Sunteți pe pagina 1din 41

Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul

Gherghesenilor

Să nu ne lăsăm învinşi de diavol.

Dreptmăritori creştini,

Sfânta Evanghelie a zilei ni-L înfăţişează pe Mântuitorul intrând în ţinutul muntos


al Gadarei, spre răsărit de Marea Galileei. Aici a întâlnit un om care era chinuit în
trup şi în suflet de diavolul. Domnul l-a izbăvit de neputinţă pe acest nenorocit care
acum era bucuros că a trecut de sub stăpânirea Satanei sub stăpânirea lui Hristos.

De la căderea strămoşului Adam şi cât va fi lumea, diavolul caută să-i facă pe


oameni să păcătuiască şi să-i atragă şi pe ei în întunericul cel mai dinafară.
Credinciosul trebuie să sesizeze lucrarea celui necurat şi să nu se lase prins în
mrejele sale.

Fiindcă Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din robia diavolului şi a morţii, noi suntem
datori să-L slujim numai pe Hristos, mărturisind prin viaţa noastră „cât bine ne-a
făcut nouă Domnul” (cf. Lc. 8, 39).

Iubiţi credincioşi,

Viaţa este ca un joc şi sunt două echipe care joacă, a lui Hristos şi a diavolului. E
bine să privim la noi înşine, în fiecare zi, şi să zicem: „De partea cui sunt, într-
adevăr; a lui Hristos ori a diavolului?”.

Când alegem echipele într-un joc sportiv oarecare, noi nu cunoaştem rezultatul
final. Dar când este vorba de jocul vieţii, noi ştim dinainte care este echipa
câştigătoare. Echipa lui Hristos este cea care va câştiga întotdeauna.
Când Iisus va veni iarăşi la sfârşitul veacurilor, El va zdrobi tot răul şi va aşeza
Împărăţia Sa veşnică. Membrilor echipei Sale le va zice: „Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu şi moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii”
(Mt. 25, 34).

Pentru a fi părtaşi la astfel de fericire, trebuie să căutăm cu inimă curată pe


Dumnezeu şi fără îndoială, Îl vom vedea (cf. Mt. 5, 8). O astfel de dorinţă am
exprimat-o la Botez, când am declarat că ne lepădăm de Satana „şi de toate
lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui şi de toată slujirea lui şi de toată trufia lui”.

Cei mai mulţi oameni cred, în mod greşit, că locul de şedere al diavolului este
iadul. Nu este întocmai aşa, deoarece câmpul lui de lucru este pământul, sunt
sufletele omeneşti. De aceea, Sfânta Scriptură îl numeşte pe Satana „stăpânitorul
acestei lumi” (In. 14, 30).

Se povesteşte undeva că un ţăran, plecând la câmp, i-a lăsat pe cei trei copii acasă,
sfătuindu-i să aibă grijă şi să nu îngăduie cuiva să intre în casa lor. Venind hoţii, i-
au momit pe copii cu bomboane şi vorbe dulci. Uşa casei le-a fost deschisă şi hoţii
au furat şi au plecat.

Aşa păţeşte şi creştinul, care trebuie să aibă multă grijă de casa sufletului său. Însă
venind tâlharul diavol, îl amăgeşte pe om cu vorbe dulci şi cu şoptiri viclene,
punându-şi miere pe buze şi prefăcându-se în înger de lumină.

Diavolul este o fiinţă adânc înrăită, stăruitor în a amăgi, neodihnit în a face răul,
ceea ce înseamnă că, în lupta noastră contra lui, ne trebuie o deosebită limpezime a
dreptei judecăţi şi totodată, o necontenită străduinţă.

Textele Sfintei Scripturi mereu ne atenţionează că „diavolul umblă răcnind ca un


leu, căutând pe cine să înghită” (I Pt. 5, 8) şi „păcatul cu uşurinţă ne împresoară”
(Evr. 12, 1). Dar aceste constatări nu ne deznădăjduiesc, ştiind că avem în ajutor
puterea părintească a lui Dumnezeu, Care este credincios şi Care nu va îngădui să
fim ispitiţi mai mult decât putem, ci odată cu ispita va aduce şi calea de a ieşi din
ea, ca să o putem răbda (cf. I Cor. 10, 13).

Atacurile Satanei, care au început în cursul istoriei, vor continua până când
Dumnezeu începe să tragă cortina peste această dramă înspăimântătoare, la
Armaghedon.

Satana, acest formidabil monstru de răutate, va face tot ce-i stă în putere pentru a
ne face să ne încredem în noi înşine în loc să ne încredem în Hristos. Dar numai
Hristos poate să ne salveze şi El ne va izbăvi dacă ne vom preda vieţile noastre Lui
şi dacă ne vom încrede în biruinţa Sa asupra iadului, prin Cruce şi prin Înviere. „Că
aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).

Demonizarea este o robie cumplită. Este tragedia vieţii noastre prinsă în ghearele
lui Antihrist! Adevărata viaţă este libertate. Viaţa autentică este independentă în
faţa oricărui rău, a oricărui păcat. Nici într-o robie nu este fericire, cu atât mai mult
nu este fericire în robia diavolului, fiindcă el ucide tot ce este bun în noi, aprinde
cele mai josnice patimi şi ne face să avem oroare faţă de prezenţa lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel declară că aceste duhuri sunt răspândite în văzduhuri (Efes.
6, 12), adică în spaţiul dintre pământ şi cer, în jurul nostru pretutindeni, că
stăpânesc întunericul acestui veac, adică întind întunericul peste viaţa aceasta şi nu
ne lasă să străbatem la lumina de dincolo de ea.

Aceste duhuri rele ne leagă de suprafaţa lucrurilor, făcându-o frumoasă, înfăţişând-


o ca pe o veşnică realitate. Această suprafaţă stricăcioasă, dar atrăgătoare, o poate
dărui Satana şi o promite şi lui Hristos pe Muntele Carantaniei (Mt. 4, 9).

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „faţa diavolului este poleiala plăcerii prin
care pune stăpânire peste orice suflet, îl vrăjeşte şi îl amăgeşte”.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne povăţuieşte astfel: „Iubiţilor, nu daţi


ascultare oricărui duh..., ci ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi
prooroci mincinoşi au ieşit în lume.

Orice duh care mărturiseşte pe Hristos, venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice
duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume” (I In. 4, 1-3).

Iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Plină de amărăciune este lumea pentru cel ce
se ţine de ea cu dragoste şi cu patimă. Una este slava trupească şi alta este a firii
celei fără trup. Că nu-i cu putinţă să se îndulcească omul de amândouă slavele,
întrucât nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”.

Sfântul Apostol Iacob întreabă: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu
Dumnezeu?” (Ic. 4, 4).
Una din cele mai celebre afirmaţii din secolul al XIX-lea a fost rostită de
naturalistul Henry David Thoreau: „Dacă cineva nu trăieşte în pas cu semenii săi,
poate este din cauză că aude un toboşar diferit”.

Comentând pledoaria pe care Thoreau o aduce în sprijinul ciudăţeniilor lui


personale, noi creştinii putem spune că dacă urechea noastră interioară a fost
acordată la muzica cerului, auzim bătăile tobelor cereşti.

Trebuie să umblăm aşa cum a umblat Hristos (I In. 2, 6), căci dacă umblăm în pas
cu lumea, atunci nu suntem în cadenţă cu cerul. Dumnezeu şi păcatul stau pe două
planuri opuse. Nimeni nu poate întoarce faţa către Dumnezeu până ce mai întâi nu
întoarce spatele păcatului. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu până ce mai întâi nu
urăşte păcatul, care poate face din om un demonizat.

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîncetată cu potrivnicul nostru cel învechit în
răutate, cu Satana, care nu e un vrăjmaş obişnuit. El are o experienţă de mii de ani
şi are o imensă armată de demoni care să-l ajute, fiindcă mulţi îngeri au fost
aruncaţi din cer împreună cu Lucifer.

Să ne fie limpede că nu ne putem măsura cu diavolul şi cu demonii lui, fapt pentru


care avem nevoie de întăriri cereşti. Cu Hristos, Care „a călcat moartea şi pe diavol
a surpat”, noi putem birui orice ispită şi răutate care ne împresoară.

Dumnezeu mai degrabă va trimite pe toţi îngerii din cer spre salvarea noastră decât
să ne vadă învinşi de diavol, de „cel care înşală pe toată lumea” (Apoc. 12, 9).

Iubiţii mei,

Datoria noastră este să cerem ajutorul lui Hristos, Care a venit în lume „ca să strice
lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). La aceasta ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel:
„Întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei lui” (Efes. 6, 10). O astfel de întărire
contra duhurilor necurate se realizează prin trei arme duhovniceşti: trezvia,
rugăciunea şi semnul Crucii.

TREZVIA este prima armă necesară pentru a nu cădea în cursele perverse ale
amăgitorului. Diavolul nu poate face nimic decât dacă ne învoim cu propunerile
lui. Un Avvă din pustie spune: „Dacă-i dai (n.n. diavolului) şuviţe, el împleteşte
funii”. De aceea, ni se cere vigilenţă, adică paza minţii şi paza inimii, ca nu cumva
un gând necurat sau un sentiment rău să ne ducă la păcat.

RUGĂCIUNEA este a doua armă prin care-l putem birui pe diavol, căci Domnul
spune: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi
cu post” (Mc. 9, 29). Sfântul Ioan Scărarul zice: „Biruieşte-i pe potrivnici cu
numele lui Iisus, chemându-L cât mai des, că o armă mai puternică nu vei găsi în
cer, nici pe pământ”.

SEMNUL CRUCII este al treilea mijloc necesar pentru a avea izbândă împotriva
duhului viclean, precum arată o cântare liturgică: „Doamne, armă asupra diavolului
Crucea Ta ai dat nouă!”. Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă: „Precum câinele
fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de Crucea care-i aminteşte
că prin ea a fost biruit”.

Iisus Hristos trece necontenit prin Gadara noastră şi este gata să-i elibereze de
duhurile satanice pe toţi care-L urmează şi luptă sub steagul Său.

Aşadar, să nu ne temem, pentru că Domnul nostru, Care a spulberat tirania


diavolului, ne promite: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii
şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Lc. 10, 19). Amin.

În această duminică, Biserica noastră a rânduit a așeza înaintea ochilor inimii și


