Tematica:

1. Elemente introductive
2. Istoricul apariției comunităților europene
3. Extinderea comunităților devenite UE
4. Izvoarele D.U.E.
5. Aplicabilitatea D.U.E în dreptul intern al statelor membre
6. Structura instituțională a U.E.
7. Organizarea și funcționarea instituțiilor U.E., instituții nejurisdicționale.
8. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Organizare și funcționare.

Bibliografia:

1. D.U.E și specificitatea acestuia – Augustina Dumitrașcu – pag. 13 – 45; pag. 78 – 107; 107 – 195; 195 –
215.
2. Manualul Uniunii Europene – ediția 5 – Augustin Fuerea – pag. 13 – 32 și 84 – 137.
3. Dreptul Uniunii Europene: Sinteze și aplicații.
4. Constituția României
5. Tratatele fundamentale ale U.E.

9 mai – referat (primim punctaj de seminar) – două cele mai bune vor fi prezentate la curs și vor fi premiate (cu
diplome).

Prezența la curs – obligatorie – min. jumătate + 1

Punctajul la seminar – 0 – 2 puncte din seminar: 0,25 puncte pentru prezență activă, 0,5 puncte: referat pe o
temă care ne pasionează, referat la cerc(9 mai), comentariu mai larg pe hotărâre judecătorească a Curții de la
Luxemburg sau participare la proces simulat, 1,25 puncte: pentru două teste obligatorii (primul test – grila + o
întrebare scurtă, două – jumătate de materie – note între 8 și 10 – 0,5 puncte, între 7 și 5 – 0,35 puncte; la al
doilea test – pe modelul examenului – din toată materia – 7 întrebări – o oră – 10 și 8 – 0,75 puncte, 7 – 5 – 0,55
puncte).

Nota de la examen – 1 punct din oficiu, 7 puncte examen – 7 întrebări (7 teme), o oră

La ultimul seminar fiecare dintre noi să știe câte puncte a obținut din activitatea lui.

1
 Elemente de Drept Internațional Public

Organizațiile internaționale se împart în două categorii mari:

- statale(interguvernamentale) – părțile sunt statele

- nestatale(non-guvernamentale)- ONG-uri în toate domeniile, părțile sunt PJ etc. (nu statele)

Organizațiile interguvernamentale – MOTIVELE pentru care ar apărea organizațiile statale. De ce statele au ales
de-a lungul timpului să se asocieze sub această formă?

- de a menține pacea și de a preveni războaie, pentru a clarifica regulile de purtare a războiului

- interdependențele care apar în procesul de dezvoltare a statelor în diferite domenii (comerț, finanțe,
transfer de tehnologie, dezvoltare regională).
- dimensiunea noilor probleme cu care se confruntă societatea internațională și care necesită un
tratament global. (sărăcia, poluarea mediului,utilizarea resurselor naturale, spațiul cosmic etc.)

Elementele constitutive ale unei organizații internaționale:

1. Părți – statele - Minimum 3 state care să fie părți la viitoarea organizație internațională
2. Acord de voință liber al fiecărui stat
3. Obiectiv/Scop/Domenii (ceva ce au în comun, ce pot rezolva împreună)
4. Structură instituțională proprie
5. Metoda de colaborare între statele părți care presupune mai mult de câte voturi e nevoie.
6. Conformitate cu normele dreptului internațional
7. Diverse
 Personalitatea juridică nu este un element constitutiv, ci o consecință a întrunirii elementelor
constitutive.

Ce înseamnă să ai personalitate juridică? Capacitatea de a intra în raporturi de drept internațional, dar și în

raporturi juridice de drept intern. (poate să-și asume obligații și să-și exercite drepturi)

Statele părți sunt subiecte originare de drept internațional public, organizația internațională este un subiect
derivat de drept internațional public.

Ajungem la concluzia că un subiect derivat nu poate să-și asume decât obligațiile și drepturile prevăzute în
statut – principiul specialității capacității de folosință, nu poate face mai mult decât s-a prevăzut de către state
în statut.

Subiectele originare au capacitate de folosință nelimitată.

Clasificarea organizațiilor interguvernamentale

1. Din punctul de vedere al compoziției:

- organizații deschise(universale) – au posibilitatea de a primi toate statele lumii – ONU
- organizații semi-deschise sau chiar închise – se adresează fie unei anumite regiuni, o anumită
problematică – NATO, Consiliul Europei etc. (cele închise au fost create pentru un nr. de destinatari clar,
nu se va modifica niciodată – Benelux – creată doar pentru Olanda, Belgia și Luxemburg).
2. Din punctul de vedere al domeniului:
- organizații cu obiective politice (Consiliul Europei)
- organizații tehnico-economice

2
 - organizații militare – NATO
3. Din punctul de vedere al modalității de colaborare:
- organizații de cooperare (clasice)
- organizații de integrare

Diferența dintre organizațiile de cooperare și organizațiile de integrare constă în modul în care actele
organizației interne sunt aplicabile în dreptul intern al statelor părți.

- ultimul cuvânt în introducerea acordului internațional în ordinea juridică internă a unui stat îl are
Parlamentul
- Dacă decizia e de introducere în ordinea directă, acordul pătrunde într-o formă transformată, se aplică
în dreptul intern cu aceeași forță și natură cu actul prin care a fost adoptat.

În cazul organizațiilor de integrare – actul supranațional este obligatoriu în dreptul intern (în mod automat).
Nu există ultim cuvânt în dreptul intern. Ce se adoptă la nivel supranațional rămâne stabilit. În primul caz, actul
trece printr-un filtru(Parlamentul), în cel de-al doilea caz trece liber în dreptul intern. În acest ultim caz, orice
normă internă contrară este lăsată neaplicată (nici măcar abrogată).

Ideea finală a fost transferul unei bucăți de suveranitate a unui stat la nivel internațional.

3
Vest Est
1. Organizația Europeană pentru Cooperare 1. 1949 – Consiliul pentru Ajutor Economic
Economică apărută în 1948 la Paris din Reciproc(COMECON sau CAEM sau CAER)
inițiativa S.U.A care prin Planul Marshall din 2. Pactul de la Varșovia (1955)
1947 oferă ajutor financiar pentru 3. 1991 – apare CSI – Comunitatea Statelor
reconstrucția Europei cu o singură condiție și Independente, moment în care CAER și Pactul
anume ca acest ajutor financiar să fie de la Varșovia își încetează activitatea.
gestionat în cadrul unei singure organizații
internaționale. În 1960 devine OCED,
organizația pentru cooperare economică și
dezvoltare. La ea aderă și SUA și Canada, de
aici și schimbarea denumirii; nu se mai
justifică în titlu organizația Europeană pentru
că nu mai era doar cu statele din Europa.
Scop: ajutor și pentru țările din lumea a 3-a.
2. Uniunea Occidentală – organizație militară, în
1948 a apărut. A devenit Uniunea Europei
Occidentale în 1954. Nu mai există în prezent,
a fost preluată în 2011. Organizația s-a
desființat. Pentru că mai erau angajați, în
anul 2011 Centrul satelitar al Uniunii
Europene preia rămășițele organizației
3. Uniunea Vamală Benelux – 1948
4. Organizația militară NATO – 1949
5. Consiliul Europei – în materia drepturilor
omului – în 1949
6. În 1951 și 1957 tratatele care formează
CECO și CEE(în 1957 – comunitatea
economică europeană) și CEEA(comunitatea
europeană a energiei atomice(i se mai spune
EURatom)
7. Aceste tratate, fiecare dintre ele, au intrat în
vigoare la un an mai târziu prin ratificare de
către stalele membre
8. Tratatele constitutive CECO(CECO a fost creat
pe o perioadă determinată, fiind prima
organizație de integrare, fiind considerată un
experiment riscant, fiind creată pe o perioadă
de 50 de ani. În 2002 a expirat tratatul. Ce a
mai rămas din tratat a fost trecut în CEE. A
intrat în vigoare în 1958. Euratom există și
azi, organizație foarte specializată. Din 2009
avem două organizații internaționale rămase,
Uniunea Europeană, cu cele 28 de state
membre și EURatom cu tot atâtea state
membre, dar pe un domeniu extrem de
specializat.
9. AELS – Asociația Europeană a Liberului
Schimb. State care din mândrie sau din teamă
la vremea când au fost create comunitățile
europene, au ales să nu intre în comunități,
au simțit nevoia să creeze o asociație
separată, în 1960. Se mai găsește și cu
acronimul din engleză EFTA, sau franceză
AELE
 la mijloc – CSCE - Conferința pentru Securitate și Cooperare apărută în 1975 și care era la acea vreme
doar o conferință, 20 de ani mai târziu se transformă într-o organizație și a devenit OSCE.
4
Ideea lui Jean-Monnet care avea două premise – era clar că va fi o organizație internațională în care RFG va fi
integrată. A doua idee – trebuie să fie într-un domeniu cu impact pragmatic și psihologic: cărbune și oțel, pentru
a controla înarmarea Germaniei. Monnet nu respectă niciuna din regulile vremii care existau în Franța.
Teoretic, trebuia să consulte înainte toate ministerele în domeniile în care urma organizația să aibă activități.
Totul, însă, s-a ținut sub secret, pentru a nu începe să primească propuneri contrare care să-i modifice ideea de
bază. Nu dorea să lipsească această propunere de avantajul surpriză, astfel încât în aprilie finalizează a doua
variantă din planul Schumann.

În aprilie 1950 transmite planul în această variantă finală lui Robert. În același timp, un emisar secret se ducea
la Bonne și prezenta aceeași idee și era simplu: să se constituie o organizație internațională la care să fie parte
Franța, Germania și alte state care ar dori să adere. (era nevoie de min. 3 state) și să funcționeze după un sistem
netestat până atunci: integrarea.

Din fericire, reacția a fost bună, astfel încât, pe 9 mai 1950, având acordul neoficial dat în secret Robert poate să
prezinte lumii întregi această idee și care poartă numele celui care a dat ordinul să se găsească soluția – planul
Schumann.

- extras: Planul Schumann propune plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub
responsabilitatea unei autorități supreme comune (această înaltă autoritate este de fapt comisia de
astăzi, dar pe vremea aceea comisia avea atribuții care sunt proprii consiliului de astăzi) în cadrul unei
organizații interguvernamentale deschise participării și altor state europene.

Motivația acestei inițiative: era puțin probabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei
sale grele, adică de cărbune și de oțel, însă pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerată o
amenințare potențială la adresa păcii.

Deci, singura soluție era integrarea politică și economică a Germaniei într-o comunitate europeană solid
structurată, cu decizii obligatorii automat.

În concluzie, planul Schumann abordează într-o manieră nouă, de un pragmatism prudent(a se vedea termenul
limitat pentru CECO – 50 de ani), problema construcției europene și propune principiul supranaționalismului,
cu totul nou la acea vreme.

Astfel, planul Schumann propune abandonarea schemei tradiționale a cooperării economice dintre state,
creând o formă nouă, numită integrare, conform căreia statele TRANSFERĂ(Nu cedează suveranitatea,
acceptând că aceasta nu mai e indivizibilă), unele din competențele proprii și din domenii bine delimitate către
o nouă entitate supranațională, creată prin voința lor suverană. Apare astfel un proces cu totul nou în relațiile
internaționale și anume exercitarea în comun a suveranității, la nivel supranațional, în domenii bine delimitate.

www.ena.lu

 de citit planul Schumann și rezumat paragrafele 1-7 + 9(pace, federație, unificare, decizie – cuvinte
cheie)
I. În 1950 se negociază tratatul de către Franța și Germania părți la tratat + Italia + Belgia + Olanda +
Luxemburg (și UK a participat la negocieri, dar ulterior)

În 1951 tratatul se semnează de toate cele prime 6 state membre. Este ratificat de toate cele 6 state membre și
abia la un an, în 1952 intră în vigoare. După ce este creată organizația, actele organizației funcționează pe
sistemul de integrare.

A fost încheiat pe 50 de ani, în 2002 organizația luând sfârșit. Părțile din tratat au fost preluate într-un protocol
anexat Tratatului de la Nisa.

5
CECO este prima organizație interguvernamentală de integrare sectorială, pentru că se referă la două domenii
clar determinate.

II. După CECO:

Lucrurile au început să meargă bine și începe să apară ideea de a extinde integrarea la încă un domeniu. Încă
din octombrie 1950, foarte devreme, au început să apară idei în sensul extinderii. Avem după crearea CECO
eșecul comunității politice europene și comunității europene pentru apărare. Prima care a eșuat a fost CEA,
ulterior CPE.

Succesul rapid al CECO a determinat politicienii europeni să extrapoleze prematur noul sistem de integrare și la
alte domenii. Astfel, încă din octombrie 1950 apare o nouă idee tot din partea Franței, și anume crearea unei
organizații în domeniul militar(CEA). Astfel, pe fondul războiului din Coreea și al agravării tensiunilor între est
și vest, statele occidentale se văd nevoite să-și intensifice eforturile de apărare și asocierii Germaniei în astfel
de proiecte din domeniul apărării.

Soluția propusă de Franța consta în a integra Germania din punct de vedere militar într-o comunitate
supranațională și este alcătuit un plan pe modelul planului Schumann, se numește Plan Rene Pleven(apropiat al
lui Jean-Monnet) care în planul său propunea:

- o armată comună
- un buget militar comun
- un ministru european al apărării
- un program european de armament

Acest proiect includea forțele armate aeriene și terestre, cele maritime erau lăsate doar în competența statelor
membre.

În 1954, după ce au redactat tratatul și a fost necesar să-l ratifice, Adunarea Națională Franceză refuză
ratificarea Tratatului de creare a comunității europene de apărare. (Franța nu dorea să renunțe la armata sa
terestră și aeriană).

Pentru că acest proiect eșuează, eșuează și integrarea comunității europene. Cele două proiecte eșuează.

III. Lecția învățată de statele membre din eșecul celor două proiecte, militar și politic, a fost în sensul că
nu erau încă pregătite pentru o integrare de natură politică sau militară, așadar, statele membre să
continue integrarea, însă în domenii economice.
- Conferința de la Messina
- Raportul Spaak
 Planul/declarația Schumann – document politic

În mai 1955 este adoptat un memorandum al statelor Benelux în care se prevede în esență că integrarea
economică ar trebui să preceadă integrarea politică. Astfel, începe căutarea de idei pentru un plan de relansare
a procesului de integrare după cele două eșecuri.

O lună mai târziu, în iunie, acest memorandum este discutat și aprobat la Messina, Italia, și se înființează un
comitet interguvernamental condus de politicanul belgian Pollan Spaak(așa cum în 1950 Jean-Monnet și
apropiații săi au elaborat în secret planul său, în 1955 este creat în public acest comitet pentru a crea o
structură coerentă pentru relansarea integrării) prezintă un raport prin care se propune înființarea unei
CEE(comunități economice europene) și CEEA (comunități europene pentru energia atomică).

În același an raportul este aprobat (mai 1956).

6
 IV. 1957 – Tratatul institutiv CEE + Tratat instituind CEEA – semnate. Se semnează două tratate care
creează între aceleași state membre, cele 6, încă două organizații, CEE și EURatom, tratatele sunt
ratificate și intră în vigoare în 1958.

Spre deosebire de CECO, cele două noi organizații sunt pe perioadă nelimitată. Avem o organizație de integrare
sectorială – CEEA, pe un domeniu clar și specializat în energie atomică și o organizație de integrare cu vocație
generală pentru toate domeniile economice – CEE.

V. În 1960, la inițiativa Marii Britanii, pentru a contracara existența comunităților europene, a inițiat o
altă organizație economică, dar de cooperare, nu de integrare, având ca scop crearea unui liber
schimb între statele părți.

AELS există, dar azi are 4 state membre: Lichtenstein, Islanda, Norvegia, Elveția.

 1992 – SEE – Spațiul Economic European

Extinderea comunității europene/Uniunii Europene

I. Plecăm de la 6 state membre. În 1973 avem Europa celor 9(mai vin încă 3 state)
II. Europa celor 10 state membre – 1981
III. Europa celor 12 state membre – 1986
IV. Aderarea Marocului
V. Extinderea fizică
VI. În 1995 avem Europa celor 15 state membre
VII. Europa celor 25 de state membre – 2004
VIII. Europa celor 27 de state membre – 2007
IX. Europa celor 28 de state membre – 2013

Statele candidate la aderare. State potențial candidate.

Cum poți candida la UE – art. 49 Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 50 din Tratatul privind Uniunea
Europeană. Etapele aderării.

Relațiile externe ale Uniunii Europene – despre Uniunea Europeană cu state terțe.

- politica europeană de vecinătate

- statele numite ACP – Africa, Caraibe, Pacific cu care UE are acord
- Relația AELS + UE = LOVE
- PTOM – țări și teritorii de peste mare

Etapa 0 – UK - în 1973 intră în comunitățile europene Marea Britanie, Irlanda, Danemarca. (Groenlanda)

Norvegia – NU

UK nu a fost văzută bine de francezi în contextul european. Relația dintre UK și Franța nu a fost una
prietenoasă. UK a avut mereu o afinitate expresă către SUA și Franța nu a văzut deloc bine acest aspect.

În 1956 când se întâmpla memorandul statelor Benelux – UK a fost invitată ca observator la încheierea
tratatelor europene, deși nu făcea parte din comunitatea europeană.

În 1960 inițiază organizația economică de cooperare – schimbul de produse între statele părți – AELS

La un an de la crearea AELS, UK depune cerere de aderare la comunitățile europene. În 1963 se lovește însă de
refuzul francez. Franța, în 1963, refuză riscul intrării în comunități a unui stat legat într-o manieră privilegiată
de SUA, invocând posibilitatea denaturării tocmai a finalității construcției comunitare deoarece, în prima sa
7
cerere de aderare, UK cerea excluderea sa de la politica agricolă comună și limitarea participării UK doar la
schimbul de produse industriale.

A doua cerere de aderare este respinsă din nou în 1967 de Charles de Gaulle. Opoziția franceză ia sfârșit la
Conferința de la Haga din decembrie 1969 – pentru că moare Charles de Gaulle și este înlocuit de Pompidou
care avea viziuni mai largi. Pompidou acceptă deschiderea negocierilor de aderare a UK și posibilitatea de
aderare a altor state membre.

Negocierile debutează în anul 1970 și în 1972 se semnează acordul de aderare și intră în vigoare în 1973.

