m 2 ) ,
2
unde: ρ – densitatea aerului (1,225.10-3 t/m3);
v2m – viteza medie pe două minute, cu perioadă de revenire de 10 ani (m/s).

Pentru determinarea coeficientului ch(z) se consideră trei tipuri de amplasamente I, II, III,
în funcţie de mărimea şi distribuţia obstacolelor situate în vecinătatea construcţiei, plecându-se
de la amplasamentele deschise sau având obstacole cu înălţimi mai mici de 10 m şi ajungându-se
la amplasamente din centrele marilor oraşe, cu zone dens construite, cu majoritatea clădirilor
având înălţimi de ordinul a 30 m sau mai mari.
Valorile vitezei vântului, presiunii dinamice la bază şi a coeficientului Ch(z) se corectează
funcţie de condiţiile de microrelief şi mediul construit care creează şi situaţii de adăpostire sau
de expunere.
Coeficienţii aerodinamici Cni şi Ct sunt daţi pentru diferite scheme de construcţii, pentru
presiuni şi sucţiuni. În figura 1.4 sunt prezentaţi explicativ coeficienţii Cni pentru o hală parter
având deschiderea 1, lungimea b, înălţimea la streaşină h1 şi unghiul de înclinare a acoperişului
α.

Fig. 4. Exemplu pentru definirea coeficientului Cni la o hală parter

Valorile coeficientului Cn1:

h1/l
α 0,0 0,5 1,0  2,0
Cn1
0o +0,0 -0,6 -0,7 -0,8
20o +0,2 -0,4 -0,7 -0,8
40o +0,4 +0,3 -0,2 -0,8
60o +0,8 +0,8 +0,8 +0,8

28
 Valorile coeficientului Cn2:
h1/l
0,0 0,5 1,0  2,0
ln2
-0,4 -0,4 -0,5 -0,8

Valorile coeficientului Cn3:

b/l h1/l
 0,5 1,0  2,0
Cn3
1 -0,4 -0,5 -0,6
2 -0,5 -0,6 -0,6

La clădirile închise, cu excepţia construcţiilor de locuit, se ţine seama şi de acţiunea

vântului asupra pereţilor interiori luându-se ca rezultante, pentru efectele pe ambele feţe,
presiunile 0,6 ch (hmed)gv. De asemenea, la construcţiile cu deschideri mari (hale, hangare etc.)
trebuie să se ţină seama şi de variaţia presiunii interioare (suprapresiune sau sucţiune) aplicată
pe toate feţele, care trebuie suprapusă, în modul cel mai defavorabil, peste presiunile
exterioare. Variaţia presiunii interioare se ia egală cu 0,2 ch (hmed)gv şi 0,5 ch (hmed)gv pentru
construcţii cu permeabilitate normală, respectiv cu permeabilitate ridicată. Construcţiile cu
permeabilitate normală se consideră cele la care raportul dintre suprafaţa golurilor, ce pot fi
deschise simultan, din elementele de închidere (pereţi şi acoperiş) şi suprafaţa elementelor de
închidere, este cel mult 0,15.

Coeficientul de rafală β, care ţine cont de efectele fluctuante ale vântului, se determină
împărţind construcţiile, în funcţie de sensibilitatea la acţiunea vântului, în trei categorii c1, c2, c3.

În cazul construcţiilor din categoria c1, construcţii curente, puţin sensibile la acţiunea
vântului, componentele statică şi fluctuantă ale vântului se iau în considerare împreună, iar
coeficientul β are valoarea 1,6.
Din categoria c2 fac parte construcţiile curente sensibile la acţiunea vântului, cum ar fi:
stâlpi ai liniilor electrice aeriene, turnuri, coşuri de fum, galerii de transport etc., care au
perioada proprie fundamentală mai mare de 0,25 s; clădiri înalte, civile şi industriale care
depăşesc 40 m înălţime, sau au perioada proprie fundamentală mai mare de 1 s; alte structuri
sau părţi uşoare de construcţie, flexibile, susceptibile de a amplifica sensibil oscilaţiile datorită
fluctuaţiilor presiunii vântului.
Coeficientul de rafală β se determină cu relaţia:
  1   ( z )  0 ( ) ,
unde:  ( z ) – factor de turbulenţă dat de înălţimea z deasupra terenului şi de tipul de
amplasament;
 0 ( ) – coeficient de amplificare a efectului fluctuaţiilor, determinat în funcţie de
perioada proprie fundamentală de oscilaţie a structurii considerate şi de viteza
de calcul a vântului şi fracţiunea din amortizarea critică.

Categoria c3 cuprinde construcţiile care ridică probleme speciale datorită sensibilităţii la

acţiunea vântului şi complexităţii comportării lor, cum ar fi: turnuri de televiziune; coşuri de fum
cu înălţimi de peste 150 m; turnuri de răcire cu înălţimi de peste 100 m; grupuri de conducte sau

29
estacade cu deschideri sau înălţimi de peste 50 m. La aceste construcţii componenta statică şi
fluctuantă a vântului se consideră separat. Efectul fluctuant, manifestat prin oscilaţii ale
construcţiilor a căror direcţie predominantă este apropiată de direcţia mediată a scurgerii
aerului, se evaluează prin forţe de inerţie care se determină separat pentru diferitele moduri
proprii de oscilaţie. Aceste construcţii se verifică şi la rezonanţă.
Intensitatea de calcul a încărcării dată de vânt, se determină prin multiplicarea
intensităţii normate, determinată cu valorile (1,7; 1,8; 1,9) prin coeficienţii parţiali de siguranţă.
Coeficienţii parţiali de siguranţă se stabilesc funcţie de:
- zonele geografice de amplasare A, B, C, D, E;
- starea limită şi gruparea de încărcări la care se face verificarea; clasa de importanţă a
structurii expuse;
- categoria construcţiilor (c1, c2, c3).

e) acţiunea variaţiei de temperatură şi a tasărilor

Variaţia de temperatură şi tasarea, numite acţiuni ascunse, pot avea în anumite situaţii
efecte importante asupra construcţiilor.
Variaţiile de temperatură zilnice sau sezoniere duc la dilatări sau contracţii care dacă nu
sunt preluate prin măsuri constructive (reazeme deplasabile, posibilităţi de rotire, sisteme de
apă caldă sau rece care să evite efectul schimbărilor de temperatură etc.) introduc importante
solicitări în structura de rezistenţă.
Variaţia temperaturii medii a secţiunilor t  t  – se determină conform STAS
10101/23A-78, cu relaţiile:
t n  t n  t 0

tn  tn  t0

La construcţiile neîncălzite, în stadiul de exploatare pentru elemente în contact cu aerul
interior, cât şi exterior, t n se determină cu relaţia:

t n  (t n  T1 )  t 0
În situaţia construcţiilor încălzite, în stadiul de exploatare pentru elemente în contact cu
aerul interior, cât şi exterior, t n se determină cu relaţia mai sus amintită, dar nu mai puţin
decât [0,5(t   t i  )  T1 ]  t 0 , iar t n cu relaţia:

t n  0,5(t n  t i  )  t 0
În relaţiile anterioare indicele 0 se referă la temperatura iniţială, corespunzătoare
încheierii elementelor de construcţie într-un sistem realizat, în sezonul cald, respectiv rece, iar
indicele i se referă la temperatura aerului interior.
Celelalte notaţii reprezintă:
T1 – amplitudinea diurnă a variaţiei de temperatură a aerului exterior determinate în
funcţie de materialul din care este alcătuit elementul de construcţie;
t+, t- – valorile temperaturii aerului exterior în sezonul cald şi respectiv rece, care se
determină cu relaţiile:
t n  tVII   VII
t n  t I   I ,
unde: tI, tVII – reprezintă temperaturile medii ale lunilor ianuarie, respectiv iulie;
∆I, ∆VII – reprezintă abaterile faţă de medie a zilelor cele mai calde
respectiv cele mai reci (în mod curent ∆VII = 10oC şi ∆I = 15oC).
30
 Temperaturile iniţiale corespunzătoare momentului realizării con-strucţiei în sezonul
cald sau rece (t0+, t0-) se determină cu relaţiile:
t 0  0,8tVII  0,2t I
t 0  0,2t I  0,8tVII

Valorile t n respectiv t n nu vor depăşi ±40oC, pentru construcţiile metalice neînglobate

în elemente masive şi ±30oC, pentru construcţii de zidărie, beton şi beton armat.
Diferenţele de temperatură la feţele secţiunilor  t  şi  t  se iau în considerare la
elementele de construcţie în contact atât cu aerul interior, cât şi exterior în stadiul de exploatare.
Ele în mod curent au valoarea T2 care reprezintă efectul radiaţiei solare determinat în funcţie de
materialul din care este alcătuit elementul de construcţie (în mod curent T2 = 15oC).
Diferenţelor de temperatură t n li se aplică coeficienţii încărcărilor.
Eforturi importante în structurile de rezistenţă pot să apară datorită tasărilor
neuniforme. Evitarea acestor fenomene se poate realiza prin măsuri constructive şi
dimensionarea corespunzătoare a fundaţiilor.
f) acţiunea seismică
Cutremurele au produs distrugeri din cele mai îndepărtate timpuri şi doar în ultimii 30 -
40 de ani cunoştinţele privind seismele şi impactul lor asupra construcţiilor au dus la
proiectarea antiseismică a structurilor.
Proiectarea antiseismică a structurilor propune un complex de activităţi, dintre care se
pot aminti: planificarea şi amplasarea construcţiilor; alcătuirea de ansamblu a construcţiei;
calculul propriu-zis la acţiunea seismică cu luarea în considerare a particularităţilor pentru
fiecare tip de structură (structuri din beton armat, structuri metalice, structuri din zidărie etc.),
proiectarea antiseismică a instalaţiilor etc.
În cadrul acestei acţiuni, o importanţă deosebită revine modului de evaluare a
încărcărilor seismice, atât pentru calculul structurilor de rezistenţă, cât şi pentru elementele care
nu fac parte din structurile de rezistenţă, respectiv pentru echipamentele şi instalaţiile
industriale.
Pentru calculul structurilor de rezistenţă se determină încărcările seismice orizontale şi
încărcările verticale.
Caracterul spaţial al acţiunii seismice se poate considera printr-o analiză spaţială sau se
poate aplica un procedeu de calcul simplificat care presupune o analiză separată considerând că
acţiunea seismică are direcţia, pe rând, a celor două axe orizontale; cele două ipoteze fiind
independente iar eforturile corespunzătoare nu se suprapun.
Valorile forţelor seismice depind de caracteristicile mişcării seismice, proprietăţile
dinamice ale construcţiei şi ale terenului. Proprietăţile dinamice ale construcţiei (perioade şi
forme proprii de vibraţie, amortizarea sistemului) depind de forma construcţiei, distribuirea
maselor, rigiditatea elementelor structurii, natura materialelor. Structurile admit un model
dinamic cu un număr oarecare de grade de libertate dinamică, fiecăruia corespunzându-i o
frecvenţă proprie de vibraţie, respectiv un mod propriu de vibraţie.
Astfel, o structură în cadre cu planşee rigide se poate echivala cu o consolă cu mare
concentrare la nivelul planşeului (fig. 5).

31
 Fig. 5. Forme proprii de vibraţie pentru un cadru etajat
a – schema structurală; b – modelul dinamic; c – moduri de vibraţie

Încărcarea seismică orizontală statică echivalentă (Sr), care consideră în mod implicit
şi simplificat influenţa fenomenului de comportare dinamică şi de deformare postelastică, în
cazul procedeului simplificat de calcul, se determină cu relaţia:
S r  Cr G ,
unde: G – este rezultanta încărcărilor gravitaţionale pentru întreaga structură, luându-se
numai fracţiunea de lungă durată;
Cr – coeficientul seismic global corespunzător modului de vibraţie „r”.

32
Fig. 6. România, zonarea teritoriului din punct de vedere
al valorilor coeficienţilor Ks

33
 Fig. 7. România, zonarea teritoriului din punct de vedere
al perioadelor de colţ Tc (sec)

Coeficientul seismic global se calculează cu relaţia:

C r    K s   r    r ,
unde: α – coeficientul de importanţă a construcţiei, existând clasele: I (construcţii de
importanţă vitală pentru societate); II (construcţii de importanţă deosebită); III
(construcţii de importanţă normală); IV (construcţii de importanţă redusă);
Ks – coeficient în funcţie de zona seismică (fig. 1.6) de calcul a amplasamentului, existând
şase zone caracteristice;
βr – coeficient de amplificare dinamică în modul „r” de vibraţie determinat în funcţie de
perioadele proprii „Tr” de vibraţie a construcţiilor şi de condiţiile seismice ale zonei
caracterizate prin aşa-numita perioadă de colţ „Tc” (fig. 1.7);
ψ – coeficient de reducere a efectului acţiunii seismice ţinând seama de ductilitatea
34
 structurii (capacitatea unui material solid de a se deforma sub un efort de tracțiune),
de capacitatea de redistribuire a eforturilor, de ponderea cu care intervin rezervele
de rezistenţă neconsiderate în calcul, precum şi de efectele de amortizare a
vibraţiilor (coeficientul este dat pentru diferite tipuri de construcţii şi structuri);
εr – coeficient de echivalenţă între sistemul real şi un sistem cu un grad de libertate
corespunzător modului propriu „r”.

Încărcarea seismică ce acţionează la nivelul „K” pe direcţia gradului de libertate,

corespunzător modului de vibraţie „r”, se determină cu relaţia:
S Kr  C Kr GK ,
unde: GK – rezultanta încărcărilor gravitaţionale ale nivelului „K”;
C Kr  K s  r Kr ,
unde:  Kr – coeficient de distribuţie a forţelor seismice corespun-zătoare nivelului „K” şi
modului de vibraţie „r”
n

G K U Kr
K U
r
K 1
Kr n ,
G
k 1
K U 2
Kr

unde: UKr – componenta după gradul de libertate „K” a vectorului propriu de

ordinul „r”.

Încărcarea SKr se poate obţine şi prin distribuţia rezultantei Sr, după cum urmează:
G K U Kr
S Kr  S r n

G
1
K U Kr

Încărcările seismice verticale se iau în considerare la elemente cu eforturi axiale mari

(stâlpi, tiranţi, structuri suspendate etc.), la grinzi şi console cu forţe tăietoare mari, la planşee de
tip dală. Încărcarea se determină prin înmulţirea încărcării gravitaţionale de calcul a elementului
cu coeficientul „Cv” dat în funcţie de tipul elementului şi de „Kr”.
Pentru elementele care nu fac parte din structuri de rezistenţă verificarea la acţiuni
seismice se face considerând o forţă „Sw” şi asigurând ancorarea elementului de structură de
rezistenţă a construcţiei, în vederea evitării prăbuşirii. Forţa „Sw” acţionează în mod curent
normal pe suprafaţa elementului, dar poate fi considerată şi pe orice direcţie.
Forţa „Sw” se determină cu relaţia:
S w  C w Gw ,
unde: Cw – coeficient seismic total dat în funcţie de tipul elementului (pereţi nestructurali,
parapete, pereţi în consolă, tavane suspendate, cornişe, ornamente etc.);
Gw – încărcarea gravitaţională a elementului considerat.

Încărcarea determinată astfel nu se însumează cu încărcările pentru structură.

Instalaţiile şi echipamentele industriale se clasifică din punct de vedere al acţiunii
seismice în autoportante şi neportante, încărcarea seismică considerându-se separat pentru cele
două tipuri.
Pentru determinarea solicitărilor din acţiunea seismică trebuie să se ia în considerare şi
efectul de torsiune indus de acţiunea seismică. La structurile regulate, având atât centrele de
35
rigiditate, cât şi centrele maselor situate aproximativ pe aceeaşi verticală la diferite niveluri,
excentricitatea (e) se determină ca fiind excentricitatea centrelor maselor (e1), faţă de centrul de
rigiditate la care se adaugă o excentricitate adiţională (e2). La excentricităţile determinate astfel
se aplică rezultantele încărcărilor seismice totale orizontale, după axele de referinţă ale
construcţiei.
În cazul construcţiilor cu peste 5 niveluri sau/şi cu forme speciale, efectul torsiunii
generale se ia în considerare printr-un calcul bazat pe un model spaţial care ţine seama de
oscilaţiile de torsiune.
În situaţiile unor excentricităţi mari se vor lua în considerare posibilităţile prevederii
unor rosturi antiseismice care să conducă la reducerea acestor excentricităţi.

36
 Capitolul III
STUDIUL TERENULUI DE FUNDARE
PENTRU CONSTRUCŢII

1. COMPOZIŢIA PĂMÂNTURILOR

Toate construcţiile, prin intermediul fundaţiilor, solicită porţiunea din scoarţa terestră pe
care se găsesc amplasate. Această zonă din scoarţă se numeşte teren de fundare, iar în vederea
menţinerii în timp a funcţionalităţii şi integrităţii construcţiei este necesar să îndeplinească două
condiţii principale:
a) condiţia deformaţiei – terenul trebuie să aibă o asemenea compresibilitate maximă,
încât să nu se înregistreze tasări peste anumite valori, numite tasări admisibile;
b) condiţia capacităţii portante – terenul de fundare poate suporta o presiune maximă
(numită capacitate portantă) până la care nu există pericolul ruperii sau refulării pământului pe
sub talpa fundaţiei.
Aceste condiţii sunt strict determinate de natura şi caracteristicile fizico-mecanice ale
materialului de fundare. Astfel de date se obţin în urma unui studiu geotehnic în care se
sistematizează toate informaţiile şi datele dobândite din următoarele activităţi: recunoaşterea
terenului, lucrările de prospecţiune, încercările de laborator şi cele efectuate direct pe teren.
Constructorul va fi în măsură să aleagă sistemul şi procedeele de fundare cele mai
avantajoase din punct de vedere tehnico-economic, doar când va avea capacitatea să prevadă
comportarea terenului de fondare.
Din punctul de vedere al constructorului, materialul solid al scoarţei este reprezentat, în
principal, din roci şi pământuri.
Rocile magmatice şi cele metamorfice sunt dure şi semidure fiind, practic, incompresibile
la eforturile transmise de fundaţiile clădirilor curente.
Rocile sedimentare şi în special pământurile, au comportare foarte diferită ca teren de
fundare, în funcţie de compoziţie, umiditate şi starea de îndesare.
Comportarea pământurilor ca teren de fundare sau ca material de construcţii este
determinată de interacţiunea dintre fazele constituente: faza solidă (schelet mineral), faza
lichidă (apa) şi faza gazoasă (aer).

1.1. Faza solidă

Faza solidă se caracterizează prin următorii parametri principali: diametrul mediu al

particulelor (d), distribuţia granulometrică (curba granu-lometrică), masa specifică: 2,65 t/m3
(nisipuri cuarţoase) până la 2,75 t/m3 (argile).
În funcţie de mărimea particulelor şi distribuţia granulometrică, faza solidă este
constituită din: blocuri (d > 20 cm), bolovani (d = 2 - 20 cm), pietriş (d = 2 - 20 mm), nisip (d =
0,05 - 2 mm), praf (d = 5 - 50 μm), argilă (d < 5 μm).
Bolovănişurile şi pietrişurile sunt bune ca terenuri de fundare, calitate care se
îmbunătăţeşte dacă acestea sunt amestecate cu nisip, argilă sau dacă sunt constituite din
fragmente lăţite. Aceste categorii de pământuri formează terenuri foarte bune de fundare cu
condiţia ca dedesubt să nu se găsească straturi mai puţin rezistente.
Nisipurile, sub acţiunea încărcărilor statice, suferă deformaţii mici şi care se desăvârşesc
într-un timp scurt. Solicitările dinamice (vibraţiile maşinilor, cutremurele, şocurile) determină
deformaţii mari şi bruşte, mai ales la nisipurile afânate. Nisipurile mari şi mijlocii formează, în
37
general, terenuri bune de fundare, rezistenţa lor fiind influenţată de poziția unde se află în raport
cu apa, adică deasupra sau dedesubtul apei.
Praful nu are calităţi deosebite ca teren de fundare. Totuşi, poate fi folosit în acest scop,
luându-se măsuri pentru conservarea cât mai bună a stării sale naturale. Astfel, o creştere mică a
conţinutului de apă determină trecerea prafului de la starea solidă la cea curgătoare.
Permeabilitatea prafului este cu mult mai mică decât cea a nisipului, astfel că, deformaţiile
datorate încărcărilor necesită oarecare timp până la evacuarea apei din pori. O bucată de praf
uscat se sfărâmă uşor prin apăsare cu degetul.
Argila, sub acţiunea încărcărilor construcţiilor, capătă deformaţii care se desfășoară într-
un timp îndelungat. Proprietăţile mecanice sunt influenţate de cantitatea de apă pe care o conţin,
creşterea umidităţii micşorează rezistenţa argilelor. Având permeabilitatea foarte redusă, o
bucată de argilă lăsată în apă se înmoaie numai pe o grosime mică, fără să se desfacă. În stare
uscată, bulgării de argilă se sfărâmă greu, iar suprafaţa în tăietură este lucioasă, unsuroasă la
pipăit şi aderă la corpurile umede, iar prin umezire capătă un miros caracteristic.
Între nisip, praf şi argilă există o gamă largă de pământuri cu proprietăţi intermediare. În
această categorie pot fi cuprinse următoarele: loessul, marnele, mâlurile, nămolurile şi luturile.

Loessul este un pământ de culoare de la galben deschis până la cenuşiu deschis, care se
deformează numai când este înmuiat. De aceea, se foloseşte ca teren de fundare numai dacă se
iau o serie de măsuri speciale. Când este uscat se menţine pe înălţimi mari la taluze aproape
verticale. Galeriile executate în loess se menţin timp îndelungat, cu condiţia ca loessul să nu fie
înmuiat.
Loessul este constituit din particule din fracţiunea praf, macropori (vizibili cu ochiul liber)
şi uneori concreţiuni de calcar. Originea sa este în general eoliană, dar există şi loessuri depuse
de ape. Porii formează canale în toate direcţiile, pe pereţii cărora se află depus, de obicei,
carbonat de calciu.
Marnele sunt pământuri constituite dintr-un amestec microscopic de argilă şi calcar în
diferite proporţii. Practic, marnele reprezintă puntea dintre argile şi calcar. Culoarea poate fi
cenuşie, vânătă sau galbenă. Când în compoziţie există şi resturi de plante, cărbune sau săruri de
fier (oxidabile în aer), marnele pot fi colorate în roşu, brun sau negru.
Mâlurile sunt argile prăfoase provenite din depuneri (neconsolidate) ale apelor
curgătoare sau lacurilor. Uneori pot conţine pietriş mărunt sau nisip. În stare uscată sunt tari şi
prezintă crăpături.
Nămolurile sunt mâluri care conţin peste 10 % substanţe organice. Astfel, prin tratare cu
HCl diluat capătă un miros caracteristic, datorită generării de hidrogen sulfurat.
Lutul este un pământ care conţine, în părţi egale, nisip, praf şi argilă.

1.2. Faza lichidă

Apa, ca fază lichidă, are o mare influenţă asupra corpurilor cu care interacţionează,
determinând comportarea construcţiilor, în special fundaţiile şi lucrările din pământ. Practic, apa
acţionează asupra materialelor poroase de construcţii, modificând rezistenţa, conductivitatea
termică şi electrică.
Când în golurile dintre particulele solide se găseşte numai apă, pământul respectiv se
numeşte pământ saturat, iar când pe lângă apă se găseşte şi aer, este vorba de un pământ
nesaturat.
În domeniul construcţiilor, de o importanţă deosebită este apa infiltrată, care o bună
parte completează rezervele de apă subterană. Apa subterană poate umple porii pământului
permeabil, constituind un strat acvifer. Pe verticala unui punct de la suprafaţa terenului se pot
38
întâlni mai multe strate de apă subterană, cel mai apropiat de suprafaţă se numeşte strat freatic.
Nivelul apei subterane nu este constant, fiind determinat de următorii factori:
- alternanţa perioadelor ploioase cu cele secetoase;
- permeabilitatea stratelor străbătute;
- distanţa până la zona de alimentare;
- realizarea unor lucrări, în special cu caracter hidrotehnic.
Apa din pământ se poate prezenta sub următoarele forme:
- vapori – se găsesc în zona de aerare (zona superioară a stratului permeabil);
- apă liberă – este supusă numai acţiunii forţelor gravitaţionale, în aceasta categorie
poate fi inclusă apa din pământurile necoezive saturate;
- apă reţinută – care se poate clasifica în:
 apă capilară – existentă în porii sub 2 mm, datorită forţelor capilare;
 apă peliculară – reţinută de particulele fine datorită fenomenelor de adsorbţie
(totodată, această apă se deplasează de la o particulă la alta sub formă lichidă);
 apă higroscopică – este apa absorbită din atmosfera umedă de către pământul uscat.
Valoarea maximă a umidităţii înregistrată în acest fel se numeşte higroscopicitate
maximă. Acest parametru este o măsură a activităţii pământurilor.
- apă în stare solidă – gheaţa;
- apă de cristalizare – care intră în constituţia mineralelor, îndepărtarea acestei ape
necesită temperaturi mult peste 105°C, temperatură suficientă pentru evaporarea apei
libere şi a celei reţinute.

Deplasarea apei libere prin pământ se exprimă cu relaţia (legea lui Darcy):
V=ki
unde: V – viteza de deplasare a apei prin pământ;
k – coeficientul de permeabilitate al pământului;
i – gradientul hidraulic, definit cu relaţia:
h
i
l
unde: h – diferenţa de nivel;
l – lungimea drumului parcurs de către apă.

Practic, gradientul hidraulic exprimă nivelul forţelor de frecare dintre apă şi faza solidă
străbătută.
Valoarea coeficientului de permeabilitate, (k), depinde de o serie de factori, şi anume:
- natura materialului;
- mărimea porilor (permeabilitatea creşte proporţional cu pătratul razei porilor);
- prezenţa sau absenţa aerului din pori (aerul din pori reduce corespunzător volumul
ocupat de apă);
- natura lichidului;
- valoarea temperaturii (creşterea temperaturii micşorează vâscozitatea lichidului);
- direcţia de curgere a lichidului.
Apa reţinută – reţinerea apei sub formă de pelicule în jurul particulelor de pământ duce la
apariţia în porii materialului a unui deficit de presiune (sucţiune) în raport cu presiunea
atmosferică.
De cele mai multe ori, potenţialul forţelor de reţinere este superior potenţialului
gravitaţional. Acest fapt explică de ce într-un loess uscat migraţia apei are loc în toate direcţiile,
deci şi în sens opus gravitaţiei.
Nivelul sucţiunii se apreciază cu indicele sorbţional (pF), a cărui expresie matematică este:
39
 pF = log h
unde: h – înălţimea coloanei de apă [cm].
Indicele sorbţional are valori în intervalul 0 - 7.
Capacitatea de reţinere a apei de către pământ este determinată de următorii factori:
- temperatură;
- salinitatea apei;
- natura pământului;
- mărimea particulelor constitutive (forţele de interacţiune cresc odată cu micşorarea
dimensiunilor particulelor);
- starea de umiditate şi îndesare a pământului.

2. INDICI DE CLASIFICARE A PĂMÂNTURILOR

În vederea identificării şi clasificării pământurilor, ca şi pentru obţinerea unor indicaţii

privind comportarea lor sub acţiunea solicitărilor, se folosesc o serie de indici simpli. Aceştia se
determină relativ simplu şi de regulă exprimă rapoartele dintre fazele constituente, în practica
curentă se folosesc următorii indici:
- porozitatea – gradul de îndesare;
- umiditatea – gradul de saturaţie;
- variaţia de volum;
- plasticitatea şi consistenţa pământurilor coezive.

Porozitatea (n) se exprimă cu relaţia:

n = (Vg/V)100 (%)
unde: Vg – volumul golurilor din pământ;
V – volumul total al pământului.

Umiditatea W, se exprimă cu relaţia:

W = (Mw/Ms)100 (%)
unde: Mw – masa apei din proba de pământ;
Ms – este masa scheletului solid (pământul uscat).

Variaţia de volum a pământului este în mare măsură determinată de umiditate. Metoda

cea mai răspândită de determinare a dependenţei variaţiilor de volum în funcţie de umiditate,
presupune folosirea unei probe de pământ sub formă de pastă care se lasă să se usuce treptat.
Din reprezentarea grafică a valorilor celor două mărimi se obţine curba de contracţie, compusă
de fapt din două porţiuni drepte racordate între ele (fig. 1).

40
 Fig. 1. Curba de contracţie a pământului
(variaţia volumului V în funcţie de umiditate W)

Umiditatea de la care pământul nu se mai contractă se numeşte limită de contracţie (Ws) şi

separă domeniul în care pământul este tare, de cel în care se comportă ca un semisolid. Pentru
umidităţi mai mici decât Ws pământul are o culoare deschisă, deoarece în porii săi există aer.
Mărimea domeniului de umiditate în care pământul se comportă plastic (solicitările îl
deformează ireversibil, fără a-i modifica volumul) se numeşte indice de plasticitate, notat cu Ip.
Acest interval este mărginit de următorii parametri:
- limita de frământare Wp – reprezintă umiditatea la care materialul nu mai poate fi
frământat manual sub forma unor cilindri cu diametru de 2 - 3 mm. Limita de
frământare se mai numeşte şi limită inferioară de plasticitate.
- limita de curgere WL – reprezintă umiditatea pentru care o urmă adâncă, trasată cu o
spatulă standardizată, în pământul adus sub formă de pastă şi aşezat într-o cupă
specială, care este lăsată să cadă de la înălţimea de 1 cm, se închide pe o lungime de 12
mm la 25 de căderi. Acest parametrul se mai numeşte limită superioară de plasticitate şi
reprezintă practic, umiditatea care corespunde trecerii pământului din stare plastică în
curgătoare.

Astfel, valoarea indicelui de plasticitate se poate calcula cu relaţia:

IP = WL - WP
Plasticitatea pământurilor este cu atât mai ridicată cu cât acestea conţin multe particule
fine şi minerale active.
Indicii WS, WL şi Wp se cunosc în literatura de specialitate şi sub denumire de limite
Atterberg.

3. ÎMBUNĂTĂŢIREA PROPRIETĂŢILOR PĂMÂNTURILOR

Practic, prin îmbunătăţirea pământurilor se urmăresc două obiective:

- sporirea rezistenţei mecanice a materialului (micşorarea defor-mabilităţii);
- reducerea permeabilităţii.
După modul în care se acţionează asupra materialului, metodele de îmbunătăţire se
clasifică astfel:
a) compactare de suprafaţă şi de adâncime;
b) drenare de adâncime;
c) consolidare prin amestec sau injecţii.
41
 Alegerea metodei de tratare este precedată de o analiză tehnico-economică care ia în
considerare costul aplicării uneia din metode, utilajele disponibile, metodele de control a calităţii
execuţiei.

3.1. Compactarea

Aceasta presupune exercitarea unei acţiuni mecanice asupra pămân-tului, obţinându-se

îndesarea pământului, respectiv micşorarea porozităţii. Parametrii de compactare se stabilesc
atât în urma efectuării unor deter-minări de laborator pe pământul respectiv, cât şi prin
executarea unor piste de încercare.
Pentru stabilirea în laborator a caracteristicilor de compactare ale pământurilor se
utilizează metoda Proctor. Se urmăreşte stabilirea, pentru un anumit lucru mecanic specific
(convenţional) de compactare L, a umidităţii optime Wopt pe care trebuie să o aibă pământul care
urmează a fi compactat, astfel încât acesta să fie adus la starea cea mai îndesată care se poate
obţine pentru acel lucru mecanic. Starea de îndesare se exprimă cu greutatea volumică maximă
în stare uscată [kN/m3].
Se construieşte o diagramă în care se trec în abscisă valorile umidităţii, iar în ordonată
valorile greutăţii volumice corespunzătoare fiecărei stări de compactare (fig. 2).

Fig. 2. Curba de compactare Proctor:

γd – greutatea volummetrică în stare uscată a pământului; W – umiditatea pământului;
A – curba Proctor; B – curba de saturaţie a pământurilor

Abscisa şi ordonata punctului de maxim de pe curba A reprezintă umiditatea optimă şi

respectiv greutatea volumică maximă în stare uscată a materialului.
Pentru controlul alurii curbei de compactare Proctor se trasează în aceiaşi diagramă
curba de saturaţie B.
Pe teren, la punctul de lucru, dacă pământul nu are umiditatea apropiată de cea optimă se
va umezi sau va fi lăsat să se zvânte. Starea de îndesare care se obţine pe teren se exprimă cu
ajutorul gradului de compactare (D), definit de relaţia:
d
D 100
 dp

unde: γd – greutatea volummetrică în stare uscată care trebuie realizată în corpul lucrării;
γdp – greutatea volummetrică maximă în stare uscată din diagrama Proctor trasată în
laborator pentru acelaşi pământ.
42
 Gradul de compactare are valori cuprinse în intervalul 90-98%, în funcţie de natura,
importanţa şi destinaţia construcţiei de pământ. Practic, cele mai mari valori se prescriu pentru
barajele înalte de pământ cu retenţie permanentă de apă.

3.1.1. Compactarea de suprafaţă

În funcţie de modul de execuţie, compactarea de suprafaţă poate fi manuală sau mecanică.

Compactarea manuală se aplică pentru lucrări de volum redus şi în spaţii înguste, acolo
unde nu este posibil accesul mijloacelor mecanizate, în care scop se folosesc maiuri de mână, din
lemn sau metal, maiuri păşitoare dirijate manual şi plăci vibratoare. Maiurile păşitoare (fig. 3)
compactează prin batere, ca urmare a executării unor salturi pe suprafaţa de compactat,
înclinarea axei maiului, se produc şi salturi de înaintare.

Fig. 3. Mai păşitor

Compactarea mecanică este de mai multe feluri, în funcţie de utilajul folosit şi de modul de
lucru. Procedeul este recomandat pentru realizarea de straturi compactate de grosime mare (1 -
5 m). Acest tip de compactare se realizează prin următoarele tehnologii sau variante ale
acestora: cilindrare, vibrare, batere.
Compactarea prin cilindrare se realizează cu cilindri compactori netezi, cu came (picior de
oaie) sau cu pneuri.

Fig. 4. Compactor cu rulouri netede

Efectul de compactare depinde de următorii factori:

- viteza de deplasare a utilajului;
- presiunea exercitată asupra terenului;
- grosimea stratului de pământ;
- numărul de treceri.
Dacă operaţiei de compactare prin cilindrare i se asociază şi vibrarea ruloului, se poate
obţine acelaşi efect de compactare pentru umidităţi mai mici decât umiditatea optimă Proctor.
Compactorul cu cilindri cu came (fig. 5) permite folosirea de straturi de material a căror
grosime finală este de 20 - 30 cm.

43
 Fig. 5. Compactor cilindric cu came

Compactarea cu acest tip de utilaje are o eficienţă sporită deoarece contactul pământ-
cilindru se produce prin intermediul camelor, ceea ce implică o creştere a presiunii locale.
Utilajul posedă agregat de vibrare cu diferite trepte de frecvenţă şi amplitudine, folosite în
funcţie de natura terenului şi faza de compactare.
Compactorul cu pneuri se foloseşte, în special, pentru realizarea construcţiilor
hidrotehnice din pământ şi anrocamente. Utilajul este prevăzut ca un număr mare de pneuri a
căror presiune de umflare este reglată de mecanicul conductor, direct din cabină. Presiunea se
modifică atât în funcţie de natura materialului (2 - 4 daN/cm2 pentru material necoeziv şi 5 - 6
daN/cm2 pentru argile coezive), cât şi în funcţie de momentul compactării (la început, presiunea
este mai mică, iar pe măsură ce compactarea creşte se măreşte presiunea din pneuri).
Compactarea prin cilindrare se foloseşte, în mod deosebit, pentru executarea pernelor de
pământ compactat şi a căptuşelilor de pământ sau asfalt bituminos.
Pernele de pământ se realizează prin executarea unei săpături sub cota de fundare, iar
spaţiul creat se umple, în straturi succesive, cu material local sau de aport (substituţie). Acest
material, din punct de vedere al calităţii şi al umidităţii, poate fi loess, nisip, balast sau pietriş.
Umiditatea optimă a materialului se obţine fie prin stropirea cu apă a straturilor (în grosime de
25 - 30 cm) dispuse pe amplasament, fie prin inundarea gropii de împrumut cu mult timp înainte
de executarea lucrării. Parametrii tehnologici de compactare, cu excepţia celor stabiliţi în
laborator - umiditate optimă şi densitate maximă, se stabilesc în poligoane experimentale,
organizate, cel mai adesea, chiar pe amplasamentul lucrării.
Controlul calităţii execuţiei, în primul rând gradul de compactare, se face prin recoltare de
probe de material din fiecare strat compactat, cărora li se determină umiditatea şi greutatea
specifică în stare uscată.
În general, grosimea pernelor se ia de cel puţin 1 m şi de cel mult 3 - 5 m. Peste această
limită, pernele devin neeconomice.
Compactarea mecanică prin batere se realizează cu ajutorul maiurilor sau plăcilor grele (2
- 10 tone), lăsate să cadă liber de la înălţimi de 3 - 10 m. Corpul de cădere este confecţionat din
beton, fiind prevăzut cu o placă de bază din oţel. Masa plăcii şi dimensiunile bazei se stabilesc
astfel încât presiunea statică exercitată de placă pe teren să fie de circa 0,15 daN/cm2 pentru
pământurile necoezive şi de 0,2 daN/cm2 în cazul celor coezive.
Utilajele pentru compactarea prin batere pot fi realizate prin adaptarea unui excavator,
draglină sau macara, care să aibă puterea de ridicare de 2 - 2,5 ori greutatea plăcii sau maiului.

3.1.2. Compactarea de adâncime

Dacă grosimea stratului necorespunzător pentru fundare depăşeşte 4 - 5 m,

compactarea de suprafaţă, inclusiv înlocuirea pământului natural printr-o pernă compactată, nu
mai este eficientă şi trebuie să se recurgă la o compactare de adâncime. Procedeele folosite
depind, în principal, de natura pământului existent:
a) Coloane de pământ – pentru compactarea pământurilor sensibile la umezire.
b) Coloane de material granular (balast, piatră spartă) – pentru compactarea
44
pământurilor coezive de consistenţă redusă.
c) Explozii de adâncime.

a) Coloanele de pământ se realizează în următoarele etape:

- executarea (prin percuţie) în teren a unui spaţiu cilindric până la adâncimea prescrisă;
- umplerea spaţiului creat cu pământ dispus în straturi succesive;
- compactarea prin batere a fiecărui strat, în acest mod se obţine pe lângă compactarea
pământului din chiar corpul coloanei şi îndesarea materialului din jurul spaţiului
cilindric.
Utilajul folosit se numeşte sondeuză percutantă. Spaţiul cilindric se realizează prin
înfigerea în teren, prin cădere liberă, a unei tije metalice (berbec) de circa 1,5 tone. Tija are
diametrul de 16 cm, iar capul de atac sub formă de pară, are diametrul de 34 cm. Când s-a ajuns
la cota stabilită, se ridică tija şi se toarnă porţii de pământ care se compactează cu aceeaşi tijă.
Umiditatea pământului este cea rezultată din încercarea Proctor.
Metoda este destul de răspândită, dar are ca principal inconvenient menţinerea
linearităţii şi verticalităţii coloanelor adânci.

b) Coloanele de material granular se execută prin batere sau vibrare.

Prin batere, se introduce în teren o ţeavă metalică închisă la partea inferioară. După
atingerea adâncimii necesare, capătul inferior se deschide, iar în interior se toarnă şi se
compactează material granular. În acelaşi timp ţeava este ridicată spre suprafaţă. Instalaţia
folosită este aceeaşi cu cea pentru piloţii Franki.
Coloanele de balast se folosesc cu precădere pentru compactarea nisipurilor afânate şi cu
îndesare medie aflate sub nivelul apei subterane. În numeroase cazuri, acest tip de fundare s-a
dovedit a fi o soluţie mai economică faţă de fundarea cu piloţi de beton armat.
Coloanele de material granular dau rezultate mai slabe (nu sporesc rezistenţa terenului)
în cazul pământurilor coezive (argile moi neconsolidate), având mai degrabă rol drenant.

c) Explozii de adâncime
Spaţiile pentru coloane se pot crea şi prin explozie. Metoda presupune executarea prin
vibrare sau batere a unei găuri cu diametrul de 6 - 10 cm. În acest spaţiu se introduc şarje de
exploziv dispuse la diferite adâncimi. Mărimea şarjelor şi distanţa dintre ele se stabilesc prin
încercări efectuate pe teren. Prin detonarea simultană a şarjelor se obţine un spaţiu cilindric
neregulat cu diametrul de 50 - 60 cm. Acesta se umple cu pământ în straturi succesive, care se
vor compacta prin batere.

3.2. Drenarea de adâncime

Accelerarea procesului de consolidare a argilelor şi malurilor saturate cu porozitate

ridicată se poate realiza folosind drenuri de adâncime. Acestea se realizează, în principal, prin
două metode:
a) metoda coloanelor de material granular;
b) metoda drenurilor tip fitil.

45
 a) Coloanele de material granular folosite ca drenuri trebuie să aibă pereţii laterali cu
o permeabilitate ridicată. Coloanele se execută prin forare tubată, materialul extrăgându-se
odată cu pătrunderea tubului de foraj. Distanţa dintre drenuri se stabileşte prin calcul, fiind în
general, de câţiva metri.

Fig. 6. Drenarea de adâncime:

1 – pământ supus compactării; 2 – dren vertical; 3 – pernă orizontală;
4 – umplutură de pământ; 5 – tub colector

Pentru consolidarea argilelor saturate nu este suficientă doar drenarea, fiind necesară
aplicarea simultană a unei presiuni din exterior, în acest scop, terenul se încarcă cu o sarcină cel
puţin egală cu cea care va fi transmisă de construcţie. Astfel, pe suprafaţa prevăzută cu drenuri
se plasează un rambleu de pământ la baza căruia se amenajează un strat drenant, în vederea
evacuării apei colectate de drenuri verticale (fig. 6).
b) Drenurile tip fitil sunt sub forma unor panglici din carton, material textil neţesut
(pâslă), material plastic cu alveole etc., care se introduc în teren cu ajutorul unor maşini speciale
până la adâncimi de 25 m.
Permeabilitatea unui astfel de dren este similară cu cea a nisipului fin (k = 3·10 -4 cm/s).
Această metodă de drenare se caracterizează printr-o execuţie rapidă şi tulburarea redusă a
structurii pământului.

3.3. Consolidarea prin amestecare sau injecţii

Prin introducerea în teren a unor substanţe, anorganice sau organice se obţine o

transformare calitativă a pământului. Aceste substanţe, uneori chiar materiale, se numesc agenţi
de consolidare şi cuprind: cimentul, argila, varul, bitumul, silicatul de sodiu şi răşinile sintetice.
Cimentul se introduce în pământ fie prin amestecare-compactare, fie prin injectare
(cimentare).
Efectele amestecării cimentului cu pământul depind în principal, de concentraţia de
ciment şi de natura pământului. Astfel, pentru proporţii mici (circa 2%) se obţine o stabilizare a
pământului (reducerea plasticităţii şi a deformaţiei specifice, practic se micşorează activitatea),
material care se foloseşte cu precădere în construcţiile rutiere. Proporţii mai mari de ciment,
circa 10 %, induc o sporire a rezistenţei la compresiune până la valori de 10 - 20 daN/cm2,
depinzând de natura pământului, umiditate şi modul de execuţie.
Operaţia de amestecare se face fie direct pe teren, fie în malaxoare, după care se
compactează prin cilindrare. Dacă un pământ argilos se amestecă cu apă şi o cantitate mai mare
de ciment, se obţin mortare argiloase, folosite pentru captuşirea canalelor şi a rezervoarelor.
Injectarea cimentului în pământ se face sub formă de suspensie apoasă (lapte de ciment)
prin foraje cu diametrul de 4 - 10 cm. Metoda, numită şi cimentare, se aplică la pământurile cu
granulaţie grosieră (pietrişuri, bolovănişuri) şi la rocile stâncoase fisurate.
46
 Dispozitivele de injecţie (injectoare) se introduc în teren prin forare sau batere. Suspensia
injectată este de densitate variabilă. Astfel, la începutul injectării raportul apă/ciment este 10/1,
ajungând spre sfârşitul operaţiei la valoarea 1/1. Presiunea de injectare este la început de 2 - 5
daN/cm2, ajungând în final la 20 - 30 daN/cm2. Raza de acţiune a unei injecţii este de 0,5 - 1 m. La
rocile fisurate valoarea poate fi mai mare. Injectarea cu rezultate deosebite a fost posibilă abia
după apariţia injectoarelor cu manşoane, care permit un control strict a zonelor tratate şi a
cantităţilor introduse.
Când golurile din teren sunt mai mari, fiind necesară o cantitate mai mare de agent de
injectare, în suspensie se poate introduce, pe lângă ciment şi un material inert (filer), care poate
fi: nisip fin, praf de calcar sau argilă coloidală.
Cimentarea se foloseşte, în principal, pentru:
- realizarea ecranelor etanşe (impermeabile) sub baraje şi alte construcţii hidrotehnice;
- impermeabilizarea şi consolidarea terenului în jurul excavaţiilor subterane.

Argila se introduce în teren numai în scopul impermeabilizării, fără a spori rezistenţa

mecanică.
În funcţie de natura terenului şi mărimea porilor (golurilor) se folosesc mai multe
tehnologii:
a) umplerea cavernelor sau golurilor din pământ (fig. 7) cu calupuri de argilă în stare
plastic-consistenţă, urmată de baterea lor cu o mandrină (tijă metalică grea). Materialul se
introduce printr-un puţ executat anterior, realizându-se în final un ecran impermeabil.

Fig. 7. Consolidarea pământurilor cu argilă:

1 – mandrină; 2 – calupuri de argilă; 3 – pasta de argilă; 4 – gol de colmatat

b) injectarea în teren a unei suspensii apoase de argilă montmo-rillonitică (bentonită).

Tehnologia se aplică pentru impermeabilizarea pământurilor cu porozitate mare (nisipuri
afânate) şi se aseamănă cu cea utilizată la cimentare.
Suspensia bentonitică este compusă din 6 părţi argilă, 2 părţi apă şi adaosuri.
Adaosurile, care cuprind leşie bisulfitică şi silicat sau carbonat de sodiu, au rolul de a mări
lucrabilitatea suspensiei şi de a spori capacitatea de adsorbţie a apei de către particulele de
bentonită.
Metoda injectării argilei se foloseşte cu precădere pentru a realiza ecrane de etanşare sub
baraje.
Varul se poate folosi fie ca var stins [Ca(OH)2] fie sub formă de oxid de (CaO) sau var
nestins.
Varul stins amestecat cu pământ în proporţie de 5 - 10 % imprimă acestuia un spor de
rigiditate, micşorându-se totodată efortul de compactare.
Varul nestins se foloseşte, în general, pentru realizarea de coloane de var, executate cu
preponderenţă, în pământuri argiloase moi. În urma desfăşurării reacţiei de stingere a varului
din coloană, are loc extragerea apei din pământul aflat în jurul coloanelor. Se obţine astfel pe
lângă drenarea forţată şi compactarea terenului, datorită creşterii temperaturii şi a volumului
coloanei. Procedeul s-a folosit pentru consolidarea terenului de fundare a unor piste de aeroport
47
şi pentru stabilizarea unor versanţi alunecători.

Bitumul se foloseşte, cu precădere, pentru obţinerea unei impermea-bilizări subterane la

terenul tratat. Prezintă avantajul că nu este spălat de apele subterane şi nu este atacat de apele
agresive. Tratarea cu bitum a pământurilor care se numeşte şi bitumizare se realizează la cald
sau la rece.
La cald, bitumul cu temperatura de 180 - 200°C se introduce în teren cu injectoare
metalice care menţin temperatura de lucru cu ajutorul unor rezistenţe electrice. În cazul
golurilor mari din teren, în compoziţia de injecţie se introduce filer (nisip fin, praf de calcar),
economisindu-se astfel bitum.
La rece, bitumul este introdus în pământ sub forma unei emulsii formată din 4 părţi
bitum, o parte apă şi substanţe cu rol de emulsifiant (săpunuri). În contact cu sărurile din
pământ, emulsia se coagulează formând o peliculă impermeabilă în jurul particulelor solide. În
final se ajunge la impermeabilizarea întregului masiv tratat.
Silicatul de sodiu sau ”sticla solubilă” (Na2O × nSiO2, unde (n) reprezintă „modulul”)
asigură atât impermeabilizarea, cât şi creşterea rezistenţei mecanice a pământurilor. Există mai
multe variante de silicatizare, cum ar fi:
- cu două soluţii;
- cu o singură soluţie;
- electrosilicatizarea.

4. ALUNECĂRILE DE TEREN

Alunecarea de teren reprezintă o calamitate naturală determinată de pierderea stabilităţii

unor masive de pământ. Aprecierea stabilităţii versanţilor şi taluzelor prezintă o importanţă
deosebită pentru construcţiile civile şi industriale, lucrările hidrotehnice, drumuri, căi ferate,
exploatarea carierelor sau haldelor, asigurarea stabilităţii zonelor locuite sau cultivate din
regiunile cu relief accidentat. Alunecări de teren de proporţii mijlocii sau mari se produc şi în
România în zona dealurilor subcarpatice, în podişul Transilvaniei şi în Moldova.
Primul semn al unei alunecări iminente este apariţia unor fisuri la partea superioară a
taluzului sau versantului, perpendiculare pe direcţia de mişcare. Aceste fisuri se pot umple
treptat cu apă care se infiltrează în pământ, slăbindu-i rezistenţa şi mărindu-i greutatea. De
asemenea, adesea se pot observa şi fisuri de forfecare pe ambele laturi ale masei în mişcare, ca şi
o uşoară refulare a materialului la piciorul pantei.
Alunecările de teren sunt favorizate de un mare număr de factori, cum sunt condiţiile
topografice, hidrogeologice şi hidrologice sau procesele de alterare a rocilor. Sunt rare situaţiile
când alunecarea de teren poate fi atribuită unei singure cauze. În general ele se datorează
acţiunii combinate a mai multor cauze, cum ar fi:
- lucrări de construcţie (debleuri sau rambleuri pentru drumuri, căi ferate, canale,
cariere, solicitări suplimentare prin ridicarea unor construcţii, batere de piloţi în
zonele cu argile moi active);
- eroziunea bazei versanţilor (în argile tixotropice);
- mişcări tectonice care conduc la mărirea pantei;
- cutremure şi vibraţii datorate traficului sau exploatării carierelor;
- precipitaţii abundente şi variaţii bruşte ale nivelului apelor subterane;
- infiltraţii provenite din surse artificiale de apă, inclusiv cele datorate umplerii lacurilor
sau bazinelor de acumulare.

48
 Deplasările masei de pământ pot fi urmărite la suprafaţă cu mijloace topografice, sau în
adâncime cu ajutorul unor dispozitive numite înclino-metre. Pentru combaterea sau atenuarea
pierderilor de stabilitate există diferite metode care pot fi grupate în următoarele categorii:
- geometrice (fig. 8) – se modifică profilul prin descărcare la partea superioară (a),
încărcare la bază (b) sau îndulcirea generală a taluzului (c);

Fig. 8. Metode mecanice şi hidrologice de combatere a alunecărilor de teren

- hidrologice (fig. 8) – se asigură colectarea şi scurgerea apelor de suprafaţă, precum şi

plantarea de pomi (fig. 8 d), realizarea de drenuri de suprafaţă sau de adâncime (fig..9
e) sau coborârea nivelului apei din stratele acvifere (fig. 8 f).
- mecanice (fig. 9) – se introduc în teren elemente de rezistenţă, cum ar fi: piloţi sau pereţi
îngropaţi (fig. 9 a); chesoane (fig. 9 b); gabioane (fig. 9 c).

Fig. 9. Metode mecanice pentru combaterea alunecărilor de teren

Gabionul este sub forma unui coş de nuiele sau din sârmă, umplut cu pământ, pietriş etc.
care serveşte la apărarea şi consolidarea malurilor de valuri, la construirea barajelor şi altele.
În general, sunt preferate metodele care acţionează asupra cauzelor declanşării
fenomenelor de instabilitate. Deoarece atât volumele masivelor instabile, cât şi forţele care
generează alunecările de pământ au valori considerabile, combaterea alunecărilor ridică
probleme atât de natură tehnică, cât şi de natură economică.

49
 5. STUDIUL GEOTEHNIC ASUPRA TERENULUI DE FUNDARE

5.1. Adâncimea de fundare

Adâncimea de fundare a construcţiilor se stabileşte pe baza unei permanente colaborări

între inginerul geolog și inginerul proiectant. Alegerea stratului bun de fundare trebuie făcută
ținând seama de toate cerinţele proiectantului, atât din punct de vedere constructiv, cât și
tehnologic. Este necesar ca examinarea condiţiilor geologice și geotehnice ale amplasamentului
construcţiei, în vederea alegerii stratului de fundare, să plece de la elementele cerute de
proiectant. Să examinăm principalii factori de care trebuie ţinut seama în stabilirea adâncimii de
fundare.
Adâncimea maximă de îngheţ este un factor important care trebuie avut în vedere la
alegerea stratului de fundare. Din acest punct de vedere este necesar ca adâncimea de fundare
să fie mai mare decât adâncimea zonei de îngheţ, adică să o depășească. Pentru condiţiile
ţării noastre adâncimea maximă de îngheţ se poate considera între 0,70 m și 1,15 m, deşi ea
are unele variaţii de la o zonă la alta. Ținând seama de acest factor, adâncimea de fundare
trebuie să fie de minimum 1 m. În ţările calde acest factor, evident, nu este cazul să se examineze,
iar în regiunile cu îngheţ relativ permanent, adâncimea de fundare trebuie luată mai mare decât
adâncimea de dezgheţ.
La temperaturi mai mici de 0°C, prima formă de apă care îngheaţă este cea gravitaţională,
după care îngheaţă apa capilară şi apoi cea peliculară. În timpul îngheţului are loc o migraţie a
apei din zonele neîngheţate spre zona de îngheţ, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Prin
îngheţul apei peliculare, în teren apare un disponibil de potenţial electrocinetic care atrage din
zonele vecine sau din adâncime, noi cantităţi de apă prin migraţie capilară. În acest mod
cantitatea de apă din zona de îngheţ este mai mare după dezgheţ, decât cea de dinainte de îngheţ.
Acest lucru este ilustrat în figura 10, în care umiditatea înainte de îngheţ este reprezentată
printr-o curbă punctată, iar umiditatea după îngheţ printr-o curbă continuă care are unele zone
de maxim în dreptul cărora se află o serie de lentile de gheaţă ce pot fi observate în coloana
litologică. Umiditatea rocilor după îngheţ fiind mai mare decât cea de dinainte de îngheţ,
intervalul dintre curba punctată și cea continuă reprezintă excesul de umiditate datorat
migraţiei apei peliculare în timpul îngheţului (fig. 10). Imediat sub zona de îngheţ, umiditatea
rocilor după îngheţ este mai mică decât cea de dinainte de îngheţ, ceea ce face ca în teren să
apară o zonă cu deficit de umiditate (fig. 10).
Prin îngheţ, de regulă, rocile îşi degradează structura, ceea ce reprezintă o reducere
substanţială a capacităţii portante, însoţită de o creştere a capacităţii lor de deformare sub
acțiunea sarcinilor exercitate asupra lor. Acesta este cel mai important efect negativ al îngheţului
asupra rocilor.