gândului nostru o pericopă evanghelică ce prezintă una din multele minuni
săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: vindecarea unui demonizat.
Pornind de la acest fragment, se poate vorbi despre lucrarea celui rău în viața
omului, despre puterea lui Dumnezeu asupra diavolului, despre neputința și statutul
de tolerat al demonului, despre Hristos - Doctorul sufletelor și trupurilor sau despre
alte aspecte pe care Evanghelia le scoate în evidență. Dincolo de acestea, un verset
este cutremurător și acesta poate fi cheia înțelegerii lucrării lui Hristos în lume: „Și
l-au rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci
erau cuprinși de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a întors înapoi” (v. 37).
Episodul acesta scoate în evidență trei atitudini diferite: atitudinea demonizatului,
atitudinea locuitorilor din ținutul respectiv și atitudinea lui Hristos. Cel care era
stăpânit de un duh necurat iese cel dintâi în întâmpinarea Domnului, chiar dacă,
potrivit relatării scripturistice, dialogul se poartă între Hristos și demonii care
puseseră stăpânire asupra lui. Cu siguranță că ceilalți locuitori ai cetății nu știau de
venirea lui Hristos în mijlocul lor, în timp ce acela care locuia „prin morminte” se
afla în postura de a vedea venirea Domnului.
Paradoxul demonizării, suferința care apropie de Dumnezeu
Textul evidențiază un aspect important al vieții umane: omul bolnav, aflat în
nevoie și în necaz are capacitatea de a se apropia mai mult de Dumnezeu. El vede
mai bine pe Domnul pentru că ochii lui sunt ațintiți mereu spre Cel de la care caută
ajutorul; pe buzele lui se află mai prezent numele lui Dumnezeu, decât se află pe
buzele celorlalți; gândul este mereu ancorat spre Împărăția cerurilor, în timp ce
ceilalți sunt legați de grijile și problemele lumii acesteia. Mai mult chiar, omul aflat
în suferință, în boală, Îl simte pe Domnul ca fiind Dumnezeu Cel adevărat. Aceasta
doar dacă privește spre El și se raportează, în suferința sa, la lucrarea Celui Viu. O
astfel de experiență a suferinței transfigurate îl ancorează pe om într-o relație
permanentă cu Dumnezeu, din moment ce el singur se oferă și se roagă să rămână
cu Iisus Hristos. Sunt nenumărate mărturii, inclusiv din închisorile comuniste sau
de pe paturile spitalelor de oncologie, că astfel de oameni L-au văzut pe
Dumnezeu, L-au descoperit, au vorbit cu El și L-au păstrat în inima lor tot restul
vieții.
Cine nu e al lui Hristos nu suportă prezența Lui
Cealaltă atitudine care iese în evidență este cea a locuitorilor din ținutul acela al
Gherghesenilor, a stăpânilor turmei de porci, a cunoștințelor, vecinilor, prietenilor
sau rudelor celui care fusese demonizat. De multe ori există tendința de a-i acuza și
a-i critica pe aceștia. Subliniem adeseori lipsa lor de umanitate prin faptul că nu s-
au bucurat de vindecarea celui care fusese bolnav. Uneori evidențiem atitudinea lor
față de Domnul Iisus, pe Care Îl „invită” să plece din mijlocul lor. Oricum, aproape
niciodată nu îi vedem cu gând bun sau cu ochi buni. Însă probabil că atitudinea lor
poate fi asemănătoare cu atitudinea noastră într-un context similar. Evanghelistul
nu uită să sublinieze că acești locuitori s-au înfricoșat. Ne lasă Evanghelia să
înțelegem că nu ignoranța, indiferența sau necredința i-au făcut pe aceștia să Îl
alunge pe Hristos din mijlocul lor. Teama, frica aceea care îl paralizează pe om, i-a
ținut departe de Domnul. Ei se găseau în fața unui eveniment care depășea puterea
lor de înțelegere: cel care fusese demonizat era acum vindecat și stătea în fața
Mântuitorului. Pe de o parte, atitudinea lor este reacția firească a omului în fața
necunoscutului: teama. Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu se simte împovărat de
ziua de mâine, de ceea ce ar putea aduce ea. Cel credincios știe că dacă va căuta
mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, toate celelalte se vor adăuga lui.
Cine nu se ancorează în realitatea dumnezeirii privește cu teamă la valurile care vin
spre el, însă cel care îl are pe Domnul alături va ști că Domnul este apărătorul său
și nu are de cine se înfricoșa. În același timp, apropierea omului de Dumnezeu
generează în suflet teama care vine din conștiința propriei nevrednicii. Este ceea ce
va exclama profetul Isaia în momentul vederii lui Dumnezeu: „Vai mie, că sunt
pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze
necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5). Puterea lui
Dumnezeu arătată în vindecarea demonizatului îi înfricoșează pe cei care veniseră
să vadă confirmarea spuselor păzitorilor porcilor. Conștiința și realitatea păcatului
sădesc în om frica de Dumnezeu și, prin aceasta, incapacitatea de a-L primi pe
Hristos în propria inimă. Chiar dacă „frica de Dumnezeu este începutul înțelep-
ciunii”, dobândirea apropierii și cunoașterii lui Dumnezeu se face doar în și prin
iubire. Gherghesenii au rămas doar la teamă și nu au reușit să depășească bariera
care i-ar fi făcut să Îl invite pe Hristos în casele și sufletele lor, iar nu în corabie,
după cum au și făcut-o.
Smerenia adâncă a Domnului
A treia atitudinea ce poate fi observată din acest episod al vindecării demonizatului
este însăși atitudinea Domnului Iisus Hristos. Aceasta este cu adevărat
surprinzătoare, pentru că ea are o dublă direcție: spre omul bolnav și spre cei care
veniseră din cetate. Scriptura evidențiază faptul că Hristos, după săvârșirea
minunii, vorbește doar omului aflat în necaz. Mai întâi vorbește demonilor care
puseseră stăpânire peste el, poruncindu-le să iasă și să intre în turma de porci, și
apoi se adresează omului nou, celui vindecat, îndemnându-l să meargă la casa lui și
să vestească slava și lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Hristos vorbește celor care îi
ies în întâmpinare, celor care sunt gata să primească cuvintele Sale. Este ceea ce
subliniase Însuși Domnul mai înainte, în debutul aceluiași capitol (8, 1-15), prin
pilda semănătorului. Se observă astfel că pentru a putea relaționa cu Dumnezeu,
pentru a putea auzi și percepe cuvintele Sale este nevoie ca omul să se arate dispus
să le asculte pe acestea. Fără propria disponibilitate, fără deschiderea inimii spre
Cel ce este Lumina lumii, omul nu poate auzi cuvintele divine.
Este ceea ce se întâmplă cu gherghesenii veniți să vadă minunea. Evanghelia arată
că ei vorbesc cu Mântuitorul și îi cer să plece din ținutul lor, din mijlocul lor. În
mod paradoxal, Hristos nu le adresează nici un cuvânt. El nu vorbește cu ei, nu le
spune nici un cuvânt, ci în chip smerit intră în corabie și Se întoarce spre
Capernaum. Se poate observa delicatețea divină, smerenia plină de bun-simț a
dumnezeirii. Mântuitorul nu se apără înaintea celor care Îl izgonesc, nu le
reproșează atitudinea lor, și nici nerecunoștința. De fapt, niciodată nu a făcut lucrul
acesta. Hristos Domnul se prezintă pe Sine ca fiind Mielul fără de glas, ce primește
jignirile oamenilor și poartă povara păcatelor lor. Nu este prima dată când Hristos
se retrage smerit dinaintea oamenilor. A mai făcut aceasta și în Nazaret (Luca 4,
16-30) sau atunci când doreau să-L facă împărat. Când nu este dorit sau înțeles,
Hristos nu Își impune dumnezeirea Sa. El Se descoperă doar celor care doresc să-L
primească și vor să intre în relație cu El. În fața celorlalți Se retrage tăcut, lipsindu-
i de bucuria petrecerii împreună cu El.
Evanghelia pe care noi am ascultat-o astăzi descrie un astfel de tragism; un răspuns
la chemarea lui Dumnezeu pe care unii l-ar numi monstruos. Şi mă refer aici la
răspunsul celor din ţinutul gherghesenilor, al tuturor celor din ţinutul
gherghesenilor. Însă faptul că L-au alungat pe Iisus din mijlocul lor nu este
monstruos, este doar tragic. Durerea şi neîmplinirea a rămas a lor, Iisus
bineînţeles că a plecat de acolo. El venise acolo pentru ca stia ca este un suflet
parasit acolo, un suflet lasat de izbeliste, cum spunem noi, un suflet care avea
nevoie de El pentru ca nu-L avea decat pe El, pe Dumnezeu. Acest om care era
posedat de diavol nu mai statea deloc in casa lui, ci traia prin gropile din
cimitire. Nimeni nu era langa el, nimeni nu se gandea la el, toti erau infricosati
de el, pentru ca, indracit fiind, era purtat oriunde voiau acei demoni care erau
în el. Şi acei demoni nu făceau altceva decât să-i înspăimânte pe toţi. El era o
mărturie vie a dorinţei diavolului şi a ceea ce urmăreşte el, şi anume să
distrugă omenirea, să rupă omenirea de Creatorul ei.
Spune Sfântul Iustin Popovici că diavolul caută să ne confecţioneze o altă
înfăţişare care sa nu mai semene cu Dumnezeu, ci sa semene cu el, cu
diavolul, și astfel noi sa nu mai fim familiari cu Dumnezeu, ci sa fim familiari
cu diavolul. Iata, dar, un criteriu după care noi să înţelegem dacă ne-am apropiat
sau nu de Dumnezeu şi cât ne-am apropiat de El:familiaritatea cu El şi
familiaritatea cu cei de lângă noi! Pentru că cei de lângă noi sunt cei pe care
Dumnezeu îi iubeşte. Şi dacă vrei să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să iubeşti
ceea ce El iubeşte mai mult: lumea [oamenii]. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca sa moară pentru noi, pentru ca noi să
avem viaţă. Dumnezeu fiind, a făcut un dar desăvârşit. Ce dar a făcut El lumii? Pe
Fiul Său. Cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea! Şi noi, daca urâm pe oameni, pe
cei care poarta in ei chipul lui Dumnezeu, pe cei care au duhul înfierii, noi Îl
urâm pe Dumnezeu şi astfel ne facem familiari diavolului.
Iata ca in tinutul acesta al gherghesenilor era un om care era, aşadar, marturia vie a
lucrării diavolului în lume. Totuşi, era şi mărturia vie a iubirii lui Dumnezeu. Caci
Hristos, fara a fi chemat acolo, a venit. A venit si S-a întâlnit cu acel om. Spune
Evanghelia că i-a ieşit în cale. Hristos ne aşteaptă. Aşa cum spunea un Sfânt
Părinte: dacă cineva va avea bunăvoinţă, Dumnezeu îl va întâlni undeva.
Acest om nu mai avea nici măcar bunăvoinţă, nu mai avea nimic omenesc in el, nu
mai putea fi pus nici macar in randul animalelor. Totusi, acest om era suflet, era
chip al lui Dumnezeu. Si Dumnezeu nu suporta sa vada chipul lui batjocorit,
terfelit de demoni. Asa incat El a venit si l-a intalnit pe acest om. Şi a poruncit
demonilor sa iasa din el. Sfantul Evanghelist Luca ne spune ca l-a intrebat pe
demon: Cum te cheama? N u i-a intrebat
pe demoni, ci a zis ca l-a intrebat pe demon: Cum te cheama pe tine? Şi el a
zis: Legiune este numele meu. Pentru ca erau multi. Era un demon sau erau mai
multi? Nu stim. Poate ca erau mai multi demoni, poate ca diavolul voia doar sa-i
inspaimante pe toti cei din jur si sa ii infricoşeze, sa le taie orice nădejde de
scăpare. Poate. Nu putem şti, pentru că diavolul este tatăl minciunii şi el
întotdeauna a înşelat. Chiar dacă el a căzut înaintea lui Hristos şi a zis: Fiule
al lui Dumnezeu Celui viu…! Chiar dacă! Chiar daca e a recunoscut că El este
mare, deşi nu ştia că este Fiul lui Dumnezeu, dar a văzut că Duhul lui
Dumnezeu era peste El, el nu a mărturisit totuşi aşa cum trebuia să
mărturisească. Şi căuta să înşele. Şi se vede aceasta şi din cererea pe care a făcut-
o lui Hristos, căci I-a cerut îngăduinţă să plece şi să nu fie alungat în
adâncuri. Auziţi, până şi demonul se temea să nu fie trimis înapoi în iad. Dacă
nici lui nu-i place să fie acolo…!
Şi a cerut ingăduinţă să intre in turma de porci. Şi Hristos i-a îngăduit. Şi atunci el
a reuşit sa omoare dintr-o data o turma intreaga de porci înecând-o, aruncând-o în
mare. Prin aceasta noi am putut să vedem că diavolul până la sfârşit este rău. El,
până la sfârşit doreşte distrugere. Până la sfârşit! Totusi, Hristos i-a dat voie.
Am intalnit de foarte multe ori oameni care, citind aceasta pericopa evanghelica, s-
au smintit si se intrebau de ce Hristos i-a dat voie diavolului să intre în turma de
porci. De ce? Ce-a avut cu acei porci? Oare vrea Hristos lucrul acesta, să fie
distrugere? Îi face pe plac demonului? De ce? De ce?! La fel, aceiaşi oameni
întreabă, atunci când dau peste o suferinţă sau când dă suferinţa peste ei sau peste
cei apropiaţi lor: Dar oare de ce Dumnezeu îngăduie acest lucru? Vrea Dumnezeu
suferinţă? Îi place Lui să-i vadă pe oameni suferind? Oare unde este Dumnezeu
atunci când mor copii? Unde este Dumnezeu atunci când mor părinţi, lăsând copii
orfani? Unde este Dumnezeu când cei bogaţi, fără inimă, o duc bine pe pământul
acesta şi cei buni sunt săraci şi năpăstuiţi? Unde este Dumnezeu?! Şi folosesc
cuvântul din psalmi: Ştie aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt?
Unde este Dumnezeu, oare? Dumnezeu stă la uşă şi bate! Dacă-I va deschide
cineva, va intra! Dar, dacă nu, El nu îndrăzneşte să intre. El a chemat: Mulţi
chemaţi, puţini aleşi.Asta înseamnă că El îi cheamă pe toţi. Dar aleşi rămân
doar cei care au raspuns la aceasta chemare. Unde este Dumnezeu?
Dumnezeu plange. Dumnezeu sufera. Pentru ca acest rău nu l-a făcut El. El pe
toate le-a făcut bune foarte, spune Scriptura. Răul acesta nu El l-a făcut. Răul
acesta este diavolul şî slujitorii lui şi răul acesta intră în noi pentru că noi îi
dăm voie.
Am spus că timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul
omului. Acest răspuns al omului implica intotdeauna o responsabilitate.
Responsabilitate de care noi fugim. Daca noi alegem sa fim buni cu cei din jurul
nostru si cu noi, cu sufletul nostru, dacă noi alegem să fim cu Dumnezeu trebuie să
ne asumăm responsabilitatea de a-i lăsa pe aceştia să intre în viaţa noastră, în
inimile noastre, în casele noastre. Să ne asumăm responsabilitatea asta. Vreau sa
ajut pe cineva, însă vreau să-l ajut numai când mie îmi este bine sau când am chef
– asta e responsabilitatea pe care mi-am asumat-o? Asta e iubirea creştină cu care
mă laud eu? Suntem creştini, Hristos ne-a învrednicit să purtăm numele Lui,
asemenea unui mire care-i dă miresei numele său. Ne-a învrednicit să purtăm
numele Lui şi noi nu ne asumam responsabilitatea să-L purtăm în sufletul
nostru, în vietile noastre şi în casa noastră. Nu ne asumăm responsabilitatea de
a-i primi nici pe ceilalţi. Atunci cum ne vom asuma responsabilitatea faptelor
noastre rele?
Cum aşa, Dumnezeu a îngăduit demonului să facă rău…? – dar cine l-a chemat
pe acel demon? Hristos nu l-a chemat, Hristos l-a alungat. Si, dacă a îngăduit
lucrul acesta – pentru că putea, într-adevăr, să nu îngăduie; putea să-l trimită direct
în adâncuri. Însă El venise pentru oameni acolo. A vrut să ne arate Hristos: iată
consecinţa faptelor voastre! Voi sunteţi răi, voi vă îndrăciţi pentru că slujiți
demonilor! Şi această înrăire a voastră, această îndrăcire a voastră – pentru că sunt
numeroase grade în care noi ne putem îndrăci, nu neapărat trebuie să fim posedaţi
pentru ca demonii să facă ce vor din noi; patimile noastre, confortul nostru
vinovat, toate acestea sunt tot atâţia demoni pe care noi i-am invitat înăuntru
şi aceste invitații au consecinte.
Demonul, daca vine, nu vine sa te mangâie. El vine să te distrugă pe tine şi pe
tot ceea ce ţine de tine, să te murdărească pe tine şi tot ceea ce atingi. Aşa, pur
şi simplu, deci? Eu sunt îndrăcit, deci eu m-am murdărit, eu m-am întunecat! Şi
Dumnezeu ar trebui sa vina asa si cu o bataie din palme sau cu un singur cuvânt,
sau mai bine cu o litera, dacă se poate, că ne grăbim, să scoată demonii din noi, să
ne curăţească şi să ne mântuiască! Şi noi să nu ne mai asumăm nicio
responsabilitate, să nu ne mai doară capul!
Dar sunt urmări, dragii mei! Sunt urmări! Noi ne modificăm unii pe alţii, ne
influenţăm unii pe alţii şi în bine, dar şi în rău. Ne influenţăm! Un rău, odată
făcut, acela naşte consecinţe după consecinţe! Şi noi nu ne asumăm nicio
responsabilitate?! Noi dăm vina pe Dumnezeu, cum că El face răul?! Nu, ci
răul acela este consecinţa faptelor noastre! Asta în primul rând.
În al doilea rând, Hristos a îngăduit demonilor să intre în porci pentru că a
vrut să ne arate ceea ce ar fi vrut demonii să facă din noi! Să ştiţi că demonii
sunt mult mai indarjiti impotriva oamenilor decât împotriva animalelor. Dacă pe
porci nu i-au cruţat – pentru că nu aveau nimic cu porcii aceia – nu ne cruță
pe noi, n-or să fie cu nimic mai blânzi cu noi decât au fost cu acei porci. Spune
Sf. Ioan Gură de Aur că demonii lovesc în oameni şi-i determină pe aceştia să se
lovească între ei şi pe ei înşişi pentru că, de fapt, el are ce are cu Dumnezeu. El
nu are nimic de împărţit cu oamenii. El nu pe noi ne urăşte, ci pe Dumnezeu,
însă stie că, daca vrea să-L loveasca in mod eficient pe Dumnezeu, trebuie să
loveasca în ceea ce El iubeşte mai mult, adică în noi. Şi, în felul acesta, spune
Sf. Ioan Gura de Aur, diavolul se face, fără să vrea, un mărturisitor al iubirii pe
care Dumnezeu ne-o poartă nouă, oamenilor. Ne arată cât de mult ne iubeşte
Dumnezeu pe noi, oamenii, prin faptul că el ne urăşte atât de mult. Aşa ştie să
arate demonul, prin rău. Aşa cum Dumnezeu nu ştie să distrugă răul, ci doar să-l
transforme în bine.
Şi iată că aceşti porci au murit, arătându-ne nouă că în locul lor puteam să
fim noi.Iată ce vine peste voi dacă vă mai lăsaţi amăgiţi de demoni! – cam asta a
fost mesajul. Lăsăm la o parte faptul că acei porci erau simbolul necurăţiei, evreii
nu mâncau carne de porc pentru că era simbolul necurăţiei. De aceea demonii au
cerut să se ducă în porci, pentru că acolo le era locul. Cel necurat nu poate să stea
în loc curat, ci într-un loc al necurăţiei. Lăsăm la o parte asta şi faptul că era o
turmă, adică nu un singur om mânca carne de porc împotriva Legii, ci tot satul, şi
ne referim doar la mila pe care Dumnezeu i-a arătat-o acestui om.
Dacă omul acela – nu mă refer la cel din ţinutul gherghesenilor, ci la cel care
întreabă <Unde este Dumnezeu…?> – dacă el ar fi fost pus într-o situaţie în care
Dumnezeu să fi ales între el şi alt om, pe care dintre ei doi să-i vindece sau să-i
salveze, sau între el o turmă de porci, s-ar fi smintit mult mai mult dacă Dumnezeu
nu l-ar fi ales pe el. <Dar de ce l-a ales pe celălalt?!>sau <Cum, mă compară pe
mine cu porcii?!>. Preferi să piară un om în loc să piară o turmă de porci?
Dacă ar fi pus aşa problema, poate şi-ar fi dat seama. Dar noi uităm că
Dumnezeu a zis că un suflet este mult mai important si mai valoros decat
toata lumea cu toate bogăţiile ei. Un singur suflet! Şi ştim cum iubeşte
Dumnezeu pe acest suflet.
Dumnezeu iubeşte pe un om, pe un singur om, mai mult decât îi iubeşte pe toţi
ceilalţi oameni la un loc. Căci aceasta a vrut să arate prin pilda cu oaia rătăcită;
cand a lasat pe celelalte 99 si s-a dus după cea rătăcită a arătat că El preţuia oaia
rătăcită la fel, ba chiar mai mult decât pe celelalte 99. Dar acest lucru Dumnezeu îl
face cu fiecare din noi. Pe mine mă iubeşte mai mult decât îi iubeşte pe ceilalţi
la un loc şi pe el îl iubeşte mai mult decât mă iubeşte pe mine şi pe ceilalţi la
un loc. Deci, dacă un suflet este mai valoros decât toată lumea, apăi cu cât
sunt mai valoroase toate sufletele la un loc?
Istorisirea capitolului al 5-lea din Evanghelia dupa Marcu despre vindecarea
indracituluirastoarna cu desavarsire speculatiile acelor rationalisti care nu
cred in existenta duhurilor necurate si incearca sa explice cazurile de
indracire printr-o stare de boala a omului – epilepsie, tulburare nervoasa sau
altceva de acest gen. Relatarea Sfantului Marcu si amanuntele pe care el le da
(trecerea demonilor in porci, pieirea turmei de porci, vindecarea indracitului dupa
aceasta) nu se impaca deloc cu asemenea explicatii. Aici alegerea este clara: ori
respingem relatarea evanghelica, socotind-o neverosimila, ori admitem
existenta puterii rele.
Pentru noi, cei ce credem in Evanghelie, bineinteles ca singura posibila este
varianta a doua – dar crezand cu fermitate in existenta demonilor, care e confirmata
si de cuvantul lui Dumnezeu, si de experienta duhovniceasca a tuturor sfintilor
nevoitori, ne ciocnim in continuare de o problema extrem de interesanta si
importanta pentru noi: problema manifestarilor lucrarii demonilor si a
mijloacelor de lupta impotriva lor.
Trebuie sa-l cunoastem pe acest vrajmas, cu care crestinul poarta o lupta
necontenita, neimpacata, sa-i cunoastem stratagemele, perfidia, metodele, sa
stim sa-i observam cursele acolo unde el se straduie sa le ascunda si sa lucreze
pe furis. Luptandu-ne pe pipaite, legati la ochi, vom cadea inevitabil intr-o
multime de greseli si vom fi supusi unor ispite primejdioase si unor lovituri
grele de unde ne asteptam mai putin.

