Obiectul şi problematica sociologiei

1.1.Definirea Sociologiei
Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa
socialului.
Termenul de sociologie este de origine latină şi este compus din două rădăcini: „socio” şi
„logos”, „socio” însemnând „soţ, tovarăş, asociat” şi „logos” – „cuvânt, ştiinţă, teorie”.
După alţi autori, termenul de sociologie provine de la termenii latini „societas, socialis,
sociabilis” care se traduc prin termeni relativi identici „societate, social, sociabilitate”. Prin
urmare, am putea deduce numai din etimologia cuvântului sociologie că, sociologia ar trebui
să studieze:
 S
ocietatea umană şi legile dezvoltării ei;
 P
rocesele sociale, relaţiile dintre oameni şi instituţiile din orânduirea socială existentă.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de nivelul de
cunoaştere şi de explicare a socialului.
Noţiunea de sociologie a fost introdusă de Auguste Comte (1798-1857), în anul 1832,
în locul noţiunii de „fizică socială”, lansată de el în anul 1822 în lucrarea „Planul lucrărilor
necesare pentru reorganizarea societăţii”. Comte foloseşte pentru prima dată acest termen în
lucrarea „Curs de filozofie pozitivă”, publicată în 1838. În această lucrarea el a definit
conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a societăţii”. În opinia lui, sociologia este
ştiinţa care cercetează componentele sistemului social pentru a determina raporturile dintre
acestea, modul de funcţionare şi legităţile după care ele interacţionează.
Ca o conluzie la finalul acestor definiţii am putea spune, la modul general, că sociologia
este:
 Ş
tiinţa faptelor sociale (după Durkheim);
 Ş
tiinţa fenomenelor sociale (după Gurvitch);
 Ş
tiinţa realităţii sociale (după Gusti);
 Ş
tiinţa societăţilor omeneşti (după Tr. Herseni).
Sociologia studiază viaţa socială a indivizilor, a grupurilor şi a comunităţilor. Este un
demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului
nostru comportament ca fiinţe sociale. Scopul pe care şi-l propune studiul sociologic este
extrem de larg, începând cu analiza întâlnirilor întâmplătoare dintre diferiţi indivizi pe stradă
până la investigarea proceselor sociale globale.
 Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de
cunoaştere şi anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al
sociologiei, ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce anume
conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în principal
de toate celelalte ştiinţe sociale este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun,
respectiv societatea. Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg,
studiind ansamblul faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.

1.2.Obiectul de studiu al Sociologiei

Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere oficială
şi instituţionalizare s-a făcut la cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs prin industrializare,
profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică, schimbări sociale fără precedent,
concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia,
aglomerarea, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la nivel de
societate a fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia,
divorţialitatea, naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările produse au avut
consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a vieţii indivizilor, situaţie ce a impus
nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie şi predicţie - atât a
fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale care le-au
determinat. Astfel a început să se constituie ştiinţa despre societate, a sociologiei ca ştiinţă de
sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în societatea
europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la problemele ridicate
de aceste schimbări.
Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă:
una statică, ca factor constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de
schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat mai mult o intenţie
epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în efortul său de a evidenţia
ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.
Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod
sistematic de adaptare şi de evoluţie.
Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei şi
anume „faptele sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă
celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un interes intrinsec, autonom.
Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din aceste
fapte sociale nu este întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Orice fapt social
pentru a putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu celelalte
părţi componente (fapte sociale) ale acestui tot.
 Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au avut
Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti ş.a. Aceşti
gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:
a) a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu
b) a se preciza raporturile cu alte discipline
c) elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii
sociologiei.
Condiţiile clasice de validare a unei ştiinţe sunt următoarele:
a) existenţa unui domeniu propriu de studiat;
b) deţinerea unor metode specifice de investigare a obiectivului;
c) descoperirea, formularea de către cercetători a legilor care guvernează domeniul
investigat.
Traian Rotariu sintetizează obiectul de studiu al sociologiei în câteva mari aspecte sau părţi:
1. acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică);
2. instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partidele politice);
3. grupurile sociale (de la microgrupuri până la cele cu dimensiunile cele mai mari:
clasele sociale, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei);
4. fenomenele sociale diverse (mobilitatea socială, delicvenţa, sinuciderea).
Aceste probleme pot fi abordate din mai multe perspective:
a) de pe po
b) de pe o
educaţiei, sociologia moralei etc.
c) de pe po
Astfel, în timp ce sociologiile particulare realizează doar generalizări „restrânse” şi
valabile pentru domeniul analizat, sociologia generală, pe baza informaţiilor preluate de la
sociologia „bunului simţ”, de la sociologiile de ramură şi de la celelalte ştiinţe despre
societate, gândire, natura, îşi elaborează teorii, modele, paradigme cu cel mai înalt grad de
cuprindere în generalitate, bazate pe dependenţele multiple între părţile socialului, pe
constante şi regularităţi.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei.
Studiul realităţilor sociale arată că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum:
familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii, mecanismele de
funcţionare a societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline ştiinţifice numai după
constituirea sociologiei ca ştiinţă, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului
deviant, sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor
umane şi al relaţiilor interumane din cadrul acestora, precum şi comportamentul uman în
interiorul grupurilor şi comunităţilor umane.
 1.3. Distincţia între Sociologia spontană şi Sociologia ştiinţifică
Sociologia pe care o practicăm fiecare din noi în viaţa de zi cu zi poartă numele de sociologie
spontană. Sursa acestei cunoaşteri este simţul comun sau bunul simţ. Sociologia spontană,
bazată pe simţul comun, are un caracter enciclopedic şi este foarte larg răspândită. Însă,
sociologia spontană a simţului comun are câteva lacune:
 c
unoaşterea spontană are un caracter pasional: fiecare om are anumite interese, concepţii,
prejudecăţi. Oamenii nu se mulţumesc numai să constate ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă
atitudini, interpretează şi judecă realitatea, uneori răstălmăcindu-o sau falsificându-o;
 c
unoaşterea spontană are un caracter iluzoriu: în viaţa socială, oamenii se iluzionează adesea,
se amăgesc. Dacă în viaţa socială curentă, autoiluzia poate fi acceptată în anumite limite, în
activitatea ştiinţifică ea este total inacceptabilă;
 c
unoaşterea spontană este contradictorie: oamenii oscilează între sentimentul fatalităţii şi al
liberului arbitru. Atunci când îşi analizează succesele, consideră că totul depinde de ei, iar
dacă sunt confruntaţi cu eşecuri, ei invocă împrejurări neprielnice, comploturi, vitregia sorţii;
 c
unoaşterea spontată este limitată: individul sau chiar grupul are experienţe de viaţă limitate,
circumscrise mediului social în care trăieşte. Despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri sau în
alte societăţi, individul nu află decât ocazional sau nu ştie nimic.
