Jurisprudența internațională (II)

- acest material are rolul de a sprijini activitatea de la seminar -

1. Cazul privind împrumuturile norvegiene (ICJ Reports, 1957, p. 9)

Situația de fapt

Franţa a declanşat o acţiune în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie împotriva Norvegiei,

solicitând Curţii ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să recunoască faptul că anumite
obligaţiuni emise pe pieţele franceze de capital şi pe alte pieţe străine de Regatul Norvegiei, de
Banca de Garanţii Imobiliare a Norvegiei pot fi plătite numai prin rambursarea echivalentului în
aur a valorii obligaţiunii. Franţa a arătat că baza jurisdicţiei Curţii este reprezentată de cele două
declaraţii unilaterale ale Franţei şi Norvegiei, realizate în conformitate cu articolul 36 (2) din
Statutul Curţii.
Declaraţia Franţei conţinea o rezervă, în conformitate cu care erau excluse din
competenţa Curţii problemele care reveneau „în exclusivitate competenţei naţionale a statului”.
Norvegia a introdus o excepţie preliminară, susţinând că problema valorii în aur a obligaţiunilor
este o chestiune care ţine în mod exclusiv de statul care a emis obligaţiunea – în speţă Norvegia –
prin urmare solicitând Curţii să-şi decline competenţa de a soluţiona litigiul.

Principalele elemente

Cazul subliniază importanța principiului reciprocității în aplicarea articolului 36 (2) din

Statutul Curții Internaționale de Justiție, argumentând că un stat pârât poate să invoce o rezervă
conținută de declarația prin care statul reclamant a acceptat competența Curții.

“Se reamintește faptul că declarația Franței de acceptare a competenței obligatorii a Curții

conține următoarea rezervă:

”Această declarație nu se aplică diferendelor care se referă la chestiuni care sunt în mod
esențial în competența națională, așa cum este înțeleasă de Guvernul Republicii Franceze”.

În obiecția preliminară introdusă de Guvernul norvegian, acesta a arătat:

”Guvernul norvegian nu a inserat o astfel de rezervă în declarația sa. Dar are dreptul să se
întemeieze pe restrângerile plasate de Franța în propriile angajamente. Convins că diferendul
care a fost adus în fața Curții prin cererea din 6 iulie 1955 este în competența exclusivă a
Guvernului norvegian, se consideră îndreptățit să se întemeieze pe acest drept. În consecință,
solicită Curții să respingă cererea Guvernului francez, pe motivul lipsei competenței”.

Pentru a analiza acest motiv al obiecției, Curtea notează pentru început că acest caz a fost adus
în fața sa pe baza articolului 36 alineatul 2 al Statutului și a declarațiilor corespunzătoare de
acceptare a competenței obligatorii; că în prezentul caz competența Curții depinde de
declarațiile făcute de părți în conformitate cu articoul 36 alineatul 2 al Statutului, sub condiție
de reciprocitate; și că, deoarece două declarații sunt implicate, competența conferită Curții va
depinde de măsura în care cele două declarații coincid în ceea ce privește stabilirea acestei
competențe. O comparație între cele două declarații arată că Declarația franceză acceptă
competența Curții în cadrul unor limite mai restrânse decât Declarația norvegiană; în
consecință, voința comună a Părților, care este baza jurisdicției Curții, există în cadrul acestor
limite mai restrânse indicate în rezerva franceză. Urmând în această privință jurisprudența
Curții Permanente de Justiție Internațională (Fosfați în Maroc, Hotărâre din 4 iunie 1934, CPIJ,
Ser. A/B, no. 74, p. 22, Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria, Hotărâre din 4 aprilie
1939, CPIJ, Ser A/B, no. 77, p. 81) Curtea reafirmă această metodă de definire a limitelor
competenței sale. Astfel, în hotărea sa în cazul privind Compania petrolieră Anglo-Iraniană,
Curtea a decis ”Deoarece Declarația iraniană are o sferă de aplicare mai restrânsă decât
Declarația Marii Britanii, Curtea se va întemeia pe Declarația iraniană” (ICJ Reports, 1952, p.
103).

Franța și-a limitat acceptarea competenței obligatorii a Curții, excluzând diferendele ”care se
referă la chestiuni care sunt în mod esențial în competența națională, așa cum este înțeleasă de
Guvernul Republicii Franceze”. În conformitate cu condiția reciprocității, sub care acceptarea
competenței Curții este făcută în ambele Declarații și care este prevăzută în articolul 36,
paragraful 3 al Statutului, Norvegia, în mod egal ca și Franța, este îndreptățită să excepteze de
la competența Curții diferendele care sunt înțelese de Norvegia a fi în mod esențial în
competența sa națională.

(p. 23-24)

2. Avizul consultativ privind consecinţele juridice ale construirii unei bariere în teritoriile
palestiniene ocupate (ICJ Reports, 2004, p. 136)

Incepând din 1997, Israelul a decis construirea unei bariere de securitate care să protejeze
teritoriul acestuia de incursiunile teroriste din teritoriile palestiniene ocupate. Traseul zidului
urmează, în general, „linia verde” – care reprezintă linia de armistiţiu stabilită prin Acordul din 3
aprilie 1949 dintre Israel şi Iordania. Menţionăm că teritoriul cuprins între linia de armistiţiu şi
râul Iordan (Cisiordania) a fost ocupat de Israel în 1967, ocupaţie condamnată de Consiliul de
Securitate prin Rezoluţia 242 (1967), prin care se reitera principiul imposibilităţii dobândirii de
teritorii prin folosirea forţei. Cu toate acestea, traseul zidului se abate spre est cu o distanţă
cuprinsă între 2 şi 22 kilometri de la „linia verde”, astfel încât o suprafaţă de 975 kilometri
pătraţi (16,6% din Cisiordania), care reprezintă reşedinţa a 237.000 palestinieni, este situată între
zid şi „linia verde”. Construcţia a presupus strămutarea unora dintre aceşti locuitori,
rechiziţionarea bunurilor acestora sau imposibilitatea de a avea acces la bunurile situate la vest
de zid.
Prin Rezoluţia 10/13 din 27 octombrie 2003, Adunarea Generală a cerut Israelului
stoparea lucrărilor la construcţia zidului. A doua zi, Israelul a publicat pe internet proiectul de
finalizare a construcţiei. La 19 noiembrie 2003, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1515,
prin care proba documentul intitulat „Foaia de Parcurs” – un plan de pace între Israel şi
Palestina, care însă nu conţine nici o consideraţie asupra zidului. La 8 decembrie 2003, Adunarea
Generală solicită Curţii Internaţionale de Justiţie să emită un aviz consultativ prin care să
determine care sunt „consecinţele juridice” ale construirii de către Israel a zidului de securitate,
având în vedere prevederile dreptului internaţional, inclusiv ale celei de-a IV-a Convenţii de la
Geneva din 1949 privind protecţia populaţiilor în timp de conflict armat.

Israelul a contestat competenţa Curţii de a emite un aviz consultativ și oportunitatea

avizului, inter alia, pentru următoarele motive:
- Adunarea Generală a acţionat cu depăşirea competenţelor sale, având în vedere
că, în temeiul art. 12 şi 24 din Cartă, Consiliul de Securitate deţine responsabilitatea
primară;
- Problema înaintată Curţii nu este de natură juridică. Întrebarea adresată nu
prezintă claritate. În plus, problema este de natură politică şi abstractă.
- Avizul nu ar corespunde funcţiei judiciare a Curţii, având în vedere că prin
procedura consultativă s-ar suplini soluţionarea unui litigiu între Israel şi Palestina, în
condiţiile în care Israelul nu consimte la aceasta.
- Avizul nu ar prezenta utilitate practică.

Principalele elemente

Secțiunea din aviz referitoare la competența Curții și oportunitatea avizului sintetizează

jurisprudența anterioară în materie. Reamintim condițiile în care Curtea emite un aviz
consultativ: condițiile de competență sunt i) cererea să fie formulată de un organ competent și ii)
chestiunea să fie juridică, și condiția de oportunitate este determinarea de către Curte că nu
există ”rațiuni decisive” care să o împiedice să emită avizul

Competența Adunării Generale de a solicita un aviz consultativ

25. O solicitare pentru un Aviz Consultativ nu este în sine o „recomandare” a Adunării

Generale „cu referire la un diferend sau la o situatie”. In acest caz a fost oricum argumentat
ca adoptarea Rezolutiei S-10/14 de catre Adunarea Generala produce efecte ultra vires, nu
potrivit Articolului 12. Prin urmare, Curtea consideră că este adecvată pentru ea analizarea
acestui Articol, avand in vedere textele relevante si practica Natiunii Unite.

In ceea ce priveşte practica Naţiunilor Unite, atât Adunarea Generală cât şi Consiliul de
Securitate au interpretat iniţial articolul în sensul că Adunarea Generală nu putea face
recomandări privind menţinerea păcii şi a securitătii internaţionale, în timp ce problema
rămânea pe agenda Consiliului.Cu toate acestea, interpretarea actuală a articolului 12 a
evoluat ulterior.

Astfel, Adunarea Generala s-a considerat ea însăşi îndrituită în anul 1961 să adopte
recomandări în chestiunile privind Congo ( rezoluţiile 1955 (XV) şi 1600 (XVI)) şi in 1963 în
ceea ce priveşte Coloniile Portugheze ( Rezoluţia 1913 (XVIII)) în timp ce acele cazuri înca au
aparut pe ordinea de zi a Consiliului, fără ca în această situaţie Consiliul să adopte vreo
rezoluţie recentă cu privire la ele.

În răspunsul dat cererii adresate de Peru în timpul celei de-a 23-a sesiuni a Adunării Generale,
consilierul juridic al Naţiunilor Unite a confirmat faptul că Adunarea a interpretat expresia „îşi
exercită funcţiile” din articolul 12 din Cartă în sensul „îţi exercită funcţiile în acest moment”
( Adunarea Generală, a XXIII-a sesiune, Comitetul III, a 1637-a Întâlnire, A1C.31SR. 1637,
alineatul 9 ). Într-adevăr, Curtea notează că a existat o tendinţa pozitivă de-a lungul timpului
pentru Adunarea Generală şi pentru Consiliul de Securitate pentru a se pronunta în paralel pe
aceeaţi temă cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

28. Curtea consideră că practica acceptată de Adunarea Generala, aşa cum a evoluat, este
conformă cu Articolul 12 , alineatul 1, al Cartei .

Prin urmare, Curtea este de părere că Adunarea Generala, adoptând Rezoluţia S-10/14, prin
care a cerut un aviz consultativ din partea Curţii, nu contravine prevederilor Articolului 12,
alineatul 1 al Cartei. Curtea conchide că prin depunerea acestei cereri Adunarea Generală nu
şi-a depăşit competenţa. A fost susţinut oricum în faţa Curţii că prezenta cerere pentru o opinie
consultativă nu a îndeplinit condiţiile esenţiale stabilite prin Rezoluţia 377 (V) [“Uniting for
Peace”] , sub care cea de-a –X-a Sesiune Specială de Urgenţa a fost convocată şi a continuat să
acţioneze.

