CURS 6.

SISTEMUL LOCOMOTOR

6.1. SISTEMUL OSOS

Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură
protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii
scheletici. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie
sau corp uscat. Scheletul uman adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite
oase, şi câteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor.

6.1.1. Cartilajele

Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje, situate în regiunile
care necesită o elasticitate mai mare. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de
pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre; cu rol de protecţie, nutriţie şi reparaţie), este
lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. Din punct de vedere histologic, cartilajele
scheletice pot fi hialine, elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi).

6.1.2. Oasele: caracteristici morfologice

Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. În
structura lor predomină ţesutul osos, dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos, sanguin,
cartilaginos etc.
Funcţiile oaselor sunt multiple:
Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior, mai ales oasele
bazinului sunt adaptate acestei funcţii);
Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul, coloana
vertebrală – măduva spinării, iar cuşca toracică – inima, plămânii);
Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică
Constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberate
în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie;
Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.

Morfologia oaselor

Forma oaselor

Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al
funcţiei ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se
deosebesc oase: lungi, late, scurte, neregulate.
Oasele lungi, la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză
şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. Limita dintre diafiză şi epifize se
numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră în
alcătuirea scheletului apendicular, prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de
amplitudine mare.
Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică
decât lungimea şi lăţimea). Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini; el participă la
alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană, toracică) sau realizează suporturi foarte
stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul).
Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale.
Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine
(carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele).
Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor
prezentate anterior, aşa cum sunt vertebrele sau mandibula.
Pe lângă oasele tipice, există şi oase supranumerare, dezvoltate la niveul unei
articulaţii, în grosimea unui tendon. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex.
osul pisiform, rotula).

Relieful extern

Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe, depresiuni şi

deschideri, care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajută la formarea articulaţiilor,
asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. În tabelul de mai jos sunt rezumate
elemente de relief osos:

DENUMIRE DESCRIERE ROL

PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie, rugoasă Constituie

OSOASE suprafeţe de
ataşare pentru
CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi
ligamente
TROHANTER Proeminenţă de formă neregulată

LINIE Linie îngustă mai puţin proeminentă

decât creasta

TUBERCUL Mică proeminenţă rotunjită

EPICONDIL Suprafaţă înălţată deasupra unui condil

SPINĂ Expansiune ascuţită, subţire

PROCES Orice proeminenţă osoasă

 CAP Expasiune osoasă a unei epifize, Ajută la
susţinută de un gât scurt formarea
articulaţiilor

FAŢETĂ Suprafaţă articulară aproape plată,

netedă

CONDIL Proces articular rotunjit

TROHLEE Proces articular de forma unui scripete

RAMUS Expansiunea unui os care face unghi cu

restul structurii

DEPRESIUNI ŞI MEAT Cale de pasaj, de forma unui canal Asigură

DESCHIDERI pătrunderea
OSOASE vaselor
SINUS Cavitate în os, cu aer, tapisată cu o sanguine şi a
mucoasă nervilor

FOSĂ Depresiune osoasă puţin adâncă,

adesea apropiată de articulaţie

ŞANŢ Brazdă

FISURĂ Deschidere îngustă, ca o despicătură

FORAMEN Deschidere rotundă sau ovală într-un os

Structura oaselor

Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.

Structura osului lung
Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig. 75) arată că acesta este alcătuit din:
 Diafiză:
o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă
o Peretele diafizar:
 Periost: formaţiune de natură conjunctivă, situată spre
exteriorul osului. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a
osului, cu excepţia zonelor articulare, unde se găseşte cartilaj
 articular. Periostul este bine inervat şi vascularizat. Membrana
periostală prezintă 2 straturi:
Superficial: ţesut conjunctiv fibros
Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi
osteoclaste
 Ţesut osos compact
 Endost: membrană epteliformă, dispusă spre interior ce
conţine osteoblaste, osteoclaste şi celule osteoprogenitoare.
 Epifiză: ţesut osos spongios, în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie
hematogenă. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos
compact.

Structura osului lat, scurt şi neregulat

Oasele late, scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. Un astfel de os

prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). Interiorul osului
este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de
endost), care conţine în alveolele sale măduvă roşie.

Măduva osoasă. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular, alveolele
osului spongios) măduvă osoasă. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv, fiind
vascularizat şi inervat. Culoarea, structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta, ea
prezentându-se ca măduvă roşie, măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Măduva roşie se află
în toate oasele tinere (de făt şi de copil), precum şi la adult – în oase late, scurte, neregulate
(vertebre, stern, coaste, coxale, oasele baze craniului), în epifizele oaelor lungi. Ea are rol
hematopoietic, dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. Măduva
galbenă, bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă), se găseşte în diafizele
oaselor lungi la adult. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. Măduva cenuşie se
întâlneşte în oasele bătrânilor, fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de
umplutură.
Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii
nutritive. În cazul unui os lung, diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă; artera nutritivă se
ramifică spre periost, canalele Havers, os spongios, canal medular. Fiecare epifiză prezintă
câte o arteră şi o venă epifizară, similară celor diafizare.
Inervaţia oaselor este bogată, nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine.