Este evident că indivizii nu reuşesc să ofere în mod spontan o cunoaştere ştiinţifică a
societăţii. Dar grupurile sau societăţile ar fi capabile de o asemenea performanţă? Cu atât mai
mult, răspunsul este nu. Din contra, aflat în acţiuni de grup, individul are o capacitate mai
redusă de a gândi în mod obiectiv şi coerent. Grupul diminuează capacitatea critică a
indivizilor şi accentuează pasiunile şi iluziile. Conchidem că sociologia spontană nu ne oferă
o cunoaştere adecvată a societăţii şi nu poate înlocui sociologia ştiinţifică.
Cunoaşterea ştiinţifică se întemeiază pe trei principii:
 principiul realismului: constă în recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă că există o
lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt reale şi nu
un produs al minţii observatorului;
 principiul determinismului: constă în acceptarea principiului că raporturile dintre
lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sens; raporturile sunt analizate în termeni de
cauză şi efect;
 principiul cognoscibilităţii: constă în faptul că lumea exterioară poate fi cunoscută
prin observaţie obiectivă.
1.6. Funcţiile Sociologiei
 F
uncţia critică: apărută în urma unor situaţii de criză, sociologia nu putea fi decât critică,
pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Obiectul criticii echivalează cu fixarea unor
alternative ale schimbării pozitive, în ultimă instanţă – cu instituirea ordinii sociale.
 F
uncţia explicativ-interpretativă: sociologia încearcă să surprindă condiţiile şi cauzele
fenomenelor sociale, să explice dimensiunile existente şi repetabile ale acestora, să formuleze
legile sincroniei şi ale diacroniei şi să confere semnificaţie unora din ele;
 F
uncţia de diagnoză socială: orice studiu sociologic asupra unei probleme sau fenomen social
urmăreşte să pună un diagnostic realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate
orientările, concluziile şi propunerile practice. Sociologia stabileşte diagnozele – ca descrieri
complexe ale stării prezente – aparţinând unei entităţi sociale sau unui sistem social prin
raportare la anumite etaloane a principalilor indicatori ai obiectului descris;
 F
uncţia predictivă: aceasta se conturează graţie capacităţii sociologiei de a cerceta fenomenele
şi procesele sociale nu doar în sensul cunoaşterii, înţelegerii şi explicării lor, ci şi pentru
formularea unor previziuni, prognoze referitoare la evoluţiile lor;
 F
uncţia aplicativ-constructivistă: se manifestă prin însuşirea acestei discipline ştiinţifice de a
avea un statut activ şi implicant, o vocaţie transformatoare şi constructivistă. Studiile concrete
contribuie la realizarea unor modificări benefice în structurile sociale. Oferind soluţii şi
modalităţi concrete de diminuare sau îndreptare a unor fenomene disfuncţionale, sociologia
deschide o cale fertilă de raportare a conţinutului ei teoretico-empiric la nevoile societăţii.
1.7. Locul Sociologiei în ştiinţele socioumane
Există mai multe tipuri de clasificări ale ştiinţelor socioumane în care este cuprinsă şi
sociologia. Menţionăm câteva dintre acestea:
 C
lasificarea în cadrul căreia sociologia are un loc preferenţial în raport cu alte ştiinţe
socioumaniste (în taxonomiile lui Comte, Xenopol, Herseni)
 C
lasificarea ce poziţionează sociologia pe două locuri - ca ştiinţă a totalităţii şi ca ştiinţă a
diferitelor părţi ale socialului. (ex. Duverger se referă la clasificarea ştiinţelor sociale pe
verticală – în cadrul aceluiaşi grup, şi orizontală – urmărind diverse categorii de grupuri
sociale)
 C
lasificarea în care sociologia deţine un loc obişnuit. În literatura de specialitate se folosesc
trei denumiri principale pentru a exprima anumite grupuri de ştiinţe despre societate şi om în
care apare şi sociologia. Aceste grupuri sunt ştiinţele sociale (antropologia, economia,
psihologia socială, sociologia), disciplinele umaniste (filosofia, teologia, istoria, literatura,
arta, muzica) şi ştiinţele comportamentale (sociologia, antropologia, psihologia).
 1.8. Raporturile Sociologiei cu alte ştiinţe socioumane.
Specificul unei ştiinţe, în general, este dat de următoarele elemente:
 obiectul de cercetare;
 aria tematică şi aparatul conceptual;
 perspectiva de abordare a obiectului de studiu;
 metodele de investigaţie;
 finalitatea cercetării ştiinţifice.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi
complexitate, s-a conturat prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem
de discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100, dintre
care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia
economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia
comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei,
sociologia literaturii, sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al
ramurilor sociologiei scoate în relief două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca
ştiinţă. Un prim aspect are în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis şi nuanţat
al obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă capacitatea sociologiei
de a evolua ca ştiinţă a socialului, de a se adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca
să răspundă provocărilor agenţilor sociali şi cerinţelor realităţii sociale.
Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea omenească. După
cum s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează societatea ca un
întreg, ca ansamblu integral şi coerent de elemente componente, ca totalitate a diversităţii şi
simultaneităţii interacţiunilor care au loc în interiorul său. Sociologia este ştiinţa ansamblului
de fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale, de unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii,
mişcări şi lupte sociale, a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii societăţii ca întreg.
Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se reflectă nu numai în modul
de abordare a obiectului de studiu, ci şi în problematica specifică. Sociologia studiază
realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele particulare. Finalitatea
sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea
urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune
esenţială, şi anume relaţia dintre individ şi societate sub toate aspectele ei.
Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte ştiinţe
socio-umane.
Psihologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a
personalităţii prin proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, precum şi prin
procese ca: învăţare, percepţie etc.
Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacţiunile
comportamentelor individuale şi de grup, stările şi procesele psihice colective, personalitatea
sub raportul condiţionării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în
procesele de grup, iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relaţiilor
sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate.
Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva
biologică şi socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor
recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală sunt mici
diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua studiază societăţile
arhaice.
Ştiinţele economice - studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şi
serviciilor şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale din
sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor relaţii sociale,
de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.
Ştiinţele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul de
guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea
politică etc.
Cadrele vietii sociale: geografic, biologic, psihologic, istoric.
Sistemul social
2.1. Conceptul de sistem social
Societatea este prin excelenţă un sistem deschis, dinamic care se autoreglează. Sistemul
este un întreg, ale cărui elemente se află în relaţii determinate unele faţă de altele, formând o
unitate distinctă, cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor componente. La modul general
spus, prin sistem se înţelege o mulţime de obiecte care acţionează între ele atât de intens,
încât stările lor sunt interdependente, modificarea unuia ducând la modificările determinate în
toate celelalte.Viaţa socială prezintă caracteristici de sistem la toate nivelurile sale de
organizare: grupul de muncă, familia, intreprinderea, localitatea, societatea globală,
umanitatea.