31. Curtea notează, că pe 20 octombrie 2003, Cea de-a X-a Sesiune Specială de Urgenţă a
Adunării Generale a fost din nou convocată pe aceleaşi considerente ca în 1997 ( vezi
declaraţiile reprezentanţilor Israelului şi a Palestinei, AIES-IOIPV.21 pag. 2 şi 5), după ce-a fost
respins din nou de Consiliul de Securitate pe 4 octombrie 2003 ca urmare a votului negativ a
unui membru permanent, un proiect de rezoluţie privind construirea de către Israel a unui zid în
Teritoriile Palestiniene Ocupate. Curtea consideră că, din nou, Consiliul de Securitate nu a
reuşit să acţioneze potrivit Rezoluţiei 377(V) . Curtea nu apreciază că situaţia s-ar fi schimbat
în perioada între 20 octombrie 2003 şi 8 decembrie 2003, din moment ce Consiliul nu a discutat
construcţia zidului şi nici nu a adoptat vreo Rezoluţie în acest sens. Astfel, Curtea este de părere
că până la 8 decembrie 2003, Consiliul nu şi-a reconsiderat votul negativ din 14 octombrie
2003. Rezultă că pe parcursul acestei perioade, cea de-a X-a Sesiune Specială de Urgenţă a
fost convocată la timp şi putea fi sesizată în mod corespunzător sub Rezoluţia 377 ( V ) pentru
chestiunile aflate acum în faţa Curţii.

Chestiunea juridică

37. În ceea ce priveţte pretinsa lipsă de claritate a cererii Adunării Generale şi efectul său
asupra "naturii juridice" a întrebării adresate Curții, Curtea observă că această întrebare se
referă la consecințele juridice ce decurg dintr-o situație de fapt data, luând în considerare
normele și principiile dreptului internațional, inclusiv Convenția de la Geneva privind protecția
persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949 ( denumită în continuare "a patra
Convenție de la Geneva") și rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate și ale Adunării
Generale. Întrebarea adresată de către Adunarea Generală este, pentru a folosi fraza Curții în
avizul său consultativ în cazul Sahara Occidentală, " încadrată în termeni juridici și ridică
probleme de drept internațional ", și este prin însăşi natura sa susceptibilă de un răspuns bazat
pe drept. În opinia Curţii, aceasta este într-adevar, o problemă cu caracter juridic ( a se vedea
Sahara Occidentală, Aviz Consultativ, I.C.J Reports 1975, pag.18 para.15 )

Oportunitatea Avizului
46 […] Curtea a amintit în trecut de multe ori că Articolul 65 alineatul 1, al Statutului, care
prevede „Curtea poate da un aviz consultativ…” ( subliniere adăugată ) trebuie interpretat în
sensul că, această Curte are o putere discreţionară de a refuza acordarea unui aviz consultativ
chiar dacă acele condiţii privind competența sunt întrunite ( Legalitatea amenințării și folosirii
armelor nucleare, Aviz Consultativ , I.C.J Reports 1996 ( I ), pag. 234-235, alineatul 14 ). Cu
toate acestea, Curtea este conștientă de faptul că răspunsul său "la o cerere de aviz consultativ"
reprezintă participarea sa la activitățile organizației și, în principiu, nu ar trebui să fie refuzată (
Interpretarea tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria și România , Aviz Consultativ, I.C.J.
Reports 1950, pag. 71). Având în vedere responsabilitățile sale ca "organ judiciar principal al
Națiunilor Unite" (articolul 92 din Cartă), Curtea ar trebui, în principiu, să nu refuze să dea un
aviz consultativ. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, doar anumite "rațiuni decisive"
ar trebui să îndemne Curtea să refuze avizul (Anumite Cheltuieli ale NatiunilorUnite (articolul
17, alineatul 2, din Cartă ), aviz consultativ, I.C.J. Reports 1962, p. 155 ) În cazul exercitării
puterii sale discreţionare, această Curte nu a refuzat niciodata să răspundă la o cerere
referitoare la un aviz consultativ.

47.Curtea observă că lipsa consimţământului privind acceptarea jurisdicţiei contencioase a

Curţii de către statele în cauză nu are nicio relevanţă asupra competenței Curţii de a acorda un
aviz consultativ. În avizul consultativ din 1950, Curtea a explicat : “Consimţământul Statelor,
parţi la un diferend, este baza jurisdicţiei Curţii în cauzele contencioase. Situația este diferită în
ceea ce privește procedurile consultative, chiar şi în cazul în care cererea pentru un aviz se
referă la o chestiune juridică pendite la momentul respectiv între state. Răspunsul Curţii are
doar caracter consultativ. Rezultă că niciun stat, indiferent că este sau nu este membru al
Naţiunilor Unite, nu poate preveni acordarea unui Aviz Consultativ pe care Naţiunile Unite îl
consideră de dorit în vederea aflării cursului pe care acţiunea ar trebui să-l aibă. Avizul Curţii
este dat nu statelor, ci organului care are dreptul să-l solicite. Răspunsul Curţii, ea însăși, un
“organ al Naţiunilor Unite, reprezintă participarea la activităţile Organizaţiei şi, în principiu,
nu ar trebui să fie refuzată ”.

Comentând decizia din 1950, Curtea a explicat în Avizul Consultativ în cazul Sahara
Occidentală că "Astfel... a recunoscut că lipsa consimțământului ar putea constitui un motiv de
refuz de a emite un aviz, dacă, într-un anumit caz, considerațiile privind deontologia judiciară
ar putea obliga Curtea să refuze opinia". Curtea a continuat: " În anumite circumstanțe... lipsa
consimțământului unui stat în cauză poate face acordarea unui aviz consultativ incompatibilă
cu caracterul judiciar al Curții. Un exemplu în acest sens ar fi atunci când circumstanţele arată
că acordarea unui răspuns va avea un efect de a eluda principiul potrivit căruia un stat nu este
obligat să accepte ca diferendele sale să fie deferite unei instanţe fără acordul acestuia. (Sahara
Occidentală, I.C.J. Reports 1975, pag. 25, paragrafele 32-33 )

49. În plus, Curtea nu consideră că obiectul cererii Adunării Generale poate fi calificat doar ca
o chestiune bilaterală între Israel şi Palestina. Având în vedere competenţele şi
responsabilităţile Naţiunilor Unite în probleme legate de pacea şi securitatea internaţională,
opinia Curţii este că acea construcţie a zidului trebuie să fie considerată în mod direct de
interesul Naţiunilor Unite. În această chestiune, responsabilitatea Naţiunilor Unite îşi are
originea în Mandatul şi în Rezoluţia privind împărţirea Palestinei .
Obiectul cererii în faţa Curţii este de a obţine de la Curte un aviz pe care Adunarea Generală îl
consideră de ajutor în vederea exercitării corespunzătoare a funcţiilor sale. Avizul este cerut pe
o chestiuni de interes deosebit pentru Naţiunile Unite, care se regăseşte într-un cadru de
referinţă mult mai larg decât o dispută bilaterală. În asemenea circumstanţe, Curtea nu
consideră că acordarea unui aviz va avea efectul eludării pricipiului potrivit căruia un stat nu
este obligat să accepte ca diferendele sale să fie deferite unei instanţe fără acordul acestuia şi ca
urmare, Curtea nu poate, în exercitarea puterii sale de apreciere, să refuze să emită un aviz pe
acest motiv.

Utilitatea Avizului

60. După cum reiese din jurisprudența Curții, avizele consultative au scopul de a transmite
organelor solicitante elementele de drept necesare pentru ele în acțiunile lor. În Avizul său cu
privire la Rezervele la Convenția privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, Curtea
observă: "Obiectul prezentei cereri pentru acordarea unui aviz este de a îndruma Națiunile
Unite în ceea ce privește propria lor acțiune. "(I.C.J Reports 1951, pag. 19.)

62. Astfel, Curtea nu poate refuza să răspundă la întrebarea ridicată, pe baza motivului că
opinia sa nu ar avea nici un scop util. Curtea nu se poate substitui în aprecierea utilității
avizului solicitat, organul care solicită acest aviz şi anume Adunarea Generală. În plus, și în
orice caz, Curtea consideră că Adunarea Generală nu a stabilit încă toate consecinţele posibile
ale propriei sale Rezoluţii. Sarcina Curții va fi de a determina într-o manieră cuprinzătoare
consecințele juridice ale construcției zidului, în timp ce Adunarea Generală - și Consiliul de
Securitate - pot trage apoi concluzii din constatările Curții.

3. Cazul privind aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid

Bosnia şi Herţegovina c. Serbia (ICJ Reports, 2007, p. 43)

Situația de fapt

În 1993, Bosnia şi Herţegovina a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie

împotriva Serbiei (iniţial RFI, apoi Serbia şi Muntenegru, ulterior Serbia), referitoare la aplicarea
Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, în legătură cu acţiunile sârbilor
bosniaci din conflictul din Bosnia şi Herţegovina dintre 1992 şi 1995. Printr-o decizie din 1996
Curtea a decis că este competentă să examineze fondul cererii, în baza clauzei compromisorii
conţinute de Convenţie.
Principalele susţineri ale Bosniei şi Herţegovina erau în sensul că Serbia este responsabilă
pentru genocidul comis în timpul conflictului. Pe baza probelor administrate, faptele asupra
cărora Curtea trebuia să se pronunţa constau în principal în următoarele:
- majoritatea crimelor constând în ucideri au fost comise asupra musulmanilor bosniaci de către
armata Republicii Srpska (VRS) (proclamată la 9 ianuarie 1992, nerecunoscută internaţional);
Republica Srpska a beneficiat de sprijin finaciar din partea autorităţilor de la Belgrad, constând
inclusiv în plata salariilor ofiţerilor VRS;
- un fapt notabil este reprezentat de masacrul de la Srebrenica, din iulie 1995, când au fost ucişi
peste 7000 de musulmani bosniaci;
- în masacrul de la Srebrenica a participat o miliţie paramilitară intitulată “Scorpionii”. Iniţial
acest grup reprezentase o subunitate a Ministerului de Interne al Iugoslaviei, însă, după 1992,
luptau sub autoritatea VRS (armatei Republicii Srpska);
De asemenea, Bosnia şi Herţegovina a susţinut că Serbia a încălcat obligaţiile de a
preveni crima de genocid şi de a pedepsi genocidul. În legătură cu ultima obligaţie, Bosnia a
susţinut că refuzul Serbiei de a preda unele persoane către Tribunalul Penal Internaţional pentru
Fosta Iugoslavie reprezintă o încălcare a Convenţiei.

Principalele elemente

Abordarea privind răspunderea

379. Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea trebuie acum să stabilească dacă
răspunderea internaţională a statului pârât poate fi stabilită, indiferent pe ce temei, referitor la
masacrul comis la Srebrenica în perioada în cauză. Pentru motivele expuse mai sus, aceste
masacre constituie infracţiunea de genocid în sensul Convenţiei. În acest scop, la rândul său,
Curtea poate fi obligată să ia în considerare următoarele aspecte. În primul rând este necesar
să se stabilească dacă actele de genocid ar putea fi atribuite statului pârât în conformitate cu
normele de drept internaţional cutumiar privind răspunderea statelor; acest lucru înseamnă
verificarea dacă faptele au fost săvârşite de organe sau persoane al căror comportament este
imputabil statului, în special în cazul evenimentelor de la Srebrenica. În al doilea rând, Curtea
trebuie să stabilească dacă actele de tipul celor menţionate de Articolul III din Convenţie, altele
decât cele de genocid, au fost săvârşite de organe sau de persoane sunt imputabile Statului pârât
în conformitate cu aceleași reguli privind răspunderea Statelor: adică, actele prevăzute la
Articolul III paragrafele b) - e) - unul dintre acestea prevăzând complicitatea la genocid. În cele
din urmă, va fi de competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la problema dacă Statul pârât şi-
a respectat dubla obligaţie care derivă din Articolul I al Convenţiei, de a preveni și pedepsi
genocidul.