Manifestarile lucrarii duhului rautatii in nefericitul demonizat erau, potrivit


descrierii Sfantului Marcu, ingrozitoare:
isi avea locuinta in morminte, si nimeni nu putea sa-l lege nici macar in lanturi,
pentru ca de multe ori fiind legat in obezi si lanturi, el rupea lanturile, si obezile le
sfarama, si nimeni nu putea sa-l potoleasca; si neincetat, noaptea si ziua, era prin
morminte si prin munti, strigand si taindu-se cu pietre (3-5).

Aceasta este forma cea mai puternica de indracire, cand omul pierde orice
control asupra sa si se afla sub deplina stapanire a demonilor. Actiunile lui dau
in vileag pierderea nu numai a ratiunii, ci pana si a celor mai elementare instincte,
chiar si a instinctului de conservare. In starea aceasta, el se poate sinucide, se
poate schilodi singur; o intristare si o suferinta inexplicabila ii sfasie inima;
noaptea si ziua tipa si se loveste de pietre.
In acelasi timp, el poseda o forta uriasa, nefiresc de mare, asa incat rupe lanturile,
sfarama obezile, si nimeni nu-i in stare sa-l potoleasca. Duhul rau nu-si lasa din
gheare jertfa nici macar o clipa, si din forta crizelor se poate vedea, intr-
adevar, ca in nefericitul posedat se ascunde nu un singur demon, ci o legiune
intreaga. Aceasta forma de indracire se intalneste relativ rar in ziua de astazi,
insa cei ce au mers la locurile sfinte, mai ales cand sunt aflate moaste de sfinti,
a avut, probabil, prilejul sa observe si asemenea cazuri.
Cand au fost aflate moastele Cuviosului Serafim din Sarov, la racla Cuviosului a
fost adus din Siberia un indracit legat in lanturi, fiindca altfel nu putea fi stapanit
deloc – dar in padurea de langa manastire, aproape la capatul drumului, nefericitul
a fost cuprins brusc de puternica tulburare. Aceasta tulburare s-a transformat
repede intr-o criza de indracire incredibila, in timpul careia si-a rupt lanturile
cu o putere neomeneasca si a fugit.
Mult mai des se intalnesc cazuri de indracire periodica, ale carei crize sunt
legate indeobste de anumite momente ale slujbelor sau de anumite cantari
bisericesti.
Probabil ca toata lumea stie de femeile care atunci cand se canta Heruvicul
sau „Pe Tine Te laudam…” si cand are loc Închinarea la Sfintele Daruri incep
sa latre, sa miaune si sa tipe cu glas salbatic. Aceste strigate se transforma
intr-un urlet cumplit, de fiara, daca cineva incearca sa le apropie pe indracite
cu sila de Sfintele Daruri.Aceasta se explica prin faptul ca
„dracii se intalnesc cu puterea buna, pe care o urasc si care este mai puternica
decat ei, care ii arde, ii stramtoreaza, ii loveste dupa dreptate, ii alunga afara din
locuinta lor indragita (parintele Ioan din Kronstadt).
Imi amintesc de o tanara absolut normala in viata de zi cu zi, dar care nu
suporta doua momente ale slujbelor: citirea Evangheliei si cantarea
condacului Maicii Domnului “Alt ajutor nu am…” Indata ce simtea ca se
apropie citirea Evangheliei, incepea sa tremure din toate madularele trupului,
apoi se intorcea brusc si fugea repede din biserica. Daca era oprita si tinuta cu
de-a sila, cadea pe podea si incremenea toata, aproape pierzandu-si
cunostinta. Cum se incheia citirea Evangheliei, se incheia si criza; tanara
statea linistita si se ruga cu osardie.
Indracirea nu se exprima insa doar prin asemenea manifestari evident
anormale. Exista o serie intreaga de fenomene considerate de catre noi cat se
poate de obisnuite, care nu starnesc in nimeni cine stie ce banuieli si
ingrijorare, si care sunt legate totusi neindoielnic de lucrarea duhului rau.
Este vorba de asa-numitele afecte – izbucnirile diferitelor patimi.
Deosebit de evidenta este prezenta puterii straine a vrajmasului in crizele de
patima furtunoasa, distrugatoare: manie, gelozie si asa mai departe. Aproape
toti ucigasii care si-au omorat victima intr-o clipa de furie, povestind ulterior
despre momentul respectiv, spun ca se simteau de parca i-a apucat cineva de
inima. Probabil ca fiecare dintre noi, daca a trait vreodata asemenea explozii
de furie si de manie, va fi de acord ca a simtit cam acelasi lucru si ca era
stapanit de o putere straina.
In descrierile literare ale afectelor veti gasi aproape intotdeauna acest moment al
pierderii stapanirii de sine si sentimentul ca va domina o putere irezistibila.
Aproape aceeasi inraurire a puterii rele o simt sinucigasii inaintea pasului
fatal.
ne aflam insa mereu sub inraurirea unei puteri intunecate, care de oamenii
cu inima curata si viata dreapta este simtita clar ca putere a diavolului, insa
noi, oameni abrutizati duhovniceste din pricina pacatului, de obicei n-o
bagam de seama. Aceasta putere se face simtita mai ales prin ideile obsesive si
prin imaginile seducatoare, care in limbajul ascetic poarta numele de „momeli
diavolesti”. Nu se stie de unde apar aceste idei si imagini, care cuprind
imperios mintea si ne conduc adesea activitatea.
Oamenii needucati duhovniceste le iau de obicei drept idei si dorinte proprii si
nu numai ca nu vad necesitatea de a se lupta cu ele, ci, daca sunt colorate intr-
o nuanta placuta si senzuala, si le provoaca iarasi atunci cand dispar, se desfa-
ta de ele, le retin in minte si isi incordeaza imaginatia ca sa le decoreze cu noi
amanunte, si mai atragatoare.
Cel mai limpede se simte asta in timpul rugaciunii, cand ideile obsesive incep
sa se imbulzeasca in minte cu o staruinta deosebita, de parca s-ar stradui sa-L
ascunda pe Dumnezeu de ochiul duhovnicesc al celui care se roaga. Doar
printr-o mare incordare a vointei reusim sa ne tinem atentia legata de sfintele
cuvinte ale rugaciunii. Multi, mai ales cei ce nu sunt obisnuiti cu lupta si cu
incordarea duhovniceasca, nu reusesc deloc lucrul acesta.
„Cand ne rugam, scrie parintele Ioan din Kronstadt, in gandurile noastre, in chip
ciudat, cele mai sfinte si mai inalte lucruri se invart alaturi de lucruri pamantesti,
lumesti, de nimic; de pilda, Dumnezeu este alaturi de un oarecare obiect iubit – de
bani, de un lucru, de o haina, de o palarie sau de vreo mancare gustoasa, de o
bautura placuta sau de o distinctie exterioara, de o cruce, de un ordin, de o
panglica si asa mai departe”.