50
 Fig. 10. Variaţia umidităţii terenului în timpul îngheţului
(după Osterberg)

Am văzut mai înainte, în figura 10, că prin îngheţ apare un exces de umiditate în teren,
provenind din zonele vecine, cu precădere din adâncime, care înrăutăţeşte proprietăţile fizico-
mecanice ale rocilor, ceea ce se traduce tot printr-o reducere a capacităţii portante şi prin
creşterea tasării rocilor sub sarcini. Acestea sunt efectele negative ale îngheţului asupra rocilor.
După unii autori, prin îngheţ, în teren se dezvoltă un „stres” de circa 2.000 daN/cm2, cu o
componentă verticală de peste 15 daN/cm2. Aceste presiuni pot degrada şi rocile stâncoase, mai
ales pe cele fisurate. Prin îngheţ, rocile argiloase îşi distrug complet structura. Nisipurile se
comportă mai bine decât argilele, iar pietrişurile suferă mai puţin de pe urma îngheţului.
Un alt factor de care depinde alegerea adâncimii de fundare îl reprezintă, la unele
amplasamente, adâncimea la care se află apa subterană. Din acest punct de vedere se
recomandă ca adâncimea de fundare să se stabilească deasupra nivelului apei subterane.
Alegerea adâncimii de fundare sub nivelul apei subterane ridică, de regulă, dificultăţi mari atât în
timpul execuţiei săpăturilor și a fundaţiilor, cât şi în perioada de exploatare a construcţiilor.
Astfel, pentru execuţia săpăturilor trebuie coborât în prealabil nivelul apei subterane, ceea ce
necesită mijloace materiale, utilaje, cheltuieli de energie și timp, iar dacă terenul de fundare este
format din nisipuri, în timpul efectuării epuismentelor pot apărea fenomene de sufoziune
(antrenarea particulelor fine de nisip din teren ceea ce are drept urmare afânarea nisipului sau
chiar formarea unor goluri în masa nisipului) care degradează calităţile terenului de fundare. În
unele cazuri, după execuţia construcţiilor, nivelul apei subterane trebuie menţinut sub cota de
fundare, prin pompaj permanent pe toată durata de exploatare a construcţiilor, iar în alte cazuri
sunt necesare lucrări de hidroizolaţii care sunt costisitoare și uneori ineficiente. În afară de
aceasta, sub nivelul apei subterane capacitatea portantă a terenului de fundare se reduce
substanţial, îndeosebi la rocile argiloase-nisipoase, iar tasarea creşte. Din aceste cauze este de
preferat ca adâncimea de fundare să fie mai mică decât adâncimea la care se află apa subterană.
Calităţile fizico-mecanice ale stratului de fundare reprezintă un factor de bază în stabilirea
adâncimii de fundare. Din acest punct de vedere este cunoscut că roca de bază are condiţii fizico-
mecanice superioare formaţiunii acoperitoare, ceea ce înseamnă o capacitate portantă mai mare
şi tasări mai mici. În principiu, se recomandă ca adâncimea de fundare să fie stabilită la nivelul
rocii de bază, cu o încastrare în aceasta de 0,25 - 0,50m în grosime, sub zona de alterare. De regulă,
în cazul rocilor moi formate din argile-nisipuri, roca de bază apare ca o rocă sănătoasă şi
încastrarea pe 0,25 - 0,50 m mai jos de contactul cu formaţiunea acoperitoare este satisfăcătoare.
Spre deosebire de formaţiunea acoperitoare, roca de bază, când este formată din argile, este
puţin compresibilă, iar când este reprezentată prin nisipuri, acestea se află în stare îndesată. În
ambele cazuri tasarea terenului de fundare va fi, de regulă, mică. Cu privire la formaţiunea
51
acoperitoare, cel mai bun tip litologic ca teren de fundare este pietrişul, care are o comportare
asemănătoare rocii de bază sau chiar mai bună. Nisipurile depozitelor de terasă au o îndesare
medie sau se prezintă în stare afânată, iar argilele de pe terasele râurilor au capacitatea portantă
mică și tasări mari, fiind de regulă compresibile sau foarte compresibile. În formaţiunea
acoperitoare se găsesc uneori și mâlurile, precum și turbă, care trebuie evitate din
amplasamentele construcţiilor.
Adâncimea de fundare a construcţiilor amplasate în apropierea cursurilor de apă sau în
albiile râurilor se alege în funcţie de adâncimea de afuiere, prima fiind mai mare decât a doua.
Prin afuiere se înţelege acțiunea de dezagregare și spălare a nisipului şi a pietrişului de sub
fundaţiile construcţiilor, care se poate produce prin eroziunea obişnuită a cursului de apă
asupra malurilor sau fundului albiei, acest proces fiind foarte periculos mai ales în timpul
viiturilor sau inundaţiilor.
În figura 11 este redată schiţa unui pod format din două culei şi o pilă fundată în cursul de
apă la adâncimea (hf). În timpul unei viituri puternice este posibil ca adâncimea de afuiere (ha) să
fie mai mare decât adâncimea de fundare, ceea ce, evident, ar duce la degradarea sau chiar
distrugerea totală a podului (fig. 11). Pentru a evita astfel de situaţii se recomandă ca pila să se
fundeze, ca și culeile, în roca de bază, alcătuită în cazul de faţă din marne, iar dacă grosimea
aluviunilor este prea mare se va funda în aluviuni, dar la o adâncime mai mare decât cea de
afuiere. Este deci necesar să cunoaştem modul de determinare a adâncimii de afuiere. În acest
scop pot fi folosite diagramele din figura 12.

Fig. 11. Erodarea aluviunilor sub pila unui pod:

hf – adâncimea de fundare; ha – adâncimea de afuiere

Fig. 12. Diagrame pentru determinarea adâncimii de afuiere (după Laursen și Toch):
h – adâncimea cursului de apă; h a – adâncimea de afuiere; B – lăţimea unei pile de pod;  – unghiul dintre
latura mare a pilei şi direcţia curentului de apă;  – coeficientul
de majorare a adâncimii de afuiere, care ţine seama de unghiul  şi de dimensiunile fundaţiei L şi B ;  0 –
coeficientul de corecţie a adâncimii de afuiere în funcţie de
forma fundaţiei

52
 Se disting două moduri de obţinere a adâncimii de afuiere, pentru două situaţii diferite:
1) curentul de apă este paralel cu fundaţia;
2) curentul de apă face cu latura mare a fundaţiei unghiul .

Pentru primul caz se foloseşte diagrama din fig. 2.12, stânga, în care se cunosc adâncimea
cursului de apă (h) şi lăţimea fundaţiei (B). Se face raportul (h/B), care se plasează în abscisă; din
punctul astfel obţinut se ridică o perpendiculară până se intersectează curba, iar punctul de
intersecţie se proiectează pe ordonată aflându-se o valoare care reprezintă raportul (ha/B); (B)
fiind cunoscut, rezultă mărimea adâncimii de afuiere (ha).
Pentru cazul al doilea, adâncimea de afuiere h'a se determină cu relaţia:
h’a = ηη0ha
unde:  – coeficient de majorare a adâncimii de afuiere (ha) determinată pentru primul caz,
0 – coeficientul de corecţie a adâncimii de afuiere în funcţie de forma fundaţiei.
Coeficienţii  şi 0 se obţin cu ajutorul diagramei din figura 2.12, dreapta. Pentru
determinarea lui  trebuie să cunoaştem unghiul  şi laturile fundaţiei L și B. Se fixează pe
abscisă valoarea lui , se ridică o verticală din acest punct până la curba reprezentând raportul
L/B cunoscut, iar punctul de intersecţie se proiectează în ordonată şi se obţine coeficientul .
Coeficientul 0 se ia direct din figura 2.12, în funcţie de forma fundaţiei.
Cerinţele de ordin constructiv şi tehnologic constituie un factor obligatoriu în stabilirea
adâncimii de fundare. De exemplu, în cazul unei construcţii cu subsol, adâncimea de fundare
rezultă egală cu adâncimea subsolului, iar dacă la baza subsolului se află un strat slab, adâncimea
de fundare va fi mai mare decât cea a subsolului. La construcţii poate fi vorba de un subsol
obişnuit sau de subsoluri tehnologice, în care funcţionează anumite utilaje, care se execută la
adâncimi mai mari.
În stabilirea adâncimii de fundare trebuie ţinut seama de toată activitatea inginerească
precedentă legată de amplasamentul construcţiei, care se denumește „antecedentele terenului”.
Dacă amplasamentul se află în mediul urban ne putem aştepta la existenţa unor canalizări
actuale sau abandonate, la conducte de gaze, de alimentări cu apă, de cabluri telefonice sau alte
lucrări edilitare ascunse pentru care s-au executat o serie de săpături, care, dacă se află imediat
sub cota de fundare, reprezintă elemente de degradare în timp a calităţii terenului de fundare.
În zonele miniere, o atenţie deosebită trebuie acordată cercetării în prealabil a reţelei de
lucrări subterane, îndeosebi a celor executate la adâncime mică, care se pot prăbuşi, golurile
astfel formate putând ajunge până la suprafaţa terenului.
Aceştia au fost principalii factori care trebuie avuţi în vedere la stabilirea adâncimii de
fundare. Cercetarea geologică şi geotehnică atentă a amplasamentului, examinarea
antecedentelor terenului şi colaborarea cu inginerul proiectant ne permit alegerea stratului bun
de fundare care să asigure stabilitate construcţiei.

5.2. Elaborarea studiului geotehnic și avizarea terenului de fundare

A. Elaborarea studiului geotehnic

Proiectarea unei construcţii, şi, în general, a oricărui obiectiv industrial, rutier, social-
edilitar etc., se face în faze succesive denumite faze de proiectare. În ţara noastră, principalele
faze de proiectare poartă denumirile de „notă de comandă” (NC) şi „proiect de execuţie”
(PE). Studiul geotehnic al amplasamentului unei construcţii se face deci pe faze de
proiectare. Având în vedere că studiul geotehnic conţine date geologice, hidrogeologice şi
53
geomecanice pe care le foloseşte proiectantul, el se elaborează în avans faţă de proiectul de
specialitate pe care îl deserveşte. Cu alte cuvinte, pentru amplasamentul unei construcţii se
elaborează un studiu geotehnic corespunzător notei de comandă, în avans faţă de aceasta, după
care se întocmeşte studiul geotehnic corespunzător proiectului de execuţie. Cele două faze ale
studiului geotehnic, în funcţie de nevoile proiectantului, sunt, de regulă, succesive. În unele
cazuri studiul geotehnic pentru proiectul de execuţie se elaborează la un anumit timp după cel al
notei de comandă, după cum există și cazuri, cerute de proiectare, când studiul geotehnic se
elaborează direct pentru faza proiectului de execuţie.
La proiectarea obiectivelor mari, studiul geotehnic mai cuprinde şi o fază de „informare
preliminară”, elaborată pe baza hărţilor geologice existente în regiune, a altor documente
geologice, precum și a studiilor geotehnice întocmite de alte unităţi, în apropiere sau chiar pe
amplasamentul recomandat de proiectant. Informaţiile obţinute în această fază sunt foarte utile.
Ele pot duce la o reducere a volumului lucrărilor de explorare geotehnică. Informarea
preliminară, fără lucrări de explorare, se execută la toate amplasamentele construcţiilor.
Rezultatele acestei activităţi, când nu sunt cuprinse într-o fază proprie de studiu geotehnic, se
includ în studiul geotehnic corespunzător notei de comandă.
Studiul geotehnic pentru nota de comandă și cel pentru proiectul de execuţie se deosebesc
prin volumul lucrărilor de explorare care se execută pe amplasamentul construcţiei. În principiu, la
studiul geotehnic pentru nota de comandă lucrările de explorare, care constau din foraje, puţuri,
alte sondaje deschise, uneori galerii, se execută, de regulă, după o reţea, în timp ce pentru studiul
geotehnic al proiectului de execuţie lucrările de exploatare se fac direct pe amplasamentul
fiecărei construcţii. Volumul lucrărilor de explorare, pentru fiecare fază de proiectare, se alege în
funcţie de condiţiile geologice regionale și locale.

Un studiu geotehnic, independent, de faza de proiectare pentru care se elaborează,

cuprinde trei etape distincte:
1) etapa de teren;
2) etapa de laborator;
3) etapa întocmirii referatului geotehnic.

1) În etapa de teren se întocmeşte harta geologică a amplasa-mentului şi se execută

lucrările de explorare geotehnică. Cu privire la harta geologică, se recomandă să se folosească
hărţile geologice, existente în zonă, completate cu datele observaţiilor făcute pe teren. Ca o
constatare, menţionez că în multe cazuri, atât din ţara noastră cât şi din alte ţări, studiile
geotehnice nu cuprind harta geologică a amplasamentului, ceea ce este în detrimentul
cunoaşterii condiţiilor geotehnice de fundare. Spuneam mai înainte că volumul lucrărilor de
explorare se alege în funcţie de condiţiile geologice ale amplasamentului. Dacă condiţiile
geologice sunt simple, volumul lucrărilor de explorare poate fi foarte mic, fără nici o pierdere,
din punct de vedere geotehnic.
La baza studiilor geotehnice trebuie situat, cu mai multă convingere, în toate cazurile,
factorul geologic. Este cunoscut faptul că reţeaua de lucrări de explorare este prevăzută în
prescripţii oficiale. Aceasta trebuie însă privită prin prisma condiţiilor geologice locale, care pot
fi foarte variate. În lungul râurilor, de exemplu, pe luncă sau pe terasele inferioare, stratificaţia şi
natura litologică a rocilor este foarte variabilă, ceea ce necesită un volum de lucrări de explorare
mai mare decât cel prevăzut în normative, deoarece formaţiunea acoperitoare aluvială este, de
regulă, înşelătoare. În acelaşi timp, dacă amplasamentul construcţiei este format dintr-o rocă de
bază, „surprizele” nedorite, intervin mai rar şi volumul lucrărilor de explorare poate fi redus.

În etapa de teren, cea mai importantă problemă care se cere lămurită o reprezintă
separarea formaţiunii acoperitoare de roca de bază. În unele cazuri roca de bază apare la zi și
fundarea se face în această formaţiune, care oferă condiţii geotehnice foarte bune. De cele mai
54
multe ori, însă, roca de bază este acoperită de o formaţiune acoperitoare. Prima indicaţie cu
privire la roca de bază trebuie să rezulte din harta geologică, iar separarea rocii de bază de
formaţiunea acoperitoare trebuie făcută pe teren, în fişa fiecărui foraj, în urma examinării
carotelor. Această operaţie presupune o anumită experienţă, dar, odată făcută, ea uşurează
substanţial stabilirea condiţiilor de fundare, deoarece roca de bază are o capacitate portantă
mare, de cel puţin două ori mai mare decât formaţiunea acoperitoare, și poate prelua în condiţii
bune încărcările obişnuite pe care construcţiile le transmit terenului de fundare.
Etapa de teren a unui studiu geotehnic, trebuie să cuprindă harta geologică și
secţiuni geologice prin amplasamentul construcţiei, în care roca de bază este nevoie să fie
separată de formaţiunea acoperitoare după modelul arătat în figura 2.13, în care se pot vedea
trei adâncimi de fundare diferite. Este vorba de amplasamentul termocentralei Işalniţa - Craiova,
în care marea majoritate a construcţiilor au fost fundate la circa 6 m adâncime de la suprafaţa
terenului (hf1), coşul de fum de 160 m înălţime s-a situat la 8 m adâncime (hf2), iar cel de 210 m
înălţime s-a fundat pe roca de bază la circa 10 m adâncime (h f 3 ) .

Fig. 2.13. Secţiune geologică în terasa inferioară a Jiului, la Işalniţa – Craiova

2) În etapa de laborator se determină proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor după

procedeele cunoscute. În fişele cu rezultate de laborator trebuie delimitată roca de bază de
formaţiunea acoperitoare, iar în cazul în care în foraje s-a întâlnit numai una din cele două
formaţiuni, acest lucru trebuie menţionat la descrierea stratificaţiei, în fiecare fişă.
3) Etapa întocmirii referatului geotehnic este ultima, în ordine cronologică, în
elaborarea unui studiu geotehnic, nu însă ca ierarhizare după importanţă. Ea cuprinde trei
elemente principale necesare proiectantului, și anume: adâncimea de fundare, capacitatea
portantă şi tasarea terenului de fundare. Fiecare din aceste elemente este dependent de
condiţiile geologice și de proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor din amplasamentul
construcţiei.

De aceea, în referatul geotehnic se prezintă mai întâi, succint, condiţiile geologice ale
amplasamentului, aşa cum rezultă ele din harta geologică și din secţiunile geologice. Specialistul
care întocmeşte referatul geotehnic trebuie să aibă permanent în minte ideea că studiul
geotehnic este elaborat pentru proiectant. Din acest motiv limbajul folosit în referatul geotehnic
trebuie să fie accesibil proiectantului. Iată de ce în prezentarea condiţiilor geologice regionale și
locale trebuie să evităm abuzul de denumiri paleontologice, stratigrafice, tectonice, precum și
supraîncărcarea cu termeni de strictă specialitate geologică.
55
 În studiile geotehnice se recomandă să fie folosit limbajul curent în uz dintre
geotehnicienii cu experienţă, pe de-o parte, și proiectant, constructor şi beneficiar, pe de altă
parte. Recomandarea de a se folosi în referatul geotehnic un limbaj accesibil proiectantului nu
presupune o cercetare geologică limitată a amplasamentului construcţiei. Dimpotrivă, toate
problemele legate de cunoaşterea geologică trebuie bine aprofundate. Se pune, deci, numai
problema formei de prezentare a conţinutului geologic.
Valorificarea rezultatelor fizico-mecanice de laborator în studiile geotehnice, de regulă, nu
ridică probleme. Datele de laborator, alături de cele ale încercărilor în situ, sunt folosite la
caracterizarea fizico-mecanică a rocilor, pe de-o parte, și în alegerea valorilor reprezentative
pentru calculul capacităţii portante, și a tasării terenului de fundare, pe de altă parte.
Cunoscând datele geologice şi caracterizarea fizico-mecanică a rocilor, se trece la
stabilirea adâncimii de fundare, a capacităţii portante şi a tasării terenului de fundare.
Toate aceste trei elemente principale ale referatului geotehnic se elaborează pe baza unei
strânse colaborări dintre geotehnician și proiectant.

Adâncimea de fundare, aşa cum s-a arătat deja, trebuie să satisfacă cerinţele
proiectării, pe de-o parte, și exigenţele cerute stratului bun de fundare, pe de altă parte.
Estimarea capacităţii portante şi a tasării terenului de fundare este întemeiată, de
asemenea, și pe unele elemente stabilite de proiectant. Colaborarea cu proiectantul pe
întreaga perioadă de elaborare a studiului geotehnic este o necesitate practică şi nu o chestiune
de bunăvoinţă. Fiecare specialist însă, atât geotehnicianul, cât şi proiectantul, trebuie să rămână
în domeniul său de activitate. Ca elemente ale studiului geotehnic, capacitatea portantă și tasarea
terenului de fundare, inclusiv tasarea admisibilă, se stabilesc pe baza colaborării dintre
întocmitorul studiului geotehnic și proiectant, nu numai de către acesta din urmă. Respectând
cerinţele date de proiectant, capacitatea portantă și tasarea sunt probleme în primul rând ale
terenului de fundare și în al doilea rând ale construcţiei. Fără deformarea terenului de fundare, o
construcţie proiectată normal nu poate suferi deformaţii. Cu alte cuvinte, de problematica
terenului de fundare răspunde în primul rând întocmitorul studiului geotehnic și în al doilea
rând proiectantul şi forul de avizare. Evident că modificarea concluziilor studiului geotehnic de
către proiectant sau forul de avizare atrage după sine și angajarea directă a răspunderii asupra
condiţiilor de fundare adoptate. Indiferent asupra cui revine, răspunderea pentru studiul
geotehnic se extinde pe toată viaţa construcţiei. Acesta este un element important de care
geotehnicianul începător trebuie să ţină seama, de unde şi necesitatea creşterii calităţii studiilor
geotehnice.
Costul studiilor geotehnice, faţă de valoarea investiţiei obiectivului proiectat, este foarte
mic. De exemplu, în cazul unei investiţii care se ridică la câteva miliarde lei, studiile geotehnice
reprezintă, în funcţie de condiţiile geologice, mai puţin de 0,1 %, de cele mai multe ori chiar mai
puţin de 0,05 %. La investiţiile foarte mari, extinse în suprafaţă, costul studiilor geotehnice este
mai ridicat. De exemplu, în ţara noastră la o investiţie în execuţie, de circa 25 miliarde lei, costul
studiilor geotehnice se ridică la circa 0,25 %.

Din prezentarea acestor date trebuie să reţinem ideea că studiul geotehnic

reprezintă un procent foarte mic din valoarea totală a investiţiei pe care o deserveşte.
Această constatare obligă pe proiectant la înţelegerea cheltuielilor necesare studiilor geotehnice.
În acelaşi timp, geotehnicienii trebuie să stabilească, în funcţie de condiţiile geologice, un volum
raţional al lucrărilor de explorare și al cercetării geotehnice de laborator.
Concluziile unui studiu geotehnic depind în mare măsură de gradul de participare a
geotehnicianului responsabil la elaborarea studiului. El trebuie să participe direct la activitatea
de teren, trebuie să supravegheze şi să-şi însuşească rezultatele de laborator şi, în fine, să
pregătească toate elementele referatului geotehnic. Numai în acest mod se poate ajunge la
56
aprofundarea condiţiilor geotehnice ale amplasamentului construcţiei.

B. Avizarea terenului de fundare

Prin avizarea terenului de fundare se înţelege confirmarea condiţiilor de fundare

prevăzute în studiul geotehnic, în urma examinării terenului, în săpătură deschisă, la cota
de fundare prevăzută în proiectul de execuţie. Este de preferat ca la avizarea terenului de
fundare să participe geotehnicianul care a elaborat studiul geotehnic, iar în lipsa acestuia, un
specialist cu experienţă, capabil să rezolve pe loc nepotrivirile care pot să apară din confruntarea
terenului cu datele studiului geotehnic. Se recomandă ca la avizarea terenului de fundare să
participe, alături de geotehnician, proiectantul, executantul și beneficiarul. În unele cazuri
avizarea poate fi făcută numai de geotehnician, deoarece, oricât ar fi de cuprinzătoare comisia de
avizare, trebuie înţeles că răspunderea revine, în primul rând, specialistului în geotehnică.
Săpătura la cota de fundare trebuie executată cu puţin timp înaintea avizării. În mod
obişnuit săpătura se face până aproape de cota de fundare, iar ultimii 10 - 20 cm grosime de
deasupra cotei de fundare se sapă, practic, imediat înaintea avizării. Este bine ca executantul să
respecte această cerinţă, care în unele cazuri reprezintă un mijloc important de protejare a
terenului de fundare de eventuale degradări, în săpătura executată la cota de fundare se
examinează terenul, atent, pe toată suprafaţa de fundare. Dacă roca din săpătură este cea
prevăzută în studiul geotehnic, sarcina avizării este mult uşurată.
Pentru avizare, pe amplasament se execută şi câteva puţuri duse la 0,5 - 1 m adâncime sub
cota de fundare, pentru a verifica natura și starea rocii sub fundaţie. Dacă în aceste puţuri, sau
chiar la cota de fundare din proiect, se întâlnesc unele intercalaţii de strate sau lentile de
depozite slabe din punct de vedere geotehnic, cum ar fi argile miloase, mâluri, turbe etc. acestea
se excavează și în locul lor se introduce un beton simplu.
La avizarea terenului de fundare se pot întâlni multe situaţii neprevăzute, deoarece
natura se caracterizează prin variabilitate.
Avizarea terenului de fundare este un act de mare răspundere profesională. Actul de
avizare este de fapt „actul de naştere” al construcţiei respective. Prin el se omologhează, se
corectează sau se întregesc prevederile studiului geotehnic. Actul de avizare a terenului de
fundare reprezintă ultimul document geotehnic, după care urmează turnarea betonului pentru
fundaţii. Având în vedere importanţa actului de avizare, a prevederilor lui, el trebuie păstrat atât
de geotehnician cât și de proiectant, în bună ordine, deoarece orice analiză ulterioară necesită nu
numai studiul geotehnic, ci și constatările și prevederile actului de avizare.

C. Raportul de proiectare geotehnică

Raportul de proiectare geotehnică conţine două părţi distincte:

Raportul de investigare a terenului şi
Raportul de proiectare geotehnică

Raportul de investigare a terenului

Conţine în general rezultatele activităţilor de birou, cât şi a celor de teren (prospecţiuni şi
încercări de teren) și ale încercărilor de laborator, precum și prelucrarea rezultatelor tuturor
activităţilor, inclusiv obţinerea indicilor geotehnici derivaţi.
Raportul include următoarele capitole:
1. Rezumat
Rezumatul prezintă concluziile majore și considerentele care au stat la baza întocmirii
raportului. Acest capitol trebuie să fie inclus în toate rapoartele pentru lucrările mari sau
57
complexe.
2. Introducere
 Introducerea stabileşte conţinutul pentru întregul raport și cuprinde următoarele
secţiuni:
2.1 Prezentare
 Denumirea proiectului, adresa şi numele beneficiarului.
 Descrierea pe scurt a activităţilor curente sau anterioare efectuate pentru a realiza
baza pentru concluziile și recomandările cuprinse în raport.
2.2 Context
 Descrierea istoricului proiectului atunci când este relevant pentru motivarea
studiului.
 Lista altor rapoarte geotehnice realizate pentru amplasamentul studiat sau pentru
amplasamentele învecinate.
 Descrierea construcţiilor pentru care se realizează studiul: ziduri de sprijin, structuri,
construcţii din pământ şi/sau utilităţi. Se prezintă dimensiunile construcţiilor, regimul
de înălţime, sarcina maximă transmisă la fundaţii, adâncimea excavaţiilor sau
umpluturilor etc.
 Descrierea tuturor ipotezelor care au stat la baza concluziilor şi recomandărilor
conţinute în raport.

2.3 Scopul și domeniul de aplicare al serviciilor

 Se precizează succint scopul principal al serviciilor de inginerie geotehnică.
 Se face un rezumat al domeniului de aplicare al serviciilor de inginerie geotehnică
care formează baza pentru concluziile și recomandările cuprinse în raport.
 Sunt indicate limitele domeniului de aplicabilitate al serviciilor de inginerie
geotehnică furnizate, în special în cazul în care domeniul de aplicare reprezintă o
abatere de la serviciile oferite de obicei în proiecte similare.
2.4 Categoria geotehnică a lucrării;
3. Rezumatul investigaţiilor
 Acest subcapitol trebuie să includă datele legate de cercetarea terenului de pe
amplasament, foraje, gropi, şanţuri, încercări geofizice, încercări de laborator, determinări
chimice, încercări de teren etc.
 Dacă studiul a fost complex, se prezintă o explicaţie completă şi detaliată a necesităţii
efectuării încercărilor de teren şi laborator.
4. Prezentarea generală a raportului geotehnic
 Descrierea celorlalte capitole ale raportului.
 Descrierea tuturor anexelor.
5. Condiţiile de amplasament
 Descrierea tuturor condiţiilor relevante ale amplasamentului necesare pentru
întocmirea studiului şi pentru formularea concluziilor geotehnice și a recomandărilor.
Terminologia trebuie să fie clară, coerentă, continuă şi să fie în concordanţă cu întregul raport.
5.1 Amplasarea și condiţiile de suprafaţă.
 Adresa exactă, în scopul de a localiza studiul.
 Descrierea amplasamentului şi a proprietăţilor învecinate, inclusiv din punct de
vedere topografic şi al posibilităţilor de drenaj.
 Informaţii privind utilizările actuale ale amplasamentului şi a proprietăţilor
învecinate.
 Identificarea tuturor construcţiilor existente, utilităţi subterane, puţuri, umpluturi
necontrolate realizate în timp, şi alte caracteristici ale suprafeţei amplasamentului.
 Descrierea vegetaţiei, solului vegetal, pavajelor, platformelor betonate etc.
 Descrierea oricăror indici ai proceselor geologice istorice sau a oricăror pericole de pe
58
 sau din apropierea amplasamentului (de exemplu, instabilitatea pantelor, alunecări de
teren, inundaţii, lichefiere etc.).
 Descrierea oricăror aspecte privitoare la existenţa unei conta-minări de suprafaţă sau
privitoare la existenţa unor posibile surse cu potenţial de contaminare.
5.2. Geologia amplasamentului
 Se va prezenta o imagine de ansamblu a geologiei zonei amplasamentului, stratificaţia
întâlnită, nivelul apelor subterane, seismicitatea etc.
5.3. Informaţii privind caracteristicile stratificaţiei terenului
 Descrierea fiecărui tip de pământ sau unitate geologică întâlnite în foraje sau încercări
de teren prin clasificarea lor în funcţie de proprietăţile cele mai relevante pentru
formularea concluziilor şi recomandărilor.
 Prezentarea tuturor rezultatelor importante ale încercărilor de laborator cu
evidenţierea proprietăţilor fizice şi mecanice și cu indicaţii privind comportamentul
pământurilor.
 Furnizarea de informaţii privind infiltraţiile de apă din reţelele purtătoare de apă.
 Se face o descriere detaliată a stratificaţiei terenului întâlnită în sondaje și se insistă
asupra neuniformităţilor depistate în stratificaţie, dacă este cazul.
 Se face o descriere a oricăror modificări preconizate a avea loc, în timp, în teren, după
terminarea studiului (de exemplu, modificarea nivelului apei subterane).
5.4 Apa subterană
 Descrierea naturii şi nivelului apelor subterane.
5.5 Contaminarea apei și terenului
 Descrierea naturii şi extinderii suprafeţei contaminate a apelor subterane, rezultată
din explorări.
 Furnizarea rezultatelor importante ale determinărilor de laborator şi indicaţiile cu
privire la efectul contaminării asupra construcţiei ce se va realiza.
 Se vor prezenta posibilele modificări care pot apărea în aceste condiţii în timp.
6. Concluzii şi recomandări
Concluziile și recomandările trebuie să stabilească problemele geotehnice majore și
alternativele pentru proiect într-o manieră succintă și clară.
Acest capitol trebuie să descrie în mod clar logica și raţionamentul care să susţină soluţia
recomandată, sau soluţiile alternative. În acest capitol recomandările specifice trebuie să fie
limitate, ele urmând a fi prezentate separat în recomandările din Raportul de proiectare
geotehnică.
Concluziile și recomandările trebuie să facă referire la:
 Execuţia construcţiei bazată pe informaţiile descrise în capitolele anterioare.
 Descrierea caracteristicilor proiectului, terenului şi a materialelor de construcţie,
precum şi a terminologiei ce va fi utilizată.
 Explicaţii cu privire la orice neconcordanţe evidente existente în datele sau
investigaţiile realizate.
 Descrierea în mod clar a restricţiilor care limitează concluziile și recomandările.

Raportul de proiectare geotehnică

Recomandările din raportul de proiectare geotehnică trebuie să prezinte toate
informaţiile de inginerie geotehnică detaliate, într-o succesiune logică și clară, pentru proiectare
și execuţie. Pentru fiecare element analizat se vor prezenta următoarele recomandări:
 recomandări specifice de proiectare, împreună cu limitele aces-tora, factorii de
siguranţă, dimensiunile minime, precum și efectul preconizat al variaţiilor condiţiilor
reale;
 recomandări specifice de execuţie, materiale, încercări de verificare, monitorizare sau
alte măsuri de control al calităţii, precum şi orice alte recomandări de proiectare
59
 privind execuţia sprijinirilor;
 ipotezele, datele, metodele de calcul şi rezultatele verificărilor privind siguranţa şi
condiţiile de exploatare.

Stabilitatea pantelor
Se va face un rezumat al datelor și analizelor utilizate pentru evaluarea stabilităţii
pantelor (a taluzelor sau a versanţilor). Se va determina un factor de siguranţă în ceea ce
priveşte riscul de instabilitate al amplasamentului sau a proprietăţilor învecinate în prezent, în
timpul execuţiei şi după finalizarea proiectului. Se prezintă modul în care recomandările de
proiectare și execuţie vor reduce sau elimina riscul de instabilitate. Se vor prezenta măsurile de
monitorizare din timpul execuţiei şi/sau post-construcţie necesare pentru a verifica stabilitatea
pantelor.

Consideraţii seismice
Prezentarea riscului cu privire la nivelul aşteptat de deplasare al terenului în timpul unui
cutremur major.
Prezentarea oricăror riscuri seismice asociate cu un cutremur, cum ar fi cel legat de
lichefiere, deplasarea laterală a terenului şi construcţiei, alunecări de teren, inundaţii.
Descrierea modului în care recomandările de proiectare și execuţie vor reduce sau
elimina impactul riscurilor seismice.

Execuţia lucrărilor
Descrierea şi clasificarea din punct de vedere al siguranţei a lucrărilor de terasamente
propuse pe amplasament. Descrierea problemelor cheie care pot avea impact asupra execuţiei
terasamentelor, inclusiv stabilitatea pe termen scurt a taluzelor, materialele folosite la
umpluturi, apele subterane şi drenajul, precipitaţiile și modificarea umidităţii pământurilor
sensibile la umezire și problema eroziunii.
Se va prezenta modul în care aceste probleme importante trebuie abordate în timpul
execuţiei, inclusiv drenajul, structurile temporare de sprijin și controlul eroziunii.
Se vor include recomandări specifice pentru controlul eroziunii pe amplasament bazate
pe erodabilitatea pământului la acţiunea apelor de suprafaţă şi prezenţa pantelor. Se va prezenta
importanţa monitorizării execuţiei de către o firmă specializată.

Indicaţii privind execuţia terasamentelor

Furnizarea de recomandări specifice de proiectare pentru:
a. adâncimea excavaţiilor;
b. limitele în plan ale excavaţiilor şi pantele acestora;
c. adâncimea și distanţa laterală de depozitare a pământului excavat pentru a elimina
suprasarcinile ce pot acţiona pe malul săpăturii;
d. sarcinile din umpluturi;
e. amplasarea și grosimea materialului de umplutură special necesar pentru compactare;
f. pantele maxime temporare şi permanente;
g. sistemele de drenaj permanente de suprafaţă;
h. controlul permanent al eroziunii.
Se vor prezenta recomandări specifice de execuţie pentru:
a. umpluturi;
b. pământul necesar pentru umpluturi;
c. echipamentele de excavare şi compactare;
d. se va indica umiditatea optimă de compactare;
e. numărul de treceri ale utilajului de compactare, determinarea gradului de
compactare, precum şi alte măsuri de control al calităţii;
60
 f. modul de eliminare al infiltraţiilor temporare și măsurile de control a drenajului.

Structuri de sprijin
Se vor da recomandări adecvate privind sisteme de sprijiniri temporare. Se va justifica
sistemul cel mai adecvat pentru sprijiniri permanente și se vor prezenta performanţele acestora
în ceea ce priveşte stabilitatea și deformaţii Ic. Se vor prezenta, în rezumat, datele și analizele
efectuate pentru evaluarea sistemelor de sprijin permanente.
Pentru zidurile de sprijin din pământ armat și umpluturi armate se vor defini în mod clar
caracteristicile pământurilor de umplutură, ale armăturilor și drenajului. Se va prezenta
importanţa monitorizării lucrărilor de execuţie de către o firmă specializată.
Se vor prezenta recomandări specifice de proiectare pentru:
a. presiunile active şi pasive ale pământului;
b. capacitatea portantă a terenului;
c. dimensiunile minime sau maxime şi adâncimea de fundare;
d. sistemele de drenaj, precum și orice alte detalii structurale.
Dacă este cazul, se vor prezenta recomandări specifice de proiectare pentru sistemele de
ancore, inclusiv:
a. înclinaţia ancorelor;
b. zona de ancorare;
c. timpul minim de ancorare;
d. încărcările preluate de ancoraje.
Dacă este cazul, se vor prezenta recomandări privind execuţia ancorelor, inclusiv:
a. metodele de instalare a ancorajelor;
b. metodele de testare a ancorajelor;
c. măsuri de monitorizare ale acestora.

Terenul și sistemul de fundare

Se vor prezenta datele și analizele utilizate pentru evaluarea sistemelor de fundare
recomandate. Se va recomanda sistemul de fundare cel mai adecvat și alternativele posibile,
împreună cu nivelul de performanţă aşteptat în ceea ce priveşte capacitatea portantă şi tasările
aşteptate. Se vor evidenţia orice aspecte, legate de activităţile de pe amplasament, care ar putea
avea un impact asupra performanţei fundaţiilor. Se va prezenta importanţa monitorizării
lucrărilor de execuţie de către o firmă specializată.
Se vor prezenta recomandări de proiectare seismică pentru:
1) tipul construcţiei, tipul terenului de pe amplasament, coeficienţi, şi
2) orice recomandări specifice pentru a reduce riscul de daune provocate de cutremure.

Pentru fundaţiile izolate de suprafaţă se vor prezenta recomandări de proiectare pentru

terenul de fundare:
a. capacitatea portantă;
b. adâncimi minime de fundare atât pentru fundaţiile interioare, cât şi pentru cele
exterioare;
c. rezistenţa la sarcini laterale;
d. sisteme de drenaj pentru fundaţii;
e. protecţia la îngheţ.
Fundaţii pe radier și grinzi de fundare - se vor indica recomandări de proiectare pentru:
1) capacitatea portantă a terenului de fundare;
2) coeficientul de elasticitate;
3) dimensiunile minime;
4) rezistenţa la sarcinile laterale.
Fundaţii pe piloţi – se vor oferi recomandări de proiectare pentru:
61
 a. tipul de pilot;
b. modul de transmitere a sarcinilor la teren (rezistenţă pe vârf, frecare laterală);
c. dimensiunile și adâncimile minime;
d. capacitatea portantă la compresiune şi smulgere;
e. încărcările laterale admisibile;
f. efectul de grup şi distanţa minimă dintre piloţi.
În cazul fundaţiilor pe piloţi se vor prevede recomandări privind execuţia:
a. utilajele de batere ale piloţilor;
b. modul de execuţie al piloţilor monoliţi;
c. teste de încărcare ale piloţilor pentru verificarea capacităţii portante;
d. monitorizarea fundaţiilor pe piloţi.

Piese desenate
 Planul de amplasare în zonă. Include zona în care se găseşte amplasamentul și
prezintă poziţia acestuia şi/sau alte referinţe fizice (proprietarii amplasamentelor învecinate),
pentru a permite identificarea clară a amplasamentului proiectului.
 Planul de situaţie. Prezintă poziţia exactă a construcţiei ce urmează a fi executată,
limitele de proprietate, caracteristicile construcţiilor existente şi distanţele faţă de construcţia
propusă. Planul este realizat pe ridicarea topografică a amplasamentului. Se va indica printr-o
săgeată nordul şi se va specifica scara la care a fost desenat. Pe planul de situaţie se vor
reprezenta poziţiile tuturor forajelor şi încercărilor de teren.
 Profilele forajelor. Includ fişele forajelor și a încercărilor de teren şi prezintă straturile
de pământ întâlnite, clasificarea acestora, condiţiile de umiditate, nivelurile apelor subterane,
caracteristicile fizice și mecanice din fiecare probă recoltată, secvenţa stratigrafică, denumirea
comună, unitatea geologică, precum și alte informaţii descriptive.
 Încercări de laborator. Includ figuri sau tabele cu rezultatele determinărilor de
laborator.
 Secţiuni transversale. Includ secţiuni transversale între două sau mai multe foraje și
prezintă o vizualizare a tuturor condiţiilor subterane.
 Detalii tipice. Includ figuri şi grafice ajutătoare pentru a prezenta în mod clar și
detaliat recomandările din raport. Furnizează detalii de proiectare (însuşite de către un
verificator de proiecte Af) legate de: pământul armat, şanţurile de interceptare, structuri de
sprijin, drenuri, umpluturi, precum şi alte detalii folosite pentru o proiectare corectă.

62
 NOŢIUNI GENERALE DESPRE FUNDAȚII

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Fundaţia este un subansamblu structural conceput să preia încărcările care acţionează

asupra construcţiei şi să le transmită terenului de fundare.

Prin proiectare se urmăresc îndeplinirea următoarelor condiţii:

- valoarea încărcărilor transmise de fundaţii să nu depăşească capacitatea
portantă a terenului;
- valorile tasărilor previzibile să fie cât mai uniforme şi să nu depăşească limitele
admisibile.

Capacitatea portantă a terenului se determină în laborator pe baza probelor prelevate

de pe amplasament, din determinarea caracteristicilor: fizice, identificarea tipului de pământ
(granulozitate, compoziţie mineralogică, plasticitate, permeabilitate etc.), mecanice etc.

În funcţie de forţele de legătură exercitate între particulele solide constitutive, pământurile

pot fi:
coezive;
-
- necoezive.
În funcţie de elementele constitutive predominante, pământurile coezive pot fi:
- prăfoase (praf argilos, praf argilo-nisipos, praf, praf nisipos); un caz particular îl
constituie pământurile prăfoase de origine eoliană (löessoide) - cunoscute şi sub
denumirea de pământuri sensibile la umezire (PSU);
- argiloase (argilă grasă, argilă, argilă prăfoasă, argilă nisipoasă); fac parte din categoria
pământurilor cu umflări şi contracţii mari (PUCM).
În categoria pământurilor necoezive intră: rocile compacte, bolovănişurile, pietrişurile,
nisipurile. Sunt pământurile cu cele mai bune caracteristici mecanice.
Cu titlu exemplificativ, în tabelul 1 se prezintă valorile presiunilor convenţionale ale
diverselor categorii de pământuri.

Tabelul 1
Denumirea terenului Valoare pconv
de fundare (daN/cm2)
Roci stâncoase 9,0 - 20,0
Roci semistâncoase 6,0 - 11,0
Pământuri necoezive
- bolovănişuri 6,0 - 8,5
- pietrişuri 3,5 - 7,5
- nisipuri 1,5 - 6,0
Pământuri coezive
- prăfoase 3,0 - 4,0
- argiloase 2,0 - 4,0
Umpluturi 1,0 - 2,0

63
 2. CLASIFICĂRI

Dintre cele mai importante criterii de clasificare a fundaţiilor se pot aminti următoarele:
După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte terenul bun de fundare)
fundaţiile pot fi:
- de suprafaţă (de mică adâncime, directe);
- de adâncime.
După modul de transmitere al încărcărilor de la fundaţie la teren, fundaţiile pot fi:
- directe;
- indirecte.
După poziţia în raport cu nivelul apei freatice, fundaţiile pot fi situate:
- deasupra nivelului apei freatice (fundaţii executate în uscat);
- sub nivelul apei freatice (fundaţii executate sub apă).
După materialul de bază folosit la execuţie, fundaţiile se realizează:
- din piatră naturală, beton simplu, beton ciclopian; mai sunt denumite şi fundaţii rigide;
- din beton armat; mai sunt denumite şi fundaţii elastice.
După tehnologia de execuţie, fundaţiile pot fi:
- monolite, executate la faţa locului în şanţurile sau gropile de fundare;
- prefabricate, realizate în fabrici sau poligoane de prefabricate, transportate pe şantier
şi apoi montate la poziţie.
După forma în plan se deosebesc:
- fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi, se prezintă sub formă de tălpi;
- fundaţii izolate sub stâlpi;
- fundaţii sub formă de tălpi încrucişate (reţele de grinzi);
- fundaţii de tip radier general sub formă de placă (dală) simplă sau placă (dală) cu grinzi.
Rezolvarea sistemului de fundare trebuie să fie corelată cu rezolvarea hidroizolaţiei şi al
termoizolaţiilor, atunci când există, aplicate la infrastructură.

3. ALEGEREA SISTEMULUI DE FUNDARE

Elementele importante care conduc la alegerea sistemului de fundare sunt:

- condiţiile climatice (adâncimea de îngheţ, cantitatea de precipitaţii ş.a.);

- condiţiile de stabilitate generală a terenului în zona amplasa-mentului construcţiei;
- adâncimea la care se află terenul bun de fundare, natura, grosimile, caracteristicile fizico-
mecanice şi chimice ale straturilor de pământ din zona amplasamentului, stabilite prin
studii geotehnice;
- condiţiile hidrologice ale terenului (ape subterane şi de suprafaţă, proprietăţile lor
chimice, agresivitatea lor etc.);
- condiţiile de seismicitate ale zonei;
- caracteristicile structurii de rezistenţă a construcţiei, existenţa subsolurilor, tipul
elementelor portante verticale (stâlpi, pereţi structurali) şi numărul lor;
- mărimea şi natura încărcărilor transmise de construcţie;
- particularităţile funcţionale ale construcţiei care pot determina producerea de ape
agresive, încălziri excesive ale fundaţiilor, îngheţarea artificială a acestora etc.;
- costul lucrărilor de fundare.

64
 Pentru a se asigura o stabilitate crescută și o exploatare normală a unei clădiri, atât
terenul pe care se construiește, cât și fundația trebuie să îndeplinească anumite condiții, și
anume:
 terenul trebuie să fie suficient de rezistent, astfel încât să nu cedeze sub apăsarea
fundației;
 deformațiile pe care le poate comporta terenul nu trebuie să depășească limita
admisibilă pentru tipul de construcție;
 fundația trebuie să fie alcătuită astfel încât să aibă capacitatea de a transmite și
repartiza uniform și în deplină siguranță, efortul la care este supusă de către partea de
suprastructură (construcția superioară);
 adâncimea de fundare trebuie să corespundă normelor, adică fundația să nu fie
afectată de îngheț, umflarea sau contracția solului, afânarea acestuia.
Un alt element de care trebuie să se țină seama, îl reprezintă dinamica pământului: alunecări
de teren, seisme etc. Problemele apar atunci când solul în care se intenționează să se execute
fundarea este sensibil la umezire, este argilos, cu umflături și contracții mari, ori este foarte
compresibil.

Soluri sensibile la umezire. La noi în țară cel mai răspândit sol de acest tip este loessul,
ocupând 17 % din suprafața teritorială, în special în Bărăgan, Câmpia Dunării, Moldova și
Dobrogea. Grosimea medie a acestor soluri este de 10 - 15 m. Caracteristic pentru acest tip de sol
este faptul că sub acțiunea apăsării transmise de către construcție, atunci când umiditatea crește,
se tasează suplimentar, realizând prabușiri interne ale pământului. Pentru construcții ușoare se
poate folosi o adâncime de fundare de 1 - 2 m și fundații cu lățimea de 1 m.
Pentru construcții mai grele și de o mai mare importanță soluția constă în aplicarea unui
set de măsuri anterioare realizării fundației, adică:
 eliminarea sensibilității la umezire printr-o compactare supli-mentară a solului cu
ajutorul malului greu;
 forma în plan a clădirii trebuie să fie cât mai simplă, de preferință dreptunghiulară;
 stabilirea modalității de fundare care să străpungă solul sensibil la umezire și să se
sprijine pe un strat de sol rezistent (piloți, coloane etc.).

Solurile argiloase cu umflături și contracții mari. Acest tip de sol suferă modificări
importante de volum, ca urmare a variațiilor de umiditate. Degradările datorate contracției sau
umflăturii se manifestă sub forma unor crăpături, relativ verticale, în ziduri și fundații, străbătând
de obicei zonele slăbite ale ferestrelor sau ușilor. Se poate constata, de asemenea, o desprindere
(separare) a anexelor (scări, verande etc.). Pentru construcțiile ușoare (case, case de vacanță,
garaje) o soluție recomandabilă este realizarea unei fundații continue cu descărcări pe reazeme
izolate, care realizează o presiune efectivă mai mare pe teren, compensând presiunea de umflare.
Pentru construcții multietajate care au subsoluri, este recomandată o adâncime de fundare de cel
puțin 2 - 2,50 m, măsurată de la cota ± 0,00 a terenului, și așezarea acesteia pe o pernă compactă
de nisip sau pământ stabilizat cu nisip într-un strat de aproximativ 20 cm.

Soluții pentru prevenirea degradărilor cauzate de contracții sau umflături:

 secționarea fundației și a clădirii în tronsoane, prin rosturi de tasare;
 conductele instalațiilor de alimentare sau evacuare a apei care intră sau ies din clădire
traversând fundațiile, trebuie să fie prevăzute cu racorduri elastice;
 se recomandă construirea unor trotuare etanșe în jurul clădirii cu o lățime de minimum
1 m, atașate pe un strat de pământ stabilizator (grosime de 20 cm) și cu o înclinație
spre exterior de 5 %;
 amenajarea corespunzătoare a terenului din jurul clădirii cu pante de scurgere spre
65
 exterior pentru o mai bună evacuare a apelor pluviale;
 anexele clădirii (scări, terase etc.) trebuie să fie fundate la aceeași adâncime, respectând
modalitatea folosită pentru construcția de care aparțin.

Stabilirea adâncimii de fundare

Stabilirea adâncimii de fundare reprezintă una din etapele cele mai importante în
proiectarea fundaţiilor; elementele de bază de la care se porneşte sunt: adâncimea minimă de
îngheţ, cota minimă constructivă de fundare, cota fundaţiilor vecine, cota apei freatice,
caracteristicile geotehnice ş.a.
Criterii pentru alegerea adâncimii minime de fundare
Adâncimea de fundare este distanţa măsurată de la nivelul terenului (natural sau
sistematizat) până la talpa fundaţiei.
Adâncimea minimă de fundare se stabileşte în funcţie de:
 adâncimea de îngheţ;
 nivelul apei subterane;
 natura terenului de fundare;
 înălţimea minimă constructivă a fundaţiei;
 condiţiile tehnologice.
Adâncimea de îngheţ este reglementată prin standarde.
Adâncimea minimă de fundare se stabileşte conform tabelului 2, în funcţie de natura
terenului de fundare, adâncimea de îngheţ şi nivelul apei subterane astfel:

Tabelul 2
Terenul de HÎ H Adâncimea minimă
fundare Adâncime Adâncimea apei de fundare(cm)
a de subterane faţă Terenuri Terenuri
îngheţ de cota supuse ferrite de
(cm) terenului acţiunii îngheţ*)
natural îngheţului
(m)
Roci stâncoase oricare oricare 30 - 40 20
Pietrişuri curate, H 2,00 Hî 40
nisipuri mari şi oricare
mijlocii curate H < 2,00 Hî + 10 40
Pietriş sau nisip H 2,00 80 50
argilos, argilă Hî 70 H < 2,00 90 50
grasă H 2,00 Hî + 10 50
Hî > 70 H < 2,00 Hî + 20 50
Nisip fin prăfos, Hî 70 H 2,50 80 50
praf argilos, Hî > 70 H < 2,50 90 50
argilă prăfoasă şi Hî 70 H 2,50 Hî + 10 50
nisipoasă Hî > 70 H < 2,50 Hî + 20 50
*) Valorile indicate pentru cazul terenurilor ferite de îngheţ se măsoară de la cota inferioară a pardoselii.

Talpa fundaţiei va pătrunde cel puţin 20 cm în stratul natural bun de fundare sau în
stratul de fundare îmbunătăţit.
Pentru construcţiile fundate pe terenuri dificile (pământuri sensibile la umezire,
pământuri contractile, pământuri lichefiabile etc.), adâncimea de fundare este indicată în
reglementările tehnice de referinţă specifice acestor cazuri.
Adâncimea maximă de îngheţ (Hî) este o caracteristică climatică specifică zonei de
amplasare a viitoarei construcţii şi se măsoară de la cota ±0,00 a terenului amenajat în adâncime
până acolo unde se face simțit înghețul în iernile cele mai geroase. În ţara noastă adâncimea de
îngheţ are valori cuprinse între 70 cm şi 115 cm. Cota minimă de fundare, cota fundaţiilor
exterioare (perimetrale), adică adâncimea de fundare a unei construcții, se stabileşte cu 10
66
- 20 cm sub adâncimea de îngheţ.
Sub efectul acţiunilor climatice, pământul suferă modificări ale volumului ca urmare al
fenomenelor prin care trece apa conţinută în sol. Astfel, iarna îngheaţă (terenul îşi măreşte
volumul), iar vara se evaporă (terenul îşi micşorează volumul). Aceste efecte sunt „importante”
până la o anumită adâncime. Dacă talpa fundaţiei ar fi situată în zona de influenţă climatică a
terenului, atunci părţi din clădire (pereţii exteriori) vor „urca” sau vor „coborî” diferenţiat în
funcţie de o serie de factori (orientarea cardinală, cantitatea de apă din sol etc.). În funcţie de
valoarea acestor „deplasări”, clădirea va suferi degradări de fisurare a finisajului sau chiar a
elementelor structurale.
În funcţie de importanţa lucrării (clădiri, reţele îngropate de alimentări cu apă, gaze,
electrice, termice, canalizări etc.), termenul de „adâncime de îngheţ” are cuantificări diferite.
O rezolvare posibilă a fundaţiei unui perete exterior, care nu respectă adâncimea de
îngheţ, o constituie „îmbrăcarea” (căptușirea) fundaţiei cu termoizolaţie (fig. 1).