Conduita unui organ de stat

386. Atunci când se aplică în cazul de faţă, această regulă stabileşte în primul rând, dacă actele
de genocid comise la Srebrenica au fost comise de către “entităţi sau persoane”, care au statut
de organe ale Republicii Federale Iugoslavia (astfel cum Statul pârât se numea la acel moment),
în conformitate cu legislaţia sa internă, în vigoare la acel moment. Trebuie spus că nu există
nimic ce ar putea justifica un asemenea răspuns la întrebare. Nu a fost demonstrat faptul că
armata RFI ar fi luat parte la masacre, nici că liderii politici RFI ar fi avut la îndemână
pregătirea, planificarea sau orice altă influență în conducerea masacrelor. Este adevărat că
există multe dovezi ale participării directe sau indirecte de către armata oficială a RFI, alături
de forțele armate sârbe bosniace, în operațiuni militare în Bosnia și Herțegovina în anii
anteriori evenimentelor de la Srebrenica.

Mai mult…nici Republica Srbska, nici Armata Sârbilor Bosniaci (VRS) nu au fost organe de jure
ale RFI, din moment ce niciuna dintre acestea nu a avut statut de organ al Statului potrivit
dreptului său intern.
38. Curtea notează în primul rând că nicio dovadă nu a fost prezentată în sensul că Generalul
Mladic sau oricare alţi ofiteri ale căror activități au fost gestionate de către cel de-al 30-lea
Centru pentru Personal, ar fi fost potrivit dreptului intern al Statului pârât, ofiţeri ai armatei
Statului pârât - un organ de jure al Statului pârât. Nici nu a fost stabilit în mod clar că
Generalul Mladic a fost unul dintre acei ofiţeri; şi chiar bazându-ne pe faptul că el ar fi fost,
Curtea nu consideră că el ar trebui, doar din acest motiv, tratat ca un organ al RFI în scopul
aplicării regulilor privind răspunderea statelor.

Expresia „organ de stat”, aşa cum este folosită în dreptul internaţional cutumiar și în articolul 4
din Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional, se aplică la una sau la alta dintre
entitățile individuale sau colective, care alcătuiesc organizarea statului și acționează în numele
său (cf. Comentariul Comisiei de Drept Internaţional art . 4, alin. (1)). Funcţiile ofițerilor
Armatei Sârbilor Bosniaci (VRS), inclusiv generalul Mladic, au fost totuşi de a acționa în
numele autorităților sârbo-bosniace, în special Republica Srpska, nu în numele RFI; au exercitat
atribute ale autorității publice a Republicii Srpska.

389. Problema se pune, de asemenea, dacă se poate reţine în sarcina Statului pârât răspunderea
pentru actele “Scorpionilor” din Srebrenica. Judecând pe baza acestor materiale, Curtea nu
este în măsură să constate că "Scorpionii" au fost, la mijlocul 1995, organ de jure al Statului
pârât. Mai mult, Curtea a remarcat că, în orice caz, un act al unui organ pus de către un Stat la
dispoziţia unei alte autorităţi publice nu ar trebui considerat un act al Statului dacă organul
acţiona în numele autorităţii sub care acţiona în urma punerii la dispoziţie de către Stat.

Organ de facto

392. Pasajele citate arată că, în conformitate cu jurisprudența Curții, persoane, grupuri de
persoane sau entități pot, în scopul de a-şi asuma obligaţiile internaționale, să fie asimilate cu
organele de stat, chiar dacă acel statut nu rezultă din dreptul intern, cu condiția ca, în fapt,
acele persoane, grupuri sau entități să acționeze în "dependență completă" față de statul ale
cărui instrumente sunt. Într-un astfel de caz, este oportun să vedem nu doar statutul legal, în
scopul de a înțelege realitatea relației dintre persoana care ia măsuri şi Statul faţă de care el
este atât de atașat ca fiind nimic mai mult decât agentul său: orice altă soluție ar permite
statelor să scape de răspunderea internaţională alegând să acționeze prin persoane sau entități
a căror independență va fi pur fictivă.

395 [...] Prin urmare, Curtea constată că actele de genocid din Srebrenica nu pot fi atribuite
Statului pârât ca fiind săvârșite de către organele sale sau de către persoane sau entități
dependente total faţă de ea, și, astfel, nu poate pe această bază să implice răspunderea
internațională a Statului Pârât.

Imputabilitatea pe baza instrucțiunilor, direcției sau controlului

400. Criteriul astfel formulat diferă în două privințe de criteriul - descris mai sus - pentru a
determina dacă o persoană sau o entitate poate fi echivalat cu un organ de stat, chiar dacă nu
are acest statut în temeiul legii interne. În primul rând, în acest context nu este necesar să
arătăm că persoanele care au efectuat actele pretinse a încălca dreptul internaţional au fost în
general într-o legătură de « dependenţă completă » cu Statul pârât; trebuie dovedit ca ei au
acţionat potrivit instrucţiunilor unui stat sau sub “control efectiv”. Cu toate, acestea trebuie
demonstrat că acest “control efectiv” a fost exercitat sau că instrucţiunile unui Stat au fost date
cu referire la fiecare operaţiune în care pretinsa violare a avut loc şi nu privind ansamblul
acţiunilor luate de către persoane sau grupuri care au comis asemenea acte de violenţă.

402. Curtea constată totuşi că Reclamantul a pus la îndoială valabilitatea aplicării, în speţă, a
criteriul adoptat in activităţile militare şi paramilitare supuse judecăţii. Acesta a atras atenţia
asupra hotărârii Camerei în cazul Tadic ( IT-94-1-A,Cauza , 15 iulie 1999). În acest caz,
Camera [de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie] nu a urmat
jurisprudenţa Curţii în cauza Activităţi Militare şi Paramilitare în Nicaragua și împotriva
acesteia:a susţinând că cel mai apropiat criteriu, aplicabil în concepţia sa, atât pentru
caracterizarea conflictelor armate în Bosnia şi Herţegovina ca fiind internaţionale, cât și pentru
a stabili imputabilitatea actelor comise de Armata Sârbilor Bosniaci față de RFI, în
conformitate cu prevederile referitoare la răspunderea statelor, este”controlul general”
exercitat de către RFI faţă de Armata Sârbilor Bosniaci; şi ulterior acest criteriu a fost
îndeplinit în acel caz. Cu alte cuvinte, Camera de Apel a considerat că actele comise de sârbii
bosniaci ar putea da naștere la responsabilitatea internațională a RFI pe baza controlului
general exercitat de RFI asupra Republici Srpska și VRS, fără să fie nevoie să dovedească faptul
că fiecare operațiune în care actele au fost comise cu încălcarea dreptului internațional au fost
săvârşite în conformitate cu instrucțiunile RFI, sau sub controlul său efectiv.

403. Curtea a analizat cu atenție raţionamentului Camerei de Apel în susținerea concluziei de

mai sus, dar se află în imposibilitatea de a subscrie la punctul de vedere al acesteia din urmă.
În primul rând, Curtea observă că Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie nu a fost
sesizat în cazul Tadic, nici nu este, în general, competent, să se pronunțe cu privire la chestiuni
privind răspunderea statelor, din moment ce competența sa este doar penală și se întinde doar
asupra persoanelor. Astfel, în această hotărâre, Tribunalul a ridicat o problemă care nu a fost
indispensabilă pentru exercitarea jurisdicției sale.

După cum s-a menționat mai sus, Curtea acordă o importanță deosebită constatărilor de fapt și
de drept făcute de Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie, când acesta s-a pronunțat
asupra răspunderii penale a inculpatului, și, în speță, Curtea ia în considerare procesele
Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie precum şi a hotărârilor recurate care au de-a
face cu evenimente asemănătoare cu evenimentele care stau la baza litigiului. Situația nu este
aceeași pentru pozițiile adoptate de Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie referitor la
norme generale de drept international și care nu țin de domeniul specific de aplicare a
jurisdicției sale și, în plus, a căror soluționare nu este întotdeauna necesară pentru a decide
cazurile penale.

404. Acesta este cazul doctrinei stabilite în cauza Tadic. În măsura în care criteriul „controlului
general” este folosit pentru a determina dacă un conflict armat are sau nu caracter
internațional, care a fost singura solicitare la care Camera de Apel a fost chemată să se
pronunțe, doctrina poate chiar să fie aplicabilă și potrivită. Cu toate acestea, Curtea nu
consideră oportun să adopte o poziție cu privire la această problemă în prezenta speță, deoarece
nu este necesar să o rezolve în scopul prezentei hotărâri. Pe de altă parte, Tribunalul
Internațional pentru fosta Iugoslavie a prezentat criteriul „controlului general”ca fiind aplicabil
în mod unanim în confomitate cu dreptul răspunderii statelor în scopul de a determina – cum
Curtea cere în cazul de față - dacă un stat este responsabil pentru actele comise de trupele
paramilitare, forțele armate care nu fac parte din organele oficiale. În acest context, argumentul
în favoarea acestui criteriu nu este convingător.

406. În continuare, trebuie notat ca acel criteriu al “controlului general” are un dezavantaj
major în ceea ce privește extinderea domeniului de aplicare a răspunderii statului dincolo de
principiul fundamental care guverneaza răspunderea internațională: un stat este responsabil
doar pentru propriile acțiuni/operațiuni/acte, adica pentru orice comportament al unei persoane
care acționeză, în orice mod, în numele Statului. Aici intră acțiunile întreprinse de organele
oficiale, și de altfel de persoane sau entități care nu sunt recunoscute în mod formal ca fiind
organe oficiale potrivit legii interne dar care, cu toate acestea, pot fi asimilate organelor oficiale
deoarece sunt într-o relație de dependență completă cu acel stat. În afară de aceste cazuri,
răspunderea unui stat poate fi cauzată pentru faptele comise de persoane sau grupuri de
persoane – sa nu fie nici organe de stat și să nici nu fie asimilate unor asemenea organe - doar
dacă presupunând că aceste acte intră în sfera ilicitului internațional, îi sunt atribuite în temeiul
dreptului internațional cutumiar reflectat în Articolul 8 , citat anterior ( paragraful 398). Acest
lucru se întâmplă atât în cazul în care un organ al statului a dat instrucțiuni sau a furnizat
modalitatea în temeiul căreia autorii actelor ilicite au acționat sau dacă au exercitat controlul
efectiv față de acțiuni în timpul cărora actul ilicit a avut loc. În acest caz, criteriul „controlului
general” nu se aplică deoarece este întinsă prea mult, ajungând la un punct aproape de ruptură,
legătura care trebuie să existe între comportamentul organelor de Stat și răspunderea
internațională.

415. Curtea conchide din cele de mai sus că actele celor care au comis genocidul de la
Srebrenica nu pot fi atribuite Statului pârât potrivit normele dreptului internațional referitoare
la răspunderea statelor: astfel, răspunderea internațională a Statului pârât nu este angajată în
baza acestei prevederi.

Prevenirea și pedepsirea genocidului

425. Curtea revine la cea de-a treia și ultima întrebare stabilită în paragraful 379 în cele ce
preced: Statul pârât a respectat obligatiile de preveni și de a reprima crima de genocid potrivit
Articolului I din Convenție?