Sistemul social este un concept „concret-analitic”, permiţând cunoaşterea
interdependenţelor, a modurilor de integrare a părţilor, a naturii acestor interdependenţe şi a
regularităţii socialului.
Se consideră sistem acel ansamblu organizat acea clasă de fenomene care satisfac
următoarele exigenţe:
a) poate specifica un set de elemente identificabile;
b) printre cel puţin unele din elemente există relaţii identificabile;
c) anumite relaţii implică alte relaţii.
Unii autori au luat în considerare şi analiza rolului componentelor mediului sistemului,
alţii s-au ocupat în special de componentele şi autoreproducerea sistemului, alţii de analiza
subsistemelor.
 Uneori definirea sistemului este dificilă, deoarece aceasta se face prin intermediul
noţiunii de structură şi invers, aşa cum susţine Piaget că structura este un sistem de
transformări, iar Parsons – că sistemul social rezidă în organizarea structurală şi funcţională.
Cei care au purces la o teoretizare explicită a sistemului social sunt V.Pareto şi
T.Parsons. V.Pareto este considerat primul sociolog care a formulat în mod explicit
conceptul de sistem social şi l-a dezvoltat în teoria despre societate. Pentru a caracteriza
„forma generală a societăţii”, Pareto porneşte de la premisa că aceasta este determinată de
toate elementele care acţionează asupra sa şi, ca urmare, ea reacţionează asupra elemetelor. În
majoritate, elementele sunt reciproc dependente constituind, astfel, sistemul social.
Parsons a continuat intenţia lui Pareto utilizând o nouă abordare – nivelul structural-
funcţional de analiză. El s-a orientat către analiza ordinii sociale şi a stărilor de echilibru ale
sistemelor considerate.
Sistemul este definit, în general, ca un ansamblu dinamic şi complex a cărui elemente se
află într-un raport de interdeterminare. În cazul sistemelor cibernetice clasice, aceste elemente
aflate în interrelaţie reprezintă obiecte sau, cel mult, elemente vii, organice, pe când în
societate aceste elemente care intră în relaţie unul cu celălalt în cadrul unui ansamblu sistemic
sunt oamenii. De aici se desprinde complexitatea sistemului atunci când elementele lui sunt
fiinţe umane, deoarece ei înşişi sunt sisteme de sine stătătoare, cu valori proprii de
autoconducere, de orientare şi feedback propriu.
Sistemul social se caracterizează prin câteva proprietăţi, precum:
1. totalitatea – elementele îşi pierd individualitatea, fiecare din ele căpătând însuşiri noi
conferite de raporturile cu celelalte elemente ale întregului; individualitatea este atributul
întregului şi nu al elementelor componente;
2. integrativitatea – dobândeşte dimensiuni distincte când se are în vedere proprietatea de
ierarhizare;
3. autoreglarea – autocorectarea, autostabilizarea, homeostaza, menţinerea stabilităţii
sistemului, a capacităţii lui de a-şi restabili echilibrul, structura şi funcţionalitatea, indiferent
de acţiunea unuia sau a mai multor factori de perturbare;
4. ierarhizarea – un sistem este simultan şi suprasistem pentru componentele sale, şi subsistem
în componenţa altor sisteme;
5. structurarea – fiecare sistem are a anumită configuraţie de raporturi dintre elementele
componente.
Societatea ca sistem. În general, este cunoscut faptul că societatea nu este un agent mecanic, ci
o totalitate ca sistem de substructuri interdeterminate, încadrate într-un ansamblu în care elementele
se condiţionează reciproc. Astfel, societatea apare ca un ansamblu hipercomplex, cu puternice calităţi
sistemice, iar eficienţa acţiunii sociale este dependentă de modul de organizare sistemică, care
permite simultan atât realizarea sarcinii generale a sistemelor, cât şi manifestarea fiecărui element
care formează sistemul.
Premisele care stau la baza definirii societăţii ca sistem sunt:
  Arealul geografic - în care are loc consolidarea relaţiilor sociale. Fiecare comunitate şi-a
conturat în baza teritoriului său anumite caracteristici specifice: activităţi, ramuri ale
industriei şi agriculturii, cultură şi obiceiuri.
 Universalitatea - societatea cuprinde multitudinea relaţiilor şi legătruilor sociale, toate
instituţiile şi comunităţile sociale statuate la hotarele unui anumit areal.
 Autonomia - prin care se înţelege capacitatea de a exista independent, caracteristică ce se
fundamentează pe baza nivelului înalt de autoreglare internă asigurând susţinerea şi
reproducerea continuă a sistemului complex de relaţii.
Integritatea - care se evidenţiază prin faptul că societatea reuşeşte să-şi subordoneze fiecare
generaţie incluzându-o într-un context unic al vieţii sociale şi prin faptul că societatea posedă
mecanisme interne nu doar pentru susţinerea structurilor formate ci şi pentru includerea în aceste
structuri a noilor formaţiuni sociale create de oameni prin activitate practică.
2.2. Subsistemele sistemului social
O tipologie a subsitemelor sistemului social este propusă de Pavel Apostol. El consideră
că într-un sistem social oarecare distingem:
- subsistemele care formează activitatea economică, politică, etc. ca funcţii ale
sistemului global;
- subsisteme parţiale, efectuând tipuri de activităţi distincte ce formează părţi ale
activităţilor sistemului global.
Societatea ca sistem reprezintă un ansamblu de componente (subsisteme) între care
există raporturi dinamice de tipul dependenţelor funcţionale. Componentele (subsistemele)
sistemului social sunt de natură materială (cadrul geografic, cadrul demografic, cadrul
tehnologic), de natură ideală (simboluri, tradiţii, valori, obiceiuri şi reguli) şi psihice
(atitudini, credinţe, prejudecăţi, idei, sentimente, opinii, trăiri).
Corespunzător diverselor necesităţi prezentate de societate, în interiorul sistemului
global apar unele organizaţii, sisteme care promovează un tip adecvat de relaţii capabile să
răspundă acestor necesităţi. Necesităţile materiale (bunuri de consum) au prilejuit apariţia
unor ansambluri în care se manifestă un tip de relaţii specifice realizării acestor necesităţi şi
anume: relaţii economice, de muncă, de producţie. Acest tip de relaţii pot forma un subsistem
al sistemului global.
Dintre subsistemele care alcătuiesc societatea menţionăm:
-Subsistemul politic, Subsistemul condiţiilor material-naturale care este reprezentat de
mediul cosmic şi geografic al existenţei diferitor forme de comunitate umană şi o serie de alţi
factori ca cei demografici şi ai resurselor naturale cu rol important în formarea, dezvoltarea
sistemelor sociale şi în stabilirea echilibrului între acestea.