Avantajele intrării UK în comunitățile europene: extinderea comunităților cu acest stat este importantă pentru
că a condus la creșterea importanței din punct de vedere internațional a comunităților europene, UK fiind o
economie stabilă și o democrație constituțională, ceea ce conduce la creșterea credibilității în lume a
comunității europene.

Dezavantajul cel mai important al aderării UK îl reprezintă încercările permanente în domeniul agricol sau în
altele de a renegocia condițiile de aderare.

ETAPA I

Irlanda, Danemarca și Norvegia și-au depus candidatura în 1961. Negocierile se termină în 1970, acordurile de
aderare se semnează în 1972 și pentru Irlanda și Danemarca acordurile de aderare intră în vigoare în 1973,
însă referendumul Norvegiei hotărăște neaderarea la comunitatea europeană cu 54% de voturi împotrivă.

Norvegienii au votat împotrivă din cauză că producția de pescuit din Norvegia era mai mare cu jumătate decât
producția de pescuit a celor tuturor 6 state împreună. Norvegia nu ar mai fi avut ultimul cuvânt în privința
pescuitului și nu au vrut să-și micșoreze veniturile din acest motiv pentru că pescuitul era în competența
exclusivă a comunității europene.

Europa celor 9 depășea URSS și SUA și ocupă primul loc în comerțul mondial.

Irlanda era o țară agricolă, puțin dezvoltată și acest stat face ca ansamblul comunităților europene să fie mai
puțin omogene, dar îl pregătește pentru aderările ulterioare. De asemenea, Irlanda devine beneficiarul
solidarității europene, primește fonduri din bugetul european pentru a le ajunge din urmă pe celelalte state mai
dezvoltate și această primă extindere aduce și modificări lingvistice în sensul că, în 1975 UK obține traducerea
tuturor documentelor în limba engleză (până atunci, toate erau în limba franceză).

Danemarca – vorbim de Groenlanda – este provincie daneză din 1953. În această calitate, în 1972 Groenlanda
participă la referendumul cu privire la aderarea la comunități. În 1979 dobândește un statut special de teritoriu
autonom atașat coroanei daneze, calitate în care obține dreptul de a mai organiza în 1982 un referendum cu
privire rămânerea sau plecarea din comunitățile europene.

Votează pentru retragerea din comunități din cauza pescuitului. Retragerea Groenlandei este o noutate la acea
vreme pentru că nu era prevăzută posibilitatea de a te retrage din comunități. Potrivit regulilor generale de
drept internațional public nu puteai ține cu forța un stat, așa ca retragerea Groenlandei s-a făcut pe baza
principiilor dreptului internațional.

Retragerea a fost reglementată abia în anul 2007. Retragerea Groenlandei a reprezentat un precedent
neliniștitor pentru comunități pentru că a putut reprezenta un exemplu negativ pentru comunități pentru țările
și teritoriile de peste mare care ar fi putut lua exemplul Groenlandei (Antilele Olandeze, Polinezia Franceză,
Malvinele Britanice – insule cu un statut asemănător Groenlandei raportat la statul-mamă).

ETAPA A II A

8
În 1981 intră în comunități Grecia. Este prima extindere către sudul Europei. Este singura țară în cazul căreia
Comisia Europeană a dat aviz negativ cu privire la pregătirea pentru aderare, însă, în ciuda acestui aviz
consultativ negativ, Consiliul de Miniștri a semnat acordul de aderare și Grecia a putut intra în comunități.

Alături de Irlanda, Grecia devine beneficiara solidarității europene pentru a crește și a se dezvolta și crește
dezvoltarea inegală a comunităților europene.

Avantajele aderării Greciei la comunitățile europene: Extinderea către statele mediteraneene (Grecia + Spania
și Portugalia în 1986) a creat o nouă imagine pentru comunitățile europene ca pol democratic și prosper,
capabil să primească în cadrul său state care ies dintr-o perioadă de dictatură și de izolare democratică și care
aspiră la modernizarea economiilor lor. Astfel, comunitatea europeană devine mai reprezentativă pentru
continent, nu doar pe plan economic, ci și pe plan uman și cultural.

ETAPA A III A

Spania, Portugalia – 1986 – au perioade de tranziție ca și Grecia (5,7, 10 ani) în care comunitatea le dă timp să
evoluezi, pentru îndeplinirea anumitor condiții economice sau de altă natură.

Până în 1995 statelor cu dificultăți li s-a permis și după aderare să îndeplinească din condițiile pentru aderare,
după anul 1995 au devenit mai exigenți și trebuiau statele să îndeplinească aceste condiții până la aderare.

Această extindere a ridicat o mulțime de dificultăți în practică: creșterea producției excedentare (vin, legume,
fructe, citrice – când ai o piață comună și competența în agricultură e la nivelul supranațional, aceștia au rolul
de a asigura echilibrul între cerere și ofertă și se pun niște cote – ce are voie fiecare țară să importe și să
exporte). Când au intrat cele 3, au dezechilibrat piața comună, economiștii spun cu cât este mai multă libertate,
cu atât dezechilibrul dintr-un stat se propagă mai ușor în celelalte state, de aceea, instituțiile au devenit mult
mai exigente cu îndeplinirea obligațiilor de aderare, astfel încât să nu afecteze comunitatea.

O a doua dificultate a fost concilierea dificilă dintre legislația comunitară cu acordurile comerciale încheiate
între statele mediteraneene cu statele terțe.

Funcționarea mai complexă(îngreunată) a instituțiilor comunitare. Apare pentru prima oară necesitatea clară a
modificării tratatelor constitutive, fondatoare. Comunitățile europene funcționează ca niște federații, cu rol
strict etc. Dar aceste instituții au fost create să funcționeze și organizate eficient pentru 6 state membre. Odată
ce a crescut numărul de membri, și-au dat seama că instituțiile, cum au fost gândite inițial, trebuie modificate
astfel încât să facă față noii situații.

ETAPA A IV A

1987 – avem o cerere de aderare care pare surprinzătoare – Marocul își dorește să devină stat membru.

ETAPA A V A

Anul 1990

În 1989 cade zidul Berlinului. Este o extindere fizică a comunităților europene, nu este însă o aderare în sensul
celor de mai sus. Divizarea Germaniei nu a fost niciodată recunoscută de Occident, RDG a fost acceptat în
comunitate ca parte a unui teritoriu deja membru, dar pentru că Germania a devenit mai mare ca teritoriu și
populație trebuie să-și schimbe numărul de parlamentari în Parlamentul European, numărul de voturi în
Consiliul de Miniștri.

ETAPA A VI A

9
Extinderea din 1995 cuprinde niște țări nordice bine dezvoltate, extinderea cu cele mai puține probleme . Intră
în comunitate Austria, Finlanda și Suedia și din nou Norvegia, cu același rezultat negativ. De data asta, cu un
procent de 52%, dar din același motiv.

Ultima extindere de tip clasic, adică fără reforma prealabilă a instituțiilor comunitare, dar și prima extindere a
Uniunii Europene. În 1993 intră în vigoare tratatul de la Maastricht și se creează conceptul de Uniune
Europeană. Această extindere a fost facilitată de demografia scăzută a celor 3 state, populație mică și de nivelul
ridicat de dezvoltare.

ETAPA A VII A

În 2004 – Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia, Cehia, Malta, Cipru, Polonia și Ungaria.

Malta a primit derogare privind transportul de care ferată doar pentru că nu există în țară căi ferate.

ETAPA A VIII A

2007 – România și Bulgaria

ETAPA A IX A

2013 - Croația

Tema cercului – 70 de ani de la lansarea ideii de ”State Unite ale Europei” de către Winston Churchill în 1946, Zurich:
evoluție și perspective

DDL: sfârșitul lunii aprilie – trebuie să alegem titlul exact la seminar, 10 pagini minimum, font TNR 12, 1 rând, note de
subsol (11 TNR, 1,5 rând) – o trimitem pe mail – ne adaugă comentarii

CONDIȚIILE ADERĂRII

Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că (art. 49):

- orice stat european (orice stat ce dorește să adere și să fie european – caracterul deschis al aderării la UE) –
de aceea a fost refuzat Marocul, nu era stat european
- care respectă valorile prevăzute la art. 2 TUE – ceea ce în Tratatul de la Lisabona erau principii
- care se angajează să le promoveze – demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept,
respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor ce aparțin minorităților.
- statul solicitant adresează cererea sa Consiliului de Miniștri
- Comisia analizează cererea
- Parlamentul European dă un aviz conform – părerea acestuia trebuie respectată, dacă dă un răspuns
negativ și Consiliul trebuie să respecte acest răspuns
- între statele membre și statele care solicită aprobarea cererii de aderare se semnează un acord de aderare
ce va fi semnat de toate statele UE și statul solicitant.

În cazul statelor ce doresc să fie membre, cererea se adresează Consiliului de Miniștri, atunci când se retrag, cererea
se adresează Consiliului European.

CEREREA DE ADERARE:

Consiliul European – șefii de stat și de Guvern(rol politic) – statul dorește să iasă din Uniunea Europeană

Consiliul de Miniștri Parlamentul European Statul dorește să fie membru UE

Comisia (executivul)
10
  dacă statul se răzgândește și vrea să reintre în UE, trebuie să reia procesul de aderare ca și cum ar fi un nou
stat solicitant

CONCLUZIE (art.49):

Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că orice țară europeană poate depune cererea de aderare dacă
respectă în esență valorile democratice ale Uniunii(cele de la art. 2 TUE) și se angajează să le promoveze. Astfel, sunt
3 categorii de criterii pe care statul solicitant trebuie să le îndeplinească:

1. Criteriul politic – să dispună de instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept și respectarea
drepturilor omului. Aici intră precondiția să fii membru în organizația politică numită Consiliul Europei. (nu o
confundăm cu Consiliul European)
2. Criteriul economic – statul solicitant trebuie să aibă o economie de piață funcțională și să poată face față
presiunii concurențiale și forțelor de piață din cadrul Uniunii.
3. Criteriul juridic – statul solicitant trebuie să accepte legislația și practica Uniunii Europene, în special
obiectivele majore ce țin de Uniunea economică, monetară și politică.

Aceste criterii sunt evaluate de Comisia Europeană și pe baza acestor criterii oferă acel aviz consultativ Consiliului în
care apreciază obiectiv dacă statul este pregătit să înceapă negocierile de aderare.

Dacă în Consiliul de Miniștri tu votezi în funcție de mandatul pe care l-ai primit din țară și votezi subiectiv, în Comisie
membrii trebuie să fie independenți, indiferent de statul pe care îl reprezintă.

ETAPELE ADERĂRII ROMANIA

1. Se încheie acordul de asociere cu UE (acord 1993(semnat)-1995(intrare în vigoare) – stat
economic) asociat
2. Cerere de aderare – art. 49 TUE 26 iunie 1995 – devine stat candidat
3. Răspuns pozitiv 1997
4. Desfășurarea negocierilor
5. Încheierea negocierilor 1 iunie 2006
6. Redactarea acordului
7. Adoptarea acordului de către Parlamentul
European(aviz conform)
8. Semnarea tratatului
9. Aderarea propriu-zisă(intrarea în vigoare a tratatului) 1 ianuarie 2007

 negocierile înseamnă de fapt că statul solicitant trebuie să accepte condițiile impuse de UE. Pot cel mult
negocia termene de tranziție pentru a avea mai mult timp să îndeplinească acele condiții
 semnarea tratatului se face în Consiliul de Miniștri de către toate statele membre și statul candidat. După
semnare, are loc ratificarea(în funcție de prevederile constituționale ale fiecărui stat)
 în acest moment sunt țări candidate Albania, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Turcia.(Islanda nu mai este
stat candidat din 2015, a suspendat negocierile de aderare)
 țări potențial candidate – nu au depus cereri de aderare, sunt înainte de statutul de candidat: Bosnia și
Herțegovina și Kosovo.

RELAȚIILE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE

1. Politica Europeană de Vecinătate care există din 2004 și este un parteneriat cu 16 țării, vecinii cei mai apropiați
de UE. Prin aceste parteneriate sunt alocate fonduri. Scopul – evitarea unei linii de demarcație între Uniunea extinsă
și vecinii săi și consolidarea prosperității, stabilității și securității cu toți vecinii.
11
2. Asocierea cu PTOM(țările și teritoriile de peste mare – constituțional aparțin de state membre dar asupra cărora
legislația UE nu se aplică în totalitate cum se aplică statului-mamă)

3. Acordul încheiat la Cotonou – țările ACP (din Africa 48, Caraibe 16, Pacific 15 – în total 79 de țări)

4. Relația specială cu statele AELS. AELS + UE = Spațiul Economic European(li se aplică un număr mic de acte UE)

DE LA ”PILONII UNIUNII EUROPENE” LA UNIUNEA EUROPEANĂ CU PERSONALITATE JURIDICĂ

Succesul și puterea UE nu constau în lipsa de eșecuri sau construcții, ci capacitatea de a găsi soluții pentru a le
depăși. Sunt câteva crize și eșecuri importante care sunt tratate pentru că aceste întâmplări negative au forțau UE să
se mobilizeze și să adopte tratate ce modifică tratatele fondatoare pentru a merge mai departe mai eficient.

Crize(considerate în doctrină) – cele două cereri de aderare ale UK

Există o criză – Compromisul scaunului gol – s-a rezolvat cu compromisul de la Luxemburg. Este vorba de necesitatea
modificării întâi ca decizie asumată a unanimității către majoritate calificată.

E ușor să obții unanimitate cu 6 state membre aproape egale. La un moment dat s-a pus pe masă propunerea de a
trece de la unanimitate la majoritate pentru a se adopta deciziile mai repede.

Compromisul Peștelui(Oslo) și compromisul de la Ioanina

Tratatul de la Bruxelles – 1965 – tratat de unificare instituțională. În 1965 erau 3 comunități: CECO,
EURATOM și CEE, fiecare cu câte o structură proprie prevăzute în statutul fiecăruia. Tratatul de la Bruxelles unifică
aceste instituții – să existe o singură structură instituțională care deservește aceste 3 asociații

Actul unic european – AUE – semnat în 1986, intrat în vigoare în 1987

Tratatul de la Maastricht – semnat în 1992, intrat în vigoare în 1993 – a creat conceptul de Uniune
Europeană, până atunci vorbeam doar de comunități.

Tratatul de la Amsterdam – semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999

Tratatul de la Nisa – modificări legate de înlocuirea unanimității cu majoritatea calificată – semnat în 2002,
intrat în vigoare în 2003

Tratatul de la Lisabona, precedat de Constituția Europeană – semnat în 2007, intrat în vigoare în 2009

Carta Drepturilor Fundamentale – adoptată în 2000 – act de soft law, însă tratatul de la Lisabona anexează
Carta și din 2009 devine și aceasta un act juridic obligatoriu cu valoare de tratat

Deși astăzi nu mai există împărțirea pe piloni, trebuie să știm despre aceasta și s-o avem în vedere când citim
doctrină mai veche.

În 1993 a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht – aveam CECO, EURATOM și CEE. CEE începe să poarte numele
de Pilon 1. Statele membre și-au dat seama că sunt pregătite să meargă mai departe, însă au învățat să facă asta
încet, reglementând domeniile în care erau interesați să colaboreze. Au decis să coopereze întâi de toate și să nu
înceapă cu integrarea, așa cum au mai făcut și nu a mers.

La pilonul care există deja adăugăm niște anexe – doi piloni separați, două domenii separate.

12
II I III

PESC CECO JAI

Politica CEEA/EURATOM Justiție și

Externă CEE Afaceri

și de Interne

Securitate

Comună

Tratatul de la Amsterdam. În 1999 denumirea pilonului JAI devine cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală, asta pentru că Amsterdam scoate din Maastricht 3 domenii care existau în JAI și anume: vize, azil și imigrare
– VAI.

Bucata care mai rămâne din JAI poartă denumirea de CPJMP.

În 2009 intră în vigoare Tratatul de la Lisabona – Uniunea Europeană cu personalitate juridică. Ea conține fosta
comunitate europeană (CE), CPJMP(fostul pilon 3), PESC( a rămas cu un statut special). În acest moment, UE e
guvernată de 2 tratate. Fosta CE și CPJMP sunt reglementate de TFUE. PESC, fostul pilon 2, este reglementat alături
de valorile și principiile generale ale UE în TUE. Se păstrează sistemul de cooperare, deciziile nu se iau pe sistemul de
integrare cum se iau pentru TFUE.

Avem o Uniune Europeană care e reglementată de TUE și TFUE + Carta Europeană, dintre care un tratat pe integrare
(CE + CPJMP) și un tratat pe cooperare (PESC + principii și reglementări generale).

Există separat CEEA – (EURATOM) – li s-a părut că ar fi complicat lucrurile să includă și energia atomică în acele
tratate ce stau la baza UE.

Structura instituțională a UE

1952 - Tratatul CECO Paris. Vezi schema foaie!!!

1958 – CEEA, CEE

1967 – Tratatul de fuziune Bruxelles. Toate sub o singura institutie?! Unificare instituțională

1993 – Tratatul de la Maastricht: „UE” (denumire pentru un domeniu deja existent, e un concept, nu e
inca UE organizatie internationala cu personalitate juridica) + cei 3 piloni:

I. Pilonul comunitar: toate cele 3 din 1967, cu diferenta ca organizatia de integrare cu vocatie de a
integra orice domeniu economic (comunitatea eco europ) = CE. Pilon de integrare
II. Politica externă și de securitate comună. PESC: cooperare
III. JAI: (justiție și afaceri internaționale): cooperare
1999 – tratatul de la Amsterdam.

13
 I. Preia pilonul I, contine CECO CE CEEA, este domeniul de integrare, pilonul comunitar,
II. La fel PESC
III. Are o nouă denumire Cooperarea Polițienească și Judiciară în Materie Penală. Cooperare. O bucată
din el e scoasă prin Tratatul de la Amsterdam și e introdusă în CE, deci, la Pilonul I se adaugă în
CE VAI (Vise Azil și Imigrare).

2000 – Carta Drepturilor Fundamentale – soft law, act neobligatoriu juridic, de recomandare, devine act
de drept primar când intră în vigoare…

2002 – Tratatul de la Nisa a fost redactat în 2001 și a rezolvat ieșirea din vigoare a Tratatului CECO. S-a
făcut un protocol, în 2003 Nisa a intrat în vigoare, era un protocol anexat la Nisa.

2003 – Tratatul de la Nisa.

