Elena Farago

Elena Farago a fost o poetă româncă ce a compus poezie pentru copii. A debutat în 1898 cu un
reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul „România muncitoare”.
Este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele „Şoapte din umbră”
şi „Traduceri libere”, iar apoi pentru volumele „Şoaptele amurgului” şi „Din traista lui Moş Crăciun”,
apărute în 1920. Elena Farago a avut contribuţii deosebite în ceea ce priveşte literatura pentru copii şi
tineret patronând de asemenea şi revista educativă „Prietenul Copiilor”.
Pe numele ei adevarat Elena Paximade, poeta s-a nascut la 29 martie 1878 in Barlad. Urmeaza in
localitate studiile primare si doua clase gimnaziale. Din 1907se stabileste la Craiova, unde desfasoara o
activitate literara intensa: poezie, publicistica, memorabila literatura pentru copii. Din 1921 este
directoarea muzeului si bibliotecii „Aman din oras.
Debutase in 1899 in ziarul „Romania muncitoare sub pseudonimul „Fatma. La Craiova scoate in 1924
revista „Nazuinta.
Poeta a dragostei pudice, discrete. Elena Farago, pseudonimul Elenei Paximade, s-a nascut la Birlad in
29 martie 1878, unde urmeaza scoala primara si doua clase secundare. Scrie versuri de la 12 ani. In
tinerete este guvernanta in casa lui I. L. Caragiale. Se casatoreste cu un director de banca, Franz
Farago, de care divorteaza in 1913.
In anul 1890 ramane orfana de mama și este nevoita sa se ocupe de ingrijirea surorilor mai mici. In
1895 Elena ramane și fara tata, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai
mare. S-a angajat ca guvernanta la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura
clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea sa-i devina soț. Elena Farago a
debutat in 1898 cu un reportaj, pe care il semneaza Fatma. In 1902 publica prima poezie in ziarul
„Romania muncitoare”.
Este premiata de doua ori, in 1907 si 1920, de Academia Romana, in 1924 este distinsa cu premiul
francez „Femina , iar in 193 7 este laureata a Premiului National de Poezie. Moare in ianuarie 1954 la
Craiova.
Stabilita din 1907 la Craiova, unde desfasoara o intensa activitate literara, poeta devine, in 1921,
directoarea muzeului fi bibliotecii „Aman” din acest oras. Debuteaza in 1899, sub pseudonimul
„Fatma”, in Romania muncitoare. Va colabora in aceasta perioada si la Adevarul, Lumea noua, Epoca.
În lirica poetei se pot detecta deopotriva influente semanatoriste si simboliste, concretizate in poezii cu
substanta diluata. Ea ramane insa ca „o remarcabila poeta a dragostei pudice (George Calinescu), mai
ales atunci cand „se exprima direct si simplu. Acelasi critic literar noteaza: „cu deosebire originale sunt
poeziile care canta maternitatea.

Primind aprecierile Academiei Române pentru mai multe volume de versuri, Elena Farago este
recunoscută unanim ca fiind cea mai mare poetă a timpului său. Inspiraţia bogată şi cugetarea adâncă,
muzicalitatea şi forma desăvârşită a versului, mlădierea şi stăpânirea unei limbi pline de rezonanţă sunt
atuurile pe care poeta le adaugă delicateţei sale, imprimându-le în creaţia sa de geniu. Această perioadă
plină de satisfacţii se completează cu apariţia celui de-al doilea copil, Cocuţa Farago. Pentru Mihnea şi
Cocuţa poeta scrie în 1913 două volume de poezie pentru copii: „Pentru copii“ şi „Copiilor“. În anul
1920 apare cartea de versuri şi istorioare pentru copii „Din traista lui Moş Crăciun“, şi aceasta
premiată de Academie.
 Gândăcelul
– De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,

Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot

Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!

Aşa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărnă frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!

Scârbit de fapta ta cea rea,

Degeaba plângi acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea

Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnatate
Şi-oricât de mică ar fi ea!
 Motanul pedepsit
Rândunica e plecată
După hrană pentru pui,
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăţi motanul:

– Ce noroc! Păcat să-l scap!
Iute sus! Dar, poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul:

– Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
– Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, şi rău îmi pare,

Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă,
Când săriseşi să-i omori?

Puişorul moţat
Puii mamii, pui,pui,pui,
Are cloşca şapte pui:
Cinci pestriţi, unul bălţat,
Numai unul e moţat
Şi curat şi încălţat.

- Spune-mi, puiule, şi mie

De ce-ţi face numai ţie
Mama ta, ciorapi şi ghete,
Şi îţi leagă moţ în plete?

Oare frăţiorii tăi

Sunt aşa de proşti şi răi,
Sau că poate mama ta
O fi leneşă, ori rea?

Spune puiul: - Mama mea

Nu-i nici leneşă, nici rea,
Dar e tristă, vai de ea,
Căci îi fac ruşine multă
Fraţii mei şi n-o ascultă,
Că de-i cheamă, fug pe-afară,
Şi de-i prinde, plâng şi zbiară,
Şi de-aceea-s nespălaţi
Şi desculţi şi nemoţaţi
 Dar eu stau cu mama mea
Şi mi-e drag s-ascult de ea;
Şi de-aceea sunt moţat
Că-s cuminte şi curat.

Căţeluşul şchiop

Eu am numai trei picioare,

Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă

Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toata ziua

Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine

M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!

Cât sunt de frumoşi copiii

Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi defel…

M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr

Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
 De picior, să mă răzbun,

Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.

Şireata

Viorica, fata mamei

Cea cuminte şi curată,
Şi-a făcut, mâncând cireşe,
Pe furiş, pe şorţ, o pată…

Şi-acum stă-ntr-un colţ şi plânge:

“Doctorul e vinovat
Şi c-o să mă certe mama,
Şi că şorţul l-am pătat!”

Mama intră-ncet pe uşă;

Ea tresare şi-ntinzând
Mâinile deasupra petei,
Plânge întruna suspinând.

– De ce plângi, fetiţa mamei?

– Plâng că doctorul ţi-a spus
Să nu-mi dai de loc cireşe,
Şi tu în dulap le-ai pus…

– Şi tu plângi din lăcomie?

Ce ruşine!…
– Să mă ierţi!…
– Bine, dar să fii cuminte…
– Nici de şorţ nu mă mai cerţi?

– Care şorţ? întreabă mama…

– Uite, ăsta: l-a pătat
Lăcomia pentru care
Chiar acuma m-ai iertat.