Indata ce rugaciunea se sfarseste, toate aceste ganduri pestrite, incoerente,


dispar insa imediat, ca niste nori risipiti de vant. Adeseori nici macar nu va
amintiti la ce va gandeati in timpul rugaciunii, lucrurile care pareau atunci
neobisnuit de importante si necesare, cerand neaparat o examinare serioasa.
Acest fapt arata cel mai bine prezenta unei puteri straine, vrajmase
rugaciunii, in ideile obsesive.
In fine, dupa spusele parintelui Ioan din Kronstadt, inraurirea puterii rele se face
simtita si in multe alte fenomene ale vietii duhovnicesti.
“Fara indoiala, spune el, ca diavolul sta in inimile foarte multor oameni printr-o
anumita moleseala, vlaguire si lenevire fata de orice lucru bun si folositor, mai
ales fata de credinta si de cucernicie, care cer luare-aminte si trezvie a inimii si,
in general, efort duhovnicesc. Astfel, in vremea rugaciunii el loveste inima cu
moleseala, iar mintea cu tampire; loveste inima cu raceala si apatie atunci cand
trebuie facut binele – de pilda, atunci cand trebuie sa fim milosi cu cel care
sufera, sa-l ajutam pe cel aflat in necaz, sa-l mangaiem pe cel intristat, sa-l
invatam pe cel nestiutor, sa-l povatuim la calea adevarului pe cel ratacit si
stricat… Diavolul sade in inimile noastre si printr-o irascibilitate deosebit de
puternica; atunci parca ne imbolnavim de orgoliu, incat nu suferim nici cea mai
mica contrazicere, nici cea mai mica piedica materiala sau duhovniceasca, nu
suferim nici un cuvant lipsit de netezime si grosolan”.
Asadar, lucrarea duhului rau in om se manifesta extrem de diferit, incepand
de la exprimarea intensa a autenticei indraciri, cand omul se supune deplin
voii rele mergand pana la pierderea instinctului de conservare, si incheind cu
adierile aproape imperceptibile ale gandului si simtamantului viclean, in care
numai ochiul ager al nevoitorului incercat poate distinge prezenta ispitei
demonice. Toate acestea sunt insa fenomene de acelasi ordin, care se deosebesc
intre ele numai prin gradul de intensitate al inrauririi demonice.
De vreme ce lucrarea puterii rele este atat de statornica si de nepotolita, trebuie sa
ne gandim in mod serios la felul in care trebuie sa ne luptam cu inraurirea ei, chiar
daca n-o simtim: in caz contrar, eforturile pe care le depunem pentru a ne
imbunatati si a inainta pe calea ce duce la desavarsirea crestina vor fi serios
impiedicate si pot fi chiar anulate.
Mai intai de toate, unde sa gasim reazem in vederea acestei lupte? Pasajul
evanghelic pe care l-am citit ne raspunde la aceasta intrebare precis si clar: in
Hristos. La Domnul a gasit vindecare nefericitul indracit din Evanghelie, si cu
puterea cuvantului Sau dumnezeiesc a fost izgonita legiunea demonilor.
Biruitor al iadului si al mortii, Domnul ne este si acum Aparator grabnic si
puternic, in fata Caruia se cutremura si Caruia se supune duhul necurat.
Iata o marturie a aceluiasi parinte Ioan, din experienta lui personala:

„Stapane al meu, Doamne Iisuse Hristoase! Aparatorul meu grabnic, preaiute,


Care nu rusinezi pe cel ce se roaga Ţie! Iti multumesc din toata inima mea ca ai
luat aminte la mine cu milostivire: cand eram in intunecarea, in stramtorarea si
in vapaia vrajmasului am strigat catre Tine, si m-ai izbavit de vrajmasii mei
preadegrab, cu stapanire si bunatate, si ai daruit inimii mele largime, usurime,
lumina! O, Stapane, ce necajit am fost de cursele vrajmasului, la cat de buna
vreme mi-ai aratat ajutorul Tau si cat de vadit a fost acest ajutor atotputernic!
Slavesc bunatatea Ta, Stapane, Cela ce asculti rugaciunile noastre cele bune,
Nadejdea celor fara de nadejde; slavescu-Te, ca nu ai rusinat fata mea pana in
sfarsit, ci cu milostivire m-ai izbavit de intunecarea si de necinstea iadului. Dupa
aceasta, cum as putea sa nu mai trag nadejde ca ma vei auzi si ma vei milui pe
mine, ticalosul?”
„Nici unul dintre sfinti, scrie Cuviosul Ioan Cassian, n-ar fi putut indura rautatea
dracilor ori tine piept uneltirilor si furiei lor salbatice daca la lupta noastra n-ar
fi de fata intotdeauna Hristos, Preamilostivul nostru Aparator, daca n-ar face
egale puterile luptatorilor, daca n-ar infrana si respinge navalirile cele fara de
randuiala ale vrajmasilor” (Lupta cu gandurile si cu duhurile rautatii).
Asadar, intreaga lupta cu duhul rautatii in toate manifestarile lui se sprijina
pelegatura vie cu Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar de la
primii pasi trebuie neaparat sa tinem bine minte ca prin propriile puteri nici
un om nu ar fi in stare sa indure aceasta lupta si ca va fi biruit inevitabil daca
nu va cere ajutor de la Dumnezeu. Parerea de sine, increderea in sine duc aici
in mod fatal la pieire si sunt dinainte sortite unei infrangeri rusinoase.
Reazimul nostru de capetenie in razboiul duhovnicesc il reprezinta, prin
urmare, credinta si nadejdea in Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, si
principalul mijloc de a purta acest razboi este intoarcerea din inima, cu
credinta sincera, catre El. In clipa de depresie, in clipa de tulburare, in clipa
de patima starnita in tine de catre demoni, suspina din adancul sufletului si
striga cu inima catre Domnul cerand ajutor: Domnul nu te va lasa, ci negresit
te va ajuta.
Insasi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos, daca se face cu credinta,
este deja infricosatoare pentru diavol. In numele Meu demoni vor izgoni (Mc.
16,17), le-a fagaduit Domnul urmatorilor Sai, si aceasta fagaduinta este
nemincinoasa.
Din istoria Bisericii si din Vietile Sfintilor cunoastem multe cazuri de asemenea
izgoniri. Chiar in primele timpuri ale Bisericii lui Hristos, Apostolii se foloseau
de numele Domnului ca de o arma impotriva duhului necurat. Atunci cand in
orasul Filipi dupa Apostolul Pavel si insotitorii sai s-a tinut o slujnica posedata de
duh prezicator, Pavel, maniindu-se si intorcandu-se, a zis duhului: “In numele lui
Iisus Hristos, iti poruncesc sa iesi din ea!” Şi in acel ceas a iesit. Asa povesteste
cartea Faptele Apostolilor (Fapte 16,18).
In Biserica veche exista chiar o tagma aparte a exorcistilor, a caror indatorire era sa
izgoneasca demonii cu numele Domnului Iisus Hristos si cu rugaciunea.
O alta arma impotriva diavolului, care este de asemenea legata de credinta noastra
in Domnul, este semnul crucii.
„Slava, Doamne, puterii ce nu slabeste niciodata a Crucii Tale!” scrie parintele
Ioan din Kronstadt.
„Atunci cand vrajmasul ma stramtoreaza cu gandul si cu simtamantul pacatos
si, neavand libertate in inima, imi fac de cateva ori cu credinta semnul crucii,
deodata si pacatul meu se departeaza de la mine, si stramtorarea piere, si ies la
libertate. Slava Ţie, Doamne!”
In Viata Cuviosului Simeon Stalpnicul este povestit urmatorul caz. Atunci cand
Sfantul nu ajunsese inca la desavarsirea cea mai inalta a vietii duhovnicesti, a fost
supus odata unei ispite grele, prin care diavolul a incercat sa-l manipuleze
folosindu-se de trufia lui. Demonul s-a aratat nevoitorului in chip de inger luminat
si l-a incredintat ca pentru vietuirea lui sfanta Dumnezeu a hotarat sa il ia de viu la
cer, la fel ca pe Prorocul Ilie. Cedand tentatiei, Cuviosul Simeon a iesit din chilie,
urmandu-l pe ispititor… Un car stralucitor de foc, la care erau inhamati cai
inaripati, astepta deja la usa chiliei – insa atunci cand sfantul sihastru a
ridicat piciorul ca sa se suie in car si-a facut semnul crucii din nelipsita obis-
nuinta calugareasca, si totul a pierit…
Iata cat de mare este puterea semnului crucii!
Dar pentru a putea aplica mijloacele acestea in lupta cu diavolul avem
neaparata nevoie de inca o conditie in viata noastra duhovniceasca, si anume
de priveghere, altfel spus de observarea cu atentie a propriilor ganduri si
dispozitii sufletesti.
La fel ca o santinela vigilenta, omul nostru launtric trebuie sa urmareasca
apropierea vrajmasului, ca sa isi dea seama cand se apropie primejdia, cand
trebuie sa puna mana pe armele mantuitoare.
Trebuie neaparat sa constientizam limpede, tot timpul, ca duhul rau si
necurat ne da intotdeauna tarcoale si este intotdeauna gata sa atace. Din
pacate, la imensa majoritate a oamenilor aceasta senzatie este total absenta.
Multora, mai ales asa-numitilor oameni cultivati ai vremii noastre, insasi ideea ca
diavolul exista si ca ei i se supun in mod inconstient li se pare ciudata si
caraghioasa. Ei sunt pe deplin convinsi ca toate ideile si dorintele care se nasc
in sufletul lor apartin propriului lor eu si ca sunt absolut liberi si de sine
statatori in dirijarea lor. Bineinteles, diavolul sustine din rasputeri aceasta
iluzie, fiindca robii orbi sunt mult mai usor de tinut in supunere. Considerand
ca gandurile, dorintele si dispozitiile sufletesti le apartin in totalitate si nedandu-si
seama ca acestea sunt intr-o masura insemnata insuflate de puteri straine, omului ii
vine greu sa le refuze, fiindca se revolta trufia si orgoliul lui, sub pretextul
apararii drepturilor personalitatii libere si independente. In aceste conditii,
nimeni dintre noi nu se gandeste in mod serios ca trebuie neaparat sa-si controleze
si sa-si aleaga in mod constient si sistematic gandurile si dorintele – si asta cu atat
mai mult cu cat gandul, oricat de respingator si de rau ar fi, nu e considerat o
crima.Acest punct de vedere se schimba, treptat, numai atunci cand omul incepe sa
duca o viata cu adevarat crestina si este nevoit sa se lupte pentru desavarsirea
morala. Pana atunci, de obicei nu ne urmarim gandurile. Iata de ce ele umbla pe
campul mintii noastre in asemenea siruri dezordonate, ba molesite, cenusii, lipsite
de scop, ba viclene, orgolioase, de obicei desarte, uneori rele si criminale. Tocmai
intr-acolo trebuie sa fie indreptata cu cea mai mare incordare atentia
crestinului, fiindca tocmai in acest domeniu al gandului si simtamantului are
loc atingerea duhului necurat de suflet si tocmai aici se afla parghiile lui de
actiune asupra vointei omului. Satana nu-l poate sili pe om sa faca raul; el
poate doar sa-l ademeneasca, adica fie sa-l insele prin motive care par bune,
fie sa-l atraga prin gandul la desfatare si la urmarile placute ale pacatului.
Dar cum sa facem lumina in ganduri si in dorinte? Dupa ce semne sale deosebim
pe cele insuflate de catre diavol? Cum sa simtim atingerea duhului necurat de
suflet si suflarea lui?
Oamenii mai incercati in viata duhovniceasca simt aceasta nemijlocit, printr-o
anumita stramtorare, tulburare, greutate, neliniste inexplicabila din
suflet. Dupa cum spune Cuviosul Macarie Egipteanul,
“otetul si vinul arata la fel, insa gatlejul il deosebeste pe unul de celalalt prin
simtul gustului: si sufletul, prin simtirea duhovniceasca, poate deosebi darurile
Duhului de nalucirile diavolului”.
Asta se intampla insa pe treptele cele mai inalte. Pentru sufletul nostru
grosolan si intunecat este un lucru inaccesibil. Este destul daca la inceput ne
vom margini la analiza calitativa a gandurilor, adica la verificarea valorii lor
morale, si le vom taia pe acelea care incalca in chip vadit si limpede poruncile
lui Dumnezeu.
In ce priveste pornirile patimilor grosolane, prezenta lor este simtita fara gres de
oricine, si atunci trebuie sa fim deosebit de prevazatori.

„Cand vei simti ca in inima ta nu mai este pace din pricina impatimirii de ceva
lumesc, ci in locul acesteia sufla in ea intaratarea si rautatea, scoala-te indata la
straja inimii si nu lasa focul diavolesc s-o umple. Roaga-te cu rugaciunea inimii
si intareste cu puterea dumnezeiasca inima ta patimasa, nerabdatoare. Sa ai
incredintarea neclintita ca aprinderea inimii, ce sufla rautate, este lucrare a
vrajmasului” (parintele Ioan din Kronstadt).
Privegheati si rugati-va, ca sa nu cadeti in ispita (Mt. 26,41). Asa a poruncit
Domnul Iisus Hristos.

Reamintim ca, dupa invatatura Sfintilor Parinti, dracilor nu li se poate da crezare


chiar si atunci cand fac preziceri adevarate, deoarece ei amesteca intotdeauna
adevarul cu minciuna, pentru a-i insela pe cei care ii asculta

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI despre vindecarea demonizatului din tinutul


Gadara si despre POSIBILITATEA DE DEMONIZARE a crestinilor PRIN
PATIMILE LUMII
25-10-2010Sublinieri
Print
“Oare rareori aceste puteri demonice isi fac loc in inimile noastre?Permanent, in
fiecare zi, in fiecare ceas patrund in ele. Fiindca este multa rautate in inimile
noastre si mult dispret pentru semeni. Este oare putina mandrie in noi, cuvinte si
simturi intinate, care ii supara pe apropiatii nostri? Oare sunt printre noi oameni
care, dupa ce s-au rugat in biserica, se intorc acasa si incep sa faca zile fripte
apropiatilor lor?”
Vezi si:
 “Multa demonizare exista astazi in lume…”
 Meditatie “obscurantista”, adica… ortodoxa despre demoni si lupta
impotriva lor
 Vindecarea demonizatului din Gadara si CUM NE SECERA AZI
DIAVOLUL
 Parintele Proclu: TOTI DIAVOLII DIN IAD AU IESIT PE FATA
PAMANTULUI

“Ati auzit astazi pericopa evanghelica despre vindecarea demonizatului din tinutul
Gadara.

Oare se intalneau asemenea oameni doar in timpurile vechi? Nu exista


demonizati si in timpurile noastre? Ba sigur ca da! Cauzele multor boli
sufletesti nu sunt cunoscute nici macar de psihiatrii cei mai invatati. Nu se
cunoaste cauza nebuniei lor violente. Dar pentru mine este clar ca in randul
celor nebuni, violenti, exista si demonizati. Cu toate acestea, exista multi
oameni pe care nimeni nu-i numeste nebuni si care, totusi, pe buna dreptate,
pot fi numiti demonizati.
Fiindca cine este demonizat? Demonizatul este un om stapanit de duhurile
rele. Despre demoni, despre conducatorul lor, satana, este scris in Sfintele
Scripturi. Insusi Domnul Iisus Hristos a vorbit despre ei si de multe ori i-a izgonit
din oameni. Auziti cuvintele lui Hristos:
Cand duhul cel necurat iese din om, umbla prin locuri fara de apa, cautand
odihna; si, negasind, zice: ma voi intoarce la casa mea, de unde am iesit; si
venind, o afla maturata si impodobita; atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri
mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo, si se fac cele de pe urma ale omului
aceluia mai rele decat cele dintai (Luca 11, 24-26).
Dupa cum puteti observa, Domnul Iisus Hristos a afirmat ca demonii intra in
om si, parasindu-l la un moment dat, se pot intoarce din nou.