I. CE și Tratatul care o înființează, așa cum a fost modificat, inclusiv cu V.A.I. în el și EURATOM
(CEEA)
II. La fel PESC
III. La fel CPJMP

2009 – Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană (organizație internațională), CEEA: două orgnaizații
separate. UE are personalitate juridică, e abolită structura pe piloni și

Tratatul CEEA

UE:

 TUE: reglementează Uniunea Europeană

o Sunt reglementate aspectele generale privind UE,
o Este reglementată politica externă și de securitate comună (PESC): deși structura oficială pe
piloni e abrogată, aceasta își păstrează statutul de domeniu special, în care metoda integrării
nu se aplică așa cum o știm = nu se aplică, e tot o politică de cooperare.
 TFUE: sunt reglementate domeniile integrare? (in care se aplica metoda integrarii), adica cele
reglementate de fostul tratat CE (comunitatea europeană), la care se adaugă domeniile din pilonul III,
care, cu ocazia trt de la Lisabona, este, practic, comunitarizat = introdus între domeniile integrate =
în care metoda integrării se aplică, de adoptare și de aplicare a legislație. Pilonul III s-a comunitarizat
în 2 etape:
o Amsterdam (scoaterea VAI si punerea in …
o Lisabona: CPJMP a fost introdusa intr-un tratat de integrare , deci e metoda integrarii
 Tratatul de la Lisabona anexează Carta Dr fundam , cu valoare de tratat

Principalele domenii reglementate de TFUE:

- Uniune vamală
- Piață unică
- Întreprinderi
- Agricultură
- Uniunea economică și monetară (UEM)
- Cetățenia europeană
- Educație, cultură,
- Rețele transeuropene (transporturi)
- Protecția consumatorului
- Sănătate
- Cercetare
- Mediu
14
 - Politică socială
- Vize, azil, imigrare
- Coeziune economică
- Libertăți de circulație
- Industrie

Domeniile care aparțineau Pilonului III, specializate pe acest tip de cooperare (nu era integrare, deci):

- Trafic de droguri
- Terorism
- Trafic de ființe umane
- Crimă organizată
- Drept penal (mandatul european de arestare)
- EUROPOL (cooperarea între polițiile statelor membre)
- EUROJUST (cooperarea între autorit judiciare din statele membre)
- (VAI + CPJM înainte) = spațiul de libertate, securitate și justiție. Tot ce înseamnă libera circulație a
persoanelor, controlul la frontiere etc.

EURATOM gravitează în jurul UE, este organizație separată, este mult prea complex, detaliat/????

Perfecționarea construcției comunitare: crize și eșecuri

Eșecul celor două organizații din 1955 (Comunitatea politică europeană și Comunitatea europeană de
apărare) – descriere pe scurt, la examen.

*deja discutată* încercările repetate ale UK de intrare în comunitățile europene (a depus cererea și în 61, și
în 63, s-a lovit de refuzul francez, în 69 și-a dat demisia Charles de Gaulle, apoi, vine Pompidou? Care acceptă UK).

3. Criza provocată de „politica scaunului gol”, practicată de Franța, între iulie 65 – ianuarie 66. Această criză,
rezolvată prin Compromisul de la Luxemburg, a ajuns să existe pentru că, in tratatele instutitve din 52 si 58 se
prevedea ca, pana in 65, deciziile (actele legislative ale comunitatii europene) trebuiau adoptate in Consiliu (avea
rol de parlament) cu unanimitate, sistemul de integrare era ceva nou, satele erau precaute, le era teama de decizii
care nu le reflecta interesele. Voiau sa se asigure ca daca e o forma a deciziei care nu le reprez interesele, nu va
intra in vigoare.

Pe vremea aceea (65-66) erau inca 6 state (in 73 e prima extindere), aveau dezvoltare omogena, cand au
semnat tratatele au spus asa: pana in 65 avem timp sa ne armonizam, sa nu mai avem interese diferite sa trecem
la o varianta mai rapida de a lua decizii *majoritatea calificata).

Cand a venit momentul trecerii de la unanimitate la majoritate calificata in Consiliu, decizia care urma sa fie
luata potrivit noului sistem era o decizie in domeniul agricol. Presedintele Consiliului de atunci propunea ca
bugetul politicii agricole comune sa fie constituit nu din contributia statelor membre, ci din resurse proprii ale
comunitatii (taxe etc). Franta a considerat ca aceasta alcatuire a bugetului le aduce prejudicii, nu voia sa riste ca
acel act sa fie adoptat (urma sa fie votat cu majoritate calificata), ca sa evite asta, nu a mai participat la nicio
sedinta. Nu puteau sa ia decizii cand lipsea un reprezentant, nu s-a adoptat nici un act timp de 11 luni. A fost
adoptat un compromis.

Conținutul compromisului de la Luxemburg, care a rezolvat criza: a avut loc în 30 ianuarie 1966: „Consiliul
trebuie, când este vorba despre interese foarte importante ale unuia sau ale mai multor state membre, să facă tot
posibilul pentru a ajunge, într-un interval rezonabil, la o soluție care să poată fi adoptată de toți membrii
Consiliului, fără a se aduce atingere nici intereselor naționale, nici interesului comunitar”. Față de această
formulare, Franța a precizat că aranjamentul trebuie să semnifice că, în caz de divergențe, discuțiile în Consiliu
trebuie să continue până când unanimitatea este realizată.

15
 De sugerat cel puțin 3 probleme majore pe care le pune.

Aceste compromisuri sunt soluții de moment, nu sunt acte juridice.

1. „Interese importante” pot fi toate, este echivoc.

2. Precizarea Franței: față de acest aranjament, de fapt, se consacră regula unanimității, dreptul de veto în
practică, de facto.
Acest compromis este o soluție politică de moment, pentru a ieși dijn criză, pentru a readuce Franța la masa
de lucru.

Mai toate actele erau atât de importante încât să fie adoptate cu unanimitate. Primul act în care a început să
se mărească numarul domeniilor în care se aplică majoritatea calificată în detrimentul unanimității: Actul Unic
European.

Acest compromis are următoarele dezavantaje: nu se prevede ce se întâmplă când concilierea între statele
membre nu duce la nici un rezultat, nu se prevăd criterii precise pentru a determina care sunt „interesele foarte
importante” asupra cărora trebuie să se realizeze un compromis, aprecierea fiind lăsată la latitudinea statelor
membre. De asemenea, nu se prevăd limite minime și maxime ale unui interval sau termen rezonabil, la care să
se ajungă la un compromis. Precizarea făcută de Franța conduce, practic, la recunoașterea de facto a dreptului de
veto al fiecărui stat membru. Practic, unanimitatea rămânea valabilă.

În paralel cu această practică pe care au consacrat-o în acest compromis, act politic, exista tratatul care
spunea „de la momentul X, vom folosi majoritate calificată”, acest compromis, fără să fie act modificator, a rămas
tratatul cum era, dar, în realitatea Consiliului, adoptarea deciziilor era luată în continuare cu unanimitate, pentru
că Franța nu putea renunța la dreptul de veto, d-aia s-a retras 11 luni și a reușit să-i convingă pe ceilalți.

Din punct de vedere juridic, compromisul nu a modificat tratatele, care precizau în continuare trecerea la
regula votului cu majoritate.

4. Compromisul de la Ioannina. Minoritate de blocaj, neînțelegeri legate de ea, pe care statele voiau s-o
mențină la fel. E un compromis politic care nu a modificat tratatul.

Spania și Anglia au cerut mentinerea minoritatii de blocaj la 2/3 de voturi, indiferent de ….,

Oricât ar crește nr de voturi…minoritatea de blocaj se ridica la 26 de voturi…

5. Compromisul peștelui de la Oslo din 1994. La a doua încercare de aderare a Norvegiei, odată cu statele care
au aderat în 95 (Austria, Finlanda și Suedia), i s-a oferit un compromis Norvegiei, o soluție asupra căreia s-au
pronunțat prin referendum norvegienii: o perioadă de tranziție de 10 ani, din 95 pana in 2005 in care regulile
comunitatii europene (TRT CE), privitoare la limitele de export, import și prețuri ale peștelui, să nu se aplice,
timp de 10 ani. Din 2005, Norvegiei să i se aplice regulile ca și celorlalte state membre. E respins prin referendum,
aderarea Norvegiei e fără succes a doua oară.

1999 – criza reprezentantă de demisia în bloc a Comisiei conduse de Jacques Santer. *referat pe asta?*
Nereguli făcute de membrii comisiei, cu privire la folosirea fondurilor, angajarea rudelor în diverse posturi.

Pentru a evita demiterea lor de PE, Comisia fiind responsabilă în fața PE, au ales să-și dea demisia în bloc.
Comisia Barosso, care a urmat după, a schimbat regulamentul și modul de selectare a comisarilor pentru a se
reface încrederea publicului în această instituție, comisia reprezintă interesele UE.

16
 În anii 70-75, 2 tratate „tratatele bugetare” de la Bruxelles.

Structura instituțională a UE

Cuvantul „institutional” e folosit lato sensu. În UE, fiecare creație are o etichetă, una e institutie, una e agentie,
una organism, fiecare are sensul ei.

Aspecte introductive

UE are o structura instituțională atipica pentru o organizație internațională, adică are o combinație de
elemente specifice unei organizații interguvernamentale clasice și, pe de altă parte, elemente specifice organizării
unui stat (fără însă a se suprapune complet pe schema clasică a separării puterilor, pe care o știm de la
Montesquieu, constituțional). Din combinația cu cele 2 elemente rezultă recunoașterea unor elemente federale
în funcționarea UE.

Instituțiile (lato sensu) nu au personalitate juridică, cu unele excepții: BCE, BEI, agențiile.

Sediile instituțiilor (l.s.) UE: protocolul 6, anexat Trt Lisabona, art. 341 TFUE. C-345/95-anul in care a fost
depusa actiunea), C-237&238/11 (2011) Franța v. Parlamentul European.

Baza legală din tratate, care reglementează cadrul instituțional, e reprezentată de următoarele articole: 13-
19 TUE, art. 233 – 309 TFUE.

Delimitări conceptuale: sunt numite „instituții” entitățile care au dreptul, potrivit tratatelor, să adopte acte
juridice normative, legislative sau nelegislative.

Se numesc „organe” entitățile care au dreptul să adopte doar avize consultative.

Principiile activitatii institutionale

1. Principiul autonomiei (au regulament propriu de organizare interna si pot sa-si angajeze propriii
functionari).
2. Principiul echilibrului: presupune 3 idei:
a. Principiul separarii competențelor (nu se suprapune perfect cu schema clasica a lui Montesquieu,
sunt probleme la executiv+legislativ)
b. Principiul cooperării loiale (baza din tratat – art. 4 alin. 3 TUE și 13 alin. 2 TFUE).
c. Principiul atribuirii de competențe (fiecare instituție are voie să facă numai ceea ce-i spune
tratatul). Bazele legale din tratat: art. 5 alin. 1 și 2 TUE, art. 3 alin. 6 TFUE, art. 4 alin. 1 TFUE, art.
7 TFUE, Declarația 24 anexată Tratatului de la Lisabona.

Institutiile Uniunii Europene

- continuare -

17
 Structura institutionala, de principiu, nu are personalitate juridica, cu trei exceptii.

Consiliul european (cu Presedintele Consiliului) si Ombudsmanul European

Consiliul Parlamentul European

Comisia Europeana

1. Consiliul European + Presedintele UE - institutie politica, adopta orientari in ghidarea generala;

1. Ombudsman European;

2. Consiliul (Cs) - institutie politica, este alcatuit din reprezentantii statelor membre la nivel de ministere, de
ministri;

2. Parlamentul European (PE), institutie politica, imparte puterea legislativa si bugetara cu Cs;

3. Comisia Europeana + Inalt Reprezentant pentru Afaceri Externe si Aparare, ajutat de un Serviciu de
Afaceri Externe si Aparare (SEAE) - institutie politica, are putere executiva, se ocupa cu aplicarea dreptului
Uniunii potrivit tratatelor.

In paralel, Curtea de Justitie a Uniunii Europene are atributii judecatoresti, interpreteaza dreptul care
este rezultatul triunghiului institutional. Aceasta este compusa din:

- Curtea de Justitie;

- Tribunal;

- Tribunal specializat pentru Functia Publica (TFP) - judeca litigiile care au drept parti functionari ai UE.

Alte institutii si organe:

1. Banca Centrala Europeana (BCE) institutie ce se ocupa de zona euro, de moneda, de uniunea economica si
monetara, are drept de initiativa legislativa in acest sens, are personalitate juridica;

2. Curtea de Conturi este o institutie care nu este jurisdictionala, nu judeca litigii. Este un auditor extren care
verifica leglitatea cheltuielilor si a veniturilor europene;

3. Comitetul Economic si Social European (CESE), organ cu rol consultativ in raporturile cu triunghiul
institutional, ajuta la fundamentarea deciziilor institutiilor;

4. Comitetul Regiunilor este un organ cu rol consultativ in raporturile cu triunghiul institutional, ajuta la
fundamentarea deciziilor institutiilor;

5. Banca Europeana de Investitii, are personalitate juridica, nu este o banca comerciala, acorda imprumuturi si
repartizeaza fonduri, nu are activitate comerciala, nu face profit;

Organisme interinstitutionale
18
 Acestea deservesc intreaga Uniune, nu au activitati specifice unei anumite institutii sau unui anumit
organ:

1. Oficiul de Publicatii al Uniunii Europene - contine Jurnalul oficial al Uniunii Europene (in editii sinoptice
apare legislatia adopata de institutii in 24 de limbi oficiale, se publica si dispozitivele hotararilor: eur-lex.ro si
curia.eu);

2. Oficiul de selectare a personalului UE (EPSO) - organizeaza concursurile pentru functiile disponibile in

institutiile UE;

3. Scoala europeana de administratie (EIPA European Institut of Public Administration);

4. Autoritatea pentru protectia datelor, 2001, a fost creata pentru a se asigura respectarea intimitatii
persoanelor la prelucrarea datelor cu caracter personal;

5. Serviciul European pentru Afaceri Externe (SEAE).

Agentiile Uniunii Europene - au personalitate juridica (44)

I. Agentii descentralizate (34) - joaca rol important in aplicarea politicilor europene, in special a
masurilor tehnice, stiintifice, operationale. Sunt create pe perioada nedeterminta, sprijina cooperarea dintre
UE si guvernele statelor membre prin punerea in comun a experientei tehnice si a experientei specialistilor in
diverse domenii. Sunt entitati independente, distincte de institutiile UE. Se ocupa cu aspecte si probleme care
privesc chestiuniile de zi cu zi a cetatenilor europeni: alimente, medicamente, substante chimice, educatie,
justitie, siguranta trnsporturilor, drepturi fundamentale, energie, comunicatii etc.;

II. Agentii EURATOM (2), Agentia de Aprovizionare, Intreprinderea Comuna pentru ITER;

III. Agentii executive - sunt create de Comisia Europeana in vederea realizarii anumitor sarcini
referitoare la gestionarea unora sau mai multor programe ale UE. Sunt infiintate pe perioada determinata si
trebuie sa fie situate la sediul Comisiei Europene (fie la Bruxelles, fie la Luxembourg);

IV. Agentii din domeniul politicii de aparare (PESC) (2)

La nivel intern, in statele membre

- statele membre au la Bruxelles cate o reprezentanta permanenta la Uniune (RPRoUE), un fel de ambasada care
tine legatura dintre uniune si statele membre;

- la nivel intern:

a. SOLVIT - sistem de rezolvare rapida a unor probleme transfrontaliere de drept al Uniunii. Daca nu se rezolva
in 10 luni problema respectiva, se ajunge la CJUE. Sunt, de regula, erori administrative;

b. reprezentarea Comisiei in Romania;

c. Biroul de Informare al Parlamentului European;

d. INFOEUROPA - sub autoritatea MAE, incepand cu 2013;

e. in cadrul MAE:

i. Agent Guvernamental la CJUE, dar si la Curtea AELS (ajutat de Serviciul Contencios UE);

ii. Grup de lucru contencios UE;

19
 iii. Grupul de lucru ad-hoc contencios specializat (pe rolul Curtii este un caz impotriva Romaniei);

iv. Departamentul armonizare legislativa - asigura implementarea si transpunerea hotararilor UE,

dovedesc transpunerea in termen si are grija ca regulamentele (la care este cazul) sa fie implementate
corespunzator.

Institutiile UE actioneaza numai in limitele atributiilor lor si coopereaza in mod loial intre ele si cu cele
din statele membre.

I. CONSILIUL EUROPEAN

Initial nu exista in tratate, intalnirile erau informale, prin Tratatul de la Lisabona este
institutionalizat. Este o institutie politica in care sunt reprezentate statele membre la nivel de sef de stat si de
guvern. Are un presedinte al UE cu un mandat de 2 ani si jumatate, reinnoibil o singura data.

La sedintele Consiliului European participa si presedintele Comisiei Europene, precum si Inaltul

Reprezentant pentru Afaceri Externe si Politica de Aparare.

- deciziile se iau prin consens;

- nu are atributii legislative;

- atributiile sunt de adoptare a orientarilor politice si de a da impulsurile generale UE;

- actele sale se numesc orientari sau concluzii; cele care produc efecte juridice fata de terti pot fi atacate la Curte;

- art. 13 (care se completeaza cu art. 2 si 3 din TUE) si 15 TUE, 235 si 236 TFUE;

Articolul 13 TUE
(1) Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor
sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a
eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale.
Instituțiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
— Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu
procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi, precum și dispozițiile detaliate
referitoare la celelalte instituții figurează în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al
Regiunilor, care exercită funcții consultative.

Articolul 15
(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și
prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.

20
(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele
său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
participă la lucrările Consiliului European.
(3) Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când
ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea
ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
(4) Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.
(5) Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European
poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură.
(6) Președintele Consiliului European:
(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele
Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în
probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.

Articolul 253 (ex-articolul 223 TCE)

Judecătorii și avocații generali ai Curții de Justiție, aleși dintre personalități care oferă toate garanțiile de
independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții
jurisdicționale, sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute, sunt numiți de comun acord
de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de șase ani, după consultarea comitetului prevăzut la
articolul 255.
La fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială a judecătorilor și avocaților generali, în condițiile prevăzute
de Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Judecătorii desemnează dintre ei pe președintele Curții de Justiție, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul
acestuia poate fi reînnoit.
Judecătorii și avocații generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou.
Curtea de Justiție își numește grefierul și îi stabilește statutul.
Curtea de Justiție își stabilește regulamentul de procedură. Acest regulament se supune aprobării
Consiliului.