Fig. 1. Soluție pentru o fundaţie la care nu respectă adâncimea de îngheţ

(căptușirea fundației cu o termoizolație)

Cota minimă constructivă de fundare, H, se stabileşte astfel:

- pentru pereţii exteriori (sau interiori reci) între HÎ şi (Hî + 20 cm) dar nu mai puţin de
80 - 90 cm pentru construcţiile definitive şi 60 - 70 cm pentru construcţiile provizorii;
- pentru pereţii interiori în spaţii calde şi la construcţiile fără subsol H = 40 - 50 cm; la
construcţiile cu subsol cota de fundare se stabileşte în raport cu nivelul pardoselii
subsolului la cel puţin 40 cm sub nivelul acesteia;
- fundaţiile trebuie să pătrundă cel puţin 20 cm în terenul bun de fundare;
- în cazul terenurilor macroporice, sensibile la umezire şi a celor din categoria argilelor
contractile, adâncimea minimă de fundare va fi cuprinsă între 120 cm şi 150 cm,
măsurată de la cota trotuarului;
- ţinând cont de elementele funcţionale ale clădirii, cum ar fi numărul de subsoluri şi
înălţimea lor de nivel, existenţa canalelor tehnice pentru instalaţii.

Cota fundaţiilor vecine (dacă acestea există) impune corelarea cu cotele noilor fundații –
efectuarea lucrărilor de subzidire.
Cota apelor freatice – execuţia fundaţiilor sub cota apelor freatice este dificilă şi
costisitoare.
Caracteristicile geotehnice ale terenului de fundare, oferite de sondaje şi studii, determină
soluţiile constructive şi implicit şi cota de fundare.
Stabilirea cotei optime de fundare este o problemă complexă, care poate fi rezolvată prin
calcule comparative, luând în considerare mai multe variante posibile.

67
 Exigențe asociate fundaţiilor
Principala exigenţă asociată fundaţiilor este cea de rezistenţă şi stabilitate (EE1).

4. TIPURI DE FUNDAȚII

Fundaţii de suprafaţă (directe)

Fundaţiile de suprafaţă transmit încărcările preluate de la clădire, terenului, direct prin
talpa sa.
Principalele criterii de clasificare sunt:
În funcţie de elementul structural sub care se execută:
- sub pereţi (a);
- sub stâlpi (b).
În funcţie de materialul din care sunt realizate:
- rigide, realizate din beton simplu sau beton ciclopian;
- elastice, realizate din beton armat.

a. Fundaţii sub pereţi

În funcţie de rezolvarea structurală, fundaţiile sub pereţi pot fi:

- continui;
- continui cu descărcări pe reazeme izolate amplasate sub pereţi;
- radier.
În funcţie de poziţia relativă dintre perete şi elementul de fundare, putem avea:
- fundaţii amplasate centric;
- fundaţii amplasate excentric.

În funcţie de tipul peretelui sub care se execută, fundaţia poate fi sub pereţi:
- portanţi (structurali);
- nestructurali.

 Fundaţii sub pereţi portanţi

O modalitate de prezentare a rezolvării fundaţiilor se poate face în funcţie de natura
materialului de bază din care este realizat peretele, astfel putem avea fundaţii sub pereţi din:
- cărămidă;
- beton armat;
 Fundaţii sub pereţi portanţi realizaţi din zidărie
În funcţie de forma elementului, fundaţiile din beton simplu pot fi:
- dreptunghiulare;
- cu evazări;
- în trepte.

 Fundaţiile cu secţiunea dreptunghiulară

Clădiri fără subsol
Sunt des întâlnite. Sunt economice dacă lăţimea tălpii fundaţiei este mai mică de 1 m. Sunt
eliminate cofrajele, betonul turnându-se direct în şanţul sau gropile de fundaţie.

68
 Fig. 2. Fundaţie cu secţiunea dreptunghiulară:
1 – perete; 2 – bloc de fundare; 3 – strat suport; 4 – teren natural;
CSG – cotă săpătură generală; CF – cotă fundaţie

Între CSG (cotă săpătură generală) şi cota ±0,00 a terenului, urmează să fie executate o
serie de lucrări, spre exemplu: umpluturi, hidroizolaţii, termoizolaţie, placă suport pentru
pardoseli, pardoseli etc.

Dintre rolurile pe care le îndeplineşte stratul suport al fundaţiei, se pot aminti

următoarele:
- elimină efectele negative care ar rezulta în urma tasărilor diferenţiate ale pereţilor
structurali;
- corectează planeitatea suprafeţei de rezemare a fundaţiei;
- corectează valoarea cotei fundaţiei;
- îmbunătăţeşte caracteristicile mecanice ale terenului de fundare la interfaţa cu
fundaţia;
- limitează efectele acţiunii apei asupra tălpii fundaţiei.
Se realizează dintr-o pernă de balast bine compactat sau dintr-un beton de clasă
inferioară Bc 5. Se recomandă o grosime de 5 - 10 cm. [În cazul unei zidării ramforsată cu
stâlpişori, pentru ancorarea stâlpişorilor (armătura longitudinală a stâlpişorilor) de fundaţii,
partea superioară a blocului de fundaţie va conţine o carcasă de armătură.]

Determinarea lăţimii tălpii de fundare:

Lăţimea tălpii de fundare se va determina ţinând cont de următoarele criterii:
1. Pentru a putea compensa excentricităţile şi dezaxarea fundaţiilor datorate erorilor de
execuţie se impune ca lăţimea tălpii fundaţiei să fie cu 10 - 20 cm mai mare decât lăţimea peretelui,
B > (d + 10 - 20 cm) (vezi fig.2).
2. Evazările blocului de fundare lucrează asemănător unor console (încărcarea lor
provenind din reacţiunea terenului, la încărcarea transmisă de blocul de fundare). O rigiditate
„insuficientă” a acestor console ar conduce la apariţia unor eforturi de întindere care depăşesc
valoarea rezistenţei la întindere al betonului. Pentru a evita acest lucru, în practica curentă, în
absenţa unor analize pertinente, se impune respectarea condiţiei:
tg α ≥ tg α min

tg α = H/x
unde: H – înălţimea blocului de fundare;x – evazarea laterală a blocului de fundare faţă de
perete; tg αmin– are valorile prezentate în tabelul 3.
69
 Tabelul 3
Presiune maximă pe teren Valori minime ale tg αmin pentru betoane de clasă
(daN/cm2) Bc 3,5 Bc 5 Bc 7,5 Bc 10
<2 1,3 1,2 1,1 1,0
=3 1,6 1,4 1,3 1,1
=4 1,8 1,6 1,5 1,3
=6 - - 1,8 1,6

3. Între lăţimea şi adâncimea şanţului (săpăturii) se impune respectarea anumitor

condiţii pentru a evita: surparea malurilor, posibilitatea efectuării săpăturii etc. Aceste corelări
sunt prezentate în tabelul 4.

Tabelul 4
Adâncimea săpăturii - Hs Lăţimea minimă a săpăturii - Bs
(m) (m)
Hs < 0,40 0,30
0,40 < Hs < 0,80 0,40
0,80 < Hs < 1,20 0,45
Hs > 1,20 0,50

Evitarea surpării malurilor şanţului se mai poate obţine şi prin:

- efectuarea săpăturii în trepte, de dimensiuni corespunzătoare coeziunii terenului;
- lucrări de sprijinire.

Clădiri cu subsol
Un detaliu de rezolvare al unei fundaţii din beton simplu, pentru pereţi realizaţi din
zidărie, la o clădire cu subsol, este prezentat în figura 3.

Fig. 3.3. Fundaţie cu secţiunea dreptunghiulară:

1 – perete; 3 – bloc de fundare; 5 – strat suport; 7 – umplutură; 8 – teren natural;
CTS – cotă teren sistematizat; CS – cotă subsol; CSG – cotă săpătură general

 Fundaţiile cu evazări
Se recomandă în cazul în care lăţimea tălpii fundaţiei depăşeşte lăţimea peretelui de
fiecare parte cu cel mult 25 - 35 cm, iar terenul este suficient de coeziv pentru a se putea menţine
taluzul săpăturii fără a se executa lucrări de sprijinire. Panta evazării este de aproximativ 4/1, iar
lăţimea evazării nu depăşeşte 15 cm. Acest tip de fundaţii oferă ca avantaj un volum de săpătură
mai redus şi conduc la economie de beton.
Un detaliu de rezolvare al acestui tip de fundaţie este prezentat în figura 4.
70
 Fig. 4. Fundație cu evazări

 Fundaţiile în trepte
Un detaliu de rezolvare al acestui tip de fundaţie este prezentat în figura 5.

Fig. 5. Fundaţie în trepte:

1 – perete; 2 – bloc de fundare; 3 – strat suport;
4 – teren natural; 5 – cuzinet; 6 – umplutură; 7 – bloc de fundare în trepte

Sunt recomandate când talpa fundaţiei este mai lată, de fiecare parte a peretelui cu 35 - 40
cm. Treptele au înălţimea de cel puţin 40 cm, iar tg a valori cuprinse între 1,1 şi 1,8 în funcţie de
presiunea maximă pe teren şi de clasa betonului din fundaţie. Fundaţiile în trepte conduc la
economii importante de beton, dar necesită cofraje pentru realizarea lor şi lucrări de umplutură
cu pământ bine compactat.
 Fundaţii elastice
Sunt recomandate în situaţia:
- încărcărilor mari transmise unui teren cu rezistenţe la compresiune mici sau care are o
compoziţie neuniformă existând posibilitatea apariţiei unor tasări diferenţiate;
- nivelul apelor freatice este ridicat şi se doreşte obţinerea unei adâncimi mici de
fundare.
Pot fi realizate cu secţiune dreptunghiulară, secţiune de înălţime variabilă (cu teşituri),
sub formă de grindă (obelisc).
Pentru a obţine o rezolvare optimă din punct de vedere tehnico-economică, se impun
condiţionări între valoarea evazării laterale (L) şi înălţimea blocului (H).

71
 Fig. 6. Fundaţii continue elastice:
a) sub formă prismatică; b) cu muchii teşite; c) sub formă de obelisc:
1 – perete; 2 – cuzinet; 3 – bloc de fundare de formă prismatică;
4 – bloc de fundare de formă prismatică cu muchii teşite;
5 – bloc de fundare sub formă obelisc; 6 – strat suport

Sunt realizate din beton de clasa minimum Bc 10 şi sunt prevăzute la partea inferioară cu
armături de rezistenţă alcătuite din bare longitudinale şi transversale.

 Fundaţii cu descărcări pe reazeme izolate

Sunt utilizate atunci când se doreşte reducerea volumului de săpătură şi de beton. Se
recomandă atunci când zidurile transmit la fundaţii încărcări mici, iar adâncimea la care se
găseşte terenul bun de fundare depăşeşte 2 m. Nu se recomandă a se folosi în cazul terenurilor
cu tasări inegale şi în zone cu seismicitate ridicată.
Fundaţiile cu descărcări pe reazeme izolate sunt alcătuite din blocuri de fundaţie
(reazeme izolate) şi elemente de descărcare (grinzi, grinzi cu vute, arce).
Reazemele izolate se prevăd la intersecţia zidurilor, în punctele cu încărcări importante,
în dreptul plinurilor de zidărie. Distanţa optimă dintre reazeme se stabileşte în funcţie de natura
terenului şi de mărimea încărcărilor.

Fig. 7. Fundaţie cu descărcare pe reazeme izolate, grinzi fără vute:

1 – reazeme izolate; 2 – grindă de descărcare; 3 – perete; 4 – beton de egalizare;
5 – pietriş; 6 – pat de nisip; 7 – trotuar; 8 – umplutură; 9 – dop de bitum;
10 – placa suport a pardoselii

 Fundaţii sub pereţi portanţi realizaţi din beton armat

Pereţii din beton armat, în general preiau solicitări importante, ca valoare, pe care le
transmit fundaţiilor. În aceste condiţii, fundaţiile executate sub astfel de pereţi sunt caracterizate
de lăţimi mari.
Soluţiile constructive de realizare a fundaţiile sub pereţii de beton armat sunt:
- cuzinet din beton şi bloc de fundare din beton simplu;
- bloc din beton armat (fundaţie elastică).

72
 Pentru a putea fi ancorat în fundaţie (prin armătură), peretele din beton armat trebuie să
fie „aşezat” pe un element armat.
În funcţie de modalitatea de dispunere, armătura existentă în fundaţie îndeplineşte
diverse roluri. Dintre acestea se pot aminti rolurile principale pe care le îndeplinesc, spre
exemplu:
- armătura transversală preia eforturile rezultate din reacţiunea terenului;
- armătura longitudinală preia eforturile rezultate din tasările diferenţiate ale terenului;
- mustăţile de ancorare a peretelui realizează legătura mecanică a peretelui cu fundaţia.

Fig. 8. Fundaţii sub pereţi portanţi realizaţi din beton armat:

1 – perete; 2 – cuzinet armat; 3 – bloc de fundaţie din beton simplu;
4 – bloc de fundaţie realizat din beton armat; 5 – strat suport; 6 – strat de poză;
7 – umplutură verticală; 8 – teren natural; 9 – umplutură orizontală;
10 – armătură longitudinală; 11 – armătură transversală;
12 – mustăţi de ancorare a peretelui; CTS – cotă teren sistematizat;
CS – cotă subsol; CSG – cotă săpătură generală

 Fundaţii radier sub pereţi portanţi

Fundaţiile radier sub pereţi portanţi sunt utilizate atunci când eforturile transmise de
pereţi sunt importante ca valoare şi/sau când caracteristicile mecanice ale terenului sunt slabe.
La clădirile cu pereţi portanţi radierul este o placă groasă de grosime constantă, de
minimum 20 cm, realizată din beton de clasă minimă Bc 15 şi armată cu bare independente sau
plase STNB. Dimensiunea radierului va depăşi cu minimum 50 - 100 cm, elementele structurale
perimetrale ale clădirii.

73
 Fig. 9. Fundaţie pe radier, la clădiri cu pereţi portanţi:
1 – perete structural; 2 – dală de beton; 3 – beton de egalizare

 Fundaţii sub pereţi neportanţi

Fundaţiile sub pereţi neportanţi se rezolvă în funcţie de valoarea încărcării provenite de
la perete, astfel se poate utiliza:
- armarea suplimentară a plăcii suport a pardoselii, în zona peretelui;
- evazări ale plăcii suport a pardoselii, ramforsată local.

Fig. 10. Fundaţii sub ziduri nestructurale:

a) cu grosimea umpluturii mai mică de 40 cm;
b) cu grosimea umpluturii mai mare de 40 cm
1 – perete nestructural; 2 – placa suport a pardoselii; 3 – armătură suplimentară

b. Fundaţii sub stâlpi

În funcţie de raportul dintre valoarea încărcării şi capacitatea portantă a terenului,

fundaţiile sub stâlpi pot fi:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continui dispuse pe o direcţie, sub şiruri de stâlpi;
- fundaţii pe tălpi încrucişate;
- radier general.

 Fundaţii izolate sub stâlpi

În funcţie de tehnologia de execuţie pot fi monolite sau prefabricate.

 Fundaţii monolite
În funcţie de soluţia structurală adoptată pot fi:
- cu bloc din beton simplu şi cuzinet de beton armat;
- fundaţii cu talpa din beton armat (fundaţii elastice)

74
 Fundaţiile cu bloc din beton simplu şi cuzinet din beton armat.

Sunt alcătuite dintr-un bloc din beton Bc 5, cu înălţimea minimă de 40 - 60 cm. Pentru
înălţimi mai mari blocul se va executa în trepte (maximum trei trepte); fiecare treaptă va avea
înălţimea minimă de 40 cm. Raportul H/l = tg α este dependent de presiunea pe talpa de
fundaţie şi de calitatea betonului folosit la alcătuirea blocului, valorile minime variind între 1,0
cm şi 1,8 cm.
Cuzineţii din beton armat Bc 10 au forma de prismă sau obelisc şi pentru o bună
conformare vor îndeplini următoarele condiţii:
h ≥ 30 cm; tgβ = h/l ≥ 2/3; h/b > 0,25 cm

Fig. 11. Fundaţie rigidă, izolată cu bloc de beton simplu şi cuzinet de beton armat
1 – stâlp din beton armat, monolit; 2 – cuzinet; 3 – bloc de fundare

Raportul b/B = 0,55 - 0,65 cm când blocul are o singură treaptă şi b/B = 0,40 – 0,50 cm
când blocul are două sau trei trepte.
Cuzinetul se armează la partea inferioară cu bare drepte dispuse pe cele două direcţii
paralele cu laturile sale; diametrul minim al barelor de armătură este de 10 mm, iar distanţa
între ele este de 10 - 25 cm.

75
 Capitolul IV
ETAPELE REALIZĂRII UNEI CONSTRUCŢII

Abordarea unei construcţii are loc în următoarele etape: proiectare, execuţie, recepţie,
dare în funcţiune şi postutilizare.
Proiectarea este un proces complex prin care specialişti de diferite profesii caută
soluţiile optime pentru aspectul funcţional, constructiv, estetic şi economic al unei construcţii.
Pe lângă proiectul construcţiei propriu-zise se întocmeşte şi proiectul de organizare a
şantierului, care urmăreşte să asigure desfăşurarea optimă a lucrărilor. Aici se consemnează
datele de începere şi terminare a lucrărilor, necesităţile şantierului, lucrările provizorii etc.
Execuţia unei construcţii înseamnă transpunerea în practică a proiectului întocmit în faza
de proiectare. Lucrările de execuţie ale construcţiei sunt precedate de o serie de lucrări
pregătitoare, cum ar fi: amenajarea terenului şi a platformei de lucru, fixarea poziţiei
construcţiilor, alimentarea cu apă, lumină şi forţă a şantierului, protecţia construcţiilor vecine şi
a instalaţiilor existente etc.
Recepţia lucrărilor este efectuată de către comisii de specialişti formate din reprezentanţi
ai beneficiarului, proiectantului şi constructorului. Practic se urmăreşte dacă lucrarea
corespunde din punct de vedere al proiectului şi prescripţiilor tehnice, dacă se încadrează în
indicatorii tehnico-economici aprobaţi etc.
Postutilizarea unei construcţii începe odată cu iniţierea acţiunii pentru desfiinţarea
acelei construcţii.

1. AVIZAREA LUCRĂRILOR PUBLICE

O lucrare publică, fiind o investiţie, nu se poate realiza fără:

- documentaţie executată, verificată şi aprobată de către un personal atestat profesional;
- respectarea legalităţii cu privire la teren şi amplasarea în teren (certificat de urbanism
cu încadrarea amplasamentului în planul urbanistic avizat şi aprobat);
- respectarea normelor PSI, de igienă şi protecţie a mediului;
- avizarea utilizării surselor de apă, combustibil şi energie (electrică şi termică);
- respectarea normelor cu privire la calitatea construcţiilor;
- avizarea şi autorizarea funcţionării investiţiei de către organele în drept.

Fazele proiectării unui obiectiv de investiţii sunt:

- studiul de fezabilitate (uneori precedat de un studiu de pre-fezabilitate);
- proiectul tehnic şi caietul de sarcini;
- detalii de execuţie.
Trecerea de la o fază la alta de proiectare se poate face numai după elaborarea şi
aprobarea fazei anterioare.
Conţinutul documentaţiilor, pe faze, este fixat prin Ordinul Comun al Ministerului
Finanţelor şi al Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajarea teritoriului (MLPAT) nr.
792/13N/1994.
Documentaţia, împreună cu avizele, se prezintă la Ministerul Finanţelor şi la Consiliul
Interministerial pentru Avizarea Lucrărilor Publice de Interes Naţional şi Locuinţe Sociale. În
funcţie de valoarea totală a investiţiei se emite: Ordin al ordonatorului principal de credite (până
la 4 mld. lei; sau 3 mld. lei la investiţiile publice locale) şi Hotărâre de Guvern (peste 4 mld. lei).

76
 1.1. Conţinutul-cadru al studiului de fezabilitate

PĂRŢI SCRISE
a. Date generale:
- denumirea obiectivului de investiţii;
- elaborator;
- ordonatorul principal de credite;
- amplasamentul (judeţ, localitate, stradă, număr);
- tema cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei;
- descrierea funcţională şi tehnologică;
- membrii (pe specialităţi) echipei care a întocmit studiul de fezabilitate.
b. Datele tehnice ale investiţiei:
- o suprafaţă, caracteristicile geofizice şi situaţia juridică a terenului;
- caracteristicile principale ale construcţiilor:
 clădiri: deschideri, travei, aria construită, aria desfăşurată, niveluri şi înălţimi,
volumul construit;
 reţele: lungimi, lăţimi, diametre, materiale, condiţii de pozare; principalele utilaje
pentru dotarea obiectivului;
- instalaţii aferente construcţiilor, a utilităţii.
c. Date privind forţa de muncă pentru realizarea investiţiei:
- total personal, din care personal de execuţie;
- locuri de muncă nou create.
d. Devizul general al investiţiei
e. Principalii indicatori tehnico-economici ai investiţiei:
- valoarea totală a investiţiei;
- eşalonarea pe ani a investiţiei;
- durata de realizare a investiţiei;
- capacităţi.
f. Finanţarea investiţiei
Se prezintă în procente sursele de finanţare: surse proprii, credite bancare, fondurile
bugetului de stat, fonduri speciale constituite prin lege, credite externe garantate sau contractate
direct de stat.
g. Avize şi acorduri – emise de organele în drept conform legislaţiei în vigoare:
- avizul ordonatorului principal de credit;
- certificatul de urbanism;
- asigurarea utilităţilor (apă, combustibil, energie electrică şi termică);
- măsuri pentru protecţia mediului;
- alte avize de specialitate (PSI, aviz sanitar, militar etc.).

PĂRŢI DESENATE
a) plan de amplasare în zonă (1:25.000 - 1:5.000);
b) plan general (1:5.000 - 1:500);
c) planuri şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiecte ale investiţiei.

1.1.1. Devizul general

Devizul general este documentaţia tehnico-economică prin care se stabileşte valoarea

totală estimativă a obiectelor de investiţii la faza de proiectare - studiul de fezabilitate şi
proiectul tehnic.
Structura sa este următoarea:
77
 PARTEA I
a. Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului (organizarea de şantier şi protecţia
mediului);
b. Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului (alimentare cu apă, gaze,
energie electrică, termică, reţea de canalizare, racord telefoane, drumuri, căi ferate etc.);
c. Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică:
- studii de teren (geo, topo, hidro);
- obţinere de avize, acorduri, autorizaţii;
- proiectare şi engineering;
- organizarea licitaţiilor pentru execuţia lucrărilor (documentaţii, corespondenţă,
anunţuri publicitare, onorariilor participanţilor etc.);
d. Cheltuieli pentru investiţia de bază:
- clădiri şi construcţii speciale, instalaţii aferente construcţiilor, reţele de utilităţi din
incintă;
- cheltuieli pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii desfăşurate pe obiecte
(delimitarea obiectelor o face proiectantul, iar cheltuielile pentru realizare unui obiect
sunt date în devizul pe obiect);
- montaj utilaje tehnologice, inclusiv reţelele necesare funcţionării acestora;
- utilaje, echipamente de transport, dotări cu durată mare de serviciu;
- achiziţionare şi montaj de utilaje şi echipamente tehnologice.
e. Alte cheltuieli:
- organizare de şantier, comisioane şi taxe;
- cheltuieli diverse şi neprevăzute (se estimează 5 % din cheltuielile de mai sus, fără
cheltuielile de obţinere a terenului);

f. Cheltuieli pentru darea în exploatare:

- pregătirea personalului de exploatare;
- probe tehnologice, încercări, rodaje.

PARTEA a II-a
Valoarea rămasă, actualizată, a mijloacelor fixe existente, care vor fi incluse în cadrul
obiectivului care se construieşte.

PARTEA a III-a
Fondul de rulment necesar realizării producţiei din prima lună de funcţionare: cheltuieli
pentru asigurarea stocurilor de materiale şi materii prime, energie, transporturi, salariile
personalului direct productiv, piese de schimb de mare uzură etc.

1.1.2. Devizul pe obiect

Devizul pe obiect este sintetic şi se obţine prin însumarea cheltuielilor tuturor

categoriilor de lucrări care compun obiectul de investiţii, la care se adaugă TVA.

1.2. Conţinutul cadru al proiectului tehnic

Proiectul tehnic se elaborează pe baza Studiului de fezabilitate aprobat, după care se

verifică de către specialişti atestaţi din MLPAT.
Proiectul tehnic cuprinde următoarele:

78
PĂRŢI SCRISE
a. Descrierea generală a lucrărilor:
- amplasamentul, topografia, clima şi fenomenele naturale specifice zonei, geologia şi
seismicitatea;
- prezentarea proiectului pe volume, broşuri, capitole;
- organizarea de şantier, căile de acces provizoriu, sursele de apă, energie (electrică,
termică), gaze, telefon;
- căile de acces, căile de comunicaţie etc.;
- programul de execuţie al lucrărilor (grafice);
- trasarea lucrărilor;
- protejarea lucrărilor executate şi a materialelor;
- măsurarea lucrărilor;
- laboratoare şi teste;
- memoriile tehnice pe specialităţi.

b. Caietele de sarcini, care cuprind:

b.1. Rolul şi scopul caietelor de sarcini:
- reprezintă descrierea scrisă a lucrărilor;
- conţin nivelul de performanţă al lucrărilor;
- elaborarea lor se face pe baza breviarelor de calcul şi a planşelor;
- prevăd testele, verificările, probele şi modul de urmărire a comportării în timp a
investiţiei.
b.2. Tipuri şi forme de caiete de sarcini:
- caiete de sarcini pentru execuţia lucrărilor;
- caiete de sarcini pentru teste, probe, verificări, recepţii şi puneri în funcţiune,
urmărirea comportării în timp a construcţiilor şi conţinutul cărţii tehnice a
construcţiei.
b.3. Conţinutul caietelor de sarcini:
- breviarele de calcul;
- proprietăţile fizice, chimice, de aspect, toleranţe, probe, teste pentru materiale;
- dimensiunea, forma, aspectul şi descrierea execuţiei lucrării;
- ordinea de execuţie, probe, teste, verificări etc.;
- standarde, normative pentru materiale, utilaje, execuţie, montaj, probe etc.;
- condiţii de recepţie.
c. Listele cu cantităţile de lucrări, care cuprind următoarele:
- centralizatorul obiectelor pe obiectiv;
- centralizatorul categoriilor de lucrări pe obiecte;
- listele cu cantităţile de lucrări pe capitole;
- listele cu consumurile de materiale, forţa de muncă, ore funcţionare utilaje de
construcţii şi cele privind transporturile;
- listele cu utilajele şi echipamentele tehnologice, inclusiv dotările;
- fişele tehnice (după caz, specificaţiile tehnice);
- graficul general de realizare a investiţiei.

PĂRŢI DESENATE
a. Planuri generale, ce cuprind următoarele planuri:
- de amplasare a reperelor de nivelment;
- topografice principale;
- de amplasare a forajelor;
- de amplasare a obiectelor;
- de sistematizare verticală a terenului;
79
 - privind construcţiile subterane;
- de amplasare a reperilor ficşi şi mobili de trasare.

b. Planşele principale ale obiectelor

c. Planuri de arhitectură:
- plan individual de amplasare;
- planurile nivelelor subterane şi supraterane ale teraselor, acoperi-şurilor etc.;
- secţiuni, faţade, detalii importante etc.;
- confecţii metalice, panouri prefabricate;
- tâmplării şi finisaje (interioare şi exterioare).
d. Planuri de structură:
- planurile infrastructurii/suprastructurii şi secţiunile caracteristice;
- descrierea soluţiilor constructive recomandate.
e. Planuri de instalaţii:
- planurile principale de amplasare a utilajelor;
- scheme ale instalaţiilor;
- secţiuni, vederi, detalii principale.
f. Dotări şi instalaţii tehnologice:
- desene de ansamblu;
- schema fluxului tehnologic;
- scheme cinematice;
- scheme ale instalaţiilor hidraulice, pneumatice, electrice, de automatizare etc.;
- planuri de montaj;
- diagrame, nomograme, calcule inginereşti;
- dotări cu mobilier, inventar gospodăresc, PSI, protecţia muncii.

2. ASIGURAREA CALITĂŢII LUCRĂRILOR ÎN CONSTRUCŢII

În domeniul construcţiilor există un sistem de conducere şi asigurare a calităţii lucrărilor,

format din două părţi:
- conducerea calităţii – determină şi aplică politica în domeniul calităţii;
- asigurarea calităţii – reprezintă instrumentul de aplicare a politicii în domeniul
calităţii, prin activităţi adecvate pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale stabilite
între factorii implicaţi în procesul de concepere, realizare, exploatare şi postutilizare a
construcţiei.
Funcţiile principale ale sistemului de conducere şi de asigurare a calităţii în
construcţii sunt:

- analiza contractului dintre părţi;

- controlul documentelor de proiectare;
- produse (servicii) furnizate de beneficiar;
- recepţia, identificarea şi regăsirea produselor;
- controlul tehnologiilor pentru execuţia produselor, lucrărilor şi a serviciilor,
- verificarea şi încercarea produselor şi a serviciilor prestate;
- controlul şi verificarea pe parcursul execuţiei şi în final a lucrărilor;
- verificarea mijloacelor de control, măsurare şi încercare;
- primirea, manipularea şi depozitarea produselor;
- înregistrările privind calitatea;
- urmărirea comportării în exploatare;
80
 - instruirea personalului.

Documentele tehnice ale sistemului

Sistemul de conducere şi de asigurare a calităţii în construcţii are la bază următoarele
documente:
a. Documente privind datele de intrare ale sistemului:
- detalii de execuţie şi specificaţii tehnice;
- specificaţii de performanţă;
- caiete de sarcini.
b. Documente ale programului de asigurare a calităţii:
- manualul de asigurare a calităţii;
- modalităţi de îndeplinire a funcţiilor sistemului de conducere şi de asigurare a calităţii;
- planul de control al calităţii, verificări şi încercări.
c. Planul de audit.
d. Documente şi înregistrări referitoare la calitate: certificate, buletine, procese-
verbale, rapoarte etc.
e. Diverse alte documente referitoare la calitate: rapoarte tehnice, informări, dări
de seamă periodice.
Aceste documente se întocmesc, se ţin la zi şi se revizuiesc periodic de către unităţile
implicate.
Sistemul de conducere şi asigurare a calităţii se particularizează în funcţie de categoria de
importanţă a construcţiei. Astfel, construcţiile se clasifică în patru categorii: de importanţă
excepţională (A), deosebită (B), normală (C), redusă (D).
MLPAT stabileşte criteriile de importanţă, ţinând seama de următoarele aspecte:
- rolul socio-economic al construcţiilor;
- influenţa construcţiilor asupra naturii şi a mediului construit;
- caracteristicile construcţiilor: complexitate, considerente economice etc.

Urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor – se realizează prin: urmărire

curentă şi urmărire specială.

Urmărirea curentă – este o activitate sistematică de culegere de date privind starea

tehnică a construcţiei, care corelată cu activitatea de întreţinere reparaţii, are ca obiectiv
menţinerea construcţiilor la parametrii proiectaţi.
La apariţia unor degradări, care se consideră că pot afecta exploatarea în condiţii de
siguranţă a construcţiei, proprietarul va solicita o consultanţă de specialitate, în vederea
instituirii unei urmăriri extinse.

Urmărirea specială – constă din investigaţii specifice, suplimentare faţă de urmărirea

curentă, asupra unor parametri care caracterizează capacitatea construcţiei de a-şi îndeplini
rolul pentru care a fost proiectată. Acest tip de urmări se instituie pentru:
- construcţii noi de importanţă deosebită sau excepţională;
- construcţii în exploatare cu evoluţie periculoasă, stabilită în urma unei expertize.
Activitatea de urmărire fundamentează intervenţiile în timp asupra construcţiilor, care
pot fi determinate de următoarele:
- exploatarea normală;
- acţiuni accidentale;
- acţiunile omului: schimbări de destinaţie, prelungirea duratei de serviciu, ridicarea
nivelului performanţelor prevăzute iniţial.

81
 3. CONTROLUL DE STAT AL CALITĂŢII ÎN CONSTRUCŢII

În domeniul construcţiilor, pe lângă controlul intern sau alte forme de control, există
Controlul de stat al calităţii construcţiilor şi a lucrărilor publice care este efectuat, în
principal, de către Inspecţia de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea
teritoriului din cadrul MLPAT.
Obiectivele acestui control sunt următoarele:
- îndeplinirea obligaţiilor legale;
- respectarea de către toţi factorii (investitori, cercetători, proiectanţi, experţi verificatori
atestaţi, fabricanţi şi furnizori de produse pentru construcţii, executanţi, diriginţi de
specialitate, proprietari, administratori, utilizatori, autoritatea publică etc.) a
prevederilor cu privire la calitate;
- respectarea prevederilor autorizaţiilor şi a avizelor;
- respectarea reglementărilor tehnice;
- îmbunătăţirea sistemului calităţii în construcţii.
Controlul se exercită atât la lucrările noi, cât şi la lucrările de intervenţie în timp:
modernizări, reabilitări, reparaţii capitale, consolidări etc. Acest control se aplică tuturor
construcţiilor, indiferent de forma de proprietate, destinaţie sau sursa de finanţare. În cazul
nerespectării prevederilor legale se dispune sistarea lucrărilor la construcţiile în cauză.

4. RECEPŢIA LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII ŞI A INSTALAŢIILOR AFERENTE

Recepţia lucrărilor de construcţii, de orice categorie şi instalaţii aferente acestora, se

efectuează atât la lucrări noi, cât şi la intervenţiile în timp asupra construcţiilor existente
(reparaţii capitale, consolidări, modificări, modernizări, extinderi etc.) şi se realizează în două
etape:
- recepţia la terminarea lucrărilor;
- recepţia finală, la expirarea perioadei de garanţie.

Recepţia la terminarea lucrărilor

Recepţiile se vor organiza de către ordonatorii de credite sau proprietari, adică
investitorii.
Executantul trebuie să comunice investitorului data terminării tuturor lucrărilor
prevăzute în contract, printr-un document scris. Investitorul numeşte comisia de recepţie,
alcătuită din cel puţin 5 membri, din care vor face parte, în mod obligatoriu, câte un reprezentant
al investitorului, respectiv al administraţiei publice locale pe teritoriul căreia este situată
construcţia.
Pentru construcţiile de importanţă deosebită comisiile de recepţie vor fi din cel puţin 7
membri, numărul de specialişti fiind de minimum 5.
Investitorul va organiza recepţia în cel mult 15 zile de la notificarea terminării lucrărilor
şi va comunica data stabilită membrilor comisiei de recepţie, executantului şi proiectantului.
Reprezentanţii executantului şi ai proiectantului nu pot face parte din comisia de recepţie,
ei având calitatea de invitaţi. Proiectantul va prezenta comisiei punctul său de vedere privind
execuţia construcţiei.

La recepţia clădirilor cu înălţimea mai mare de 28 m, cu săli aglomerate şi capacitate

peste 150 persoane, din comisia de recepţie va face parte şi reprezentantul Comandamentului
Trupelor de Pompieri. Comisia de recepţie examinează:
82
 - respectarea prevederilor din autorizaţia de construire, avizele şi condiţiile de execuţie
impuse de autorităţile competente;
- executarea lucrărilor conform prevederilor contractului, documen-taţiei de execuţie şi
reglementărilor specifice legale;
- referatul întocmit de către proiectant;
- terminarea tuturor lucrărilor prevăzute în contractul încheiat între investitor şi
executant.
Activitatea comisiei se încheie cu întocmirea unui proces-verbal de recepţie în care
investitorul poate să admită, să amâne sau să respingă recepţia lucrării. Amânarea recepţiei se
recomandă când:
- se constată lipsa sau neterminarea unor lucrări care afectează siguranţa în exploatare;
- construcţia prezintă „vicii” a căror remediere necesită timp şi care, dacă nu ar fi făcute,
ar diminua utilitatea lucrării;
- calitatea lucrărilor este îndoielnică.
Respingerea recepţiei are loc dacă se constată vicii care nu pot fi înlăturate care, prin
natura lor, împiedică realizarea uneia sau a mai multor exigenţe principale, caz în care se impun
expertize, reproiectare, refacere de lucrări etc.
În cazul în care investitorul solicită preluarea unei părţi din lucrare înainte de terminarea
întregii lucrări, se va încheia un proces-verbal de predare-primire între executant şi investitor, care
nu este un proces-verbal de recepţie.

Recepţia finală
Aceasta este solicitată de către investitor în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de
garanţie prevăzută în contract.
La recepţia finală participă: investitorul, comisia de recepţie (numită de investitor),
proiectantul lucrării şi executantul.
Comisia de recepţie examinează următoarele:
- procesele-verbale de recepţie întocmite la terminarea lucrărilor;
- finalizarea lucrărilor solicitată în urma recepţiei anterioare;
- referatul investitorului privind comportarea construcţiilor în perioada de garanţie.
Dacă lucrarea este respinsă, aceasta va fi pusă în stare de conservare prin grija şi
cheltuiala investitorului, iar utilizarea ei va fi interzisă.

5. CARTEA TEHNICĂ A CONSTRUCŢIEI

Cartea tehnică a construcţiei cuprinde documente şi date referitoare la proiectarea,

execuţia, recepţia, exploatarea, întreţinerea, repararea şi urmărirea în timp a construcţiei.
Aceasta se întocmeşte de către investitor împreună cu proiectantul, într-un singur
exemplar. Modul de întocmire şi completare a cărţii tehnice se controlează de către comisiile de
recepţie finală şi organele de control împuternicite.
Proprietarul sau administratorul va asigura activitatea de urmărire a comportării
construcţiei în exploatare. La schimbarea proprietarului, cartea tehnică va fi predată noului
proprietar, care are obligaţia păstrării şi completării acesteia.
După demolarea construcţiei, cartea tehnică se predă la arhiva unităţilor administrativ-
teritoriale, nu înainte de a se completa cu modul de desfăşurare a acţiunii de postutilizare
(demolare) indicat de către proiectant.

83
 6. POSTUTILIZAREA CONSTRUCŢIILOR

Această activitate are loc odată cu iniţierea acţiunii pentru desfiinţarea acelei construcţii.
Înainte de începerea lucrărilor de demolare se întocmeşte o documentaţie tehnică, care va
cuprinde următoarele:
- planul de amplasare a construcţiei (sau a părţilor din aceasta) care urmează a fi
demolată;
- planurile sau releveele construcţiei (din care să rezulte destinaţia, alcătuirea şi
funcţiunile) întocmite la o scară convenabilă;
- planurile racordurilor la utilităţile exterioare: apă, canal, energie electrică, energie
termică, gaze, telefon;
- planurile de asigurare şi refacere a continuităţii utilităţilor exterioare;
- condiţii tehnice, detalierea fazelor activităţii de demolare, procedee tehnice,
recomandări, măsuri de protecţia muncii şi a mediului înconjurător, devizul lucrărilor
de demolare.

7. CONDIŢII TEHNICE PENTRU CONSTRUCŢII. CALITATEA CONSTRUCŢIILOR

Calitatea corespunzătoare a unei construcţii presupune satisfacerea condiţiilor tehnice, a

performanţelor sau a regulilor de calitate stabilite pentru fiecare element în parte, deoarece,
clădirile sunt produse de lungă durată.

Exigenţe de performanţă, condiţii tehnice pentru construcţii, calitatea construcţiilor:

Ecologice-ambientale:
o protecţia mediului natural;
o protecţia şi sistematizarea mediului construit.
Tehnico-constructive:
o durabilitate:
 gelivitate;
 rezistenţa la umiditate;

 acţiunea microorganismelor;
 acţiuni agresiv-chimice.
o rezistenţă la foc;
o capacitate portantă:
 rezistenţă;
 stabilitate.
o etanşeitate:
 fisurare.
o comportare în exploatere:
 deformaţii;
 rigiditate;
 ductilitate;
 oboseală.
o uzură, şoc.

84
 Fizico-mecanice:
o higrotermice:
 izolări hidrofuge;
 izolări termice.
o ambianţă atmosferică:
 izolări fonice;
 iluminare;
 vizibilitate.
o igienice.
Tehnologice:
o grad de industrializare;
o performanţa materialelor.
Economico-organizatorice:
o modulare;
o materiale locale;
o indicatori economici:
 ergonomie (eforturi depuse – efecte obţinute);
 randament;
 productivitate.
o preţ de cost.
Funcţional arhitecturale:
o adaptarea clădirilor:
 schimbarea destinaţiei;
 adaptarea spaţiilor interioare.
o estetica.

Exprimarea calităţii se face sub trei forme: știinţifică, tehnologică, funcţională.

Calitatea, ca şi concept, va urmări următoarele etape în realizarea şi exploatarea unei

construcţii:
 Concepţia clădirii – studii şi cercetări preliminare (studii de fezabilitate), proiectare
preliminară, proiectare de ansamblu (proiect de execuţie, P.E.), experimentări, pregătirea şi
declanşarea investiţiei.
 Execuţia clădirii – proiectarea detaliilor de execuţie (proiect de detalii de execuţie
D.D.E.), realizarea bazei materiale de producţie, executarea construcţiei.
 Exploatarea construcţiei – utilizarea construcţiei, intervenţii în timp pentru
menţinerea nivelului de performanţă prin întreţinere, reparaţii, modernizări.
 Postutilizarea construcţiei – la depăşirea perioadei de viaţă a acesteia, în cazul uzurii
morale fără posibilitatea reutilizării prin reamenajare în situaţii impuse şi constă în dezafectarea
ei, demontarea elementelor recuperabile şi demolarea construcţiei, recondiţionarea elementelor
recuperate şi reciclarea materialelor; reintegrarea în natură a deşeurilor, toate acestea având în
prim plan protecţia mediului înconjurător.
Astfel, atât proiectarea cât şi aspectul economic trebuie să depăşească formele actuale
limitative şi să ţină cont de o concepţie multidimensională în timp şi spaţiu a construcţiei şi de
interacţiunea construcţiei cu mediul înconjurător.
Scopul acestor activităţi este să se obţină o calitate optimă la un cost global total minim.

85
 Categoria de importanţă a unei construcţii:

Stabilirea categoriei de importanţă a unei construcţii se face de către proiectant şi are

în vedere următoarele principii:
- considerarea construcţiei în mod global, avându-se în vedere:
 construcţia în sine cu caracteristicile şi funcţiunile sale;
 activităţile legate de realizarea (concepţie-proiectare, execuţie) şi exploatarea
acesteia.
- reflectarea în mod corespunzător, a rolului şi locului determinate de funcţiunile şi
existenţa sa, pe care le are construcţia respectivă în contextul social, cultural,
economic şi ecologic;
- prevenirea riscurilor, prin selectarea unei categorii de importanţă adecvate, care
impune nivelul cerinţelor (exigenţelor) esenţiale şi modelul de asigurare a calităţii, a
căror aplicare trebuie să conducă la performanţele corespunzătoare.
Între importanţa construcţiei şi cerinţele privind calitatea acesteia există o relaţie directă,
deoarece:
- calitatea realizată asigură existenţa şi durabilitatea construcţiilor, îndeplinirea
funcţiunilor acestora şi previne producerea unor disfuncţii;
- activităţile care trebuie să conducă la activitatea dorită, în toate fazele, au amploarea şi
complexitatea sporită pe măsură ce creşte importanţa construcţiei.
Categoriile de importanţă se stabilesc şi pentru construcţii noi şi pentru construcţii
existente pe baza aceloraşi criterii şi principii. Pentru construcţiile existente, analiza criteriilor
asociate va avea în vedere:
- componenta cultural-istorică şi social-afectivă a acestora;
- faptul că, pe de o parte, condiţiile de teren şi de mediu avute în vedere la proiectare, s-
au concretizat şi au acţionat defavorabil asupra construcţiei, şi că pe de altă parte
concepţiile de alcătuire şi de calcul luate în considerare la proiectare pot să ne ofere
asigurarea necesară. În aceste condiţii pot fi necesare acţiuni şi activităţi pentru:
 aducerea construcţiilor în situaţia de a satisface unele exigenţe noi privind
funcţiunile acestora;
 aducerea construcţiilor în situaţia de a satisface cerinţele esenţiale.

În categoria construcţiilor existente, un loc aparte îl ocupă monumentele de artă şi

siturile istorice, care trebuie considerate ca fiind tot construcţii.
În cadrul unui ansamblu de construcţii, categoriile de importanţă se stabilesc pentru
fiecare obiect de construcţie în parte, putând diferi de la o construcţie la alta.
Categoriile de importanţă a construcţiilor se stabilesc în conformitate cu metodologia
aprobată de M.L.P.A.T. pentru realizarea unor niveluri de calitate determinate de realizarea
exigenţelor esenţiale:
a) implicarea vitală a construcţiilor în societate şi natură (aportul de risc sub
aspectul performanţei);
b) implicarea funcţională a construcţiilor în domeniile socio-economice, în mediul
construit şi în natură (destinaţia, modul de utilizare);
c) caracteristici proprii construcţiilor (complexitatea, considerentele economice).
Categoriile de importanţă pentru construcţii sunt:
- categoria A – construcţii de importanţă excepţională:
 construcţii care au funcţiuni deosebit de importante, a căror neîndeplinire implică
riscuri majore pentru societate şi natură, pe zone foarte întinse (reactoare nucleare,
baraje înalte sau amplasate pe terenuri dificile, cu zone populate în aval);

86
  construcţii cu caracter de unicat, cu valoare deosebită de patrimoniu (ansambluri şi
clădiri de cult sau alte monumente de arhitectură propuse pentru a fi înscrise în
patrimoniul cultural mondial).
- categoria B – construcţii de importanţă deosebită:
 construcţii cu funcţii importante, a căror neîndeplinire implică riscuri majore
pentru societate şi natură pe zone limitate (construcţii din industria chimică, căi
ferate, şosele, poduri şi aeroporturi de interes naţional, baraje pentru acumulări
mari de apă, construcţii social culturale cu aglomerări mari de oameni, staţii de
emisie de radio şi televiziune);
 construcţii cu valoare deosebită de patrimoniu sau care adăpostesc asemenea valori
(monumente de arhitectură, situri istorice, muzee, arhive şi biblioteci de valoare
naţională).
- categoria C – construcţii de importanţă normală:
 construcţii cu funcţiuni obişnuite a căror neîndeplinire nu implică riscuri majore
pentru societate şi natură (clădiri de locuinţe cu mai mult de două niveluri,
construcţii industriale şi agrozootehnice curente şi construcţii social-culturale care
nu intră în categoriile de importanţă A şi B);
 construcţii cu caracteristici şi funcţiuni obişnuite, dar cu valori de patrimoniu
(clădiri de cult, muzee de importanţă locală).
- categoria D – construcţii de importanţă redusă:
 construcţii cu funcţii obişnuite, a căror neîndeplinire afectează un număr redus de
oameni (clădiri de locuit parter sau parter şi un etaj, dependinţe gospodăreşti,
construcţii provizorii).

Clasa de importanţă a unei construcţii:

Un aspect foarte important în conceperea, execuţia şi exploatarea construcţiilor este

comportarea acestora în cazuri excepţionale, seismice. Prin protecţia antiseismică se urmăreşte
limitarea degradărilor, a avariilor, precum şi evitarea prăbuşirilor elementelor structurale, ale
celor nestructurale, ale echipamentelor şi instalaţiilor, pentru:

- evitarea pierderilor de vieţi omeneşti sau a rănirii oamenilor;

- evitarea întreruperii activităţilor şi a serviciilor esenţiale pentru menţinerea
continuităţii vieţii sociale şi economice în timpul cutremurului şi imediat după
cutremur;
- evitarea distrugerii sau a degradării unor bunuri culturale şi artistice de mare valoare;
- evitarea degajării unor substanţe periculoase (toxice, explozive etc.);
- limitarea pagubelor materiale.
În vederea realizării unui nivel de protecţie antiseismică corespun-zător din punct de
vedere tehnic şi economic, se vor avea în vedere următoarele criterii:
- seismicitatea naturală a zonei amplasamentului;
- condiţiile locale de amplasament;
- importanţa construcţiei;
- gradul de ocupare cu oameni a construcţiei;
- tipul şi caracteristicile structurii de rezistenţă a construcţiei.

Clase de importanţă în construcții:

- clasa I – construcţii de importanţă vitală pentru societate, a căror funcţionalitate în

timpul cutremurului şi imediat după cutremur trebuie să se asigure integral:
 spitale, staţii de salvare, de pompieri;
87
  clădiri pentru unităţi administrative, centrale şi judeţene, cu rol de decizie în
organizarea măsurilor de urgenţă după cutremure;
 clădiri pentru comunicaţii de interes naţional şi judeţean;
 unităţi de producere a energiei electrice în sistemul naţional;
 clădiri care adăpostesc muzee de importanţă naţională.
- clasa II – construcţii de importanţă deosebită la care se impune limitarea avariilor,
avându-se în vedere consecinţele acestora:
 celelalte clădiri din domeniul ocrotirii sănătăţii;
 şcoli, creşe, grădinițe, cămine pentru copii, handicapaţi, bătrâni;
 clădiri aglomerate: săli de spectacole artistice şi sportive, biserici, centre comerciale
importante;
 clădiri care adăpostesc valori artistice, istorice, ştiinţifice;
 clădiri şi instalaţii industriale care prezintă riscuri de incendii sau degajări de
substanţe toxice;
 clădiri industriale care adăpostesc echipamente de mare valoare economică;
 depozite cu produse de strictă necesitate pentru aprovizionarea de urgenţă.
- clasa III – construcţii de importanţă normală:
 clădiri de locuit, hoteluri, cămine, cu excepția celor din clasa II;
 construcţii industriale şi agrozootehnice curente.
- clasa IV – construcţii de importanţă redusă:
 construcţii agrozootehnice de importanţă redusă (sere, costrucţii parter diverse
pentru creşterea animalelor şi păsărilor);
 construcţii de locuit parter şi parter şi etaj;
 alte construcţii civile şi industriale care adăpostesc bunuri de mică valoare şi în care
lucrează un personal restrâns.
Astfel o construcţie trebuie să satisfacă diferite cerinţe funcţionale rezultate din viaţa
fiziologică, psihologică şi economică a locatarilor.
Având în vedere că la realizarea acestora şi totodată la satisfacerea conceptului de
performanţă în construcţii, rolul primordial este factorul uman, influenţa acestuia trebuie sporită
în sens pozitiv.

Sistemul de calitate în construcţii:

Sistemul de calitate presupune:

a) Reglementări tehnice în construcţii cu caracter exigenţial:
- Prescripţii tehnice – ansamblu de date şi condiţii cu caracter tehnico-economic privind
proiectarea, realizarea şi recepţionarea unui element sau unei construcţii.
- Standardele sunt prescripţii tehnice prin care se stabilesc caracteristici pentru
materiale, elemente prefabricate şi instalaţii aferente construcţiilor, precum şi principii
fundamentale şi date de bază pentru proiectarea, execuţia şi recepţia construcţiei.
- Normele interne sunt prescripţii prin care se stabilesc date caracteristice pentru
produsele încă nestandardizate.
- Normativele sunt prescripţii tehnice prin care se stabilesc îndrumări şi metode detaliate
pentru proiectarea construcţiilor, utilizarea utilajelor şi materialelor în construcţii.
- Instrucţiunile tehnice dau îndrumări suplimentare de detaliu asupra prescripţiilor
tehnice, standarde sau normative.
- Condiţiile tehnice speciale se elaborează pentru lucrări deosebite care necesită
completări ale prescripţiilor tehnice, se întocmesc de proiectantul lucrării.
- Fişele tehnologice stabilesc modul de organizare şi desfăşurare a diferitelor procese de
lucru în execuţia construcţiei.

88
 - Proiectele tip sunt un ansamblu de piese scrise şi desenate şi cuprind datele necesare
pentru execuţia lucrărilor tip.
- Cataloage tip de prefabricate, elemente şi detalii de construcţii, ansamblul de piese scrise
şi desenate cuprinzând datele necesare pentru dispunerea în fază de proiectare a acestor
elemente tipizate în construcţii.
b) Certificat de calitate a materialelor şi produselor folosite la realizarea unei construcţii.
c) Agremente tehnice pentru noi produse şi procedee introduse în construcţii.
d) Atestarea tehnico-profesională a personalului de specialitate.
e) Verificarea şi expertizarea proiectului de construcţie.
f) Autorizarea şi acreditarea laboratoarelor de încercare şi control în construcţii.
g) Asigurarea activităţii metrologice în construcţii.
h) Conducerea şi asigurarea calităţii în construcţii.
i) Recepţia lucrărilor de construcţii.
j) Urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor şi intervenţiile necesare pe
parcurs pentru menţinerea performanţelor acestora.
k) Activitatea din perioada de postutilizare a construcţiei.
l) Controlul de calitate în construcţii de către persoane fizice sau juridice de specialitate.