438. Având în vedere influența de necontestat și a faptului că dețineau informații, care

exprimau cele mai serioase îngrijorări, Autoritățile Federale Iugoslave ar putea, pe propriul
teritoriul, în opinia Curții, depune toate eforturile în puterea lor, pentru a încerca să prevină
evenimentele tragice care se conturau, a căror amploare, chiar dacă nu putea fi prevăzută cu
certitudine, putea fi cel puțin întrevăzută. Conducerea RFI și președintele Milosevic, înainte de
toate, erau pe deplin conștienți de climatul de ură profundă care a domnit între sârbii bosniaci și
musulmanii din regiunea Srebrenica. Cu toate acestea, Statul pârât nu a demonstrat că a luat
vreo inițiativă de a preveni ceea ce s-a întâmplat sau a întreprins orice acțiune din partea sa
care să prevină atrocitățile care au avut loc. În continuare, trebuie subliniat că organele statului
pârât nu au făcut nimic că să prevină masacrul de la Srebrenica, susținând ca au fost fără putere
în a opune un act de rezistență, care cu greu poate fi crezut dată fiind cunoscuta influență pe
care o aveau asupra Armatei Sârbilor Bosniaci.

[…]

449. Curții i se pare suficient pentru a stabili că Statul pârât și-a încălcat obligația de a
coopera pe deplin cu Tribunalul Internațional pentru Fosta Yugoslavie. Acest eșec constituie o
încălcare de către Statul pârât a obligațiilor sale ca parte la Acordul de la Dayton, cât și ca
membru al Națiunilor Unite, precum și o încălcare a Articolului VI din Convenția asupra
genocidului. Bineînțeles, Curtea nu are desigur, competență, de a declara că Statul pârât a
încălcat orice obligație, altele decât cele în temeiul Convenției. Dar, așa cum Curtea are
competența de a declara o încălcare a Articolului VI, în măsura în care obligă statele să
coopereze cu “Tribunalele penale internaționale”, Curtea poate găsi în acest scop că cerințele
pentru existența unei astfel de încălcări au fost întrunite.Una dintre aceste cerințe este că statul
a cărui răspundere este în discuție trebuie „să fi acceptat jurisdictia” „tribunalului penal
internațional”, astfel Curtea găsește că Statul pârât a avut datoria să coopereze cu Tribunalul în
conformitate cu instrumentele juridice internaționale altele decât Convenția și a eșuat în
îndeplinirea acestei obligații. În această privință, alegațiile Statului reclamant referitor la
încălcarea de către Statul pârât a Articolului VI și a Articolului I din Convenție trebuie admise.

4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cazul Ilaşcu şi alţii c. Republica Moldova şi

Federaţia Rusă , Cererea nr. 48787/99, Hotărâre din 8 iulie 2004

Situația de fapt

La 5 aprilie 1999, Ilie Ilaşcu şi încă alţi 3 cetăţeni ai Republicii Moldova au sesizat
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la încălcările drepturilor omului rezultate din
următoarea situaţie de fapt:
Urmare proclamării în 1991 a independenţei „aşa-zisei” Republici Moldoveneşti
Transnistrene (RMT), cei patru reclamanţi au fost condamnaţi de o instanţă a autoproclamatei
RMT şi închişi. Ilie Ilaşcu şi ceilalţi reclamanţi au invocat încălcarea următoarelor drepturi din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: dreptul la un proces echitabil (art. 6), dreptul de
proprietate (art. 1, Protocolul 1), interzicerea tratamentelor inumane şi degradante (art. 3),
protecţia vieţii private (art. 8). Ilie Ilaşcu, care a fost condamnat la moarte, a invocat şi art.2 –
dreptul la viaţă. În 2001, Ilie Ilaşcu a dobândit cetăţenia română şi, ulterior, a fost eliberat. În
2002 şi 2003, şi ceilalţi reclamanţi au dobândit cetăţenia română.
Reclamanţii au susţinut că Republica Moldova este responsabilă de aceste încălcări
pentru că nu a luat toate măsurile necesare pentru a le împiedica. De asemenea, reclamanţii au
susţinut că Federaţia Rusă este de asemenea responsabilă pentru motivul că Transnistria era, de
facto, sub controlul Rusiei, fapt reieşit din faptul că trupele ruse şi echipamentul acestora erau
staţionate în Transnistria, iar Guvernul Federaţiei Ruse a furnizat autoproclamatei RMT sprijin
financiar şi logistic.
În legătură cu relaţiile juridice aplicabile în speţă, Curtea a reţinut următoarele:
La 21 octombrie 1994, s-a semnat un Acord între Federaţia Rusă şi Republica Moldova
care prevedea obligaţia Federaţiei Ruse de a-şi retrage trupele din Transnistria în termen de 3 ani
de la intrarea în vigoare. În 1998, Duma de stat a eliminat proiectul legii de ratificare de pe
ordinea de zi. La 20 martie 1998, între Federaţia Rusă şi autoproclamata RMT s-a semnat un
acord privind situaţia armatei a 14-a rusă, care prevedea că retragerea acesteia va avea loc cel
târziu la 31 decembrie 2002. De asemenea, prin Declaraţia de la Istambul din 19 noiembrie 1999
adoptată în cadrul Reuniunii la Vârf a OSCE, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din
Transnistria până la aceeaşi dată.
Cu privire la răspunderea statelor pentru încălcările comise, părţile au susţinut
următoarele:
Republica Moldova a susţinut că nu este răspunzătoare pentru că de facto nu exercita
jurisdicţia asupra teritoriului RMT şi nu avea controlul asupra acestui teritoriu. Republica
Moldova a susţinut că răspunderea aparţine Rusiei, deoarece staţionarea trupelor şi sprijinul
acordat RMT a împiedicat soluţionarea conflictului şi a situaţiei reclamanţilor.
Federaţia Rusă a susţinut că singurul guvern care exercită suveranitatea asupra RMT este
cel al Republicii Moldova care trebuie să fie cel responsabil de încălcările comise. Rusia a
susţinut că nu avea jurisdicţie asupra Transnistriei şi că trupele sale nu au intervenit în conflict, ci
şi-au asumat numai sarcini de menţinere a păcii, cu acordul Republicii Moldova. Rusia a arătat
că armata a 14-a a acţionat numai în autoapărare.
România, în calitate de stat intervenient, a susţinut ideea că un stat nu poate să-şi limiteze
competenţa prin invocarea faptului că nu avea jurisdicţie în fapt asupra unui teritoriu şi că
Republica Moldova trebuia să dovedească faptul că a făcut toate eforturile necesare pentru
soluţionarea situaţiei reclamanţilor. De asemenea, România a susţinut că Rusia a contribuit la
crearea forţelor transnistrene, că Rusia exercita influenţă politică asupra organelor de la Tiraspol,
ceea ce a condus la evitarea soluţionării conflictului şi a situaţiei reclamanţilor.

Principalele elemente

300. Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu se aflau la momentul desfăşurării

evenimentelor respective şi nu se află nici în prezent sub jurisdicţia de facto a Republicii Moldova;
de aceea cererea este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei.
În conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane
aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite în acest document. În dreptul internaţional,
jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate
teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite pe un teritoriu determinat funcţiile
sale statale: să elaboreze şi să adopte acte legislative, administrative şi judecătoreşti. Dar în cazul în
care un stat nu controlează în mod efectiv o parte din teritoriul său, el nu-şi poate exercita în mod
real jurisdicţia sa teritorială şi suveranitatea. Într-un asemenea caz, concepţiile de „jurisdicţie” şi
„teritoriu” nu pot fi suprapuse.

310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:

„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile
definite în titlul I al [prezentei] Convenţii.”

311. Din articolul 1 rezultă că Statele Părţi trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor
şi libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia” lor.
312. […] Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor”
din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca semnificând că competenţa jurisdicţională a
unui stat este în primul rând teritorială (a se vedea decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar, de
asemenea, că jurisdicţia este prezumată ca fiind exercitată în mod normal pe întreg teritoriul
statului.
Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat este
împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei
ocupaţii militare de către forţe armate ale unui alt stat care controlează efectiv teritoriul respectiv (a
se vedea Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, şi
Cyprus v. Turkey [GC], citată mai sus, §§ 76–80, şi decizia Bankovic, menţionată mai sus, §§ 70-
71), unor acţiuni de război sau revolte sau unor acţiuni ale unui stat străin care sprijină instaurarea
unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.

314. Mai mult, Curtea observă că, deşi în cauza Bankovic şi alţii (citată mai sus, § 80) ea a
accentuat preponderenţa principiului teritorial la aplicarea Convenţiei, ea a recunoscut, de
asemenea, că conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei nu este în mod necesar
limitat la teritoriul naţional al Înaltelor Părţi Contractante (a se vedea Loizidou v. Turkey (fondul
cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996–VI, pp. 2234–
2235, § 52).

Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, acţiunile Statelor Contractante care sunt
înfăptuite sau produc efecte în afara teritoriului lor pot constitui o exercitare de către state a
jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 al Convenţiei.
Conform principiilor relevante ale dreptului internaţional, responsabilitatea unui Stat Contractant
poate fi angajată când, în urma unei acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică
controlul efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a
asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie
rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale
armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (ibid.).

315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită de fapt un control detaliat
asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional,
deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestei Părţi
Contractante (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), citată mai sus, pp. 2235 – 2236, § 56).
316. Dacă un Stat Contractant exercită un control general asupra unui teritoriu din afara
teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este limitată doar la faptele soldaţilor sau
funcţionarii acestui stat aflaţi pe acest teritoriu, ci se extinde şi asupra actelor administraţiei locale
care supravieţuieşte acolo datorită susţinerii militare sau de alt gen din partea statului respectiv (a
se vedea Cyprus v. Turkey [GC], citat mai sus, § 77).

318. În plus, aprobarea formală sau tacită a acţiunilor persoanelor particulare care violează
drepturile garantate de Convenţie ale altor persoane care se află sub jurisdicţia unui Stat
Contractant, de către autorităţile acestuia, poate angaja responsabilitatea acestui stat conform
Convenţiei (a se vedea Cyprus v. Turkey, citat mai sus, § 81). Acest lucru este valabil cu atât mai
mult în cazul recunoaşterii de către statul în cauză a acţiunilor autorităţilor autoproclamate
nerecunoscute de comunitatea internaţională.
330. În baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul Moldovei,
unicul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu-şi exercită
autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află sub controlul
efectiv al „RMN”.

353. Guvernul rus a declarat că faptele invocate de către reclamanţi nu cad sub „jurisdicţia”
Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

382. În lumina tuturor acestor circumstanţe, Curtea consideră că responsabilitatea Federaţiei Ruse
este angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în
consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim
separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Acţionând astfel, autorităţile
Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea
transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii Moldova.
În continuare, Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992,
Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin militar, politic şi economic regimului transnistrean (a
se vedea paragrafele 111-116 de mai sus), permiţându-i astfel acestuia să supravieţuiască şi să se
consolideze pentru a obţine o anumită autonomie faţă de Moldova.