Articolul 256 (ex-articolul 225 TCE)

(1) Tribunalul are competența să judece în primă instanță acțiunile menționate la articolele 263, 265, 268, 270
și 272, cu excepția celor care sunt atribuite unui tribunal specializat, instituit în conformitate cu articolul 257 și
a celor rezervate prin statut Curții de Justiție. Statutul poate să prevadă pentru Tribunalul competențe în alte
categorii de acțiuni.
Deciziile pronunțate de Tribunal în temeiul prezentului alineat pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiție,
limitat la chestiuni de drept, în condițiile și limitele prevăzute de statut.
(2) Tribunalul are competența să judece acțiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate.
Deciziile pronunțate de Tribunal în temeiul prezentului alineat pot face, în mod excepțional, obiectul unei
reexaminări de către Curtea de Justiție, în condițiile și limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc
serios pentru unitatea sau coerența dreptului Uniunii.
(3) Tribunalul are competența să judece trimiteri preliminare adresate în temeiul articolului 267, în domenii
specifice stabilite de statut.
În cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă de a aduce atingere
unității sau coerenței dreptului Uniunii, Tribunalul poate trimite cauza spre soluționare Curții de Justiție.
Deciziile pronunțate de Tribunal în trimiteri preliminare pot face, în mod excepțional, obiectul unei reexaminări
de către Curtea de Justiție, în condițiile și limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios pentru
unitatea sau coerența dreptului Uniunii.

21
 II. CONSILIUL

Este o institutie colegislativa si bugetara. A fost o institutie foarte puternica, dar, incepand cu Tratatul
de la Lisabona, imparte atributiile sale cu Parlamentul European (iau decizii, adopta actele UE, fac bugetul UE).

Are atributii de definire a politicilor UE si de coordonare a statelor membre.

Sunt reprezentate statele membre la nivel de ministri, in functie de domeniul actului pe care il adopta.

Are 10 formatiuni in care se poate intruni (Consiliul este unic, pe acte apare Consiliul, si nu domeniul
specific):

1. afaceri economice si financiare;

2. afaceri externe;
3. afaceri generale;
4. agricultura si pescuit;
5. competitivitate;
6. educatie, tineret, cultura si sport;
7. justitie si afaceri interne;
8. mediul;
9. ocuparea fortei de munca, politica sociala, sanatate si consumatori;
10. transporturi, telecomunicatii si energie.

- in general, la sedinte sunt invitati si comisarii specializati si Banca Centrala, unde are initiativa legislativa;

- votul se ia in majoritate calificata;

- reprezentantii voteaza legislatia europeana potrivit mandatului din statul din care provin;

- Consiliul are in vedere in special interesele statelor membre, nu pe cele le Uniunii;

- baza legala: art. 13 si 16 TUE, 236 si 237, 243 TFUE, Protocolul 36, Protocolul 9 si Declaratia nr. 7;

- atunci cand Consiliul adopta acte legislative, potrivit procedurii codeciziei (cu PE), sedintele Consiliului sunt
publice.

- sediul la Bruxelles;

- semneaza acorduri internationale, da mandat Comisiei pentru negocieri de tratate si acorduri, inclusiv
tratatele de aderare, coordoneaza politicile nationale ale statelor membre.

Articolul 16
(1) Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții
de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.
(2) Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să
angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot.
(3) Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.
(4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii
Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel
puțin 65 % din populația Uniunii.

22
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi
întrunită majoritatea calificată.
Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.
(5) Dispozițiile tranzitorii privind definiția majorității calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum
și cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014-31 martie 2017 sunt prevăzute în Protocolul privind
dispozițiile tranzitorii.
(6) Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu
articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Consiliul Afaceri Generale asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește
reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu
președintele Consiliului European și cu Comisia.
Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de
Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.
(7) Un comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor
Consiliului.
(8) Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În
acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele
legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ.
(9) Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții
statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu
articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Articolul 236
Consiliul European adoptă cu majoritate calificată:
(a) o decizie de stabilire a listei formațiunilor Consiliului, altele decât cea Afaceri Generale și cea Afaceri Externe,
în conformitate cu articolul 16 alineatul (6) din Tratatul privind Uniunea Europeană;
(b) o decizie referitoare la președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, în conformitate
cu articolul 16 alineatul (9) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Articolul 237 (ex-articolul 204 TCE)

Consiliul se întrunește la convocarea președintelui său, la inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii
săi ori a Comisiei.

Articolul 243 (ex-articolul 210 TCE)

Consiliul stabilește salariile, indemnizațiile și pensiile președintelui Consiliului European, ale președintelui
Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, ale membrilor
Comisiei, ale președinților, membrilor și grefierilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și ale
secretarului general al Consiliului. Consiliul stabilește, de asemenea, toate indemnizațiile care țin loc de
remunerație.
Parlamentul European, de-a lungul timpului, a câștigat o importanță din ce în ce mai mare. Parlamentul
avea inițial doar atribuții consultative, însă ulterior a început să aibă puteri din ce în ce mai mari, astfel încât,
după ultimul tratat de modificare, cel de la Lisabona, Parlamentul este pe picior de egalitate cu Consiliul în cele
două din cele mai importante atribuții ale acestor instituții colegislative.

Are și atribuții în adoptarea bugetului; Parlamentul are ultimul cuvânt în alocarea de fonduri pentru
instituții. La examen: Această entitate este o instituție a Uniunii Europene(diferența dintre instituții și organe)
cu rol legislativ, adoptă acte normative obligatorii. Acesta are un birou de informare în fiecare stat membru. De
asemenea, este singura instituție de legitimitate democratică din Uniunea Europeană pentru că ea este aleasă în
mod liber, direct, universal și secret, așa cum spune tratatul, de către cetățenii Uniunii Europene din 1979.

Parlamentul European are un mandat de 5 ani, el nu s-a numit așa dintotdeauna, în timpul CECO se
numea Adunarea Comună și abia din 1962 are numele de Parlament European. Spre deosebire de alte instituții,
Parlamentul European ia decizii în condiții de transparență. El este alcătuit din reprezentanți ai cetățenilor
Uniunii Europene pe principiul proporționalității(în funcție de mărimea populației, fiecare stat are un număr de
reprezentanți, România are 33). Sediile Parlamentului European sunt în număr de 3, unul la Bruxelles, pentru
23
sesiunile comisiilor parlamentare, unul la Strasbourg(sediul oficial pentru sesiunile plenare) și unul la
Luxemburg(pentru secretariatul general).

Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul European are un Președinte ales pentru 2 ani și
jumătate, pentru jumătate din mandatul Parlamentului European, 14 vicepreședinți și 5 chestori care se ocupă
de problemele administrative și financiare, de relația directă cu reprezentanții.

Președintele Parlamentului European reprezintă această instituție în relațiile externe și în relațiile cu

celelalte instituții ale Uniunii Europene. Această instituție are în cadrul său 8 grupuri politice parlamentare în
care sunt grupați deputații, la care se adaugă și eurodeputații care nu sunt afiliați niciunui grup și sunt
independenți.

Adăugăm Comisiile existente și care sunt de trei tipuri:

1. Comisii permanente – 20 – specializate pe anumite domenii;

2. Comisii temporare – pentru anumite subiecte care sunt de interes la acel moment;
3. Comisii de anchetă – au rolul de a investiga cazurile de încălcare a dreptului Uniunii sau de aplicare
deficitară a acestuia.

Există delegații care asigură realizarea schimbului de informații cu Parlamentele țărilor terțe, ele ajută
la reprezentarea Parlamentului European în relațiile externe și la promovarea Uniunii.

După delegații, o altă structură mai este Conferința Președinților care este formată din Președintele
Parlamentului European și Președinții grupurilor politice și un Reprezentant al eurodeputaților independenți,
dar care nu are drept de vot. Aceasta organizează lucrările Parlamentului European și programarea legislativă,
asigură relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii cu Parlamentele naționale și cu țările terțe, pregătește
calendarul Parlamentului și ordinea de zi a ședințelor.

Biroul Parlamentului European, o altă structură, are rolul de a stabili, redacta proiectul preliminar de
estimare bugetară și decide cu privire la chestiunile administrative de personal și de administrare.

Secretariatul general de la Luxemburg se ocupă de chestiunile administrative.

Alegerea Parlamentarilor Europeni

Parlamentul European este ales din 1979, reglementarea alegerilor este realizată atât prin norme
europene comune pentru toate statele membre, cât și prin dispoziții naționale specifice care variază de la un
stat la altul.

Norme comune

1. În primul rând, odată cu Tratatul de la Lisabona, dreptul de a vota și de a candida la alegeri a

devenit un drept fundamental, el fiind reglementat de art. 39 din Carta drepturilor fundamentale
anexată Tratatului de la Lisabona. (la examen trebuie reprodus articolul)
2. Mai avem și lista de incompatibilități cu funcția de deputat în Parlamentul European, sunt
incompatibile cu funcția de Parlamentar European următoarele poziții:
 membru al Guvernului unui stat membru
 membru al Comisiei Europene
 judecător, avocat general sau grefier la Curtea de la Luxemburg
 membru al Curții de Conturi a Uniunii Europene

24
  membru al Comitetului Economic Social
 angajat al Băncii Europene de Investiții
 funcționar în instituțiile Uniunii Europene
 mediator european
 din 2002: membru al Parlamentului Național
3. În altă ordine de idei, avem și principiul nediscriminării care trebuie respectat de către toate statele
membre.
4. Datele alegerilor sunt norme comune, alegerile trebuie să fie în aceeași perioadă în toate statele
membre – de joi dimineața până duminică seara.
5. Altă normă – poți vota o singură dată.
6. Deschiderea urnelor se realizează după ce s-au încheiat alegerile în toate statele membre.

Atribuțiile Parlamentului European

 Parlamentul, pe picior de egalitate cu Consiliul, participă la adoptarea actelor cu caracter legislativ

potrivit unei proceduri care se numește procedura legislativă ordinară. Domeniile în care se întâmplă
aceste lucruri sunt mediul, transporturile, piața internă, politica socială, educația, sănătatea publică și
protecția consumatorilor. Acestea sunt vechile domenii, după Lisabona adăugăm agricultura și
pescuitul, sprijinul pentru regiunile sărace, securitatea și justiția, cooperarea cu țările terțe, politica
comercială și actele de punere de aplicare.

Etapele procedurii administrative ordinare

1. Propunerea legislativă inițiată de Comisie – cvasi-monopolul alegerii legislative aparține Comisiei – se

pune în discuția publicului o problemă care se află în moment incipient sub forma unei cărți albe.
Publicul oferă un feedback Comisiei pentru a se clarifica problema respectivă și aceste noi concluzii
sunt prezentate din nou publicului sub forma unei cărți verzi.
2. Prima lectură în Parlament prin care Parlamentul European examinează propunerea făcută de Comisie
și poate să adopte proiectul respectiv sau să-l modifice.
3. Prima lectură în Consiliu – are loc ulterior și se pronunță pe poziția adoptată de Parlament. Opțiunile
Consiliului sunt: să accepte poziția Parlamentului sau poate să modifice poziția Parlamentului și să
retrimită propunerea Parlamentului European pentru o a doua lectură.
4. A doua lectură în Parlamentul European – Parlamentul examinează poziția Consiliului și o aprobă, caz
în care actul este adoptat, poate respinge poziția Consiliului, caz în care actul devine caduc și se închide
procedura sau propune amendamente la poziția Consiliului și o trimit acestuia pentru o a doua
lectură.*Dacă procedura se încheie și Comisia vrea să reinițieze o ia de la capăt.
5. A doua lectură în Consiliu – Consiliul, după ce examinează poziția Parlamentului, fie adoptă poziția
Parlamentului, caz în care actul se consideră adoptat, fie nu adoptă toate amendamentele, ceea ce duce
la convocarea Comitetului de Conciliere.
6. Comitetul de Conciliere este alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanți ai Parlamentului European și
ai Consiliului și se încearcă ajungerea la un acord pe un text comun. În cazul în care nu se ajunge la un
acord, procedura se încheie. Dacă se ajunge la un text comun, acesta este trimis pentru a treia lectură în
Parlamentul European și în Consiliu.
7. A treia lectură în Parlament – este supus votului plenului textul comun. Formularea textului comun nu
poate fi modificată. 1 – este adoptat textul comun, se așteaptă părerea Consiliului. 2 – textul comun este
respins, procedura se încheie.
8. 1. Dacă textul comun este respins, procedura se încheie. 2. Textul este adoptat, dacă l-a adoptat și
Parlamentul, actul se consideră adoptat de ambele instituții. Este semnat de către Președinții și
secretarii generali ai ambelor instituții, apoi textul este publicat în Jurnalul Oficial și intră în vigoare în
cele 24 de limbi oficiale.

25
  Dreptul de a fi consultat – aviz consultativ. Avizul este obligatoriu cerut de către Consiliu, însă nu este
obligatoriu de respectat de către acesta din urmă. Dacă Consiliul uită să cearcă avizul sau uită să
menționeze că l-a cerut în preambul(care este foarte important), poate fi atacat actul la Luxemburg, se
poate obține anularea întregului act. Procedura de consultare a Parlamentului European se aplică în
domenii limitate – în principal cu privire la derogările de piață internă și dreptul concurenței. Ca
procedură nelegislativă de consultare, Parlamentului i se cere aviz în cazul adoptării de către Consiliu a
unor acorduri internaționale în materie de PESC.
 O a 3-a procedură cu aviz conform este procedura de aprobare. Domeniile în care se aplică acest aviz
conform – obligatoriu de cerut și de respectat – cele două domenii sunt acordurile de asociere și de
aderare la Uniunea Europeană. Lisabona extinde această procedură și la cazurile de încălcare gravă a
drepturilor fundamentale(art. 7 din TUE) și la cazurile de retragere din Uniunea Europeană(art. 50 din
TUE), în domeniul combaterii discriminării și atunci când se verifică respectarea principiului
subsidiarității.
 Procedura bugetară – implică Parlamentul și Consiliul, însă cu diferența că Parlamentul European are
ultimul cuvânt cu privire la adoptarea textului.
 Primește petiții de la cetățenii europeni.
 Participă la numirea sau demiterea membrilor altor instituții sau organe(Comisia Europeană,
Mediatorul European, Curtea de Conturi și Curtea de Justiție a Uniunii Europene)
 Efectuează controlul politic – de două feluri: general(primește rapoarte anuale de la celelalte instituții
ale UE) și asupra Comisiei, asupra executivului UE(Parlamentul are dreptul de a adopta o moțiune de
cenzură, adică de a demite Comisia în bloc).
 Colaborează cu instituția Curții de Conturi a UE în a da descărcare de gestiune Comisiei pentru
executarea bugetului.

Procedura bugetară:

1. Proiectul de buget
2. Poziția Consiliului asupra bugetului pe care îl trimite Parlamentului European până la 1 octombrie
3. Poziția Parlamentului – avem conciliere dacă nu se adoptă amendamentele respective
4. Adoptarea bugetului

Mediatorul European

Reglementarea poziției de mediator european – este numit de Parlamentul European pe un mandat de 5 ani
care corespunde mandatului Parlamentului European. Primul mediator a intrat în funcție în 1995. Sediul este la
Strasbourg. Prima reglementare se face în Tratatul de la Maastricht din 1993.

Rolul acestuia – investighează plângerile privind administrarea inadecvată sau incorectă în instituțiile și
organele Uniunii Europene. Instituțiile sau organele vizate pot fi de exemplu Comisia, Consiliul, Parlamentul
European(împotriva Consiliului European nu se pot face plângeri).

Mediatorul conduce cercetările pe baza reclamațiilor, însă o poate face și din oficiu. Exemple de situații în
care mediatorul primește plângeri: Comisia întârzie cu plățile pe care trebuie să le facă, litigii contractuale –
Comisia are contract cu o anumită entitate și se primesc plângeri, probleme privitoare la licitații, lipsa
transparenței – interzicerea accesului la documente etc.

Ce plângeri nu poate investiga mediatorul european(nu intră în atribuțiile lui): reclamații cu privire la
autoritățile naționale, regionale sau locale, chiar dacă aceste plângeri privesc Uniunea Europeană. Acesta nu

26
reprezintă un organ de apel pentru deciziile luate de mediatorii naționali sau de instanțele naționale. Nu are
voie să primească plângeri cu privire la entități sau persoane private.

Cine poate adresa plângeri și cum? De orice cetățean al Uniunii Europene, orice persoană fizică/juridică ce
domiciliază sau își are sediul într-un stat membru al Uniunii. Mediatorul poate fi contactat prin e-mail, poștă,
fax, există un formular pe site.

Ce rezultat se poate obține? Mediatorul informează instituția, organul reclamat despre plângerea primită
pentru ca acesta să rezolve problema. Dacă acel caz nu este rezolvat satisfăcător pentru reclamant de către
instituție, mediatorul va încerca să găsească o soluție amiabilă. Dacă încercarea de conciliere dă greș,
mediatorul va face recomandări de rezolvare a cazului. Dacă instituția nu acceptă recomandările, mediatorul va
face un raport special către Parlamentul European.

Cele 3 ipoteze de administrare inadecvată sau incorectă sunt:

1. Instituția(lato sensu) nu face ceva ce ar fi trebuit să facă

2. Instituția face ceva ce trebuie să facă, dar într-un mod inadecvat
3. Instituția face ceva ce nu ar fi trebuit să facă.

Mediatorul trebuie să fie o persoană independentă, nu poate ocupa altă funcție la nivel european sau
național. Mediatorul este cu adevărat independent față de Parlamentul European, având în vedere că el este cel
care îl numește și este cel căruia mediatorul îi trimite rapoarte?

Condiții legate de plângere – plângerea poate fi făcută în orice limbă oficială din cele 24, poate fi făcută prin
utilizarea formularului de pe site, termenul de depunere a plângerii trebuie să fie de maximum 2 ani de la
faptele ce fac obiectul plângerii, trebuie făcută proba asupra contactării instituții reclamate, nu pot face obiectul
plângerii sau sesizării faptele care se află pe rolul Curții de la Luxemburg sau cu privire la care există deja o
hotărâre judecătorească. Mediatorul se ocupă de cazuri în mod public, dar confidențialitatea poate fi asigurată
la cererea expresă a reclamantului.

Comisia Europeană

Este o instituție europeană, poate adopta acte normative. Are 28 de membri, câte unul pentru fiecare
stat, un mandat de 5 ani și un Președinte. Sediul este la Bruxelles, mai are și în Luxemburg niște sedii. Bazele
legale din tratat sunt art. 13 și 17 din TUE și art. de la 244 până la 250 din TFUE.

