Seminarul Teologic Liceal Ortodox "Mitropolit Dosoftei" Suceava

Biserica Ortodoxă și rolul ei in pregătirea

Marii Uniri din 1918

Profesor coordonator: Puha Marcel

Elev: Alexadriuc Iustin
 Biserica Ortodoxă și rolul ei in pregătirea
Marii Uniri din 1918

Cu bucuria specifica a marilor praznice de suflet romanesc aducem din nou aminte de
cei ce au faurit, acum 100 de ani, statul national roman unitar, prin unirile proclamate la
Chisinau(9 aprilie), la Cernauti( 28 noiembrie) si mai ales la Alba Iulia(1 decembrie). La acest
ceas aniversar se cuvine sa ne aducem aminte de toti cei care, prin cuvant si fapta, au pregatit
calea pentru realizarea unirii, dar mai cu seama de cei care s-au implicat direct in realizarea ei
in anul memorabil 1918.
CONTEXT
S

Si este bine sa spunem din nou ca Biserica neamului, prin slujitorii ei, si-a adus
contributia la acea vreme, sincera si totala, la infaptuirea visului de veacuri ale romanilor de
pe ambele versante ale Carpatilor. Daca veacuri in sir n-a existat o unitate „politica” sau
„statala” romaneasca, a existat, in schimb o unitate spirituala, o unitate de suflet romanesc, a
existat constiinta ca romani de pe ambele versante ale Carpatilor au aceeasi origine, ca
vorbesc aceeasi limba si ca marturisesc aceeasi credinta ortodoxa. Si aceasta constiinta a
format-o , in primul rand, Biserica. Au avut o astfel de constiinta calugarii, preotii de mir,
copistii de manuscrise, mesterii tipografi, zugravii de biserici, mai tarziu dascalii de scoli
teologice dar chiar si credinciosii tarani si ciobani care treceau dintr-o tara in alta, la fratii lor
de „un neam si o lege”. Au avut-o atatia domnitori din Tara Romaneasca si din Modova, care
au ctitorit biserici si manastiri pentru fratii lor ardeleni la Vad si la Feleac, manastirea de la
Prislop, in Brasov-Schei, la Tunu Rosu langa Sibiu, unde dainuieste pana azi ctitoria lui Matei
Voda Basarab, la manastirea Sambata de Sus, Fagaras si Ocna Sibiului, unde voievodul-martir
Constantin Bracoveanu l, a ridicat lacasuri de inchinare spre slava lui Dumnezeu si intarirea
credintei ortodoxe. Vladici moldoveni erau trimisi sa postoreasca la Vad ori in Maramures, iar
mitropolitii Tarii Romanestti aveau si titlul de „Exarhi” ai Plaiurilor Transilvaniei, indrumand
actiunile mitropolitilor din Alba Iulia, in vederea apararii Ortodoxiei in fata prozelitismului
calvin si uniat. Iar cartile bisericesti aveau acleasi rol constructiv, intrucat consolidau
constiinta de unitate nationala si bisericeasca.
Dar in afara de aceasta pregatire „spirituala” si „in timp” Biserica si-a adus aportul si la
realizarea primei uniri politice romanesti, cea din 1859, prin slujitorii ei alesi din Divanurile
Ad-hoc convocate in 1857 si in Adunarile din ianuarie 1859, care au ales domn pe Alexandru
Ioan Cuza. Preotii si profesorii de teologie au facut parte din conducerea Partidului National
Roman din Transilvania-cu rol deosebit in pregatirea constiintelor pentru ceasul izbavirii de
sub asuprire straina,- iar altii s-au implicat in miscarea memorandista, cinci dintre ei fiind
condamnati la inchisoare pe diferinte termene.
In anii 1916-1918 preotimea romaneasca a indurat aceleasi suferinte ca si marea
majoritate a pastoritilor lor. In vechea Romanie, aproximativ 300 de preoti au fost mobilizati
si trimisi pe front, in calitate de preoti duhovnici; cativa dintre ei si-au pierdut viata in timpul
luptelor, iar altii au fost luati prozonieri si deportati in Germania sau Bulgaria. Dintre cei
ramasi in parohiile lor, aproape 20 au fost arestati si condamnati la moarte, iar unii impuscati
de soldatii armatelor de ocupatie fara nici o judecata. Aproximativ 200 de calugari si
calugarite au activat-voluntar- in serviciile sanitare alea armatei romane.
In cele doua provincii romanesti instrainate, Bucovina si Basarabia, contributia clerului
pentru revenirea lor la Patria mama a cunoscut forme diferite. In Basarabia, de pilda, cativa