89
 Capitolul V
MATERIALE ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE
DIN LEMN

A. LEMNUL CA MATERIAL DE CONSTRUCŢIE

1. COMPOZIŢIA, STRUCTURA, UMIDITATEA, AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE

LEMNULUI

Lemnul se foloseşte în construcţii pentru structuri de rezistenţă în special la acoperişuri,

pentru finisaje, la tâmplărie, structuri de uzură la pardoseli, placaje etc., pentru punerea în operă
a betonului, adică la cofraje etc., cât și pentru realizare integrală pe structură de lemn a unei
construcții, în mod deosebit la casele de vacanță și la pensiuni turistice sau agroturistice.
Lemnul de construcţie este un sistem de substanţe de natură organică, cu structură
celulară, fibroasă, format din macromolecule şi care manifestă anizotropia proprietăţilor
mecanice, cum şi a majorităţii proprietăţilor fizice. Arborii din care se obţine lemnul de
construcţie fac parte din două grupe mari: răşinoase şi foioase. Răşinoasele au frunze aciculare şi
persistente, principalele specii fiind: molidul, bradul, laricele, dulglasul, tisa. Foioasele sunt
plante lemnoase cu frunze late şi căzătoare în timpul iernii, din această categorie făcând parte:
fagul, stejarul, nucul, plopul, ulmul, salcia, teiul.
Compoziţia chimică elementară diferă puţin de la o specie de lemn la alta: carbonul, care
se găseşte în proporţie de aproximativ 50 %, constituie împreună cu oxigenul (42 - 43 %) şi
hidrogenul, în jur de 99 %, restul de 1 % fiind format din azot (aproximativ 0,5 %) şi alte
elemente ce alcătuiesc compuşi minerali.
Principalii compuşi chimici sunt: celuloza, lignina şi hemiceluloza, alături de care se
întâlnesc şi constituenţi secundari, ca: uleiuri vegetale, acizi volatili şi răşini, tanin, săruri
minerale, compuşi de azot, coloranţi naturali.
Celuloza face parte din grupa polizaharidelor „de schelet”. Polizaharidele sunt hidraţi de
carbon cu structura micromoleculară, unele numite „de schelet”, asigurând sistemelor în care se
găsesc soliditate mecanică. Din cadrul polizaharidelor „de schelet” celuloza este cea mai
importantă.
Celuloza este un compus macromolecular, cu structură fibroasă, alcătuit din
macromolecule filiforme. Compoziţia chimică corespunde formulei (C6H10O5)n unde gradul de
polimerizare (n) al celulozei naturale este de cel puţin 3.000. Datorită proceselor tehnice de
prelucrare se produc ruperi ale macromoleculelor, cu diminuarea corespunzătoare a gradului de
polimerizare, uneori chiar sub jumătate din valoarea menţionată. Rezistenţa mecanică este
determinată atât de lungimea macromoleculelor şi de orientarea lor paralelă, cât şi de numărul
mare de legături de hidrogen dintre macromolecule, dispuse pe direcţia tranversală faţă de axa
fibrei. Prin încălzire, celuloza nu se topeşte, ci se descompune, iar în absenţa aerului se
carbonizează. Celuloza este higroscopică, dar insolubilă în apă. În aer la umiditate normală,
reţine 7 - 8 % apă, iar în mediu saturat cu vapori de apă, umiditatea celulozei creşte la 22 - 24 %.
Insolubilitatea în apă se explică prin numărul mare de legături de hidrogen, pe care apa nu le
poate rupe ca să solvateze macromoleculele. Soluţiile de celuloză au caracter coloidal.
Celuloza formează scheletul de rezistenţă al membranei celulare determinând
proprietăţile mecanice ale lemnului, îndeosebi rezistenţele la întindere şi încovoiere.

90
 Lignina, al doilea component al lemnului în ordinea importanţei, după celuloză, este un
compus macromolecular, aromatic, amorf, care umple spaţiile din jurul fibrelor, întărind
membrana cu schelet celulozic, contribuind la rigidizarea structurii şi la creşterea rezistenţelor
mecanice.
Hemicelulozele din lemn sunt constituite din pentozani, hexozani şi pectine. O parte din
hemiceluloze sunt strâns legate de celuloză, întărind legăturile dintre fibre.
Compoziţia lemnului variază nu numai în raport cu specia, ci şi cu vârsta, şi chiar în
secţiunea cilindrului lemnos.
Elementul constitutiv al lemnului este celula vegetală, formată din membrană
celulară, protoplasma şi nucleu.
Membrana celulară delimitează spaţiul celular, poliedric, în interiorul căruia se află
protoplasma, alcătuită dintr-o masă microgranulară, şi nucleul.
Cea mai mare parte din celule îşi încetează activitatea încă în timpul vieţii arborelui.
Aceste celule numite „ţesuturile moarte”, care îndeplinesc, prin membranele celulare, funcţii de
conducere a substanţelor nutritive şi funcţii de susţinere. Celulele în activitate, formează ţesuturi
vii, denumite „ţesuturi de parenchim”.
În celula tânără, membrana celulară fiind alcătuită numai din celuloză şi hemiceluloze,
este lipsită de rigiditate. Ulterior, când celulele îmbătrânesc şi nu se mai înmulţesc, membrana
celulară se încrustează cu lignină şi, ca urmare, se întăreşte şi contribuie la rigidizarea structurii
plantei.
Protoplasma, constituită din compuşi macromoleculari proteici, are ca rol principal
formarea ligninei. Pe măsură ce celula se formează şi îmbătrâneşte protoplasma se resoarbe, iar
în interiorul celulei apar goluri, denumite vacuole; la finele evoluţiei acestui proces, în interiorul
celulei rămâne un gol unic, numit lumen.
Nucleul, care are rolul de a produce înmulţirea celulelor prin diviziunea sa, dispare odată
cu protoplasma, la încheierea evoluţiei celulelor şi lignificarea membranelor celulare.
Microstructura lemnului de răşinoase este alcătuită din ţesuturi moarte de conducere şi
susţinere formate din celule alungite, cu pereţi îngroşaţi şi lignificaţi, prin care circulă seva,
numite traheide, şi din ţesuturi de parenchim. Unele ţesuturi de parenchim, numite raze
medulare, sunt dispuse radial, formând benzi înguste, intercalate între ţesuturile moarte, iar
altele (canalele rezinifere) sunt dispuse în cilindrul lemnos atât longitudinal cât şi radial.
Traheidele, care ocupă 90 - 95 % din volumul lemnului, au lungimi de 1,1 - 7,0 mm şi lăţimi de 20
- 55 μm. Razele medulare şi canalele rezinifere ocupă 5 - 10 % şi respectiv 0,2 - 1 % din volum.
Lemnul de foioase are microstructură mai complexă, faţă de răşinoase, şi prezintă
deosebiri de la o specie la alta. Funcţiunile de susţinere şi de conducere a sevei sunt separate în
foioase. Ţesuturile de susţinere sunt alcătuite din celule alungite, cu pereţi îngroşaţi şi lignificaţi,
cu lungimi de 0,6 - 1,6 mm şi diametrul de 10 - 50 µm, numite fibre lemnoase şi care reprezintă
40 - 68 % din volumul lemnului. Vasele prin care circulă seva, cu lungimi de 0,1 - 0,7 mm şi
diametre de 10 - 500 µm, formate din celule dispuse cap la cap, alcătuiesc ţesuturile de conducere,
care reprezintă 8 - 31 % din volum. Ţesuturile de parenchim, care alcătuiesc razele medulare,
ocupă 10 - 29 % din volum.

91
 Fig. 1. Structura macroscopică a lemnului

Structura macroscopică a lemnului este formată din mai multe zone concentrice (fig. 1),
care alcătuiesc scoarţa şi trunchiul lemnos propriu-zis. Scoarţa conţine două zone: ritidomul,
spre exterior, format din ţesuturi moarte şi dure, cu rol de protecţie şi liberul sau scoarţa vie, cu
rolul de a conduce seva. Sub scoarţă se găseşte un strat de celule vii numit cambiu, în care se
formează celulele şi ia naştere anual un nou strat inelar.
Trunchiul lemnos propriu-zis, constituit din inele anuale, este format din trei zone
concentrice: o zonă inelară exterioară numită alburn, o zonă inelară interioară şi o zonă centrală,
cu contur circular, oval sau poligonal, numită măduvă. La unele specii de lemn (de exemplu la
pin, duglas, larice, tisă, stejar, frasin, ulm), zona inelară interioară este mai închisă la culoare
decât cea exterioară (alburnul), zonă numită duramen, care ocupă cea mai mare parte din aria
secţiunii arborelui, şi conţine ţesuturi duramenificate şi este mai rezistentă decât alburnul,
format din ţesuturi mai tinere, incomplet duramenificate, prin care circulă seva. La alte specii
(brad, molid, fag) cele două zone inelare, exterioară (alburnul) şi interioară, au acelaşi aspect şi
culoare, stratul inelar interior, numit lemn matur sau lemn copt, are caracteristici similare cu ale
alburnului, cu excepţia umidităţii care este mult mai redusă. Măduva care se termină în canalul
medular (fig. 1), este formată din ţesuturi mai afânate şi mai puţin rezistente mecanic decât
restul masei lemnoase.
Inelele anuale sunt formate spre exterior din ţesuturi mai compacte şi de culoare mai
închisă, constituind lemnul târziu sau lemnul de toamnă, în timp ce ţesuturile formate în
interiorul inelului, reprezentând lemnul timpuriu sau primăvară, sunt mai mari şi au culoarea
mai deschisă (fig. 2).

Fig. 2. Structura inelelor anuale:

a – grosimea unui inel anual; b – grosimea lemnului de primăvară;
c – grosimea lemnului de toamnă

Deosebirile de structură între părţile interioară şi exterioară a inelelor anuale se explică

prin ritmul de creştere diferit, primăvara creşterea este mai rapidă, în timp ce toamna, este mai
lentă. Condiţiile de vegetaţie influenţează diferit dezvoltarea celor două părţi ale inelelor anuale
la foioase faţă de răşinoase. Astfel, la foioase grosimea lemnului de primăvară este constantă, în
timp ce la răşinoase lemnul de toamnă se menţine la aceeaşi grosime. Ca urmare, în anii de
vegetaţie favorabili, în foioase se dezvoltă mai intens, lemnul târziu, care prezintă rezistenţe
mecanice mai mari, în timp ce în răşinoase predomină lemnul timpuriu.
Lemnul este un sistem poros, caracterizat prin pori de diferite mărimi, de la pori grosieri,
care se saturează numai în contact cu o sursă de apă, până la pori foarte fini, în care apa este
reţinută prin adsorbţie. La unele specii, porii dispuşi inelar formează o zonă distinctă la limita
inferioară a inelului anual, la alte specii porii, de dimensiuni mici şi apropiate, sunt distribuiţi
aproape uniform pe întreg cuprinsul inelului anual. Unii pori, la unele specii (de exemplu la
stejar, frasin), sunt umpluţi cu membrane celulozice numite tile.

92
 Fig. 3. Axele şi planele de simetrie

Constituit dintr-un sistem complex de fibre, dispuse pe o direcţie, în lungul cilindrului

lemnos, lemnul este un material anizotrop, cu trei axe de simetrie: longitudinală (L), radială
(R) şi tangenţială (T) şi trei planuri de simetrie (LR, RT şi TL), dispuse aproximativ ortogonal
(fig. 3).

Apa se găseşte în lemn sub formă de apă adsorbită şi apă liberă. Apa legată prin adsorbţie,
numită şi apă de higroscopicitate, şi apa liberă constituie, împreună, umiditatea lemnului, care se
exprimă sub formă de umiditate absolută sau de umiditate relativă.
Umiditatea relativă a lemnului la doborâre variază între 37 % şi 50 %, în raport cu specia
de lemn. Conţinutul de apă în masa lemnoasă nu este uniform distribuit, în ţesuturile tinere din
alburn umiditatea este mai mare decât în duramen, iar în partea superioară a trunchiului lemnos
se găseşte o cantitate mai mare de apă decât în partea inferioară.
În condiţii de uscare în atmosferă umiditatea lemnului scade, până la stabilirea
echilibrului cu umiditatea relativă a aerului. Eliminarea umidităţii din lemn are loc prin
evaporare în ordinea crescătoare a energiei de legătură, ca urmare, se evaporă mai întâi apa
liberă, lipsită de energie de legătură cu lemnul, şi apoi se elimină apa de higroscopicitate. În
condiţiile climatice din ţara noastră, lemnul uscat în aer, până la echilibru, pierde în totalitate apa
liberă, precum şi o parte din apa de higroscopicitate, umiditatea sa relativă situându-se între 12
% şi 15 %. Apa legată prin adsorbţie se elimină în totalitate numai prin uscarea lemnului la
temperatura de 105°C.
Limita între apa liberă şi apa de higroscopicitate se numeşte punct de saturaţie şi
corespunde unei umidităţi relative a lemnului de 25 - 40 %. Apa liberă, ca urmare variaţiile de
umiditate, peste punctul de saturaţie nu influenţează contracţia şi proprietăţile mecanice ale
lemnului, dimpotrivă, variaţiile de umiditate sub punctul de saturaţie sunt însoţite de
modificarea volumului lemnului şi a rezistenţelor mecanice.
Având o structură specifică, lemnul prezintă o serie de calităţi şi defecte, respectiv
avantaje şi dezavantaje, ce trebuie cunoscute în vederea utilizării lui ca material de construcţie în
condiţii de maximă eficienţă economică.
Ca material de construcţie lemnul prezintă o serie de avantaje care favorizează
utilizarea lui în acest domeniu, şi anume:
- are un coeficient de calitate (c) ridicat, dat de greutatea materialului raportată la

c
rezistenţa lui R ; din acest punct de vedere este comparabil cu oţelul şi superior betonului şi
zidăriei. Acest avantaj este semnificativ la acoperişuri, unde greutatea proprie a elementului
constituie partea precumpănitoare a încărcării;
93
 - prezintă coeficient de dilatare liniară mic, din această cauză la construcţiile din lemn
nu sunt necesare rosturi de dilataţie, şi coeficient de conductibilitate termică redus (λ = 0,35
W/m, K), deci este un bun izolator termic;
- se prelucrează uşor;
- executarea şi montarea construcţiilor din lemn se poate face în orice anotimp, fără a se
lua măsuri speciale;
- construcţiile din lemn pot fi demontate şi remontate uşor, de aceea în prezent lemnul
se foloseşte curent şi pentru executarea construcţiilor de organizare de şantier;
- lemnul este un material care permite realizarea unor forme arhitecturale deosebite;
- la prelucrare şi la punerea în operă consumul de energie calorică este minim.

Datorită structurii celulare şi a naturii sale organice lemnul prezintă şi o serie de

dezavantaje, şi anume:
- poate avea unele defecte în structură: noduri, crăpături, fibre deviate, pungi de răşină,
găuri de insecte etc., care îi influenţează negativ proprietăţile mecanice;
- sortimentul de material lemnos obţinut prin debitarea buştenilor este limitat (atât ca
secţiune, cât şi ca lungimi);
- lemnul este un material putrescibil, defect important care determină în anumite condiţii
(existenţa sporilor de ciuperci şi a unei umidităţi sporite) degradarea totală a materialului;
- lemnul este un material inflamabil, deci poate favoriza apariţia incendiilor;
- variaţia umidităţii lemnului provoacă umflarea şi contragerea acestuia, din cauza
anizotropiei lemnului. Acest fenomen se manifestă diferit în raport cu direcţia fibrelor
considerate, şi anume: variaţiile dimensionale sunt minime în lungul fibrelor şi au valori
importante pe direcţie tangenţială inelelor anuale. De aceea, piesele de cherestea se deformează
la variaţiile de umiditate (fig. 4) apărând uneori crăpături (mai ales în zona medulară), care
reduc rezistenţele mecanice ale piesei de lemn. Contracţia poate fi limitată printr-o alcătuire
convenabilă a detaliilor de construcţie, astfel încât efectele acesteia să fie minime. De exemplu, la
îmbinările cu pene acestea trebuie astfel aşezate încât să se împiedice ieşirea lor din lucru prin
deformare (fig. 5).

Fig. 4. Deformarea dimensiunilor şi a formei secţiunii transversale

ale unor piese din lemn sub acţiunea uscării

94
 Fig. 5. Amplasarea pieselor la o îmbinare cu pene:
a – greşit (pana de lemn poate ieşi din lăcaş);
b – corect (tendinţa de deformare este împiedicată de bulon)

2. PROPRIETĂŢILE LEMNULUI

Lemnul prezintă o serie de proprietăţi: fizice, termice, mecanice, rezistenţă la solicitările

statice, rezilienţă, duritate, rezistenţă la smulgerea cuielor, durabilitate, ce trebuie avute în
vedere la utilizarea lui în construcţii.

2.1. Proprietăţi fizice

Densitatea. Masa lemnoasă, din care sunt alcătuite fibrele, are densitatea cuprinsă între
1,45 şi 1,56 g/cm3, în medie egală cu 1,50 g/cm3, pentru toate speciile.
Densitatea aparentă. Definită prin raportul dintre masă şi volumul aparent, densitatea
aparentă a lemnului uscat variază de la o specie la alta, în raport cu porozitatea. Astfel, se explică
că foioasele au densitate aparentă mai mare decât răşinoasele, ultimele fiind caracterizate prin
porozitate mai ridicată.
Densitatea aparentă a aceleiaşi specii este influenţată de umiditate, proporţia de lemn
timpuriu şi lemn târziu, cât şi de contracţie. Datorită contracţiei, porozitatea scade şi ca urmare
compactitatea lemnului creşte, aşa se explică că lemnul de tei, care manifestă contracţie la uscare
mare, are în stare uscată densitate aparentă mai mare decât la umiditatea de 15 %.
Densitatea aparentă se determină în condiţii normalizate (STAS 84-66) pe epruvete de
lemn, de formă cubică cu latura de 2 cm, cu umiditate de 15 %. Speciile forestiere din ţara
noastră au densitatea aparentă cuprinsă între 0,25 şi 1,0 g/cm3, determinată la umiditatea de 15
%.
Contracţia la uscare şi umflarea la umezire. Lemnul se contractă la uscare şi se umflă la
umezire. Contracţia lemnului la uscare se numeşte contragere şi are loc la variaţia
descrescătoare a umidităţii sub punctul de saturaţie. Creşterea umidităţii lemnului până la
punctul de saturaţie este însoţită de umflare, şi are loc fie prin umezirea lemnului în contact cu o
sursă de apă, fie ca urmare a prezenţei porilor fini, fie prin condensare capilară. Procesele de
contragere-umflare sunt reversibile, la temperaturi sub 100°C. Consecinţă a structurii sale,
lemnul manifestă anizotropia proprie-tăţilor de contragere şi umflare: pe direcţia longitudinală
(L) lemnul prezintă cea mai redusă contragere, iar pe direcţia tangenţială (T) cea mai mare,
aproximativ dublă faţă de contragerea radială (R). Umflarea şi contragerea lemnului diferă de la
o specie la alta şi chiar în masa aceleiaşi specii, fiind influenţate de proporţia de lemn timpuriu şi
târziu.
Contragerea influenţează durabilitatea lemnului, ca urmare a crăpăturilor pe care le
cauzează, mai reduse, în general, la răşinoase faţă de foioase. De asemenea, conduce la reducerea
dimensiunilor sortimentelor de lemn şi la deformarea lor (fig. 6).
Din acest considerent, elementele de lemn se debitează la dimensiuni sporite, iar după
manifestarea contragerii se prelucrează la dimensiunile prevăzute.

95
 Fig. 6. Deformarea pieselor datorită contragerii

2.2. Proprietăţi termice

Dilatarea termică. Lemnul fiind un material anizotrop manifestă dilatare termică diferită
după direcţiile longitudinală, radială şi tangenţială. Diferenţele sunt mai mari între coeficienţii de
dilatare termică longitudinală şi transversală (radială şi tangenţială) şi mai reduse între cei după
direcţiile radială şi tangenţială. Cea mai mare dilatare termică se manifestă după direcţia
transversală. Dilatarea termică diferă de la o specie la alta şi este influenţată de densitatea
aparentă şi de umiditatea lemnului. Coeficientul de dilatare termică pe direcţia longitudinală
variază, în raport cu specia de lemn, între 3,50 şi 6,50·10-6K-1 şi între 23 şi 55·10-6K-1 după
direcţia transversală.
Conductivitatea termică. Lemnul are conductivitate termică redusă, situându-se în
categoria materialelor termoizolatoare (λ = 0,04 - 0,37 kcal/mh°C). Conductivitatea termică
variază crescător cu densitatea aparentă, prezentând valori diferite, dar relativ apropiate după
cele trei direcţii: λL = 0,05 - 0,37 kcal/mh°C, λT = 0,04 - 0,25 kcal/mh°C şi λR = 0,04 - 0,16
kcal/mh°C.
Căldura specifică. În intervalul de temperaturi între 0°C şi 100°C, căldura specifică este
în medie de 0,324 kcal/kg°C, fiind influenţată crescător de temperatură şi umiditatea lemnului.

2.3. Proprietăţi mecanice

Lemnul se caracterizează prin anizotropia proprietăţilor mecanice, (fig. 7). Pe direcţia

longitudinală lemnul prezintă un modul de elasticitate mult mai mare decât pe direcţiile radială
şi tangenţială.

Fig. 7. Curbele caracteristice ale lemnului la solicitarea de compresiune

pe direcţia fibrelor (L) şi perpendiculară pe direcţia fibrelor (N)

96
 Între modulele de elasticitate la compresiune şi la întindere, diferenţele sunt, în general,
reduse.
Până la o treaptă de încărcare de 0,4 - 0,75 la compresiune şi aproximativ 0,9 la întindere,
pe direcţia fibrelor, deformaţiile variază cvasi liniar cu eforturile unitare. În continuarea
încărcării, până la rupere, deformaţiile plastice prezente şi în etapa precedentă se accentuează şi
devin predominante, evoluţie care este evidenţiată pe curba caracteristică.
Ruperea lemnului la solicitarea de compresiune paralelă cu fibrele are loc prin formarea
unor planuri de separaţie generate de desprinderea fibrelor, care flambează şi se deformează
transversal, cum şi prin flambarea locală a fibrelor izolate şi prin lunecare (fig. 8). Sub solicitarea
la întindere paralelă cu fibrele, ruperea se produce casant prin smulgerea fibrelor, cedarea este
precedată de reducerea secţiunii, cauzată de apropierea fibrelor unele de celelalte.

Fig. 8. Ruperea lemnului la solicitarea de compresiune

Aceste comportări diferite sunt consecinţa structurii fibroase a lemnului şi explică

variaţia eforturilor maxime în raport cu natura solicitării (fig. 9), la întindere efortul maxim fiind
aproximativ de două ori mai mare decât efortul maxim la compresiune.

Fig. 9. Curbele caracteristice ale lemnului la compresiune (C) şi la întindere (T)

Sub solicitare normală pe direcţia fibrelor, cedarea se produce la compresiune prin

deformarea (turtirea), desprinderea şi lunecarea reciprocă a fibrelor, iar la întindere prin
desprinderea fibrelor de-a lungul unui plan de separaţie.
Lemnul solicitat la încovoiere se comportă elastic în prima parte a încărcării, în
continuare, în zona comprimată apar şi se accentuează deformaţiile plastice. În ultima etapă a
încărcării, corespunzătoare stadiului la rupere, apar deformaţii plastice şi în zona supusă la
întindere. Cedarea se amorsează în zona comprimată, prin flambajul fibrelor, ceea ce conduce la
deplasarea axei neutre, micşorarea secţiunii şi ruperea casantă în zona întinsă.

97
 2.4. Rezistenţele lemnului la solicitări statice

Rezistenţele mecanice variază de la o specie de lemn la alta şi în raport cu natura

solicitării, fiind influenţate de densitatea aparentă, direcţia solicitării, umiditatea şi defectele
lemnului.
Între rezistenţele la compresiune paralelă cu fibrele (Rc ‫)اا‬, la întindere paralelă cu fibrele
(Rt ‫ )اا‬şi la încovoiere perpendiculară pe fibre (Rî┴), determinate pe lemn fără defecte, cu
umiditate de 15 %, se stabilesc relaţiile:
- pentru răşinoase: Rt ‫ ≈ اا‬2 Rc ‫ ;اا‬Rî ┴ ≈ 1,5 Rc ‫;اا‬
- pentru foioase: Rî ┴ ≈ 2,0 Rc ‫اا‬
Rezistenţele la întindere şi la încovoiere mai mari decât rezistenţa la compresiune se
explică prin comportarea mecanică diferită, în raport cu natura solicitării, consecinţă a structurii
lemnului.
Defectele influenţează nefavorabil rezistenţele mecanice, îndeosebi la solicitarea de
întindere. Pentru un raport între diametrul nodului d (sau suma diametrelor nodurilor din
secţiune, ∑d) şi lăţimea materialului de lemn b de 1/3 (d/b = 1/3 sau ∑d/b = 1/3) rezistenţa la
compresiune scade cu 50 % (fig. 10), iar rezistenţa la întindere cu aproximativ 85 %.

Fig. 10. Influenţa nodurilor asupra rezistenţei de compresiune

Aşa se explică că pentru proiectarea elementelor de construcţie din lemn se adoptă

rezistenţe de calcul la compresiune mai mari decât la întindere (lemnul de construcţie conţine
noduri). Rezistenţa la încovoiere este, de asemenea, influenţată de prezenţa nodurilor, îndeosebi
de cele din zona elementului de lemn solicitată la întindere. Crăpăturile au o influenţă mai
nevaforabilă decât nodurile.
Rezistenţele mecanice, cresc, în general, cu densitatea aparentă, dar în mai mare măsură la
solicitarea de întindere decât la compresiune (fig. 11).

Fig. 11. Influenţa densităţii aparente asupra rezistenţelor mecanice

98
 Mărimea unghiului (α) dintre direcţia solicitării şi direcţia fibrelor lemnului influenţează
în cea mai mare măsură rezistenţele mecanice. La solicitările de compresiune şi de întindere,
rezistenţele cele mai mari se obţin pe direcţia fibrelor (α = 0) şi cele mai mici pe direcţia
perpendiculară pe fibre (α = 90). Între rezistenţele după cele două direcţii ortogonale se
stabilesc relaţiile:
Rc ‫( = اا‬5...10) Rc ┴; Rt ‫( = اا‬5...35) Rt ┴
Rezistenţa la forfecare perpendiculară pe direcţia fibrelor este, dimpotrivă, mai mare de 2
- 6 ori decât cea paralelă cu fibrele.
Umiditatea influenţează rezistenţele mecanice numai la variaţii sub punctul de saturaţie.
Lemnul în stare uscată prezintă rezistenţă maximă la compresiune paralelă cu fibrele, creşterea
umidităţii până la punctul de saturaţie face ca rezistenţa să scadă până la aproximativ 45 % din
rezistenţa materialului uscat. Creşterea în continuare a umidităţii peste punctul de saturaţie, deci
în domeniul de apă liberă, face ca rezistenţa la compresiune să se menţine cvasi constantă.
Rezistenţele mecanice se determină în condiţii normalizate pe corpuri de probă cu
umiditate de 15 %.

2.5. Rezilienţa

Rezilienţa (K) reprezintă rezistenţa la încovoiere prin şoc, şi se calculează ca raportul

dintre:
L
K  (daNm/cm2)
bh
unde: L – lucrul mecanic consumat la ruperea epruvetei, în daNm;
b, h – lăţimea şi respectiv înălţimea secţiunii transversale a epruvetei, în cm.

Rezilienţa lemnului reprezintă rezistenţa la încovoiere prin șoc şi caracterizează

tenacitatea sau fragilitatea lemnului, ea depinzând de densitatea aparentă şi direcţia aplicării
solicitării.
După cum s-a mai arătat, mărimea rezilienţei permite aprecierea caracterului ductil
(tenace) sau fragil al materialelor. În cazul lemnului diferenţierea se stabileşte pe baza „cotei
dinamice”, definită prin raportul K2 , unde: K reprezintă rezilienţa şi ρa15 reprezintă densitatea
 a 15
aparentă a lemnului cu umiditate de 15 %. Pe baza mărimii cotei dinamice, în ordine
descrescătoare, se deosebesc categoriile: lemn rezilient (bradul, molidul, frasinul), lemn de
rezilienţă mijlocie (stejarul, fagul) şi lemn nerezilient sau fragil (castanul, plopul).
Rezilienţa este influenţată de densitatea aparentă şi de direcţia aplicării solicitării: radială
sau tangenţială. În sens radial, rezilienţa este mai mare decât în sens tangenţial, cu 20 - 50 % la
răşinoase şi cu 10 - 30 % la foioase.
Încercarea la încovoiere prin şoc se efectuează în condiţii normalizate (STAS 338-74) pe
epruvete cu dimensiunile de 2 x 2 x 30 cm.

2.6. Duritatea

Duritatea lemnului se defineşte prin mărimea forţei care aplicată pe un poanson (cu cap
semisferic), în condiţii normalizate (STAS 2417-80), formează pe suprafaţa epruvetei - cub cu
latura de 5 cm - o urmă cu aria de l cm2, şi se exprimă în daN/cm2.
Pe baza durităţii determinată pe planul de simetrie transversal, lemnul se clasifică în:
lemn dur (duritate 651 - 1.000 daN/cm2), lemn mijlociu de moale, cu duritatea cuprinsă între 351
daN/cm2 şi 650 daN/cm2 şi lemn moale (duritate 200 - 350 daN/cm2).

99
 Molidul face parte din categoria lemnului moale, mesteacănul şi fagul sunt mijlocii de moi,
iar stejarul şi salcâmul sunt lemne dure.

2.7. Rezistenţa la smulgerea cuielor

Rezistenţa la smulgerea cuielor variază cu densitatea aparentă, umiditatea lemnului şi cu

direcţia de batere faţă de inelele anuale (cea mai mare rezistenţă se înregistrează în secţiunea
tangenţială). De asemenea, forma secţiunii cuiului, precum şi natura suprafeţei acestuia, lisă sau
cu asperităţi, influenţează rezistenţa la smulgere.
Determinarea se efectuează în condiţii normalizate (STAS 8070-74) şi constă în
introducerea prin batere a cuielor, cu diametrul d, pe o adâncime de pătrundere h în epruveta de
lemn şi măsurarea forţei de smulgere (P); rezistenţa la smulgere (Rsc), în daN/cm2, se stabileşte
aplicând relaţia:
P
Rsc 
 dh

2.8. Durabilitatea lemnului

Lemnul este un material putrescibil şi combustibil. Putrezirea se datorează acţiunii

microorganismelor, care extrag substanţele hrănitoare din masa lemnoasă, şi are loc în condiţii
care favorizează dezvoltarea acestora: umiditate relativă a lemnului de 20 - 30 % şi temperatură
de 20 - 35°C, precum şi alternanţe de umezire şi uscare; lipsa oxigenului, temperaturile scăzute
şi cele ridicate au un efect contrar, întrerupând sau oprind dezvoltarea microorganismelor.
Lemnul uscat în aer (wr = 12 - 15 %) şi îndeosebi cel conservat în apă nu putrezeşte. După
durabilitate, lemnul se clasifică în:
- lemn foarte puţin durabil, care putrezeşte în mai puţin de 3 ani (fagul, plopul,
mesteacănul);
- lemn puţin durabil (putrezeşte între 3 şi 7 ani), categorie din care fac parte bradul şi
molidul;
- lemn durabil (de exemplu: salcâmul şi pinul), care putrezeşte între 7 şi 10 ani;
- lemn foarte durabil, care începe să putrezească după 10 ani (de exemplu, stejarul).

Protecţia lemnului împotriva putrezirii se asigură prin tratare de suprafaţă sau

impregnarea cu substanţe antiseptice sau fungicide. De asemenea, se aplică procedee de spălare,
fierbere, aburire şi carbonizare, precum şi măsuri de ordin constructiv. Substanţele fungicide,
utilizate în procedeul de impregnare, de exemplu, soluţiile apoase de clorură mercurică, sulfat de
cupru, clorură de zinc, fluorură de sodiu, manifestă acţiune toxică puternică asupra ciupercilor şi
insectelor. Procedeele de spălare şi fierbere măresc durabilitatea, prin dizolvarea şi îndepărtarea
sevei, iar procedeul de carbonizare, care constă în arderea lemnului la suprafaţă cu o flacără
slabă, conduce la un efect de impermeabilizare şi cu caracter antiseptic, datorită produselor de
distilare care iau naştere. Dintre procedeele menţionate, impregnarea este mai eficace.
Lemnul încălzit la 105°C elimină apa de higroscopicitate. Prin încălzirea în continuare, din
lemn încep să distile hidrogen, oxid de carbon şi metan, a căror concentraţie creşte cu
temperatura. La temperatura de 200°C, temperatură numită punct de aprindere, concentraţia
gazelor distilate devine suficient de mare ca să se producă aprinderea la apropierea unei flăcări.
În absenţa unei surse de aprindere, lemnul poate fi încălzit în aer până la temperatura de
aproximativ 300°C, când se aprinde spontan. Temperatura de aprindere spontană se numeşte
punct de inflamabilitate. După încetarea degajării de gaze, continuă arderea cărbunelui, în
prezenţa aerului, fără flacără, cu degajare de căldură, rezultând restul incombustibil, care
formează cenuşa. Protecţia lemnului se asigură prin ignifugare, care constă în tratare superficială
100
(vopsire sau stropire) sau impregnare cu substanţe sau soluţii numite ignifuge (silicat de sodiu,
lapte de var, soluţii de fosfat, sulfat sau borat de amoniu). Prin ignifugare lemnul nu devine
incombustibil, ci se ridică numai punctul de aprindere până la punctul de inflamabilitate.

3. PRINCIPALELE SORTIMENTE DE MATERIAL LEMNOS FOLOSITE ÎN CONSTRUCŢII

În construcţii materialul lemnos se poate folosi sub formă brută, semiprelucrată,

prelucrată sau ca produse derivate din lemn.
a. Materiale lemnoase brute. Acestea se folosesc sub formă de lemn rotund obţinut prin
curăţarea de crăci şi coajă a buştenilor. În funcţie de dimensiuni, lemnul rotund poate fi sub
formă de bile, manele sau prăjini (tab. 6.1).

Tabelul 6.1
Diametrul d (cm) Lungime (m)
Denumirea
Specia la capătul la capătul
produsului
subţire gros
Răşinoase bile 12 - 16 - > 6,00
manele 8 - 11 - > 3,00
prăjini 4-7 - > 2,60
Foioase bile 12 - 18 20 > 2,50
manele 8 - 11 17
prăjini 4-7 14

Lemnul rotund se caracterizează prin conicitate (fig. 12) exprimată prin raportul:
D2  D1
c
l
unde: D2 – diametrul secţiunii mari;
D1 – diametrul secţiunii mici;
l – lungimea piesei de lemn între cele două secţiuni considerate.

Fig. 12. Conicitatea trunchiului lemnos

Mărimea conicităţii depinde de specia lemnului şi se limitează la 0,8 cm/m pentru

construcţii civile şi industriale şi la 1 cm/m pentru poduri.

b. Materiale lemnoase semiprelucrate sau semiecarisate

Acestea pot avea una sau mai multe feţe plane şi sunt utilizate sub formă de:
- cioplitură (fig. 13), care poate fi: de depozit, cu dimensiunile secţiunii la capătul gros,
de la 8 x 8 cm până la 15 x 18 cm şi lungimi, de la 3 m la 8 m, în general de răşinoase şi de
comandă, cu dimensiuni mai mari;

101
 Fig. 13. Piese de lemn semiecarisat (cioplituri)

- lemn semirotund (fig. 14 a) întrebuinţat ca piese supuse la încovoiere sau ca moaze

(cleşti) la fixarea altor piese din lemn (fig. 14 b).

Fig. 14. Lemn semirotund:

a. debitare; b. utilizarea lemnului semirotund pentru cleşti: 1 – cleşti (moaze)

c. Materiale lemnoase prelucrate sau ecarisate

Lemnul de construcţie cu anumite forme şi dimensiuni, obţinut prin tăierea longitudinală
a buştenilor se numeşte cherestea.
Cilindrul lemnos se taie în lung cu diverse utilaje: gatere, fierăstraie cu panglică sau
circulare, proces numit debitare, în urma căruia se obţine un pachet de piese de lemn, cu feţele
de tăiere plane şi paralele, netivite.
Părţile laterale care au fost tăiate complet numai pe o faţă se numesc lăturoaie, iar cele
alăturate lor, tăiate complet pe o faţă şi cel puţin jumătate pe faţa opusă, se numesc margini.
Operaţia de tăiere, la lungime, a pieselor de lemn care alcătuiesc pachetul, normal pe direcţia de
debitare se numeşte retezare, iar operaţia de tăiere, în lungul lemnului, pentru formarea
canturilor se numeşte tivire. Lăturoaiele nu se tivesc, iar marginile pot fi netivite sau parţial
tivite.
O piesă de cherestea este alcătuită din feţe, suprafeţe rezultate din debitarea lemnului,
canturi, suprafeţe rezultate din tivire, capete, suprafeţe rezultate din retezare şi muchii,
reprezentând dreptele de intersecţie ale feţelor şi canturilor.
Cherestelele au muchii vii, sunt mărginite de feţe plane şi se pot prezenta sub formă de:
- scânduri şi dulapi cu raportul între lăţime şi grosime mai mare decât 2. Scândurile au
grosimea mai mică de 40 mm şi lăţimea mai mare de 80 mm, iar dulapii, grosimea între 40 mm şi
100 mm şi lăţimea mai mare decât 100 mm;
- şipci şi rigle cu raportul dintre dimensiunile secţiunii transversale mai mic decât 2.
Şipcile au grosimea mai mică de 40 mm şi lăţimea până la 60 mm, iar riglele au grosimea mai
mare de 40 mm şi lăţimea cel mult dublul grosimii;
- grinzi, la care raportul între dimensiunile secţiunii transversale este maximum 2, sunt
piese de cherestea cu secţiune pătrată sau dreptun-ghiulară cu latura mică a secţiunii de cel
puţin 10 cm, cu secţiuni cuprinse între 10 x 12 cm şi 30 x 30 cm în lăţime şi de 3 m la 6 m în
lungime.
d. Panouri de cofraj
Acestea sunt alcătuite dintr-un cadru executat din rigle, întărit la interior cu rigle sau
şipci, dispuse după două direcţii şi acoperit pe una din feţe cu placaj rezistent la acţiunea apei, cu
grosimea de 8 - 15 mm.
e. Materiale lemnoase finite. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt sub formă de:

102
 - şiţă şi şindrilă;
- scânduri fălţuite, fabricate din cherestea şi date la rindea pe faţa văzută, care se
întrebuinţează la tavane, la placarea pereţilor etc. Falţurile de îmbinare se execută după diferite
sisteme (fig. 6.15 a);
- duşumele cu lambă şi uluc (fig. 15 b), fabricate din lemn de răşinoase, având
dimensiunile: grosimea de 25 - 48 mm, lăţimea de 100 - 160 mm şi lungimea de 6 m;

Fig. 15. Materiale lemnoase finite:

a. scânduri fălţuite; b. duşumele cu lambă şi uluc

- parchete (fig. 16), executate din lemn de stejar sau de fag şi utilizate pentru pardoseli.
Parchetele se fabrică cu grosimea de 17 - 22 mm, lăţimea de 30 - 90 mm şi lungimea de 200 - 450
mm. Pentru reducerea consumului de material lemnos se foloseşte parchetul lamelar, cu
dimensiunile unei lamele de 10 x 10 x 100 mm.

Fig. 16. Parchete:

a. cu lambă şi uluc; b. cu uluc şi lambă; c. cu falţ în coadă de rândunică

f. Produse derivate din lemn

În prezent a luat o mare dezvoltare producerea de derivate din lemn, dintre care la
construcţii se folosesc următoarele:
- placajul, obţinut din trei sau mai multe foi de furnir dispuse cu fibrele straturilor
succesive perpendiculare, încleiate cu un adeziv sintetic rezistent la umiditate (fig. 17).
Furnirurile sunt materiale din foi subţiri de 0,4 - 6 mm, rezultate prin tăiere din cilindre
lemnoase secţionate din foioase. Placajul se întrebuinţează la: realizarea unor elemente de
rezistenţă (grinzi cu inimă plină), la cofraje, ca straturi-suport pentru pardoseli sau învelitori,
finisaje uscate etc.;

103
 Fig. 17. Alcătuirea placajului: 1 – foi de furnir

- panelul, obţinut dintr-un miez gros realizat din şipci sau lemn lamelat încleiat, peste
care se lipesc pe ambele feţe câte una sau două foi de furnir (fig. 18).

Fig. 18. Alcătuirea panelului

Se utilizează la realizarea foilor de uşă, la finisaje uscate etc.;

- produsele din aşchii de lemn (PAL), obţinute prin aglomerarea aşchiilor din lemn
neindustrializabil sau din deşeuri, sub presiune şi la temperatură ridicată, cu ajutorul unui liant
dintr-o răşină sintetică (uree formaldehidică) şi clei. În funcţie de modul de fabricaţie se pot
obţine plăci stratificate omogene pline sau cu goluri, având densităţi care variază între 400
kg/m3 şi 850 kg/m3. După densitatea aparentă se deosebesc plăci uşoare U (ρa < 400 kg/m3),
semigrele S (ρa = 400 - 800 kg/m3) şi grele G (pa > 800 kg/m3), iar după modul de tratare se
deosebesc plăci: hidrofugate (rezistente la umiditate), ignifugate (rezistente la foc) şi
antiseptizate (rezistente la acţiunea microorganismelor).
În construcţii se folosesc la: pereţi despărţitori, foi de uşi, finisaje uscate, straturi-suport
pentru pardoseli, izolări fonice şi termice etc.;
- produsele din fibre de lemn (PFL) obţinute prin încleierea sub presiune şi la
temperatură ridicată, a fibrelor de lemn (defibrate mecanic sau chimic) formând plăci. Se pot
obţine plăci foarte poroase, plăci dure sau semidure. Densitatea variază între 20 kg/m3 şi 1.400
kg/m3. Plăcile se pot finisa prin aplicare de lacuri sau emailuri. Se utilizează ca straturi izolante
termice şi fonice (cele foarte poroase), la pereţi despărţitori, tencuieli uscate cofraje tavane etc.

B. ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE DIN LEMN

Prin asamblarea după anumite reguli a diferitelor piese de lemn cu ajutorul mijloacelor de
îmbinare, se obţin elemente de construcţie care se deosebesc între ele prin formă, dimensiuni,
funcţiuni etc.
Astfel, prin asamblarea unor piese simple se pot obţine: bare compuse, grinzi cu inimă
plină, grinzi cu zăbrele, arce, cadre etc., care formează singure sau într-un ansamblu, elementele
de construcţie sau sistemele de rezistenţă ale construcţiei respective.

1. GRINZI CU INIMĂ PLINĂ

În funcţie de îmbinările utilizate, acestea pot fi: grinzi cu inimă plină din scânduri
încrucişate bătute în cuie sau grinzi cu inimă plină realizate prin încleiere.
104
 a. Grinzi cu inimă plină din scânduri încrucişate. Se folosesc la acoperişuri cu pantă
mică (p ≈ 10 %) şi la deschideri relativ mici (6 - 12 m). Pot fi de formă dreptunghiulară (fig. 19
a), trapezoidală cu două pante (fig. 19 b) sau cu o singură pantă (fig. 19 c).

Fig. 19. Tipuri de grinzi cu inimă plină, din scânduri:

a. dreptunghiulare; b. trapezoidale cu două pante; c. trapezoidale cu o singură pantă

Înălţimea grinzilor depinde de deschidere şi de formă. Astfel, înălţimea maximă h a

grinzilor cu tălpi paralele, a celor trapezoidale cu o singură pantă, la mijlocul deschiderii, iar a
celor cu două pante, la 1/4 din deschidere, se ia cel puţin 1/9 din deschidere. Înălţimea la reazem
h' la grinzile trapezoidale cu două pante şi înălţimea minimă h', la grinzile trapezoidale cu o
singură pantă trebuie să fie cel puţin 1/2 din înălţimea grinzii la mijlocul deschiderii. În cazul
unei înălţimi mai mici pe reazem, aşezarea cuielor în panoul de la reazem este mai greu de
realizat şi rigiditatea grinzii se micşorează mult.
Elementele principale ale grinzii sunt: tălpile, inima din scânduri încrucişate şi
nervurile de rigidizare. Tălpile şi nervurile se fixează de inimă cu ajutorul cuielor.
Tălpile superioare şi cele inferioare ale grinzilor (fig. 20) se execută din scânduri sau
dulapi de aceeaşi secţiune, cu grosimea de 3,8 - 5,8 cm şi lăţimea de 15 - 22 cm.

Fig. 20. Grindă cu inimă plină din scânduri încrucişate: a. vedere; b. secţiuni:
1 – talpă; 2 – inimă; 3 – nervuri de rigidizare; 4 – eclise; 5 – furură; 6 – cuie

Inima se realizează din două rânduri de scânduri, înclinate faţă de talpa inferioară sub un
unghi de 30 - 45°. Grosimea scândurilor inimii este de 1,8 - 2,4 cm, iar lăţimea de cel puţin 15 cm.
În cazul unei lăţimi mai mici a scândurilor, numărul rosturilor inimii creşte şi, ca urmare, creşte
şi numărul cuielor care nu lucrează.
105
 Nervurile intermediare de rigidizare se montează la distanţa de 1/8 - 1/10 din
deschidere, grosimea lor fiind aceeaşi cu grosimea scândurilor tălpii, iar lăţimea, de două ori mai
mică. Nervurile de rigidizare de la reazeme constau din fururi şi eclise cu aceleaşi secţiuni ca şi
scândurile tălpii. Rolul nervurilor este să mărească rigiditatea inimii şi să distribuie încărcarea
locală între talpa superioară, inimă şi talpa inferioară.
Îmbinarea tălpii superioare comprimate se face cap la cap, iar pentru asigurarea rigidităţii
în planul grinzii, tălpile se acoperă cu două eclise fixate cu buloane de strângere. Îmbinarea tălpii
inferioare se realizează de obicei la mijlocul deschiderii grinzii (unde eforturile de lunecare sunt
mici) prin intermediul a două eclise şi o furură care se fixează de talpă cu buloane sau cuie de
diametre mari (diametrul tijelor şi numărul lor rezultă din calcul).
Marginea inimii întrerupte se fixează de talpă cu ajutorul unor rigle speciale, îmbinate cu
cuie de inimă şi tălpi (fig. 21).

Fig. 21. Îmbinarea de prelungire a tălpii inferioare la o grindă cu inimă plină

din scânduri încrucişate:
1 – inimă din scânduri încrucişate; 2 – tălpi; 3 – eclise; 4 – furură;
5 – rigle de solidarizare; 6 – tije de rezistenţă; 7 – cuie de solidarizare;
8 – montant de rigidizare

Grinzile cu inimă plină din scânduri încrucişate preiau solicitarea de încovoiere din
încărcările exterioare prin eforturi normale care apar în tălpi (fig. 22), iar inima lucrează la
eforturi de lunecare.

Fig. 22. Preluarea momentului încovoietii de către grinzile cu inimă plină

din scânduri încrucişate

Dimensionarea tălpilor grinzii în secţiunea de efort maxim se face la solicitările:

T = C = M/h0
Talpa superioară se verifică la flambaj în secţiunea cu forţa normală maximă, considerând
lungimea liberă a tălpii egală cu distanţa dintre panele acoperişului.
Cuiele care prind inima de talpă preiau eforturile de lunecare care apar între inimă şi
talpă în timpul încovoierii şi se determină pe unitatea de lungime a tălpii cu formula:

106
 QS
L
I
unde: L - lunecarea dintre inimă şi talpă pe un metru, în daN/m;
Q - forţa tăietoare în secţiunea considerată, în daN;
S - momentul static al secţiunii care lunecă, în cm3;
I - momentul de inerţie al secţiunii în raport cu centrul de greutate, în cm4.
Numărul de cuie pe unitatea de lungime, luând în consideraţie două secţiuni de forfecare
se stabileşte cu formula:
L
ncui 
20,8 Tcap
cui

cui
unde: Tcap - efortul capabil minim care se determină pe baza încovoierii tijei sau a strivirii
inimii sau tălpii, în daN;
0,8 - coeficient care ţine seama că o parte din cuie pătrund în rosturi.

În exploatare grinzile cu inimă plină din scânduri încrucişate prezintă deformaţii mari
datorită îmbinărilor cu cuie.

b. Grinzi cu inimă plină, încleiate. Grinzile încleiate, cu inimă plină, se utilizează la

acoperişuri cu deschiderea până la 15 m. Forma grinzilor încleiate este asemănătoare cu cea a
grinzilor cu inimă din scânduri încrucişate (dreptunghiulare, trapezoidale cu una sau două pante).
Tălpile sunt executate din scânduri, iar inima din placaj cu grosimea de cel puţin 10 mm (fig. 23).

Fig. 23. Grindă încleiată cu inimă plină, din placaje: a. elevaţie; b. secţiune:
1 – talpă din scândură; 2 – inimă din placaj; 3 – nervură de rigidizare;
4 – diagonală de rigidizare

Pentru mărirea stabilităţii inimii subţiri se prevăd nervuri de rigidizare la distanţe de 1/8
din deschidere, precum şi în dreptul reazemelor. În panoul de reazem în care inima este mai
solicitată, se execută, de obicei, o diagonală de rigidizare care împiedică flambajul inimii. Prin
încleiere, grinda cu inimă plină lucrează ca un element cu secţiune unitară.

2. GRINZI CU ZĂBRELE

Grinzile cu zăbrele se folosesc în special ca ferme de acoperiş pentru deschideri între 10

m şi 40 m. Ca formă pot fi: triunghiulare (fig. 24), dreptunghiulare (fig. 25), poligonale (fig. 26)
sau cu talpa superioară curbă (fig. 27).

107
 Fig. 24. Ferme triunghiulare:
1 – talpa superioară; 2 – talpa inferioară; 3 – montant; 4 – diagonală; 5 – nod

Fig. 25. Ferme dreptunghiulare

Fig. 26. Ferme poligonale Fig. 27. Ferme cu talpa superioară curbă

Alegerea sistemului constructiv al fermelor se face în funcţie de deschidere, de

sortimentul de lemn disponibil, de tipul îmbinărilor şi de posibilităţile de dispunere a
montanţilor şi a diagonalelor. Barele care delimitează conturul fermei se numesc tălpi, respectiv
talpa superioară şi talpa inferioară. Barele verticale se numesc montanţi, iar cele înclinate
diagonale (fig. 24). Intersecţia dintre talpă, montant şi diagonală se numeşte nod şi se realizează
cu mijloacele de îmbinare arătate.
La grinzile cu zăbrele este necesar ca toate încărcările să fie concentrate în noduri,
deoarece sarcinile care acţionează între noduri produc şi eforturi de încovoiere ale barelor.
În funcţie de consumul de metal utilizat la alcătuirea fermelor, acestea se pot grupa în:
ferme din lemn cu consum mic, mediu sau mare de oţel.
108
 a. Ferme cu consum mic de oţel. Sunt realizate din scânduri sau dulapi având tălpile din
două sau trei elemente între care pătrund diago-nalele şi montanţii care sunt realizaţi din unul
sau două elemente (fig. 28).

Fig. 28. Fermă din lemn cu consum mic de oţel:

1 – montant; 2 – diagonală; 3 – talpă inferioară; 4 – bulon; 5 – cuie

Metalul este utilizat în îmbinări, sub formă de cuie sau buloane. Consumul de metal la
aceste tipuri de ferme variază între 1,5 % şi 12 % din greutatea fermei. Având în vedere că tijele
sunt elemente de îmbinare cu capacităţi portante reduse, aceste ferme se folosesc la deschideri
relativ mici (10 - 12 m).

b. Ferme cu consum mediu de oţel. Sunt realizate din lemn masiv ecarisat sau rotund,
cu îmbinări prin chertare. Montanţii tensionaţi sunt din oţel-beton (fig. 29). Consumul de metal
la aceste tipuri de ferme este de 12 - 20 % din greutatea fermei. Deschiderile utilizate sunt de 12
- 24 m.

Fig. 29. Fermă din lemn cu consum mediu de oţel:

1 – talpă superioară din lemn; 2 – diagonală din lemn; 3 – montant metalic; 4 – şaibă;
5 – scoabă; 6 – talpă inferioară din lemn; 7 – profil; 8 – eclisă din lemn; 9 – bulon

c. Ferme cu consum mare de oţel. Sunt ferme care au barele comprimate din lemn
(prezintă o comportare mai sigură la compresiune) şi cele tensionate din oţel (având în vedere
109
comportarea mai slabă a lemnului la întindere). Consumul de metal este de 20 - 40 % din
greutatea fermei, fermele acoperind deschideri până la 40 m. Îmbinările la aceste tipuri de ferme
se execută cu piese metalice de capacităţi portante mari (fig. 30), ceea ce conduce la utilizarea
unor tipuri de ferme cu distanţe mari între noduri.

Detaliul „B”
Fig. 30. Fermă din lemn cu consum mare de oţel:
1 – talpă superioară din lemn; 2, 3 – talpă inferioară din oţel; 4 – diagonală din lemn;
5 – montant din oţel; 6 – profil; 7 – subgrindă din lemn; 8 – carton bitumat;
9 – cutie de rezemare din platbande; 10 – buloane; 11 – dorn ; 12 – platbande

C. MĂSURI DE PROTECŢIE A CONSTRUCŢIILOR DIN LEMN

Având în vedere că lemnul este un material putrescibil şi inflamabil la realizarea

construcţiilor din lemn se iau o serie de măsuri de protecţie, atât a materialului lemnos, cât şi a
construcţiei în ansamblul ei, pentru a se evita apariţia unor fenomene de degradare.

1. PROTECŢIA CONSTRUCŢIILOR DIN LEMN ÎMPOTRIVA PUTREZIRII

Fenomenul putrezirii apare în cazul existenţei sporilor de ciuperci şi a unei umidităţi

ridicate.
Pentru împiedicarea apariţiei putrezirii, la realizarea construcţiilor din lemn se prevăd
măsuri chimice de antiseptizare pentru distrugerea sporilor de ciuperci şi măsuri constructive
pentru a feri lemnul de umezire.
Antiseptizarea se realizează prin impregnarea în profunzime sau vopsire superficială cu
substanţe antiseptice uleioase (carbolineum, creuzot) sau solubile (fluorură de sodiu, clorură de
zinc, sulfat de cupru etc.).
Măsurile constructive constau în proiectarea construcţiilor din lemn, astfel încât să se
evite umezirea lemnului sau să se permită uscarea acestuia în cazul unei eventuale umeziri:
- soclul construcţiilor din lemn se realizează din beton, zidărie de piatră sau de
cărămidă, având înălţimea minimă de 40 cm;
- se evită încastrarea stâlpilor de lemn în fundaţii de beton, aceştia se reazemă pe
fundaţii prin intermediul unei tălpi din lemn de esenţă tare, impregnat;
- grinzile planşeelor din lemn se reazemă pe zidărie prin intermediul unei cosoroabe,

110
 capetele grinzilor se impregnează sau se izolează cu carton bitumat şi se prevăd orificii
pentru aerisire;
- se evită îmbinările care permit acumularea sau stagnarea apei.