Cum sa nu credem in existenta diavolului, demonilor, atunci


cand stim ca satana a ajuns la o astfel de indrazneala incat l-a ispitit pe
Domnul Iisus Hristos, dupa postul Lui de 40 de zile in pustie? Tot din Sfanta
Scriptura aflam ca satana, stapanitorul acestei lumi, este intotdeauna printre
noi, in jurul nostru, si impreuna cu el sunt legiuni intregi de slujitori.
Satana este dusmanul neamului omenesc si, in nemasurata lui rautate,
incearca sa ne piarda, sa distruga din inimile noastre credinta in Domnul Iisus
Hristos si sa ne supuna voii lui.Intotdeauna, neincetat si el, si toti ingerii lui ne
urmaresc si ne chinuiesc.
Sunt multi oameni care, din pricina faptelor si gandurilor lor, din pricina
lipsei lor de credinta in Dumnezeu, devin lacasuri acestor duhuri rele de sub
tarie. Inimile lor servesc adapost demonilor. Fiindca stiti ca printre noi traiesc
unii pe care nu-i costa nimic sa ucida un om, care isi petrec intreaga viata in jafuri,
betie, desfranare. Ei sunt adapost demonilor, ei sunt demonizati.

Istoria ne-a aratat un om despre care suntem


indreptatiti sa spunem ca in el s-au adapostit nu una, ci mai multe legiuni de
demoni. Am vazut un asemenea om decazut, un astfel de monstru, un astfel de
slujitor al satanei, care nu a avut egal in istoria omenirii. Voi stiti despre cine
vorbesc – este cel care a inceput de curand un razboi extrem.Pentru ca in
sufletul lui traiesc legiuni de demoni, care cer rauri, mari de sange omenesc.
Locuiesc in el cei mai rai si mai periculosi demoni – demonii mandriei, ai
dispretului de oameni, ai urii, ai preainaltarii de sine.
Dar ce vom spune despre noi, crestinii? Suntem lasati in pace de demoni? Eu
vorbesc anume despre crestini, vorbesc despre noi, care credem ca exista satana si
duhurile rele de sub cer.
Oare rareori aceste puteri demonice isi fac loc in inimile noastre? Permanent,
in fiecare zi, in fiecare ceas patrund in ele. Fiindca este multa rautate in
inimile noastre si mult dispret pentru semeni.
Este oare putina mandrie in noi, cuvinte si simturi intinate, care ii supara pe
apropiatii nostri? Oare sunt printre noi oameni care, dupa ce s-au rugat in
biserica, se intorc acasa si incep sa faca zile fripte apropiatilor lor?
Exista, spre rusinea noastra, unii care sunt capabili de hotie, de desfranare,
care lasa acces liber puterii demonice – oricarei pofte si placerilor. Locuiesc in
sufletele lor demonii exact ca si in sufletul nefericitului demonizat din tinutul
Gadara.
Dar sa nu vorbim despre ei – cei care pot fi numiti unelte demonice. Vom vorbi
despre cei care nu fura, nu desfraneaza, nu vorbesc urat, nu se supun patimilor,
despre cei care duc o viata aparent nepatata, care sunt devotati unei profesii
folositoare omului, de exemplu trateaza oamenii. Despre ei vom vorbi.
De curand a venit la mine o tanara fata de profesie medic; nu a venit ca un episcop,
ci ca la un profesor, pentru vindecare.

– Ei bine, spuneti-mi: care este problema?

– Pai sa vedeti, sunt neurastenica, ma supara neurastenia.

– Dar in ce consta neurastenia dumneavoastra?

– Nu am liniste; plang intotdeauna, sunt irascibila, cea mai mica observatie la


serviciu ma scoate din sarite, imi pierd stapanirea de sine si plang, plang fara
oprire de la orice maruntis.
Eu, ca medic, stiu ce este neurastenia si pentru mine este clar ca nu poate fi vorba
de asa ceva. Incep sa analizez starea ei sufleteasca, o intreb despre toate, aflu care
ii sunt interesele: chirurgia, un pic literatura, un pic arta.
Ii raspund:

– Deci traiesti doar cu chirurgia? Este prea putin. Dumneavoastra faceti primii
pasi in chirurgie, dar eu am parcurs cale lunga, am ajuns la glorie in domeniul ei
si va voi spune ca acest lucru pentru mine nu este important, nu este
semnificativ.
Exista ceva infinit mai important. Sufletul omului este adanc fara de
capat. Au existat si exista oameni care au atins mari inaltimi ale sufletului, ale
gandului si sentimentului. Au existat mari asceti crestini care si-au petrecut toata

viata in rugaciune neincetata si in post. In fata acestor mari


asceti se descopera deschis astfel de taine ale vietii duhovnicesti, care ne sunt
complet necunoscute noua, oamenilor simpli, obisnuiti. Inaltimea vietii lor
duhovnicesti era atat de mare, incat ei, la fel ca si Apostolul Pavel si Cuviosul
Serafim de Sarov, au fost inaltati inca din viata pana la al treilea cer si au
vazut ce ii asteapta pe toti sfintii in viata vesnica.
Au existat mari asceti care au scris lucrari teologice profunde, cu care ne hranim ca
si cu o hrana duhovniceasca pretioasa. Toata viata lor au trait-o in Dumnezeu,
dispuneau de o bogatie nepretuita – unitatea sufletului. Sufletul lor era concentrat
la Dumnezeu.
Au fost si altii – mari oameni de stiinta, filosofi – care si-au tait viata cercetand
natura si sufletul. Este remarcabil ca astfel de ganditori si-au petrecut viata
asemenea pustnicilor. De exemplu, Kant, Descartes, toata viata si-au trait-o in
singuratate. Kant a trait mult timp in oraselul Koenigsberg si cunostea doar drumul
spre universitate, unde a fost profesor, si spre fotoliul sau, unde reflecta.
Traim noi asa oare? Suntem ocupati cu gandul la suflet, cu gandul la problemele
importante pe care urmeaza sa le rezolvam – cele privitoare la viata noastra, la
comportamentul nostru?Nu! Noi suntem ocupati cu activitatile casnice si cu cele
de serviciu, cu goana dupa distinctii, dupa bunastare, dupa o viata
indestulata, iar cerintele sufletului ne sunt straine. Nu numai ca nu cauta
oamenii unitatea sufletului, ci mai degraba cauta imprastierea lui; cauta sa
fuga de propriile lor suflete, incearca sa inabuse toate aspiratiile sufletului,
merg la cinema, se dedau distractiilor de tot felul.
Ei nu au nevoie de unitatea sufletului, ci de imprastierea lui. Ei nu suporta
singuratatea, ci au nevoie mereu de compania oamenilor de nimic, asemenea
lor. Se distreaza, merg in ospetie, vorbesc fara rost banalitati, vorbesc
obscenitati si flecaresc, joaca carti si prin aceasta isi distrag inima si gandurile
de la ceea ce este cel mai important, mai inalt si mai sfant.

Asa s-a petrecut si cu aceasta fata despre care v-am


povestit. De ce plangea mereu si era irascibila? Pentru ca sufletul ei nu
cunostea linistea, pentru ca sufletul ei era flamand.
Unul dintre invatatorii Bisericii din secolul al II-lea, Tetulian, a spus niste cuvinte
uimitor de adevarate si de profunde: “Sufletul omului este crestin dupa natura
sa”. El inseteaza dupa hrana duhovniceasca, curatie si sfintenie, inseteaza dupa
Hristos. Sufletul dupa natura sa este crestin si, daca nu se hraneste cu hrana
duhovniceasca, atunci se abate asupra acestui suflet nefericit o foame
spirituala grea. Si precum omul flamand, lipsit de hrana, devine din ce in ce
mai iritat, la fel si acesti oameni care flamanzesc duhovniceste se irita; varsa
usor lacrimi din ochi, nu au liniste si nu pot uita de sine, fiindca sufletul lor –
“crestin dupa natura sa” – inseteaza dupa hrana duhovniceasca, iar ei nu-i pot
oferi o asemenea hrana.
Este si aceasta una din formele de demonizare, e drept, intr-o mai mica
masura.
De ce atunci oamenii devin demonizati?

Omul locuieste intr-un anumit mediu social. Gandurile lui, dorintele, faptele,
intelegerea lumii sunt determinate, in mare masura, de influenta mediului care-l
inconjoara. Stiti voi ca daca un om sanatos se va afla timp indelungat langa un
bolnav de tuberculoza si va respira acelasi aer, si el insusi se va infecta? La fel ne
molipsim si noi de la cei bolnavi de gripa sau de vreo boala contagioasa.

Asa se intampla si in viata spiritula. Daca omul traieste intr-o atmosfera plina
de tentatii, de necinste, de pervertire, de patimi omenesti nestapanite, daca
traieste intr-o atmosfera de prostie si de vulgaritate, atunci nu poate ramane
neafectat de aceasta atmosfera. In fiecare zi respira acest aer otravit, in care
misuna duhurile rele de sub cer. Si se imbolnaveste sufletul nefericit si singur
devine adapost demonilor.
Ce sa facem noi? Unde sa fugim de aceasta atmosfera grea si aducatoare de
moarte? Unde este refugiul nostru? Unde este apararea noastra impotriva
demonilor, a duhurilor rele de sub cer? La toate intrebarile dificile cautati mereu
raspuns in Sfanta Scriptura.
Cititi Psalmul 61 si veti gasi acolo raspunsul:

Oare nu lui Dumnezeu I se va supune sufletul meu? Ca de la El imi este


mantuirea. Fiindca El este Dumnezeul meu, Mantuitorul meu si ocrotitorul meu,
si mai mult nu ma voi clatina.
Iata unde este refugiul nostru, iata unde este antidotul la acea otrava pe care o
primim din mediul inconjurator!
Daca vom fi ocupati sa fim de folos celor din jur, intotdeauna incercand sa
tindem spre curatie si sfintenie, traind in iubire fata de Dumnezeu si fata de
oameni, atunci nu vom mai fi unealta demonilor. Atunci demonii, care traiesc
in fiecare dintre noi, cu rusine vor fi obligati sa paraseasca inima noastra.
Si atunci cand va iesi duhul necurat din inima noastra, el va merge prin locuri
pustii, cautand liniste. Dar uneori, se intampla ca din nou se intoarce si gaseste
inima noastra maturata si ingrijita, pregatita pentru a-l primi din nou. Pentru
ca permitem cu multa usurinta necuratiei si rautatii sa intre in inimile
noastre.
Si iata, daca el, venind, gaseste inima maturata si ingrijita, atunci merge si ia cu
cine alte sapte duhuri, mai rele ca dinsul, si, o data intrate, locuiesc in el si se fac
pentru om cele din urma mai rele decat cele de la inceput.
Sa nu se intample nici unuia dintre noi o astfel de nenorocire! Sa nu gaseasca
duhurile rautatii de sub cer intrarea la noi, in inimile noastre, sa nu se faca ele
adapost demonilor!
Sa fie inimile voastre curate si sfinte! Amin.

12 noiembrie 1944″

(Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Sfinţii Mărturisitori Ardeleni, modele de rezistenţă ortodoxă într-un veac al

necredinţei
Precum intr-un indracit poate locui o multime de diavoli, tot astfel si in inima celui credincios pot
incapea tofi sfintii. Daca incape Hristos, cu cat mai mult sfintii! Taine mari! Odata, pe cand eram la
Coliba Cinstitei Cruci, cineva a tras clopotelul. Am privit pe fereastra si, ce sa vad? Un barbat pe care-
l urma o intreaga falanga de diavoli, un roi negru. Pentru prima oara am vazut un om stapanit de
atatia diavoli. Era un medium. Amestecase rugaciuni ale Bisericii cu invocari ale diavoli lor, cele
crestine cu cele vrajitoresti si dupa aceea l-au stapanit diavolii. Infricosator! Mult m-am mahnit. Unii
psihiatri considera si pe cei indraciti bolnavi psihici. Unii preoti, pe unii bolnavi psihici ii considera
indraciti. In timp ce un bolnav psihic, pentru a fi ajutat, trebuie sa mearga intr-un loc, iar un indracit
in alt loc. Psihiatrul cum il poate ajuta pe cel indracit ?

– Parinte, un indracit este in stare sa inteleaga in ce a gresit de s-a indracit?

– Da, isi poate da seama, afara numai daca nu a patit ceva si mintea lui, caci atunci este foarte greu
sa fie ajutat. Daca este numai indracit, te poti intelege usor cu el si-l poti ajuta, dar trebuie sa faca
ascultare. Altfel cum va putea fi ajutat? Odata a venit la Coliba unul din sudul Greciei, care fusese la
hindusi si se indracise. Spunea niste hule si facea spuma la gura. Ochii ii erau larg deschisi, salbatici.
Ii spuneam: “Nu spune aceste hule, caci astfel ii chemi pe diavoli“, dar nu asculta. Iar pe de alta parte
cerea sa-l ajut. “Ajuta-ma!, imi spunea. Numai tu ma poti ajuta”. “Ei, cum sa te ajut? il intrebam. Vrei
sa ma rog ca sa te slobozesti cu harul lui Hristos, iar tu chemi pe diavoli. Du-te si te spovedeste, sa-ti
citeasca exorcisme si dupa aceea vino sa discutam“. “Nu ma duc”, imi spune. “Hai atunci inauntru sa-
ti pun niste untdelemn din candela”, ii spun. “Nu vreau. Vreau sa ma ajuti”. S-a dus putin mai
departe si discuta cu cineva. La un moment dat, pe cand spuneam unui grup ca Dumnezeu ingaduie
incercarile pentru mantuirea noastra, striga de departe: “Ma, de ce spui ca Dumnezeu lucreaza
pentru mantuirea oamenilor? Avem un tata in cer, unul pe pamant si mai sus este o capetenie “.
“Inceteaza cu vorbele tale diavolesti”, ii spun si am inceput sa spun rugaciunea. “Acum m-ai
incurcat”, imi spune. “Pleaca”, i-am spus si l-am imbrancit cat colo. S-a facut ghem. “Tu cu cine
esti?”, ma intreaba. “Cu Hristos”, ii spun. “Spui minciuni, imi zice, nu esti cu Hristos, ci eu sunt
Hristos si tu ma bati“. Diavolul i le arata pe toate anapoda.
– Acestea le spunea diavolul?

– Da, diavolul, dar iata, Dumnezeu i-a dat curaj sa vina pana la Sfantul Munte. Ca sa porneasca din
celalalt capat al Greciei si sa vina in Sfantul Munte intr-o astfel de stare, este lucru mare! Dar nu
asculta si starea lui devine mai grea. Daca ar face ascultare, ar putea fi ajutat.