Această instituție are Reprezentanțe în fiecare stat membru și delegații în mai multe state terțe. Înainte
de aderare, reprezentanța din România era o delegație.

Principiile funcționării Comisiei Europene

1. Membrii Comisiei Europene sunt independenți – înseamnă că nu pot exercita nicio altă activitate
remunerată sau nu, nu pot primi instrucțiuni și ei sunt aleși pe baza competențelor lor generale,
profesionale și pe baza angajamentului față de ideea europeană dintre personalitățile din statele
membre care prezintă toate garanțiile de independență.
 independența membrilor este foarte importantă pentru că această instituție are printre sarcini și
verificarea celorlalte state membre și nu poți face această verificare decât prin independență.
2. Instituția Comisiei, în activitatea sa, are în vedere apărarea interesului general al Uniunii Europene
propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și implementând politicile și bugetul
Uniunii.
3. Principiul colegialității – presupune solidaritatea și egalitatea membrilor Comisiei și răspunderea
colectivă a acestei instituții.

Organizarea Comisiei Europene

27
 Această instituție este alcătuită din mai multe departamente numite Direcții Generale (DG) și Servicii
clasificate pe domenii de activitate. Există câte un director general pentru fiecare departament (funcționare,
educație, resurse umane, traduceri etc.).

Atribuții

Comisia este gardian al tratatelor pentru că ea se ocupă de respectarea drepturilor Uniunii în aplicarea
sa și motor al construcției europene.

1. Inițiativă legislativă*

Comisia este aproape singura instituție abilitată să propună acte legislative pe care le înaintează spre
aprobare Parlamentului și Consiliului(procedura colegislativă ordinară). Înainte de a propune noi inițiative
legislative, Comisia evaluează potențiale consecințe economice, sociale și de mediu pe care aceste inițiative le-
ar putea avea. Astfel, Comisia face evaluări de impact – avantajele și dezavantajele diferitelor opțiuni politice.

Comisia consultă părțile interesate, cum ar fi organizațiile neguvernamentale, autorități locale,

reprezentanții industriei, ai societății civile. În plus, sunt invitate grupuri de experți pentru a formula devize cu
privire la anumite probleme tehnice. În acest fel, Comisia se asigură că propunerile sale răspund nevoilor celor
vizați și astfel evită proceduri birocratice inutile.

Cetățenii, întreprinderile și organizațiile pot participa la procedura de consultare prin intermediul unui
site dedicat consultărilor publice. Parlamentele naționale își pot exprima și ele în mod oficial rezerve în cazul în
care consideră că o problemă poate fi mai bine soluționată la nivel național decât la nivelul Uniunii (principiul
subsidiarității).

2. Atribuția Executivă

În primul rând, Comisia supraveghează statele membre și celelalte instituții(lato sensu) cu privire la
aplicarea corectă a Dreptului Uniunii. Există o procedură care se numește procedura de infringement și o
acțiune în neîndeplinirea obligației de către statele membre, care sunt puse la dispoziție de către tratatele
Comisiei pentru a asigura aplicarea dreptului Uniunii potrivit tratatelor constitutive.

Procedura de infringment este una ale cărei rezultate nu sunt publice, este o discuție între Comisie și statul
membru care a încălcat dreptul Uniunii, fără a se ajunge astfel la acțiune în fața Curții.

Poate înființa agenții executive pentru gestionarea diferitelor programe sau fonduri ale Uniunii, care au o
durată limitată și sediul pe lângă o Comisie.

3. Instituția Comisiei gestionează serviciul de traduceri și interpretări în cele 24 de limbi oficiale.

4. Instituția se ocupă de executarea bugetului Uniunii, inclusiv de gestionarea fondului.
5. Se ocupă de popularizarea legislației europene de către cetățeni.
6. Negocierea tratatelor sau acordurilor internaționale în baza mandatului dat de Consiliu.
7. Redactează avize consultative cu privire la anumite tratate și acorduri.
8. Asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene cu excepția aspectelor care țin de PESC.
9. Supraveghează respectarea dreptului concurenței pe piața internă a Uniunii Europene.
10. Poate avea atribuții în sensul adoptării unor acte nelegislative dacă primește delegare de la Parlamentul
European și Consiliu.
11. Este responsabilă politic în fața Parlamentului European care îi prezintă un raport general
anual(Parlamentul European poate emite o moțiune de cenzură pentru demiterea în bloc a Comisiei).

28
 12. * gestionează, strânge declarațiile de susținere a unei inițiative legislative din partea
cetățenilor(inițiativa cetățenească).

Inițiativa cetățenească

Tratatul de la Lisabona introduce o nouă formă de participare publică, inițiativa cetățenească

europeană – I.C.E. – care este reglementată de Regulamentul nr. 211/2011 al PE și Consiliului, regulament
adoptat potrivit procedurii colegislative și care e pus în aplicare de Regulamentul de punere în aplicare nr.
1179/2011 al Comisiei, de stabilire a unor specificații tehnice privind sistemele de colectare online. România a
adoptat și ea o Hotărâre de Guvern privind stabilirea măsurilor necesare pentru aplicarea Regulamentului
211/2011.

I.C.E. permite unui grup format din cel puțin 1 milion de cetățeni europeni, reprezentând cel puțin un
sfert din statele membre UE, să ceară Comisiei înaintarea unor propuneri de acte legislative în domenii care
intră în sfera de competență a Comisiei.

Organizatorii au la dispoziție 1 an pentru colectarea declarațiilor de susținere a propunerii legislative.

Numărul declarațiilor trebuie certificate de autoritățile competente din statele membre și apoi Comisia dispune
de 3 luni pentru a examina inițiativa și pentru a decide asupra acțiunilor pe care le va întreprinde.

Articolele din Tratat : art. 11 TUE, art. 24 TFUE

Există o hotărâre a Curții cu privire la Edith, C – 432/04.

 Pe site-ul oficiului de publicații a Comisiei, http://eur-lex.europa.eu este un buton cu sinteze legislative

unde este o prezentare pe 32 de tematici.
 Eurovoc – baza de date care conține cuvinte cheie cu privire la domeniile eur-lex.
 EU BOOKSHOP – librărie, arhiva publicațiilor europene din 1952 până astăzi.
 EU OPEN DATA PORTAL
 TED
 WHO IS WHO – anual al tuturor funcționarilor din UE
 CORDIS – toate proiectele de cercetare realizate din fondurile Uniunii
 N-LEX – legislația tuturor statelor membre

Comitetul economic si social

 Mandat de 5 ani
 Organ consultativ pentru Consiliu, Comisie, Parlamentul European
 Are 350 de membri
 Sediu la Bruxelles
 Reprezintă organizațiile lucrătorilor și angajatorilor și alte grupuri de interes cărora le oferă
posibilitatea să se exprime oficial în legătura cu propunerile legislative ale UE
 Are un președinte și 2 vicepreședinți
 Membrii sunt independenți de guvernele naționale
 Au mandat neimperativ
 Bazele legale din tratat : art. 300-304 TFUE
 Monitorizează respectarea principiilor proporționalității și subsidiarității
 Domenii de activitate: mediu, agricultură, IMM-uri, profesii liberale, protecția consumatorilor
 România are 15 membri

Comitetul Regiunilor

 Organ consultativ
29
  Reprezintă autoritățile locale și regionale din Europa
 350 reprezentanți
 Romania: 15 reprezentanți
 Un președinte, 2 vicepreședinți
 Bazele legale: art. 300, 305-307 TFUE
 Oferă regiunilor și orașelor din statele membre posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ
al UE asigurându-se că punctul de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt respectate
 Comisia, Consiliul și Parlamentul European trebuie să consulte Comitetul Regiunilor când elaborează
acte legislative în domenii care intră în competența autorităților locale și regionale precum sănătate,
educație, ocuparea forței de muncă, politică socială, transport, energie, combaterea schimbărilor
climatice
 Daca nu e consultat, Comitetul poate sesiza Curtea de Justiție
 Membrii își exercită funcțiile în deplină independență în interesul general al Uniunii

CURTEA DE CONTURI

Această structură instituțională a fost creată printr-un tratat de revizuire a unor proceduri bugetare din
1975. La acea vreme era un organ auxiliar.

Prin Tratatul de la Maastricht (1993) Curtea de Conturi a fost introdusă în rândul instituțiilor Uniunii
Europene. Cel care a avut inițiativa în 1975 de a crea o asemenea entitate a fost Parlamentul European. În
vechile tratate exista Comisia de Control, Curtea de Conturi înlocuind această instituție.

Baza legală din Tratat – 285 până la 287 din TFUE. Rolul său – verifică dacă fondurile Uniunii
Europene sunt colectate și utilizate corect și ajută la îmbunătățirea gestiunii financiare a Uniunii Europene.

Nu este o instituție jurisdicțională, în ciuda numelui. Este formată din câte un reprezentant din fiecare
stat membru. Sediul său este la Luxemburg. Curtea de Conturi este o instituție independentă, astfel încât,
potrivit articolelor 285 și 286 alin. 1 din TFUE, membrii Curții de Conturi își exercită funcțiile în deplină
independență în interesul general al Uniunii. (Similară cu Comisia)

Art. 286 alin. 1 adaugă că membrii Curții sunt aleși dintre personalitățile care fac parte ori au făcut
parte în statul de proveniență din instituțiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită
pentru această funcție. Aceste personalități care vor deveni membrii Curții de Conturi trebuie să prezinte, ca și
la Comisie, toate garanțiile de independență.

Art. 286 alin. 4 – Pe durata mandatului, membrii Curții de Conturi nu pot avea o altă activitate
profesională remunerată sau nu și, la instalarea în funcție, ei se angajează solemn să respecte obligațiile pe care
le impune mandatul și, în special, obligația de onestitate și prudență în a accepta, după încheierea mandatului,
anumite funcții sau avantaje.

În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea de Conturi apără interesele contribuabililor din
Uniunea Europeană, are misiunea de a îmbunătăți gestionarea bugetului făcută de către Comisia Europeană și
de a raporta cu privire la situația financiară a Uniunii.

Atribuții:

30
 1. Auditează veniturile și cheltuielile Uniunii pentru a verifica dacă fondurile au fost colectate și
cheltuite corect și dacă au fost utilizate astfel încât să producă valoare adăugată(și dacă au fost
contabilizate corespunzător);
2. Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri ale Uniunii Europene(control la
fața locului);
3. Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit;
4. Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către OLAF (Oficiul European de
Luptă Antifraudă);
5. Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliu pe care Parlamentul îl
examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care Comisia gestionează bugetul
Uniunii;
6. Publică avize menite să ajute factorii politici să ia cele mai bune decizii pentru o utilizare cât mai
eficientă și mai transparentă a fondurilor europene.

Curtea de Conturi este liberă să decidă cum auditează, ce auditează și pe cine. Aceasta își îndreaptă
special atenția către Comisia Europeană și autoritățile naționale, întrucât 80% din fonduri sunt gestionate
împreună de aceștia. Membrii Curții de Conturi au un mandat de 6 ani, își aleg un Președinte pentru 3
ani(ambele mandate pot fi reînnoite).

Cele trei tipuri de audit pe care le efectuează Curtea de Conturi:

1. Financiar – Curtea de Conturi examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu
acuratețe situația financiară, fluxurile de numerar din exercițiul financiar încheiat;
2. De conformitate – Curtea de Conturi verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile;
3. Al performanței – Curtea de Conturi verifică dacă finanțarea Uniunii își atinge obiectivele utilizând
cât mai puține resurse(într-un mod cât mai economic).

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Este o instituție financiar-bancară, are personalitate juridică potrivit dreptului internațional public.
Baza legală din Tratat – art. 282 – art. 284 din TFUE. Ca rol general – BCE gestionează moneda euro, menține
stabilitatea prețurilor și trasează politica economică și monetară a Uniunii Europene.

Banca a fost înființată în 1998, are sediul la Frankfurt și la momentul înființării era pe modelul german –
obiectivul principal – stabilitatea prețurilor. Membrii BCE: Președinte, Vicepreședinte și Guvernatorii Băncilor
Centrale din toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene.

Atribuții:

1. Fixează rata dobânzilor la care acordă credite băncilor comerciale din zona euro, controlând astfel
masa monetară și inflația;
2. Gestionează rezervele valutare străine din zona euro ca să echilibreze cursurile de schimb;
3. Se asigură că instituțiile și piețele financiare din statele membre sunt supravegheate corespunzător
de către autoritățile naționale;
4. Autorizează tipărirea bancnotelor euro;
5. Monitorizează evoluția prețurilor, evaluând riscul pentru stabilitatea acestora;
6. Inițiativă legislativă pentru domeniul Uniunii Economice și Monetare.

Euro-sistemul este alcătuit din Banca Centrală Europeană și Băncile Centrale Naționale din statele
membre a căror monedă este euro.

31
 SEB – Sistemul European al Băncilor Centrale are în componență Banca Centrală Europeană și
Băncile Centrale Naționale din toate statele membre ale Uniunii Europene (cuprinde toate statele membre,
indiferent dacă sunt din zona euro sau nu).Obiectivul principal al SEB este menținerea stabilității prețurilor.

Uniunea Europeană, potrivit art. 3 din TUE, are mai multe obiective printre care dezvoltarea durabilă a
Europei întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor. În consecință, stabilitatea
prețurilor nu este numai obiectivul principal al politicii monetare a Băncii Centrale Europene, ci și un obiectiv
al Uniunii Europene în ansamblu.

MONEDA EURO

Este comună pentru 19 din cele 28 de state membre. Este utilizată zilnic de 338,6 milioane de europeni.
De la 1 ianuarie 1999 Banca Centrală Europeană este responsabilă de conducerea politicii monetare în zona
euro, cea mai mare economie a lumii după Statele Unite ale Americii.

Pentru a fi parte în zona euro, statele membre trebuie să îndeplinească niște criterii numite criterii de
convergență (criterii juridice și economice).

UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

Decizia de a forma o Uniune Economică și Monetară a fost luată la Consiliul European din 1991 de la
Maastricht și și-au propus ca integrarea să o ia în direcția aceasta. Acest obiectiv a fost reflectat în Tratatul de la
Maastricht în 1993, într-un act juridic.

Uniunea Economică și Monetară presupune următoarele lucruri:

1. Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre;

2. Coordonarea politicilor fiscale(limite pentru datorie și deficit public);
3. O politică monetară independentă coordonată de BCE;
4. Monedă unică și piață unică.

În cadrul UEM nu există o singură instituție responsabilă de politica economică. Această

responsabilitate este împărțită între statele membre și instituțiile UE. Integrarea economică are mai multe
etape – atunci când au creat comunitățile au zis că trebuie să creeze reguli uniforme de aplicare (mai întâi să ne
integrăm economic – comunitatea cărbunelui și oțelului; prima piață comună a fost cea a agriculturii).

Integrarea economică – PAȘI:

1. Întâi am avut o zonă de comerț preferențială (anii 50, 60) adică cu taxe vamale reduse între
anumite state;
2. După am avut zona de liber schimb, fără taxe vamale pentru anumite bunuri sau pentru toate
bunurile;
3. Apoi avem Uniune Vamală – tarif extern comun sau tarif vamal comun – taxele pe care statele
membre le aplică statelor terțe (bunurile au un tarif vamal comun din orice stat membru le-ai
importat tu ca stat terț și UE are o politică comercială comună – cea dintre UE și state sau
organizații internaționale terțe);
4. Piață unică – libera circulație pentru mărfuri, servicii, capitaluri, persoane;
5. Uniunea Economică și Monetară – presupune o monedă unică și o politică monetară comună
condusă de Banca Centrală Europeană.
6. Integrare Economică Completă – politici fiscale comune și alte tipuri de politici economice
armonizate.

32
 La data creării Comunității Economice Europene în 1958 scopul principal a fost acela de a realiza o
uniune vamală și o piață comună pentru agricultură. Ulterior, această piață comună limitată a fost extinsă
pentru a se crea o piață unică pentru bunuri și servicii care a fost realizată în mare măsură până în 1993.

În acest moment Uniunea Europeană se află în etapa a 5-a a Uniunii Economice și Monetare la care nu s-
ar fi putut ajunge dacă nu s-ar fi realizat etapele anterioare.

BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIȚII

Este un organism cu personalitate juridică potrivit dreptului internațional public. Are ca baze legale art.
308 și 309 din TFUE. Rolul său general este de a oferi finanțare pentru proiecte care contribuie la atingerea
obiectivelor Uniunii Europene(trebuie să se încadreze la valorile și obiectivele de la art. 2 și 3 din TUE) atât în
interiorul, cât și în afara Uniunii. Sediul este la Luxemburg.

Nu este o bancă comercială, nu are scop lucrativ, nu realizează profit. A fost înființată în 1958. Membrii
săi sunt statele membre care își trimit câte un reprezentant la care se adaugă Consiliul de Administrare al
Băncii și un reprezentant al Comisiei Europene.

Scopul BEI este:

1. Să consolideze potențialul Uniunii Europene în materie de locuri de muncă și de creștere

economică;
2. Să sprijine acțiunile menite să atenueze efectele schimbărilor climatice;
3. Să promoveze politicile Uniunii în afara acesteia.

Ce face concret BEI? Aceasta contractează împrumutul pe piețele de capital și acordă finanțări în condiții
avantajoase pentru proiectele care sprijină obiectivele Uniunii. 90% din finanțări sunt pentru interiorul
Uniunii, doar 10% sunt pentru exterior. Aceste fonduri nu provin niciodată din bugetul Uniunii Europene.

Banca oferă 3 tipuri principale de servicii: credite, finanțare mixtă(cel care cere bani contribuie la
proiectul respectiv cu o parte din resursele proprii) și consiliere și asistență tehnică pentru a valorifica la
maxim fondurile disponibile. BEI este un organism independent și adoptă propriile decizii în materiile de
împrumut și creditare.

Tipuri de proiecte pe care le poate finanța BEI potrivit TFUE:

1. Proiecte care privesc regiuni mai puțin dezvoltate din Uniunea Europeană;
2. Proiecte care privesc modernizarea sau conversia întreprinderilor;
3. Proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care au o anvergură mare și au nevoie
de ajutor financiar.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

33
 Sistemul UE este format din 3 instanțe: Curtea de Justiție care există dintotdeauna în tratate(1952),
Tribunalul apărut în 1989 și Tribunalul pentru funcția publică din 2004.