2. PROTECŢIA CONSTRUCŢIILOR DIN LEMN ÎMPOTRIVA FOCULUI

Protejarea lemnului în vederea evitării apariţiei şi propagării incendiilor se face prin

măsuri chimice şi constructive.
Protejarea chimică - ignifugarea se realizează prin spoire cu var sau prin impregnare cu
substanţe care la temperaturi ridicate degajă gaze inerte (fosfat de amoniu, silicat de sodiu etc.).
Măsurile chimice urmăresc:
- evitarea folosirii lemnului în încăperi cu temperaturi ridicate (peste 50°C) sau unde
este foc deschis;
- îndepărtarea lemnului de sursele de căldură;
- evitarea secţiunilor cu goluri care activează arderea etc.

111
 Capitolul VI
MATERIALE ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE
DIN ZIDĂRIE

A. MATERIALE FOLOSITE PENTRU LUCRĂRI DIN ZIDĂRIE

Zidăria este alcătuită din blocuri de piatră naturală sau artificială de diferite forme şi
mărimi, aşezate după anumite reguli, legate între ele prin mortar sau legături metalice.
Generalizând, betonul şi lutul turnat în cofraje se pot considera tot zidării. În cazuri rare se
execută şi zidării alcătuite din blocuri aşezate în rânduri suprapuse, fără material de legătură,
numite zidării uscate.
Elementele componente ale zidăriei sunt:
- blocurile (pietre) care pot fi din: piatră naturală, piatră artificială arsă (cărămidă) sau
piatră artificială nearsă (beton, lut);
- material de legătură, care poate fi: mortar de diverse tipuri, agrafe metalice, adezivi
sintetici etc.
Din zidărie se pot realiza: elemente de construcţie (pereţi, stâlpi, bolţi, arce, scări),
structuri de rezistenţă sau construcţii inginereşti (ziduri de sprijin, diguri, baraje) etc.
Construcţiile din zidărie prezintă o serie de avantaje, şi anume: rezistenţă bună la foc,
durabilitate mare, capacitate bună de izolare termică etc., cât şi unele dezavantaje, ca: greutate
proprie mare, rezistenţe mecanice mai reduse comparativ cu alte materiale (oţel, beton), consum
mare de manoperă etc.

1. CLASIFICAREA ZIDĂRIILOR

După materialele de bază folosite la executarea zidăriilor, acestea se clasifică în: zidării
de lut, din piatră naturală, din piatră artificială (cărămidă, beton etc.) şi zidării mixte (piatră cu
cărămidă, beton cu cărămidă, piatră cu beton etc.).
După rolul pe care îl au în construcţie, se deosebesc:
- zidăria portantă sau de rezistenţă având rolul de a susţine, pe lângă greutatea proprie
şi încărcările date de alte elemente de construcţie (grinzi, plăci etc.). Elementele din
zidăria portantă sunt: pereţii, stâlpii, arcele, bolţile, cupolele etc.;
- zidăria autoportantă, care susţine şi transmite numai greutatea sa proprie (pereţi,
coşuri de fum etc.);
- zidăria neportantă sau purtată, care este susţinută de alte elemente de construcţie
(planşee, cadre). Elementele de zidărie neportantă sunt pereţii despărţitori, pereţii
exteriori de umplutură între elementele de rezistenţă sau zidăriile de placare a
faţadelor.
După modul de execuţie, sunt:
- zidării cu rosturi, realizate din blocuri legate (cu mortar sau cu legături metalice) sau
nelegate;
- zidării fără rosturi, realizate prin turnare la faţa locului, din beton sau lut.
După poziţia în construcţie, se deosebesc:
- zidării în fundaţie;
- zidării în elevaţie (pereţi, stâlpi, bolţi, cornişe, aticuri etc.);
- zidării interioare;
112
 - zidării exterioare.
După natura solicitărilor, elementele de zidărie pot fi supuse la:
- solicitări mecanice, care apar sub acţiunea încărcărilor verticale şi orizontale;
- solicitări termice, cum sunt zidăriile izolatoare sau cele refractare;
- acţiuni chimice agresive, cum sunt zidăriile antiacide.

2. PIATRA PENTRU ZIDĂRIE

Piatra pentru zidărie se alege în funcţie de destinaţia şi gradul de durabilitate ale

construcţiei, condiţiile climatice, poziţia şi rolul elementului de zidărie în construcţie. Piatra
folosită în zidărie trebuie să îndeplinească anumite condiţii tehnice, şi anume:
- forma blocurilor să permită aşezarea lor în operă pentru a lucra în condiţiile cele mai
avantajoase;
- dimensiunile blocurilor fabricate să fie modulate pe baza sistemului modular
decimetric (10 cm) sau octometric (12,5 cm), acestea rezultând din condiţiile de
dimensionare termică şi din necesitatea de manipulare uşoară a blocului;
- rezistenţa la acţiunea îngheţ-dezgheţului să fie cât mai mare;
- să fie rezistente la foc;

- să reziste la acţiunea agenţilor chimici agresivi;

- să prezinte rezistenţă la compresiune corespunzătoare.

a. Piatra artificială arsă. Aceasta se fabrică din argilă cu adaosuri (nisip), arsă la
temperaturi ridicate. Se poate prezenta sub diverse forme: cărămizi pline, cărămizi cu goluri
orizontale, cărămizi cu goluri verticale etc.
Cărămida trebuie să îndeplinească următoarele condiţii tehnice:
- să nu prezinte fisuri şi să fie bine arsă;
- să aibă o structură omogenă, să nu fie poroasă şi să nu conţină granule de var mai mari
de 2 - 3 mm;
- să aibă forme regulate, să se cioplească uşor, iar secţionarea să se producă după
suprafeţe regulate;
- să aibă rezistenţa la compresiune conform mărcii prescrise.
În ţara noastră, cărămizile trebuie să corespundă condiţiilor de calitate, marcă şi clasă,
indicate de prescripţiile tehnice.
Calitatea se referă la regularitatea formei, respectarea limitelor dimensiunilor conform
standardelor, condiţii privind arderea cărămizilor, culoarea, deformarea muchiilor etc.
Cărămizile se împart în trei calităţi: A, calitatea I şi calitatea a II-a. Mărcile cărămizilor folosite
sunt: 50, 75, 100, 125, 150, 200 şi 250 şi reprezintă rezistenţa la compresiune în daN/cm2.
În funcţie de densitatea aparentă medie, cărămizile se împart în trei clase: clasa C1, cu
densitatea aparentă medie ρam = 1,0 - l,3 kg/dm3; clasa C2, cu ρam = 1,3 - 1,6 kg/dm3 și clasa C3,
cu ρam > 1,6 kg/dm3.
Tipurile de pietre artificiale arse pe bază de argilă (produse ceramice) folosite în
construcţii sunt arătate în continuare.
Cărămizi pline presate pe cale umedă (STAS 457-71). Acestea sunt cărămizi masive sau cu
găuri (pentru înlesnirea uscării şi arderii), dar care nu depăşesc ca secţiune totală 15 % din faţa
respectivă a cărămizii (fig. 1).

113
 Fig. 1. Cărămizi pline presate:
a. fără găuri; b. cu găuri de uscare

Cărămizile pline se fabrică cu dimensiuni de 240 x 115 x 63 mm sau 240 x 115 x 88 mm şi

se livrează în trei calităţi (A, I, II), trei clase (C1, C2, C3) şi şapte mărci: 50, 75, 100, 125, 150, 200
şi 250.
Cărămizi cu găuri verticale (GV) - STAS 5185-71. Acestea se obţin tot prin presare pe cale
umedă şi au găuri de formă cilindrică sau prismatică, perpendiculare pe faţa mare a cărămizilor.
Se fabrică de două tipuri:
- tip I, parţial modulate, notate GVP, au modulată numai grosimea şi eventual una din
celelalte dimensiuni (fig. 2);
- tip II, total modulate, notate GVM (fig. 3).

Fig. 2. Cărămizi cu găuri verticale, tip GVP

Fig. 3. Cărămizi cu găuri verticale, tip GVM

Cărămizile cu găuri verticale GV se livrează în trei calităţi (A, I, II) şi şase mărci: 50, 75,
100, 125, 150 şi 200.
După densitatea aparentă medie, cărămizile cu găuri verticale se împart în două clase: clasa
114
C1 (1,5 - 1,3 kg/dm3) şi clasa C2 (1,3 - 1,6 kg/dm3).
Cărămizi termoizolatoare din diatomit. Se fabrică pe cale umedă din diatomit amestecat cu
substanţe combustibile, ars până la temperatura de 300°C. Se folosesc pentru executarea
zidăriilor izolante termic. Au formă paralelipipedică, cu dimensiunile de 250 x 125 x (30 - 120)
mm, grosimea variază din 5 în 5 mm. Au densitate aparentă mică (600 kg/m3), iar rezistenţa la
compresiune variază între 5 şi 10 daN/cm2.
Cărămizi găurite cu lambă şi uluc (LU) - STAS 2945-73. Se folosesc pentru execuţia
pereţilor despărţitori neportanţi. Au formele şi dimensiunile arătate în figura 4 şi se împart în
trei tipuri: LU45, LU60 şi LU90.

Fig. 4. Cărămizi găurite cu lambă şi uluc

Cărămizile cu lambă şi uluc se livrează în două calităţi (I şi II) şi, în funcţie de densitatea
medie aparentă, în trei clase: C0 (< 1,0 kg/dm3), C1 (1 - 1,3 kg/dm3) şi C3 (1,3 - 1,5 kg/dm3).
Blocuri ceramice cu goluri. Blocurile ceramice cu goluri (fig. 5) au dimensiuni mai mari
decât cărămizile obişnuite.

Fig. 5. Blocuri ceramice cu goluri

Înălţimea lor este un multiplu al cărămizilor obişnuite, la care se adaugă grosimea

115
rosturilor, pentru a permite folosirea concomitentă a acestora într-o zidărie. Se folosesc pentru
pereţi exteriori, pereţi de umplutură, pereţi despărţitori.
Cărămizi pentru placaje. Se folosesc în general pentru acoperirea pereţilor exteriori,
înlocuind tencuielile şi se fabrică în diferite culori. Condiţiile de calitate trebuie să corespundă
cărămizilor pline presate de categoria A.
Dimensiunile curente ale feţei văzute (fig. 6) sunt: 115 x 60 mm; 115 x 88 mm; 180 x 88
mm etc.

Fig. 6. Cărămizi pentru placaje

Cărămizi cu goluri orizontale. Se folosesc la execuţia pereţilor neportanţi exteriori şi

interiori şi se fabrică în trei calităţi (A, I, II). Tipurile şi dimensiunile acestor cărămizi sunt
arătate în figura 7.

Fig. 7. Cărămizi cu goluri orizontale

Plăci ceramice pentru pardoseli şi pereţi. Se fabrică din argilă de calitate superioară şi au o
faţă netedă, iar cealaltă cu nervuri, pentru a se putea fixa în mortar (fig. 8). Sunt folosite pentru
pardoseli la birouri, coridoare, vestiare etc., precum şi pentru placarea pereţilor interiori şi
exteriori.

116
 Fig. 8. Placă ceramică pentru pardoseli şi pereţi

Produse ceramice refractare. Ele pot fi:

- cărămizi refractare silico-aluminoase, fabricate din argile refractare plastice, la care se
adaugă ca degresant şamota. În această cate-gorie intră cărămizile refractare de
şamotă, folosite la căptuşirea cuptoarelor cazanelor cu abur, a unor cuptoare din
industria metalurgică, ceramică, a varului şi cimentului, a sticlei etc.;
- cărămizi refractare silicioase numite silice, care nu suferă contracţie la ardere, au
rezistenţă bună la compresiune şi se folosesc la bolţile cuptoarelor Martin şi a
cuptoarelor de topit sticla;
- cărămizi refractare bazice, folosite la căptuşirea interioară a cuptoarelor industriale, în
care intră materiale cu reacţie bazică, cum sunt cele în care se arde clincherul pentru
cimentul Portland.

b. Piatra artificială nearsă. Aceasta se realizează sub formă de produse silico-calcare,

din beton cu agregate uşoare poroase sau din beton celular.
Produse silico-calcare. Se folosesc rar la executarea zidăriilor şi se livrează sub formă de:
cărămizi silico-calcare pline, blocuri sau cărămizi silico-calcare cu goluri şi produse silico-calcare
uşoare.
Blocuri mici din beton cu agregate uşoare (STAS 6029-74). Se realizează cu liant hidraulic
şi agregate ca: zgură expandată sau granulată, granulit, diatomit de Pătârlagele, scorie bazaltică
de Racoş, deşeuri ceramice etc. Ele pot fi pline sau cu goluri.
Blocurile mici se pot folosi la executarea pereţilor interiori şi exteriori, portanţi şi
neportanţi. Nu se admite folosirea lor la executarea zidurilor subterane, canalelor şi coşurilor de
fum, la zidării în mediu agresiv sau cu umiditate ridicată.
Blocurile mici au forma paralelipipedică cu muchii drepte şi feţe plane şi se fabrică în
dimensiunile: 440 x 290 x 138 mm; 365 x 240 x 138 mm; 290 x 240 x 188 mm; 365 x 240 x 188
mm; 440 x 288 x 65 mm; 440 x 140 x 138 mm. Uneori pot fi prevăzute cu crestături care să
permită despicarea lor în elemente necesare ţeserii.
Aceste blocuri se produc într-o singură calitate şi de următoarele mărci: 35, 50, 75, 100.
După densitatea aparentă medie, blocurile se împart în trei clase: C1 (1,0 - 1,3 kg/dm3), C2 (1,3 - 1,5
kg/dm3) şi C3 (1,5 - 1,8 kg/dm3).
Blocuri mici din beton celular autoclavizat. Betonul celular autoclavizat se prepară cu
cenuşă de termocentrală şi var (tip Ytong) sau cu nisip şi ciment (tip Siporex).
Blocurile mici şi plăcile de beton celular autoclavizat se folosesc la executarea pereţilor
interiori şi exteriori, portanţi şi neportanţi. Nu se pot utiliza la executarea zidurilor subterane,
zidării aparente exterioare, la încăperi cu umiditate ridicată, la canale şi coşuri de fum, în medii
agresive.
La noi în ţară se folosesc tipurile de blocuri mici şi plăci, având mărcile: 50, cu densitate
medie aparentă 700 kg/m3 şi 35, cu densitate medie aparentă 600 kg/m3.
117
 c. Piatra naturală. Piatra naturală, folosită ca material de construcţie, se găseşte sub
formă de roci magmatice, sedimentare sau metamorfice.
Rocile magmatice se formează prin răcirea şi solidificarea materialului aflat în stare topită
în interiorul pământului (magmă) sau care erupe la suprafaţă (lavă). Dintre acestea, în
construcţii se folosesc granitul, bazaltul, andezitul, porfirul, piatra ponce, scoria bazaltică etc.
În general, rocile magmatice se caracterizează prin compactitate mare şi rezistenţe
mecanice superioare, rezistenţa la compresiune variind între 1.100 şi 3.500 daN/cm2. Ele se
utilizează curent ca piatră de pavaj sau ornamentaţie, ca piatră concasată la executarea
betoanelor de rezistenţă sau a terasamentelor de cale ferată, sau ca agregat uşor pentru betoane
termoizolatoare (piatra ponce).
Rocile sedimentare provin din depuneri sau sedimentări ale diferitelor roci de suprafaţă,
purtate de vânt şi apă. În construcţii se folosesc: pietrişul, bolovanii, calcarul, gresia, nisipul,
ghipsul, argila etc.
Rocile sedimentare îşi găsesc o largă întrebuinţare în construcţii şi în industria
materialelor de construcţii, fie ca pietre de construcţii, fie ca agregate pentru mortare şi betoane,
fie la fabricarea produselor ceramice.
Rocile metamorfice provin din roci magmatice şi sedimentare, modificate în urma unor
acţiuni chimice care au loc în scoarţa pământului. Dintre acestea, în construcţii se folosesc:
gnaisul, ardezia, marmura, cuarţitul etc. Ele se pot utiliza la diverse lucrări inginereşti, la lucrări
decorative etc.
Materialele de construcţie din piatră naturală se obţin prin exploatarea zăcămintelor de
roci aflate în depozite naturale numite cariere sau balastiere (depozite de amestecuri de pietriş
şi nisip).
În carierele formate din masive, piatra se poate extrage pe cale manuală, mecanică sau cu
ajutorul exploziilor.
Balastierele se exploatează cu ajutorul excavatoarelor, iar când aceste depozite se găsesc
sub nivelul apei, în albia râurilor, exploatarea se poate face hidro-mecanizat.
Piatra naturală este atacată de: agenţi fizici, chimici și biologici.
Dintre agenţii fizici, cei mai importanţi sunt: căldura, frigul şi vântul.

Căldura şi frigul provoacă dilataţii, respectiv contracţii neuniforme în corpul pietrei (mai
pronunţate la suprafaţă), dând naştere la fisuri şi crăpături. Prin aceste crăpături pătrunde apoi
apa, care prin îngheţ îşi măreşte volumul, producând distrugerea pietrei.
Dintre agenţii chimici care modifică compoziţia pietrei, cei mai importanţi sunt bioxidul
de carbon şi de sulf, proveniţi din gazele de ardere ale zonelor industriale, în prezenţa vaporilor
de apă din atmosferă, aceştia se transformă în acizi şi atacă piatra. Apa care pătrunde în piatră
depune, de asemenea, prin evaporare, diverse săruri care schimbă compoziţia pietrei şi produc
distrugerea ei.
Agenţii biologici atacă piatra prin depunerile ce se produc pe aceasta, plante foarte mici,
ale căror rădăcini secretă anumite substanţe acide care în timp atacă piatra.

3. MORTARE PENTRU ZIDĂRIE

Mortarele sunt amestecuri bine omogenizate de liant, nisip şi apă, în care se pot introduce
adaosuri active, substanţe cu caracter de plastifiant, substanţe care accelerează sau întârzie priza,
coloranţi etc. Mortarele se folosesc pentru legarea între ele a pietrelor de construcţie în vederea
executării zidăriilor (mortare de zidărie) sau pentru protejarea şi finisarea elementelor de
construcţie (mortare de tencuieli). Amestecul astfel preparat formează o masă uşor lucrabilă, care se
118
întăreşte după un anumit timp şi capătă rezistenţă.
După natura liantului de bază şi a adaosurilor, mortarele pot fi:
- mortar pe bază de var: var simplu, var-ciment, var-ipsos şi tras-var;
- mortar pe bază de ciment: ciment simplu, ciment-var, ciment-argilă;
- mortar pe bază de ipsos: ipsos simplu, ipsos-var.
Mortarele preparate cu un singur liant se numesc mortare simple, iar cele preparate cu doi
lianţi, mortare compuse sau mixte. Marca mortarelor reprezintă rezistenţa minimă la
compresiune determinată pe cuburi de probă cu latura de 7,07 cm, confecţionate, păstrate în
condiţii STAS şi încercate la 28 de zile de la turnare, pentru mortarele de ciment şi la 90 de zile,
pentru mortarele de var.

a. Materiale utilizate pentru prepararea mortarelor. Materialele care intră în

componenţa mortarelor trebuie să prezinte anumite calităţi, astfel încât rezistenţele mortarelor
să fie corespunzătoare scopului în care sunt folosite.

Lianţii sunt substanţe minerale, în formă de pulberi sau bulgări, care în amestec cu apa
formează o pastă care acoperă granulele de nisip şi le leagă între ele, iar prin întărire, prin
pierderea apei, transformă amestecul într-o masă pietroasă. Lianţii curent folosiţi pentru
mortare sunt: ipsosul de construcţii, varul gras, cimenturile şi trasul, în cazuri mai rare se
foloseşte şi argila.
Pentru a putea funcţiona ca materiale de legătură, lianţii trebuie să îndeplinească unele
condiţii:
- împreună cu apa să formeze un amestec plastic care să se muleze uşor pe toate
neregularităţile pietrei de construcţie;
- să adere bine de materialele care urmează să fie legate;
- să se întărească într-un anumit interval de timp, pentru a asigura stabilitatea pietrei în
construcţie;
- după întărire să nu prezinte variaţii mari de volum, care ar provoca fisuri şi crăpături
în elementele de construcţie.
Agregatele pentru prepararea mortarelor sunt nisipurile cu dimen-siunile granulelor
cuprinse între 0 mm şi 3 mm. Se întrebuinţează atât nisipul de râu, cât şi nisipul de carieră obţinut
prin concasarea rocilor. Se recomandă nisipul de râu care, datorită formei granulelor, dă mortare
mai uşor lucrabile. Este interzisă folosirea nisipurilor care conţin impurităţi, ca: resturi animale
sau vegetale (bucăţi de lemn, frunze), păcură, argilă, uleiuri etc.
Apa pentru prepararea mortarelor foloseşte atât pentru amestec cu liantul, cât şi pentru
procesele chimice care însoţesc întărirea mortarelor. La prepararea mortarelor se pot folosi ape
potabile (provenite din conducte de alimentare, puţuri sau izvoare) sau ape nepotabile. Apa
trebuie să fie curată, limpede şi fără miros, să nu fie acidă sau alcalină.
Adaosurile sunt materiale care se introduc în mortar pentru a modifica unele
particularităţi ale acestora. În acest scop se folosesc:
- plastifianţi (var pastă, argilă), care au rolul de a mări lucrabilitatea mortarelor fără
mărirea cantităţii de apă;
- acceleratori de întărire (clorură de calciu), care au rolul de a reduce timpul de întărire
a mortarului;
- întârzietori de priză (amestec de clei de oase şi var) folosiţi pentru mortarele de ipsos;
- coloranţi, care se introduc în mortare pentru a obţine diferite efecte estetice.

b. Proprietăţile mortarelor. Mortarul de zidărie are un rol complex, şi anume:

- leagă între ele pietrele din zidărie, realizând un nou material monolit;
- transmite şi repartizează cât mai uniform eforturile în zidărie de la o piatră la alta;

119
 - micşorează permeabilitatea zidăriei la agenţii atmosferici (ploaie, vânt etc.) prin
umplerea rosturilor dintre pietre.

Pentru a putea fi folosite în bune condiţii, mortarele trebuie să corespundă anumitor

condiţii de: consistenţă, plasticitate, tendinţă de segregare, timp de întărire, contracţie, adeziune,
rezistenţă la compresiune şi la îngheţ-dezgheţ.
Majoritatea proprietăţilor se referă la betonul proaspăt, în afară de rezistenţele la
compresiune şi îngheţ-dezgheţ, care constituie caracteristici ale mortarului întărit.
Consistenţa depinde de conţinutul în părţi fine ale agregatului (nisipului), de felul şi
cantitatea lianţilor, de cantitatea de apă folosită la amestecare. După consistenţă, mortarele pot
fi: fluide, plastice şi vârtoase. Consistenţa se determină cu ajutorul conului etalon.
Plasticitatea sau lucrabilitatea depinde de consistenţa mortarelor, însă ea nu trebuie
obţinută prin adăugare de apă, ceea ce scade calitatea mortarelor, ci prin introducerea în mortar
a unor cantităţi mai mari de părţi fine şi prin folosirea plastifianţilor.
Tendinţa de segregare este definită ca fiind raportul dintre diferenţa de consistenţă între
stratul superior şi stratul inferior al unui mortar proaspăt. Tendinţa de segregare poate fi
înlăturată printr-o bună amestecare a mortarului, transport îngrijit şi cu utilaje adecvate,
punerea în operă corectă, creşterea cantităţii de liant, alegerea corectă a granulozităţii nisipului,
a cantităţii de apă etc.
Timpul de întărire reprezintă durata după care mortarul capătă o anumită rezistenţă şi
depinde de felul liantului, de temperatura aerului şi de consistenţa mortarului. Timpul de
întărire poate fi modificat cu ajutorul unor adaosuri.
Contracţia, manifestată prin micşorarea volumului, se observă prin apariţia de fisuri sau
crăpături în masa mortarului. La mortarele cu dozaj mare de ciment şi de consistenţă fluidă, se
produc contracţii mari. Tendinţa de contracţie se reduce prin folosirea unei granulozităţi
adecvate a nisipului şi prin adaos de var în cantităţi reduse (mortar de ciment la care se adaugă
lapte de var).
Adeziunea este proprietatea mortarelor de a adera la suprafaţa pietrelor de construcţie, în
care, unele pietre de construcţie trebuie bine udate înainte de a fi puse în lucru.
Rezistenţa la compresiune sau marca mortarelor se determină, aşa cum s-a arătat, pe
cuburi de probă.
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ este proprietatea mortarelor de a nu se degrada (distruge)
când sunt supuse la acţiuni repetate de îngheţ-dezgheţ. Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ se verifică în
laboratoare numai pentru mortarele folosite la tencuieli exterioare.

c. Compoziţia mortarelor. În compoziţia unui mortar, materialele se introduc într-o

anumită proporţie dinainte stabilită şi se exprimă în volume, în greutate sau în procente.
Raportul dintre volumul liantului şi volumul nisipului, considerând liantul drept unitate,
reprezintă dozajul unui mortar.

d. Prepararea mortarelor. Prepararea mortarelor se poate executa manual sau mecanic.

Prepararea manuală a mortarelor se efectuează numai când sunt necesare cantităţi mici,
în care scop se foloseşte varniţa de mortar, confecţionată din scânduri de lemn. Apa se aduce în
vârniţă prin conducte, iar lianţii şi agregatele cu ajutorul roabelor.
Mortarul de var se prepară manual astfel: se aşează în varniţă cantitatea de pastă de var
conform dozajului prescris, se toarnă apoi cantitatea de apă stabilită şi se amestecă cu pasta
până se obţine un lapte de var omogen şi consistent. Se adaugă în continuare cantitatea de nisip
stabilită şi se amestecă până când mortarul devine omogen.
Amestecarea se face cu ajutorul unor sape speciale (sape de var), iar consistenţa
mortarului se verifică cu conul etalon. Cantităţile de nisip şi var pastă se măsoară în volume,
folosind cutii sau roabe. Mortarele de var se pot pune în lucru până la maximum 10 ore de la

120
preparare.
Mortarul de ciment se prepară amestecând nisipul şi cimentul în proporţiile stabilite de
dozaj, după care se adaugă treptat apă până ce se obţine un amestec omogen şi uniform, având
consistenţa necesară punerii în operă. De obicei, nisipul se dozează în volume, iar cimentul în
greutate. Mortarul de ciment trebuie pus în lucru în maximum o oră de la preparare.
Mortarul de var cu adaos de ciment se prepară astfel: mai întâi se prepară mortarul de
var gras, la care se adaugă cantitatea de ciment prescrisă. Se poate amesteca întâi nisipul cu
cimentul, adăugând apoi lapte de var.
Pasta de ipsos se prepară din ipsos şi apă, fără nisip. Pasta se realizează astfel: se toarnă
mai întâi apa, apoi se adaugă treptat ipsos şi se amestecă bine până la obţinerea consistenţei
dorite.
Nu se admite turnarea apei peste ipsos sau diluarea pastei cu apă după terminarea
amestecării, deoarece ipsosul nu mai face priză. De asemenea, nu se mai toarnă ipsos în pastă, în
vederea îngroşării pastei, deoarece se formează cocoloaşe. Pasta de ipsos trebuie pusă în lucru în
maximum 10 - 15 minute de la preparare, ea se întăreşte foarte repede, din care cauză se
prepară în cantităţi mici şi se adaugă întârzietori de priză.
Prepararea mecanică a mortarelor se efectuează atât pe şantier, cât şi în instalaţii
centralizate. Se folosesc malaxoare de mortar care funcţionează pe principiul amestecării forţate.
Ordinea de introducere a materialelor în malaxoare este următoarea: apă, nisip, liant şi eventual
plastifiant, cu amestecare continuă.
Mortarele se pot prepara şi în betoniere. Ordinea de introducere a materialelor este
următoarea: apa, pasta de var, nisipul şi adaosul de liant. Nisipul şi cimentul se introduc numai
după ce în betonieră s-a obţinut un amestec omogen de lapte de var. Durata de amestecare
trebuie să fie în general de minimum 3 minute de la introducerea tuturor materialelor. La
şantierele importante, prepararea mortarelor se face centralizat în staţii de mortare.

B. PRINCIPII GENERALE DE ALCĂTUIRE A ZIDĂRIILOR

Comportarea zidăriei realizate din pietre cu forme regulate ca un tot monolit sub acţiunea
încărcărilor exterioare, se datorează atât legării pietrelor de zidărie între ele prin ţeserea
rosturilor, cât şi mortarului, ca material de legătură.
Blocurile sau pietrele care alcătuiesc zidăria sunt legate între ele cu mortar aşezat în
rosturi orizontale şi verticale. Rosturile orizontale se numesc şi asize.

Fig. 9. Elementele zidăriei:

1 – bloc (piatră); 2 – rând orizontal; 3 – rost orizontal; 4 – rost vertical transversal;
5 – rost vertical longitudinal; 6 – faţa văzută a zidăriei (parament);
7 – apareiaj (aşezarea blocurilor); 9 – rând de margine exterioară;
10 – lungime bloc; 11 – înălţime bloc (rând); 12 – coadă

Rosturile verticale trebuie să fie alternante, adică unui rost vertical dintr-un rând să-i
corespundă câte un plin din rândurile alăturate (superior şi inferior). În funcţie de grosimea
zidăriei, numărul rândurilor de pietre, rosturile verticale pot fi: longitudinale şi transversale.

121
Reţeaua de rosturi astfel dispuse formează ceea ce se numeşte legătură sau ţeserea zidăriei (fig.
9).
Suprafaţa exterioară a zidăriei se numeşte parament, iar faţa văzută se numeşte apareiaj.
Dimensiunea pe orizontală a unui bloc, în faţa văzută, formează lungimea blocului, cea verticală,
înălţimea blocului şi corespunde cu înălţimea rândului, iar dimensiunea blocului orizontal în
sensul grosimii zidăriei (transversal zidăriei) se numeşte coadă.
La executarea unei zidării trebuie respectate unele reguli de aşezare a blocurilor,
şi anume:
- blocurile trebuie să aibă feţele perpendiculare pe direcţia forţei şi o suprafaţă de
reazem cât mai mare;
- la zidăria cu legătură la fiecare rând, rosturile verticale, longitudinale și transversale
din fiecare rând trebuie să corespundă unui plin în rândurile verticale alăturate, adică
rosturile să fie ţesute;
- forma blocurilor trebuie astfel aleasă încât să nu conducă la eforturi suplimentare în
zidărie;
- rosturile verticale transversale zidăriei să fie bine umplute cu mortar, pentru a nu lăsa
goluri, care scad capacitatea de izolare termică a zidăriei;
- rosturile verticale longitudinale se pot lăsa, în unele cazuri, neumplute cu mortar dacă
nu este periclitată rezistenţa, deoarece straturile de aer create au ca efect o creştere a
capacităţii de izolare termică a zidului;
- grosimea rosturilor orizontale este de 12 mm, iar a celor verticale de 10 mm;
- trebuie acordată o atenţie deosebită realizării unei bune legături a zidăriei la colţuri,
intersecţii, ramificaţii, puncte deosebit de importante pentru asigurarea rigidităţii
zidurilor.
Legătura dintre zidurile care se întretaie, se face alternativ, şi anume:
- primul rând se execută continuu (respectând regulile de ţesere) la unul din ziduri şi se
întrerupe la cel de-al doilea în locul întâlnirii;
- al doilea rând se execută continuu la zidul al doilea şi se întrerupe la primul zid la locul
intersecţiei etc. (fig. 10).

Fig. 10. Legătura între ziduri care se întretaie:

a. colţ; b. ramificaţie; c. Intersecţie: R1, R2 – rândul 1 şi 2

122
 REGULI GENERALE DE EXECUŢIE A ZIDĂRIILOR

Materialele componente se comportǎ bine la compresiune şi mult mai puţin bine la

celelate solicitări: întinderi şi forfecare. În concepere şi realizarea zidăriilor trebuie să se
respecte anumite reguli de alcătuire, în special pentru asigurarea caracterului de monolitism al
pereţilor şi ansamblului structurii din zidărie:
- alegerea tipului de corp de zidărie, în funcţie de:
 condiţiile de rezistenţă şi stabilitate;
 gradul de protecţie antiseismică şi termică;
 reducerea manoperei pe şantier;
 reducerea greutăţii construcţiei;
 realizarea unei rezemări pe toată suprafaţa corpurilor de zidărie (fig. 11).

Fig. 11. Perete rezemat pe suprafața corpurilor de zidărie

a. rezemare punctuală interzisă; b. rosturi constante; c. efectul de pană

- direcţia de solicitare trebuie să fie normală la rostul orizontal;

- rosturile verticale, deşi nu sunt de rezistenţă pentru încărcări gravitaţionale, trebuie să
fie verticale (pentru evitarea efectului de pană (fig. 11);
- rosturile orizontale de 12 mm şi cele verticale de 10 mm, se umplu cu mortar pe toată
lăţimea zidăriei cu mai puţin de 10 - 15 mm de fiecare faţă a zidului pentru a putea
realiza o bună aderenţă pentru tencuială;
- realizarea ţeserii zidăriei, pentru evitarea rosturilor verticale continue (fig. 12).

Fig. 12. Zidărie realizată prin regula de „țesere”

a. element cu rosturi verticale nelegate; b. repartizarea forţelor

Conceperea structurilor de zidărie ca sisteme spaţiale alcătuite din pereţi de rezistenţă

dispuşi după două direcţii ortogonale, la distanţe maxime rezultate din condiţii de protecţie
antiseismică.
123
 Zidurile portante se execută din cărămizi sau blocuri de aceeaşi înălţime, atunci când
acest lucru nu este posibil, legătura dintre ziduri la intersecţii se realizează fie prin ţesere la 2
rânduri, fie prin intercalarea unui stâlpişor din beton.
Alegerea grosimii minime a zidăriei şi variaţia grosimii pe înălţimea construcţiei sunt
stabilite în funcţie de condiţiile de rezistenţă şi stabilitate.

Fig. 13. Ţeserea zidăriei

Legarea corespunzătoare a zidurilor, pentru formarea sistemului spaţial, în punctele de

întâlnire prin asigurarea continuităţii alternative peste intersecţie, a zidurilor pe cele două
direcţii.

Fig. 14. Asigurarea sistemului spaţial al zidăriei

Neutilizarea cărămizilor, blocurilor cu goluri verticale sau orizontale şi a blocurilor din

BCA la executarea fundaţiilor şi zidăriei soclului sub nivelul hidroizolaţiei.
Golurile mari (uşi, ferestre) din pereţii portanţi se amplasează şi se dimensionează astfel
încât plinurile de zidărie dintre ele să satisfacă condiţiile necesare de rezistenţă şi stabilitate sub
acţiunea încărcărilor orizontale şi verticale; numărul golurilor din pereţii subsolului trebuie
redus la minimum necesar, iar golurile din pereţii interiori trebuie sǎ fie dezaxate, faţă de şirul de
goluri din pereţii suprastructurii, la o distanță de minimum 1 m.
Întreruperea execuţiei zidăriei trebuie să fie făcută în trepte.
Înainte de punerea în operă, cărămizile trebuie să fie bine udate.

124
 Reguli generale de execuţie a zidăriilor
Având în vedere rezistenţele scăzute ale zidăriilor la eforturi de întindere, forfecare şi
încovoiere, la execuţia zidăriilor se evită apariţia acestor solicitări, respectiv zidăriile se
utilizează în elemente supuse preponderent la compresiune.
Regula 1: Pietrele de zidărie trebuie să aibă suprafeţele de aşezare plane şi paralele, pentru
a realiza o suprafaţă plană de aşezare ca să nu apară eforturi de încovoiere în piatră.

Feţele laterale ale pietrelor de zidărie trebuie să fie plane şi perpendiculare pe suprafeţele
de aşezare, pentru a evita fenomenul de împănare în zidărie a pietrelor. Fenomenul ar avea ca şi
consecinţă dislocarea unor rânduri întregi de zidărie.

Concluzie: forma optimă a pietrelor de zidărie este aceea de paralelipiped dreptunghic.

Regula 2: Încărcările care acţionează asupra zidăriilor trebuie să fie cât mai
perpendiculare pe suprafaţa de aşezare, în caz contrar componenta din planul orizontal al forţelor
putând conduce la dislocarea unor rânduri de zidărie.

Concluzie: Pentru ca relaţia să fie respectată unghiul (α) trebuie să fie α < 15 - 17° la
zidăriile normale.

Regula 3: Elementele de zidărie, chiar dacă sunt realizate din 2 sau mai multe materiale,
trebuie să lucreze ca un masiv continuu, şi nu din elemente disparate, independente. Pentru a
realiza caracterul de masiv continuu se realizează aşa-numita ţesere a zidăriilor, care presupune
alternarea-decalarea rosturilor verticale de la un rând la altul.
125
 Concluzie: Prin realizarea ţeserii zidăriei se obţine un masiv continuu, în care încărcările se
distribuie sub un unghi acceptat de 60°.

a. Zidăria din cărămizi şi blocuri ceramice:

Avantajele zidăriei de cărămidă:
- asigură condiţii bune de rezistenţă şi stabilitate;
- asigură condiţii bune pentru realizarea confortului termic şi acustic;
- prezintă pericol redus de condens le pereţii exteriori;
- asigură execuţia cu mijloace simple şi cu un consum redus de energie.

Clasificare:
 zidării simple – alcătuite dintr-un singur tip de cărămidă sau bloc de zidărie;
 zidării cu goluri – având greutate redusă, alcătuite din piatră de zidărie şi goluri, în
interiorul peretelui, pentru izolare;
 zidării mixte – alcătuite din două şi rareori mai multe tipuri de pietre de zidărie sau
dintr-un strat de zidărie sau dintr-un strat de zidărie şi un strat de beton turnat
monolit;
 zidării complexe – alcătuite din cărămizi sau blocuri în asociere cu elementele din
beton armat monolit ( stâlpişori, centuri, centuri – buiandrug).

 Zidăria simplă:
Este alcătuită din cărămizi sau blocuri aşezate pe lat rezultând grosimi de:
- 24 cm pentru cărămizi pline;
- 29 cm pentru cărămizi cu goluri;
- 37,5 cm pentru pereţi exteriori din cărămizi pline.

Tabelul 7.1
Grosimea pereților Tipul pereților
Simbolică Modulară Efectivă
(C) (cm) (mm)
¼C 7,5 63 Neportanți
½C 12,5 115 (despărțitori)
1C 25 (30) 240 (290) Portanți
1½c 37,5 365 (de rezistență)
2C 50 490

126
 Ţeserea zidăriei se face astfel încât rosturile verticale (transversale şi longitudinale) să fie
decalate de la un rând la altul, atât în câmp cât şi la colţuri, ramificaţii şi intersecţii (fig. 15 a, b, c)

a. b.

c.

Fig. 15. Țeserea zidăriei simple la:

a. colţuri (1 ½ C); b. intersecţii pereţi 1 C cu ½ C; c. intersecţii pereţi 1 C

Grosimea zidăriei poate varia pe înălţime, sporul de grosime fiind dat la nivelul
planşeelor, cât mai simetric, pentru ca să nu se creeze o excentricitate mare a forţelor. Totuşi la
pereţii exteriori (de faţadă) îngroşarea se face nesimetric (spre interior).
Stâlpii portanţi de zidărie se realizează cu o secţiune transversală cu latura minimă de 1
½ C.

 Zidărie cu goluri:
Este realizată din cărămizi pline aşezate în aşa fel încât, în interiorul peretelui să rămână
goluri pentru izolare, acestea putând fi umplute cu materiale izolatoare. Sunt utilizaţi atât ca
pereţi de închidere, cât şi ca pereţi de compartimentare.
Pentru a asigura o bună stabilitate a acestora, golurile din planul pereţilor vor fi
fracţionate pe verticală prin aşa-zise „diafragme” orizontale, care va lega peretele pe grosimea
acestuia. Totodată se va avea grijă la aşezarea cărămizilor în aşa fel încât prin ţeserea acestora să
rezulte nişte „stâlpișori”, aşezaţi la distanţa maximă de 2 m (fig. 16).

127
 Fig. 16. Zidărie cu goluri

 Zidărie mixtă:
Soluţia cea mai des folosită este cea de la pereţii exteriori ai subsolului formaţi din:
- beton şi cărămidă spre interior;
- piatră naturală spre exterior şi cărămidă spre interior;
- piatră naturală, beton simplu sau armat şi cărămidă spre interior;
- blocuri din B.C.A. şi cărămidă.
Conlucrarea între beton şi zidărie se realizează prevăzându-se local, la fiecare al patrulea
rând şi la distanţe de 1 m în lungul zidului, alternând pe înălţime, cărămizi de legătură care
pătrund în stratul de beton.
La cel mult un metru pe înălţimea zidului se execută un rând continuu de legătură din
cărămizi aşezate transversal (fig. 17).

Fig. 17. Exemple de zidării mixte:

a. cărămidă şi beton; b. cărămidă şi piatră naturală;
c. cărămidă, beton simplu şi piatră naturală; d. cărămidă şi B.C.A.:
1 – cărămidă, 2 – beton, 3 – piatră naturală, 4 – B.C.A.

 Zidăria armată:
Este realizată ca zidăria obişnuită, la care pentru mărirea capacităţii portante şi pentru
îmbunătăţirea comportării la întindere, încovoiere, forfecare, precum şi la şocuri şi vibraţii se va
dispune armătură: transversal și longitudinal.

128
 Fig. 18. Zidărie armată transversal cu plase şi carcase

Armarea transversalǎ:
- armătura este înglobată în rosturile orizontale;
- se realizeazǎ cu: - bare individuale (fig. 18),
- carcase sau plase (fig. 19).

Fig. 19. Zidărie armată transversal cu bare independente

Armarea longitudinalǎ:
- armătura va fi aşezată în exteriorul zidăriei sau înglobată în rosturile verticale (fig. 20).
- se poate face cu plase, carcase sau bare individuale.

Fig. 20. Zidărie armată longitudinal

129
 Armătura din bare individuale poate fi plasată în:
- exterior – protejată cu un strat de tencuială;
- interior – sub barele plasate în rosturile zidăriei;
- interior – în golurile blocurilor umplute apoi cu mortar;
- în interior într-un miez de mortar fluid turnat între doi pereţi de zidărie;
- în exterior sau interior cu eforturi iniţiale, folosită la precomprimarea pereţilor cu
ajutorul toroanelor sau la executarea recipienţilor de lichide.

 Zidărie complexă:
Este alcătuită din cărămidă sau blocuri zidărie şi realizată ca o zidărie simplă sau armată,
la care s-au înglobat sâmburi din beton armat, de cel puţin 25 x 25 cm, aşa încât dimensiunea
acestora să fie modulată de dimensiunile cărămizilor. Acest tip de zidărie este deci întăritǎ cu
stâlpişori din beton armat, legaţi cu centuri, cel puţin la nivelul planşeelor (fig. 21).

Fig. 21. Secţiune orizontală prin sâmburii de beton armat

ai unei zidării complexe

Amplasarea, dimensiunile şi armarea stâlpişorilor se stabilesc ţinând cont de:

- rolul atribuit stâlpişorilor, care este de:
 sporire a capacităţii portante la încărcări gravitaţionale;
 preluarea solicitărilor acţiunii seismice;
- gradul de protecţie antiseismică;
- mărimea eforturilor;
- armătura folosită.
Stâlpişorii pentru protecţie antiseismicǎ, se amplaseazǎ la:
- colţuri;
- ramificaţii;
- intersecţii;
- capetele pereţilor puternic solicitaţi;
- în jurul golurilor de uşi şi ferestre;
- în pliurile, de lăţime redusă, dintre goluri şi puternic solicitate;
130
 - în lungul plinurilor, la distanţe de 3 - 4 m.
Suprafaţa panourilor de zidărie delimitate de sâmburi (pe verticală) şi centuri (pe
orizontală) va fi:
- maximum 24 mp pentru gard de protecţie antiseismică 6;
- maximum 18 mp pentru gard de protecţie antiseismică 7;
- maximum 12 mp pentru gard de protecţie antiseismică 8 și 9.

Fig. 22. Panou de zidărie bordat de centuri şi sâmburi din beton armat:
1 – perete de compartimentare; 2 – planşeu; 3 – panou de zidărie;
4 – centuri din beton armat

La pereţii exteriori, stâlpişorii sunt plasaţi spre interior, în scopul evitării punţilor
termice.
Armarea longitudinală a stâlpişorilor va fi: 4Φ10 pentru PC 52; 4Φ12 pentru OB 37.
Procentul maxim de armare 1,2 % pentru secţiunea de beton a stâlpişorilor.

Armarea transversală: Φ6/20 OB 37, așezați la distanțe de la 10 cm între ei, pe o

porţiune de minimum 50 cm sub centură şi pe zona de înnădire a barelor longitudinale, pentru
care lungimea minimă de suprapunere este 40 diametre. Ancorarea barelor în centura ultimului
nivel se face pe 20 diametre.
Conlucrarea stâlpişorilor cu zidăria adiacentă se asigură prin:
- bare sau plase de oţel dispuse în rosturile orizontale ale zidăriei, minimum 2Φ6/60 cm,
care pătrund în zidărie pe distanţa de 50 cm.
- prevederea de pane din beton realizate prin executarea zidăriei în ştrepi.
Armătura stâlpişorilor se ancorează în:
- centura inferioară a pereţilor subsolului;
- soclul sau pereţii subsolului (pe distanţe de minimum 100 cm), dacă stâlpişorii
transmit şi eforturi de întindere;
- planşeul parterului (dacă stâlpişorii transmit numai eforturi de compresiune).
b. Zidăria din: - blocuri mici din beton cu agregate uşoare;
- blocuri de beton celular autoclavizat.
Betonul celular autoclavizat (B.C.A) prezintă următoarele:
- avantaje:
 greutate proprie redusă;
 capacitate de izolare termică şi fonică ridicată;
 eficienţă în execuţie, blocurile din B.C.A având dimensiuni mari.

131
 - dezavantaje:
 rezistenţă mecanică scăzută;
 sensibilitate marită la umiditate;
 contracţii mari la variaţii de temperatură.

Zidăria din B.C.A. se execută din blocuri întregi şi fracţiuni de blocuri ţesute la fiecare rând
prin decalarea rosturilor verticale. La B.C.A. se va folosi mortar de ciment-var.
Legăturile dintre pereţii longitudinali şi transversali se realizează prin ţeserea în trepte
asemănător cu realizarea zidăriei de cărămidă (fig. 23).

Fig. 23. Zidărie din B.C.A. – intersecţii de ziduri

Pereţii despărţitori din fâşii din B.C.A. se realizează prin dispunerea fâşiilor pe orizontală
sau verticală şi fixarea acestora de elementele de rezistenţă prin diferite procedee (fig. 24).

Fig. 24. Zidărie de compartimentare din B.C.A.:

a. ancorarea acestora; b. fixarea acestora:
1 – perete de rezistenţă; 2 – perete despărţitor; 3 – planşeu superior; 4 – planşeu inferior; 5 – fâşie din B.C.A.; 6
– profil metalic; 7 – pană de lemn; 8 – material elastic; 9 – mortar

Pentru îmbunătăţirea rezistenţei la transfer termic se folosesc zidării mixte fără sau cu
interspaţiu de aer. La construcţiile cu umiditate mare în interior, cum sunt cele agricole şi în
special zootehnice, folosirea blocurilor de B.C.A. presupune realizarea unei hidroizolaţii pe toată
faţa interioară a peretelui, protejată cu o zidărie de cărămidă plină, aşezată pe cant.
132
 c. Zidăria din piatră naturală
Este folosită în special la construcţii monumentale, la soclurile construcţiilor curente, la
zidurile de sprijin, lucrări de artă, ca element decorativ, la construcţiile turistice care folosesc cu
precădere materialele locale, prezentând câteva dezavantaje:
- preţ de cost ridicat (manoperă mare);
- greutate proprie mare;
- izolare termică redusă.
Pentru ameliorarea condiţiilor de izolare se pot executa zidării mixte cu materiale
termoizolatoare (B.C.A., cărămidă, polistiren expandat sau extrudat etc.).
Blocurile din piatră naturală pentru zidărie sunt executate în special din roci dure: granit,
calcare dure etc.
În funcţie de gradul de prelucrare a pietrei, de modul de aşezare a acesteia şi bineînţeles
de dimensiunile pietrei de zidărie, se disting următoarele tipuri de zidării de piatră naturală (fig.
25):

Fig. 25. Zidării din piatră naturală:

a. zidărie din piatră brută; b. zidărie din piatră cioplită; c. zidărie din moloane;
d. zidărie din piatră „de talie”

Zidăria din piatră brută:

Se foloseşte la:
- fundaţii;
- socluri;
- ziduri de sprijin.
Se realizează în grosime de:
- minimum 60 cm – pentru piatră brută, spartă, neregulată;
- minimum 50 cm – pentru bolovani de râu.
Se realizează:
- cu mortar de ciment-var;
- cu zidărie uscată – mai rar (anrocamente, fundaţii).

Zidărie din piatră prelucrată:

Se realizează din:
- piatră cioplită;
- moloane sau pietre de talie.
Pentru ameliorarea condiţiilor de izolare se pot executa zidării mixte cu materiale
termoizolatoare (B.C.A., cărămidă, polistiren expandat sau extrudat etc.).

133
 C. ZIDĂRII DIN PIATRĂ NATURALĂ

Zidăriile din piatră naturală folosesc piatra aşa cum rezultă din carieră sau după o
prelucrare prealabilă.
După formă, dimensiuni, gradul de prelucrare şi modul de aşezare a pietrelor în zidărie,
acestea pot fi de următoarele tipuri: din piatră brută, din piatră cioplită, din piatră lucrată, zidării
ciclopiene şi zidării mixte din piatră naturală.

1. ZIDĂRII DIN PIATRĂ BRUTĂ

Se execută din blocuri de piatră de forme neregulate, aşa cum sunt extrase din carieră sau
din albia râurilor. La punerea în operă, blocurile se cioplesc uşor cu ciocanul pentru a îndepărta
pământul, părţile moi şi colţurile ascuţite, pentru a le putea aşeza mai bine în operă.
Zidăria de piatră brută se execută cu sau fără mortar şi se foloseşte la executarea
fundaţilor, la zidării de faţadă, ca ziduri de umplutură etc.
Grosimea zidurilor din piatră brută trebuie să fie de cel puţin 60 cm dacă se execută din
bolovani de râu sau piatră spartă neregulată şi de cel puţin 50 cm, dacă piatra se poate aşeza în
straturi ordonate.
a. Zidărie uscată din piatră. Zidăriile cu rosturi uscate se pot executa în două feluri:
- zidărie uscată în vrac;
- zidărie uscată aşezată.
Sistemul de zidărie în vrac se întâlneşte la construcţiile civile, ca anrocamente în cazul
înlocuirii pământului slab de fundaţie de sub o clădire (fig. 26 a).

Fig. 26. Zidărie uscată din piatră:

a. zidărie uscată în vrac (anrocamente); b. zidărie uscată aşezată:
1 – anrocamente; 2 – fundaţie din zidărie uscată aşezată; 3 – soclu; 4 – perete; 5 – clădire

Zidăria din piatră uscată aşezată cu mâna se foloseşte la construcţii rurale, pentru fundaţii
(fig. 26 b). Primul strat de piatră se aşează pe un strat de nisip sau balast cu grosimea de cel
puţin 10 cm, pentru repartizarea uniformă a încărcărilor la teren.

b. Zidării din piatră brută cu mortar. Zidăria din piatră brută cu mortar se foloseşte la
fundaţii, ziduri de sprijin, socluri, pereţi de clădiri, pereuri, bolţi etc. În acest caz, înainte de
punerea în lucru, pietrele se curăţă şi se udă cu apă. Golurile dintre pietrele mari se umplu cu
pietre de dimensiuni mici. Peste fiecare rând se aşterne un pat de mortar, care se îndeasă cu
mistria pentru a pătrunde în golurile dintre pietre, apoi, pietrele rândului următor, aşezate pe
mortar, se îndeasă uşor prin batere cu ciocanul sau cu un mai de lemn. Lăţimea rosturilor este de
2 - 5 cm şi trebuie respectată alternanţa (ţeserea) rosturilor verticale.
134
 La colţuri şi încrucişări, legătura se realizează prin întreruperea alternativă a rândurilor
din cei doi pereţi (fig. 27).

Fig. 27. Legarea zidăriei de piatră brută la colţuri şi încrucişări:

a. colţ; b. intersecţie

La executarea zidăriei din piatră brută, trebuie respectate unele reguli de apareiaj, şi
anume:
- evitarea aşezării care să creeze rosturi înclinate, numite lovitură de sabie (fig. 28 a);
- evitarea aglomerărilor de piatră mare într-o parte şi de piatră mică în alta, ceea ce ar
conduce la tasări diferite (fig. 28 b);
- evitarea folosirii pietrei concave, care poate fisura (fig. 28 c);
- asizele trebuie să fie paralele între ele şi, pe cât se poate, normale pe direcţia efortului
(fig. 28 d);
- pentru uniformizarea transmiterii sarcinilor se recomandă ca cel puţin la 2 m înălţime
să se introducă un rând sau două de pietre prelucrate sau cărămizi (fig. 28 e).

Fig. 28. Ţeserea zidăriei din piatră brută

Uneori se execută zidării din piatră brută poligonală (sistem opus-incertum) (fig. 29).
Acestea se execută numai cu piatră extrasă din carieră.

Fig. 29. Zidărie din piatră brută opus-incertum

De multe ori se preferă executarea zidăriei prin spargerea pietrei şi includerea ei în beton.
Acest tip de zidării se execută cu ajutorul unui cofraj din panouri de scânduri, care se montează
pe măsură ce înaintează zidăria (fig. 30).
135
 Fig. 30. Executarea zidăriei din piatră naturală în cofraje:
1 – cofraj; 2 – chingă; 3 – piatră spartă; 4 – buloane

Pietrele de la marginile zidului se aşează cu faţa liberă lipită de cofraj. Golul între ele şi
faţa interioară a cofrajului se umple cu piatră spartă şi peste fiecare rând de piatră se aşterne
mortarul sau betonul, care trebuie bine îndesat în goluri.