Cel care are mandrie multa este intunecat. Mintea lui este incetosata, este ca si cum ar avea gaze
arse. Face greseli grosolane si nu isi da seama. Cineva imi spunea: “Eu ii iubesc pe toti, si pe diavolul
il iubesc. Nu este rau…“. “Ce spui, bre? – ii zic. Daca Dumnezeu l-ar lasa cu desavarsire liber pe
diavolul, ne-ar fi omorat pe toti. Cine a vazut vreun bine de la diavolul, ca sa vezi si tu?”. Ajunsese la
atata intunecare, incat orice i-ai fi spus ca sa-l ajuti, nu intelegea. Spunea ca il asupresti! Aceasta este
asuprire? Haide acum sa-i scoti gandul acesta din cap… Nu este nebun, caci mintea lui lucreaza. Insa
trebuie sa inteleaga ca ceea ce spune este lepadare, este hula.

Astfel ajung incet-incet la satanolatrie. Daca intalnesti adoratori ai satanei, se vede ca sunt stapaniti
de diavolul. Vezi o indracire la ei. Iar acestia, prin muzica satanica, ii conduc acolo unde vor pe
sarmanii copii. Ajung sa-l cheme pe satana. Am auzit ca unele discuri “rock”, daca le intorci anapoda,
auzi cantece prin care il cheama pe satana. Au pana si slavoslovie catre satana: “Tie ma afierosesc,
satano”. Infricosator!

– Parinte, adica mandria poate duce la indracire?

– Da. Sa presupunem ca cineva face o gresala si se indreptateste pe sine. Daca ceilalti ii spun un
cuvant ca sa-l ajute, acela spune ca il nedreptatesc, si crezand ca este mai bun decat aceia, ii judeca.
Apoi incepe incet-incet sa-i judece si pe sfinti. Mai intai pe cei mai noi, apoi si pe cei mai vechi:
“Acela nu a facut minuni, celalalt a facut aceea… “. Apoi dupa putin inainteaza si incepe sa judece
Sinoadele: “Si Sinoadele in felul in care au hotarat… “, prin urmare, nici Sinoadele nu au acrivie,
dupa parerea lui. Si in cele din urma ajunge sa spuna: “Iar Dumnezeu de ce face aceasta?”. Ei, cand
omul ajunge in punctul acesta, nu innebuneste, ci se indraceste.

A venit la Coliba un tanar indracit cu tatal sau. Tanarul spunea ca este dumnezeu. S-a dus la un
duhovnic din afara Sfantului Munte si acela, deoarece s-a temut ca nu cumva diavolul sa se repeada
la el, i-a spus: “Binecuvanteaza-ma!”. Ce sa mai spui?! In sfarsit… Dupa aceea, ii spune tatalui sau:
“Sa vezi ca si Parintele Paisie va primi ca sunt dumnezeu”. Face ramasag cu tatal lui pe toti banii care
ii aveau la el ca eu il voi recunoaste de dumnezeu. Cum am inceput sa fac rugaciunea, a si sarit in
picioare. “Ce faci tu cu aceea? a strigat. Eu am facut toate pacatele. Am facut si pacatul acesta si
celalalt… Am pe diavolul inauntrul meu si m-am indumnezeit. Trebuie sa primesti ca sunt
dumnezeu. Tu, bre, nimic nu ai facut, imi spune. Faci mereu vur-vur cu aceea!”. Spunea si niste
cuvinte murdare. M-a scos din sarite. “Haide, pleaca de aici, pierdutule”, ii spun. L-am scuturat bine.
S-a intaratat, a devenit ca o fiara. Scoate banii din buzunar si-i arunca tatalui sau: “Ia-i, ca am
pierdut ramasagul”.

– Parinte, cum ne putem da seama daca cineva este indracit, iar nu bolnav psihic?

– De aceasta isi poate da seama si un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavolul sar in sus
atunci cand se apropie de ceva sfant. Astfel se vede clar ca au diavol. De le dai putina aghiazma sau
daca ii insemnezi cu sfinte moaste, se impotrivesc deoarece diavolul este inghesuit inlauntrul lor. Iar
cei ce sufera de boala psihica nu se impotrivesc deloc. Chiar daca porti cruce si te apropii de cei
indraciti, acestia se nelinistesc si se tulbura. Odata, la o priveghere in Sfantul Munte, niste Parinti
mi-au spus ca le spune gandul cum ca un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am asezat in
strana alaturata si am lipit de el crucea mea, ce are o particica din Sfantul Lemn. A sarit in sus si s-a
dus in alta parte. Cand a mai plecat din lumea care era in biserica, m-am dus iarasi langa el. A facut
la fel. Atunci am inteles ca intr-adevar avea diavol.

Cand imi aduc la Coliba copii si imi spun ca au diavol, ca sa ma incredintez daca sunt indraciti, de
multe ori iau o particica din Sfintele Moaste ale Sfantului Arsenie si o ascund in palma. Si sa vedeti,
desi am amandoua palmele inchise, copilul, daca are diavol, se uita cu frica la mana in care am
sfintele moaste. Iar daca nu are diavol, ci, de pilda, vreo boala a creierului, nu reactioneaza deloc.
Alteori le dau apa in care mai inainte bagasem particica de Sfintele moaste, si daca au diavol nu o
beau, se indeparteaza. Unui copil indracit i-am dat odata mai intai dulciuri, ca sa i se faca sete, si
dupa aceea i-am adus din acea apa. “Lui Ionica o sa-i dau cea mai buna apa”, i-am spus. Cum a gustat
putin, a inceput sa strige: “Apa asta ma arde. Ce are in ea?”. “Nimic”, ii spun. “Ce-mi faci? Ma arde”,
a strigat. Nu te arde pe tine; pe altcineva il arde”, ii spun. Il insemnam cu semnul crucii pe cap, si
dadea din maini si din picioare… Patise o criza de indracire. Diavolul il facuse ghem.

Va aduceti aminte si de acel student care a venit aici mai demult? “Am diavol inlauntrul meu, imi
spunea, si mult ma tiranizeaza. Sufar mucenicie de la diavol, pentru ca ma sileste sa spun si cuvinte
murdare. Am ajuns la deznadejde. Simt ca ma preseaza inlauntru, ca ma strange cand aici, cand
dincoace”, si sarmanul isi arata pantecele, pieptul, coastele, mainile. Deoarece era foarte sensibil, ca
sa nu-l ranesc, ci sa-l mangai, i-am spus: “Asculta, nu ai diavol inauntrul tau, ci o inraurire
diavoleasca din afara te chinuieste”. Cand am mers in biserica, le-am spus surorilor ce erau acolo sa
faca rugaciune pentru faptura cea nefericita a lui Dumnezeu, iar eu am luat din altar o particica din
sfintele moaste ale Sfantului Arsenie, m-am apropiat de el si l-am intrebat din nou: “Unde te strange
si te chinuie diavolul? Unde crezi ca se afla?”. Mi-a aratat atunci coasta sa. “Unde? Aici?”, l-am
intrebat si mi-am lipit palma cu sfintele moaste de coasta lui. Imediat a scos un urlet. “M-ai ars, m-ai
ars! Nu plec… O!… O!… nu plec ! “. Striga, ocara, spunea cuvinte murdare. Atunci am inceput sa spun
in sinea mea: “Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase, alunga duhul cel necurat din
faptura Ta”, si-l insemnam cu sfintele moaste in chipul crucii. Iar aceasta s-a facut timp de douazeci
de minute. Dupa aceea diavolul a inceput sa-l chinuie si sa-l arunce la pamant. Facea tumbe.
Costumul sau se umpluse de praf. L-am ridicat in picioare. Tremura din tot trupul si facea miscari
spasmodice puternice. S-a prins de catapeteasma ca sa se sprijine. De pe mainile lui curgea
transpiratie rece precum este roua de pe camp. Peste putin timp a plecat diavolul si s-a linistit. S-a
slobozit si acum este foarte bine.

– Parinte, la ce trebuie sa ia aminte cineva atunci cand discuta cu un indracit?

– Sa spuna rugaciunea si sa se poarte cu el cu bunatate.

– Parinte, cei indraciti isi aduc aminte ce spun atunci cand ii apuca criza?

– Unele le tin minte, altele nu. Nu stim cum lucreaza Dumnezeu. Uneori ingaduie sa-si aduca aminte
ca sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci cand cel indracit cere ceva, nu este usor sa-ti dai seama
cand este aceasta de la diavol si cand este de la el insusi. Undeva am intalnit o tanara indracita. Il
citise pe Kazantakis si credea niste lucruri hulitoare, din care ajunsese sa se indraceasca. Diavolul o
apuca pe neasteptate si scotea niste strigate ingrozitoare. “Ma arde! Ma arde!”. Rudele ei o tineau ca
s-o insemnez cu semnul crucii. Apoi a strigat: “Apa! Apa!”. “Aduceti-i apa”, am spus. “Nu, nu, imi
spuneau aceia, pentru ca ni s-a spus sa nu facem ascultare de diavol”. “Acum ii este sete sarmanei.
Aduceti apa!“. imi dadeam seama cand arderea era de la diavol si cand era din sete. A baut sarmana
vreo doua pahare de apa. “Parca am carbuni aprinsi inlauntrul meu, spunea, atata aprindere simt. Si
o galeata de apa de as bea, tot nu s-ar stinge focul dinlauntrul meu”. O astfel de aprindere simtea.

– Parinte, atunci cand striga un indracit, cum ne putem da seama cand vorbeste diavolul prin om si
cand vorbeste omul?

– Atunci cand vorbeste diavolul, buzele omului nu se misca normal, ci se misca mecanic. Iar cand
vorbeste omul buzele se misca in mod firesc. Cand striga un indracit in vreme ce i se citesc
exorcismele sau cand altii se roaga pentru el, uneori insusi sufletul se chinuieste si-i spune, de pilda,
diavolului: “Pleaca! De ce stai?”. Iar alteori diavolul il ocaraste pe om sau pe preot, sau Il huleste pe
Hristos, pe Maica Domnului, pe Sfinti. Alteori spune minciuni, iar alteori este silit de puterea
numelui lui Hristos sa spuna adevarul. Uneori cel indracit spune ale lui, din cele duhovnicesti pe care
le-a citit etc. Ce sa spun? Lucruri incurcate. De aceea, atunci cand discutati cu el sa luati aminte bine.
Nu dati importanta cuvintelor lui. Poate spune, de pilda, “Ma arzi”. Daca intr-adevar il arzi si spui:
“Il ard”, te-ai ars. Daca nu-l arzi, dar crezi ca il arzi, te-ai ars de doua ori. Sau poate striga:
“Jegoaselor”, iar uneia ii poate spune: “Tu esti curata”. Daca aceea crede, s-a dus, s-a pierdut. De
aceea, nu faceti experiente cu diavolul.

La o manastire a fost adus un indracit si egumenul a spus parintilor sa mearga in biserica si sa faca
rugaciune cu metaniile. Aveau acolo si capul Sfantului Partenie , episcopul Lampsacului, si diavolul a
fost foarte stramtorat. In acelasi timp egumenul a randuit pe un ieromonah sa citeasca indracitului
exorcisme. Ieromonahul acesta era evlavios doar pe dinafara, in timp ce inauntrul sau avea ascunsa
mandria. Era nevoitor si in toate dupa tipic. Mustra duhovniceste pe ceilalti, pentru ca era si invatat.
El insa nu era ajutat de nimeni, pentru ca ceilalti se rusinau din respect sa-i spuna ceea ce vedeau la
el. Crease false simtaminte nu numai celorlalti, dar si siesi, ca este cel mai virtuos din manastire etc.
Vicleanul a aflat prilejul in acea zi ca sa-i faca rau. Si-a pus inainte viclenia sa ca sa-i dea impresia
preotului ca el Il alunga din cel indracit. Asadar, de indata ce a inceput sa citeasca exorcismele,
diavolul a si inceput sa strige: “Ma arzi! Unde ma alungi, nemilostivule?“, el a crezut ca diavolul este
ars de rugaciunea lui dar diavolul era silit de rugaciunea celorlalti parinti si a raspuns diavolului: “Sa
intri in mine”. Aceasta a spus-o unui diavol, oarecand, Sfantul Partenie, dar acela era sfant. Adica
odata cand un diavol striga: “Ma arzi! Ma arzi! Unde sa merg?“, Sfantul i-a raspuns: “Vino in mine”.
Atunci diavolul a spus Sfantului: “Chiar si numai numele tau ma arde, Partenie!” si a plecat din cel
indracit pe care-l chinuia. A vrut si acesta sa faca pe Sfantul Partenie si s-a indracit. Din clipa aceea l-
a stapanit diavolul. Ani intregi s-a chinuit si nu se putea odihni nicaieri. Umbla mereu, cand afara in
lume, cand in Sfantul Munte. Ce a tras sarmanul! Starea aceasta i-a pricinuit oboseala sufleteasca si
istovire trupeasca, incat ajunsese sa tremure. Si iata ca, desi era un preot bun, dupa aceea nu a mai
putut sluji. Vedeti ce face diavolul?

– Parinte, are vreo legatura cafeaua cu reactiile unui indracit?

– Atunci cand sistemul nervos este tulburat si cine va bea multe cafele, i se irita nervii si aghiuta
exploateaza starea aceasta. Nu ca ar avea cafeaua ceva demonic. Aghiuta se foloseste de influenta ei
asupra nervilor si cel indracit reactioneaza mai rau.

– Parinte, scrie undeva ca diavolul se cuibareste in inima celui indracit, dar nu vrea ca omul sa stie
aceasta, ca sa nu-l razboiasca cu rugaciunea. Oare asa este?