- Subsistemul economic cuprinde toate manifestările societăţii vizând satisfacerea
trebuinţelor vitale ale membrilor ei. Sistemul nevoilor are un caracter dinamic şi
nelimitat, fiind dependent de dorinţele, aşteptările, aspiraţiile, idealurile indivizilor,
grupurilor şi ale societăţii în ansamblul ei. Activitatea economică se realizează ca acte
de comportament conştient, deliberat orientate spre sfera producţiei, consumului,
 circulaţiei şi repartiţiei de bunuri. Aceste forme de activitate economică au la bază, în
principal, trei factori: munca, natura şi capitalul.
- Subsistemul administraţiei şi conducerii sociale cuprinde instituţii administrative,
statale, ale conducerii, integrate într-un ansamblu de activităţi impuse de necesităţile
menţinerii ordinii şi echilibrului social. Menţionăm următoarele grupuri mari de
instituţii:
 Instituţii politice;
 Instituţii juridice;
 Instituţii economice;
 Instituţii cultural-educative;
 Instituţii familiale.
- Subsistemul normativ este alcătuit din totalitatea normelor, valorilor, principiilor etico-
juridice, concretizate în drepturile şi obligaţiile pe care le au indivizii, elaborate în
scopul reglementării raporturilor dintre ei.
- Subsistemul cultural se referă la diversitatea valorilor ştiinţifice, artistice, religioase a
activităţilor şi instituţiilor, care permit crearea şi comunicarea lor, în scopul satisfacerii
unor trebuinţe mai complexe, rezultate din gradul de dezvoltare a societăţii şi
amplificarea dimensiunilor spirituale ce caracterizează fiinţa umană.

Structura socială
3.1.Conceptul de structură socială. Carateristici fundamentale.
Termenul de structură provine de la verbul „struer = a construi” şi presupune
ansamblul relaţiilor dintre şi în interiorul diferitor forme de asociere umană (comunităţi
umane, colectivităţi, grupuri, clase, categorii) care asigură conveţuirea şi activitatea
membrilor lor.
Structura socială de multe ori se identifică cu structura de clasă sau cu structura
economică, însă structura de clasă reprezintă unul dintre elementele de bază ale structurii
sociale. Ea cuprinde clasele şi categoriile sociale existente într-o societate dată, precum şi
relaţiile dintre ele. Structura economică reprezintă totalitatea relaţiilor de producţie la o etapă
determinată a dezvoltării sociale. De aici este evident faptul că structura socială nu poate fi
confundată cu structura de clasă şi nici cu structura economică.
Structura socială are un conţinut complex, cuprinzând structura de clasă, structura
politică, ideologică, structura populaţiei pe profesii, ocupaţii, ramuri economico-sociale, pe
sexe, vârste, naţionalităţi, pe tipuri de aşezări umane, precum şi relaţii relativ stabile din
interiorul fiecărui element component şi relaţiile dintre aceste elemente.
Structura socială reflectă:
 - modalităţi de instituire şi funcţionare a grupurilor sociale;
- componenţa de clasă şi socioocupaţională a lor;
- legăturile ce există între grupurile şi clasele sociale;
- locul şi rolul lor în sistemul social la o anumită treaptă a dezvoltării societăţii.
Structura socială este determinată de:
- structura economică a societăţii;
- de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie;
- de diviziunea socială a muncii;
- de tipul şi forma de proprietatea asupra mijloacelor de producţie.
Structura unei societăţi are câteva caracteristici de bază:
 din punct de vedere sociologic, structura este un tot unitar în devenire; ea reflectă o
realitate conjuncturală şi de aceea stabilitatea sa nu poate fi decât relativă;
 structura socială se află într-un echilibru instabil, care se reface fără încetare într-o
multitudine de ierarhii ce se schimbă într-un cadru societal printr-o mişcare de
structurare şi restructurare;
 în interiorul structurii orice schimbare adusă unui element atrage modificări în
celelalte.
3.2. S
tatusul şi rolul – elemente fundamentale ale structurii sociale
Statusul reprezintă locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem dat şi la un moment
dat. Iniţial, statusul a fost folosit pentru a desemna poziţia unui individ în sistemul de
prestigiu al societăţii. Actualmente, statusul cuprinde şi poziţia individului în celelalte
sisteme: sistemul vârstă-sex, sistemul familial, sistemul activităţilor specializate, sistemul
grupurilor asociative.
Statusul poate fi privit ca o poziţie particulară într-un model particular. Un individ poate
deţine mai multe statusuri, deoarece depinde de mai multe modele, el participă la mai multe
sisteme de organizare.
Linton face distincţie între statusurile actuale (active) şi statusurile latente. Un status
este actual atunci când un individ îl exercită sau operează în cadrul său, la un moment dat.
Celelalte statusuri sunt latente în momentul respectiv.
Statusurile pot fi atribuite (prescrise) şi achiziţionate (dobândite). Statusurile atribuite
(prescrise) sunt acelea pe care individul le are prin forţa lucrurilor: vârstă, sex, naţionalitate.
Statusurile achiziţionate (dobândite) sunt acelea pe care individul le obţine printr-o iniţiativă,
printr-un efort din partea sa: statusul profesional, statusul politic, statusul datorat unor titluri
dobândite. Decalajul între statusurile atribuite şi cele dobândite poate contribui la măsurarea
mobilităţii sociale. Unii sociologi fac loc între cele două statusuri unui status aparte: cel
familial. Astfel, Wilson distinge trei categorii de statusuri: biologice (sex, vârstă, rasă),
familiale şi extrafamiliale (profesie, venit).
Statusuri globale-(cheie) totalitatea statusurilor pe care le detine un individ in societate.
 Statusuri cheie- cel mai important.
Statusuri complementare- (pereche) – vinzator cumparator
Statusurile profesionale pot fi formale sau informale. Statusurile formale sunt cele
provenite din organigramă. Statusurile informale sunt dobândite datorită caracteristicilor
intelectuale, morale ale individului.
Uneori între statusuri pot apărea conflicte, de exemplu: între statusul familial şi cel
profesional, între statusul profesional şi cel biologic, între statusul profesional şi cel politic,
între statusul politic şi cel religios. Gradul integrării individului este invers faţă de numărul de
conflicte posibile între statusuri.
Unele statusuri sunt legate de anumite simboluri: uniforme militare, ecleziastice, halate
albe ale medicilor. Locul într-o ierarhie poate fi marcat printr-o serie de semne distinctive:
galoane, stele, culori sau prin anumite formule de adresare: excelenţă, maestre.
Linton a analizat noţiunea de rol în strânsă legătură cu aceea de status. Rolul reprezintă
“suma totală a modelelor culturale asociate unui anumit status”. Rolul include atitudinile,
valorile, comportamentul prescris de societate oricărei persoane care ocupă un anumit status.
