A cincea elegie

(Tentaţia realului)
Nichita Stănescu

Volumul 11 Elegii a fost considerat de mulţi comentatori ca fiind cel mai omogen şi bine
configurat al lui Nichita Stănescu. Volumul aparţine perioadei maturităţii creaţiei şi evidenţiază
interiorizarea procedeelor care până atunci fuseseră mai „experimentate”, iar indecizia structurării
apare acum aproape ca o normă a producerii discursului.
Lirica lui Nichita Stănescu încântă şi în acelaşi timp îl surprinde pe cititor. 11 Elegii
conţine de fapt 12 poeme (împreună cu textul numit Omul- Fantă), număr simbolic, sugestiv
pentru natura iniţiatică a volumului. Numărul elegiilor trimite cu gândul la titlul iniţial al ciclului
„Cina cea de taină”, fiecare elegie reprezentând un apostol, iar antielegia joacă rolul lui Iuda.
Titlul anticipează o natură melancolică. Subtitlul „derutează” lectorul prin atragerea atenţiei
asupra realului. Acesta poate fi legat de A patra elegie , în sensul că poetul care-şi simţise sufletul
zăvorât în „catedrala ” medievală a trupului, este acum tentat de real.
Tema poeziei este obsesia rupturii1.
Enumerarea din prima frază este motivată metaforic, pentru că elementele enumerării
compun „o parte din realitate”, care sugerează întreaga lume naturală:
„N-am fost niciodată supărat pe mere
Că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
Pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări”.
Poetul este acum condamnat, realul până acum ignorat îl convoacă la „tribunalele”sale,
pentru a-l judeca:
„Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,
La tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor”.
Nichita Stănescu creează un cadru poetic atât de neobişnuit prin personificarea elementelor
din lumea vegetală care „s-au supărat deodată” pe creator: „frunzele”, dar şi „merele” şi
„umbrele”, sunt simboluri ale realului ce nu poate fi descifrat decât direct, palpabil. Neînduplecate,
„tribunalele” îl condamnă pentru că nu şi-a pus în acord conştiinţa cu existenţa:
„Iată-mă condamnat pentru neştiinţă,
pentru plictiseală, pentru nelinişte,
pentru nemişcare.”
Tribunalele sunt „rotunde”, dar şi „aeriene”, „subţiri” şi „răcoroase”. Aceste metafore
conturează un spaţiu extrem de neobişnuit, imaginaţia fiind forţată să emită o conturare a
discursului poetic. Tribunalul incriminator are o faţă concretă, asociată cu realitatea exterioară.
Personificate, „obiectele” realului dau „sentinţe” în „limba” vegetalului, adică în „limba
sâmburilor” – sâmburele semnificând esenţa oricărui lucru.
Eul liric nu-şi poate găsi „explicaţia” pentru ceea ce i se întâmplă. În aceste condiţii „starea
de spirit” ia atitudine şi-l condamnă pe poet la „perpetua aşteptare.”
Elegia se încheie rotund cu o stare de tensiune a „înţelesurilor”, care ajung să ia din nou
forma „merelor, frunzelor, umbrelor şi păsărilor”. Asistăm astfel la transferul dintre abstract şi
concret. Tribunalul are o faţă abstractă asociată cu realitatea interioară (a eului), „se supără pe
mine”, simbol al conştiinţei, al realităţii subiective.
Elegia a cincea nu este delimitată în strofe, ci din patru în patru versuri, primul cuvânt este
scris cu majusculă. „Transferul de identitate ” de la abstract la concret poate fi considerat, fără
îndoială, arta poetică stănesciană.
La nivel morfologic constatăm abundenţa substantivelor, datorată enumerării, 30 de
substantive apar în această poezie, ceea ce denotă un „spaţiu extrem de mare” imaginat de poet.

1
Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. II, Ed. Cartea românescă, 1984,
 Verbele în număr de 9 aduc necesarul de dinamism, pentru că truismele (adevăruri
evidente), sunt luate ca atare de eul liric, nu-şi doreşte nici o explicaţie de ce frunzele sunt
frunze.Verbul din prima secvenţă este la diateza activă. Construcţia „Iată-mă dus” este la diateza
pasivă, ceea ce sugerează că subiectul, „eul liric” din prima secvenţă devine „obiectul” asupra
căruia se concentrează atenţia „merelor, frunzelor, umbrelor şi păsărilor”. Alături de aceste părţi de
vorbire apar şi 4 adjective „rotunde, „aeriene”, „subţiri” şi „răcoroase”, toate făcând referire la
tribunalele „umbrelor, merelor şi păsărilor”.
La nivel sintactic se identifică numai propoziţii principale. Din punct de vedere stilistic,
metaforele sunt surprinzătoare, cititorul fiind nevoit să facă asocieri.
„Neştiinţa”, „plictiseala”, „neliniştea” şi „nemişcarea” sunt „gravele greşeli” pentru care
este condamnat „eul liric”. Nichita Stănescu consideră „unitatea primordială” element esenţial şi
care cu siguranţă trebuie re-construită. El nu va putea să treacă la această recontruire fără să
înţeleagă „limba sâmburilor”.
Obsesia de depărtare, de detaşare din unitate este atât de prezentă în această elegie.
Prozodic- versurile conţin un număr variabil de silab - 11, 12 dar şi 14, poemul fiind scris
în vers liber.
Realizarea artistică. Expresia este ermetică, lirismul este abstract, ceea ce determină
dificultatea receptării textului. Abstracţiunile sunt percepute ca având existenţă concretă.