5. Cazul privind personalul diplomatic şi consular al Statelor Unite ale Americii la Teheran,
(S.U.A. c. Iran), ICJ Reports, 1980, p. 3;

Situația de fapt

În contextul revoluţiei islamice din Iran, la 4 noiembrie 1979 a avut loc un atac armat
asupra Ambasadei S.U.A. din Teheran, condus de organizaţia „Studenţilor Musulmani susţinători
ai Politicii Imam-ului”. Localurile misiunii au fost sechestrate, iar membrii personalului
diplomatic şi consular au fost luaţi ostatici. Atacuri similare s-au produs împotriva consulatelor
americane din Tabriz şi Shiraz. În ziua atacului, autorităţile guvernului revoluţionar nu au luat
nici o măsură pentru a preveni atacul împotriva Ambasadei S.U.A.
Ulterior datei de 4 noiembrie, autorităţile iraniene au emis declaraţii prin care aprobau
actele studenţilor islamişti. Însuşi Ayatollah-ul Khomeini a aprobat această acţiune, arătând că
Ambasada era un „centru de spionaj” şi că membrii personalului diplomatic vor rămâne „sub
arest” atât timp cât va fi necesar.
La 29 noiembrie 1979, S.U.A. a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie,
prin care se solicita:

1) Republica Islamică Iran să fie declarată răspunzătoare pentru actele întreprinse

împotriva Ambasadei S.U.A., a consulatelor şi a personalului acestora, care încalcă
regulile generale ale dreptului internaţional, precum şi dispoziţiile Convenţiei de la
Viena privind relaţiile diplomatice referitoare la inviolabilitatea localurilor misiunii şi
a personalului diplomatic.
2) Repararea prejudiciului prin: încetarea acţiunii şi plata unei compensări materiale.
 În replică, Iranul a arătat că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru actele unor persoane
private (organizaţia studenţească). În acelaşi timp, Iranul a arătat că, în orice caz, actele ar fi fost
justificate prin existenţa unor „circumstanţe excepţionale”.

Principalele elemente

Prima fază

57. Prima dintre aceste faze acoperă atacul armat asupra Ambasadei Statelor Unite la Teheran,
efecuat de către studentii islamişti la data de 4 noiembrie 1979, patrunderea în incinta misiunii,
luarea ca ostatici a personalului ambasadei, rechizitionarea bunurilor şi arhivelor misiunii, cât
şi conduita autorităţilor iraniene cu privire la această situaţie. Atacul şi pătrunderea în incinta
misiunii, a fost o operaţiune care a durat aproximativ 3 ore, fără ca forţele de ordine, unităţile
militare sau oficiali iranieni, să intervină pentru a opri sau a încerca să oprească atacatorii în
a-si duce la bun sfârşit planul.

58. Nu există nici un indiciu cum că militanţii islamişti, în executarea atacului, s-au comportant
ca fiind agenţi ai statului sau ca având autoritatea te stat. Conduita lor în desfăşurarea
operaţiunii nu poate fi aşadar atribuită statului Iranian.

61. Concluzia la care a ajuns Curtea, analizând atacul asupra Ambasadei SUA din Teheran şi
evenimentele subsecvente, adică atacurile asupra consulatelor din Tabriz and Shiraz, din ziua de
5 noiembrie 1979, a fost că deşi aceste acte nu sunt direct imputabile statului Iranian nu
înseamnă, că acesta, este scutit de orice răspundere în legătură cu actele respective, având în
vedere că acesta nu si-a îndeplinit obligaţiile rezultate din Convenţiile de la Viena asupra
relaţiilor diplomatice. şi consulare ( 1961, 1963). Conform prevederilor conţinute de acestea,
Iranul avea obligaţia fermă de a lua toate măsurile necesare asigurării protecţia sediului
Ambasadei Statelor Unite la Teheran, precum şi a personalului, arhivelor, mijloacelor de
comunicaţie cât şi asigurarea libertăţii de mişcare a diplomaţilor americani.

68. Aşadar, Curtea conchide că, în legătură cu evenimentele desfăşurate în zilele de 4-5
noiembrie 1979, autorităţile iraniene:
a. erau pe deplin conştiente de obligaţiile asumate la nivel internaţional de a lua măsurile
necesare pentru protejarea a sediului ambasadei Statelor Unite la Teheran cât şi a personalului
diplomatic şi consular american, împotriva unui atac.
b. erau pe deplin conştiente, ca urmare a cererii de ajutor venite din partea ambasadei Statelor
Unite, de necesitatea de a interveni pentru a protejarea sediului misiunii diplomatice
c. dispuneau de mijloacele necesare intervenţiei
d. au omis să îşi respecte obligaţiile asumate.

Faza a doua
Se va observa că dacă în faza I, fapta autorităților iraniene era omisiunea de a asigura
inviolabilitatea ambasadei, în faza a doua fapta devine însăși comiterea atacul, cazul de
imputabilitate fiind conduita confirmată și asumată de stat ca fiind a sa proprie – în prezent
articolul 11 din Proiectul de articole al CDI.
71. În orice caz, autorităţile militare, poliţieneşti şi religioase iraniene şi-au exprimat, aproape
imediat, solidaritatea cu acţiunile grupului de studenţi islamişti. Sprijin pentru atacul asupra
Ambasadei SUA a venit inclusiv din partea Ayatolahului Khomeni, acesta declarând că acţiunile
militanţilor islamişti sunt în asentimentul oficialilor iranieni.

74. Aprobarea acordată acestor acţiuni de către Ayatollah Khomeini şi alte organe ale statului
iranian şi decizia de a le perpetua, au condus la transformarea acestora în acte ale acestui stat.
Militanţii islamişti , au devenit ulterior agenţi ai statului iranian, acesta devenind astfel
responsabil la nivel internaţional pentru conduita acestora [ ... ].

6. Cazul privind incidentul Rainbow Warrior, Sentinţa arbitrală din 30 aprilie 1990
Noua Zeelandă c. Franţa (RIAA, VOLUME XX pp. 215-284)

Situația de fapt

La 10 iulie 1985, vasul Raibow Warrior, sub pavilionul unui stat terţ, s-a scufundat în
portul Auckland din Noua Zeelandă ca urmare a detonării a două dispozitive explozive. Cele
două dispozitive fuseseră amplasate, la instrucţiunile Direcţiei Generală Securitate Externă din
Franţa, de doi ofiţeri francezi sub acoperire, Alain Mafart şi Dominique Prieur. Acţiunile Franţei
aveau loc în contextul în care vasul aparţinea organizaţiei Greenpeace şi era utilizat pentru
proteste faţă de experienţele nucleare franceze în Pacific.
Franţa a recunoscut implicarea în atacuri şi şi-a asumat răspunderea faţă de acestea. Noua
Zeelandă a arestat pe cei doi ofiţeri francezi, a declanşat un proces penal împotriva acestora şi i-a
condamnat la câte 10 ani închisoare.
Cele două state au supus diferendul privind situaţia celor doi ofiţeri arbitrajului
Secretarului General al ONU, care în sentinţa sa din 6 iulie 1986 a recunoscut răspunderea
Franţei, a reglementat compensarea şi, în ceea ce priveşte situaţia celor doi ofiţeri, a decis
următoarele:
- Noua Zeelandă va preda cei doi ofiţeri către autorităţile militare franceze.
Aceştia vor fi transferaţi imediat într-o bază militară franceză pe o insulă izolată
din afara Europei, pentru o perioadă de trei ani;
- Cei doi ofiţeri nu vor putea părăsi insula pentru nici un motiv, cu excepţia
acordului celor două guverne. Ei vor fi izolaţi, nu li se va permite contactul decât
cu rude apropiate şi nu li se va permite contactul cu presa.
Cele două state au confirmat această decizie a Secretarului General ONU printr-un acord
prin schimb de scrisori, la 9 iulie 1986. Cei doi ofiţeri au fost transferaţi în baza militară franceză
de pe insula Hao din Polinezia Franceză la 23 iulie 1986.
La 7 decembrie 1987, Ministerul Apărării din Franţa a luat cunoştinţă de faptul că starea
de sănătate a maiorului Mafart s-a înrăutăţit, acuzând dureri abdominale. Un medic din Franţa a
fost trimis, care a propus transferarea la Paris pentru investigaţii. La 11 decembrie Franţa a
solicitat Noii Zeelande acordul pentru transferarea la Paris a maiorului Mafart, arătând că
singurul zbor către Franţa este în dimineaţa zilei de 13 decembrie. Noua Zeelandă a răspuns,
după 4 ore, arătând că este necesar ca un medic neo-zeelandez să-l examineze pe Mafart,
propunând ca un avion militar să transporte acest medic pe insula Hao. Franţa a răspuns că nu
permite aterizarea avioanelor străine în baza militară. Noua Zeelandă a oferit alternativa ca
medicul să fie transportat până în Tahiti, de unde să fie preluat de un avion francez. Franţa a
arătat că această procedură ar dura prea mult şi strarea de sănătate a maiorului Mafart nu permite
întârziere, motiv pentru care la 13 decembrie a fost dus la Paris, propunând ca un medic neo-
zeelandez . Investigaţiile medicale au durat până la 12 februarie, însă nu a fost nevoie de
intervenţie chirurgicală şi starea lui Mafart s-a îmbunătăţit natural. Noua Zeelandă a trimis un
medic, care a recunoscut că se impuneau investigaţii care nu puteau fi efectuate în insula Hao,
dar că investigaţiile au durat prea mult.
La 3 mai 1988 Franţa a informat Noua Zeelandă cu privire la faptul că doamna
Dominique Prieur este însărcinată şi sarcina comportă riscuri, având în vedere că avea 39 de ani,
solicitând acordul pentru transferarea ei la Paris. Noua Zeelandă a propus, de asemenea,
aranjamente pentru consultarea acesteia de către un medic neo-zeelandez. Franţa a informat că
un nou eveniment urgent a apărut, legat de faptul că tatăl doamnei Prieur suferea de cancer şi
putea muri, motiv pentru care la 11 mai 1988 Dominique Prieur a fost transferată la Paris. Tatăl
ei a murit la 16 mai, iar copilul s-a născut în condiţii bune în decembrie.
Noua Zeelandă a iniţiat procedura arbitrală prevăzută în sentinţa Secretarului General
ONU, arătând că Franţa a încălcat prevederile sentinţei şi ale acordului prin schimb de note.
Franţa a invocat dreptul răspunderii statelor, invocând forţa majoră, starea de primejdie şi starea
de necesitate.

Principalele elemente

Forța majoră

77. [ ... ] În lumina acestor prevederi, există mai multe motive pentru a nu aplica excepţia forţei
majore în acest caz. Aşa cum s-a subliniat în raportul Comisiei de Drept Internaţional, Articolul
31 se referă „ la situaţia cu care se confruntă subiectul de drept care întreprinde acţiunea şi care
îl determină, împotriva voinţei sale, să acţioneze într-o manieră care nu este conformă cu
obligaţiile asumate de acesta la nivel internaţional” (YbkILC, 1979, vol. II, para. 2, p. 122,
sublinierea noastra). Excepţia de forţă majoră „ este în general invocată pentru a justifica o
acţiune involuntară, sau cel puţin lipsită de intenţie” şi presupune existenţa unui “ forţe
irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut, dincolo de controlul statului, care ar face
materialmente imposibilă îndeplinirea obligaţiilor în circumstanţele date” deoarece, “nici unui
stat nu îi se poate cere o conduită ce vizează imposibilul ”.

Starea de primejdie

78[ ... ] proiectul face o distincţie clară între temeiul avut în vedere de articolul 32 şi doctrina
privind starea de necesitate, promovată în cuprinsul articolului 33. Conform articolului 32, la
starea de primejdie, esenţial este existenţa unei situaţii de necesitate în care se află fie agentul
statului, fie o persoană care se afla sub protecţia acestuia, nicidecum statul însuşi. Pe de altă
parte, articolul 33, ce ar putea fi invocat pentru a autoriza un stat să întreprindă un fapt ilicit
invocând starea de necesitate, se referă la situaţiile în care aceasta acţiune este întreprinsă ca
singura modalitatea de a salva interesul vital al statului însuși faţă de un pericol grav şi iminent,
Această distincţie între cele două temeiuri justifică acceptarea generală a articolului 32, şi în
acelaşi timp, subliniază caracterul controversat ale propunerilor conţinute în articolul 33,
privind starea de necesitate.
Prin urmare, întrebarea care se pune este de a determina dacă circumstanţele
stării de primejdie atunci când avem într-o situaţie de urgenţă extremă care implică
consideraţii elementare de natură umanitară ce afectează agenţii statului, poate să exclude
caracterul illicit al unui fapt al statului

79. În conformitate cu consideraţiile juridice anterioare, trei condiţii ar fi necesare pentru a

justifica conduita Franţei în ceea ce priveşte Maiorul Mafart şi căpitanul Prieur:

1) existenţa unor circumstanţe excepţionale de urgenţă extremă care implică consideraţii

medicale de bază sau de altă natură, cu condiţia ca o recunoaştere promptă a existenţei acestor
circumstanţe excepţionale să fie ulterior acceptată de cealaltă parte sau clar demonstrată.