– Da, pentru ca diavolul are dreptul sa stea in omul indracit o perioada de vreme si sta acolo
nemiscat, in timp ce prin rugaciune este zorit, se revolta si poate pleca. Rugaciunea este artilerie grea
pentru diavol. Mi-au adus odata la Coliba un tanar indracit care spunea mereu rugaciunea. Tatal lui a
fost monah, dar a aruncat rasa si s-a insurat si sarmanul copil s-a nascut cu diavol. Asa a iconomisit
Dumnezeu lucrurile, ca sa primeasca plata copilul, sa se mantuiasca si tatal, si sa avem si noi,
monahii, ca frana exemple de la monahii care isi leapada rasa si dupa aceea se chinuiesc. La un
moment dat, cand l-a apucat diavolul, a strigat ca gaina foarte tare: “Cot, cot, cot… “. “Ce ai patit?“, il
intreb, in timp ce cu mintea spuneam: “In numele lui Iisus Hristos iesi, duhule necurat, din faptura
lui Dumnezeu”. “Si eu vreau sa plec, a strigat diavolul, deoarece mult ma chinuieste omul acesta, caci
spune mereu rugaciunea. Vreau sa merg in Pakistan, ca sa aflu putina odihna!”.
– Parinte, de ce nu pleca diavolul, de vreme ce copilul rostea rugaciunea?

– Se vede ca si copilul ii daduse oarecari drepturi, dar si diavolul avea pe stapanul lui si primea
porunci de la el.

– Parinte, cand cineva se roaga pentru un indracit, ce trebuie sa spuna?

– La inceput sa slavosloveasca pe Dumnezeu: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca m-ai ajutat si ma


aflu in aceasta stare, caci si eu puteam fi in locul lui si sa fi avut nu cinci-sase diavoli, ci mii. Te rog,
ajuta pe robul Tau, care se chinuieste atat de mult”. Adica mai intai sa faca o rugaciune din inima si
apoi sa continue: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste pe robul Tau”. Uneori noi, cei care ne rugam,
ne facem pricini sa nu plece diavolul din cel indracit pentru ca ne rugam cu mandrie. Numai un gand
de mandrie de vom aduce mai inainte, ca de pilda: “Iata, eu, prin rugaciunea mea, voi ajuta sa plece
diavolul”, imediat se impiedica ajutorul dumnezeiesc si-l ajutam pe diavol sa mai stea. Sa ne rugam
pentru indraciti intotdeauna cu smerenie, cu durere si cu dragoste. Mult m-a durut sufletul meu
pentru o indracita. A facut o ingaduinta sarmana, a spus un “da” diavolului, si acela o chinuieste
infricosator de ani de zile. Ii topeste carnurile. Umbla pe la manastiri impreuna cu barbatul ei si
poarta cu ei si pe fetita lor, care are saisprezece ani. Stau toata noaptea in biserica si privegheaza.
Daca ar fi fost barbat, l-as fi strans la piept. Diavolul sufera mult atunci cand il cuprinzi pe cel
indracit cu dragoste dumnezeiasca. Cand nu-l iriti pe cel indracit sau nu mergi contra lui, ci te doare
pentru el, diavolul pleaca pentru putin sau pentru mai mult timp. Smerenia este “socul” cel mai
puternic pentru diavol.

La o manastire, in vreme ce inchinatorii se inchinau la sfintele moaste, unul care avea diavol sare
deodata si-i striga cu salbaticie egumenului: “Trebuie sa mergem de sila?”. Egumenul, cu smerenie si
bunatate, i-a raspuns: “Nu de sila, ci de bunavoie”. Atunci acela a strigat: “Eu voi merge de sila”, si
napustindu-se spre sfintele moaste s-a inchinat lor. Ati vazut, diavolul a fost silit de smerenia si de
bunatatea egumenului. De aceasta se tem diavolii.

– Parinte, cei indraciti sunt ajutati de harul Sfintilor atunci cand merg si li se inchina de ziua
pomenirii lor?

– Este mai bine ca cei indraciti sa nu mearga la hramuri, pentru ca distrag lumea de la rugaciune. Se
face neoranduiala. Sa se duca in alta zi ca sa se inchine. Chiar daca stiu rudeniile lui ca acolo este un
oarecare om care ii poate ajuta, sa nu se duca in ziua aceea printre lume. Ce, facem reclama? Nici nu
este corect sa se adune lumea atunci cand striga un indracit. Un copil indracit, sarmanul, mi-a spus
cu catva timp mai inainte: “M-am facut de ras. Se adunasera toti in jurul meu, ca pescarusii. «Plecati!
le spun. Ce, aici este circ?». Dar aceia, nimic”. Nu-si dau seama ca atunci cand cineva are un cusur si
se manifesta inaintea lumii, se face de ras.

– Parinte, deasa Impartasanie ii ajuta pe cei indraciti?

– Pentru cei care s-au nascut indraciti, nefiind ei vinovati de aceasta, deasa Impartasanie este
medicamentul cel mai eficient. Unii ca acestia au o rasplata foarte mare daca nu murmura, pana
cand se vor elibera cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sunt mucenici daca rabda; de aceea se si
impune ca ei sa se impartaseasca adesea. Insa unul care s-a indracit din propria lui neatentie trebuie
sa se pocaiasca, sa se spovedeasca si sa se nevoiasca pentru ca sa se vindece si sa se impartaseasca
atunci cand trebuie, cu binecuvantarea duhovnicului sau. Daca se va impartasi fara sa se pocaiasca si
fara sa se spovedeasca, se va indraci si mai rau. Un indracit, atunci cand il duceau sa se
impartaseasca, scuipa Sfanta Impartasanie. Hristos S-a jertfit, a primit sa-i dea Trupul si Sangele Lui
si acesta sa le scuipe! Infricosator! Vedeti ca diavolul nu primeste ajutor?

– Parinte, atunci cand cineva care s-a indracit se pocaieste, se spovedeste, se impartaseste, dar
influenta diavoleasca nu scade, ce se intampla?

– Nu scade, pentru ca in acela inca nu s-a intarit starea cea duhovniceasca. Daca Dumnezeu l-ar
ajuta de indata sa se slobozeasca de aceasta influenta diavoleasca, degrab va aluneca iarasi. De aceea
Dumnezeu, din multa dragoste, ingaduie ca raul sa cedeze incet-incet. Astfel omul si plateste –
ispasindu-si prin patimire pacatele – si isi si intareste starea sa duhovniceasca. Cu cat acela isi
intareste starea sa duhovniceasca, cu atat cedeaza si raul. De el insusi depinde cat de repede se va
slobozi de inraurirea diavoleasca. Odata m-a intrebat tatal unui copil ce avea diavol: “Cand se va face
bine copilul meu? “. “Atunci cand tu te vei intari intr-o stare duhovniceasca, ii spun, va fi ajutat si el”.
Sarmanul copil, desi traia duhovniceste, tatal lui se impotrivea si-i spunea ca va innebuni daca nu-si
va schimba viata. Si a inceput el insusi sa-l duca pe copil la case de toleranta si atunci copilul a
alunecat si s-a indracit. Atunci cand il stapanea diavolul, se napustea asupra mamei lui cu intentii
urate. Sarmana mama a fost nevoita sa plece intr-o insula ca sa scape. Tatal se pocaise si incerca sa
traiasca duhovniceste, dar copilul nu se facea bine. Abia atunci, dupa ce a mers pe la toate locurile de
inchinare, a invatat toate vietile Sfintilor si s-a intarit duhovniceste, numai dupa aceasta copilul lui s-
a facut bine.

Pe 21 octombrie sunt pomeniţi Sfinţii Mărturisitori Ardeleni: Visarion Şarai,


Sofronie şi Oprea Miclăuş, canonizaţi în 1955 şi preoţii Ioan din Galeş şi Moise
Măcinic din Sibiel, canonizaţi în 1992. Aceşti martiri au luptat împotriva impunerii
confesiunii greco-catolice, numărându-se printre marii apărători ai dreptei-credinţe
a românilor din Transilvania veacului al XVIII-lea.

Visarion Sarai s-a născut în anul 1714, primind, la botez, numele Nicolae. A
îmbrăcat haina monahală în 1738 la Mănăstirea Sfântul Sava. În 1742 ajunge la
Mănăstirea Pakra din Slovenia, iar în ianuarie 1744 vine în Transilvania si începe
lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Autorităţile imperial îl arestează, pe 26 aprilie
1744, fiind trimis la închisoarea din Deva, apoi la cele din Timişoara, Osieck şi
Raab, iar în cele din urmă la celebra închisoare Kufstein din Munţii Tirolului
(Austria), unde a murit ca martir.

Sofronie de la Cioara a fost preot de mir, iar după ce a rămas văduv, s-a călugărit la
Mănăstirea Cozia. A fost în fruntea răscoalei populare împotriva autorităţilor
habsburgice şi a Episcopiei Unite de la Blaj care coordona acţiunea de dezbinare a
Bisericii Ortodoxe Române. În august 1760, Sofronie a convocat un Sinod, în care
cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor, eliberarea celor închişi şi respectarea
libertăţii religioase. Data şi locul morţii sale sunt necunoscute.

Nicolae Oprea Miclăuş s-a născut în Săliştea Sibiului, în satul Tilişca. A mers de
trei ori la Viena pentru a prezenta plângerile românilor, în 1748, 1749 şi 1752. În
memoriile prezentate, aceştia cereau libertatea credinţei ortodoxe şi episcop
ortodox. A fost arestat în anul 1752 la Viena şi închis la Cuşteni, unde a şi murit ca
martir al Ortodoxiei.

Ioan din Galeş a înmânat lui Oprea Miclăuş un memoriu pe care să-l adreseze
Curţii din Viena aflându-se în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei la Sibiu. A
cutreierat mai multe sate strângând semnături prin care credincioşii ardeleni cereau
să li se acorde libertate pentru credinţa ortodoxa. La ordinul Mariei Tereza, este
arestat şi închis la Deva, apoi la Graz şi în final la Kufstein. Preotul Ioan a murit
după anul 1780, de când datează ultima ştire despre el.

Moise Măcinic a fost închis la Sibiu, timp de 17 luni, pentru că a luptat împotriva
uniaţiei. La eliberare, i s-a cerut să nu mai slujească, ci să se întreţină din munca
braţelor. S-a refugiat în Banat, unde s-a întâlnit cu Oprea Miclăuş. L-a însoţit pe
acesta în călătoriile sale la Viena, fiind arestat împreună cu acesta. A murit în
închisoarea de la Kufstein.

“Noi, în Transilvania, avem modele de urmat în cei care au fost gata să moară
pentru credinţa ortodoxă şi întru credinţa ortodoxă. S-au mântuit, se roagă acolo
pentru noi, şi ne rugăm şi noi ca ei să mijlocească pentru noi şi aceasta ne dă şi
garanţia că şi noi ne vom mântui dacă vom rămâne până la sfârşit şi fără de clintire
în Adevărul lui Hristos, care se numeşte Ortodoxia.” (IPS Bartolomeu Anania –
predică la Sfinţii Mărturisitori Ardeleni – 21 octombrie 2008