Dacă statusul este ansamblul comportamentelor la care individul se poate aştepta din partea
celorlalţi, rolul se referă la ceea ce face individul cu statusul pe care-l ocupă, la ceea ce
aşteaptă societatea de la el. Rolul include, deci, “anticipaţiile legitime ale unor persoane
asupra comportamentului faţă de ele, al persoanelor care fac parte din acelaşi sistem, dar au
alte statusuri”.
Există diferite încercări de clasificare a rolurilor. După A.M. Rocheblave-Spenlé
există trei categorii de roluri: instituţionale (roluri biosociale – vârstă, sex, roluri
profesionale, roluri de asociaţie); roluri în grupuri restrânse (lider, membru al grupului);
roluri personale.
S. Albouy se referă, de asemenea, la trei categorii de roluri: rol prescris, rol personal şi
rol pus în act. Întrebuinţarea cea mai răspândită a termenului rol este aceea de punere în act a
rolului prescris. Astfel, rolul social reprezintă ansamblul modurilor de a acţiona, care, într-o
societate dată, caracterizează conduita persoanelor care ocupă o poziţie determinată.
Conflictele de rol se pot manifesta în două forme: între 2 sau mai multe roluri
exercitate de o persoană (conflict între rolul de manager şi soţ, între rolul de studentă şi cel de
mamă); sau între cerinţele care configurează acelaşi rol (în cazul rolului de profesor pot să
apară conflicte între exigenţele de moralitate, corectitudine şi dorinţa unor câştiguri
suplimentare).
1.2. M
obilitatea socială
P. Sorokin, afirmă că conceptul de mobilitate socială exprimă fenomenul de deplasare
a indivizilor în spaţiul social. După H. Cazacu, mobilitatea socială este procesul de
schimbare a poziţiei sociale a persoanelor pe scala unui spaţiu dat.
Tipurile de mobilitate:
  Mobilitate orizontală – se produce prin deplasarea de la un status spre un alt status de
acelaşi nivel, având un prestigiu eventual asemănător şi fără a se schimba statusul
social.
 Mobilitate verticală - constă în trecerea indivizilor de la un status social la altul atât
spre niveluri superioare, cât şi spre niveluri inferioare. Mobilitatea verticală poate fi
deci ascendentă, prin trecerea indivizilor de la poziţii socioprofesionale inferioare la
poziţii socioprofesionale superioare în cadrul unei clase sau de la o clasă la alta, şi
descendentă ce reprezintă trecerea indivizilor de la un status socioprofesional superior
la unul inferior.
Mobilitatea pe verticală poate să se manifeste sub două forme: a. ca schimbare de
status în raport cu cel al părinţilor, denumită mobilitate intergeneraţională; b. ca
schimbare de status în raport cu poziţiile ocupate anterior de aceeaşi persoană,
denumită mobilitate intrageneraţională.
 Mobilitate instrucţională şi educaţională - se referă la trecerea individului de la un
grad de instrucţie, educaţie, acumulare de informaţii, la altul.
 Mobilitate ocupaţională – exprimă mişcarea individului într-un spaţiu social, format
dintr-un număr oarecare de categorii socioprofesionale, spaţiu care presupune ideea
ierarhizării.
 Mobilitate teritorială sau geografică – include, în general fenomenul de migraţie
rural-urban, urban –rural, dar şi migraţia externă.
 Mobilitatea individuală şi colectivă – distinge între schimbările diverse, referitoare la
situaţia individului: schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei, exilul, şi
mişcările mari de populaţie, considerate „fenomen de masă”.

1.3. C
lasele sociale
Conceptul „clasă” derivă de la latinescul „clasis”, ceea ce înseamnă ordin, clasă,
categorie, specie. Clasa socială este o formă de stratificare în care apartenenţa la diferite
grupuri sociale şi relaţiile dintre acestea sunt determinate în primul rând de criterii
economice. Acest mod de stratificare a societăţii se mai poate realiza şi pe baza unor criterii
religioase sau privilegii ereditare.
Dintre toate conceptele sociologice, aproape cel mai ambiguu concept este conceptul de
clasă socială, fapt pentru care se apelează la teoriile asupra claselor sociale pentru a explica
esenţa conceptului de clasă socială.
Teoria naturalist biologică, încearcă să explice formarea claselor sociale prin
deosebirile naturale, fizice sau psihice, dintre oameni.
 Teoria psihologic-morală. Schmoller defineşte clasele ca nişte grupe existente într-o
societate organizată, în care domină diviziunea muncii, excluzând orice legătură de sânge,
sex sau rudenie.
Teoria economică. Bucher, combătâtndu-l pe Schmoller, susţine că nu deosebirea de
profesii produce clasele sociale, ci diferenţa de avere şi venit.
Din punct de vedere sociologic, clasa este o grupare de oameni bazată pe interese şi
funcţii sociale identice. Procesul care explică formarea claselor este diviziunea muncii, nu
doar în sensul de muncă economică, ci de activitate socială în general.
Socializarea – proces social fundamental.
6.1. Conceptul de socializare
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine
fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă
reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o
fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de
transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de
comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării, J.L. Child defineşte socializarea ca
acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în
concordanţă cu standardele grupului din care face parte. L.Broom, Ph. Selznick, Malrieu
definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care „permite
identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, discernământul
faţă de mesajele primite şi capacitatea de personalizare, adică afirmarea indvidului ca
persoană unică”.
Formarea personalităţii umane este rezultatul unui proces complex de socializare, în
care interacţionează factorii personali, de mediu, culturali. Socializarea este un proces
psihosoacial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, cunoştinţelor, modelelor de
comportare specifice unui grup sau comunităţi în vederea formării, adaptării şi integraării
sociale a unei persoane. Din punct de vedere psihologic, ea reflectă modul personal de
receptare şi interpretare a mesajelor sociale.
Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o
fiinţă socială, capabilă să acţioneze împreună cu alţii. Fără socializare, societatea nu ar putea
supravieţui cum, de altfel, nici individul nu ar putea supravieţui în afara societăţii.
Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin primele contacte sociale
şi experienţe de viaţă, derulându-se de-a lungul întregii vieţi, pe măsura dobândirii de către
individ a noi statusuri şi roluri succesive. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie
psihologică (maturizarea), una culturologică (interiorizarea normelor şi a valorilor sociale),
cât şi una sociologică (deprinderea cu rolurile sociale şi elaborarea unor comportamente
adecvate).
 În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de învăţare
socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a
mediului social”, are deci o latură activă.
Socializarea cuprinde în mod necesar două laturi: integrativ–adaptativă şi transformator
–creativă. În acest sens un individ este socializat atunci când este învăţat să se comporte în
mod creativ, în concordanţă cu modurile de gândire şi simţire specifice societăţii în care
trăieşte, să selecteze conduite compatibile cu cerinţele rolurilor sociale pe care trebuie să le
îndeplinească cu creativitate.