2) restabilirea situaţiei iniţiale în conformitate cu aranjamentul din Hao, de îndată ce motivele

invocate pentru a justifica repatrierea au dispărut.

3) depunerea unor diligenţe cu bună credinţă în încercarea de a obţine aprobarea Noii

Zeelande în conformitate cu Acordul din 1986.

82 [..] Dimpotrivă, conform primului raport înaintat de către dr. Croxton la data de 14
decembrie 1987, maiorul Mafart “trebuia supus unei investigaţii amănunţite, lucru imposibil de
realizat în Hao” iar răspunsul la întrebarea dacă evacuarea de urgenţă era necesară a fost
echivoc. Aparent, acesta face presupunerea că singurul motiv întemeiat pentru evacuarea
maiorului Marfat ar fi fost dat de necesitatea ca acesta să primescă îngrijiri medicale, lucru
neadevărat de altfel. Totodată, autorul distinge între evacuarea de urgenţă şi evacuarea
planificată urgentă, pentru a oferi o justificare evacuării medicale întreprinse în cazul maiorului
Marfat.

88[..] Tribunalul
- În majoritate decide că Republica Franceză nu şi-a încălcat obligaţiile asumate
faţă de Noua Zeelendă prin evacuarea maiorului Marfat de pe insulă, la 13 decembrie
1987
- Decide că Franţa şi-a încălcat vădit obligaţiile internaţionale asumate atunci
când a omis să-i ordone maiorului Marfat să se întoarcă pe insula Hao începând cu data
de 12 februarie 1988.

93. Faptele mai sus menţionate, pe care părţile nu le dispută, arată că Noua Zeelandă nu s-ar fi
opus plecării Capitanului Prieur dacă acest lucru ar fi fost pe deplin justificat de îngrijirile
medicale de care aceasta ar fi avut nevoie. Totodată, ele dezvăluie întelegerea la care au ajuns
cele două ţări ca doamna Prieur să fie consultată de către Dr. Brenner, cetăţean neozeelandez,
înainte ca acesta să părăsească insula.

93. Pe de altă parte, la data de 5 mai Guvernul Francez a hotărât să pună Nouua Zeelanda în
faţa faptului împlinit cu privire permisiunea acordată Capitanului Prieur de a se reîntoarce în
Franţa pentru a-si vizita tatăl grav bolnav.
 7. Cazul privind fabricile de celuloză pe fluvial Uruguay, (Argentina c. Uruguay), Hotărâre
din 20 aprilie 2010 (ICJ Reports, 2010, p. 14)

Situația de fapt

La 4 mai 2006, Argentina a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie prin
care solicita constatarea încălcării de către Uruguay a prevederilor Statutului Fluviului Uruguay,
semnat la 26 februarie 1975. Baza competenţei Curţii era clauza compromisorie reglementată de
Statutul Fluviului Uruguay (în continuare „Statut”).
În 2002 şi 2003, Uruguay a autorizat construirea a două fabrici de celuloză pe malul
fluviului Uruguay (frontiera comună între cele două state): uzina ENCE (investiţie spaniolă) şi
uzina Botnia (investiţie finlandeză). Uzina ENCE nu a fost finalizată, însă uzina Botnia
funcţionează din 9 noiembrie 2007.
Articolele 7-12 din Statut prevăd crearea „Comisiei Administrative a Râului Uruguay”
(CARU), compusă din reprezentanţii ambelor părţi. Statutul prevede obligaţia părţilor de a
notifica către CARU orice proiect şi de a transmite către CARU planurile detaliate ale
proiectului.
În ambele cazuri, deşi CARU a cerut acest lucru, Uruguay nu a notificat proiectele şi
planurile acestora. Uruguay a justificat lipsa notificării prin faptul că prin minuta („Înţelegerea”)
semnată cu ocazia întâlnirii miniştrilor afacerilor externe ale celor două state din 2.03.2004 s-a
convenit continuarea negocierilor.
Statutul prevedea obligaţii procedurale (art. 7-12) şi obligaţii substanţiale:
- utilizarea optimă şi raţională a fluviului;
- utilizarea solului şi pădurilor astfel încât să nu fie afectată calitatea apei şi aerului
(art. 35)
- obligaţia coordonării eforturilor în vederea evitării modificărilor echilibrului
ecologic (art. 36)
- obligaţia de a preveni poluarea şi de a conserva mediul acvatic (art. 41)
Părţile au administrat probe, prin experţi, în sensul încălcării sau neîncălcării obligaţiilor
substanţiale (în mod practic – poluarea apei de către uzina Botnia).
Argentina a susţinut că între obligaţiile procedurale şi cele substanţiale există o legătură
strânsă, motiv pentru care încălcarea obligaţiilor procedurale atrage în mod automat încălcarea
obligaţiilor substanţiale.
De asemenea, Argentina a susţinut că obligaţia de prevenire a poluării determină
modificarea sarcinii probei, în sensul că este datoria Uruguay-ului să demonstreze că a luat toate
măsurile pentru a preveni.
Argentina a solicitat, totodată, stabilirea răspunderii internaţionale a Uruguay-ului şi
repararea prejudiciului prin revenirea la situaţia anterioară încălcării.

Principalele elemente

Oligaţiile procedurale
158. După ce a stabilit că statul Uruguay a încălcat obligaţiile procedurale de a informa,
notifica şi negocia în măsura şi pentru motivele arătate mai sus, Curtea îşi va îndrepta atenţia
asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile substanțiale prevăzute în Statutul din
1975.

Obligațiile substanțiale

162. Pentru început, Curtea consider că, în conformitate cu principiul bine

stabilit onus probandi incumbit actori, este datoria unei părți care susține
anumite fapte să stabilească existența acelor fapte.

164. În ceea ce priveşte argumentele invocate de Argentina cu privire la inversarea sarcinei

probei şi a existenţei pentru fiecare parte a unei răspunderi egale conform Statutul din 1975,
Curtea consideră că deşi o abordare precaută ar putea fi relevantă în interpretarea şi aplicarea
prevederilor Statutului din 1975, acest lucru nu ar duce la inversarea sarcinii probei. Totodată,
Curtea opinează că nimic din conţinutul Statutului din 1975 nu plasează sarcina probei
ambelor părţi în mod egal.

204. În acest sens obligaţia de a preteja şi conserva, conform Articolului 41 (a), aceasta trebuie
interpretată în lumina unei practici, la care au aderat tot mai multe state recent, referitoare la
exista unei obligaţii în dreptul internaţional de a face un studiu de impact cu privire la riscul ca
o activitatea industrială determinată să aibă un impact transfrontalier negativ asupra unor
resurse partajate. Mai mult, obligaţia de diligență (due diligence), şi îndatoririle de a
supravegea şi preveni pe care acesta le implică, ar trebui considerte ca neîndeplinite dacă un
stat ce desfăşoară lucrări ce pot afecta cursul şi calitatea apei unui rău, nu face un studiu de
impact de mediu.

265. Din argumentele prezentate mai sus nu rezultă dovezi concludente pentru a arăta că
Uruguay nu ar fi acţionat cu cu un grad sufficient de diligență (due diligence) sau că,
devărsarea unor substanțe de către uzina Orion (Botnia ) ar fi au avut efecte vătămătoare sau
ar fi cauzat prejudicii biotopului, calităţii apei sau echilibrului ecologic al râului, având în
vedere că acesta a început lucrările de-abia în noimebrie 2007. Prin urmare, pe baza probele
prezentate, Curtea conchide că Uruguay nu are încălcat obligaţiile sale.

Repararea prejudiciului

272. Curtea, care nu are pe rolul său o cerere de despăgubire în temeiul regimului
responsabilităţii internaţionale a statului în absenţa unui act ilicit, nu consideră necesar a
stabili dacă articolele 42 şi 43 din Statutul din 1975 prevăd un astfel de regim. Totuşi, nu poate
fi dedus din conţinutul acestor articole,care se referă în mod specific la cazurile de poluare , că
scopul sau efectul lor este acela de a evita orice formă de reparaţie, alta decât compensarea
pentru pentru prejudiciile suferite ca urmare a încălcălcării obligaţiilor de natură procedurală
în temeiul Statutului din 1975.

273. Curtea reaminteşte că în dreptul internaţional cutumiar repunerea în situaţia anterioară

săvărşirii faptului ilicit este o formă de reparaţie a prejudiciu cauzat. Curtea reaminteşte de
asemenea, că, în cazul în care restituirea este imposibilă sau implică o povară total
disproporţionată faţă beneficial care decurge din aceasta, repararea prejudiciului ia forma
compensaţie sau satisfacţiei, sau ambelor.

275. Astfel, aşa cum a subliniat Curtea (a se vedea punctele 154-157 de mai sus), obligaţiile
procedurale în baza Statutului din 1975, nu interzic construirea de către Uruguay a uzinei
(Botnia) Orion, în lipsa consimţământului Argentinei, după expirarea perioadei pentru
negocieri. Curtea a observat, totuşi, că această construcţie a Uzinei a început înainte ca
negocierile să fi ajuns la final încălcând astfel obligaţiile procedurale prevăzute în Statutul din
1975. În plus, Curtea a apreciat pe baza dovezilor prezentate, că funcţionarea uzinei Orion
(Botnia) nu a dus la încălcarea obligaţiilor pe fond stabilite prin Statutul din1975 (punctele
180, 189 şi 265 de mai sus). Cum statului Uruguay nu nu ia fost interzisă continuarea
construcţiei şi exploatării uzinei Orion (Botnia) după expirarea perioadei de negociere şi cum
acesta nu a încălcat nici o obligaţie pe fond, a dispune desfiinţarea uzinei în funcțiune nu
constituie, în opinia Curţii, un remediu adecvat pentru încălcarea obligaţiilor procedurale.

276. Fiindcă Uruguayul nu a încălcat obligaţiile pe fond asumate prin Statutul din 1975,
Curtea nu poate, pentru aceleaşi motive, să admită cererea Argentina în ceea ce priveşte
repararea pretinselor prejudicii suferite de către anumite sectoare ale economiei, în special
turismul şi agricultura.

8. Cazul privind topitoria Trail Smelter, Sentință arbitrală din 11 martie 1941 (SUA c.
Canada) (RIAA, VOLUME III pp. 1905-1982);

Situația de fapt

Topitoria Trail Smelter funcţiona pe teritoriul Canadei, în proximitatea graniţei cu SUA.