Sistemul jurisdicțional

Baza legală – art. 13 și art. 19 din TUE și 251-281 din TFUE

Rolul CJUE în ansamblu este practic dublu: rolul pe care îl precizează tratatul(rolul de iure), la care se
adaugă rolul de facto. Rolul prevăzut de tratate este asigurarea respectării dreptului în aplicarea și
interpretarea tratatelor Uniunii Europene.

În virtutea acestui rol, pe de o parte, din cauza că tratatele au un grad de generalitate specific care este
normal, CJUE este nevoită să umple lacunele și să nu lase subiecte neacoperite atunci când într-un litigiu apar
probleme ce nu pot fi soluționate și, pe de altă parte, Curtea dintotdeauna și-a asumat acest rol de a promova
integrarea(jurislateur = combinație între legislator și jurisdicțional, adică crearea dreptului UE prin
jurisprudență).

Instanța de la Luxemburg(CJUE) este acuzată uneori de activism judiciar, adică de creare de norme noi
de drept prin interpretare. Se pune problema dacă instanța de la Luxemburg se află în limitele competenței sale
atunci când face asta.

Hotărârile ei au autoritate de lucru interpretat, devin izvor de drept, fac corp comun cu norma
interpretată și au obligativitate erga omnes.

Atribuțiile sistemului jurisdicțional

1. Acțiuni directe pe care le pot introduce statele membre, instituțiile UE, în anumite condiții chiar și
particularii (PF/PJ)
2. Primește cereri preliminare de la instanțele naționale – sunt un mecanism necontencios, nu este vorba
de o acțiune, un litigiu. La Luxemburg ajung doar chestiunile excepționale, însă judecătorii de drept
comun din UE sunt considerați cei din instanțele naționale. Judecătorii de la Luxemburg au drept scop
aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene în toate statele membre. Pentru a da răspunsul pe
fond, judecătorul național are nevoie de interpretarea articolului din partea judecătorilor de la
Luxemburg(cererea preliminară).
3. Dă avize conforme cu privire la anumite acorduri internaționale
4. Demite membrii diferitelor instituții, participă la demiterea lor(mediatorul european, membrii
Comisiei)

Limitele competenței Curții

1. art. 276 din TFUE – În materia ”Spațiul de libertate, securitate și justiție” – CJUE nu este competentă să
verifice legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor efectuate de poliție, sau de alte servicii de
aplicare a legii dintr-un stat membru și nici să hotărască cu privire la exercitarea atribuțiilor care le
revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și apărării securității interne.
2. În materie PESC - art. 275 din TFUE – instanța de la Luxemburg nu este competentă în ceea ce privește
dispozițiile în domeniul PESC și nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestor dispoziții.
Politica externă își păstrează caracterul excepțional. Există o excepție – cu excepția controlului
legalității deciziilor care prevăd măsuri restrictive luate împotriva persoanelor fizice sau juridice de
către Consiliu (e vorba, de regulă, de înghețarea fondurilor)
3. art. 269 din TFUE – Curtea este competentă să se pronunțe în privința legalității unui act adoptat de
Consiliul European sau de Consiliu în temeiul art. 7 din TUE (acest art. vorbește despre încălcări grave
de către un stat membru a drepturilor omului) – numai la solicitarea statului membru care face obiectul
unei constatări(în sens de risc sau încălcări grave) a Consiliului European sau a Consiliului și numai cu
34
 privire la aspectele de procedură din art. 7(nu pe fond). Termenul în care statul membru care este
obiectul constatării poate să îi ceară acest lucru Curții în termen de 1 lună și Curtea mai are încă o lună
să adopte o hotărâre de la data cererii.

La capitolul competențe, mai este o latură pe care trebuie să o menționăm:

Modificările aduse de Tratatul de la Lisabona competențelor CJUE:

 domeniul SLSJ (fostul JAI) – Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție – Curtea dobândește competență
de a se pronunța cu titlu preliminar în domeniul Cooperării Polițienești și Judiciare în materie penală.
(poate primi cereri preliminare de la statele membre)
 În ceea ce privește vizele, dreptul de azil și imigrarea, precum și alte politici referitoare la libera
circulație a persoanelor(cooperarea judiciară în materie civilă, recunoașterea și executarea hotărârilor)
CJUE poate fi sesizată de toate instanțele naționale, nu doar de instanțele superioare(cerere
preliminară). Până la Lisabona, în aceste materii puteau trimite întrebări doar instanțele care judecau în
ultimul grad, dar acum de către toate instanțele, indiferent de nivel.
 Carta drepturilor fundamentale – odată cu Lisabona a intrat în ”bloc de constituționalitate”, adică a
devenit drept primar obligatoriu, astfel încât, CJUE se poate pronunța și cu privire la această sursă de
drept a UE. UK și Polonia au obținut derogări de la aplicarea Cartei.
 PESC – CJUE este competentă în această materie doar pentru delimitarea competențelor între UE și
PESC și în cazul acțiunilor în anulare împotriva deciziilor ce prevăd măsuri restrictive împotriva
persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu (Lupta împotriva terorismului: Înghețarea
fondurilor).
 Este extinsă cererea preliminară și la actele adoptate de organe, oficii și agenții ale Uniunii.
 Introducerea procedurii preliminare de urgență în materia Spațiului de Libertate, Securitate și Justiție.
 Extinderea controlului Curții la actele Consiliului European pentru cazurile de încălcare gravă a
drepturilor fundamentale (a se vedea art. 7 TUE)
 CJUE are dreptul să se pronunțe la acțiuni introduse de Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană și
Comitetul Regiunilor, acțiuni care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.
 Lisabona reduce strictețea condițiilor de admisibilitate a acțiunilor formulate de particulari (persoane
fizice și persoane juridice) împotriva deciziilor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
Astfel, particularii pot formula acțiuni împotriva unui act normativ dacă acel act îi privește direct și dacă
actul nu presupune măsuri de executare. ( nu mai trebuie ca actul să-i privească și individual cum era
înainte)
 În materia principiului subsidiarității(actul trebuie să fie cât mai aproape de cetățean, actul european
trebuie să fie excepția și actul național să fie regula) – un stat membru poate ataca la CJUE un act
european legislativ(adoptat de cele două instituții împreună –PE și Consiliu) care nu respectă principiul
subsidiarității(acțiune în anulare). Autorul acțiunii poate fi Guvernul statului, Parlamentul Național sau
Camera Parlamentului Național. Și Comitetul Regiunilor poate introduce o astfel de acțiune, însă numai
pentru actele pentru care consultarea sa este obligatorie.
 Tratatul de la Lisabona accelerează mecanismul sancțiunilor pecuniare – sumă forfetară și/sau
penalități pe zi de întârziere – în cazul neexecutării unei hotărâri de constatare a neîndeplinirii
obligațiilor de către un stat membru. Astfel, Curtea poate să aplice sancțiuni pecuniare încă de la prima
hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligației. (cuvântul din Tratat este sau, nu și - jurisprudența
spune că acest art. trebuie citit și cu ”și”, nu numai cu ”sau”)

Curtea de Justiție

Este compusă din 28 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, 11 avocați generali. (avocatul general,
în plină independență și imparțialitate, își spune părerea cu privire la problema de drept)

35
  actul pe care îl emite avocatul general în urma studierii cazului se numește ”Concluzie”. Puțini știu că
aceste concluzii sunt niște documente foarte valoroase pentru că avocații generali sunt foarte cunoscuți
în UE, au libertatea de a forța limitele dreptului, pot transforma acele concluzii în niște cercetări
științifice foarte utile. (dacă avem nevoie de o cercetare științifică generoasă și foarte bine făcută, putem
apela la aceste concluzii)

Judecătorii și avocații generali sunt desemnați, de comun acord, de Guvernele statelor membre. Mandatul
este de 6 ani, poate fi reînnoit și sunt aleși din rândul personalităților care oferă toate garanțiile de
independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte funcții
jurisdicționale sau a căror competență este recunoscută.

Judecătorii Curții îl desemnează pe Președinte și Vicepreședinte pe 3 ani, mandat ce poate fi reînnoit.

Avocații generali asistă Curtea și au rolul de a prezenta cu deplină imparțialitate și independență opinia lor
juridică numită ”Concluzie” (sunt numiți în cauzele care presupun probleme noi de drept pe care Curtea nu s-a
mai pronunțat niciodată). Are un grefier care este secretarul general al Curții.

Curtea se întrunește în ședință plenară sau în Marea Cameră(15 judecători) sau în camere de 5, ori de 3
judecători. Când se întâlnesc în ședință plenară înseamnă că e o cauză foarte importantă, ori demiterea
mediatorului european etc.

În general, completele de judecată sunt de 5 sau de 3 judecători. Procedura: indiferent de natura cauzei,
procedura include o fază scrisă și o fază orală care este publică. În fiecare cauză este desemnat un judecător
raportor și care este responsabil cu cauza respectivă și dacă este cazul se numește și avocat general.

Faza orală: după terminarea etapei scrise, părțile pot să indice în termen de 3 săptămâni dacă și de ce
doresc organizarea unei ședințe de audiere a pledoariei. În general, regula la Luxemburg este ca să se întâmple
doar faza scrisă. Dacă se întâmpla și faza orală, trebuie să justifici de ce ar trebui să se întâmple și ce ar aduce
nou.

Limba de procedură în fața Curții poate fi oricare dintre cele 24 de limbi oficiale, se asigură interpretare,
respectiv traducere a actelor în limbile părților din proces. Limba de lucru a Curții este în mod tradițional limba
franceză.

În ceea ce privește acțiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă care poate fi oricare dintre cele
24 de limbi va fi limba de procedură a cauzei.

Procedura în fața Curții (în acțiunile directe)

1. Etapa scrisă care debutează cu sesizarea Curții de Justiție se poate face de către o instituție, un stat
membru, un resortisant.
 Cererea/plângerea introductivă a acțiunii – Inițial, trebuia depusă la grefier în termenul prevăzut de
tratat(avocatul trebuia să trimită cererea aceasta și avea o singură posibilitate, în sensul că putea să
trimită prin fax sau poștă). Plângerea introductivă la grefier este obligatorie, trebuie redactată într-
una din cele 24 de limbi oficiale și se introduce în anumite termene de decădere prevăzute de tratat
în fiecare tip de acțiune în parte, termene care variază de la o lună la 5 ani în funcție de acțiune. La
acestea se adaugă termene de distanță care sunt invariabile.
2. Etapa orală a procedurii debutează cu audierea publică a raportului judecătorului raportor.
Președintele camerei respective deschide dezbaterile, declară dezbaterile deschise. Părțile nu au voie să
pledeze personal, ele trebuie să aibă un avocat, un consilier, un agent, iar dacă nu-și permit se poate

36
 numai unul din oficiu. Avocatul general are rolul de a depune o concluzie. După dezbaterile între părți,
președintele completului închide dezbaterile și se spune că acea cauză este luată în deliberare.
3. Deliberarea și hotărârea instanței. Deliberarea are loc în franceză chiar dacă limba de procedură este
limba în care este scrisă cererea introductivă. În timpul dezbaterilor se aduc interpreți. Deliberarea este
secretă, are loc în camera de consiliu și nu există procedura opiniei separate. Chiar dacă sunt judecători
care au o idee diferită despre soluționarea cazului, hotărârea finală trebuie să reflecte un compromis.
Nu se fac publice opiniile separate ale judecătorilor pentru a da o mai mare forță acestora, nu vor să se
facă presiuni. Pentru că hotărârea trebuie să reflecte un compromis uneori sunt paragrafe mai evazive,
mai puțin clare. Hotărârea este dată în numele Curții, se prezintă în ședință publică și trebuie semnată
de președinte, de judecătorul raportor, de judecătorii care au participat la deliberări, de grefier și după
toate aceste semnături, minuta hotărârii se depune la grefier și se publică. Toate interpretările de drept
făcute în cadrul hotărârii au autoritate de lucru interpretat și devin izvor de drept erga omnes. Este
vorba de rolul de creator de drept prin intermediul jurisprudenței.

Tipuri de acțiuni ce pot fi introduse în fața Curții:

1. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre – această acțiune permite
Curții să controleze respectarea de către statele membre a obligațiilor care le revin potrivit tratatelor.
Există o procedură prealabilă administrativă care are loc între Comisia Europeană și statul membru
respectiv și dacă în urma acestei proceduri administrative necontencioase statul membru continuă să
nu își îndeplinească obligațiile, Comisia îl poate da în judecată în fața Curții. De asemenea, acțiunea
poate fi introdusă și de un alt stat membru.
2. Acțiunea în anulare – reclamantul solicită anularea unui act al unei instituții sau organ ori oficiu sau
agenție a Uniunii Europene. Curtea de Justiție este singura competentă să soluționeze acțiunile în
anulare introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European și/sau Consiliului de Miniștri
cu excepția actelor Consiliului în materie de ajutoare de stat, dumping sau competența de executare(aici
e competent Tribunalul) sau pe cele introduse de o instituție a Uniunii împotriva altei instituții a
Uniunii. Toate celelalte acțiuni sunt în competența Tribunalului.
3. Acțiunea în constatarea abținerii de a acționa(acțiune în carență) – permite Curții să controleze
legalitatea instituțiilor, organelor, agențiilor Uniunii. Condiția prealabilă este ca instituția respectivă să i
se fi solicitat deja să acționeze. Trebuie să faci dovada că ai contactat instituția respectivă și, în ciuda
acestei plângeri, ea nu a făcut nimic să repare inacțiunea. Competența este pe aceleași criterii ca
acțiunea în anulare.

TRIBUNALUL

A doua instanță din cadrul jurisdicțional al Uniunii a apărut în 1989. Curtea era foarte aglomerată, nu
mai făcea față și astfel a creat o altă instanță să o degreveze. Este compus din cel puțin un judecător din fiecare
stat membru, azi sunt 35 de judecători. Mandatul lor este de 6 ani și poate fi reînnoit. Ei își aleg un Președinte
pe 3 ani(și acest mandat poate fi reînnoit).

Judecătorii, ca și cei de la Curte, își exercită funcția în deplină independență și imparțialitate.

Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți cum avem la Curte, însă un judecător, în mod
excepțional, poate prelua această funcție dacă este nevoie. Tribunalul judecă în camere de 3, 5 sau 1 judecător.
Pentru cauzele complexe, completul este de 15 judecători(Marea Cameră)

Tipuri de acțiuni în fața Tribunalului:

37
 1. Acțiuni introduse de persoane fizice sau juridice din UE(resortisanți) împotriva actelor instituțiilor,
organelor, oficiilor, agențiilor Uniunii ale căror destinatare sunt sau care le privesc direct și individual.
2. Acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei
3. Acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului(ajutoare de stat, dumping și competențe de
executare)
4. Acțiuni prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituții(lato
sensu)
5. Acțiuni care se întemeiază pe contracte încheiate de Uniunea Europeană în care se prevede expres
competența Tribunalului.
6. Acțiuni în domeniul proprietății intelectuale îndreptate împotriva Oficiului pentru armonizare în cadrul
pieței interne și împotriva Oficiului pentru soiuri de plante
7. Judecă recursurile împotriva deciziilor Tribunalului funcției publice(recursuri limitate doar la chestiuni
de drept)

Deciziile Tribunalului pot fi atacate la Curte în 2 luni cu recurs, limitat doar la chestiunile de drept.
Procedura în fața tuturor celor 3 instanțe este scutită de taxe.

TRIBUNALUL PENTRU FUNCȚIA PUBLICĂ

Este compus din 7 judecători cu mandat de 6 ani reînnoibil. Se are în vedere la numirea judecătorilor
asigurarea unei componențe mult mai echilibrate din punct de vedere geografic și o reprezentare cât mai
extinsă posibil a sistemelor juridice naționale.

Judecătorii își aleg un președinte pentru 3 ani(mandat reînnoibil). Sunt camere de 3 judecători, iar
pentru cauze complexe se judecă în plen. Pentru anumite cazuri avem camere de 5 judecători, sau, excepțional,
judecător unic.

Tribunalul funcției publice are competența de a judeca în primă instanță litigiile dintre Uniunea
Europeană și agenții acesteia(funcționarii și nu numai). Sunt cam 150 de cauze pe an, conform statisticilor.
Angajații UE sunt în jur de 40.000.

Aceste litigii au drept obiect nu doar probleme referitoare la raporturile de muncă propriu-
zise(remunerație, recrutare, avansarea în carieră, măsuri disciplinară etc.) și regimul de securitate
socială(chestiuni legate de boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocații familiale etc.).

Nu poate judeca litigiile dintre administrațiile naționale și agenții acestora. Poți să ataci deciziile în 2
luni la Tribunal și apoi la Curte.

ORDINEA JURIDICA A UNIUNI EUROPENE

DELIMITARI CONCEPTUALE: Ordinea juridica a UE desemneaza totalitatea izvoarelor de

drept ale uniunii privite in ierarhia lor, in functie de prevederile din tratate si interpretarea Curtii de Justitie a
UE. In stransa legatura cu definirea notiunii de ordine juridica se afla si notiunea de "aquis" al UE, care
desemneaza totalitatea normelor cu caracter obligatoriu adoptate la nivelul UE, care reglementeaza raporturile
dintre uniune si statele membre, statele terte si organizatiile internationale interguvernamentale, precum si
relatiile dintre UE si cetatenii statelor membre si ai statelor terte, inclusiv raporturile dintre uniune si
persoanele private care se afla intr-o legatura cu statele membre.

Anterior intrarii in vigoare a Tratatului de la Lisabona, termenul de "aquis comunitar" desemna

totalitatea normelor obligatorii destinate statelor membre si institutiilor comunitare, precum si normele care

38
urmau a fi adoptate de statele candidate in perioada de preaderare (aquis comunitar). "Aquis-ul" cuprinde atat
dreptul UE lato sensu, cat si principiile si obiectivele politice ale tratatelor UE.

In ce priveste ierarhia izvoarelor de drept ale UE, trebuie precizat ca aceasta nu a fost reglementata la
nivelul tratatelor sau printr-o norma secundara obligatorie, insa ea a fost dedusa din interpretarea dispozitiilor
tratatelor si din jurisprudenta CJUE. Astfel, dpdv al ierarhiei, putem identifica urmatoarele izvoare principale:

1. Izvoarele primare - tratatele

2. Principiile generale de drept

3. Acordurile internationale

4.I zvoarele secundare (derivate)

5. Izvoarele complementare.

1. IZVOARELE PRIMARE sunt reprezentate de tratatele constitutive sau institutive, tratatele

modificatoare si protocoalele anexate acestora, precum si tratatele de aderare si Carta drepturilor fundamentale
a UE, care a dobandit valoare juridica obligatorie in urma intrarii in vigoare a Tratatului de la Lisabona.