preoti au insotit pe front trupele de „moldoveni” cum a fost cazul tanarului preot-poet Alexie
Mateevici, fost pe fontul din Galitia dar car a murit in Moldova, rapus de tifos. Arhimandritul
Gurie Grosu, viitorul mitropolit al Basarabiei, ieromonahul Dionisie Erhan, staretul manastirii
Suruceni, preotul Alexandru Baltaga si altii s-au numarat printe militantii pentru unirea
Basarabiei cu Romania. Ardeleanul Onisifor Ghibu, fost profesor la Institutul Teologic-
Pedagogic din Sibiu tiparea la Chisinau ziarul „Ardealul”, devenit „Romania Noua” care
milita pentru unirea Basarabiei cu Romania era ajutat in redactie de doi tineri studenti-teologi
de la Sibiu, viitorii academicieni Andrei Oțetea, istoricul de mai tarziu, si Nicolae Colan, mai
tarziu episcop la Cluj si mitropolit la Sibiu.
Unirea Basarabiei cu Romania
In 1917, in conditiile prabusirii Rusiei, s-a constituit Partidul National Moldovenesc, care a
condus lupta pentru unirea Basarabiei cu Romania. Ulterior, au luat fiinta institutii
reprezentative precum Sfatul Tarii condus de Ion Inculeț si Consiliul Directorilor,ca organ
executiv, In dembrie 1917, in conditiile loviturii de staat bolsevice si a cuceririi puterii
politice a proclamat autonomia Republicii Democratice Moldovenesti.
In Bucovina, in conditiile destramarii in toamna anului 1918 a Austro-Ungariei in ciuda
eforturilor imparatului Carol 1 de Habsburg cu al sau manifest ,,Catre popoarele mele
credincioase, Bucovina s-a desprins de dubla monarhie. Concomitent, Bucovina a avut de
facut fata tenditlor de anexare dein partea Ucrainei, ceea ce a impus, la solicitarea autoritatilor
de la Cernauti, interventia armatei romane in provincie. cativa preoti au fost mobilizati, in
calitate de „confesori” militari pentru soldatii romani din armata habsburgica, altii au fost
inchisi in lagarul din Thalerhof, langa Graz(cativa au si murit acolo). Preotul Dionisie Bejan a
facut parte din Consiliul National Roman intrunit la Cernauti care a proclat unirea Bucovinei
cu Romania.
In Transilvania si Banat aportul Bisericii la realizarea unitatii de stat a fost mai
substantial si a imbracat diverse forme de manifestare.Forta politica conducatoarea a luptei
pentru unire a romanilor a Fost Partidul National Romana din Transilvania. In luna noiembrie
1918 odata cu prabusirea Austro-Ungariei, Partitful National din Transilvania si-a reluat
activitatea, dupa ce in anii Primului Razboi mondial, a fost interzis de autoritatile Austo-
Ungare. Si aici, mai multi preoti au fost mobilizati si trimisi pe fronturile din Galitia si Italia
in calitate de „confesori” ai soldatilor romani care luptau acolo pentru o cauza cu totul
straina neamului lor, Dar in toamna anului 1918, cativa dintre ei au contributi la formarea
unor unitati de voluntari ardeleni in Italia si Rusia. La Marea Adunare Naţională de la Alba-
Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: 5 episcopi, 4
vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 protopopi, câte un
reprezentant al Institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare
institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii
electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei
peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici. Atunci când poporul şi ţara au cerut-o,
Biserica noastră străbună şi-a adus contribuţia, depunând toată strădania, clericii, monahii,
înalta ierarhie în frunte cu Mitropolitul Pimen - devenit atunci şi Preşedinte al Sfântului Sinod
-, Miron Cristea, pe atunci Episcop al Caransebeşului, Nicolae Bălan, profesor de teologie la
Sibiu în acea vreme, şi alţii.
În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti din Alba-Iulia
chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru; aici s-au săvârşit Sfânta Liturghie şi
Te Deum-uri. După slujbă s-a întrunit Adunarea naţională, la care au participat cei 1.228
delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de votare (de alegere