Unii cetăţeni americani au sesizat guvernul SUA cu privire la faptul că, datorită emisiilor de oxid
de plumb ale topitoriei Trail Smelter, pe care curenţii de aer le transportau pe teritoriul SUA,
culturile agricole ale acestora au fost compromise în mod repetat, cauzând importante prejudicii
materiale.
Guvernul SUA a solicitat Canadei să interzică funcţionarea fabricii. Canada a replicat că,
în conformitate cu regulile generale ale dreptului internaţional, fiecare stat este suveran asupra
teritoriului său şi atât timp cât topitoria funcţionează pe teritoriul Canadei, nu există nici un
motiv pentru interzicerea funcţionării acesteia.
Cele două state au convenit, în 1941, să supună litigiul unui tribunal arbitral, care să
decidă în conformitate cu regulile generale ale dreptului internaţional. Intre cele două state nu
exista nici un tratat internaţional pe această temă. De asemenea, nu se consemnase existenţa unei
practici a statelor în materie care să conducă la formarea unei cutume.

Principalele elemente
Acest caz fundamentează pentru prima dată principiul diligenței (due dilligence) – elementele
subliniate. Dezvoltarea acestui principiu a stat la baza apariției răspunderii pentru activități
neinterzise de dreptul internațional.
Prima problemă care se pune este dacă ar trebui să se răspundă la întrebare pe baza dreptului
intern al Statelor Unite sau în baza dreptului internaţional. Tribunalul, constată totuşi, că
această chestiune nu trebuie să fie rezolvată prim prisma legislaţiei interne a Statele Unite
deoarece prevederile conţinute de acesta referitor la drepturile cvasi-suverane ale statelor
Uniunii, în materie de poluare atmosferică, deşi mai bine conturate, sunt per ansamblu
conforme cu regulile generale ale dreptului internaţional.

Profesorul Eagleton consideră în lucrarea sa (Responsabilitatea statelor în dreptul

internaţional, 1928, p. 80) că : "Un stat are obligaţia de a proteja în orice moment alte state
împotriva actele prejudiciabile săvârşite de către persoane fizice aflate sub jurisdicţiei sa. "Un
număr mare de astfel de declaraţii din partea autorităţile publice din alte în ceea ce priveşte
obligaţia unui stat de a respecta alte state şi teritoriul acestora, au fost prezentate Tribunalul.
Acestea şi multe altele au fost examinate cu atenţie. Deciziile forurilor internaţionale, în diverse
probleme, de la cazul Alabama încoace, si cele similare precedente, se bazează pe acelaşi
principiu general de drept şi, într-adevăr, acest principiu, ca atare, nu a fost pusă la îndoială de
către Canada. Dar dificultate reală de multe ori apare mai degrabă atunci când vine vorba de a
determina, pe fond, în ce constă un act prejudiciabil. (p. 1963)

Tribunalul, prin urmare, consideră că deciziile menţionate mai sus, luate în ansamblu, constituie
o bază adecvată pentru concluziile sale, şi anume, faptul că, în conformitate cu principii de
drept internaţional, precum şi a legii interne a Statele Unite, niciun stat nu are dreptul de a
folosi sau permite folosirea teritoriului său într-un mod care să cauzeze un prejudiciu
teritoriului unui alt stat sau particularilor şi bunurilor acestora aflate pe teritoriul acelui stat ,
iar atunci când exită consecinţă grave stabilirea prejudiciul se face în baza unor dovezi clare
şi convingătoare. (p. 1965).

9. Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, Cazul Dusan Tadič (Decizia
asupra moţiunii apărării pentru un apel interlocutoriu asupra jurisdicţiei, Camera de Apel, 2
octombrie 1995).

Situația de fapt

În 1994, Procurorul Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPI) a

depus acuzări împotriva lui Dusan Tadič, membru al forţelor sârbilor bosniaci în perioada
conflictului din Bosnia şi Herţegovina, pentru comiterea următoarelor fapte:

1) Încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 19491

2) Încălcarea legilor şi cutumelor războiului
3) Crime împotriva umanităţii

1 Convenţia privind ameliorarea răniţilor şi bolnavilor pe câmpul de luptă; Convenţia privind ameliorarea răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor, membri ai forţelor armate, în războiul pe mare, Convenţia privind tratamentul
prizonierilor de război, Convenţia privind protecţia persoanelor civile în timp de război.
 Rezultate din uciderea şi supunerea la tratamente inumane şi degradante a unor prizonieri şi a
populaţiilor musulmane bosniace în timpul conflictului (faptele erau probate, în principal prin
martori). Faptele au fost comise între 1992 şi 1994.
Apărarea a prezentat o moţiune prin care a contestat jurisdicţia Tribunalului asupra faptelor
comise de Tadič, pentru următoarele motive:
a) Tribunalul nu este creat în mod legitim, deoarece actul său constitutiv nu este reprezentat
de un tratat internaţional, prin care statele să-şi exprime consimţământul pentru crearea sa.
Consiliul de Securitate nu avea competenţa, în conformitate cu Carta O.N.U., să dispună crearea
unui tribunal în condiţiile din fosta Iugoslavie.
În plus, se încalcă un drept fundamental al omului, recunoscut de dreptul internaţional
cutumiar – dreptul la un proces echitabil, care impune ca tribunalul să fie independent, imparţial
şi stabilit prin lege. Rezoluţia 827 a Consiliului de Securitate nu poate fi considerată „lege”;
b) Prioritatea jurisdicţiei Tribunalului, reglementată prin articolul 9 (2) din Statut, nu are nici
o bază în dreptul internaţional, deoarece instanţele naţionale din Bosnia şi Herţegovina sau din
Republica Srpska au prioritate în judecarea faptelor, în temeiul suveranităţii naţionale, în special
în contextul în care aceste state nu şi-au exprimat consimţământul cu privire la Tribunal.
c) Faptele prezentate nu intră în competenţa materială a Tribunalului (încălcări ale
Convenţiilor de la Geneva, încălcări ale legilor şi cutumelor războiului, crime împotriva
umanităţii), deoarece Convenţiile de la Geneva şi Convenţiile de la Haga din 1907 privind legile
şi cutumele războiului impun condiţia existenţei unui conflict armat internaţional, condiţie care
nu este îndeplinită în speţă.

Principalele elemente

Competenţa Tribunalului

17. Curtea [Internațională de Justiție] a dedus, anterior, natura judiciară a Tribunalului

administrativ al Naţiunilor Unite („TANU”) din utilizarea unei anumite terminologii şi a unui
anumit limbaj în Statut precum şi din anumite caracteristici ale acestuia. Printre aceste
caracteristici ale funcţiei judiciare, puterea conferită prin articolul 2, paragraful 3 din Statutul
TANU este foarte importantă:
„În cazul în care s-ar contesta competenţa Tribunalului, problema va fi soluţionată printr-o
decizie a Tribunalului.” (Id. 51-2, citând Statutul Tribunalului administrativ al Naţiunilor Unite,
art. 2, par. 3).

18. Această putere, numită „Kompetenz-Kompetenz” în germană sau „la compétence de la

compétence” în franceză, este un element, în realitate unul foarte important, al competenţei
subsidiare sau implicite a oricărui tribunal judiciar sau arbitral şi constă în „competenţa de a-şi
stabili propria competenţă”. Acest principiu este un element constitutiv necesar în exercitarea
funcţiei judiciare, nefiind necesar să fie expres prevăzut în actele constitutive ale acestor
tribunale, deşi deseori este expres prevăzut (a se vedea, de exemplu, Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, art. 36, par. 6).

Rezoluţiile Consiliului de Securitate

21. Camera de primă instanţă a încercat să îşi fundamenteze poziţia sprijinindu-se pe anumite
remarci ale Curţii Internaţionale de Justiţie sau ale unora dintre judecătorii acesteia (a se vedea
Decizia camerei de primă instanţă, par. 10-13) în conformitate cu care:
„În mod evident, Curtea nu are puteri de control judiciar sau de apel în ceea ce priveşte
deciziile luate de organele Naţiunilor Unite care sunt vizate”. (Consecinţe juridice pentru state
ale prezenţei continue ale Africii de Sud în Namibia (Sud-vestul Africii) fără a ţine seama de
rezoluţia Consiliului de Securitate 276 (1970), Culegere C.I.J. 1971, p. 16, par. 89 (Aviz
consultativ din 21 iunie) (denumit în continuare „Avizul consultativ privind Namibia”).)
Totuşi, toate aceste remarci vizează ipoteza în care Curtea exercită acest control judiciar ca o
competenţă „primară”. Acestea nu vizează deloc ipoteza unui examen de legalitate al deciziilor
altor organe ca o chestiune de competenţă „subsidiară”, în scopul de a defini şi de a putea
exercita competenţa lor „primară” cu privire la problema cu care sunt sesizate. De fapt, în
avizul consultativ privind Namibia, imediat după paragraful citat anterior şi reluat de către
Camera de primă instanţă (cu privire la competenţa sa „primară”), Curtea Internaţională de
Justiţie continuă prin a exercita aceeaşi competenţă „subsidiară” analizată în cazul de faţă:
„Problema legalităţii sau a conformităţii cu Carta a rezoluţiei 2145 (XXI) a Adunării generale
sau a rezoluţiilor Consiliului de securitate nu face obiectul cererii de aviz consultativ. Cu toate
acestea, în exercitarea funcţiei sale judiciare şi pentru că au fost ridicate obiecţii, Curtea va
examina aceste obiecţii în cadrul expunerii de motive înainte de a decide cu privire la
consecinţele juridice ale respectivelor rezoluţii.” (Id., par. 89)
Curtea Internaţională de Justiţie a urmat acelaşi tip de raţionament, inter alia, în avizul său
consultativ privind Efectul hotărârilor:
„Legalitatea puterii Adunării generale de a crea un tribunal competent pentru a emite hotărâri
obligatorii pentru Naţiunile Unite a fost contestată. În consecinţă, este necesar să se examineze
dacă această putere a fost conferită Adunării generale de către Cartă.” (Efectul hotărârilor, p.
56.)
În mod evident, cu cât puterea discreţionară a Consiliului de securitate este mai largă în cadrul
Cartei Naţiunilor Unite, cu atât puterea Tribunalului Internaţional de a reexamina acţiunile sale
este mai limitată, chiar şi în planul competenţei subsidiare. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că
această putere dispare complet, în special în cazurile în care se poate constata o contradicţie
manifestă cu Principiile şi Obiectivele Cartei.

22. În concluzie, Camera de apel constată că Tribunalul Internaţional este competent să

examineze excepţia de necompetenţă care îl vizează, fondată pe ilegalitatea creării sale de către
Consiliul de securitate.

27[...] Aceste argumente ridică o serie de probleme de natură constituţională care sunt axate pe
limitele puterii Consiliului de securitate în baza capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite şi
determinarea acţiunilor sau măsurilor care pot fi luate în baza acestui capitol, în special crearea
unui tribunal penal internaţional. Sub formă interogativă, aceste probleme pot fi formulate după
cum urmează:
1. exista o ameninţare reală la adresa păcii care să justifice recurgerea la capitolul VII ca
fundament juridic pentru crearea tribunalului internaţional?
2. presupunând că această ameninţare exista, era Consiliul de securitate abilitat, în scopul
restabilirii sau menţinerii păcii, să ia orice măsură conform alegerii sale sau era ţinut să aleagă
dintre măsurile expres prevăzute de articolele 41 şi 42 (şi, eventual, de articolul 40)?
3. în acest ultim caz, cum poate fi justificată crearea unui tribunal penal internaţional, din
moment ce aceasta nu figurează printre măsurile menţionate în acele articole şi din moment ce
are o natură diferită?