****Tratatele constitutive si cele modificatoare au fost analizate in momentul tratarii aspectelor

privind depasirea crizelor si esecurilor in contructia comunitara/a UE, reprezentand acte de drept pozitiv
adoptate in acest sens. In cursul anterior au fost analizate tratatele modificatoare incluzand Tratatul de la
Amsterdam. In ce priveste Tratatul de la Nissa (2001-2003), precizam ca acesta a adus o ampla reforma
institutiilor UE (a sporit numarul parlamentarilor europeni, precum si numarul membrilor Comisiei Europene,
a pus bazele infiintarii Tribunalului functiei publice).

Tratatul de la Lisabona reprezinta un tratat reformator care a adus modificari majore, atat in ce
priveste constructia UE, cat si in privinta organizarii, functionarii si atributiilor institutiilor UE si a domeniilor
de actiune si a competentelor UE si ale statelor membre. Astfel, Tratatul de la Lisabona a eliminat structura
UE pe cei 3 piloni, a instituit personalitatea juridica a UE, precum si lista domeniilor de competenta dintre
uniune si statele membre. La nivelul institutiilor UE, modificarile sunt substantiale, de la caz la caz, insa
trebuie precizat faptul ca, cel putin in ce priveste cooperarea politica, tratatul a instituit functia de Presedinte
al Consiliului European, precum si pe cea de Inalt Reprezentant pentru Afaceri Externe si Politica de
Securitate. Totodata, Tratatul de la Lisabona este cel care a conferit Cartei drepturilor fundamentale a UE
valoare juridica egala cu cea a unui tratat si a prevazut aderarea Uniunii la Conventia Europeana a Drepturilor
Omului.

In ceea ce priveste ierarhia intre diferitele tipuri de tratate, trebuie precizat ca tratatele institutive
precum si cele modificatoare au prioritate in raport cu tratatele de aderare. Tratatul de la Lisabona, la randul
lui ,cuprinde cele 2 tratate (Tratatul privind UE si TFUE), insa ambele au aceeasi valoare juridica. Structura
tratatelor cuprinde de obicei un preambul, dispozitii generale, dispozitii cu caracter institutional, dispozitii de
drept material, dispozitii finale si/sau tranzitorii, precum si anexe.

Conform regulilor de drept international public, tratatele intra in vigoare dupa ratificarea lor de catre
statele membre, conform normelor constitutionale interne, cu exceptia Cartei Drepturilor fundamentale a UE,
care nu a necesitat o ratificare separate, deoarece aceasta este o anexa/este alaturata Tratatului de la Lisabona.
Tratatele sunt elaborate in cadrul unei conferinte interguvernamentale formata din reprezentanti ai statelor
membre si pot fi revizuite conform unei proceduri specifice prevazute in prezent in art. 48 din Tratatul privind
UE.
39
 PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT stabilite la nivelul UE vizeaza acele principii care au fost
deduse din principii ale dreptului international public, principii ale dreptului intern al statelor membre, precum
si din interpretarea unor reguli si norme stabilite prin tratate sau prin jurisprudenta CJUE sau din practica
institutiilor UE. Astfel, cele mai des utilizate principii generale de drept sunt principiul "pacta sunt servanda",
principiul bunei-credinte, principiul egalitatii (egalitatea intre statele membre in fata tratatelor, egalitatea de
tratament intre femei si barbati in ce priveste remuneratia pentru aceeasi munca depusa), principiul dreptului
la aparare, principiul securitatii juridice, principiul retragerii actelor administrative.

Totodata precizam ca, la nivelul UE, drepturile fundamentale reprezinta principii generale de drept
potrivit art. 6 din Tratatul privind UE.

ACORDURILE INTERNATIONALE - Tratatul de la Lisabona a adus importante modificari in ceea

ce priveste procedura de incheiere a acordurilor internationale. De asemenea, Tratatul privind functionarea
UE a introdus pentru prima data acordurile internationale incheiate de uniune in cadrul actiunii externe a
uniunii. Acordurile internationale pot fi incheiate de catre UE cu state terte sau cu organizatii internationale
interguvernamentale. In ceea ce priveste forta lor obligatorie, se mentioneaza in mod clar ca acestea au valoare
juridica obligatorie fata de altele adoptate de institutiile uniunii si fata de dreptul intern al statelor membre.

Pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, incheierea acordurilor internationale a adus

permanent in discutie aspecte legate de repartizarea competentelor intre Uniune si statele membre, avand in
vedere faptul ca aceste acorduri puteau fi incheiate de catre comunitate numai in domeniile in care dispunea
de competente; CJ a Comunitatilor Europene a fost cea care a stabilit (cand a fost cazul) domeniile in care
institutiile comunitatii puteau incheia acorduri international, in situatiile in care tratatele nu prevedeau o
competenta specifica a UE in domeniul respective (doctrina AERTER , hotararea CJCE 22/70, avizul 1/76 al
CJ).

In prezent, conform TFUE art. 26 prevede - Uniunea poate incheia acorduri internationale in domeniile
de competenta exclusiva sau, in anumite conditii, in domeniile de competenta partajata cu statele membre.
Procedura de incheiere a acordurilor internationale este prevazuta de art 218 din TFUE. Initiativa incheierii
unui acord international poate apartine Comisiei Europene, care alaturi de Inaltul Reprezentant pentru Afaceri
Externe si Politica de Securitate (in domeniul strict al politicii externe si de securitate comuna) au devenit
singurul negociator ai unui acord international.

Negocierile sunt derulate de catre Comisie si Inaltul Reprezentant numai dupa obtinerea unui mandat
de negociere din partea Consiliului. Mentionam ca institutia Comisiei Europene reprezinta interesele UE, iar
Consiliul reprezinta interesele statelor membre, si care este format din reprezentanti ai statelor membre la
nivel guvernamental - ministrii de resort.

Parlamentul European, care reprezinta interesele cetatenilor statelor membre, intervine in procedura
de incheiere a acordurilor internationale, avand rolul de a emite un aviz consultativ inaintea incheierii unui
astfel de acord sau de a aproba incheierea anumitor acorduri strict prevazute in tratat. (de exemplu, acordul de
aderare a UE la CEDO). De asemenea, CJUE se pronunta cu privire la compatibilitatea acordului international
cu prevederile tratatelor anterior incheierii unui tratat. Curtea poate emite un aviz pozitiv sau un aviz negativ,
caz in care fie se procedeaza la modificarea proiectului de tratat, fie la modificarea/revizuirea tratatelor. In
domeniul specific de activitate, Banca Centrala Europeana poate emite avize cu privire la incheierea anumitor
acorduri internationale. Acordurile se incheie de catre Consiliu conform procedurii de vot mentionate in art
218 din TFUE.
40
 In ceea ce priveste incheierea unor acorduri internationale de catre statele membre, trebuie precizat
faptul ca aceasta nu se poate realiza decat in domeniile de competenta al statelor membre si numai cu
respectarea stricta a dreptului UE; de altfel, statele care au devenit state membre ale UE sunt obligate sa-si
revizuiasca toate acordurile internationale incheiate cu statele membre sau state terte anterior aderarii si sa
asigure conformitatea acestora cu dreptul UE.

Dobandirea de catre UE a personalitatii juridice o face raspunzatoare in fata celuilalt subiect de drept
international public de respectarea prevederilor acordului international. Se pune in discutie daca statele
membre care nu sunt parti la un acord international pot fi raspunzatoare pentru nerespectarea de catre UE a
prevederilor unui acord international.

Izvoarele secundare/ derivate – au cea mai mare pondere in izvoarele de drept al UE;

Izvoarele secundare sau derivate reprezinta izvoarele prin care Comunitatea Europeana/Uniunea
Europeana a armonizat legislatiile statelor membre in domeniile de competenta specifica/de actiune. Uniunea
Europeana a reusit sa aduca la acelasi nivel legislatiile statelor membre.

Art. 288 precum si art. 290-291 din TFUE prevad in prezent categoriile de acte derivate care sunt
incluse in sectiunea referitoare la actele juridice ale UE, acestea fiind urmatoarele: regulamentele, directivele,
deciziile, avizele, recomandarile, actele delegate si actele de punere in aplicare.

REGULAMENTUL se caracterizeaza prin urmatoareletrasaturi:

1. Are aplicabilitate generala asemanandu-se cu legea din dreptul intern adresandu-se/ avand ca destinatar
toate statele membre.
2. Este obligatoriu in toate elementele sale, respectiv atat cu privire la scopul de atins, cat si cu privire la
forma, mijloacele utilizate in atingerea scopului prevazut de regulament. Asadar, poate fi definit ca un
act juridic complet de drept al Uniuinii Europene, fiind interzisa aplicarea sa incompleta sau selectiva.
3. Se aplica in mod direct in fiecare stat membru (a nu se intelege ca aplicam regulamentul care are ca
destinatar toate statele membre in mod distinct in fiecare stat membru), ceea ce face ca regulamentul
sa se bucure de aplicare directa in sensul ca nu este nevoie de o norma interna care sa il preia in ordinea
juridica a statelor membre, precum si de efect direct, in sensul ca normele unui regulament pot modifica
patrimoniul juridic al particularilorfara a fi nevoie de preluarea printr-o norma interna, astfel incat
particularii pot invoca in mod direct dispozitiile unui regulament in fata unei instantenationale. Cu alte
cuvinte, el creeaza drepturi si obligatii in favoarea sau in sarcina particularilor.

DIRECTIVA prezinta urmatoarele caracteristici:

1. Are caracter individual, intrucat tratatul prevede ca este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar. In practica, directivele se adreseaza tuturor statelor membre (marea majoritate a
directivelor) – au caracter general.
2. Are caracter obligatoriu cu privire la rezultatul care trebuie atins, lasandautoritatilornationale
competenta in ceea ce priveste forma si mijloacele utilizate pentru atingerea scopului directivei.
Asadar, directiva, spre deosebire de regulament, trebuie preluata printr-o norma interna pentru a putea
produce efectele in ordinea juridica a statelor membre.

41
 3. Nu se bucura de aplicare direct sau de efect direct decat in anumite conditiicare rezulta strict din
jurisprudentaCurtii de Justitie.

Așadar, particularii trebuie sa invoce in fata instanteinationale norma interna de preluare a directivei si
numai in cazul in care aceasta norma nu a fost adoptata sau a fost adoptata in mod incorect raportat la directiva,
poate fi invocata direct norma de drept a Uniunii Europene, respectiv directiva.

Preluarea directivelor in legislatia interna poarta denumirea de transpunere si nu trebuie confundata cu

notiunea de ratificare, care in cadrul dreptului UE se aplica numai in ceea ce priveste preluarea in dreptul
national a tratatelor (așadar, ca particular nu putem sa invocam in mod direct in fata unei instanteinternationale
o directiva daca exista deja o norma de transpunere, de preluare in legislatianationala. Daca nu exista sau a
preluat incorect si incomplet, atunci putem sa invocam directiva.)

Directivele prevad in dispozitiile finale termenul pana la care statele membre sunt obligate sa transpuna
prevederile respective, in caz contrar declansandu-se procedura de infringement, in baza careia statele membre
pot fi sanctionate pentru nerespectarea obligatiilor asumate prin tratat.

In conformitate cu prevederile din TFUE, statele membre sunt obligate sa aleaga masuri legislative
corespunzatoare care sa conduca la indeplinirea scopului prevazut de directiva, ceea ce presupune adoptarea
unor acte juridice cu forta obligatorie la nivel national, intrucat mijloacele si forma necesare pentru
indeplinirea scopului directivei raman la latitudinea fiecarui stat membru.

DECIZIA prezinta urmatoarele caracteristici:

1. Are un caracter general, desi pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, ea prezenta un
caracter individual, insa formularea din art. 288 din TFUE introdusa prin Tratatul de la Lisabona pare
a conferi deciziei caracter general (art. 288 TFUE - … in cazul in care se indica destinatarii …), desi
prin excelenta decizia este un act individual.
2. Decizia este obligatorie in toate elementele sale, respectiv in ceea ce priveste rezultatul de atins, dar si
mijloacele si forma urmate.
3. Decizia are aplicare directa in statele membre si se bucura de efect direct in raport cu particularii din
statele membre. Asadar, ca si in cazul regulamentului decizia nu trebuie preluata printr-o norma de
drept intern, deci nu trebuie transpus.
AVIZELE SI RECOMANDARILE sunt acte juridice fara caracter obligatoriu, insa si acestea
trebuie respectate de statele membre in virtutea principiului cooperarii loiale dintre UE si statele membre,
instituit prin art. 4 din TUE.

Regulamentele, directivele si deciziile sunt acte legislative care sunt adoptate prin procedura legislativa
ordinara sau speciala potrivit art. 289 din TFUE.

Următoarele doua categorii de acte au fost introduse prin Tratatul de la Lisabona avand rolul de a
contribui la aplicarea eficace si unitara a actelor legislative adoptate la nivelul UE.

ACTELE DELEGATE SI ACTELE DE PUNERE IN APLICARE introduse prin Tratatul de la

Lisabona:

Art. 290 din TFUE prevede ca un act legislativ poate delega Comisiei competenta de a adopta acte fara
caracter legislativ si cu domeniu de aplicare general, care completeaza sau modifica elemente neesentiale ale
actului legislativ.

42
 Deci, actele delegate sunt actele adoptate de Comisia Europeana in baza unui act legislativ care nu au
caracter legislativ si care au scopul de a modifica sau completa elementele neesentiale ale actului legislativ in
cauza.

Actele legislative definesc in mod expres obiectivele, continutul, domeniul de aplicare si durata
delegarii de competente. Din punctul de vedere al Comisiei, art. 290 din TFUE nu impune adoptarea niciunui
act juridic obligatoriu de legislatie secundara pentru a-i asigura punerea in aplicare. Dispozitia este suficienta
in sine si cuprinde toate elementele de care legiuitorul are nevoie pentru a defini de la caz la caz domeniul de
aplicare, continutul si modalitatile de delegarii de competente.

In ceea ce priveste procedura adoptarii unui act delegat, trebuie mentionat că actul legislativ prevedere in
mod expres conditiile de aplicare a delegarii; aceste conditii sunt:

1. Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegarii.

2. Actul delegat poate intra in vigoare numai in cazul in care in termenul stabilit prin actul legislativ,
Parlamentul European sau Consiliul nu formuleazaobiectiuni.

Dupa cum se poate observa, aceste conditii ale delegarii sunt supuse unor limite de fond in sensul in
care delegare de competente trebuie sa fie clara, precisa si detaliata, precum si unor limite temporale, in sensul
in care durata delegarii este definita de legiuitor.

Totodata, trebuie mentionat ca desi in principiu delegarile de competenta ar trebui sa aiba o durata
nelimitata, totusi tratatul prevede in mod clar ca legiuitorul poate revoca delegarea acordata Comisiei.

Dupa cum se poate observa, Comisia se bucura de o anumita autonomie in procesul de adoptare a
actelor delegate. Tratatul nu face nicio mentiune la o anumita procedura pe care Comisia ar trebui sa o urmeze.

Actele de punere in aplicare sunt prevazute in art. 291 din TFUE, care prevede in cazul in care sunt
necesare conditii unitare de punere in aplicare a actelor juridice obligatorii ale Uniunii, aceste acte obligatorii
pot conferi Comisiei sau Consiliului, in cazuri speciale, competente de executare. In limita acestor competente,
Comisia sau Consiliul pot adopta acte de punere in aplicare care au rolul de a asigura aplicarea unitara a actelor
juridice obligatorii de catre statele membre carora le sunt adresate.

Statele membre, la randul lor, dispun de mecanisme de control al exercitarii competentelor de

executare de catre Comisie, mecanisme care trebuie prevazute prin regulamente adoptate de Parlamentul
European si Consiliul, in cadrul procedurii legislative ordinare.

In ceea ce priveste relatia cu actele delegate, trebuie precizat ca un act adoptat in temeiul art. 290 este
prin definitie exclus din domeniul de aplicare al art. 291 si invers. Chiar daca dobandeste competenta de a
adopta acte de punere in aplicare, Comisiei nu i se atribuie nici o competenta cvasilegislativa, aceasta
ramanand pur executiva. Interventia Comisiei este obligatorie in conditiile in care sunt indeplinite criteriile
stabilite de art. 291. Este evident ca art. 291 vorbeste de actele de punere in aplicare, nu se mentioneaza ca
aceasta sunt acte fara caracter legislativ, de unde putem deduce ca au caracter legislativ, insă actele cu caracter
legislativ sunt doar cele mentionate anterior. Rezulta ca actele de punere in aplicare adoptate de Comisie nu ii
atribuie acesteia o competenta legislativa.

Dupa cum am mentionat, actele legislative sunt prevazute de art. 289 din TFUE, care prevede ca actele
juridice adoptate prin procedura legislativa constituie acte legislative.

Procedura legislativa poate fi ordinara ( a inlocuit procedura legislativa a codeciziei, instituita prin
Tratatul de la Maastricht) si procedura legislativa speciala. Procedura legislativa ordinara consta in adoptarea
43
in comun de catre Parlamentul European si Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la
propunerea Comisiei. Art 294 din TFUE stabileste in mod clar etapele derularii acestei proceduri.

Procedura legislativa speciala intervine in cazurile strict prevazute de tratate si presupune adoptarea
unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de catre Parlamentul European cu participarea Consiliului
sau de catre Consiliul cu participarea Parlamentului European.

In ceea ce priveste inițiativa legislativa, tratatul prevede ca aceasta apartine nu numai Comisiei, ci in
cazuri strict mentionate in tratat si unui grup de state sau a Parlamentului European. De asemenea, actele
legislative pot fi adoptate la recomandarea Bancii Centrale Europene sau la solicitarea Curtii de Justitie sau
a Bancii Europene de Investitii.

In ceea ce priveste publicarea actelor juridice, art. 297 din TFUE prevede ca actele legislative se
publica in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene si intra in vigoare la data prevăzută de textul lor sau, in absenta
acesteia, in a 20-a zi de la publicare. Actele fara caracter legislativ urmeazaaceeasi regula a publicarii cu
diferente in ceea ce priveste semnarea lor de catrepresedinteleinstitutiei care le-a adoptat, precum si in ceea ce
priveste notificarea acestora destinatarilor cand au caracter individual. Desi in practica, si notificarea acestora
urmeaza aceeași procedura.

 Izvoarele complementare de drept al Uniunii Europene - din DUE.