Sinaxar

Sfinţii Mărturisitori din Ardeal, martiri ai dreptei credinţe

Alexandru Chituţă, 21 Octombrie 2009


Este bine cunoscut faptul că Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost, de-a
lungul secolelor, o Biserică martirică. Multe au fost nelegiuirile puterii
imperiale de la Viena asupra Bisericii ardelene şi inclusiv a slujitorilor şi
credincioşilor ei, dar şi mulţi au fost vajnicii luptători pentru apărarea
credinţei ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al
XVIII-lea, pe numele lor: Oprea Miclăuş, ţăran din Sălişte - Sibiu, care a
îndurat moarte pentru dreapta credinţă, ieromonahii Visarion Sarai şi
Sofronie de la Cioara, de lângă Orăştie, preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi
Ioan din Galeş, prăznuiţi în fiecare an la 21 octombrie, ierarhii Ilie Iorest şi
Sava Brancovici, prăznuiţi la 24 aprilie, şi mulţi, mulţi alţi bărbaţi, femei şi
copii.
Doi sunt mitropoliţi, doi sunt preoţi, doi sunt călugări şi unul e ţăran. În aceşti
sfinţi e întruchipată întreaga Biserică ortodoxă ardeleană, cu ceata ierarhilor şi
clericilor ei, cu ceata călugărilor şi pustnicilor ei şi cu mulţimea credincioşilor ei.
În predica din Catedrala din Alba-Iulia, cu ocazia canonizării lor, din anul 1955,
ieromonahul Nicolae Mladin spunea că „ei nu reprezintă numai câteva vrednicii
personale, crescute cine ştie cum, ca din întâmplare în sânul Bisericii noastre, ei
sunt mărturisitori izolaţi ai unei credinţe pur personale, ci ei sunt piscuri de
sfinţenie sprijinită pe umerii uriaşi ai credinţei Bisericii întregi, sunt valuri de
lumină din marea tălăzuire a valurilor de credinţă ce au umplut veacurile
zbuciumate ale istoriei credincioşilor români din Ardeal“. Ridicaţi din popor şi
legaţi de popor, legaţi de Biserica strămoşească, în ei a prins grai vrerea întregii
Biserici şi a luptat vrerea tuturor credincioşilor, vrerea poporului întreg. Ei sunt
sfinţii mărturisitori în care s-a întruchipat mărturisirea Bisericii însăşi, mărturisirea
poporului drept-credincios. Ei sunt sfinţi reprezentativi ai Ortodoxiei ardelene, ai
sufletului ortodox român din Ardeal.
„O biruinţă a satului asupra împăratului“
După momentul nefericit din 1701 din Transilvania şi neîndeplinirea promisiunilor
făcute în cele două diplome ale împăratului Leopold I, clerul şi poporul român de
aici a rămas în starea nefericită de până atunci, toleraţi şi lipsiţi de drepturi în
propria ţară. Dându-şi seama că cele promise nu sunt decât vorbe amăgitoare şi că
sunt ameninţaţi să-şi piardă „legea“ strămoşească, la scurt timp după instalarea lui
Atanasie Anghel ca episcop unit, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei.
Această luptă a durat ani de-a rândul, fiind purtată cu mult curaj şi stăruinţă de
preoţii şi credincioşii ei deopotrivă, ei înfruntând bătăi, închisoare şi chiar moarte
mucenicească. Astfel, deşi erau majoritari, românii ortodocşi de aici nu aveau nici
un drept sau privilegiu, iar credinţa ortodoxă nu era receptă.
Mişcarea românească din 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de
propovăduirea călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei
de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă. Această luptă
pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruinţă desăvârşită asupra celor care voiau
să-i înstrăineze de legea srămoşească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaş,
„o biruinţă a satului asupra împăratului“.
Originar din Bosnia, l-a chemat Nicolae Sarai-Turcia (Cojocaru) şi, după propria sa
mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Unii cercetători susţin că era de neam sârb, iar
alţii susţin o ipoteză de altfel acceptabilă, că era român. A fost tuns în monahism în
Mănăstirea „Sfântul Sava“ de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738, primind
numele de Visarion. Ajunge în Athos, iar apoi se întoarce în Serbia. Potrivit
declaraţiei pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat
de la Mănăstirea Pakra cu un paşaport eliberat de mitropolitul Carloviţului Arsenie
Ioanovici Şacabent.
„Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare... ştiu să bage în fiori pe miriadele
de oameni“
În ianuarie 1744, venind în Banat, iar apoi în Transilvania, începe lupta pentru
apărarea Ortodoxiei. Sfântul Visarion şi-a început propovăduirea în Lipova. Pe
colina de la marginea oraşului ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în
una din absidele exterioare ale bisericii istorice din oraş. Lângă cruce a apărut un
izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului“. Din Banat
a pornit în Transilvania spre Mărginimea Sibiului. Pretutindeni era întâmpinat de
mii de credincioşi, se trăgeau clopotele bisericilor în satele prin care trecea. Prin
cuvintele sale a mobilizat mulţimile, arătându-le că prin unire li se schimbă
credinţa, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să păstreze rânduielile
ortodoxe. Efectul predicilor sale a fost uluitor. George Bariţiu în istoria
Transilvaniei remarcă că „el însă nici nu simţea trebuinţa de a întinde vorbă multă
şi a ţinea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiţii. Prin cuvinte scurte, dar
spăimântătoare... ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru,
aţi vândut sufletele voastre; dezlegarea morţilor voştri nu e dezlegare, ci osândă;
parastase, pomeni şi sărindare le-aţi plătit cu totul în deşert la popi nelegiuţi, la
popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voştri, neleguit; de aceştia îl doare pe el
mai mult“. În Mărginimea Sibiului, Sfântul Visarion a reuşit să întărească în
credinţa cea dreaptă pe credincioşi de aici, care au devenit mai apoi cei mai
înflăcăraţi apărători ai Ortodoxiei. În drum spre Sibiu a fost prins, interogat şi
întemniţat.
Încarcerat în groaznica temniţă de la Kufstein
La întrebările legate cu privire la predica sa împotriva uniaţiei, a refuzat să
răspundă. Din Sibiu a fost trimis la închisoarea din Deva, apoi la Timişoara, Osiek
şi Raab, iar apoi în fioroasa temniţă de la Kufstein, unde se crede că a şi murit ca
sfânt mărturisitor. Arestarea lui Visarion nu a avut drept urmare liniştirea şi
potolirea spiritelor exaltate de predica Sfântului. Abia acum începe adevărata
convulsiune, adevărata revoluţie, care umple de profundă îngrijorare cercurile
politice şi bisericeşti germano-maghiare din Viena şi Ardeal. Silviu Dragomir
spune că „revoluţia declanşată de Visarion deschide seria revoluţiilor naţional-
bisericeşti, ce vor mistui pacea şi liniştea stăpânitorilor Ardealului românesc, de-a
lungul întregului secol al XVIII-lea“. Succesul extraordinar al predicii lui Visarion
inspiră acţiunile entuziaste ale neînfricaţilor preoţi Cosma din Deal, Ion din
Răchită, Oprea din Sălişte, a lui Ioan din Galeş şi Ioan din Aciliu, a călugărilor
Nicodim şi Sofronie, a strălucitului vizionar ţăranul martir Oprea Miclăuş şi a altor
zeci şi sute de preoţi, călugări, ţărani care, la fel ca în epoca persecuţiilor primare,
au îndurat, cu curajul sfinţilor şi martirilor, loviri, bătăi, schingiuiri, temniţă,
moarte, pentru Ortodoxia lor străbună, pe care au refuzat să o abjure. Cărturarul
unit Samuil Micu Klein, referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania
„căruia îi ieşise vestea că e sfânt“, scrie că „acesta tare au înfricoşat pe români de
către unire... destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în credinţă şi după
paisprezece ani, cu totul s-au făcut neuniţi“.
Zelosul ţăran Oprea Miclăuş, trimis la Curtea Imperială din Viena
Lupta începută de Visarion Sarai a fost continuată cu dârzenie de numeroşi preoţi
şi credincioşi îndeosebi din Mărginimea Sibiului. Timp de patru ani au fost arestaţi
în primăvara anului 1745 trei ţărani, Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea
din Sălişte - Sibiu pentru alungarea preoţilor uniţi.
În aceste împrejurări, în toamna anului 1748, săliştenii trimit ca delegat al lor la
Viena pe consăteanul Oprea Miclăuş, pentru a prezenta un memoriu. Ţăranul
Nicolae Oprea Miclăuş s-a dovedit un zelos şi neînfricat luptător pentru apărarea
Ortodoxiei, după cum se poate vedea din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile
acelor vremi. Cel puţin de trei ori a ajuns să bată la porţile împărătesei Maria
Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor şi cerând
libertate pentru credinţa strămoşească. Cel dintâi drum la Viena l-a făcut în luna
octombrie a anului 1748, când a fost însoţit de un alt apărător, Ioan Oancea din
Făgăraş. După ce au prezentat Curţii memoriul, li s-a pus în vedere să se întoarcă
acasă, cu promisiuni că doleanţele lor vor fi soluţionate de Guvernul transilvănean.
Reîntorşi acasă, au informat pe credincioşi că cererea lor a fost rezolvată favorabil,
acordându-se libertate credinţei ortodoxe. Astfel, în preajma Crăciunului anului
1748, aproximativ o sută de ţărani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei ce
se afla la Sibiu, cerându-i să publice hotărârea împărătesei. Răspunsul acestuia s-a
amânat o săptămână, dar atunci au fost arestaţi Ioan Oancea şi un ţăran, Oprea
Miclăuş.
Preotul Moise Măcinic din Sibiel, închis pentru că a fost hirotonit în Ţara
Românească
După ce mai mulţi preoţi şi credincioşi au redactat un memoriu, au fost însărcinaţi
să îl ducă Curţii de la Viena Oprea Miclăuş cu preotul Moise Măcinic din Sibiel.
Era a treia oară pentru Oprea sosirea la Viena. Amîndoi au fost primiţi în audienţă
de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz. Se cunosc răspunsurile date
interogatoriului luat la data de 14 aprilie 1752. Din acesta reies şi câteva
interesante date biografice ale preotului Moise Măcinic. Acesta mărturisea că a fost
hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Neofit Cretanul, a fost preot la Sibiel şi închis
17 luni la Sibiu pentru simplul motiv că a fost hirotonit în Ţara Românească. În
urma memoriului înaintat lui Brovne, guvernatorul Transilvaniei l-a eliberat din
temniţă cu condiţia să se lase de slujba preoţească şi să se hrănească din munca
câmpului ca un simplu ţăran.
În loc să li se dea un răspuns la memoriul pe care-l înaintaseră Curţii de la Viena,
Oprea şi preotul Moise, trimişii clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului
au fost arestaţi şi aruncaţi în temniţa de la Kufstein. Nu se ştie nimic despre
sfârşitul celor doi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti. În anul 1756, Curtea
imperială din Viena sesiza autorităţile din Transilvania că un deţinut a evadat. Nu
se cunoaşte care dintre cei doi a reuşit să fugă. Cert este faptul că nici unul nu a
ajuns acasă. În data de 24 iulie 1784 soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare
împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani.
Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi
şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă,
câştigând însă cununile muceniciei şi ale împărăţiei lui Dumnezeu. Despre moartea
mucenicească ne relatează şi cronica în versuri intitulată „Plângerea sfintei
mănăstiri a Silvaşului (Prislop)“: „Şi pre câte trei din Viena i-au inchis şi acolo
viaţa lor s-a stins“.
Răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei
Constatând că toate încercările şi memoriile rămân fără rezultat, credincioşii
ortodocşi au ales ultima cale în vederea dobândirii libertăţii religioase, şi anume
răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei. Ea o fost condusă de ieromonahul
Sofronie din satul Cioara, azi Săliştea, judeţul Alba. Cronicile spun că „o ţăr de
schit în mijlocul codrului, cam la un mil de satul Cioara, şi-a durat călugărul
Sofronie, locuind acolo şi rugându-Se lui Dumnezeu pentru sufletul lui; şi avea mai
apoi pe lângă sine vreo tri, patru copilaşi la învăţătură“. Sofronie se trăgea dintr-o
familie preoţească din sat, primind la botez numele de Stan, a fost preot de mir în
sarul său, apoi s-a călugărit, se pare, la Cozia.
După ce autorităţile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniaţiei,
îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să declare că vor sta „sub
porunca Bisericii din Ierusalim“. În anul 1759 a pornit la acţiune deschisă, fiind
susţinut de protopopul Mărginimii Ioan din Sălişte şi vorbind poporului la
adunarea de la Apold. A fost arestat în prima fază şi închis la Bobâlna, dar eliberat
de 600 de ţărani conduşi de prietenul şi colaboratorul său, protopopul Ioan din
Sălişte, iar apoi în urma propovăduirii sale în Apuseni închis la Abrud, dar eliberat
de către autorităţi de teama unei răzvrătiri a moţilor.
Sofronie era împotriva acţiunilor de violenţă, ştiind că prin stăruinţa paşnică, fără
excese, pentru drepturile fireşti, va putea mai uşor asigura biruinţa, în acea stare de
lucruri. De aceea, el s-a adresat la 2 august 1760 autorităţilor din Sibiu, propunând
soluţionarea paşnică a problemei prin eliberarea celor aruncaţi în suferinţă şi a
preoţilor ortodocşi închişi, restituirea bisericilor şi asigurând că atunci va fi pace.
Era cerinţa unui luptător pentru credinţă, care se numea pe sine cu multă demnitate
„eu, călugărul Sofronie“ fiind ascultat în toată ţara ardelenească. Tot în acel an, în
urma unui „sinod“ convocat la Zlatna, ţăranii răsculaţi au intrat în Blaj, încât
episcopul unit Petru Pavel Aron a fost silit să se refugieze la Sibiu.
„Mulţimile de creştini şi preoţii lor rămăseseră singurii apărători ai credinţei“
Mişcarea s-a extins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până la Sătmar
şi Maramureş. Din cauza acestei mişcări, împărăteasa Maria Tereza şi autorităţile
din Ardeal au fost nevoite, aşa cum remarcă părintele prof. dr. Mircea Păcurariu,
„să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înştiinţa, pentru prima
dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestaţi
pentru credinţă vor fi eliberaţi.“
Prin conţinutul hotărârilor luate, „sinodul“ de la Alba Iulia poate fi considerat
punctul culminant al răscoalei lui Sofronie şi unul din marile fapte istorico-
bisericeşti din secolul al XVIII-lea.
În astfel de condiţii, împărăteasa Maria Tereza trimite în Ardeal pe generalul
Nicolaus Adolf baron Buccow, unităţi de cavalerie şi infanterie, dar şi un episcop
sârb din Buda, Dionisie Novacovici, care s-a stabilit în Răşinari - Sibiu. Pe lângă
contribuţia sa preţioasă de a fi forţat stăpânirea să trimită în Ardeal un episcop
ortodox, ieromonahul Sofronie de la Cioara a mai făcut un lucru de mare preţ. El a
pus în cumpănă pentru prima dată, cum spune profesorul Silviu Dragomir,
„conştiinţa forţei proprii a poporului român din Ardeal“ şi a dus cauza Bisericii
sale la izbândă desăvârşită.
Gheorghe Ciuhandu spunea că „în Ardeal mai mult ca oriunde printre români, în
Ardealul despoiat de ierarhia ortodoxă superioară, mulţimile de creştini şi preoţii
lor de sate rămăseseră singurii apărători ai credinţei ortodoxe, în curs de 60 de ani,
până la sosirea, în 1761, a episcopului ortodox Dionisie Novacovici, încredinţat cu
păstorirea sufletească a Ardealului“.
„Ostaşi ai lui Hristos“
În acest răstimp de 60 de ani, creştinii din Ardeal au dat o serie întreagă de martiri,
după chip şi lege, pentru cinstea şi apărarea Ortodoxiei. Ardealul a avut „ostaşi ai
lui Hristos“ care aşa cum spune cântarea „au lepădat frica împăraţilor şi a tiranilor
şi cu bună îndrăzneală bărbăteşte L-au mărturisit pe El Dumnezeu şi Împărat al
nostru“.
Jertfa acestor mucenici de la temniţa Kufstein: ieromonahul Visarion, preoţii
Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, credinciosul ţăran Oprea Miclăuş din
Sălişte, ca şi lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara şi de
preoţii Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Sălişte, Ioan
Piuariu din Sadu, de preotesele din satele Tilişca, Deal şi Poiana Sibiului, de
credincioşii ţărani Ioan Oancea din Făgăraş, Constantin Petric din Jina, Tănase
Todoran din Bichigiu şi de numeroşi alţi preoţi şi credincioşi, bărbaţi, femei, copii,
ucişi sau morţi în urma suferinţelor îndurate, întemniţaţi, maltrataţi, bătuţi, alungaţi
din satele lor, constituie una din cele mai înălţătoare momente din trecutul Bisericii
strămoşeşti.
O solemnă canonizare
Cuviosul Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, împreună cu mucenicul Oprea
Miclăuş, au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, hotărârea luându-
se în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din data de 28 februarie 1950. În acel
binecuvântat an 1950, Sfântul Sinod a hotărât ca „smeriţii între ieromonahi
Visarion şi Sofronie, care au surpat cu virtutea şi cu pătimirile lor puterea
vrăjmaşilor Ortodoxiei şi împreună cu drept-credinciosul creştin Oprea, care a
pecetluit cu moartea statornicia lui în credinţa părinţilor noştri, să se numere cu
Sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca Sfinţi Mărturisitori şi Mucenici, în
tot cuprinsul Bisericii noastre“. Proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc în
Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.
Ultimii doi din ceata mărturisitorilor ardeleni, preoţii Moise Măcinic şi Ioan din
Galeş, au fost canonizaţi de către Sfântul Sinod în anul 1993, alături de alţi sfinţi
bineplăcuţi de Dumnezeu.