Procesul de socializare cuprinde următoarele aspecte:
Socializarea profesională are două momente importante: pregătirea, în cadrul şcolii,
pentru viitoarea profesie şi integrare profesională la locul de muncă. Începuturile socializării
sunt marcate de opţiunea pentru o anumită profesie. Menţionăm aici faptul că cu cât
maturizarea prezintă valori mai ridicate cu atât mai clar se definesc opţiunile profesionale.
Socializarea morală are loc concomitent cu dezvoltarea personalităţii. Lawrence
Kohleberg dinstinge trei stadii în evoluţia morală a personalităţii:
1. Stadiul preconvenţional – în care respectarea normelor morale are la bază mecanismul
pedepsei şi răsplăţii;
2. Stadiul convenţional – caracterizat prin conformare la colectivitate;
3. Stadiul postconvenţional – în care respectarea normelor este o alegere individuală.
Însă acest lucru nu înseamnă că toţi tinerii parcurg integral aceleaşi stadii.
Socializare politică. Unii sociologi au ajuns la concluzia că atât convingerile şi
atitudinile, cât şi comportamentul politic se formează şi se dezvoltă în anii tinereţii.
Adolescenţa şi începutul vârstei adulte sunt perioade cruciale pentru formarea şi
dezvolatrea conştiinţei şi a comportamentului politic.
Socializarea se poate efectua atât pe verticală, prin intermediul adulţilor, cât şi pe
orizontală (intersocializare), prin intermediul celor de aceeaşi vârstă.
6.3. Etapele socializării şi formele ei
Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţii. Ca
proces stadial şi continuu, niciodată încheiat, socializarea presupune două etape principale:
Etapa socilizării primare sau de bază – este procesul prin care se formează primul univers
social al individului. Individul devine capabil să facă faţă vieţii sociale prin includerea lui în
elementele sociale de bază: norme, valori, credinţe, reguli de comportare. Socializarea
primară debutează o dată cu naşterea şi are funcţia de a transforma fiinţa biologică în fiinţa
socială prin apropierea lumii-viaţă a primelor grupuri de contact, printre care familia deţine
locul principal. Dimensiunile sociale dobândite prin socializarea primară sunt completate pe
parcurs cu elemente noi.
Socializarea secundară - este procesul prin care persoana îşi modifică comportamentul şi
asimilează noi modele culturale şi comportamentale, îşi asumă noi sisteme de valori, noi
atitudini şi roluri. Conţinuturile interiorizate în cursul socializării secundare reprezintă o
cunoaştere specializată. Cu alte cuvinte, ea aigură învăţarea rolurilor instituţionale.
Procesul socializării se află într-o legătură directă şi cu particularităţile biologice şi psihice
ale dezvoltării umane ale diferitelor perioade de vârstă:
a) socializarea în copilărie implică dobândirea capacităţii de comunicare şi interacţiune,
competenţa de exercitare a rolurilor de copil, şcolar, prieten, a conştiinţei datoriilor şi
responsabilităţilor cu privire la normativitatea vieţii sociale;
b) socializarea în adolescenţă are, în esenţa ei, un rol anticipativ pregătind tinerii pentru
viitoarele roluri de adult. G.H.Mead a utilizat pentru acest caracter anticipativ al
procesului de socializare, noţiunea de "preluare a rolului altuia". Un rol important îl are
"cultura" tinerilor şi raporturile între generaţii;
c) socializarea în perioada de maturitate este caracterizată, mai ales, de experienţele
familiale, ocupaţionale şi culturale dobândite în contexte particulare de viaţă (economic
sau politic). În timp ce socializarea copilului sau adolescentului are un caracter general,
socializarea adultului posedă un caracter specific, determinat de participarea acestuia la
diferite instituţii şi activităţi sociale cu conţinut variabil. O.G. Brimm consideră că, spre
deosebire de socializarea copilului, socializarea adultului are următoarele trăsături:
1)presupune, mai degrabă, sinteza "vechiului material" decât dobândirea unuia nou;
2) implică schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist;
3) are la bază învătarea capacităţii de confruntare cu cerinţe conflictuale;
4) dezvoltă compentenţa pentru exercitarea unor roluri specifice;
d) socializarea la bătrâneţe presupune "dezangajarea'' faţă de rolurile active şi familiarizarea
cu alte roluri participative (în familie, organizaţii cu caracter voluntar, în activităţi
culturale şi chiar productive). Într-o serie de societăţi, cum este şi cazul societăţii noastre,
lipsesc mecanismele şi factorii care să asigure socializarea populaţiei vârstnice pentru
cerinţele rolului de "bătrân".
Prin combinaţii teoretice multiple se pot individualiza diverse tipuri de socializare :
 În funcţie de finalitatea urmărită :
 socializare adaptativă sau integrativă, care presupune configurarea acelor
caracteristici sau capacităţi personale, ce facilitează integrarea, participarea şi
realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat. Acest tip de
socializare comportă două faţete :
 socializarea primară : se referă la ansamblul caracteristicilor psihologice pe care le
dobândesc membrii unei colectivităţi umane datorită partajării de timpuriu a
aceluiaşi spaţiu existenţial. Acest tip de socializare alimentează apariţia specificului
naţional. Către vârsta de 6/7 ani, procesul socializării primare încetează;
 socializarea secundară: implică totalitatea trăsăturilor pe care un individ le
dobândeşte în urma impactului exercitat asupra lui de instituţii precum şcoala (cu
diversele ei grade), instituţiile culturale, organizaţiile politice;
  socializarea anticipatoare: constă în asimilarea acelor norme, valori şi modele de
comportare care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau
organizaţional viitor ;
 În funcţie de intervenţia puterii legitime (clasificarea lui Weber) :
 socializarea asociativă, prin acord voluntar al membrilor grupului ;
 socializarea instituţională, prin impunerea de reguli şi dominaţia puterii legitime.
Corelate cu socializarea sunt procesele de desocializare şi resocializare. Desocializarea
presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane sau depărtarea ei de contextele sau
persoanele care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate, în
vederea eliminării modelelor de comportare şi de interacţiune anterior însuşite. Acest proces
poate fi bine relevat de situaţia acelor indivizi internaţi în aşa-numitele instituţii totale,
precum armata, mănăstirea, puşcăria etc. Pentru a se integra mai repede în ele, noii intraţi în
aceste tipuri de instituţii, trebuie să se debaraseze cât mai repede de vechile obiceiuri şi
comportamente, pentru a-şi însuşi noile modele de comportament.