Izvoarele complementare de drept al UE pot fi identificate in doctrina sub denumirea de drept

complementar, drept tertiarsau asa-numitul soft law comunitar/ al Uniunii Europene.

Definirea si identificarea acestor izvoare reprezinta un proces destul de complex, avand in vedere faptul
ca izvoarele primare sau izvoarele secundare nu prevad aceasta categorie de acte adoptate la nivelul Uniunii.
In doctrina, s-a apreciat ca acestea reprezintareguli de conduita carora nu li se atribuie forta juridica
obligatorie ca atare, dar care pot avea totusi efecte juridice indirecte si care au ca scop producerea de
efecte practice. In cazul in care un act juridic prevede anumite efecte pentru actul de drept complementar in
cauza, atunci acesta va putea beneficia de o anumita forta juridica obligatorie.

In ceea ce priveste clasificarea acestor izvoare de soft law, au fost identificate urmatoarele categorii de
acte:

1. Actele preparatorii (carti verzi, carti albe, programe de actiune), care in numeroase cazuri au rolul
de a fundamenta initierea unei propuneri de act legislativ de catre Comisia Europeana;
2. Acte informative (comunicari informative, interpretative si decizionale,
comunicariinterinstituționale sau comunicari individuale) care sunt adoptate de catreinstituțiile
Uniunii, in special de catre Comisia Europeana si care au rolul de a anunta o initiativa a Uniunii
Europene in diferite domenii de actiune si care pot fi urmate de adoptarea unor acte legislative in
domeniul respectiv.
3. Actele interpretative si decizionale (prin ele insele) care pot lua forma unor reguli administrative,
notificari interpretative, coduri sau cadre de actiune.
4. Acte sau instrumente de ghidare, precum recomandarileadoptate de institutiile Uniunii sau
opiniile exprimate de acestea cu privire la anumite aspecte.
! Avizele si recomandarile intra in categoria actelor non-obligatorii, dar intra in categoria actelor juridice.

44
 5. Acte sau instrumente neoficiale de ghidare, care sunt adoptate de institutiile Uniunii, precum
concluziile Consiliului, declaratiile Consiliului si ale statelor membre, declaratiile comune si
acordurile interinstituționale, rezolutiile Consiliului, coduri de conduita.

In doctrina franceza, aceste acte de drept complementar au fost diferentiate in:

1. Acte atipice, care imprumuta numele de la actele prevazute de tratat (in cazul recomandarii), dar fara
sa pastreze si caracteristicile acestora (regulamentele de ordine interioara adoptate de institutii – ele
poarta denumirea de regulamente, dar in cazul de fata regulamentele sunt obligatorii numai pentru
institutiile care le-au adoptat, nu au aplicabilitate generala). Aceste regulamente de ordine interioara
sunt obligatorii numai pentru institutiile care le-au adoptat.
2. Acte nenumite sau acte sui generis, care nu sunt prevazute de tratate, dar care sunt adoptate cu
intentia de a produce efecte juridice prin obiectul lor de reglementare. In aceasta categorie
mentionamrezolutiile Consiliului si in anumite cazuri ale Comisiei, care, desi lipsite de forta juridica
obligatorie, au o valoare politica putandu-se transforma ulterior in acte legislative (regulamente,
directive sau decizii).

De asemenea, in aceasta categorie de acte nenumite intra majoritatea actelor/ instrumentelor mentionate
anterior, respectiv programe de actiune, comunicari ale Comisiei, carti verzi, carti albe etc. In aceasta categorie
de izvoare complementare au fost incluse si conventiileincheiate intre statele membre (conventii, acorduri
etc.), respectiv:

1. Acordurile executive incheiate intre state pentru implementarea unei prevederi din tratate sau din
dreptul derivat;
2. Acorduri sau conventii complementare incheiate in baza unei prevederi din tratat care obliga statele
membre sa adopte o astfel de conventie sau in cazul in care tratatele imputernicesc statele in acest sens
fara sa le oblige;
3. Conventiile autonome incheiate intre state in absenta unei prevederi din tratat, insa in stransalegatura
cu aplicarea acestora si cu statutul de stat membru al Uniunii (cum este Conventia de la Dublin privind
azilul);
4. Conventiipartiale sau conventiiincheiate intre anumite state membre, precum Conventia sau Acordul
de la Schengen din 1990 si 1985.

Trebuie ca aceste izvoare sa aiba o stransalegatura cu dreptul UE sau cu apartenenta la UE.

In ceea ce priveste existenta acestor izvoare in Tratatul de la Lisabona, se poate observa ca:

a. Avizele si recomandarileprevazute de art. 288 din TFUE intra in categoria actelor juridice fara a avea
insa un caracter obligatoriu.
b. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a iesit din categoria izvoarelor de soft law, intrand
in categoria izvoarelor primare obligatorii.
c. Acordurile interinstitutionale sunt prevazute in mod expres in art. 295 din TFUE, unde se precizeaza
ca asemenea acorduri pot fi incheiate intre Parlamentul European, Consiliu si Comisie si pot avea
caracter obligatoriu (pentru aceste institutii).

Jurisprudența reprezintă un izvor nescris de drept al Uniunii Europene, care cuprinde totalitatea
hotararilorjudecătoreștipronuntate de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene/ a Uniunii Europene, care
are responsabilitatea si monopolul interpretarii dreptului comunitar/ dreptului Uniunii Europene in scopul
aplicarii sale unitare, in toate statele membre ale UE (in prezent, art. 19 din TUE):

45
 1. Curtea de Justitie de la Luxemburg poate fi privita ca o instantainternationala din prisma faptului ca
statele membre sau cetatenii acestora pot introduce actiuni specifice potrivit tratatelor.
2. Curtea poate actiona ca un Tribunal Administrativ in momentul in care controleaza legalitatea
masurilor de executie adoptate in baza tratatelor sau a dreptului derivat.
3. Curtea poate actiona ca o Curte de Casatie in momentul in care se pronunta asupra
hotararilorpronuntate in prima instanta de Tribunal sau de Tribunalul Functiei Publice.
4. Curtea actioneaza ca o Curte Institutionala in momentul in care se pronunta cu privire la
compatibilitatea cu normele tratatului, prevederile de drept derivat sau dispozitiile dintr-un proiect de
acord international.

Totodata, in activitatea sa de interpretare a dreptului UE, Curtea de Justitie a UE poate crea reguli
jurisprudentiale noi care sunt aplicabile ergaomnesinstitutiilor UE, statelor membre, particularilor, acestea
facand corp comun cu norma supusa interpretarii.

Judecatorul de drept al UE se afla intr-o permanenta colaborare cu judecatorulnational in vederea

interpretarii si aplicarii unitare a dreptului UE ( a se vedea mecanismul trimiterilor preliminare, prevazut de
art. 267 din TFUE).

JurisprudentaCurtii de Justitie a UE are caracter de izvor obligatoriu de drept al UE si in anumite cazuri

aceasta are caracter ergaomnes, in special in ceea ce priveste interpretarea dreptului UE in cadrul
mecanismului trimiterilor preliminare.

 Regulile aplicabilitatii dreptului UE in raport cu dreptul intern al statelor membre

Caracteristicile dreptului UE in raport cu dreptul national al statelor membre rezulta in primul rand din
interpretarea prevederilor din tratat de catre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, respectiv a UE.Cele
3 mari principii sau reguli care caracterizeaza modul de aplicare a dreptului UE in statele membre sunt
urmatoarele: aplicabilitate imediata; aplicabilitate directa si/sau efectul direct; aplicarea prioritara.Aceste
trasaturi/reguli/principii decurg in mod firesc din specificitatea UE ca subiect de drept international public
respectiv din sistemul de integrare practicat intre Uniune si statele membre.

Prima caracteristica este aplicabilitatea imediata. In analiza acestei trasaturi trebuie plecat de la cele
doua teorii privitoare la raportul dintre dreptul international public si dreptul intern, respectiv teoria dualista
si teoria monista. In acest sens, Curtea de Justitie de la Luxemburg a consacrat teoria monista in baza careia
dreptul comunitar/ dreptul Uniunii se aplica imediat si prioritar in dreptul intern al statelor membre.

In fapt, aplicarea imediata a dreptului UE decurge din insusi sistemul de integrare, stabilit intre Uniune
si statele membre. Aplicarea imediata a dreptului UE presupune faptul ca dreptul Uniunii are caracteristica de
a se aplica in mod obligatoriu in statele membre din momentul intrarii sale in vigoare ( uneori, momentul
intrarii in vigoare poate coincide cu momentul publicarii in Jurnalul Uniunii Europene), fara a mai fi necesara
o norma nationala de preluat.

Preluarea tratatelor adoptate la nivelul UE/ al Comunitatilor Europene prin norme de drept intern
(ratificare) nu contravine aplicabilitatii imediate a dreptului UE. In ceea ce priveste aplicarea imediata a
izvoarelor secundare, tratatul prevede in mod clar ca regulamentele si deciziile produc efecte juridice de la
data intrarii lor in vigoare fara a mai fi necesara o norma de prealuare in ordinea juridica a statelor membre.

In aceeasisituatie ne aflam si in cazul acordurilor internationaleincheiate de UE care sunt obligatorii

pentru statele membre din momentul incheierii acestora.

46
 Aplicabilitatea directa reprezintă acea caracteristica a dreptului UE de a pătrunde in ordinea juridica
a statelor membre fara a fi nevoiede adoptarea de masuri legislative, de preluare/transpunere la nivel national,
cu alte cuvinte, aceasta caracteristica presupune faptul ca normele de drept al UE pot fi aplicate in mod
nemijlocit de autoritatile administrative sau de instanțelejudecătorești din statele membre.

Actele de drept al Uniunii Europene care beneficiază de aplicabilitate directă: - e vorba de actele
complete din punct de vedere normativ, care precizează în conținutul lor atât scopul, cât și modalitatea de
atingere a acestuia; așadar, se bucură de aplicare directă tratatele, regulamentele, deciziile, principiile generale
de drept, la care putem adăuga în anumite situații jurisprudența.

În doctrină, dar și în practică, noțiunea de aplicare/aplicabilitate directă este analizată în strânsă

legătură cu noțiunea de efect direct. Efectul direct reprezintă acea caracteristică a normelor de drept al
UE, care fiind suficient de clare, precise și necondiționate, pot fi invocate de către particulari în fața
instantelor naționale. În sens restrâns, efectul direct reprezintă acea capacitate a normelor de drept al Uniunii
Europene de a conferi drepturi sau de a impune obligații persoanelor fizice și juridice din statele membre.
Noțiunea de efect direct a fost consacrată și dezvoltată de către jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene. Astfel, au fost identificate două categorii de efect direct, respectiv:

 Efectul direct vertical, care presupune faptul că particularii pot invoca anumite prevederi ale
dreptului UE împotriva autorităților publice ale statelor membre;
 Efectul direct orizontal, care conferă particularilor posibilitatea de a invoca dreptul UE în raport
cu alți particulari.

În doctrină, efectul direct este uneori sinonim cu aplicarea directă, însă, se poate observa că
aplicabilitatea directă este o trăsătură care caracterizează actul în totalitatea sa, în timp ce efectul directt trebuie
identificat pentru fiecare normă din actul respectiv.

Aplicarea directă a fost, de asemenea, consacrată pe cale jurisprudențială pentru fiecare izvor de drept,
cu excepția actelor juridice obligatoriu de drept derivat ale căror caracteristici sunt precizate în mod clar în
tratat (a se vedea art. 288 TFUE).

! Vom lua izvoarele pe rând și vom analiza dacă prezintă aplicabilitate directă și/sau efect direct:

 Efectul direct și aplicarea directă ale tratatelor UE

Aplicarea directă a tratatelor sau efectul direct al acestora nu rezultă din prevederile tratatelor, ci din
jurisprudența Curții de Justiție, astfel Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat efectul direct al
tratatelor prin Hotărârea 26/1962 (Van Gend en Loos), menționând că înființarea Comunității Economice
Europene a condus la apariția unei noi ordini juridice de drept internațional în favoarea căreia statele membre
au acceptat să-și limiteze drepturile suverane, chiar dacă numai într-un număr limitat de domenii.

Totodată, Curtea a statuat că independent de legislația statelor membre, dreptul comunitar nu creează
doar obligații în sarcina persoanelor de drept privat, ci are și scopul de a le conferi drepturi care intră în
patrimoniul lor juridic. În speță, Curtea de Justiție a arătat că art. 12 din Tratatul institutind Comunitatea
Economică Europeana, produce efecte directe și creează pentru justițiabil drepturi individuale pe care
instanțele naționale trebuie sa le protejeze. Acest principiu stabilit în hotararea Van Gend en Loos a fost reluat
ulterior in alte hotărâri pronunțate de Curtea de Justitie, identificându-se diferite prevederi din tratat care pot
fi invocate in mod direct de către particulari. Astfel, efectul direct al tratatelor a fost analizat în mod diferențiat

47
pornind de la interpretarea Curții de Justiție de la Luxemburg. Pot fi identificate astfel următoarele categorii
de prevederi din tratat care se bucură de efect direct:

1. Prevederi cu efect direct intergral, respectiv acele prevederi care pot fi invocate de particulari atat
in raport cu autoritatile statelor membre, cat si in raport cu ceilalti particulari (Hotararea 58/1980,
Hotararea 41/1974 – care vizeaza libera circulatie a persoanelor)
2. Prevederi cu efect direct limitat, respectiv acele dispoziții care pot fi invocate numai de către
particulari împotriva autorităților din statele membre (efect direct vertical; Hotarareapronuntata in
cauzele conexate C/163/265/..)
3. Prevederi care nu se bucura de efect direct, fiind vorba de acele dispozitii de natura institutionala,
a caror punere in aplicare este subordonataexercitarii unei competente a UE.

 Consacrarea aplicării directe și efectul direct a regulamentelor

Potrivit art. 288 din TFUE, regulamentele se bucură în mod evident de aplicare directă și de efect
direct; așadar, regulamentele pătrund in ordinea juridica a statelor membrefără a fi necesară o normă de
preluare/de transpunere. Așadar, orice normă națională adoptată în vederea transpunerii sau implementării
regulamentelor este contrară aplicării directe a regulamentului. Aplicarea directă a regulamentelor a fost
consacrată și pe cale jurisprudențială încă de la începutul construcției comunitare (Hotararea 39/1972).

In ceea ce priveste efectul direct al regulamentelor, mentionam ca din interpretarea prevederilor din
tratat rezulta ca toate normele dintr-un regulament se bucura de efect direct in conditiile in care dispozitiile
unui astfel de act juridic sunt complete din punct de vedere normativ (regulamentul constine in cuprinsul sau
prevederi referitoare atat la scop/ rezultat de atins, cat si la mijloacele folosite in acest sens;
Hotarareapronuntata in cauza C/253/00).

 Aplicarea directa si efectul direct al deciziilor

Art. 288 din TFUE recunoaste in mod expres aplicarea directa al regulamentelor in cazul
deciziilorprevazand ca acestea sunt obligatorii in toate elementele lor. Din interpretarea acestei dispozitii
rezulta ca deciziile pot beneficia de aplicare directa si de efect direct in anumite conditii, respectiv daca
normele din decizie sunt suficient de clare, precise si neconditionate.

In cazul in care deciziile au ca destinatari particularii, este evident ca aceste acte se bucura de aplicare
directa si de efect direct. In situațiile in care deciziile au ca destinatar statele membre, Curtea de Justitie au
stabilit ca in anumite situatii astfel de decizii se bucura de aplicare directa si de efect direct (Hotararea 9/1970).

 Aplicarea directa si efectul direct al directivelor

Din interpretarea art. 288 din TFUE rezulta ca directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar in ceea ce priveste rezultatul care trebuie atins, lasandautoritatilornationale competenta in ceea ce
priveste forma si mijloacele utilizate. Asadar, directiva este un act legislativ incomplet care pentru a fi introdus
in prdinea juridica a statelor membre are nevoie de transpunere/de preluare prin acte interne de catre statele
membre.

Directiva, spre deosebire de regulament si decizie, are ca destinatari unici statele membre care au
obligatia sa adopte masuri nationale de transpunere, adecvata si in termen (in termenul de transpunere). In caz
contrar, Curtea de Justitie poate aplica sanctiuni pecuniare impotriva statului membru in cauza, la propunerea
Comisiei.

48
 Curtea de Justitie a consacrat aplicarea directa si efectul direct al directivelor daca sunt
indepliniteurmatoareleconditii:

- Dispozitiile din directiva sunt suficient de clare, precise si neconditionate;

- Directiva nu a fost transpusa in termenul de transpunere (Hotarareapronuntata in cauza
C/106/1989);
- Directiva a fost transpusa in mod incompletsi/sau incorect (Hotarareapronuntata in cauza
148/1978).

Aceste caracteristici ale directivei sau posibilitatea ca aceasta sa fie invocata in mod direct de
particulari in fata instantelornationale si permit ca justițiabilul sa obtina repararea de catre statul membru in
cauza a prejudiciului cauzat din netranspunerea sau din transpunerea incorecta, incompleta a unei directive.

Curtea de Justitie a identificat si un efect util al directivelor precum si un efect direct incidental sau un
efect de excludere (o norma nationala care este contrara unei dispozitii dintr-o directiva sau nu e conforma cu
aceasta este exclusa de la aplicare).Asadar, judecatorulnational trebuie sa apliceurmatoarele decizii in cazul
in care se afla in fatainterpretarii unei directive:

1. Sa interpreteze conform cu directiva normele nationale;

2. Sa excluda de la aplicare normele nationale contrare unei directive;
3. Sa acorde repararea prejudiciului cauzat ca urmare a netranspunerii sau transpunerii
necorespunzatoare a unei directive.

Aplicarea prioritarareprezinta o caracteristica esentiala a dreptului UE, care a fost consacrata prin
jurisprudentaCurtii de Justitie a UE (HotarareaCosta v. Enel). In doctrina, prioritatea dreptului UE sau
aplicarea prioritara a fost analizata in stransalegatura cu notiunea de suprematie, notiune care a fost preluata
in prezentintr-odeclaratie anexata Tratatului de la Lisabona. Este evident ca statele membre respecta indiferent
de notiunea folosita caracteristica dreptului UE de a se aplica in mod prioritar in raport cu orice norma de
drept intern (inclusiv in raport cu norma constitutionala). Aceasta caracteristica rezulta din insasiesenta UE,
care conform Curtii de Justitie constituie o ordine juridica specifica pe care statele membre trebuie sa o
respecte din momentul in care au acceptat statutul respectiv, adica de stat membru.

49