28[...] Reiese cu claritate din acest text că, Consiliul de securitate joacă un rol central şi
exercită o largă putere discreţionară în baza acestui articol. Dar acest lucru nu înseamnă că
puterile sale sunt nelimitate. Consiliul de securitate este un organ al unei organizaţii
internaţionale, înfiinţat printr-un tratat care serveşte drept cadru constituţional pentru
organizaţia respectivă. Consiliul de securitate este, prin urmare, suspus unor limite
constituţionale, indiferent de cât de largi sunt puterile lui, astfel cum au fost definite de
constituţie. Aceste puteri nu pot, în orice caz, să depăşească limitele competenţei organizaţiei în
ansamblul său şi cu atât mai puţin nu pot depăşi alte limite specifice sau pe cele care pot
decurge din delimitarea internă de competenţe în interiorul organizaţiei. În orice caz, nici litera
şi nici spiritul Cartei nu definesc Consiliul de securitate ca fiind legibus solutus (care nu se
supune legii sau care se află deasupra/în afara legii).

29[...] Situaţiile care justifică recurgerea la puterile prevăzute de capitolul VII sunt „o
ameninţare la adresa păcii”, o „încălcare a păcii” sau un „act de agresiune”. În timp ce este
mai uşor să se dea o definiţie juridică „actului de agresiune”, „ameninţarea la adresa păcii”
este mai mult un concept politic. Însă decizia conform căreia o astfel de ameninţare există, nu
este în totalitate discreţionară pentru că aceasta trebuie să se încadreze, cel puţin, în limitele
Obiectivelor şi Principiilor Cartei.

30. Nu este necesar, pentru scopul prezentei decizii, să se examineze mai departe problema
limitelor puterii discreţionare a Consiliului de securitate de a decide cu privire la existenţa unei
„ameninţări la adresa păcii”, pentru două motive.

31. Odată ce Consiliul de securitate a decis că o situaţie particulară constituie o ameninţare la

adresa păcii sau că există o încălcare a păcii sau un act de agresiunea, acesta dispune de o
largă putere discreţionară pentru a alege un anumit tip de acţiune: aşa cum a fost subliniat mai
devreme (a se vedea par. 29), el poate fie să continue, în ciuda hotărârii sale, să acţioneze sub
forma recomandărilor, ca şi cum ar acţiona în baza capitolului VI („Soluţionarea paşnică a
diferendelor”), fie îşi poate exercita atribuţiile excepţionale în temeiul capitolului VII. În lumina
articolului 39, acesta va hotărî „ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 şi 42,
pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.” (art. 39, Carta Naţiunilor
Unite).
Faţă de acest aspect, se pune problema dacă alegerea de care dispune Consiliul de securitate
este limitată la măsurile prevăzute de articolele 41 şi 42 din Cartă (aşa cum sugerează articolul
39), sau dacă este înzestrat cu o putere discreţionară şi mai largă sub forma atribuţiilor
generale pe care le deţine pentru menţinerea şi restaurarea păcii şi securităţii în baza
ansamblului prevederilor din capitolul VII? În acest din urmă caz, nu este necesar ca fiecare
măsură luată de Consiliul de securitate în baza capitolului VII să se regăsească în limitele
articolelor 41 şi 42 sau, chiar, în limitele articolului 40. În orice caz, în conformitate cu aceste
două interpretări, Consiliul de securitate este înzestrat cu o largă putere discreţionară pentru a
hotărî cu privire la măsurile care trebuie să fie luate şi pentru a evalua caracterul adecvat al
acestora. Textul articolului 39 este suficient de clar cu privire la canalizarea puterilor foarte
largi şi excepţionale pe care le deţine Consiliul de securitate în baza capitolului VII prin
intermediul articolelor 41 şi 42. Aceste două articole oferă Consiliului de securitate o
posibilitate atât de vastă de alegere încât este inutil să se caute, pentru motive funcţionale sau
de altă natură, puteri mai largi şi mai generale decât cele prevăzute expres de Cartă.

33. Crearea unui tribunal penal internaţional nu este expres menţionată printre măsurile
coercitive prevăzute de capitolul VII şi în special de articolele 42 şi 42.

35 [...] Faptul că exemplele nu menţionează măsuri judiciare se apropie de celălalt argument,

respectiv faptul că articolul nu prevede aplicarea în mod direct a unor măsuri instituţionale de
către Naţiunile Unite prin intermediul unuia dintre organele lor, dar, aşa cum sugerează
exemplele date, articolul vizează doar măsuri luate de statele membre, precum sancţiunile
economice (coordonate, eventual, de un organ al unei instituţii). Totuşi, aşa cum a fost menţionat
anterior, nimic nu sugerează că măsurile prevăzute de articol sunt limitate la cele luate de către
state. Articolul prevede ce nu pot fi aceste măsuri/caracteristicile pe care aceste măsuri nu le pot
avea. În afară de asta, articolul nu prevede şi nici nu sugerează ce formă trebuie să îmbrace
aceste măsuri.

36[...] În concluzie, crearea tribunalului internaţional ţine incontestabil de puterile Consiliului

de securitate pe care le deţine în temeiul articolului 41.

10. Avizul consultativ „Reparaţia prejudiciilor suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor

Unite” (ICJ Reports, 1949, p. 174)

Situația de fapt

În septembrie 1948, contele Folke Bernadotte, cetăţean suedez, care îndeplinea o funcţie
oficială în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite – mediator în conflictul israeliano-palestinian – a
fost asasinat la Ierusalim de un grup fundamentalist israelian. Precizăm că Israelul a devenit
membru ONU în 1955.
La 3 decembrie 1948, Adunarea Generală a solicitat Curţii Internaţionale de Justiţie, prin
Rezoluţie, un aviz consultativ cu privire la următoarele probleme juridice:

I. În cazul în care un funcţionar al ONU, în îndeplinirea atribuţiilor oficiale, suferă

un prejudiciu care ar implica răspunderea unui stat, are ONU, ca organizaţie
internaţională, capacitatea de a prezenta o acţiune/plângere internaţională împotriva
guvernului responsabil de jure sau de facto în vederea obţinerii reparaţiei
prejudiciului cauzat a) ONU şi b) victimei sau persoanelor îndreptăţite la reparaţie ca
succesori ai acesteia?
II. În cazul unui răspuns afirmativ la punctul b), cum va fi acţiunea ONU
compatibilă/reconciliată cu drepturile statului al cărui cetăţean este victima?

În ceea ce priveşte întrebarea I a), problema care s-a ridicat a fost dacă ONU are
personalitate juridică în dreptul internaţional, având în vedere că în Carta ONU nu se spune
nimic despre acest lucru (formularea din Cartă face referire la „personalitatea juridică în dreptul
intern al statelor membre).
În ceea ce priveşte întrebarea I b), se pune problema dacă este posibil ca o organizaţie
internaţională să exercite „protecţia diplomatică”, asemeni unui stat.
În ceea ce priveşte întrebarea II, chestiunea în discuţie ar fi, în ipoteza în care ar exista o
„protecţie diplomatică” a unei organizaţii internaţionale, care dintre cele două „protecţii”
prevalează: a organizaţiei sau a statului.

Principalele elemente

Întrebările adresate Curţii se referă la "capacitatea de prezenta o cerere la nivel internaţional",

în consecinţă, trebuie definit ceea ce presupune o asemenea capacitate, luându-se în
considerare caracteristicile organizaţiei, astfel încât să se stabilească dacă, în general, aceste
caracteristici conferă, sau nu, Organizaţiei dreptul de a prezenta o cerere la nivel internaţional
(p. 177)

În sfera relaţiilor internaţionale, are o organizaţie atributele necesare pentru a prezenta o cerere
la nivel internaţional? Pentru a formula un răspuns la această întrebare, Curtea trebuie să mai
întâi să stabilească dacă Carta conferă organizaţiei dreptul de a cere membrilor săi să respecte
drepturile şi obligaţiile asumate prin statut. Cu alte cuvinte, posedă organizaţia personalitate
juridică de drept internaţional? Aceasta este, fără îndoială, o expresie formulată în doctrină ce
însă a dat de-a lungul timpului naştere la numeroase controverse. Acest lucru va fi interpretat în
sensul că, dacă organizaţia este recunoscută ca având personalitate juridică internaţională,
atunci ea este pe deplin capabilă să se prevalează de obligaţiile ce revin membrilor săi.

[...]

Pentru a răspunde la această întrebare, lucru pe care Carta nu îl face, trebuie mai întâi să
determinăm atributele conferite prin acesta organizaţiei. Subiectele de drept în orice sistem
juridic nu sunt neapărat identice din punctul de vedere al naturii sau întinderii drepturilor lor,
iar acesta depinde de nevoile comunităţii. De-a lungul timpului, dezvoltarea dreptului
internaţional a fost influenţătă de cerinţele vieţii internaţionale, iar creşterea progresivă în
activităţilor colective ale statelor a dat deja naştere la cazuri de acţiune la nivel internaţional
din partea unor entităţi non-statale. Această evoluţie a culminat în stabilirea în iunie 1945 a
unei organizaţii internaţionale ale cărei scopuri şi principii sunt specificate în Carta Natiunile
Unite. Dar pentru a atinge aceste scopuri acordarea personalităţii juridice internaţionale este
indispensabilă. Carta nu s-a limitat în a defini organizaţia doar ca un centru "pentru
armonizarea acţiunilor naţiunilor în atingerea acestor scopuri comune "(articolul 1, alin. 3). Ea
a echipat acest centru cu organe, şi i-a conferit sarcini specifice. Ea a redefinit poziţia statelor
membre în raport cu Organizaţia cerându-le acestora să sprijine acţiunile întreprinse de acesta
(articolul 2, alin. 5), precum şi să accepte şi să să execute hotărârile Consiliului de Securitate;
prin autorizarea Adunării Generale de a face recomandări Membrilor;

Prin conferirea către organizaţie de privilegii şi imunităţi pe teritoriul statelor membre şi prin
conferirea prerogativei de a încheia acorduri cu membri săi . În special capacitatea organizaţiei
de a încheia acorduri în nume propriu a confirmat opinia potivit căreia acesta o poziție
distinctă în raport cu statele membre având prerogativa de a le determina să îşi respecte
obligaţiile asumate. Aşadar Curtea conchide că organizaţia se bucură s de personalitate
juridică de drept internaţional. (p. 178)

Următoarea întrebare este dacă suma drepturilor pe plan internațional pe care le poate avea
organizația cuprinde dreptul de a prezenta o cerer la nivel internațional, descris în Cererea de
aviz consultativ.

Funcțiile Organizației sunt de un asemenea character încât acestea nu ar putea fi efectiv

îndeplinite dacă ar implica o acțiune concurentă, pe plan internațional, a cincizecișicinci de
ministere de externe, și curtea concluzionează că Statele Membre au transferat Organizației
capacitatea de a prezenta cereri la nivel internațional cânt acestea sunt necesare pentru
îndeplinirea funcțiilor Organizației. (p. 180)

Din nou, Curtea este autorizata să assume că prejudicial suferit implică răăspunderea unui stat,
și nu este chemată să exprime o opinie asupra variatelor modalități în care poate fi angajată
răspunderea. Prin urmare, întrebarea care se pune este dacă Organizația are capacitatea de a
prezenta o cerere împotriva unui stat terț pentru a obține reparație în ceea ce privește un
prejudiciu suferit sau, dacă statul pârât, nefiind membru al Organizației, are dreptul de a ridica
obiecția că Organizația nu are capacitatea de a prezenta o plângere internațională. Cu privire la
acest punct, opinia Curții este că cincizeci de state, reprezentând vasta majoritate a membrilor
comunității internaționale, au avut competența, în conformitate cu dreptul internațional, să
creeze o entitate care posedă personalitate juridică obiectivă, nu doar personalitate recunoscută
de aceste statate membre, precum și capacitatea de a prezenta cereri pe plan internațional. (p.
185).