Resocializarea este concomitentă cu procesul de desocializare şi constă în orientarea
învăţării şi contolului social către asimilarea şi manifestarea de comportamente individuale,
compatibile cu tabla de valori şi atitudini a noului sistem integrator. Eficacitatea resocializării
depinde nu numai de receptivitatea individuală, ci şi de intensitatea controlului social
exercitat de noul agent de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificatori
anteriori.
Caracteristicile principale ale acestui proces sunt multiple, fiind definite de valenţele
epocii istorice şi de trăsăturile distincte ale spaţiului social. F.Elkin şi G. Handel le
sintetizează în felul următor:
a) procesul de socializare este un proces de durată (continuă în tot cursul vieţii
individului);
b) el are loc prin interacţiunile cu alţi indivizi;
c) de-a lungul său, un rol important îl joacă mijloacele de comunicare;
d) desfăşurarea sa implică existenţa unor contexte semnificative din punct de vedere
emoţional;
e) aceste contexte sunt modelate de diferite grupuri sociale.
6.4. Agenţii socializării
Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de cuprindere
este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se
realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi : familia, şcoala, grupul de
prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media. Ea
începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale
(socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de
statusuri şi roluri succesive (socializare continuă).
 În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de
prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor
completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).
1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii intime,
durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea,etc. Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a
copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Kohr susţinea că interacţiunea între
părinte şi copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă
părinţii care aparţin unor clase sociale diferite. Funcţia de socializare în familie se realizează
în patru stadii specifice: 1.situaţiile de „educaţie morală”, având la bază relaţiile de autoritate
prin intermediul cărora copilului i se furnizează regulile morale; 2.situaţiile de „învăţare
cognitivă” prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, aptitudini, deprinderi necesare
conveţuirii în societate; 3.situaţii care angajează invenţia şi imaginaţia, prin intermediul
cărora se dezvoltă capacităţile creatoare ale copilului şi gândirea participativă; 4.situaţiile de
„comunicare psihologică”, care dezvoltă afectivitatea copilului.
2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru societate.
Azi ne putem pune problema în ce măsură şcoala este ea conştientă de rolul pe care îl are în
socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care
supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul”; uneori, şcoala este o experienţă nouă
şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de interacţiune
interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu
egalii lor.
3.Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială în familie
este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în şcoală,
socializarea este planificată, gândită; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un
fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial
atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru
comportamente, uneori valori , norme).
4.Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul interactiv şi
personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată.Televiziunea
are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în discuţie referitor la
diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment,
culturalizare, formare de opinii. În prezent, există o mişcare pentru a marca discursurile şi
casetele potenţial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor şi al tinerilor.

1. Noţiunea de familie. Tipuri de familie.

Familia este un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate între ele prin relaţii
de consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au grijă de copii.
 Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de funcţiile economice sau de altă
natură exercitate de membrii săi, dar şi de contexte istorice şi culturale.
Familia reprezintă o comunitate de indivizi în principal a soţului, soţiei şi copiilor lor care
se bazează pe relaţii sociale şi biologice,avînd drept scop principal pregătireaunei generaţii
sănătoase şi temeinic educate care să participe la dezvoltarea societăţii.
Grupul familial este legat prin anumite drepturi şi obligaţii morale, economice, juridice,
religioase,etc
În viziunea antropologului francez Claude Levy-Strauss, familia prezintă următoarele atribute
principale :
a) îsi are originea în căsătorie ;
b) constă din soţ, soţie si copiii născuţi din uniunea lor, cu toate că, uneori, acestui grup
restrâns i se mai alătură si alte rude ;
c) grupul familial este unit prin drepturi si obligaţii morale, juridice, economice, religioase si
sociale.
Tipuri de familie.
1. Familia nucleară este alcătuită dintr-un cuplu conjugal (soţ-soţie) împreună cu copiii, care
trăiesc separat, într-o locuinţă proprie, de celelalte rude apropiate.
Familia nucleară poate îmbrăca două forme :
a) familia de origine (orientare )(în care ne nastem si avem statutul de copil, frate etc.) ;
b) familia de procreere (pe care o creem prin căsătorie, în care avem statutul de soţ, părinte
etc.). Ea se mai numeste si familie conjugală.
2. Familia extinsă este numită deseori si consangvină, datorită legăturilor de sânge care
există între membrii ei. Ea este alcătuită din două sau mai multe familii nucleare unite prin
legătura dintre părinţi si copil
3. Familia pe grupe mari care cuprinde grupuri de perechi căsătorite, trăind laolaltă în
cadrul aceleiaşi gospodării.
4. Familia de rezistenţă –Thomas Burch apreciază că persoanele care conveţuiesc în aceiaşi
locuinţă,indifferent dacă sunt sau nu rude sunt consideraţi ca membri ai aceleiaşi familii.
5. Familia de interacţiune- se caracterizează prin faptul că membrii unei familii nu locuiesc
în aceiaşi locuinţă (cînd unul dintre soţi este permanent în deplasări sau este migrant, ideea
este că partenerul revine în familie.
Sociologul Frederic Le play distinge 3 tipuri de familie:
- Familia patriarhală-toţi fiii se căsătoresc şi se stabilesc în gospodăria paternă;
- Familia instabilă – copiii părăsesc familia parental imediat ce devin independenţi;
- Familia tulpină- în care un singur copil rămîne cu părinţii, se căsătoreşte şi coabitează cu
părinţii şi propriii săi copii.

În saport cu modul de exercitare a autorităţii distingem:

- Familii patriarhale- autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vîrstă;
- Familii matriarhale-autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vîrstă;
- Familii egalitare - puterea şi autoritatea sunt relative egal distribuite între soţi.
Pe parcursul istoriei relaţia dintre bărbat şi femeie poate fi structurată în patru moduri:
1. promiscuitatea – se referă la interacţiuni sexual neînfrînate,în afara căsătoriei. În
societăţile promiscure orice bărbat putea fi eligibil pentru orice femeie, nefiind respectate
barierele de singe.
2. căsătoria în grup (doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii) predomină în perioada
orînduirii primitive şi reprezenta căsătoria dintre cîţiva bărbaţi şi cîteva femei.
3. poligamia - căsătoria dintre un partener de un sex şi mai mulţi parteneri de celălalt sex.
(un bărbat, soţ cu mai multe soţii); Poligamia are 2 forme:
- poliandria (o femeie mamă,copiii ei şi mai mulţi soţi); fiecare soţ trebuie săfie tatăl a
celpuţin unuia dintre copii;
- poliginia căsătoria dintre un bărbat cu două sau mai multe soţii, de obicei un bărbat lua
de soţii toate surorile.
4. Monogamia - căsătoaria dintre un singur bărbat şi o singură femeie. Distingem
monogamie serial- care permite recăsătoria şi monogamie strict care nu permite
recăsătoria.