Creşterea şi remodelarea osoasă

Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului, şi în faza finală de
dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia, datorită vascularizării şi rezistenţei sporite.
Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului, prezentând procese de
creştere, remodelare şi refacere.
Creşterea postnatală a oaselor
În perioada copilăriei şi adolescenţei, oasele cresc în lungime şi grosime.
Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi, dar şi la alte oase, precum
omoplatul, coxalul, corpii vertebrali, fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere.
Spre sfârşitul adolescenţei, discurile de creştere se închid, ţesutul cartilaginos fiind înlocuit
de ţesut osos.
Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase, realizându-se prin adăugarea de
ţesut la suprafaţa osului. În acest caz, osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la
suprafaţa osului, în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa
internă a peretelui osos. Aceste două procese, de geneză şi distrugere osoasă, au loc
aproximativ în acelaşi ritm.
Remodelarea osoasă
În schelet, inclusiv cel adult, ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor
la solicitările mecanice principale, are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi
de resorbţie osoasă. De asemenea, prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea
constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. Remodelarea
afectează atât osul compact, cât şi osul spongios.
Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi
apoi mineralizată. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în
osteocit.
Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste, care după ce au produs o
demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid), facilitează digestia, atât
extracelulară, cât şi intracelulară, a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale.
Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste –
dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. Frecventă la bătrâni, mai ales la femei,
osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii
microscopice a oaselor. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea, iar osul
spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. Astfel de oase se pot fractura mai uşor
(gâtul femural este foarte susceptibil).

6.1.2. Oasele scheletului uman

Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase, grupate în două zone principale
scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor).
Scheletul axial
Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase
aranjate în trei regiuni: craniu, coloana vertebrală şi cuşca toracică.
1. Craniul (Fig. 74, 75, 76, 77, 78, 79)
 Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul, este mare, globulos,
format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase:
o Perechi:
 Temporale (Fig. 82)
 Parietale (Fig. 85)
o Neperechi:
 Frontal (Fig. 74, 79)
 Occipital (Fig. 76, 78)
 Sfenoid (Fig. 78)
 Etmoid (Fig. 81)
La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul, nicovala şi scăriţa
(Fig. 91).
  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase:
o Perechi:
 Maxilare (Fig. 83)
 Palatine (Fig. 85)
 Nazale (Fig. 79, 84)
 Lacrimale (Fig. 80, 84)
 Zigomatice (Fig. 79, 80)
 Cornete nazale inferioare (Fig. 79, 84)
o Neperechi:
 Vomer
 Mandibula (Fig. 86), la care se adaugă hioidul (Fig. 87)
2. Coloana vertebrală
Coloana vertebrală (Fig. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului,
servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil, precum şi petru protecţia măduvii spinării.
Coloana vertebrală are o structură metamerică, fiind formată din 26 oase, dintre care 24
sunt vertebre individualizate, iar altele două, numite sacrum şi coccis, provin din sudarea
între ele a unor vertebre.
Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:
 Cervicală
 Toracică
 Lombară
 Sacrală
 Coccigiană

Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior

(cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacro-
coccigiană).
O vertebră tipică este alcătuită din:
corp vertebral. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare
(superioară şi anterioară), aproximativ plane, prin care se asigură articularea cu
vertebrele adiacente, _prin intermediul câte unui disc intervertebral.
arc vertebral, între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. Prin
suprapunerea vertebrelor, implicit a găurilor vertebrale, se formează canalul
neural, în care este adăpostită măduva spinării. Arcul vertebral se leagă de corp
prin intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arc există mai multe apofize
(procese): spinoasă (unică, dispusă posterior pe linia mediană), transverse (o
pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare
şi inferioare). Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie
musculară.
A. Regiunea cervicală (Fig. 91) cuprinde şapte vertebre, primele două atipice numite atlas
şi axis şi următoarele cinci, vertebre cervicale tipice. Atlasul (Fig. 89) are formă de inel
şi este este lipsit de corp vertebral. Axisul (Fig. 90) are caracteristică apofiza odontoidă)
care se găseşte - la partea superioară a corpului vertebral, ea reprezentând corpul
atlasului sudat la acest nivel. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai
 şi alungit în sens transversal, faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor
apofize semilunare, ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate.
B. Regiunea toracică (Fig. 92) cuprinde 12 vertebre. Vertebra toracică are corpul
vertebral aproximativ cilindric. Pe corpul vertebrei, la baza arcului neural, există două
perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei.
Apofiza spinoasă este lungă, nebifurcată şi oblicizată, iar apofizele transverse poartă
câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. Pe fiecare vertebră există şi două
perechi de zigapofize.
C. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre, cu un corp vertebral masiv, la care
diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Foramenul vertebral
are formă triunghiulară. Apofiza spinoasă este scurtă, lată şi orizontală.
D. Regiunea sacrală (Fig. 93, 94) este reprezentată de osul sacrum, care are formă de
piramidă patrulateră, orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de
canalul sacral. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:
 Anterioară, uşor concavă
 Posterioară, convexă
 2 laterale, pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale.

E. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis, format prin fuzionarea a patru-
cinci vertebre coccigiene rudiemntare. Acest os are formă triunghiulară, cu baza
îndreptată în sus.
3. Coastele
Coastele în număr de 12 perechi, sunt arcuri osteocartilaginoase formate postero-
laterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală), iar anterior din cartilaj costal (regiune
sternală) (Fig. 96), care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. Primele şapte perechi
de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern),
coastele VIII, IX, X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul
cartilajului coastei a VII-a), în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj
şi neajungând la stern)
4. Sternul
Sternul, împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează
cutia (cuşca) toracică (Fig. 95). Sternul este un os lat, dispus medial la partea anterioară a
corpului, format din 3 părţi: manubriu, corp şi apendice xifoid (xifistern). Pe marginea
superioară a manubriului se află incizura sternală, iar lateral cele două incizuri claviculare
(pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de
coaste. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale II-
VII. Xifisternul rămâne liber, nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă
cartilaginoasă.

Scheletul apendicular

Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare),

fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.

1. Scheletul membrului superior

Scheletul membrului superior este format din:
centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase:
omoplatul (scapula) (Fig. 98)
clavicula (Fig. 97)
scheletul membrului propriu-zis:
scheletul braţului: humerus (Fig. 99)
scheletul antebraţului (Fig. 100, 101):
radius
cubitus (ulna)
scheletul mâinii (Fig. 102, 103):
carpiene (8) – formează încheietura mâinii
metacarpiene (5) – formează palma
falange (14) – oasele degetelor

2. Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului inferior este format din:

Centura pelviană (Fig. 104. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de
susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. Este formată din oasele
coxale unite anterior prin simfiza pubiană. Posterior, oasele coxale sunt legate prin
osul sacrum şi formează împreună cu el, bazinul. Oasele coxale sunt formate prin
sudarea altor trei oase:
Ilion
Ischion
Pubis
Scheletul membrului propriu-zis:
Scheletul coapsei: femur (Fig. 106)
Scheletul gambei (Fig. 107):
Tibia
Peroneul (fibula)
Scheletul piciorului (Fig. 108):
Tarsiene (7)
Metatarsiene (5)
Falange (14)
Figura 74 Craniul – faţa anterioară

Figura 75 Craniul – faţa laterală

 Figura 76 Baza craniului

Figura 77 Craniul secţiune sagitală

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului)

Figura 79 Craniul – secţiune frontală

 Figura 80 Orbita

Figura 81 Osul etmoid

Figura 82 Osul temporal

Figura 83 Osul maxilar

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale

Figura 85 Osul palatin

Figura 86 Mandibula

Figura 87 Osul hioid

Figura 88 Coloana vertebrală
Figura 89 Atlas Figura 90 Axis

Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală

Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară

Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară

Figura 95 Cuşca toracică

Figura 96 Coastă
 Figura 97 Clavicula

Figura 98 Omoplatul (scapula)

Figura 99 Humerus
Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară
Figura 101. Radius şi cubitus – vedere posterioară
Figura 102. Scheletul mâinii – faţa posterioară

Figura 103. Scheletul mâinii – faţa anterioraă

 Figura 104 Bazinul

Figura 105. Bazinul – a. Mascul b. Femelă

Figura 106. Femurul a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară
Figura 107. Scheletul gambei a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară
 Figura 108. Scheletul piciorului

6.2. ARTICULAŢIILE

- Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru
realizarea fie a unei imobilităţi, fie a unei mobilităţi relative sau depline.

- Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în:

o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite
între ele printr-o masă de ţesut, neexistând o cavitate articulară.
 Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele –
porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)
 Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile
dintre coaste şi stern)
 Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile
craniene închise la adulţi, suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. 109)
 o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele, doar că
prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură, ca în cazul
simfizei pubiene (Fig. 110).
o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:
 Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a
radiusului cu ulna, atlasul cu axisul, humerusul cu cubitusul)
 Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene,
condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului
 Multiaxiale: scapulă – humerus, femur – os coxal, articulaţiile
dintre zigapofize, dintre carpiene, dintre tarsiene
Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase
(cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial), iar pe de altă parte asigură o legătură
strânsă a acestora (capsula articulară, ligamente, tendoane) (Fig. 111).

Figura 109 Sinostoză

Figura 110 Articulaţii semimobile

Figura 111 Structura unei diartroze