a comisiei de validare a mandatelor) a fost ales Biroul Marii Adunări Naţionale ce avea trei
preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului şi Demetriu Radu al
Oradiei.
Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea se numără şi slujitori ai
Bisericii româneşti. De pildă, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, amintea de suferinţele
românilor transilvăneni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din rândul cărora n-
au lipsit nici clericii Bisericii româneşti. După ce ierarhul pomenit arăta că acum nu ne putem
gândi la altceva decât la „Unirea cu scumpa noastră Românie”, alipindu-i întreg pământul
strămoşesc... şi că... idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact
trebuie să fie „unitatea sa naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că
astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca
să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească...”.
Într-adevăr, prin acest important moment istoric s-a împlinit dorinţa de veacuri a
românilor de a fi uniţi într-o singură ţară, iar mai târziu liberi şi independenţi, stăpâni pe
propriile lor idealuri şi destine. În această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918 în toate
localităţile din Transilvania, clerul Bisericii româneşti a săvârşit slujbe, arătând credincioşilor
lor importanţa marelui act înfăptuit în cetatea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia.
Astazi, aniversarea de la 1 Decembrie trebuie sa o sarbatorim cu genunchii indoiti in fata
celor care s-au jerfit si au luptat atunci pentru ca luminile Marii Uniri sa fie vesnice
. Semnificatia zilei
Marea Unire din 1918 a fost si ramane pagina cea mai stralucita a istoriei romanesti. Maretia
ei consta in faptul ca desavarsirea unitatii nationale nu a fost opera nici unui om politic, a nici
unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorica a intregii natiuni romane, realizata intr-un
elan izvorat cu putere din adancul constiintei unitatii neamului. sub drapelul românesc mulţi
din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc
au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă,
Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front.
Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt,
iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară cu sângele lor. De aceea nu este o simplă
pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”. Iar in incheiere
acesta ne indeamna ca de ziua națională, să sfințim „icoana României”
BISERICA DUPA 1918
Cea dintai indatorire ce revenea Bisericii Ortodoxe in noua situatie politica, era unificarea ei,
adica organizarea ei unitara, sub conducearea Sfantuluo Sinod din Bucuresti. S-au inceput
apoi lucrarile de unificare bisericeasca instituindu-se o comisie care a lucrat la Sinaia in cursul
anului 1919. Dupa realizarea unitatii politice si de stat a crescut mult si prestigiul Romaniei pe
plan extern dar in acelasi timp a crescut si prestigiul Bisericii Ortodoxe. De acea s-a socotit ca
este necesara ridicarea Bisericii la rangul de Patriarhie, mai ales ca ea numara peste 14
milioane de credinciosi. Sfantul Siond, in resedinta sa din 4 februarie 1925in urma
numeroaselor propuneri ce s-au facut, a hotarait sa infiinteze Patr. Ortodoxa Romana, prim
inaltatea mitropolitul primat la randul de patriarh. Parlamentul a votat apoi Legea pentru
infiintarea Patriarhiei, publicata in MONITORUL Oficial LA 25 FEBRUarie 1925. Potrivit
vechiului obicei, s-a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-se
infiintarea Patriarhiei Romane. S-au primit de indata scrisori de raspuns, cu binecuvantari si
urari fratesti din partea tutor acestor Biserici, in funte cu Patriarhul Ecumenic din
Constantinopol. La 1 noiembrie 1925 s-a facut investituta primul patriarh al Bisericii noastre,
Miron Cristea, in prezenta a numerosi trimisi ai Bisericilor Ortodoxe surori si a reprezentatilor
Statului.