2. ZIDĂRII DIN PIATRĂ CIOPLITĂ

Acest tip de zidărie se realizează din piatră de carieră care a suferit o prelucrare
prealabilă. Faţa văzută a pietrei este cioplită, cu muchiile vii şi regulate, iar feţele de pat (asize -
fiecare dintre straturile orizontale de cărămidă, piatră etc. care alcătuiesc zidăria unei construcții)
cât mai paralele. La acest tip de zidărie paramentul se execută din piatră cioplită, iar interiorul
din piatră brută (fig. 31).

Fig. 31. Zidărie din piatră cioplită:

1 – parament

Greutatea unei pietre se alege de maximum 25 - 30 kg, astfel încât să poată fi manevrată
de un singur muncitor. Zidăria se realizează cu rosturi orizontale continue, iar rosturile verticale
întrerupte, grosimea rosturilor la faţa văzută se execută de 1,5 - 3,0 cm. Pentru uniformizarea
transmiterii sarcinilor, la înălţimea de minimum 2 m se prevede un rând de piatră cioplită pe
toată lăţimea zidului.

3. ZIDĂRII DIN PIATRĂ LUCRATĂ

Acestea sunt zidării din piatră de carieră, prelucrată, şi de formă regulată. După modul de
prelucrare şi aşezare a blocurilor, piatra lucrată este de mai multe feluri, şi anume: moloane,
piatră de talie şi piatră mozaic.
Moloanele sunt pietre prelucrate regulat pe faţa văzută şi pe 3 - 7 cm adâncime, pe
celelalte feţe. La execuţie se lasă rosturi la faţa văzută de 1 - 1,5 cm.
În construcţii se utilizează următoarele tipuri de moloane:
- moloane obişnuite (fig. 32 a) sau cu coadă scurtă, având o singură faţă, cu dimensiunile:
l ≥ 1,5 h; c ≥ h; d ≥ 0,5 h;
136
 - moloane butise sau cu coadă lungă, cu o singură faţă văzută, având dimensiunile: l ≥ h; c
≥ 2 h; d ≥ 0,75 h (fig. 32 b);
- curmezişuri, cu coada cât grosimea zidului şi două feţe văzute, utilizate în cazul
zidurilor cu grosime redusă.

Fig. 32. Moloane: a. obişnuite; b. butise

Faţa văzută a moloanelor poate fi finisată în diverse moduri: simplă, cu chenar, în bosaje
drepte sau teşite (fig. 33).

Fig. 33. Finisarea feţei văzute la zidăria din moloane:

a. simplă; b. cu chenar; c. în bosaje (drepte, teşite)

Moloanele se utilizează la executarea zidurilor de elevaţie, soclurilor clădirilor etc.

Piatra de talie (fig. 34) este de formă regulată prelucrată pe 4, 5 sau 6 feţe şi având cel
puţin o dimensiune mai mare de 70 cm. Ţeserea se face ca la zidării de cărămidă cu rosturi de 2 -
5 cm.

Fig. 34. Zidărie din piatră de talie

Feţele pietrei de talie se pot prelucra în mai multe feluri, şi anume prin: prelucrare din
gros (bosaje, şpiţuită), buciardare (cu buciarda groasă sau fină), prelucrare cu dalta (şlefuită,
lustruită).
Deoarece piatra de talie are greutate mare, este necesară manipularea acesteia cu
macarale. Pentru agăţare se folosesc diverse sisteme, de exemplu, gripia de forma unei pene
demontabile, care se introduce într-un locaş făcut în piatră, sub formă de coadă de rândunică
137
(fig. 35).

Fig. 35. Manipularea pietrei de talie, folosind gripia:

1 – piatră de talie; 2 – gripie

Legarea pietrei de talie se poate face cu legături metalice care pot fi: scoabe, dornuri, plăci
în formă de coadă de rândunică (fig. 36). Piesele metalice se introduc în găuri anume făcute şi se
fixează cu mortar de ciment.

Fig. 36. Legături metalice la zidăriile din piatră de talie:

a. scoabe; b. dornuri; c. plăcuţe
Zidăria din piatră de talie se foloseşte la executarea elevaţiilor lucrărilor de artă, a
clădirilor monumentale, coloanelor, bolţilor, digurilor, cheiurilor etc. sau la elemente de
construcţii care suportă sarcini concentrate mari.
Zidăriile din piatră de mozaic (poligonale) se folosesc ca şi moloanele, la paramentele
zidurilor de elevaţie (fig. 37). Pentru execuţie se întrebuinţează roci dure, ca: granit, porfir,
calcare dure.

Fig. 37. Zidărie din piatră de mozaic

138
 D. ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE REALIZATE DIN ZIDĂRIE

Din zidărie se pot executa numeroase elemente de construcţie, ca: fundaţii, pereţi (ziduri),
scări, planşee, coşuri, cornişe, bolţi, arce, stâlpi, contraforturi etc.
Unele dintre aceste elemente sunt portante (de rezistenţă), altele sunt neportante sau
autoportante.
Zidăriile de fundaţie sunt zidării de rezistenţă care transmit terenului toate încărcările
date de clădire.
Pereţii de zidărie sunt elemente verticale, care pot fi:
- pereţi de subsol şi pivniţe;
- pereţi care limitează clădirea în exterior;
- pereţi de calcan aşezaţi, în general, pe limita terenurilor şi spre care nu se scurg apele
acoperişului;
- timpane, care sunt pereţi exteriori limitaţi de pantele acoperişului şi de planul
ultimului planşeu;
- aticuri, care sunt ziduri aşezate peste nivelul cornişei;
- pereţi interiori, transversali sau longitudinali;
- ziduri de împrejmuire, care limitează terenul.

Stâlpii de zidărie sunt elemente verticale de rezistenţă, în general zvelte, care susţin
încărcările transmise de alte elemente de construcţie (planşee, bolţi etc.).

Contraforturile sunt masive de zidărie care fac corp comun cu zidul. Acestea îngroaşă din
loc în loc un perete înalt şi lung pentru a-l face să reziste la împingeri orizontale importante.
Arcele şi bolţile din zidărie sunt elemente curbe, executate peste goluri.
Coşurile şi canalele sunt zidării verticale, având în interior goluri pentru condus gazele sau
pentru aerisire.
Cornişele de zidărie sunt elemente de protecţie şi decorare a faţadelor clădirilor.
În continuare vom analiza principalele caracteristici ale unora din aceste elemente de
zidărie.

a. Bolţi şi arce. Bolţile şi arcele sunt elemente de construcţii folosite pentru acoperirea
unor deschideri (uşi, ferestre), pentru planşee, poduri, viaducte, tuneluri etc.

Fig. 38. Elementele bolţii:

1 – naştere; 2 – cheie; 3 – extrados; 4 – intrados; 5 – săgeată

Se numeşte boltă (fig. 38) elementul curb care în secţiune transversală are lăţimea mai
139
mare decât înălţimea, iar arc elementul curb ale cărui dimensiuni (înălţime şi lăţime) sunt
apropiate ca mărime.
După forma intradosului, care este criteriul principal de clasificare, bolţile pot fi:
- în plin cintru, la care intradosul este un semicerc;
- turtite, la care intradosul este un arc de cerc;
- în mâner de coş, la care intradosul este o curbă continuă formată din mai multe arce de
cerc cu raze diferite;
- ogivale, care se obţin prin intersecţia a două arce de cerc cu raze egale, având centrele
în naşteri etc.
Când se impun forme de bolţi care dezvoltă împingeri mai mari şi reazemele nu le pot
prelua, se introduc tiranţi metalici aşezaţi pe linia naşterilor şi ancoraţi bine în extradosul
reazemelor.
Bolţile din zidărie de cărămidă se pot alcătui în diverse sisteme:
- din cărămizi obişnuite (fig. 39 a), la care realizarea curburii se obţine prin lărgirea
rosturilor spre extrados, ele trebuind să fie perpendiculare pe intradosul bolţii;

Fig. 39. Bolţi din cărămizi:

a. obişnuite; b. speciale (bolţari)

- din cărămizi speciale (fig. 39 b), în formă de pană, obţinute direct din fabricaţie sau prin
cioplire. În acest caz, rosturile au o grosime uniformă, de 10 - 12 mm.
Bolţile din cărămidă se pot executa şi cu grosime neuniformă, mai subţiri în porţiunea
centrală unde solicitările sunt mai mici şi mai groase spre naşteri unde eforturile cresc. Trecerea
de la o grosime la alta se face în trepte (fig. 40).

Fig. 40. Variaţia secţiunii bolţii

Executarea bolţilor din cărămidă se face cu mortar de ciment de marcă superioară, pentru
a putea fi preluate şi eventualele mici eforturi de întindere din zidăria bolţii.
Zidăria bolţilor de cărămidă (sau piatră) se execută cu ajutorul unui cofraj de lemn
(cintru) alcătuit din traverse de lemn care au la partea superioară forma intradosului bolţii, între
traverse se bate apoi astereala cofrajului pe care se execută zidăria bolţii (fig. 41).

140
 Fig. 41. Cintre: a. compuse; b. pline:
1 – cintre; 2 – pop; 3 – pene; 4 – astereala (manta) cofrajului;
5 – tălpi; 6 – boltă de zidărie

Bolţile din zidărie de piatră naturală se execută asemănător bolţilor din zidărie de
cărămidă. Execuţia zidăriei începe de la naşteri către cheie, în paralel, pe ambele părţi, până se
ajunge în zona bolţarului de la centru (cheie).
La bolţile executate din piatră de talie, oricare ar fi forma intradosului, rosturile dintre
bolţari trebuie să fie perpendiculare pe intrados.
Bolţarii au pe intrados aceeaşi lăţime şi sunt în număr impar pentru ca să rezulte bolţarul
din centru sau cheia bolţii.
Se numeşte apareiajul bolţii, faţa văzută a acesteia. Apareiajul bolţii variază după
materialul din care se execută bolta şi cel al elementului pe care se sprijină (fig. 42) [Apareiajul
reprezintă modul de așezare a elementelor unei zidării (mai ales la fațadă), astfel încât să nu
prezinte decât fețe netede spre a permite aplicarea lor exactă unele peste altele].

Fig. 42. Apareiajul bolţilor

b. Stâlpi din zidărie de cărămidă. Stâlpii sunt elemente de construcţie verticale, care
îndeplinesc rolul de a prelua încărcările date de grinzi, bolţi, planşee etc., şi a le transmite
fundaţiilor. Stâlpii sunt solicitaţi la compresiune simplă şi la compresiune cu încovoiere.
Stâlpii de zidărie au secţiunea de cel puţin (1 x 1) cărămizi pentru stâlpi neportanţi şi de
(1½ x 1½) cărămizi pentru stâlpi de rezistenţă (portanţi). Dimensiuni mai mici se admit numai
pentru stâlpii dintre ferestre.
La execuţia stâlpilor de cărămidă nu este permisă utilizarea spărturilor de cărămidă, iar
cărămizile cioplite se vor folosi în număr cât mai redus. Stâlpii se execută cu mortar de var cu
ciment sau cu mortar de ciment. Alcătuirea stâlpilor se poate face cu legătură la fiecare rând sau
cu legătură la mai multe rânduri.
Pentru a mări rezistenţa stâlpilor de zidărie se recomandă armarea lor cu armătură
141
transversală (fig. 43) sau cu armătură longitudinală.

Fig. 43. Armarea stâlpilor din zidărie de cărămidă

Armarea transversală se face cu plase din bare cu 0,3 - 8 mm, de diverse forme aşezate din
3 în 3 rosturi orizontale.
Armarea longitudinală se face cu bare longitudinale aşezate în interiorul zidăriei (în
rosturile verticale) sau la exteriorul zidăriei stâlpului şi legate cu etrieri.
Se pot folosi şi stâlpi din zidărie complexă alcătuiţi din zidărie de cărămidă şi beton armat
care conlucrează până în momentul ruperii. Betonul armat poate fi aşezat în interiorul sau la
exteriorul stâlpului.

c. Cornişe. Cornişa este elementul de construcţie amplasat la partea superioară a clădirii

care iese în afara faţadei, rolul ei fiind acela de a îndepărta de faţadă apa provenită din
precipitaţii. Ea are şi un rol important în plastica faţadei.
Pentru a-şi îndeplini rolul de protecţie, cornişa trebuie prevăzută cu un lăcrimar şi se
acoperă cu tablă pentru a elimina infiltrarea apelor şi efectul de îngheţ-dezgheţ.
Cornişele se pot executa din cărămidă, beton armat monolit sau prefabricat. Cel mai
simplu sistem de cornişe se obţine prin scoaterea în consolă a cărămizilor cu cel mult 1/4 de
cărămidă la fiecare rând. Această soluţie se admite la cornişele care ies în afara zidului cu cel
mult 1/2 din grosimea acestuia (fig. 44).

Fig. 44. Cornişă din zidărie:

1 – cornişă; 2 – perete (zid); 3 – şorţ; 4 – jgheab; 5 – lăcrimar;
6 – elemente de acoperiş; 7 – tencuială

În cazul în care cornişele ies mai mult în afara zidului sau un rând ar trebui să iasă cu mai
mult de 10 cm faţă de cel anterior se adoptă soluţii din beton armat monolit (fig. 45) sau
prefabricat.

142
 Fig. 45. Cornişă din beton monolit:
1 – cornişă; 2 – element de acoperiş; 3 – jgheab; 4 – centură;
5 – perete exterior; 6 – planşeu (placă)

143
 Capitolul VII
MATERIALE ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE
DIN BETON ŞI BETON ARMAT

A. GENERALITĂŢI

Betonul este o piatră artificială obţinută în urma întăririi unui amestec omogen de nisip,
pietriş (sau piatră spartă) şi liant, de obicei ciment sub formă de pastă de ciment (ciment şi apă).
Iniţial amestecul se prezintă sub forma unei paste consistente denumită beton proaspăt. După
întărire, amestecul se transformă într-o masă solidă denumită beton întărit sau beton simplu.
Betonul simplu, asemenea pietrei naturale, rezistă bine la uzură şi compresiune, dar are
rezistenţe nu ca la întindere (de 15 până la de 20 ori mai mici decât rezistenţa la compresiune).
Betonul armat se obţine prin asocierea raţională a betonului simplu cu vergele de oţel,
denumite armături, care conlucrează solidar cu betonul. În această asociere, armăturile au rolul
de a prelua în totalitate eforturile unitare de întindere sau de a îmbunătăţi rezistenţele la
compresiune ale secţiunilor de beton comprimate.

Fig. 1. Rolul armăturii în elementele din beton armat:

a. grindă din beton simplu; b. grindă din beton armat; c. stâlp din beton armat:
1 – zonă întinsă; 2 – zonă comprimată; 3 – axa neutră; 4 – fisuri;
5 – armătură întinsă; 6 – armătură comprimată

De exemplu, o grindă din beton simplu rezemată încovoiat cedează datorită rezistenţei
slabe a betonului din zona întinsă, la o valoare redusă a încărcării P (fig. 1 a). Aceeaşi grindă,
prevăzută cu armăturile necesare în zona întinsă, poate suporta o încărcare de 15 - 20 de ori mai
mare decât în cazul precedent (fig. 1 b).
Elementele comprimate (stâlpul din fig. 1 c) sunt armate cu vergele longitudinale din oţel
pentru sporirea rezistenţei la compresiune a secţiunii.
Conlucrarea oţel-beton este asigurată deoarece:
- între betonul întărit şi armăturile din oţel se dezvoltă forţe de aderenţă care asigură
deformarea simultană a celor două materiale sub încărcări;
- un beton compact, cu un conţinut de ciment în proporţie suficientă, protejează
armăturile contra coroziunii şi a focului;
- betonul şi oţelul au coeficienţi de dilataţie termică foarte apropiaţi (0,01 - 0,014 ‰
pentru beton şi 0,012 ‰ pentru oţel) şi, prin urmare, variaţiile de temperatură
obişnuite (sub 100°C) nu provoacă contracţii apreciabile sau lunecări ale armăturii în
144
 beton.

Betonul şi betonul armat au o largă utilizare în practică datorită următoarelor avantaje:

sunt durabile, rezistente la foc şi la agenţii atmosferici, se comportă bine sub încărcări statice şi
dinamice, se realizează cu materiale uşor de procurat: nisip, pietriş, piatră spartă, pot acoperi
practic orice suprafeţe şi deschideri, realizându-se, prin turnarea în tipare speciale, forme
constructive diferite, necesită cheltuieli de întreţinere reduse în raport cu structurile realizate
din metal etc.
Principalul dezavantaj al betonului este greutatea sa proprie mare. Acest neajuns poate
fi însă diminuat în mare măsură prin utilizarea structurilor chesonate sau cu goluri, cu pereţi
subţiri sau din beton uşor. Alte dezavantaje ale betonului şi betonului armat sunt:
conductivitatea termică şi acustică relativ ridicate, conduce la soluţii mai costisitoare de izolare;
consum ridicat de cofraje şi manoperă pe şantier; durată mare de execuţie, condiţionată de
intervalul de timp necesar întăririi betonului proaspăt etc. Adoptarea procedeelor de execuţie a
structurilor din elemente prefabricate sau din betoane de înaltă rezistenţă realizate din
cimenturi cu întărire rapidă elimină, în mare parte, dezavantajele menţionate.
Betonul şi betonul armat se utilizează sub următoarele forme în construcţii: beton turnat
monolit, elemente prefabricate şi beton precomprimat.
Betonul monolit este turnat direct pe şantier, în cofraje (tipare), realizându-se astfel
structurile de rezistenţă ale clădirilor (stâlpi, grinzi, planşee), precum şi lucrări masive (baraje,
fundaţii de maşini, ziduri de sprijin etc.), lucrări speciale (rezervoare, silozuri, acoperişuri din
plăci curbe subţiri etc.) sau lucrări de artă (poduri, viaducte, tuneluri etc.).
Elementele prefabricate din beton se execută în întreprinderi specializate (fabrici sau
ateliere) sau în poligoane de şantier, în tot timpul anului, urmând a fi montate şi îmbinate pentru
a realiza structura de rezistenţă a unei construcţii. Elementele de dimensiuni şi greutăţi mari,
care prezintă dificultăţi de transport sau a căror uzinare nu este rentabilă, se execută pe
platforme amenajate în apropierea locului de montaj şi sunt denumite elemente preturnate.
Pentru transportarea şi montarea elementelor prefabricate unităţile de construcţii-montaj sunt
dotate cu utilaje speciale.
Din elemente prefabricate se pot realiza: fundaţii, stâlpi, grinzi, planşee (plăci), pereţi,
elemente pentru acoperişuri, elemente de umplutură etc.
Elementele din beton precomprimat se execută din materiale cu caracteristici superioare:
betoane de marcă ridicată şi armături din oţeluri de înaltă rezistenţă. Principiul precomprimării
constă în aplicarea, prin intermediul armăturii, a unui sistem de solicitări iniţiale de
compresiune asupra elementului de beton armat, astfel încât, împreună cu solicitările din
încărcările permanente şi cele utile, să rezulte în secţiunile de beton eforturi finale de
compresiune sau eforturi mici de întindere. Secţiunea betonului, solicitată de eforturi pe care
acesta le poate prelua, este astfel folosită în întregime. La rezervoare, conducte de presiune,
lucrări la care nu este admisă apariţia fisurilor, se folosesc elemente din beton precomprimat,
care lucrează, în exploatare, fără fisuri.
Eforturile de precomprimare sunt realizate şi transmise betonului prin două sisteme,
şi anume:
- prin întinderea armăturii în limitele zonei elastice înainte de turnarea şi întărirea
betonului, operaţie numită pre-întindere sau pretensionare. Pretensionarea se
realizează folosind ca armături sârme de oţel SBP (corzi) de mare rezistenţă, izolate
sau împletite. Aceste corzi sunt prinse (ancorate) la capete în două postamente
denumite culei, capabile să suporte efortul de întindere al armăturii sau, în acelaşi
scop, se mai folosesc tipare dimensionate corespunzător la solicitările date de
armătura preîntinsă. Armătura se fixează de culei sau în tiparele purtătoare cu ajutorul
unor dispozitive speciale de ancoraj, iar întinderea se realizează cu prese hidraulice.
După turnarea şi întărirea betonului, armătura este deblocată din sistemul de ancoraj
145
 şi caută să revină la starea iniţială transferând betonului eforturi de compresiune, ca
urmare a adeziunii dintre acesta şi armătură, dând naştere la betonul precomprimat cu
armătură pre-întinsă sau cu corzi aderente (fig. 2);

Fig. 2. Precomprimarea elementelor din beton armat cu armătură pre-întinsă:

a – corzile înainte de întindere; b – corzile întinse şi blocate în sistemele de ancoraj;
c – betonul în timpul întăririi; d – eliberarea corzilor din ancoraje şi transferul eforturilor asupra betonului
(precomprimarea betonului) datorită aderenţei de armătură; e – aplicarea încărcărilor din exploatare asupra
piesei comprimate;
f – diagramele de eforturi corespunzătoare precomprimării
(1), solicitării în exploatare (2) şi finale (3)

Fig. 3. Precomprimarea elementelor din beton armat cu armătură post-întinsă:

a – fascicul de corzi (toroane); b – executarea piesei din beton armat cu canalul pentru armătură; c – trecerea
fasciculului de corzi prin canal; d – întinderea cablului şi blocarea acestuia la capetele piesei din beton armat
(precomprimarea);
e – diagramele de eforturi corespunzătoare precomprimării
(1), solicitării în exploatare (2) şi finale (3)

- prin întinderea armăturii după turnarea şi întărirea betonului, operaţie numită

post-întindere. În acest caz armătura, sub formă de cabluri (fascicule de corzi sau
toroane), este montată în canale prevăzute la turnarea piesei din beton armat.
Eforturile de compresiune se transmit betonului ca urmare a blocării armăturii
postîntinse cu ajutorul unor dispozitive speciale fixate la capetele elementului din
beton (fig. 3).

146
 În momentul transmiterii efortului de precomprimare prin intermediul armăturii - pre-
întinse sau post-întinse - betonul trebuie să suporte solicitările de transfer prevăzute, care de
regulă sunt cuprinse între 280 daN/cm2 şi 350 daN/cm2.
Betonul precomprimat are următoarele avantaje tehnico-economice:
- se realizează importante economii de materiale şi în special de oţel; la elementele
precomprimate, consumul de oţel reprezintă 40 % sau chiar mai puţin, faţă de un
acelaşi element executat din beton armat obişnuit;
- se reduce greutatea proprie cu până la 60 %, faţă de soluţiile similare din beton armat,
ca urmare a folosirii raţionale a betonului şi a oţelurilor superioare;
- se elimină pericolul fisurării în exploatare şi prin aceasta se evită posibilitatea de
corodare a armăturii, datorită acţiunii agenţilor externi;
- se pot executa piese de mari dimensiuni rezultate din asamblarea prin precomprimare
a unor elemente de dimensiuni şi greutăţi mici.

B. PLANȘEELE

Planşeele sunt elemente structurale, de rezistenţă, care preiau încărcările care le revin,
gravitaţionale şi orizontale (vânt, seism) şi le transmit structurii verticale de rezistenţă.
Planşeele compartimentează pe verticală clădirea, pe lângă rolul de rezistenţă îndeplinind
şi exigenţe de izolare termică, hidrofugă sau fonică (după necesităţi).
Un planşeu este alcătuit, în principiu, din următoarele 3 părţi componente:
 tavanul (plafonul), cu rol de finisaj la partea inferioară a planşeului;
 planşeul propriu-zis, cu rol de rezistenţă din diferite materiale;
 pardoseala, cu rol de finisaj, uzură şi estetic la partea superioară a planşeului,
incluzând de regulă prin alcătuirea ei funcţiuni ca cea de hidroizolare, fonoizolare sau
termoizolare.

Planşeele se clasifică după mai multe criterii:

a) după poziţia lor:
peste subsoluri sau pivniţe;
curente sau intermediare;
de pod sau terasă.
b) după forma lor:
plane;
curbe;
cu grinzi;
fără grinzi.
c) după materialele din care se execută:
din zidărie;
cu grinzi metalice;
lemn;
beton armat monolit sau prefabricat.
d) după tehnologia de execuţie:
executate cu metode tradiţionale;
executate cu metode moderne.

a) Planşee din cărămidă

Se realizează sub formă de bolţi cu una sau 2 curburi, le întâlnim la construcţii vechi, în
special peste subsoluri.
147
 Acest tip de planşeu are dezavantajul că este greu, nu asigură rolul de şaibă rigidă necesar
în zone seismice şi dau împingeri mari la pereţii exteriori ai construcţiei.
În cazul deschiderilor sau a încărcărilor mari se realizează planşee cu grinzi metalice,
spaţiul dintre grinzi de 60 cm, 80 cm, 100 cm, 120 cm fiind închis (umplut) în diverse soluţii.
Grinzile se pot realiza din profile laminate I, U etc. sau profile din tablă presată la rece.
Spaţiul dintre grinzi se poate umple cu bolţişoare din cărămidă, bolţişoare din beton
simplu, plăci prefabricate plane sau cu nervuri, corpuri de umplutură cu goluri, beton monolit
armat dispus la partea inferioară sau superioară a profilului metalic laminat.

Fig. 4. Elementele component ale unui planșeu

Fig. 5. Umplerea golurilor dintre grinzile de rezistență la un planșeu

O altă variantă de realizare a grinzilor este aceea cu grinzi din profile din tablă presată la
rece. Rezultă planşee uşoare care necesită dispunerea în realizarea pardoselii a unor fonoizolaţii
din diverse materiale.
148
 Fig. 6. Planșeu cu umplutură

b) Planşee din lemn

Se utilizează mai rar având în vedere că nu asigură rolul de şaibă rigidă necesar izolării
seismice. Se folosesc la tavane, moteluri, construcţii pentru organizare de şantier, diverse
construcţii provizorii, respectiv la construcţii integral din lemn.
Chiar şi în condiţiile realizării planşeului din lemn, acesta poate realiza rolul de şaibă
rigidă dacă se utilizează contravânturi, de regulă, metalice, în planul planşeului care leagă
grinzile între ele.
Planşeele au dezavantajul că sunt afectate, degradate de umiditate, bacterii (mucegai),
insecte şi sunt combustibile sau chiar inflamabile. Pentru cele de mai sus, la construcţii definitive
lemnul se tratează.
Un planşeu din lemn este alcătuit, în principiu, din:
 elemente de rezistenţă, grinzile dispuse la 70 - 90 cm între ele şi ancorate la pereţii
de rezistenţă cu ancore metalice;
 elemente auxiliare cum ar fi: duşumea, umplutură, grinzişoare, podină, şipci,
pardoseală propriu-zisă etc.
Grinzile reazemă circa 20 cm pe pereţii de rezistenţă, fiind tratate la capete obligatoriu
împotriva umidităţii din perete. Planşeele se compun mai simplu sau mai complex în funcţie de
caracterul provizoriu sau definitiv al lor.
Putem avea mai multe variante de planșee, și anume:
a) planşeu cu grinzi şi podină cu rol de uzură;
b) planşeu cu grinzi, podină şi duşumea;
c) planşeu cu grinzi, podină, umplutură şi duşumea, grinzile fiind aparente;
d) planşeu cu grinzi, podină, umplutură, duşumea, grinzile fiind parţial înfundate,
executându-se şi un tavan fals.

Fig. 7. (a) Planşeu cu grinzi şi podină cu rol de uzură

149
 Fig. 7. (b) Planşeu cu grinzi, podină şi duşumea

Fig. 7. (c) Planşeu cu grinzi, podină, umplutură şi duşumea, grinzile fiind aparente

Fig. 7. (d) Planşeu cu grinzi, podină, umplutură, duşumea,

grinzile fiind parţial înfundate, executându-se şi un tavan fals

Soluţiile (a) şi (b) se utilizează la construcţii provizorii. Umplutura este realizată din
materiale uşoare, de exemplu: zgură, cenuşă, spărturi ceramice etc.
La varianta (d), tavanul fals poate fi realizat în una din variantele prezentate sau varianta
modernă: prefabricate din ipsos sau rigips, profile metalice sau din plastic etc.
Grinzile reazemă circa 20 cm pe pereţi, la reazem grinzile fiind protejate împotriva
umidităţii.

c) Planşee din beton armat monolit

Au avantajul că urmăresc orice formă a conturului încăperilor, se pot utiliza la deschideri
şi încărcări mari, dar presupun cofraj, timp de aşteptare pentru întărire, decofrare, condiţii
pentru turnarea betoanelor (temperatură, umiditate).
Există o varietate foarte mare de soluţii de realizare a planşeelor din beton armat monolit,
principalele tipuri predominante fiind:
a) planşeu cu placă rezemată pe contur, fără grinzi, de maximum 25 mp;
b) planşee cu placă şi nervuri (grinzi) pe direcţia scurtă a încăperilor la suprafeţe peste
25 mp prin dispunerea nervurilor obţinându-se ochiuri de placă sub 25 mp;
c) planşeu cu placă, grinzi principale şi grinzi secundare, utilizat la suprafeţe mari.
Grinzile principale se dispun pe latura scurtă, fiind rezemate pe pereţi sau stâlpi,
grinzile secundare sunt dispuse după latura lungă a încăperii, fiind rezemate pe
grinzile principale şi pe pereţi. Placa reazemă pe grinzile secundare, iar acestea pe
grinzile principale;
d) planşeu cu placă şi nervuri dese, la suprafeţe mari de placă (holuri, săli), având
nervurile (grinzile) la 50 - 70 cm între ele. Placa are grosimea mică fiind preferată o
armare cu plasă sudată;
e) planşee casetate, având placa rezemată pe o reţea ortogonală de grinzi dispuse
150
 perpendicular sau înclinat faţă de pereţi;
f) planşee ciupercă, având placa rezemată pe stâlpi prin intermediul unor capiteluri
(îngroşare cap stâlp);
g) planşee dală, la care placa reazemă pe stâlpi, fără capiteluri, rezultând o placă mai
groasă decât în cazul (f).

Fig. 8. (a) Planşeu cu placă rezemată pe contur, fără grinzi

Fig. 8. (b) Planşee cu placă şi nervuri (grinzi)

Fig. 8. (c) Planşeu cu placă, grinzi principale (GP) şi grinzi secundare (GS)

Fig. 8. (d) Planşeu cu placă şi nervuri dese

151
 Fig. 8. (e) Planşee casetate

În cazul planşeelor casetate, casetele formate între nervuri pot rămâne „la vedere” sau se
pot masca cu un tavan fals.

Fig. 8. (f) planşee ciupercă, (g) planşee dală

Fig. 9. Armarea planșeelor

d) Planşee prefabricate din beton armat

Având în vedere volumul mare de material, manoperă, timp, consumate pentru realizarea
planşeelor şi în intenţia de industrializare a lucrărilor de construcţii s-a trecut la o prefabricare
de la parţial la integral a planşeelor. În consecinţă se obţin elemente calitativ superioare, fiind
152
executate sub control, se pot dispune în construcţii pe orice vreme, rapid, fără cofraje, fără a
aştepta perioada de întărire etc.
Dacă prefabricatele sunt unicate, ele costă mai mult din cauza cofrajelor - tiparelor de
unică folosinţă, motiv pentru care se folosesc prefabricatele de serie mare, dar care impun
tipizarea/modularea dimensiunilor construcţiilor, în special a distanţelor dintre pereţi.
S-au dezvoltat o serie de sisteme, parţial sau integral prefabricate, cum ar fi:
a) planşee cu corpuri de umplutură prefabricate şi nervuri monolite;
b) planşee de tip fâşie;
c) planşee din prefabricate pentru deschideri mari (T, H, cheson);
d) planşee predale;
e) planşee tip panou mare prefabricat etc.
a) planșee cu grinzi şi corpuri de umplutură prefabricate – este conceput din grinzi
sub formă de (T) întoarse pe care reazemă corpuri de umplutură, de regulă cu goluri. Pe
reazeme, respectiv pe tot conturul încăperii se realizează centuri monolite, iar în zone seismice
este obligatorie suprabetonarea cu minimum 4 cm din beton armat.

Fig. 10. Planșee cu grinzi şi corpuri de umplutură prefabricate

b) planşee de tip fâşie – sunt planşee prefabricate, impunând o modulare a distanţelor

dintre axele pereţilor de rezistenţă sau grinzilor. Pentru a satisface rolul de şaibă rigidă necesită
o suprabetonare de minimum 4 cm armată.
Pe tot conturul pereţilor de rezistenţă se realizează centuri din beton armat cu minimum
4Φ10…12 şi etrieri Φ 6/25 cm. Cele mai utilizate tipuri sunt:
 fâşiile cu goluri;
 chesoanele (în special cele industriale);
 dulapi precomprimaţi din beton;
 fâşii armate din B.C.A.

Fâşiile cu goluri – se realizează din beton armat până la 6 m şi peste din beton
precomprimat. Au lăţimi de 40 cm, 60 cm, 100 cm, 120 cm şi înălţimi (grosimi) de 14 cm, 19 cm,
22 cm, 25 cm, în funcţie de lungimea lor.
153
 Fâşiile reazemă pe pereţi sau grinzi, având lungimi de 3,00 m, 3,30 m, 3,60 m, 4,00 m, 4,40
m, 5,00 m, 6,00 m etc., până la 12,00 m, ceea ce impune aceste dimensiuni între axele pereţilor de
rezistenţă sau grinzi. Din fâşii, la capete ies bucle sau mustăţi de armătură care se ancorează în
centuri.

Fig. 11. Planșee tip fâşie cu goluri

c) Chesoanele. Utilizate în special la construcţii industriale sunt realizate dintr-o placă

cu nervuri pe contur, iar la dimensiuni mari şi nervuri intermediare. Au lungimi până la 6 m şi
lăţimi de 100 cm, 150 cm. Pentru a fi şaibă rigidă necesită suprabetonare.

Fig. 12. Chesoanele (în special cele industriale)

154
 d) Planşee predală – sunt planşee semifabricate, fiind alcătuite dintr-o placă
prefabricată subţire de 5 - 7 cm, peste care vine o suprabetonare armată până la grosimea finală
necesară (12 - 20 cm). Placa prefabricată are dimensiunile unei încăperi sau Vi încăpere, pe
contur având mustăţi de minimum Ø8 mm, care se sudează la mustăţile plăcii alăturate.
Legătura de conlucrare dintre placa prefabricată şi suprabetonare este realizată fie cu
nişte conectori Ø6..8/6..8/mp buc. (la suprafeţe mici de prefabricat) sau grinzişoare cu zăbrele
(la suprafeţe mari de prefabricat). Placa prefabricată este prevăzută şi cu 4 - 6 bucle din Ø10…14
mm pentru ridicarea prefabricatului la cota de montaj.
După întărirea suprabetonării, planşeul lucrează similar cu un planşeu monolit.

Fig. 13. Planșee predală

e) Planşee tip panouri mari prefabricate

Se utilizează, în special, la structuri integral prefabricate din panouri mari, planşeele fiind
realizate din plăci integral prefabricate la grosimea finală, rezemate pe contur. Au dimensiunea
unei încăperi sau ½ încăpere, având pe contur mustăţi care se sudează de cele ale planşeului
alăturat. Prefabricatele, pe lângă armarea interioară, au bucle de ridicare la cârlig macara pentru
montaj la cotă.
Se utilizează 3 sisteme de rezemare pe contur, şi anume:
a) pe dinţi de rezemare (rezemare discontinuă);
b) rezemare continuă pe tot conturul;
c) rezemare prin intermediul unor bucle de armătură.
Prefabricatele au pe contur interior rânduri - alveole care după umplerea cu beton de
monolitizare şi sudarea mustăţilor participă la preluarea lunecărilor din prefabricate generate
de acţiuni orizontale, îndeplinind astfel rolul de şaibă rigidă.

155
Fig. 14. (a) Planşee tip panouri mari prefabricate pe dinţi de rezemare
(rezemare discontinuă)

Fig. 14. (b) Planşee tip panouri mari prefabricate cu rezemare continuă
pe tot conturul

156
Fig. 14. (c) Planşee tip panouri mari prefabricate cu rezemare
prin intermediul unor bucle de armătură

157
 Capitolul VIII
TEHNOLOGII MODERNE DE EXECUȚIE
A PROIECTELOR DE CONSTRUCȚIE

1. CONSTRUCȚII PE STRUCTURĂ DIN LEMN

Fig. 1. Structura caselor realizate din lemn

Construcțiile realizate pe structură de lemn reprezintă o modalitate accesibilă de a

construi o casă și de a o întreține în timp, asigurând celor care locuiesc în aceasta, toate cerințele
de confort. De asemenea, casele construite în acest sistem se adaptează oricărui stil arhitectural,
atât tradițional, cât și celui contemporan.Elementele care alcătuiesc o casă de lemn:

Fundația pentru:
a. case de dimensiuni reduse, fără subsol, structura de rezistență din lemn se poate
amplasa direct pe o platformă de beton armat (tip radier) grosimea 25 - 30 cm cu Bc 10 și
plasa de armare cu Ø (6 - 10/100) mm. Această platformă se dispune pe un strat de pietriș
pentru ruperea capilarității apei prin ascensiune.
b. case cu unul sau două niveluri, se folosesc fundațiile continue așezate sub pereții
portanți din lemn cu descărcare pe reazeme izolate (bloc de fundație din beton simplu).
c. case cu regim mai mare de înălțime așezate pe terenuri cu probleme (soluri
loessoide, pământuri sensibile la umezire) se folosesc fundațiile continue cu bloc și soclu din
beton armat. Acestea vor pătrunde minimum 20 cm în pământul bun de fundare și vor depăși
adâncimea de îngheț cu 10 - 20 cm.
d. case cu subsol – pereții de subsol și planșeul peste subsol se realizează din beton
armat. Pereții exteriori vor fi izolați cu polistiren, cărămidă, carton asfaltat cu bitum (2 - 3
rânduri).
e. case amplasate în zone montane – blocurile de fundare se pot realiza din zidărie de
piatră sau beton ciclopian.

Talpa casei
Element din lemn care se va fixa de placa de fundație cu ajutorul unui sistem special de
prindere - prin conexpanduri sau cu ajutorul mustăților de fier beton de Ø 6 mm, prinse în
fundație. Acesta are rol de prindere a pereților de fundație și cu rol de trasare a conturului
propriu-zis al casei. Se va așeza pe un carton asfaltat cu rol de strat hidroizolant.
158
 Pereții
Se pot executa mai multe tipuri de pereți, alcătuirea lor fiind făcută pentru a îndeplini
toate condițiile de rezistență a structurii casei, condițiile termice și, în plus, condițiile de
armonizare a arhitecturii casei.
În funcție de sistemul constructiv ales, se pot realiza o serie de variante constructive
pentru pereți, cum ar fi:

Sistemul cu bârne suprapuse (cu chertare):

cu montant la interior fără montant la interior

Fig. 2. Sistem de îmbinare a bârnelor din lemn pentru pereți

Sistemul cu pereți din panouri – acestea asigură preluarea sarcinilor verticale rezultate
din greutatea planşeelor şi a şarpantei, precum şi a sarcinilor orizontale rezultate din acțiunea
undelor seismice şi acțiunea vântului şi transmit aceste încărcări fundației.

a) Lambriu exterior de 22 - 48 mm
- membrana A330;
- montant (stâlp);
- vată minerală 100 - 150 mm;
- folie PVC;
- lambriu interior de18 mm sau RG 12,5 mm.

159
b) Lambriu exterior de 24 - 48 mm
- rigla 20 x 40 mm;
- placa OSB 9 - 12 mm;
- montant (stâlp);
- folie PVC;
- riglă 20 x 40 mm;
- RG 12,5 mm sau lambriu interior de18 mm.

c) Tencuială 20 - 40 mm
- placa Heraklith 10 - 20 mm;
- membrana A330;
- montant (stâlp);
- vata minerală 100 - 150 mm;
- folie PVC;
- placa OSB 9 - 12 mm sau scândură 24 - 30 mm;
- RG 12,5 mm sau lambriu interior de18 mm.

d) Tencuială 20 - 40 mm
- adeziv + grund + plasă de fibră de sticlă;
- polistiren;
- scândură 24 - 30 mm;
- montant (stâlp);
- vată minerală 100 - 150 mm;
- folie PVC;
- placă OSB 9 - 12 mm;
- RG 12,5 mm sau lambriu interior de18 mm.

160
e) Lambriu - caplamă simplă (mod de prindere a scândurilor la un perete exterior, la un
acoperiș etc., astfel încât fiecare scândură să acopere scândura precedentă pe o lățime
de 2 cm – (din turcă - kaplama) sau cu fals 22 - 42 mm.
- rigla 20 x 40 mm;
- membrana A330;
- placa OSB 9 - 12 mm;
- montant (stâlp);
- vata minerală 100 - 150;
- folie PVC;
- RG 12,5 mm sau lambriu interior de18 mm.

f) Siding (lambriu de plastic)

- polistiren expandat 30 - 50 mm;
- membrana A330;
- scânduri 24 - 30 mm;
- montant (stâlp);
- vată minerală 100 - 150 mm;

161
 - folie PVC;
- placă OSB 9 - 12 mm;
- RG 12,5 mm sau lambriu interior de18 mm.

Prinderea dintre panouri se face cu tije metalice filetate M12 și șaibe, câte 3 bucăți la
fiecare îmbinare.

Planșeul peste parter

 plăci OSB 18 mm sau 2 rânduri de scândură de 24 mm dispusă pe două direcții;
 grinzi de lemn 50 x 200 - 240 mm la distanță de 350 - 600 mm conform calculului de
rezistență;
 vată minerală 100 - 150 mm;
 folie PVC;
 RG 12,5 mm sau lambriu interior 18 mm.

La deschideri mai mari, în zona livingului sau în spaţiul mansardat, se poate folosi lemn
lamelar încleiat – grinzi lamelare aparente.

Fig. 3. Tipuri de planșee

162
Pardoseli

- folie PVC;
- șapă din beton armat 20 - 50 mm;
- film din polietilenă;
- parchet lamelar sau parchet normal de lemn.

- folie PVC;
- șapă din beton armat 20 - 50 mm;
- gresie.

- folie PVC;
- șapă din beton armat 20 - 50 mm;
- mozaic.

Fig. 4. Tipuri de pardoseli

163
Acoperișul – tip șarpantă

a. Șarpantă cu căpriori
- căpriori 50 x 150 - 200 mm la distanța de 400 - 600 mm conform calculului de
rezistență;
- clești 50 x 100 - 150 mm.

b. Șarpantă pe scaune
- căpriori 50 x 150 - 200 mm;
- popi (100 - 150) x (100 - 150) mm;
- pane (100 - 140) x (100 - 240) mm.

c. Șarpantă cu ferme
- grindă cu zăbrele – cu dimensiunile în funcție de calculul de rezistență.

Varianta A

Varianta B
Fig. 5. Tipuri de șarpante

164
Învelitorile pot fi realizate din următoarele materiale constructive:
- șindrile bituminoase – Bardoline (Tegola);
- plăci ondulate – Bituwell;
- tablă Lindab, Plannya, Ranilla;
- țigle ceramice.

Scara interioară
- realizată din lemn de rășinoase cu balustrada în diverse forme; cu mâna curentă și
bordura treptelor realizate din lemn de esență tare (stejar sau fag);
- scările pot avea dimensiuni și forme diverse conform planului de arhitectură și în
funcție de dorința beneficiarului.

Tâmplăria
- poate fi din lemn stratificat, PVC sau aluminiu;
- ferestrele pot fi realizate în sistem clasic tradițional, cu cercevele duble sau din lemn
stratificat pentru geam termopan;
- opțional se pot realiza obloane de exterior pline sau tip jaluzea;
- ușile interioare pot fi realizate cu tăblie sau geam, iar cele exterioare vor fi duble sau
simple cu una sau două deschideri.

Conductele termice, electrice și sanitare

- se montează în pereți sau aparent;
- tipurile și materialele care vor fi folosite, rămâne la latitudinea beneficiarului.

Avantajele construcțiilor realizate din lemn:

- preț de cost mic cu până la 30 - 40 % mai mic față de casele realizate din zidărie sau
metal;
- timp de execuție redus – aproximativ 20 - 60 de zile;
- diversitatea maximă de finisare interioară și exterioară cu materiale de ultimă
generație;
- posibilitatea recompartimentării rapide cu pereți ușori și cu costuri reduse;
- elasticitatea lemnului asigură construcției rezistență la un seism de până la 8 grade pe
scara Richter;
- structura de lemn este ușoară în comparație cu cea de zidărie sau metalică, necesitând
o fundație simplă și ușor de executat;
- tratarea trivalentă a lemnului cu soluție ignifugă, fungicidă și antiseptică asigură
protecția împotriva incendiilor, cariilor și insectelor, precum și a ciupercilor.

165
Fig. 6. Stuctura pereților și a acoperișului la o casă realizată din lemn

166
Fig. 7. Structura unui perete realizat din material lemnos

167
 Fig. 7. Structura unui perete realizat din material lemnos

2. STRUCTURA TIP SANDWICH LA CONSTRUCŢII DIN LEMN

Structura pereţilor

Structura sandwich este construită pe un schelet de rezistenţă din grinzi calibrate,

acoperit în exterior cu lambriu, şi în interior cu lambriu sau carton-ipsos. Prin placare
exterioară şi interioară se obţine aspectul dorit, în funcţie de dorinţele beneficiarilor. Structura
sandwich îndeplineşte exigenţele unei locuinţe sigure, comode şi estetice, la un preţ convenabil
şi într-un timp record faţă de soluţiile tradiţionale.

168
 2. Structura din elemente de perete
de 42 mm grosime, îmbinate în dublu
nut-feder
4. Structura din grinzi de 70 sau 90
mm grosime, îmbinate în dublu nut-feder la
pereţi exteriori, iar pereţii despărţitori sunt
din lambriu aplicat pe un schelet de
rezistenţă

3. Structura din elemente de perete de

42 mm grosime, 5. Structura din grinzi de 100 mm, cu
îmbinate în dublu nut-feder, cu posibilitate de tencuire,
termoizolare pereţii interiori din lambriu sau
carton-ipsos

Funcţia de bază a pereţilor este izolarea termică şi fonică. Materialul termoziolant

(vată de sticlă sau vată minerală) din pereţi asigură cu eficienţă izolarea termică şi fonică.
Vata minerală este un material de provenienţă naturală (se face din bazalt), un foarte
bun izolator termic (0,033-0,035 W/mK) şi fonic şi are greutatea specifică destul de mică
(30-100 kg/m3). Pe partea interioară a pereţilor, vata minerală se acoperă cu un strat
izolant, pentru a opri patrunderea vaporilor formaţi pe suprafaţa de separaţie dintre mediul
cald şi rece. Pe partea exterioară a vatei minerale, golul de aer rămas permite uscarea
vaporilor formaţi.

Structura acoperişului se bazează pe următoarele categorii de căpriori de 7,5x15

cm:
- pentru acoperiş cu ţigle - contraşipci şi şipci de ţiglă;
- pentru acoperiş cu şindrilă bitumată - scândură calibrată de 20 mm,
- pentru acoperiş cu plăci ondulate - şipci de 5x5 cm.

Avantajele folosirii lemnului în construcţii

Construcţiile din lemn deţin o serie de avantaje importante faţă de produsele

tradiţionale. Avantajele lemnului, ca materie primă, folosit în construcţiile de case şi cabane,
întâmpină necesităţile clienţilor de a avea o casă rezistentă, mult mai stabilă la cutremure,
datorită elasticităţii lemnului în comparaţie cu celelalte materiale clasice folosite şi nu în
ultimul rând ecologică, dau un ultim retuş al calităţii construcţiei.
 Dintre avantajele lemnului amintim:
- Durabilitate
Durabilitatea este una din caracteristicile fundamentale ale lemnului. Contrar
prejudecăţilor, casele realizate din acest material sunt mai solide decât cele construite în
mod tradiţional.
- Elasticitate
Elasticitatea lemnului nu permite apariţia fisurilor în pereţi, dar amortizează
vibraţiile şi absoarbe undele seismice, în cazul pericolului. Elasticitatea lemnului permite
montarea facilă a instalaţiilor de apă, gaz, canalizare şi încălzire.
- Eficienţă
Timpul de construcţie urcă până la maxim 4 săptămâni (28 zile) şi este încă o dovadă
a eficienţei noastre în acest domeniu.
- Izolare termică şi fonică
Lemnul este de 6 ori mai izolant decît caramida şi de 15 ori mai izolant decât betonul,
ceea ce conduce la importante economii de încălzire.
Datorită materialelor folosite, obţinem un coeficient de izolare termică superior
construcţiilor tradiţionale (cca. 0,25W/m²K ). Acest coeficient de izolare termică reduce
costurile pentru încălzirea locuinţei cu aproximativ 25-30%. Confortul locuinţei este
completat de izolarea fonică, direct proporţională în cazul construcţiilor din lemn, cu cea
termică.
- Protecţie la foc
Lemnul folosit în construcţii se tratează cu soluţii chimice. În acest fel, materialul
devine ignifug, având o rezistenţă la foc de până la 90 minute de expunere la flacără (clasa de
rezistenţă la foc F90B - DIN). Prelucrate astfel, componentele tratate devin comparabile, din
acest punct de vedere, cu materialele tradiţionale.
Contrar unei idei foarte răspândite, comportamentul lemnului în prezenţa focului,
este excelent. De fapt, când este cuprins de flăcări, lemnul se consumă încet şi-şi păstrează
toate proprietăţile mecanice timp de lungi minute, contrar celor mai multe materiale de
construcţii.
- Preţul redus
Un alt avantaj al construcţiilor realizate din lemn este preţul redus. Achiziţionarea
unei case de lemn este mai convenabilă ca preţ, decât cumpararea uneia tradiţionale.
- Lemnul şi energia
Construirea în lemn permite realizarea unei importante economii de energie. Pentru
prelucrarea lemnului se folosesc mult mai puţine resurse energetice decât pentru
prelucrarea altor materiale de construcţii:
- de 4 ori mai puţine decât pentru beton;
- de 6 ori mai puţine decât pentru plastic;
- de 24 de ori mai puţine decât pentru oţel;
- de 126 de ori mai puţine decât pentru aluminiu.
- Confortul lemnului
O construcţie din lemn îmbunătăţeşte confortul persoanelor care locuiesc în ea,
datorită faptului ca pereţii nu sunt reci şi umezi. Nu uitaţi că la construirea unei case
tradiţionale se foloseşte apa, iar pereţii unei astfel de construcţii se usucă în 10-24 luni. În
plus, construind din lemn, câştigaţi în jur de 5- 7% de suprafaţă utilă în raport cu o
construcţie tradiţională. De asemenea, lemnul permite o mare libertate arhitecturală la
concepţia casei dvs.
- Performanţele logistice ale lemnului
Construcţiile din lemn se caracterizează printr-o prefabricare în uzină (uşi, ferestre,
şarpantă, osatură...). Transportul şi montajul acestor diferite elemente sunt relativ uşoare.
170
 În plus, rapiditatea cu care se montează o casă din lemn reduce în mod considerabil
durata şantierulu . Vă veţi putea muta deci în noua casă, mult mai repede .
- Trăinicia unei construcţii din lemn
Trăinicia unei construcţii din lemn nu mai este de demonstrat. Anumite case sau
ferme din secolul al XI-lea care există şi acum, sunt exemple grăitoare.
- Lemnul – material ecologic
O construcţie din lemn este cum nu se poate mai binefăcătoare. După anumite studii,
bine cunoscute de medici, construcţia din lemn nu întrerupe câmpul magnetic terestru,
necesar echilibrului biologic omenesc.
În Scandinavia şi în America de Nord , 90% din construcţii sunt din lemn.
Anumite ţări ca Japonia sau SUA, impun construirea locuinţelor din lemn în zonele
unde cutremurele de pământ sunt frecvente, pentru că lemnul este materialul de construcţie
care rezistă cel mai bine la cutremure.

Lemnul este un material de construcţie foarte performant. Nu ne putem imagina în

ziua de astăzi, o construcţie de calitate, cu o mare putere izolantă, altfel decât din lemn.

Construcţii tip Canadian

preţ 100-130 Euro/mp
1. Schelet de rezistenţă.
2. Schelet de rezistenţă + acoperit pe ambele părţi cu lambriu.
3. Schelet de rezistenţă cu posibilitate de izolaţie (5-15cm grosime), acoperit pe
ambele părţi cu lambriu, iar pereţii despărţitori sunt acoperiţi cu lambriu aplicat pe un
schelet de rezistenţă. Lambriul poate fi înlocuit cu carton-ipsos

Construcţii tip grinzi

preţ 90-100 Euro/mp
preţ 120-170 Euro cu izolaţie
1. Construcţie simplă din elemente de casă 42 mm grosime îmbinate în dublu nut-
feder (lambă-uluc).
2. Construcţie din elemente de casă 42 mm grosime + schelet de rezistenţă pentru
izolaţie acoperit în interior cu lambriu, iar pereţii despărţitori sunt din elemente de casă 42
mm sau din lambriu aplicate pe un schelet de rezistenţă. Lambriul poate fi înlocuit cu carton-
ipsos

171
 Construcţii tip Masiv I
preţ 140-210 Euro/mp
1. Construcţie simplă din grinzi 70 mm grosime îmbinate în dublu nut-feder (lambă-uluc)
2. Construcţie din elemente de casă 70 mm grosime + schelet de rezistenţă pentru izolaţie
acoperit din interior cu lambriu, iar pereţii despărţitori sunt din elemente de casă 70 mm sau
din lambriu aplicate pe un schelet de rezistenţă. Lambriul poate fi înlocuit cu carton-ipsos

Construcţii tip Masiv II

preţ 180-250 Euro/mp
1. Construcţie simplă din grinzi 90 mm grosime îmbinate în dublu nut-feder (lambă-uluc).
2. Construcţie din grinzi 90 mm grosime + schelet de rezistenţă pentru izolaţie acoperit în
interior cu lambriu, iar pereţii despărţitori sunt din elemente de casa 90 mm, sau din lambriu
aplicate pe un schelet de rezistenţă. Lambriul poate fi înlocuit cu carton-ipsos

172
Construcţii tip Masiv III
preţ 140-190 Euro/mp
1. Construcţie din schelet de rezistenţă umplut cu lemn masiv 100 mm grosime pe partea
exterioară cu posibilitate de tencuire + schelet pentru izolaţie acoperit în interior cu lambriu,
iar pereţii despărţitori sunt din lambriu aplicat pe un schelet de rezistenţă. Lambriul poate fi
înlocuit cu carton-ipsos .

Fig. 8. Tipuri de case ecologice din lemn de diverse secțiuni

173
 3. CASE ECOLOGICE DIN LEMN EXECUTATE
în SISTEMUL ”WOOD FRAMING”

Sistemul ”Wood Framing”, dezvoltat și aplicat pe scara larga în S.U.A., reprezintă o

modalitate ieftina și accesibila de a construi o casă și de a o intreţine în timp, asigurând
ocupanţilor toate cerintele de confort. De asemenea casele construite în acest sistem se
adaptează oricarui stil arhitectural, atât tradiţional, contemporan cât şi futurist.
Structurile de case executate în acest sistem, se evidenţiază prin folosirea optimă a
materialului lemnos, prin rezistenţă, stabilitate, ductilitate, greutate proprie redusă care
diminuează astfel impactul seismic, durabilitate, confort termic ridicat, preţ competitiv.
Totodată timpul de execuţie pe şantier al acestor case este cu până la 70% mai mic decât
pentru casele cu structură din zidărie.
Societatea Bianca International S.R.L. şi-a creat o tradiţie deja, din executarea caselor
de locuit cu structură din lemn în sistemul framing, având o experienţă de peste 500 case
executate şi montate atât în România cât şi în alte ţări precum: Grecia, Spania, Franţa, Italia,
Danemarca.
Pentru a veni în sprijinul iubitorilor de case din lemn care vor să afle mai multe
informaţii despre acest tip de structuri,vă oferim o succintă prezentare a acestui sistem
constructiv în care lucrăm şi noi.
O casă cu structura din lemn, în sistemul framing, se compune din următoarele
elemente:

Talpa casei

Este un element de bază al construcţiei, prin care se execută trasarea şi prinderea

pereţilor structurii de rezistenţă de fundaţia clădirii.
Se constituie dintr-un dulap de lemn, cu dimensiunile de 45x90mm, 45x135mm,
având aceiaşi laţime cu a peretelui care reazemă pe aceasta.
Talpa casei se aşează pe un strat de hidroizolaţie şi se fixează provizoriu în prima fază
cu cuie sau holtzsuruburi, iar după montarea pereţilor de la parter se solidarizează împreună
cu aceştia prin conexpanduri sau agrafe din oţel beton existente în fundaţie.

Pereţii

Reprezintă principalele elemente de rezistenţă şi stabilitate ale construcţiei, care

asigură preluarea sarcinilor verticale din greutatea planşeelor şi a şarpantei, precum şi a
sarcinilor orizontale din seism şi vânt şi transmit aceste încărcări fundaţiei.
Un important avantaj al sistemului framing îl reprezintă posibilitatea realizarii
pereţilor sub formă de panouri prefabricate. Acest fapt conduce la creşterea calitaţii execuţiei
acestor elemente, prin realizarea lor în fabrică cu utilaje şi tehnologii moderne, precum şi un
control tehnic adecvat şi în acelaşi timp prin prefabricare se reduce considerabil timpul de
174
execuţie pe teren al construcţiei, micşorându-se asfel manopera de montaj şi implicit costul
clădirii.
Pereţii sunt alcatuiţi din dulapi de lemn de raşinoase, cu dimensiunile secţiunii de
45x90mm şi 45x135mm, spaţiaţi în plan la distanţe de 400…600 mm. Uzual pereţii exteriori
se execută cu grosimea de 135mm şi cei interiori cu grosimi de 90 şi 135mm, aceste valori
fiind impuse în principal, de grosimea stratului termoizolator care este mai mare la exterior.
Elementele verticale de rezistenţă ale pereţilor(montanţi) sunt solidarizate de talpile
orizontale ale panourilor prin cuie şi colţare metalice galvanizate. Panourile pereţilor
exteriori sunt placate de regulă cu placi de OSB de12mm, care asigură rigidizarea şi
conlucrarea montanţilor în plan lateral, realizând astfel o comportare de şaibă rigidă a
peretelui în planul său. Panourile pereţilor interiori sunt contavântuite prin rigle dispuse
orizontal şi inclinat, între montanţi.
Placarea pereţilor exteriori şi interiori se execută pe ambele feţe şi se poate realiza
într-o mare varietate. Astfel se pot utliza lambriuri din lemn, siding, astereala cu caroiaj de
sipci pentru tencuială, plăci de OSB cu termosistem, plăci de gips carton etc.
Termoizolaţia este alcătuită din saltele de vată minerală cu grosimi de 50, 100,
150mm care sunt dispuse între montanţii structurii de rezistenţă.
Pereţii sunt hidroizolaţi la exterior cu strat de membrana bitumata, iar la partea
interioară au dispuse bariere de vapori.

Centura casei

Asigură legatura la partea superioară a panourilor prefabricate. Centura se fixează de

talpa superioară a panourilor prefabricate prin batere în cuie.
Se constituie dintr-un dulap de lemn, cu dimensiunile de 45x90, 45x135mm, având
aceiaşi laţime cu a peretelui pe care reazemă.
Se înădeşte în secţiuni decalate de sectiunile de înădire a panourilor prefabricate.

Planşeele

Planseele sunt elementele de construcţie orizontale care realizează preluarea

incărcărilor din greutatea oamenilor şi mobilierului şi o transmit pereţilor şi în acelaşi timp
asigură conlucrarea peretilor în plan orizontal şi distribuirea sarcinilor orizontale din vânt şi
seism.
Principalele elemente de rezistenţă ale planşeelor sunt grinzile. Grinzile sunt alcătuite
din dulapi de lemn de răşinoase, cu secţiuni de 50x135, 50x180, 50x230, 50x280mm, dispuse
la interspaţii de 400…600mm şi rigidizate în sens transversal cu distanţieri din dulapi cu
aceiaşi secţiune. Acest sistem de grinzi şi distanţieri transversali împreună cu duşumeaua
alcătuiesc un ansamblu rezistent şi rigid, având o comportare de şaibă rigidă.
Pentru încăperile cu deschideri mari se folosesc şi grinzi principale lamelare cu
secţiuni de 135x230, 180x230, 135x280mm, alcătuite din dulapi de lemn încleiaţi, sau
scânduri incleiate.
Prinderile grinzilor de centură se face prin cuie, buloane, colţare şi eclise metalice
galvanizate.
Peste grinzi se bate stratul suport care se constituie din: duşumea geluită din lemn cu
grosimi de 22 şi 45mm, duşumea oarba de 24 şi 45mm, placi din OSB de 22mm grosime.
Duşumeaua se poate dispune într-un singur strat sau în două straturi pe direcţii diferite.
Pe talpa inferioară a grinzilor se poate bate direct stratul de finisaj: gips carton,
lambriu, etc. sau aceasta poate rămâne aparentă şi se lăcuieşte.

175
 Şarpanta

Reprezintă elementul de închidere situat la partea superioară a construcţiei, având

atât un important rol practic prin protejarea cladirii de intemperii, cât şi un rol estetic,
contribuind în mare măsură la aspectul construcţiei. De altfel multe construcţii din lemn se
individualizează prin forma şarpantei.
Şarpanta se compune din structura de rezistenţă, stratul suport al învelitorii şi
învelitoare.
Structura de rezistenţă a acoperişului se poate executa în două variante şi anume: şarpantă pe
scaune şi şarpantă pe grinzi cu zăbrele.
Şarpantele pe scaune sunt alcătuite din popi şi pane din lemn ecarisat de răşinoase, cu
secţiuni de 90x90, 90x135, 135x135, 135x180,135x230mm care formează împreună un cadru
de rezistenţă rigid întărit prin contravântuiri şi capriori care reazemă pe pane, îmbinaţi prin
chertare. Capriorii au dimensiunile secţiunii de 50x90, 50x135, 50x180, 50x230mm.
Şarpantele pe grinzi cu zăbrele sunt alcătuite din ferme cu zăbrele din lemn, realizate
din dulapi de 45x90mm, îmbinaţi la noduri cu pene cu gheare, prin presare. Grinzile cu
zăbrele se contravântuiesc la talpa superioară pentru a crea un cadru rigid în planul
invelitorii.
În ambele cazuri suportul învelitorii este alcătuit din astereală de 24mm grosime sau
plăci de OSB de 12 mm.
Peste stratul suport al învelitorii se dispune hidroizolaţia din membrană bitumată.
Ca material de învelitoare se poate folosi: ţiglă, tablă zincată, coli de onduline,
bardolyne, tabla Lindab, eternită, etc.
Tavanele înclinate de la mansardă, alcătuite din însăşi structura şarpantei se izolează
termic cu saltele de vată minerală, cu grosimi de 150, 200mm.

176
 4. Planșee din grinzi și scânduri de lemn

Izolarea fonică a tavanelor din clădiri mai vechi

Planșeele tradiționale din imobilele mai vechi constau în general din elemente de
lemn largi cu inserții de argila, nisip sau zgura.
Scândurile se atașează direct pe structură din grinzi de lemn. în ciuda masei pe
unitate de măsură de 150-250 kg/m2 acest tip de tavan nu respecta cerințele moderne pentru
izolare fonică. Acest fapt se datorează pardoselii rigide care nu atenuează zgomotele generate
de pași, conexiunilor rigide și directe intre scânduri și structură de lemn și lipsa materialului
izolator dispus în cavitățile existente.
Placa izolantă Isover = Plăci rigide hidrofobizate din vată minerală bazaltica. Plăcile
Isover N au fost concepute pentru realizarea izolațiilor fonice și termice la planșee sau în
pereții de compartimentare. Plăcile pot fi instalate pe planșeu, sub șapă flotanta (realizata
conform normativelor în vigoare, de exemplu: amestec C25/30, cu grosime minima de 50mm,
densitate de 2000 kg/m3, armat cu plasa din hotel cu ochiuri de 150/150mm, armare în dublu
strat la colțuri) sau sub placa suport (in cazul placării cu lemn), pentru încărcări de pana la
200 kg/m2- greutatea maxima a straturilor de peste placa. La instalare se vor respecta
indicațiile furnizate de fabricant.Renovarea acustica a unui planșeu vechi din lemn
utilizând dale flotante

- placa din lemn

- placa izolanta Isover
- nisip sau zgura folosite ca și umplutura
- pardoseala din argila
- placa fonoabsorbanta
- pardoseala din scânduri
- fixare elastică
- placa de gips-cartonTavan modern pe structură de lemn cu pereți partiționați, dale
flotante și fixare elastică
177
 - placa de lemn
- placa acustica Isover
- placa de lemn
- vată minerală Isover dispusă intre grinzile de lemn
- fixare elastică
- placa de gips-carton
Îmbunătățiri acustice aduse planșeelor pe structură de lemn folosind
fonoabsorbanți Isover

Acest procedeu presupune atenuarea zgomotelor ce se propagă prin structurile

imobilelor.
Soluții :
- pardoseala flotanta din asfalt, mortar, sau asfalt topit cu plăci izolatoare Isover
Akustic EP 1, EP 2 și EP 3 sub aceasta pardoseala.
- umplerea spatiilor dintre scândurile din lemn dispuse la partea superioara și
inferioara a grinzilor cu materiale izolatoare folosite la umplerea interspațiilor de la pereții
despărțitori cu Isover Metac UF sau Integra ZKF
- fixare elastică a tavanului cu cleme elastice
Izolarea fonică a zgomotelor generate de pași

Izolarea fonică a unui tavan pe structură de lemn îmbunătățește parametrii din punct
de vedere a izolației cu L’n,w = 60 dB. Prin instalarea materialului izolant, vată de sticlă și
atașarea tavanului fixat elastic pe structură de lemn utilizând bolțuri elastice în forma de U
sau clame elastice obținem următorii parametrii ce caracterizează atenuarea fonică L’n,w
intre 57-54 dB.
Cea mai ridicata protecție împotriva zgomotelor ce se propagă prin structurile
imobilului este oferita de către dala flotanta din mortar sau asfalt topit (L’n,w = 50 – 48 dB).
Planșeele pe structură de lemn nu vor îndeplini cerințele generale datorita lipsei izolatorilor
intre perete și tavan. în acest caz e nevoie de material izolant adițional dispus pe diferite
suprafețe.Propagarea zgomotelor dintr-o încăpere în alta amplasata la alt nivel cu și
fără influența transmiterii prin pereți.

178
 fără izolarea fonică cu izolarea fonică
a pereților a pereților

*) se recomandă plăci de lemn de grosime 25 mm(EP3) sau 28 mm(EP2) din motive de

tehnice.Protecția împotriva zgomotelor, ce se propagă pe căi aeriene,

Atenuările undelor sonore, ce se propagă intre încăperi separate de planșee pe

structuri de lemn, sunt influențate de către transmisia prin pereții comuni pe verticala. Aceste
metode de atenuare pot fii îmbunătățite prin adăugarea adițională a izolației fonice la pereți.
Atenuări ale zgomotelor ce se propagă pe căi aeriene realizate de planșeul cu
structură de lemn și scânduri.

179
 Descrierea structurii

 20 mm placa izolatoare de lemn

 dala Isover Akustic izolatoare 27.25 mm
 19 mm placa izolatoare de lemn
 vată minerală de sticlă 120 mm
 fixare elastică
 12.5 mm tencuiala

 20 mm placa izolatoare de lemn

 dala Isover Akustic izolatoare 27.25 mm
 19 mm placa izolatoare de lemn
 vată minerală de sticlă 2x120 mm
 fixare elastică
 12.5 mm tencuiala

 45 mm dala de beton
 dala Isover Akustic izolatoare 30/25 mm 51dB
 19 mm placa izolatoare de lemn
 vată minerală de sticlă 120 mm
 fixare elastică
 12.5 mm tencuiala

 30 mm asfalt topit
 dala Isover Akustic izolatoare 27/25 mm 48dB
 19 mm placa izolatoare de lemn
 vată minerală de sticlă 120 mm
 fixare elastică
 12.5 mm tencuiala

*) din motive tehnice se recomandă folosirea plăcilor de lemn de grosime

28mm.

Detalii tehnice la Casele din lemn

1. Perete exterior
1.1. Perete exterior din grinzi stratificate, profilate pe lungime dublu nut, dublu feder,
grosime 42 - 100 mm, în următoarele variante:
A. Fără termoizolație;
B. Cu termoizolație interioară;
C. Cu termoizolație exterioara.

1.2. Perete exterior din semigrinzi cu termoizolație interioară;

1.3. Perete exterior din grinzi stratificate de grosime 140 - 200 mm, cu termoizolație inclusă;
1.4. Perete pe structură de lemn;
1.5. Pereți cortină - pe structură din lemn stratificat cu geam termopan.

180
2. Perete interior
2.1. Pereți portanți din grinzi stratificate de 42 - 100 mm;
2.2. Pereți tip sandwich. în toate cazurile grinzile sunt îmbinate la colțuri cu încastrare prin
chertaj drept asimetric.

3. Acoperișul: Este realizat din grinzi portante dispuse pe înclinare (căpriori), cu dimensiuni
50 x 100 sau 70 x 120 mm, care rămân aparent în camerele de la mansarda. Peste acestea este
dispus un sistem sandwich compus din: lambriu nut și feder, bariera de vapori, grinzi de
aerisire, termoizolație din vată minerală, g= 70-100mm, carton asfaltat sau astereală, rigle din
lemn 40 x 30 mm, cu structură pentru țiglă, tablă, tegola sau alte învelitori.

4. Tavanul. Se realizează din grinzi rezistente stratificate cu dimensiuni 100 x 140: 120 x 200
mm, care rămân aparente, peste care se așează un sistem sandwich compus din:

Varianta A: lambriu de lemn g = 20 mm, folie plastic , rigle 40 x 50mm, cu termo și

fonoizolație și dușumea g = 28mm pentru etajul superior;
Varianta B: lambriu de lemn g = 20 mm, carton asfaltat, șapă din beton armat peste care se
montează parchet sau gresie.

5. Pardoseala
Se realizează în mod clasic din dușumea de rășinoase , g = 28mm, dispusă pe rigle de 40 x 50
mm, intre care se așează termoizolația.
La cerere se poate monta: parchet, gresie, mocheta, etc.

6. Scări interioare. Sunt realizate pe structură din lemn de rășinoase după tehnica firmei PIN
ECO LOG HOMES, având elemente decorative în diverse variante estetice.

7. Balcoane și terase. Sunt realizate din elemente de lemn de rășinoase

181
 5. Operaţii tehnologice pentru execuţia
pereților din beton armat monolit

Structurile cu pereţi portanţi din beton armat monolit se mai numesc şi diafragme
verticale. Prevederea de diafragme verticale impune realizarea planşeelor sub forma de
diafragme (șaibe) orizontale, care îndeplinesc rolul de transmitere a forţelor orizontale (la
acţiunea vântului sau cutremurului) la diafragmele verticale.
Pereţii exteriori se alcătuiesc din doua sau trei straturi, din care un strat are rol
termoizolant (fig.1).

Structurile pe diafragme pot fi:

1. Structuri cu diafragme rare
2. Structuri cu diafragme dese
3. Structuri cu diafragme flexibile conlucrând cu cadre

Pereţii din beton armat numiţi şi diafragme verticale se realizează din beton greu
obişnuit sau din beton uşor cu agregate din granulit. Diafragmele pot fi sub forma de pereţi
plini sau de pereţi cu goluri pentru uşi şi ferestre.

Execuţia diafragmelor din beton armat monolit cuprinde următoarele lucrări:

1. cofrarea
2. armarea
3. turnarea şi compactarea betonului
4. decofrarea

1. Cofrarea diafragmelor din beton armat monolit.

Pentru cofrarea diafragmelor din beton armat monolit se pot folosi următoarele
cofraje:
- demontabile, alcătuite din elemente de inventar, cu panouri din material lemnos;
- plane metalice de inventar;
- glisante;
- spaţiale metalice, tip tunel.

182
 2.Armarea diafragmelor.

Diafragmele construcţiilor cu structuri tip fagure sau tip celular, cu înălţimea de P +

4E si P + 10E se armează, de obicei, constructiv; din calcul rezultă că armarea este necesară
numai în zone seismice. Armarea diafragmelor poate fi continuă pe toată suprafaţa lor sau
concentrată pe anumite zone caracteristice (marginile diafragmelor, colţuri, ramificaţii,
intersecţii, conturul golurilor). Diafragmele se armează cu plase legate din bare independente
sau cu plase sudate. Colţurile, intersecţiile, bulbii se armează numai cu carcase legate din bare
independente. O atenţie deosebită trebuie acordată armării diafragmelor în jurul golurilor,
precum şi înnădirii armărilor conform proiectului.
Armatura de rezistenţă se confecţionează sub forma de plase dispuse câte una la
fiecare faţă a diafragmei.

183
 Armatura constructivă discontinuă se realizează din carcase dispuse vertical şi
centură orizontal.
Carcasele verticale se confecționează din OB37 sau PC52, cu diametrul Ф 8-10 mm, şi
etrieri cu diametrul Ф6mm aşezaţi la distante intre 20-25 cm.
Centurile orizontale se armează cu 4 bare având diametrul de Ф8 mm, în afara
armăturii din centura planşeului şi etrieri diametrul Ф6 mm aşezaţi la distanţa de 20-25 cm.
Acoperirea armăturilor cu beton este de 1,5 cm pentru plase şi etrieri şi 2,5 cm pentru barele
verticale de la capetele diafragmelor.

184
 3.Turnarea şi compactarea betonului.

În diafragmele cu înălţimi până la 3m şi cu grosimea de cel puţin 12 cm, betonul se

poate turna direct pe la partea superioară cu furtunuri flexibile, prin descărcarea din bene sau
cu ajutorul pompei de beton.
La introducerea betonului în cofraje, se urmăreşte ca aceasta să fie dirijată cât mai
vertical şi spre centrul cofrajului.
Turnarea betonului trebuie să fie continuă, în straturi longitudinale succesive a căror
înălţime este în funcţie de modul de compactare. Fiecare strat se compactează imediat.
Înălţimea unui strat de maximum 50 cm când se foloseşte previbratorul (pentru diafragme cu
grosimea mai mare de 15 cm) şi de 0,6-0,8 m, când se folosesc vibratoare de cofraj (pentru
diafragme cu grosimea mai mică de 15 cm). O atenţie se acordă betonării marginilor
diafragmelor şi conturului golurilor unde armătura este mai deasă şi pot apărea segregări sau
goluri.
Tehnologia de betonare a diafragmelor prezintă particularităţi în funcţie de tipul de
cofraj folosit.
Clasa betonului din diafragme trebuie să fie de cel puţin Bc 15, iar la cădirile cu 12
niveluri pentru a nu îngroşa excesiv pereţii portanţi, clasa betonului la etajele inferioare va fi
Bc 20 sau Bc 25.
La turnarea betonului pe timp friguros se iau măsuri de protecţia lui pentru a preveni
îngheţul şi a accelera întărirea.

4.Decofrarea.

Când pereţii nu sunt încărcaţi imediat, se pot decofra dacă betonul are rezistenţa de
minimum 25 daN/cm. Imediat după decofrare se verifică suprafaţa diafragmelor. Când se
constată defecte importante (goluri, zone segregate sau necompactate), acestea se remediază
numai pe baza detaliilor acceptate de proiectant. La lucrările la care se prevede aplicarea unor
finisaje, defectele superficiale se remediază o dată cu executarea finisajului respectiv.
Izolarea fonică a pereţilor din beton armat monolit este asigurată de cele mai multe
ori de masivitatea lor. În cazul pereţilor exteriori, termoizolanţi, stratul termoizolant asigură
şi condiţii de izolare fonică. Pentru izolarea fonică suplimentară a diafragmelor monolite se
folosesc placaje exterioare din plăci fibrolemnoase, din saltele din vată de sticlă sau vată
minerală, plăci de vată minerală etc. Placajele se aplică pe peretele de rezistenţă din lipire
directă cu un adeziv sau prin intermediul unei schele de lemn sau metalic, fixat pe peretele cu
dibluri.

185
 6. TEHNOLOGIA DE CONSTRUCȚII "IZODOM 2000"

Tehnologia IZODOM

Sistemul de construcții ” Izodom 2000” folosește ca tehnologie de execuție, elemente

de cofraj modular încorporat, din polistiren dur - STYROPOR sau NEOPOR - fabricat în
Germania. În cofraje se introduc armăturile și se toarnă beton și/sau beton celular ușor (BCU).
Cofrajele ”Izodom 2000” se folosesc pentru: pereți, tavane, pardoseli și acoperiș. Sistemul
”Izodom 2000” este agrementat în Germania, Polonia și România, fiind produs de către firma
"Izodom 2000 Polska".

Beneficii ale sistemului Izodom 2000

Prin utilizarea optimă a manoperei, sistemul ”Izodom 2000” constituie o alternativă
foarte ieftină, comparativ cu sistemul clasic de construcții.

Casa PASIVĂ
Casa PASIVĂ - fără consum de energie termică - este independentă energetic, ecologică
și economică. Acest tip de casă, poate fi construită și în sezonul rece.

BCU
Betonul celular ușor este folosit împreună cu sistemul de cofraje încorporate IZODOM
pentru a construi case ecologice și călduroase.

Ce este "IZODOM 2000"?

Sistemul de construcții ” Izodom 2000” folosește ca tehnologie de execuție, elemente
de cofraj modular încorporat, din polistiren dur - STYROPOR sau NEOPOR - fabricat în
Germania. În cofraje se introduc armăturile și se toarnă beton și/sau beton celular ușor (BCU).
Cofrajele ”Izodom 2000” se folosesc pentru: pereți, tavane, pardoseli și acoperiș.
Cofrajele IZODOM sunt produse de înaltă calitate fabricate în Polonia, de către firma
"IZODOM 2000 POLSKA" , fiind examinate, testate și certificate ISO în Germania.
Compania ”IZODOM 2000 POLSKA GmbH” produce sisteme izolante din polistiren
expandat dur din 1990. Compania exportă produsele în: Germania, Spania, Grecia, Lituania,
Letonia, Rusia - iar acum și în România prin compania româno-austriaca AUSTROCASA s.r.l.
Linia de producție este echipată cu mașini din Germania de la compania KURTZ, iar materia
primă este furnizată de către renumita firma germana BASF. Producția este supervizată și
examinată permanent de către instituția germană pentru calitate LGA Nürenberg.

De ce IZODOM ?

Pentru că sistemul ”IZODOM 2000” oferă:

-reducere de 50-85% a costurilor la energia termică
- dacă vă construiți o CASĂ PASIVĂ ,reducerea de de 100% a costurilor la energia
termică,
- eficiență energetică înaltă: sistem de izolație termicș foarte eficient (0,29-0,10
W/m2k)
Pentru că puteți avea o locuință:
- mai ieftina decât una construită în mod convențional
- mai rezistență la cutremur, foc și intemperii
- fără restricții privind soluțiile arhitecturale alese.

186
 Este IZODOM ecologic ?
- Polistirenul este un material inert și sănătos, fiind folosit pentru ambalarea
alimentelor
- Pentru umplerea cofrajelor se folosesc materiale de construcții netratate termic
(beton, BCU)
- Construind cu IZODOM, se conservă energia și se protejează mediul înconjurător
(pădurile)
- Sistemul de construcții IZODOM crează în locuință o ambianță deosebit de placută și
un climat perfect sănătos.

Beneficii ale sistemului IZODOM

- Viteza foarte mare de construcție = 3 - 6 luni, la cheie, în funcție de marimea
proiectului
- Sistemul este complet, incluzând pereți, pardoseli, tavane și acoperiț
- Durabilitate mult mai mare comparativ cu materialele de construcție convenționale
- Material de construcție inert, non-toxic, ecologic, protejează mediul înconjurător,
conservă energia
- Material de construcăie relativ ușor de pus în operă: reduce timpul și costurile de
manoperă
- Sistemul acceptă orice tip de finisaje interioare și exterioare
- Casa IZODOM poate fi construită și în sezonul rece
- Stabilitate superioară a structurii la cutremure și uragane
- Apele provenite din inundații nu penetreazț pereții IZODOM
- Materialul este rezistent la umezeală, putrefacție și insecte
- Un perete finisat rezistă la foc 1 - 1,5 ore.

Elemente componente ale sistemului de construcții IZODOM

Grosimea peretelui: 25 cm - 5 cm polistiren pe exterior,

15 cm beton/BCU, 5 cm polistiren pe interior -
coeficientul termic K = 0.28 W(m2K).

Grosimea peretelui: 35 cm - 15 cm polistiren pe exterior,

15 cm beton/BCU, 5 cm polistiren pe interior K = 0.18 w
W(m2K).

Grosimea peretelui: 45 cm - 25 cm polistiren pe exterior,

15 cm beton/BCU, 5 cm polistiren pe interior K = 0.10
W(m2K).

187
 Grosimea peretelui: 50cm și 30 cm - pentru construcții
industriale, cu 20 cm beton/BCU si, respectiv 25cm sau 5
cm cofraj exterior din polistiren, interior 5 cm.

Alte dimensiuni: L = 200 cm sau 100 cm, H = 25 cm.

Beneficii ale sistemului ”Izodom 2000”

Prin utilizarea optimă a manoperei, IZODOM constituie o alternativă foarte ieftină,

comparativ cu sistemul clasic de construcții:
Viteza foarte mare de construcție a casei – între 3-5 luni „LA CHEIE”; doar 4 săptămâni
„LA ALB” (fundație, pereți izolați, ferestre și uși exterioare, șarpantă, acoperiș)
Material de construcție relativ ușor de pus în opera; reduce timpul și costurile de
manoperă, nu necesită utilaje și echipamente grele de construcții
Calitatea structurii este asigurată de inginerie germană, română și poloneză de înaltă
clasă, astfel încât parametri de rezistență la seism sunt superiori, obținându-se o stabilitate
foarte bună a structurii la cutremure
Sistemul oferă stabilitate foarte bună la uragane, vânturi și furtuni puternice
Sistemul este complet, incluzând pereți, pardoseli, tavane și acoperiș, permițând un
design arhitectural nelimitat
Produsele - “cărămizile” Izodom - sunt de calitate foarte bună, examinate și certificate
în Germania și în România (INCERC, MLPAT)
Eficiență energetică înaltă – cel mai bun sistem de izolație termică (0,29–0,10 W/m2k),
care permite construirea de case pasive (fără consum de energie) sau case cu consum foarte
redus de energie termică.
Amortizarea rapidă a investiției, prin reducerea cu 50-85% a costurilor de încălzire
iarna și de răcire vara.
Sistemul este foarte bun izolator acustic.
Sistemul acceptă orice tip de finisaje interioare și exterioare.
Casele tip IZODOM pot fi construite și în sezonul rece (până la –5% se poate turna
beton fără aditivi).
Sistemul elimină nevoia instalării de izolații suplimentare ulterioare, operație foarte
costisitoare.
Longevitatea construcției este mult mai mare decât la sistemele clasice.
Durabilitate mult mai mare comparativ cu materialele de construcție conventionale.
Polistirenul este inert, non-toxic, protejează mediul inconjurător, conservă energia.
Un perete finisat rezistă la foc între 0,5 și 1,5 ore.
Rezistent la umezeală, putrefacție; apele provenite din inundații nu penetrează pereții
IZODOM; materialul nu absoarbe mai mult de 3% umiditate.
Pereții exteriori IZODOM sunt cu 50% mai rezistenți la intemperii decât pereții clasici
din cărămidă.
Se elimină posibilitatea condensului în încăperi deoarece punctul de rouă este mutat în
afara clădirii.
Rezistent la insecte; nu se dezvoltă colonii de insecte sau rozătoare, în interiorul
structurilor Izodom, deoarece acești dăunători nu se hrănesc cu polistiren sau beton.

Dezavantaje ale sistemului Izodom 2000

Datorită etanșeitătii perfecte a sistemului se recomandă folosirea de aerisitoare
suplimentare.
188
 Rezistența la șocuri mecanice a suprafețelor exterioare și interioare ale pereților este
mai mică decât la sistemele clasice din cărămidă, aceasta putând fi compensată prin finisări
adecvate.
Montajul elementelor de polistiren expandat dur necesită mai multă atentie; în timpul
punerii în operă se vor evita șocurile mecanice și contactul cu focul (de la posibilele mucuri de
tigară sau chibrituri nestinse aruncate pe material).

CASA PASIVĂ "MIRO"

CASA PASIVĂ - fără instalație de încălzire - este construită pe structură clasică din
beton armat și pereți din beton celular ușor (BCU) armat, turnat în cofraje încorporate de tip
Lego numite IZODOM, șarpanta IZODOM, acoperiș cu țiglă metalică Megaprofil.

O casă Pasivă "la cheie" va costa, în funcție de complexitatea finisajelor dorite, între
400 și 600 Euro/mp.
În funcție de proiectul casei, materialele IZODOM necesare reprezintă între 15% și
25% din costul total al casei.
Casa Pasivă nu are nevoie de instalație de încălzire. La o temperatură de -10°C în
exterior, temperatura din interiorul casei nu scade sub +18°C.
Vara apa caldă este asigurată printr-o instalație cu panouri solare, costurile fiind ZERO
timp de 8-9 luni pe an.
Casa poate fi construită pe terenuri accesibile ca preț deoarece nu necesită costuri
exorbitante pentru racordare la gaz, etc., doar rețea electrică și eventual sursă de apă.

189
 Elemente componente ale sistemului de construcții IZODOM folosite numai
pentru construcția de case pasive:

Grosimea peretelui: 45 cm - 25 cm polistiren pe exterior,

15 cm beton/BCU, 5 cm polistiren pe interior K = 0.10
W(m2K).

Grosimea peretelui: 50 cm - pentru construcții

industriale, cu 20 cm beton/BCU si, respectiv, 25 cm
cofraj exterior din polistiren.

Alte dimensiuni: L = 200cm sau 100 cm, H = 25 cm.

Faze de construcție:

0. Fundație, izolații, drenaje, armături

Operația aceasta o face firma de
consrtrucții, deși săpăturile le poate face
beneficiarul, fără probleme...

1. Depozitare cofraje (cărămizi) tip IZODOM

Asta o face beneficiarul! …

2. Transport cofraje IZODOM

Cofrajele fiind ușoare se pot transporta în
regie proprie...

190
 3. Montaj cărămizi stil Lego, 75 cm / faza
Daca ați construit case din cuburi de plastic
pe vremea cand erați copil, nu veți avea
probleme la așezarea corectă a cărămizilor
Izodom care formează mai întâi cofrajul și apoi
peretele izolat al casei...

4. Pregătire pentru turnare beton în pereți

Betoniera v-o pune la dispoziție firma de
construcții, deși cu banii economisiți vă puteți
cumpăra mai multe malaxoare pentru
prepararea betonului, iar o pâlnie din tablă
zincată nu este greu de realizat sau procurat...

5. Turnare betonului în pereți

Rețeta de preparare a betonului o veți avea
de la firmă, iar turnarea betonului este, din
nou, o operație simplă...

6. Montaj armături - structura de rezistență

Aici vă va ajuta firma specializată, să
rezolvați problema, deoarece structura de
rezistență este de cea mai mare importanță la
construirea casei dvs...

7. Montaj cofraje ferestre

Cu puțină îndemânare, puteți să vă
construiți singuri cofrajele din lemn sau
folosind dopuri speciale, componente ale
sistemului Izodom. Se poate apela și la firma
de construcții...

8. Montaj pereți
Construim în continuare așezând
"cărămidă" peste "cărămidă" și turnând beton
în interior...
În pereții neportanți se poate turna beton
celular ușor BCU, pe care vi-l poate furniza
firma...

191
 9. Susținere pereți – schele
Schelele se pot realiza din lemn; dacă sunt
probleme, dulgherul firmei de construcții va fi
acolo în timp record ca să vă ajute...

10. Montaj grinzi - turnare placă

Aici vă va ajuta cu siguranță specialistul în
structuri al firmei de construcții împreună cu
dulgherul...

11. Execuție șarpantă și astereală

La fel și la execuția șarpantei; la astereală se
pot bate cuiele în scandura depe casă, în regie
proprie sau cu firma...

12. Montaj acoperiș - țiglă metalică

Nu e greu de montat un acoperiș din
panouri de țiglă metalică, de aceea aveți
posibilitatea de a alege dacă faceți în regie
proprie sau cu firma specializată...

13. Închideri exterioare - montaj uși și

ferestre
Se vor monta ferestrele din PVC sau lemn
stratificat cu geam termopan cu firma pentru a
avea garanția că sunt montate corect; asta
înseamnă că ați construit casa "LA ALB" și
chiar vă puteți muta în aceasta, continuând
apoi cu finisările...
14. Finisări exterioare
Urmează finisarea simplă, cu o masă de
șpaclu și plasă din fibră de sticlă, apoi cu var
lavabil pentru exterior sau, mai bine, cu
tencuială decorativă, și astfel casa dvs. va arată
superb ...

192
 15. Compartimentări și finisări interioare
Cu puțin spirit tehnic puteți realiza - atunci
când bugetul vă va permite -
compartimentările și finisările interioare
folosind plăci de gips carton, apoi var lavabil,
precum și parchet laminat care se montează
ușor; la gresie și faianță vă ajută firma
specializată sau un alt meseriaș în regie
proprie...

BETON CELULAR UȘOR (BCU)

Betonul celular ușor (BCU) este un material ecologic, mult mai bun izolant decât
cărămidă, la fel de bun izolant ca și BCA (beton celular autoclavizat). BCU reprezintă un
amestec de mortar alcătuit din nisip spălat sort 0-3 mm, ciment, apă și o substanță spumantă
sub presiune, dozajele fiind conforme cu rețeta de fabricație. După introducerea spumei și a
omogenizarea amestecului mortar-spumă, materialul se pune în operă în tipare (pentru
blocuri de zidărie) sau direct în cofraje izolante tip Izodom (pentru pereții monolit).

Aplicatii uzuale
Densitate 400-600 kg/mc: BCU cu aceasta densitate este folosit în special la izolații
termice sau împotriva focului. Se folosește numai ciment (eventual și puțin nisip), apă și
spumă.
Densitate 700-800 kg/mc: Se folosește la umplerea golurilor, la renovări necesare în
urma reparațiilor instalațiilor. De asemenea se folosește pentru producerea blocurilor de
construcție.
Densitate 900-1100 kg/mc: Servește cel mai des la producerea de blocuri de construcție
și a altor elemente de construcții ca: balcoane, balustrade, compartimentări, parapete, etc.
Densitate 1200-1400 kg/mc: Densități folosite de obicei pentru prefabricate (pereți
portanți sau nu). Poate fi folosit la pardoseli ușoare, izolante termic și fonic.

Avantajele folosirii BCU

Introducerea în domeniul construcțiilor a betonului celular ușor neautoclavizat atât
sub forma blocurilor de zidărie cât și sub forma de pereți monolit sau șape de izolație
autonivelante, oferă numeroase avantaje tehnice și economice:
- cost de producție redus, manoperă redusă;
- calitățile termotehnice, deci consum redus de combustibil la încălzirea spațiului
realizat cu BCU;
- economie la materialele de finisaj și simplificarea operațiilor de finisaj;
- densitatea redusă, structura omogena;
- coeficient de transfer termic identic cu cel al BCA, sau mai bun, în funcție de densitate.

Greutatea proprie mică a pereților din BCU permite:

- reducerea dimensiunilor elementelor portante ale structurii;
- micșorarea încărcării elementelor structurii de rezistență, deci scăderea consumului
de oțel;
- reducerea intensității încărcărilor seismice;
- diminuarea costurilor de transport.

Grosimea redusă a pereților, datorată calităților termotehnice, față de zidăria de

cărămidă atrage după sine micșorarea ariei desfășurate, ceea ce la rândul său reduce costul de
193
realizare a pereților. La BCU absență varului determină lipsa corosivității față de armături și o
aderare extrem de facilă a mortarului de tencuială, acesta putând fi depus într-un strat mai
subțire decât cel din cazul BCA. Izolația termică superioară a BCU față de BCA oferă
posibilitatea realizării unor ziduri mai subțiri, cu același confort termic ca și cel obtinut cu
pereți mai groși din BCA. BCU este produs la rece, fără autoclavizare, nefiind radiocativ.
Betonul celular ușor poate fi turnat și direct în cofraj, pentru realizarea pereților
monolit. Aceasta varianta este avantajoasa prin faptul ca elimina costurile de manopera
pentru o multime de operatiuni obligatorii la realizarea unei construcții: zidire, tencuire,
pozarea instalatiilor sanitare, pozarea instalațiilor electrice, dulgherie.

7. METODA NORVEGIANĂ „LAFTING” DE CONSTRUIRE A CASELOR

ECOLOGICE DIN BUŞTENI

Scurt istoric

Primele case locuite şi construite din buşteni, aşezaţi pe orizontală, se pare

că au apărut în urmă cu 2000-3000 de ani, în Estonia. De acolo, s-au răspândit
peste mare, la vecinii lor nordici, vikingii, care, datorită avantajelor şi confortului
termic oferit de acest model de case, au perfecţionat de-a lungul timpului un
procedeu de construcţie şi de îmbinare a buştenilor numit Lafting, procedeu
revendicat de norvegieni, vechi de sute de ani.
Datorită faptului că Norvegia este o ţară în care lemnul pentru construcţii
se găseşte din abundenţă, peste 60% dintre norvegieni locuiesc în case
construite din lemn.
În Europa s-a observat o creştere a numărului caselor din lemn în ultimii
10 ani, de la 1-2% la 10%.
Constructorii norvegieni de case şi cabane au câştigat o vastă experienţă,
datorită climei din ţară lor, care se întinde de la o climă temperat-oceanică foarte
bogată în precipitaţii, la climă rece, polară.

Avantajele principale ale caselor din buşteni utilizând procedeul

„Lafting” sunt:
- îmbinări ale pereţilor şi structurilor de rezistenţă doar prin crestături în
buşteni, fără a folosi cuie, scoabe, şuruburi etc.;
- interiorul nu necesită alte lucrări de izolaţie sau de finisare, creând astfel o
ambianţă de locuit sănătoasă şi ecologică;
- protecție la vânt;
- rezistenţă crescuta a lemnului la intemperii, datorită formei rotunjite în
care sunt formaţi buştenii, ce nu permite apei să rămână pe lemn;
- proprietăţi de păstrare a temperaturii în interior;
- greutate proprie redusă şi comportare antiseismică foarte bună a acestui
tip de casă;
- costuri reduse faţă de casele construite cu materiale tradiţionale (beton,
zidărie);
194
 - estetica deosebită a caselor şi cabanelor construite în acest stil, având în
vedere şi tendinţele actuale de protejare şi conservare a mediului precum şi
dorinţa omului zilelor noastre de evadare în natură.

Informaţii generale despre cum se construiește

Fiecare casă sau cabană se construieşte manual, se asamblează pentru

început în ateliere specializate, după care se dezasamblează, se transportă
buştean cu buştean şi se reasamblează pe fundaţia beneficiarului. Pereţii
construcţiei sunt realizaţi din buşteni de conifere, tăiaţi la o grosime de 200-225
mm (8-9 inches ). Fiecare buştean este selecţionat cu o deosebită grijă, pentru a
fi ideal scopului de a construi case.
Pentru a garanta rezistenţa şi durabilitatea în timp faţă de condiţiile
climaterice, noi folosim doar partea centrală a trunchiului copacului, aşa zisa
inima lemnului. Pentru aceasta, prima dată îndepărtăm coaja buşteanului după
care eliminăm 2-3 cm din lemn, respectiv partea care este mai moale şi cu mai
multă răşină a unui buştean.
Fiecare buştean va avea o formă rotunjită în partea de sus, pentru a
permite apei să curgă de pe lemn, iar în partea de jos va fi scobit un şanţ lung,
astfel încât la aşezare să copieze exact forma rotunjită a buşteanului anterior.

Case şi cabane din buşteni construite prin procedeul Lafting

Acest tip de case și cabane este foarte răspândit în tarile nordice , precum
și în Franța, Elveția, Olanda, etc. Din informaţiile noastre, credem ca în Romania
nimeni altcineva nu a construit case sau cabane din buşteni, utilizând procedeul
Lafting.
În comparație cu alte case sau cabane construite din buşteni în ţară
noastră, cele construite prin procedeul Lafting se disting prin mai multe
considerente:
noutate
îmbinarea buştenilor la capete printr-un procedeu estetic, considerat
arta în Norvegia, vechi de sute de ani și care si-a demonstrat atât arta cit și
eficacitatea de-a lungul anilor
forma rotunjita a buştenilor care compun construcția, atât în pereți
cit și la acoperiș sau stâlpii de susținere, ceea ce apropie casa mai mult de natura și
de forma inițială a copacului
cum se vad pereţii în exterior, la fel se vad și în interior, oferind
locatarului o senzație deosebită, de masivitate amestecata cu intimidate
construirea unui tavan și a unui acoperiș extrem de rezistent prin
utilizarea buştenilor la forma lor naturala, rotunda, care se vad în interior și care
dau posibilitatea de a acoperi casa sau cabana cu glii de iarba

Fiecare ţară are tradiția ei de amenajare a interiorului casei sau cabanei.

195
Acest tip de case și cabane se potrivesc stilului interior romanesc, putând
implementa în același timp și soluții noi, moderne.

De ce să ai casă sau cabană din buşteni ?

Sunt multe motive pentru a alege să-ți construiești o casă sau o cabană din
buşteni, aşezaţi pe orizontală – dorinţa de a avea o casă construită într-un stil
deosebit, relativ unic, apropierea de natură, inclusiv prin faptul că pe casa ta
196
crește iarba, etc. Însă avantajul de netăgăduit a unei case din buşteni este mediul
de locuit sănătos, în comparație cu alte tipuri de case.
Cu privire la fiecare tip de casă, (prefabricate din lemn, din buşteni, beton
sau zidărie) principala funcționalitate a pereţilor exteriori trebuie să fie aceea de
a păstra temperatura în interior și de a oferi protecție la vânt. În cazul
construcţiilor realizate din buşteni, aceste cerințe sunt satisfăcute foarte bine,
deoarece fiecare buştean se așează și copiază forma buşteanului de dedesubt.
O altă cerință a unei construcţii de locuit, este aceea ca, pentru un mediu
locuibil normal, aerul în camere trebuie să se schimbe în totalitate de circa 1.5 –
2 ori pe ora. Cu alte cuvinte, fiecare persoana aflata în interiorul casei, are nevoie
de circa 6 – 10 litri de aer proaspăt pe secunda. Aceasta înseamnă că, pentru o
locuință cu o suprafață de 150 mp, circulația aerului trebuie să fie de 100 – 150
litri/ secunda. Aceasta cantitate de aer, poate intra în interior printr-o fanta sau
gura de aerisire cu dimensiunea de 20x20 cm, curentul de aer având viteza de 4
– 6 metri/ sec.
Pentru a garanta această circulație de aer, casele moderne construite în
prezent, sunt dotate cu sisteme de ventilație complexe, de încălzire a
temperaturii camerelor, de distribuție egala a temperaturii în toate camerele
construcţiei si, de asemenea, de eliminare a aerului uzat din camere. Un astfel de
sistem de ventilație, este foarte scump si, de asemenea, este foarte dificil să se
păstreze aceste proprietăţi funcționale Din păcate, în practica se constata ca
adesea curentul de aer este – câteodată rece, câteodată cald – în imediata
apropiere a fantelor de ventilație și a gurilor de aerisire.
În casele și apartamentele vechi, fantele și gurile de aerisire se găsesc doar
în bucătarii și în camerele de baie, deasemenea numai geamurile și ușile permit
pătrunderea aerului proaspăt. în aceste construcţii vechi, mediul de locuit se
caracterizează printr-o nevoie de aer proaspăt, printr-o nevoie de curent de aer
deoarece aerul în interior este uscat și cald iar particulele de praf sunt
răspândite în aer din cauza electricității statice.
Proprietăţile pereţilor construiți din buşteni, de păstrare a temperaturii și
a climatului interior în casele construite din buşteni, sunt unele dintre cele mai
studiate efecte în America de Nord și Finlanda. Aceste studii se fac cu scopul de a
implementa soluții cât mai economice de surse de energie, la preturi cit mai
favorabile.
Aceste studii și experimente au arătat că revărsarea de căldură prin pereţii
din buşteni masivi este “o problemă deosebit de complexă“ care nu urmează o
ecuație fizică și care nu poate fi exact calculată, ținând cont de indicele de
conducție termică a lemnului. Pierderea de căldură reală este cu mult mai mică
decât pierderea de căldură calculată.
Din acest motiv, The American National Bureau of Standards a inițiat un
experiment ce s-a desfășurat între anii 1981 și 1982. Pe durata a 28 de
săptămâni, au fost comparate diferite tipuri de ziduri exterioare de case. Au fost
testate șase case identice cu dimensiunea de 6x6 metri, cu pereţii exteriori
construiți din diferite materiale. Deasemenea, pereţii din buşteni grosi de 170
197
mm au fost comparați cu pereţii construiți din elemente prefabricate din lemn,
care însă au fost proiectați să păstreze căldura în interior, cu 17% mai mult
decat pereţii din buşteni. Pe durata testului, în interior a fost păstrata permanent
o temperatura de 20°C în toate casele supuse acestui experiment și a fost
măsurata energia consumata pentru păstrarea acestei temperaturi, la fiecare
casa. Acest test a furnizat următoarele rezultate:
Primăvara, energia consumata la casa din buşteni, a fost cu 46% mai
mica decât energia consumata la casa construita cu elemente prefabricate din
lemn.
Vara, casa din buşteni a consumat cu 24% mai putina energie pentru
răcirea aerului.
Iarna, pe o vreme cu ger constant, energia consumata la casa din
buşteni, a fost comparabil egala cu energia consumata la casa construita cu
elemente prefabricate din lemn.
Per total, casa din buşteni a consumat cu 30% mai putina energie decât
casa din elemente prefabricate. Un experiment similar s-a desfășurat și în tarile
nordice, având aceleași rezultate.

Avantajele caselor din buşteni

1. Într-o casă construită din buşteni, tot timpul este aer proaspăt. Aerul
necesar pentru un mediu de locuit normal, pătrunde în interior prin pereţii
exteriori, de aceea aceasta casa nu necesita construirea unui sistem de ventilație
complex și costisitor sau deschiderea unor geamuri.
2. Aerul care intră încet prin pereți (fără curent de aer) oferă un real câștig
de temperatura în camera.
3. Datorită capacitații ridicate a pereţilor din buşteni de păstrare a căldurii
în interior, niciodată nu se va trece brusc de la cald la frig. Acest tip de casă este
foarte confortabilă, răcoroasă în timpul verii și călduroasă în timpul iernii.
4. Într-o casă din buşteni, neîncălzită pe timpul iernii, temperatura din
interior egalează temperatura de afară în 24 de ore.
5. Într-o casă din buşteni, perioada călduroasă începe devreme și se
termină târziu.
6. Zidurile din buşteni păstrează, de asemenea, umiditatea în aer la valori
normale.
7. Datorită utilizării doar a materialelor naturale la construirea caselor din
buşteni, acestea nu au electricitate statica și particule de praf în aer.
8. Un alt avantaj deloc de neglijat, este estetica deosebită a acestor case și
cabane, apropierea de natură.
9. Costurile pentru finisajul interior sunt cu 35 -40 % mai mici decât la alte
tipuri de case, datorită faptului ca pereţii pe fața interioară nu necesită lucrări de
placare sau de tencuire.
10. Procedând la construirea și asamblarea casei în interiorul atelierului
constructorului, pentru început, de unde urmează dezasamblarea, transportul și
198
asamblarea definitivă pe fundaţia proprietarului, aceasta reduce timpul de
“deranj“ al locației construcţiei cu peste 50%.

Caracteristicile unei case sau cabane din buşteni

Abilitatea de a proiecta și de a construi o casă din buşteni este la fel de

importantă ca și pentru orice alt tip de casă. Viitorul proprietar al unei case din
buşteni trebuie să înțeleagă în totalitate și într-un mod adecvat, toate
caracteristicile viitoarei sale case.
Caracteristicile unei case din buşteni au la bază două principale
situații:
Coborârea casei, ca urmare a procesului de uscare a buştenilor
din pereți
Pierderea de căldură prin pereţii din buşteni, care este
comparabilă cu a zidăriei sau a prefabricatelor din lemn.

Proiectarea unei case sau cabane din buşteni

Viața unei case începe pe masa designerului. Când optezi pentru un

designer care să-ți proiecteze viitoarea casă din buşteni, asigură-te că el sau ea
are suficientă experienţă în proiectarea acestui tip de casă. Este recomandabil ca
proprietarul să consulte constructorul casei în privința alegerii designerului.
Este cu mult mai indicat ca constructorul să fie și designerul casei.

“Coborârea“ casei din buşteni

Există două motive pentru care buştenii coboară: contracția pereţilor din
buşteni masivi ca rezultat al uscării lemnului și îngroșarea structurii pereţilor ca
rezultat al gravitației. Pereţii din buşteni la terminarea construcţiei trebuie să fie
cu 6% mai înalți decât sunt prevăzuți în proiect, adică o camera proiectata a
avea înălțimea finală de 235 cm, trebuie construita cu o înălțime de 250 cm. O
casa înaltă de 7 metri, datorită uscării și gravitației va pierde aproape o jumătate
de metru din înălțime.
199
 Proiectantul trebuie să fie capabil să prevadă schimbările care rezulta din
procesul de coborâre a construcţiei din buşteni, și să evite riscurile ce apar în
urma acestui proces de coborâre.
Coborârea nu trebuie să pericliteze elementele orizontale ale structurii
casei (podeaua, tavanele etc ). Deasemenea, proiectantul trebuie să prevadă
joncțiunile cu structurile casei care nu sunt supuse procesului de coborâre
(șeminee, pereți din zidărie sau prefabricate, uși, ferestre etc.). în astfel de locuri,
elementele pot fi interconectate cu grinzi sensibile și trebuie prevăzut suficient
spațiu pentru coborâre , spre a nu afecta aceste structuri.
Procesul de coborâre a casei trebuie, de asemenea, să influențeze
proiectarea structurilor inclinate ale casei. De exemplu, odată cu coborârea
casei, unghiul de inclinare a acoperișului se modifica cu 3 – 4 grade, ceea ce duce
la modificarea unghiului coamei acoperișului cu 5 – 8 grade. Datorită acestei
modificări a unghiului de inclinație a acoperișului, trebuie să i se permită
întregului acoperiș să ”alunece” în jos.
Toate aceste modificări duc la concluzia ca, în timp ce pereţii casei
coboară, streșinile acoperișului se lărgesc. Depinzând de lățimea casei și de
unghiul de inclinare a acoperișului, streșinile se pot lăți cu 10-15 cm.
Acestea sunt numai o parte din problemele care rezulta din procesul de
coborâre a pereţilor din buşteni și care trebuie rezolvate în timpul proiectării,
execuției și a asamblării casei. Pe lângă acestea se adăuga cablurile electrice în
pereți, burlanele de evacuare a apei de ploaie, care sunt fixate pe pereți, sistemul
de alimentare cu apa și canalizare, punctele de întâlnire a acoperișurilor
combinate, etc.
Din fericire toate aceste probleme au soluții tehnice, ținând cont de ele în
timpul execuției și utilizând sisteme special proiectate în acest scop, iar
proiectantul cât și executantul trebuie să le cunoască și să fie capabili să le
utilizeze.

Izolarea casei din buşteni

Proprietarul casei va plăti mult pentru eventualele greșeli ale

proiectantului la calculul pierderii energiei termice – sau, mai mult, ignorând
acest calcul.
Pierderea energiei termice prin diferitele elemente structurale ale casei
(podea, acoperiș, pereți, uși, ferestre) este caracterizată de așa numita valoare
„U” (coeficientul de transfer termic), care arata cât de multă căldură se pierde
prin elementele structurale ale casei, când temperatura interioară diferă de
temperatura exterioară cu 1 °C. Aceasta pierdere de energie termică nu trebuie
să depășească următoarele valori pentru fiecare element structural în parte :
tavan – acoperiș - 0,20 W/mp
podea pe sol - 0,20 W/mp
podea în aer - 0,16 W/mp
ferestre - 1,90 W/mp
200
 uși exterioare - 0,70 W/mp
pereți exteriori - 0,20 W/mp

În conformitate cu normele arhitecturale valide în tarile nordice, media

pierderii de energie termică prin elementele structurale exterioare nu trebuie să
depășească valoarea de 0,385 W/mp element structural. Aceasta înseamnă că
încadrarea pierderii de căldură a unei case sub aceasta valoare, garantează un
mediu locuibil normal și sănătos, iar încălzirea unei asemenea case nu poate fi
considerata o consumatoare de energie.
Pierderea de energie termică prin pereţii din buşteni, depinde în primul
rând de grosimea pereţilor și de calitatea execuției pereţilor. Această pierdere de
energie termică a fost măsurata și are următoarele valori, pentru diferite grosimi
ale pereţilor din buşteni :
90 mm - 1,5 W/mp
130 mm - 1,0 W/mp
200 mm - 0,6 W/mp

Conform cu valoarea prestabilită de pierdere a energiei termice prin

pereţii exteriori, de 0,20 W/mp, aceasta conduce la constatarea ca grosimea
peretelui din buşteni ar trebui să fie de 600 mm !!?? . Acest tip de casă cu
asemenea pereți, nu poate fi construită în practica curentă.
În tarile nordice este permisă utilizarea – cu unele excepții – a așa zisei
metode de compensație, pentru păstrarea pierderii de energie termică în
parametri normali. Cu alte cuvinte, este permisa construirea zidurilor exterioare
din buşteni, cu un relativ mare index de pierdere a temperaturii, dar aceasta
pierdere este compensata cu o mare capacitate de izolaţie termică a altor
elemente structurale (podea, acoperiș, uși, ferestre ... ). Această metodă de
compensare are și ea limitele ei. În orice condiții, însă, chiar utilizând metoda de
compensare, indicele pierderii de energie termică prin pereţii exteriori ai casei
din buşteni nu trebuie să fie mai mare de 0,6 W/mp.
În cazul caselor din buşteni construite cu procedeul Lafting, și pentru care
nu se prevede o izolaţie termică suplimentară a pereţilor exteriori, grosimea
buştenilor din pereţii exteriori este de 200 mm ( 8”).

Câteva sfaturi pentru cumpărătorul unei case sau cabane din buşteni

 Este riscantă construirea unei case sau cabane din buşteni,

numai consultând cataloage și fotografii color.
o vizitează fabrica sau atelierul constructorului înainte de a încheia
contractul, pentru a vedea cum și în ce condiții viitoarea ta casa sau cabana va fi
construita.
o vizitează fabrica sau atelierul constructorului cât mai des în tipul
construirii casei în atelier, sau cel puțin în momentul când casa este gata
montată, pentru a te asigura de calitatea execuției.
201
  Pereţii casei din buşteni trebuie să fie construiți cu mare atenție.
o şanţurile lungi și încrestările la capetele buştenilor trebuie să fie
executate perfect, pentru ca la îmbinarea buştenilor să nu fie vizibile crăpăturile
și crestăturile, ceea ce oferă o rezistenţă sporita la furtuni puternice și permite
apei de ploaie să curgă de pe pereți.
o lățimea şanţului lung în buştenii pereţilor exteriori trebuie să ocupe
cel puțin 60% din grosimea buşteanului, adică la un buştean gros de 200 mm,
lățimea şanţului lung trebuie să fie de cel puțin 120 mm.
o şanţurile lungi și încrestările la capetele buştenilor trebuie umplute
cu vată minerală.
o încrestările la colțurile pereţilor exteriori trebuie să fie izolate la
vint, în interiorul camerei.

 Nu încerca să economisești bani pe materialele izolatoare ale

acoperișului și padimentului.
o în condiţiile climaterice de pe coasta de sud și de vest a Norvegiei,
vata minerala folosita la izolația acoperișului are o grosime de 200 mm, iar vata
minerală pentru izolația padimentului are o grosime de 150-200 mm.

 Cea mai multă cantitate de căldură se pierde prin geamuri.

o nu proiecta geamuri foarte largi pentru casa sau cabana ta din
buşteni.
o folosește geamuri termopan, preferabil cu cadru lemn, pentru
asortare cu casa din lemn.

 Contractul pentru fabricarea și asamblarea casei sau cabanei

din buşteni nu trebuie să înceteze când casa este gata construită.
o pentru partea din casa construită din buşteni masivi, constructorul
trebuie să acorde o garanție de minim 4 ani. Această garanție trebuie să includă
controale ale calității construcţiei cel puțin o dată pe an.
o după 4 ani, se poate spune despre casa sau cabana ca s-a „liniștit” ,
adică lemnul este uscat, pereţii nu mai coboară iar întreaga construcţie a atins
parametrii tehnici și de calitate doriți.

 Execuția de calitate și întreținerea corecta a casei sau cabanei

din buşteni, asigura acesteia o durata de viață de peste 60 de ani.
o în Norvegia pot fi vizitate construcţii în sistem Lafting, vechi de 200-
400 de ani.

202
203
204
 8. Prezentarea generală a construcției în sistem ”AMVIC”

Pasul 1 – Se trasează conturul cofrajului și poziția deschizăturilor pentru ușă și

fereastră, pe o fundație normală sau o suprafață nivelată, plană. Armătura pentru joantare
(petrecere/suprapunere) din oțel beton trebuie să se prelungească în sus, de la fundație în
interiorul cavității cofrajului, conform cerințelor proiectului.

Pasul 2 – Se începe cu plasarea cofrajelor de colț la fiecare colț, apoi așezați cofrajele
drepte către centrul fiecărui segment de perete. La primul rând și următoarele, folosiți coliere
din plastic cu autoblocare sau legături de sârmă pentru legarea distanțierilor în vederea
solidarizării cofrajelor. După aceasta, se așează armăturile de oțel beton orizontal
poziționându-le în clipsurile din partea de sus a distanțierilor din interiorul cavității.
Clipsurile fixează pe poziție armătura de oțel beton și elimină nevoia legării cu sârmă.

Figura 1.- Trasarea conturului pereților Figura 2. - Plasarea la început a cofrajelor de

colț

Figura 3. - Montarea armăturii orizontale

Pasul 3 – Se Instalează cel de-al doilea rând de cofraje inversând cofrajele de colț,
astfel încât primul rând de cofraje să fie completat de cel de-al doilea într-un model “țesut”. În
acest stadiu se verifică nivelul de-a lungul tuturor cofrajelor. Dacă suprafața superioară nu
este la nivel, se folosesc pene de fixare sau se scurtează la bază, după necesități.

205
 Figura 4. - Montarea celui de-al doilea și al treilea rând de cofraje

Pasul 4 – Se Instalează rândurile următoare de cofraje prin suprapunerea continuă a

acestora, astfel încât toate îmbinările să fie bine fixate prin țesere (legare tip “lego”).

Figura 5. - Instalarea “țesută” a rândurilor de cofraje

Pasul 5 - Odată ce s-a ajuns la al 2-lea rând de cofraje, se instalează stâlpii de susținere,
aliniere și schelă pe perimetrul întregii structuri pentru a vă asigura că pereții vor fi drepți și
verticali și pentru a permite reglarea aliniamentului înainte și în timpul turnării betonului.
Stâlpii de susținere au și un alt rol, acela de a permite realizarea schelei necesară muncitorilor.

Figura 6. - Instalarea sistemului de susținere și aliniere a peretelui

Pasul 6 - Pentru fiecare nivel, se așează cofrajele până la înălțimea din proiect a
peretelui. Se taie oțelul beton pentru armarea verticală la lungime și se începe instalarea prin
deschizătura din partea de sus a zidului, prin spațiile dintre barele de oțel beton de armare
orizontală.

206
 Figura 7. - Instalarea continuă a rândurilor

Lungimea armăturii verticale din oțel beton va fi cea stabilită prin proiect. Pentru cazul
continuării construcției cu un alt nivel, legăturile de joantarea vor fi de minim 40 de ori
diametrul barelor din oțel beton.

Figura 8. - Instalarea oțelului beton de armare verticală după ultimul rând de cofraje

Pasul 7 – Se instalează cofrajele (cadrele) pentru ferestre și uși în fiecare loc unde s-au
lăsat golurile corespunzătoare și potriviți cofrajele AMVIC în jurul lor. Cofrajele sunt folosite
pentru a ține betonul în golul de perete. Pot fi folosite și cadre din lemn.

Figura 9. - Instalarea și rigidizarea cu pervaze a cofrajelor

pentru golurile de ferestre și uși
207
 Pasul 8 – Se toarnă betonul în pereții pregătiți, folosind o pompă de beton cu reducție
de debit. Betonul se toarnă până la o înălțime de aproximativ 0,9-1,2 m în rânduri în spirală pe
verticala structurii până ce se ajunge la partea superioară a peretelui. În timpul turnării
fiecărui rând folosiți un vibrator cu diametru mic pentru a vibra betonul și a îndepărta toate
pungile de aer din beton. Folosind această metodă se poate turna un nivel pe zi.

Figura 10. - Turnarea betonului în rânduri de 0,9-1,2 m

Pasul 9 – Se nivelează betonul până când este plan la partea superioară a cofrajului,
apoi, dacă este cazul plasați șuruburile de ancorare în beton înainte ca betonul să facă priză.
Aceste elemente de legare vor fi folosite apoi pentru realizarea legăturii cu grinda de planșeu
sau pentru instalarea plăcii de metal de deasupra (talpă de grindă) pentru instalarea grinzilor
sau a grinzilor cu zăbrele pentru șarpantă.

Pasul 10 – Se îndepărtează sistemul de susținere odată ce betonul s-a întărit, apoi se

trece la următoarele stadii ale construcției. Se recomandă îndepărtarea stâlpilor după 4-5 zile
de la turnarea betonului.

Figura 11. - Elemente de ancorare plasate în beton pentru fixarea mecanică a șarpantei.

208
 Armătura de oțel beton pentru pereții în sistem AMVIC

1 - Prezentare generală

Realizarea oricărei structuri folosind cofrajele AMVIC, cere constructorului o bună

pregătire în ceea ce privește cunoașterea principiilor fundamentale de realizare a armăturilor
din oțel beton. Se vor prezenta fundamentele armăturilor din oțel beton pentru pereții în
sistem AMVIC.

2 - Condițiile de bază ale proiectului

Proiectantul trebuie să menționeze clar următoarele informații pe planurile sale:

 secțiunile transversale ale tuturor pereților care folosesc cofraje AMVIC. Fiecare
secțiune transversală trebuie să arate clar, pentru constructor dimensiunea cofrajului
AMVIC folosit de 15,24 cm x 20,32 cm (respectiv 25,4 cm);
 fiecare secțiune transversală trebuie să prezinte înălțimea fiecărui perete de la
toate nivelurile;
 dimensiunile barelor verticale și orizontale de oțel beton de armare, distanțarea
și clasa oțelului trebuie sa fie marcate clar pentru fiecare nivel, în fiecare secțiune
transversală a peretelui sau într-o însemnare separată;
 așezarea barelor din oțelului beton pentru armare, în special cele verticale,
trebuie sa fie marcat clar;
 proiectantul trebuie să menționeze tipul îmbinării prin petrecere
(suprapunere) și lungimea fiecărei secțiuni a peretelui unde se prevede o îmbinare.

3 - Scopul barelor de armare

Structurile din beton armat au în componența lor două materiale diferite:

a. betonul;
b. oțelul beton (OB).

Betonul simplu este un material rezistent la compresiune. Comprimarea unui cub sau
cilindru, numai din beton, necesită o forță relativ mare până se ajunge la distrugere. Totuși
betonul simplu este relativ slab la întindere (tipic în cazul întinderii el poate suporta o zecime
din forța de comprimare).
Oțelul beton de armare are o excelentă rezistență atât la solicitarea de compresiune cât
și la întindere.

De aceea structurile cu beton armat sunt proiectate special de către ingineri astfel încât
betonul să fie folosit în principal pentru a prelua eforturile de compresiune, iar oțelul beton de
armare este folosit pentru preluarea eforturilor de întindere și în unele cazuri pentru unele
eforturi de compresiune.

Proiectarea structurilor din beton armat a fost perfecționată mai ales în ultimul secol
atât pentru siguranță cât și pentru fezabilitatea economică. Structurile din beton armat au
avut un extraordinar palmares la unele dintre cele mai complicate structuri, incluzând baraje,
poduri și clădiri înalte pe întreg globul.
209
 4 - Armătura orizontală

Distanțierii cofrajelor AMVIC de polipropilenă sunt proiectați precis pentru a poziționa

și fixa de centrul peretelui de beton.
Tipic, prima poziționare a armăturii orizontale se face în clipsurile cele mai
apropiate de panoul din neopor expandat, ignifugat .
A doua poziționare a armăturilor orizontale se face astfel încât să fie plasată în
crestătura aproapiată.
A treia poziționare este plasată în aceeași poziție ca și prima linie. A patra poziționare
este plasată în aceeași poziție ca și a doua, apoi procesul se repetă.

Această metodă de dispunere decalată a armăturilor de OB este necesară pentru a

permite introducerea armăturilor verticale de sus în jos și a le strecura printre barele de oțel
beton orizontale, în acest caz, barele verticale se fixează și nu au posibilitatea de a se mișca.

În figura 1 este prezentat modelul reprezentativ al armării verticale și orizontale

aplicat în rândul de jos și deasupra, folosind cofrajul AMVIC de 15,24 cm.

Figura 1 - Plasarea întrețesută a barelor din oțel beton verticale printre cele orizontale

5 - Armătura verticală

Armătura verticală este așezată după ce pereții din cofraje AMVIC au fost montați și
ridicați în întregime. În cazul unui perete de mai multe niveluri, armarea este plasată după
ridicarea fiecărui nivel în parte. Barele de armare verticală sunt glisate în poziție din partea
superioară a peretelui, “țesute” în armătura orizontală și fixate în locul potrivit în concordanță
cu planurile și specificațiile tehnice ale proiectului.

6 - Armătura pentru golurile din pereți

Mulți pereți vor avea goluri pentru ferestre sau uși ori pentru ambele. Existența unui
gol în peretele de beton armat creează un efort suplimentar în jurul golului, în special la
colțuri. Marginile ferestrelor și ale ușilor denumite praguri, pot fi supuse unui moment de
încovoiere, iar eforturile marginale depind de mai mulți factori. Ca regulă generală pentru
toate golurile din pereți, se prevăd bordaje generate prin așezarea armăturilor din oțel beton.

210
 7 - Petrecerea (suprapunerea, joantarea) barelor din oțel beton pentru armare

Barele de oțel beton au, cel mai adesea, lungimea de 6 metri. În cazurile în care
armătura de OB, necesară, depășește această lungime, este nevoie de petrecerea
(suprapunerea) acesteia. Scopul principal al petrecerii este de a transfera efortul, fie de
întindere, fie de compresiune de la o bara de OB de armare sau un grup de bare la o alta într-
un mod care să respecte cerințele normelor de proiectare sau de construcții și/sau cerințele
specificațiilor tehnice și ale planurilor proiectului.

7.1 - Tipuri de îmbinări prin petrecere (joantare)

Pentru intenția și scopul acestui manual vom prezenta un singur tip de îmbinare
cunoscută sub numele de îmbinare prin petrecere (joantare).

Îmbinarea prin petrecere (joantare) este caracterizată prin bare din oțel beton de
armare suprapuse pe o anumită lungime. Lungimea îmbinării trebuie să fie calculată conform
reglemetărilor din construcție de un inginer proiectant și specificată în planurile proiectului
(obișnuit, lungimea de suprapunere este mai mare de 40 de diametre). Barele de armare
TREBUIE să fie în contact între ele și așezate împreună.

7.2 - Cerințe minime pentru lungimea îmbinării prin petrecere

Ambele tipuri de îmbinări prin suprapunere necesită o lungime minimă a îmbinării,

stabilită la proiectare de către inginerul care calculează structura, în conformitate cu
prevederile normativelor în vigoare.
Sfat !!!
Lungimea minimă a îmbinării prin suprapunere este proporțională cu diamentrul
barelor de OB și se stabilește conform reglementărilor de proiectare în construcții

8 - Îmbinări prin petrecere (suprapunere) a barelor din oțel beton pentru

nivelurile superioare realizate prin turnarea succesivă a betonului

Când o construcție are mai mult de un nivel de pereți în sistem AMVIC, este necesar,
pentru constructor, să înțeleagă cum să execute îmbinările prin suprapunere ale armăturii
verticale între cele două turnări separate.

Există două opțiuni, ambele fiind acceptate din punct de vedere structural/ingineresc.

Opțiunea 1

Prelungiți barele de oțel beton de armare peste nivelul de sus al nivelului inferior.
Lungimea prelungirii trebuie să fie egală cu lungimea îmbinării necesare, specificată în
proiectul de rezistență. Vă rugăm să consultați figura 6.2 pentru detalii specifice. Dezavantaj la
turnarea betonului, furtunul pompei de beton se manevrează dificil, din cauza barelor
prelungite.

211
 Opțiunea 2

Tăiați barele de oțel beton, de armare, pentru nivelul inferior astfel încât acestea să
iasă în partea superioară a peretelui cu circa 5 cm. La scurt timp după turnarea betonului,
plasați în betonul încă fluid bare de armare verticală cunoscute și sub numele de ancore
(mustăți de petrecere). Acestea trebuie să se prelungească în zidul nou turnat, o lungime egală
cu lungimea de îmbinare specificată de inginerul proiectant. Plasarea în betonul încă fluid a
barelor de OB pentru armare trebuie, de asemenea, să iasă prin partea de sus a peretelui la
aceeași lungime de îmbinare specificată de inginerul proiectant.

Figura 2. -Legarea armăturii nivelului superior prin suprapunerea cu armătura de la

nivelul inferior

9 - Proiectarea armăturii de oțel beton pentru pereți

Precizarea schemei de armare cu bare de oțel verticale și orizontale, este o sarcină a

inginerului proiectant al structurii de rezistență și depinde de mai mulți factori. Aceasta
depășește scopul acestui manual tehnic.

212
 Figura 3 - Folosirea mustăților de petrecere pentru joantarea armăturii verticale

10 - Lucrările de armare a betonului și măsurile de protecția muncii

Pe toată durata executării construcției se vor respecta cu strictețe normele de protecția

muncii.

Barele de armare ieșite în afară sunt periculoase și pot cauza răni sau moarte.
Următoarele măsuri diminuează foarte mult riscurile expunerii la pericolul barelor de armare:
 protejați toate capetele barelor de oțel beton de armare ieșite în afară cu capac
sau un jgheab de lemn, sau
 îndoiți oțelul beton de armare, astfel încât capetele expuse să nu mai fie în
poziție verticală
 când muncitorii lucrează deasupra barelor expuse, protecția/prevenirea
împotriva căzăturii este prima formă de apărare împotriva “tragerii în țeapă”.

Figura 4 - Capace ciupercă de plastic pe barele de oțel beton

Toate barele de armare ieșite în afară, pe care și în care angajații pot cădea, trebuie să
fie protejate pentru a elimina riscul “tragerii în țeapă”.

213
 Pregătirea fundației și a plăcii la nivel

1. - Introducere

Un perete în sistem AMVIC poate fi început fie de pe o fundație, fie de pe o placă (radier
general) depinzând de proiect și de cerințele inginerești/arhitecturale. Există avantaje și
dezavantaje la ambele metode, fără a exista un avantaj clar pentru una sau cealaltă.

Primul rând de cofraje pe radier

Avantajul de a începe un perete AMVIC pe radier este că acesta oferă o suprafață plană
și solidă pe care se lucrează și în care se ancorează sistemul de fixare. O suprafață solidă poate
crește eficiența la locul de muncă.

Primul rând de cofraje pe talpa fundației

Principalul avantaj de a începe de pe o fundație tip “talpă”, este că se oferă izolație

termică pe marginea plăcii. Marginea plăcii, unde este localizată podeaua, este locul prin
care se pierde cea mai mare cantitate de căldură pe timp de iarnă. Izolând această porțiune,
pierderea de căldură este minimă și proprietarii caselor vor reduce foarte mult din cheltuielile
cu încălzirea. Această metodă este de asemenea preferabilă dacă este folosit un sistem de
încălzire prin pardoseală, sau dacă finisajul final al podelei va fi beton băițuit și Figura 7.1 -
Cofraje AMVIC montate pe talpa fundației etanșat.

La o casă obișnuita ca dimensiuni, de pe talpa fundației se poate pleca cu o “elevație”

formată din cofraje cu grosimea peretelui din beton de 20 cm, pentru subsol sau demisol
grosimea minimă cerută de normative este de 25 cm.

Figura 1. -Cofraje AMVIC montate pe talpa fundației etanșat.

214
 Această soluție asigură economie de timp (3-4 zile de muncă) și materiale

Fundație tip radier și pereți pentru un parter

Figura 2. -Fundație cu placă

Dacă se alege soluția pentru un parter cu soclu, atunci peretele trebuie început în afara
fundației. În unele cazuri, constructorii vor hotărî să pună inițial 2-3 rânduri de cofraje, și apoi
să instaleze sistemul de podea. Odată ce podeaua a fost instalată, continuați să puneți cofraje.

2. - Plasarea barelor de joantare în fundație sau radier

Greutatea pereților în sistem AMVIC trebuie să fie transferată la fundație. Pentru

aceasta este necesară prezența în fundație a mustăților de petrecere din oțel beton. Verificați
cu inginerul proiectant, în conformitate cu normele din construcții, alegerea celei mai bune
metode pentru situația concretă.

Când turnați fundația sau radierul, plasați mustăți de armare după cerințele inginerului
proiectant și/sau a normativelor din construcții. La colțurile de 90 de grade, începeți prima
mustață la 24,13 cm în interior dinspre exteriorul marginii formei AMVIC, apoi plasați
următoarele mustăți de petrecere la distanța de 15,24 cm pentru a evita atingerea
distanțierilor (Figura 7.2)

Mustăți de petrecere din fundație

Mustățile de petrecere din fundație trebuie așezate la distanțe divizibile cu 15,24 cm

pentru a evita atingerea cu distanțierii

Sfat !!!!
La majoritatea pereților, se vor folosi și cofraje scurtate, cofrajul va trebui tăiat și veți
avea o zonă în perete unde spațiul dintre distanțieri nu este de 15,24 cm din cauza părții
215
tăiate. În acest caz, începeți cu așezarea barelor de joantare din colțuri și înaintați spre partea
tăiată. (Nu este o problemă foarte mare dacă aveți o bara care vine direct pe pozitia
distanțierului. Dacă aceasta se întâmplă, puteți îndoi bara într-o formă ușoară de S (graifuire)
și aceasta va degaja distanțierul.

Figura 3. - Poziția barelor de joantare.

3 - Nivelarea fundației

După turnarea fundației și/sau plăcii la nivel, asigurați-vă că partea finisată superioară
are o denivelare de maxim 5 mm. (În general aceasta este o cerință a reglementărilor din
construcții). O nivelare foarte bună a fundației va face mai ușoară instalarea primelor două
rânduri de cofraje.

Figura 4. - Placă de cotă zero turnată și nivelată, pregătită pentru montarea cofrajelor
AMVIC pentru pereți

Nivelul poate fi verificat folosind o nivelă laser sau cu bulă ori furtunul de nivel. Dacă
diferența de nivel este mai mică de 5 mm peste tot, continuați cu așezarea. Dacă nu, notați
variația fiecărui colț de pe fundație sau placă și ajustați cofrajele în stadiile ulterioare
instalării.
216
 4 - Trasarea conturului pereților conform proiectului

Sunt câțiva pași în trasarea conturului pereților conform proiectului. Trasarea este
necesară și trebuie marcat vizibil și corect conturul pereților pe fundație sau placă înainte de a
începe instalarea cofrajelor AMVIC. Aceasta crește eficiența la locul de muncă și elimină
complicațiile.

a. - Trasarea conturului de așezare a peretelui

Folosind sfoara de marcaj (sfoara de cretă)

Figura 5. - Folosiți o sfoară de cretă pentru a însemna așezarea zidului.

Înainte de a începe trasarea conturului de așezare a peretelui, verificați cu grijă

planurile clădirii/proiectului pentru a determina așezarea și dimensiunile adecvate ale grinzii
de fundație.
Folosiți o sfoară de cretă sau o coardă și însemnați așezarea peretelui pe
fundație/placa la nivel. Puteți însemna fie suprafața exterioara fie cea interioară a zidului.
Majoritatea constructorilor au tendința de a însemna suprafața exterioară in simplul motiv
că planurile clădirii/proiectului indică ușor această informație. Aveți grijă ca toate colțurile de
90 de grade să fie poziționate cum prevede proiectul. Aceasta poate fi făcută măsurând
diagonalele sau laturile de 3-4-5 unități (32+42=52 teorema lui Pitagora) pentru unghiul
drept. Un topograf poate ușor să stabilească unghiurile corecte la locul de realizare al
construcției, incluzând unghiurile variabile și pereții curbi.

Pentru ușurarea așezării peretelui, trasarea liniei de așezare a acestuia, va fi dublată de

o alta la o distanță de câțiva centimetri, aceasta deoarece este posibil așezarea peretelui peste
linia trasată și pierdem reperul de așezare.

217
 Folosirea profilului L/canalului U

Figura 6. - Dublarea liniei de așezare a cofrajelor pentru un reper permanent

O alternativă a folosirii sforii de cretă este folosirea unui profil L, ușor pentru
măsurare sau o secțiune canal U pentru a însemna planul. Profilul trebuie fixat de
fundație/placa la nivel cu șuruburi (cuie) pentru beton adecvate sau spumă adezivă. Când
așezați primul rând, profilul L/canalul U va servi ca un model de care puteți lipi cofrajele ca în
figura 7 de mai jos.

Totuși, dacă doriți să aduceți unele modificări așezării zidului după ce câteva rânduri
de cofraje au fost puse, va fi greu să îndepărtați profilul metalic după ce a fost înșurubat sau
lipit de fundația/placa la nivel din beton.

Figura 7. - Profilul U acționează ca un model pentru plasarea primului rând

b. - Marcarea Ferestrelor/Ușilor

Organizați-vă măsurătorile conform proiectului și însemnați centrul amplasării fiecărei

ferestre și uși pe fundație/placă. De asemenea este util să însemnați dimensiunea brută a
golului.

c. - Trasarea dimensiunilor golurilor brute

Din proiectele tehnice, se calculează cu grijă înălțimea de plasare (parapetul) pentru

baza fiecărui gol brut. Această linie este “linia de tăiere” pentru cofraj. Se scrie alături pe placă
dimensiunea golului brut al ferestrei. Aceasta este înălțimea la care se va tăia cofrajul și
instala cadrul.
218
Figura 8. - Marcarea poziției și a dimensiunilor golurilor din pereți

219
 ANEXĂ

A. CASE CU UN SINGUR NIVEL

O locuinţă confortabilă pentru zona montană în care parterul cuprinde o cameră de zi

cu şemineu, bucătărie şi un dormitor, existând posibilitatea amenajării mansardei. Exteriorul
este finisat cu materiale locale, lemn şi piatră, încadrând construcţia în natură.

Planul simplu al clădirii şi materialele de construcţie utilizate se încadrează bine în

peisaj, aspectul ei rustic creând o atmosferă plăcută. Suprafaţa parterului este suficientă
pentru o familie mică. Fiecare încăpere are acces din camera de zi, amplasată central, care, pe
timp de vară, se deschide spre cerdacul acoperit.

220
 B. CASE CU DOUĂ NIVELURI

Locuinţa este specifică zonelor viticole cu terenuri în pantă îmbinând plăcerea

admirării peisajului de pe cele două terase, dintre care una acoperită, cu confortul oferit de
parter ce cuprinde o bucătărie cu locuri de servit masa, un dormitor cu dulapuri înzidite, o
cameră de zi cu şemineu şi o baie. Din camera de zi se poate ieşi pe terasele ce înconjoară
clădirea sau se poate urca la etaj unde există trei dormitoare cu dulapuri înzidite, o baie şi un
loc de recreere, din holul de la etaj existând perspectiva spre camera de zi de la parter, cât şi
spre valea plină cu vii.

221
 Acoperişul înalt al clădirii se încadrează în specificul caselor din jur, mansarda fiind
construită ulterior. Datorită acestui fapt, camera mare de la parter, care actualmente este
camera de zi, este despărţită de bucătărie şi sufragerie. La parter este dormitorul părinţilor şi
baia aferentă, iar dormitoarele copiilor se găsesc la mansardă, împreună cu un loc de joacă şi
uscătoria. Specificul acestei construcţii îl constituie bolţile de la verandă şi de la balconul de la
mansardă.

222
 Pentru vacanţele petrecute la munte sau doar pentru week-end propunem această
căsuţă din lemn cu o suprafaţă construită la sol de doar 62 m2, dar care cuprinde toate
funcţiunile şi dotările necesare.

223
 Construită pe un teren în pantă de dimensiuni mici, această casă ne încântă prin
volumetria cu pante ascuţite şi căldura pietrei de munte folosită ca placaj exterior. Planul este
simplu: living şi bucătărie la parter şi 3 dormitoare cu o baie comună la etaj.

224
 C. CASE CU TREI NIVELURI

Pentru zona submontană propunem această locuinţă de dimensiuni reduse pentru o

familie compusă din 4 - 5 persoane. La parter se află bucătărie şi camera de zi înconjurată de
terasă, un grup sanitar şi holul cu terasa de acces spre etaj. Etajul mansardat este destinat în
exclusivitate odihnei, cuprinzând 3 dormitoare şi o baie.

Impunând prin panta mare a acoperişului care ascunde două niveluri mansardate,
această casă este plină de căldură datorită folosirii pietrei şi a lemnului în tratarea faţadelor,
precum şi prin marcarea intrării cu un element tradiţional, foişorul. La parter, pe un hol
generos cu scară de acces spre etaje, se află living-ul construit pe două niveluri, dinnig-ul şi
bucătărie, precum şi un dormitor pentru generaţia vârstnică. Etajul I, mansardat, cuprinde 2
dormitoare, cu o baie comună şi cu acces direct din salonul cu vedere spre living. Etajul II, tot
mansardat, cuprinde o mică garsonieră.

225
226
 D. CASE DIN LEMN

Aceste case, din lemn masiv, sunt construite în general în zona de munte. Grosimea
elemenţilor de perete poate varia de la 40 mm la 120 mm grosime. Construcţiile pot fi de
asemenea din buşteni, de un diametru cuprins între 250 mm şi 300 mm.
Pereţii exteriori pot fi izolaţi cu un material izolant de 100 mm, care va fi acoperit cu
lambriuri de 19 mm sau cu elemenţi de perete de aceeaşi grosime ca primii. Pereţii pot fi
realizaţi fie prin îmbinarea elemenţilor cu nut şi feder, fie prin tehnica „grinzi şi stâlpi”. Pentru
construcţiile din buşteni, folosim aceeaşi tehnică ca pentru elemenţii cu nut şi feder.
Acoperişul este prevăzut pentru o izolaţie de 200 mm. Grinzile pot fi aparente sau
ascunse.
Aceste construcţii pot fi livrate cu o podea de 30 mm grosime. De asemenea, podeaua
de la etaj poate fi izolată fonic.
Scările şi tâmplăria sunt din lemn masiv şi sunt conforme normelor europene.
Tâmplăria exterioară este livrată cu geam termopan de 4/12/4 sau 4/16/4.

227
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Amy B. Cerato – Influence of specific surface area on geotechnical characteristics of fine-

grained soils, 2001.
Amir Shajarati, Kris Wessel Sorensen, Soren Kjger Nielsen, Lars Bo Ibsen – Manual for
Cyclic Triaxial Test, Aalborg University, Department of Civil Engineering, Geotechnical
Engineering-DCE Technical Report No. 114-2012.
Athar Khan – Geotechnical Manual, Indiana Department of Transportation (1NDOT),
Office of Geotechnical Engineering, 2008.
Asanache H., Demir V., Delia F. – Higrotermica clădirilor, Bucureşti, Matrix Rom, 2000.
Brocanelli D., Rinaldi V. – Measurement of Low-Strain Material Damping and Wave
Velocity with Bender Elements în the Frequency Domain, Can. Geotech. J., Vol. 35, No. 6, pp.
1032 - 1040, 1998.
Cerato Amy B. – Influence of specific surface area on geotechnical characteristics of fine-
grained soils, Department of Civil and Environmental Engineering, University of
Massachusetts Amherst, MA 01003, 2001.
Chee-Ming Chan, Bender Element Test în Soil Specimens: Identifying the Shear Wave
Arrival Time, EJGE, Vol. 15, pag. 1.263 - 1.276, 2010.
Cota N.L., Curtu I., Şerbescu A. – Elemente de construcţii şi case prefabricate, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1990.
Curtu I., ş.a. – Calculul de rezistenţă în industria lemnului, Editura Tehnică, Bucureşti,
1982.
Dabija A.M. – Sisteme performante pentru faţade, Editura Universitară Ion Mincu, 2001.
Daniel Marcel Manoli – Contribuţii la studiul terenului de fundare în regim de solicitări
dinamice, Teză doctorat U.T.C.B, 2010.
Davis J.C. – Statistics and Data Analysis în Geology, 3rd Edition, Wiley, 2003.
Delia Mirel Florin – Construcții. Subansambluri constructive, Editura Matrix Rom,
București, 2004.
Fannin R.J., Eliadorani A. & Wilkinson J.M.T. – Shear strength of cohesionless soils at low
stress. Geotechnique, 55(6), 467 - 478, 2005.
Fredlund D.G., Gan J.K.-M., Gallen P. – Suction measurements on compacted till specimens
and indirect filter paper calibration technique. Transportation Research Board, Record, 1995.
Germaine J.T. & Ladd C.C. – Triaxial testing of saturated cohesive soils, Advanced Triaxial
Testing of Soil and Rock, ASTM STP 977, 421 - 459, 1988.
Goldscheider G. – Comparative tests with a convenţional and a parallely guided direct
shear apparatus as basis for DIN 18137-3, Fraunhofer IRB Verlag, Stuttgart, 2003.
Hawkins A.B., Privett K.D. – Measurement and use of residual shear strength of cohesive
soils Ground Engineering, November 1985.
Head K.H. – Manual of soil laboratory testing, Vol. 1 - Soil classification and compaction
test, Third edition, Whittles Publishing Scotland, UK., 1994.
Head K.H., for ELE International Limited – Manual of soil laboratory testing, Vol. 2 –
Second edition – Soil laboratory testing, Permeability, shear strength and compressibility tests,
Halsted Press: an imprint of John Wiley & Sons, Inc. New York - Toronto, 1994.
Head K.H. – Manual of soil laboratory testing, Vol. 3 – Effective stress tests, Second
edition, John Wiley & Sons Ltd, West Sussex P019 1UD, England, 1996.
Honțuș Adelaida C. – Construcții agroturistice, Editura Ceres, București, 2005.
Honțuș Adelaida C. – Construcții agroturistice, Ediția a-II-a rev. și adăug., Editura Ceres,
București, 2015
228
 Guyer J. Paul, R.A. Fellow ASCE, Fellow AEI – Introduction to Laboratory Testing of Soils,
2010.
Jewell R.A. – Direct shear tests on sand, Geotechnique, 39 (2), 309 - 322, 1989.
Jamiolkowski M., Ladd C.C., Germaine J., Lancellotta R. – New developments în field and
lab testing of soils, Proceedings, 11th International Conference on Soil Mechanics and
Foundations Engineering, Vol. 1, San Francisco, 1985.
Lade P.V., Foot R. – New design procedure for the stability of soft clay, Journal of the
Geotechnical Engineering Division, ASCE, Vol. 100, No. GT 7, 1974.
Lambe T.W. – Soil Testing for Engineers, John Wiley, New York, 1951.
Luna Ronaldo, Houda Jadi – Determination of dynamic soil properties using geophysical
methods, Proceedings of the First International Conference on the Application of Geophysical
and NDT Methodologies to Transportation Facilities and Infrastructure, St. Louis, MO,
December 2000.
Look Burt, Handbook of Geotechnical Investigation and Design Tables, Taylor & Francis
Group, London, UK, 2007.
Lutz Karl – Dynamic Soil Properties out of SCPT and Bender Element Tests with Emphasis
on Material Damping, Ghent University, Faculty of Engineering, Department of Civil
Engineering (TW15), Laboratory of Soil Mechanics, 2004.
Kong S.K. – Application of geotechnical instruments for safety control în basement
construction works, BCA Seminar - Avoiding Failures în Excavation Works, Singapore, July
2003.
Mitchell A. William – Partial recovery and reconstruction after disaster, Elsevier
scientific publishing company, Amsterdam, Netherlander.
Manole M. – Construcţii. Alcătuiri constructive ale principalelor subansambluri, Editura
Matrix Rom, Bucureşti, 2001.
Manoliu I. – Fundaţii şi procedee de fundare, E.D.P., Bucureşti, 1983.
Mitoiu C. – Construcţii în zone agrosilvice şi turistice, Universitatea Bioterra, Bucureşti,
2001.
Mariusciac D. – Construcţii moderne din lemn, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985.
Main roads Western Australia, Pavements Engineering Branch – Determination of the
California Bearing Ratio of a soil: Standard laboratory method for a remoulded specimen, Test
method WA 141.1, Issue 28 August 2006.
Pestişanu C., Voiculescu V., Darie M., Vierescu R. – Construcții, Bucureşti, E.D.P., 1995.
Plătică Dorel, Nicuță Ana, Pohrib Dana Mădălina – Investigarea terenului și exigențe
geotehnice, Editura Matrix Rom, București, 2013.
Robertson P.K., Campanella R.G. – Interpretation of Cone Penetration Tests, Canadian
Geotechnical Journal, Vol. 20, No. 4., 1983.
Rădulescu Nicoleta, Popa Horațiu, Munteanu Aurelian – Fundații. Îndrumător de
proiectare, Editura Matrix Rom, București, 2001.
Seed H.B., Wong R.I., Idriss I.M., Tokimatsu K.J. – Moduli and damping factors for
dynamic analyses of cohesionless soils, J. Geotech. Engrg., 112: 1016 - 1032, 1986.
Smith Ian – Smith’s Elements of Soil Mechanics, Napier University, Edinburgh, Eighth
Edition, Blackwell Science Ltd, a Blackwell Publishing Company, 2006.
Stanciu A., Irina Lungu – Fundaţii, Vol. 1, Fizica şi mecanica pământurilor, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2006.
Stan Daniel – Construcţii şi mediu, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2004.
Suman R., Ghibu M., Gheorghiu N., Oană C., Oţel A. – Tehnologii moderne în construcţii,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.
Şerban L. – Materiale de construcţii, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 1998.
Teachavorasinskun S., Amomwithayalax T. – Elastic shear modulus of Bangkok clay
during undrained triaxial compression. Geotechnique: 52: 7: 537 - 540, 2002.
229
 Teachavorasinskun S., Lukkanaprasit P. – Stress induced inherent anisotropy on elastic
stiffness of soft clays, Soil and Foundations, 48: 7: 127 - 132, 2008.
Terzaghi K., Peck R.B. – Soil Mechanics în Engineering Practice, 2nd Edition, John Wiley
and Sons, New York, 1967.
Terzaghi K., Peck R.B., Mesri G. – Soil Mechanics în Engineering Practice, John Wiley &
Sons, Inc., Third Edition, New York, 1996.
Thermann K., Gau C., Tiedemann J. – Recent investigations on the influence of the top box
of direct shear devices on results of shear strength, In: MOSER, M. (ed) Proceedings of the 15th
Conference on Engineering Geology, 06- 09 April 2005, Erlangen, 467 - 472, 2005.
Torsten Wichtmann, Theodor Triantafyllidis – On the correlation of static and dynamic
stiffness moduli of non-cohesive soils, Bautechnik 86, special issue și "Geotechnical
Engineering", pag. 28 - 39, 2009.
Viggiani G., Atkinson J.H. – Interpretation of bender element tests, Geotechnique, 45, pag.
149 - 154, 1995.
Von Soos P. – Properties of soils and rocks - their determination în the laboratory, In:
Smoltczyk, U. (ed) Grundbau - Taschenbuch, Tell 1. Emst & Sohn, Berlin, 117 - 201, 2001.
Vucetic M., R. Dobry – Effect of soil plasticity on cyclic response, J. Geotech. Eng., 117:
89 - 107, 1991.
Wood, Richard D. – Measurement of Dynamic Soil Properties, ASCE Geotechnical
Division Special Conference on Earthquake Engineering and Soil Dynamics, 1978.
*** Principie of the Menard pressuremeter test, sursa
www.bvfs.at/htm/pub/download/ pressuremeter.pdf.
*** Report of the ISSMGE Technical Committee 16 on Ground Property
Characterization from In-situ Testing, „The Fiat Dilatometer Test (DMT) în Soil Investigations”,
în situ 2001, Intnl. Conf. on în situ measurement of soil properties, Bali, Indonesia, 2001.
*** SCDOT „Geotechnical Design Manual", August 2008.
*** Legea 50/29 iulie 1991 privind autorizarea executării construcțiilor şi unele
măsuri pentru realizarea locuințelor.
*** Norme metodologice de aplicarea legii 50/1991.
*** Legea 85/22 iulie 1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație
construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
*** Ordonanța 25/24 august 1992 privind calitatea în construcții.
*** Ordonanța 2/14 ianuarie 1994.
*** Hotărârea 273/14 iunie 1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a
lucrărilor de construcții şi instalații aferente acestora.
*** Legea 76/23 iulie 1994 pentru modificarea și completarea Legii nr. 85/1992
privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din
fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
*** Hotărârea 728/19 octombrie 1994.
*** Legea 10/18 ianuarie 1995 privind calitatea în construcţii.
*** Hotărârea 925/20 noiembrie 1995 pentru aprobarea Regula-mentului de
verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a execuției lucrărilor și a
construcțiilor.
*** Legea 7/13 martie 1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară.
*** Legea 90/12 iulie 1996 a protecției muncii.
*** Legea 125/16 octombrie 1996 privind modificarea și completarea Legii nr. 50/1991
privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor.
*** Ordinul 201/14 februarie 1997.
*** Legea 54/2 martie 1998 privind circulația juridică a terenurilor.
*** Ordinul 63/11 august 1998 panou investiție.
*** Precizări nr. 178/30 martie 1999.
230
 *** Legea 190/14 decembrie 1999 - creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.
*** OUG 70/17 mai 2001 privind modificarea și completarea Legii cadastrului și a
publicității imobiliare nr. 7/1996.
*** Legea 78/17 mai 2001 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
70/2001 pentru modificarea și completarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr.
7/1996.
*** Legea 453/18 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991
privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor.
*** Ordonanța 5/2002 pentru modificarea și completarea art. 4 din Legea nr.
50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată.
*** Hotărârea 448/16 mai 2002 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi
amenajări care se supun avizării/autorizării de prevenire şi stingere a incendiilor.
*** Legea 493/11 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 7/2001
privind impozitul pe venit.
*** Legea 10/95 cu modificările și completările ulterioare privind calitatea în
construcții.
*** HG 203/2003 de aprobare a Regulamentului privind elaborarea reglementărilor
tehnice în construcții.
*** Ordinul MLPTL 542/2003 pentru aprobarea Metodologiei privind inițierea,
programarea, achiziția, elaborarea, avizarea, aprobarea și valorificarea reglementărilor
tehnice și a rezultatelor activităților specifice în construcții, amenajarea teritoriului, urbanism
și habitat.
*** Documentație pentru elaborarea și prezentarea ofertei în vederea achiziției de
servicii pentru activitatea de reglementare în construcții, amenajarea teritoriului, urbanism și
habitat.
*** Hotărâre privind stabilirea condițiilor de introducere pe piață a produselor pentru
construcții – H.G. 622/21.04.2004; M.O. 421/11.05.2004.
*** Regulamentul privind atestarea conformității produselor pentru construcții -
Ordin MTCT 1558/26.08.2004; M.O. 1211/bis/16.12.2004.
*** Procedura de desemnare a organismelor pentru atestarea conformității
produselor pentru construcții - Ordin MTCT 2134/17.11.2004; M.O. 43/13.01.2005.
*** Organizarea și funcționarea Comisiei de recunoaștere a organismelor desemnate
pentru atestarea conformității produselor pentru construcții - Ordin MTCT 2133/17.11.2004;
M.O. 1125/30.11.2004.
*** Modificarea Ordinului MTCT 2133/2004 pentru aprobarea unor măsuri privind
organizarea și funcționarea Comisiei de recunoaștere a organismelor desemnate pentru
atestarea conformității produselor pentru construcții - Ordin MTCT 87/31.01.2005; M.O.
119/07.02.2005.
*** Ghid de interpretare a cerințelor esențiale ale construcției în vederea stabilirii
adecvării la o utilizare prevăzută a produselor pentru construcții - Ordin MTCT
166/31.01.2003; M.O. 130/27.02.2003; Buletinul Construcțiilor 23/2003.
*** Regulament privind clasificarea și încadrarea produselor pentru construcții pe
baza performanțelor de comportare la foc - Ordin MTCT 1822/07.10.2004/ Ordin MAI
394/26.10.2004; M.O. 90/27.01.2005.
*** Regulament privind agrementul tehnic european pentru produse pentru
construcții - Ordin MTCT 2190/24.11.2004; M.O. 90/27.01.2005.
*** Regulamentul privind controlul de stat al calității în construcții - H.G. 272/1994;
M.O. 193/1994.
*** Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora -
H.G. 273/1994; M.O. 193/1994.
231
 *** Regulamentul de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a
execuției lucrărilor și a construcțiilor - H.G. 925/1995; M.O. 286/1995.
*** Regulamente privind calitatea în construcții - H.G. 766/1997; M.O. 352/1997.
*** Lista organismelor recunoscute în domeniul produselor pentru construcții -
Ordinul MTCT 254/21.02.2005 , M.O. 216/2005.
*** Procedura de evaluare și desemnare a organismelor autorizate să elibereze
agremente tehnice europene pentru produse pentru construcții - Ordinul MTCT
270/22.02.2005, M.O. 183/2005.
*** Procedura de recunoaștere a specificațiilor tehnice naționale în domeniul
produselor pentru construcții - Ordinul MTCT 271/22.02.2005, M.O. 190/2005.
*** Hotărârea nr. 796/14.07.2005 pentru modificarea și completarea H.G. nr.
622/2004 privind stabilirea condițiilor de introducere pe piață a produselor pentru
construcții, M.O. 706/2005.
*** Modificarea și completarea regulamentului privind atestarea conformității
produselor pentru construcții, prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și
turismului, nr. 1558/2004 , M.O. 536/2005.
*** Regulamentul privind autorizarea laboratoarelor de analize și încercări în
activitatea de construcții, M.O. 735/2005.
*** Lista organismelor recunoscute în domeniul produselor pentru construcții -
Ordinul MTCT 1746/20.10.2005, M.O. Partea I nr. 975/2005.
*** Modificarea Listei organismelor recunoscute în domeniul produselor pentru
construcții - Ordinul MTCT 2153/09.12.2005, M.O. Partea I nr. 1169/2005.
*** Completarea art. 39 din H.G. 622/2004 privind stabilirea condițiilor de
introducere pe piață a produselor pentru construcții - H.G. 1708/21.12.2005, M.O. Partea I nr.
1191/2005.
*** Modificarea Ordinului ministrului transporturilor construcțiilor și turismului nr.
2133/2004 pentru aprobarea unor măsuri privind organizarea și funcționarea Comisiei de
recunoaștere a organismelor desemnate pentru atestarea conformității produselor pentru
construcții, cu modificările ulterioare - Ordinul MTCT 2000/21.11.2005, M.O. Partea I nr.
1065/2005.
*** Ordinul MTCT nr. 729/05.05.2006 prin care se abrogă Ordinul ministrului
transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 968/2005 pentru aprobarea ,,Listei
standardelor române care transpun standarde europene armonizate și a specificațiilor
tehnice recunoscute în domeniul produselor pentru construcții”, M.O. Partea I nr. 490/2006.
*** Ordin nr. 1484/2006 din 04/08/2006 pentru completarea anexei la Ordinul
ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1.746/2005 privind aprobarea
Listei organismelor recunoscute în domeniul produselor pentru construcții, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 719 din 22/08/2006.
*** Ordinul nr. 1604/2006 pentru completarea anexei la Ordinul ministrului
transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1746/2005 privind aprobarea Listei
organismelor recunoscute în domeniul produselor pentru construcții, M.O. Partea I nr.
776/2006.
*** Legea calităţii în construcţii, Legea nr. 10/1995.

Stasuri, normative, instrucţiuni, legi, ghiduri şi coduri în vigoare

SR EN ISO 14688-2: 2005 - Cercetări şi încercări geotehnice. Identificarea şi clasificarea

pământurilor. Partea 2: Principii pentru clasificare.
SR EN ISO 22476-2: 2006 - Cercetări şi încercări geotehnice. Încercări pe teren. Partea
2: Încercare de penetrare dinamică.
SR EN ISO 22476-3: 2006 - Cercetări şi încercări geotehnice. Încercări pe teren. Partea
232
3: Încercare de penetrare standard.
SR EN 1997-1: 2007 - Eurocod 7: Proiectarea geotehnică. Partea 1: Reguli generale.
SR EN 1997-2: 2007 - Eurocod 7: Proiectarea geotehnică. Partea 2: Investigarea şi
încercarea terenului.
EN ISO 22475-1 - Geotechnical investigation and testing - Sampling by drilling and
excavation methods and groundwater measurements - Part 1: Technical principles for
execution.
SR EN ISO 14688-1: 2004 - Cercetări şi încercări geotehnice. Identificarea şi clasificarea
pământurilor. Partea 1: Identificare şi descriere.
STAS 1913/1-82. Determinarea umidităţii.
STAS 1913/2-76. Teren de fundare. Determinarea densităţii scheletului pământurilor.
STAS 1913/3-76. Teren de fundare. Determinarea densităţii pământurilor.
STAS 1913/4-86. Teren de fundare. Determinarea limitelor de plasticitate.
STAS 1913/5-85. Teren de fundare. Determinarea granulozităţii.
STAS 1913/6-76. Teren de fundare. Determinarea permeabilităţii în laborator.
STAS 1913/8-82. Teren de fundare. Determinarea înălţimii capilare în pământurile
necoezive.
STAS 1913/12-88. Teren de fundare. Determinarea caracteristicilor fizice şi mecanice
ale pământurilor cu umflări şi contracţii mari.

STAS 1913/13-83. Teren de fundare. Determinarea caracteristicilor de compactare.

Încercarea Proctor.
STAS 1913/15-75. Teren de fundare. Determinarea greutăţii volumice pe teren.
STAS 8942/3-90. Teren de fundare. Determinarea modulului de deformaţie liniară prin
încercări pe teren cu placa.
STAS 10100/0-75 „Principii generale de verificare a siguranţei construcţiilor”.
STAS 10101/0-75 „Acţiuni în construcţii”.
STAS 10101/0A-77 „Acţiuni în construcţii. Clasificarea şi gruparea acţiunilor pentru
construcţii civile şi industriale”.
STAS 3300/1-85 „Teren de fundare. Principii generale de calcul”.
STAS 3300/2-85 „Teren de fundare. Calculul terenului de fundare în cazul fundării
directe”.
SR ISO/TS 22475-2: 2006 - Investigaţii şi cercetări geotehnice - Metode de prelevare şi
măsurări ale apei subterane - Partea 2: Criterii de calificare pentru întreprinderi şi personal.
NP 045-2000 - „Normativ privind încercarea în teren a piloţilor de probă şi a piloţilor
din fundaţii”.
NP 125 - „Normativ privind fundarea construcţiilor pe pământuri sensibile la umezire”.
C 29 - 1984 - „Normativul privind consolidarea terenurilor de fundare prin slabe
procedee mecanice”.
DIN 18137-3. 2002. Soil, investigation and testing - Determination of shear strength -
Part 3: Direct shear test.
DIN 18196. 1988. Earthworks and foundations; soil classification system for civil
engineering purposes.
DIN ISO/TS 17892-10. 2005. Geotechnical investigation and testing - Laboratory
testing of soil - Part 20: Direct shear tests.
*** American Society for Testing and Materials (ASTM). (1999). „Standard test
method for liquid limit, plastic limit and plasticity index of soil.” (D4318), IYYY annual book of
ASTM standards, vol. 04.08. West Conshohochen. pag. 526 - 538.
*** American Society for Testing and Materials (ASTM). (1999b). „Standard test
method for partied - analysis of soils.” (D 422) IYYY annual book of ASTM standards, vol.
04.08. West Conshohochen. pag. 10 - 17.
233
 *** American Society for Testing and Materials (ASTM). (1999) „Standard test method
for torsional ring shear test to determine drained residual shear strength of cohesive soils.” (D
6467) 1999 annual book of ASTM standards, vol. 04.08. West Conshohochen. pag. 832 - 836.

*** U.S. Department of Transportation, Federal Highway Administration, Soils and

Foundations, Reference Manual - Volume I, Publication No. FHWA NHI-06-088, 2006.
*** U.S. Department of Transportation, Federal Highway Administration, Subsurface
Investigations - Geotechnical Site Characterization, Reference Manual - Volume I, Publication No.
FHWA NHI- 01-031, 2002.
*** ASTM D2487-00. 2000. Standard Classification of Soils for Engineering Purposes
(Unified Soil Classification System).
*** County of Los Angeles, Department of Public Works, Manual for Preparation of
Geotechnical Reports, 2006.

www.architecturenorway.no/questions/histories/otero-pailos-planetveien/
www.amvic.ro
www.izodom2000polska.com
www.constructiibradul.ro
www.mpowood.ro
www.woodfactory.ro/case-modulare.php
www.caselemnconstructii.ro
www.alpinhouse.ro
www.caselemnbarat.ro
www.understandconstruction.com
www.awc.org/pdf/.../AWC-WCD1-ConventionalWoodFrame-ViewOnly-0107.pdf
www.awc.org/codes-standards/publications/wcd1
www.cmhc-schl.gc.ca/odpub/pdf/61010.pdf
www.dreamhouse-group.eu/en/top/our.../norwegian-hand-crafted-log-houses-2/

234