Monogamia este forma de familie preferată în societăţile civilizate. Poligamia este
prezentă în anumite culturi.
Stiluri de viaţă alternative. Începînd cu anul 1970 au început să se extindă
modelealternative de viaţă, dintre acestea cele mai răspîndite sunt:
Celibatul reprezintă opţiunea individului de a trăi singur, aceasta fără să însemne numaidecât
că ea s-ar produce ca urmare a unor constrângeri exterioare. Celibatul include persoane care
nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane care au relaţii sexuale cu alte persoane
celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre factorii care determină scăderea natalităţii, ceea
ce a determinat în majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a acestuia: taxe pe
celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe
din fondurile publice sau chiar restricţii în accesul lor la unele cariere profesionale.
Coabitarea consensuală (concubinajul) este o formă de cuplu alcătuit din persoane de sex
opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional, cuplul
consensual nu diferă prea mult de familia nucleară, el îndeplinind toate funcţiile familiei.
Acest stil de viaţă este adoptat de tineri mai ales, fiind pentru ei un mod de exersare a vieţii în
cuplu şi de pregătire pentru viaţa de familie. De către mulţi sociologi este considerată o parte
premergătoare căsătoriei, fiind considerată ca o posibilitate de a creşte şansele de alegere a
unui partener portivit. Cercetătorii pentru a analiza efectele concubinjului privesc următoarele
aspect: religios, psihologic, social, juridic, economic. Deseori, însă,
concubinajul reprezintă o formă alternativă la căsătorie, un stil de viaţă adoptat pentru o
lungă perioadă de timp sau definitiv.
Căsătoria fără copii este o altă alternativă. Dacă tradiţional, acest mod de convieţuire
familială era nesemnificativ, el a crescut foarte mult astăzi. Cauza principală pentru familiile
tinere de a nu avea copii rezidă în mijloacele insuficiente de asigurare a condiţiilor de creştere
a acestora. Familia fără copii este şi familia cuplului nefertil.
Familiile monoparentale sunt, în cea mai mare parte, rezultatul divorţului şi, într-o mică
măsură, al decesului unuia dintre părinţi sau al naşterilor în afara căsătoriei.
Cuplurile de homosexuali se constituie ca o alternativă la căsătorie. În unele ţări s-a acceptat
căsătoria între persoane de acelaşi sex. Manifestarea acestui mod de raporturi între bărbaţi sau
între femei trezeşte în opinia publică românească atitudini de respingere, dată fiind educaţia
populaţiei în cvasimajoritatea ei în spiritul valorilor derivate din raporturile fireşti dintre
bărbat şi femeie. Într-o societate democratică se lasă libertatea fiecăruia de a-şi decide modul
de a trăi şi a acţiona, iar acceptarea acestor cupluri de homosexuali este oportună numai dacă
ele acţionează în cadrul legal al societăţii.
2. Funcţiile familiei
În linii mari, majoritatea sociologilor converg către recunoasterea aceloraşi funcţii ale
familiei ca grup social. Trebuie să remacăm, totuşi, că între opiniile lor există si diferenţe
semnificative de accente.
Deducem de aici că principalele funcţii ale familiei sunt funcţiile biologică, economică, de
solidaritate si morală.
G. P. Murdock apreciază că familia nucleară (ce se caracterizează prin universalitate)
îndeplineste în esenţă patru funcţii : sexuală, reproductivă, economică şi socializatoare. În
acelasi context, W.F. Ogburn precizează că principalele funcţii ale familiei tradiţionale sunt :
funcţia de reproducere, economică, educaţională, recreaţională, religioasă şi social
psihologică.
În sociologia românească, Henri H. Stahl surprinde complexitatea funcţiilor familiei
clasificându-le în două mari categorii :
- Funcţii interne: a) biologică şi sanitară ; b) economică ; c) de solidaritate familială ; d)
pedagogico-educativă şi morală.
- Funcţiile externe asigură socializarea si integrarea socială precum si dezvoltarea
individualităţii, a personalităţii fiecărui membru al familiei.
Distincţia între funcţiile interne si externe nu este absolută. Între ele există conexiuni,
interferenţe, determinări.
Caracteristicile societăţii (regimul politic, legislaţia, standardele educaţionale generale,
politicile sociale, nivelul dezvoltării economice ) îşi pun amprenta asupra modului în care
familiile îşi exercită respectivele funcţii.
Familia fiinţează ca urmare a rolului pe care-l are atât pentru cei doi soţi, cât şi pentru ceilalţi
membri ai săi. Un bărbat şi o femeie se reunesc într-o familie în scopul realizării unor scopuri
clare derivate din trebuinţele fiecăruia şi din oportunităţi sociale. Din cele relatate mai sus
vom analiza funcţiile familiei:
a. Reproducerea. Familia este locul de procreere şi de naştere a copiilor. Prin funcţia de
reproducere, familia contribuie hotărâtor la menţinerea şi supravieţuirea umanităţii şi a
societăţii. Ea asigură mecanismul înlocuirii membrilor societăţii de la o generaţie la alta
b. Funcţia economică rezultă din necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare vieţii
de familie şi creşterii copiilor. Funcţia economică se axează pe bugetul familial. Cercetări
privind realizarea funcţiei economice au fost efectuate de către Frederik le Play, care a
clasificat bugetele familiale în felul următor:
- bugete echilibrate (cheltuielile nu depăşesc veniturile);
- bugete dezechilibrate
c. Funcţia de socializarea. Familia constituie mediul primar de îngrijire a copiilor încă din
primele moment ale vieţii. Procesul de dezvoltare a copilului este de lungă durată, şi după
cum am subliniat la tema despre socializare, autonomia reală a acestuia îi este acordată de
către societate la vârsta maturizării intelectuale şi sociale, anume la 18 ani.
În orice societate familia reprezintă factorul primordial al formării şi socializării copilului.
d. Funcţia sexuală. Familia reglementează comportamentul sexual. Societatea însăşi
influenţează normele de viaţă sexuală în familie. După cum vom vedea, această funcţie
cunoaşte unele particularităţi în societatea contemporană.
e. Funcţia educativă se manifestă în efortul familiei de a educa pe membrii săi conform unor
norme proprii şi cu scopul pregătirii lor de a se integra în societate. Nu sunt puţine cazurile în
care familiile educă pe membrii lor în spiritul tradiţionalismului şi al conservatorismului.
f. Asigurarea cadrului de manifestare a afectivităţii. Un bărbat şi o femeie îşi reunesc
destinele pentru a trăi într-un mediu al intimităţii şi al căldurii sufleteşti, ca şi pentru sprijinul
reciproc şi asigurarea securităţii personale.
 Familia între tradiţionalitate şi modernitate.
Sociologul român Maria Neder identifică următoarele caracteristici ale familiei moderne
şi tradiţionale.
Familia tradiţională Familia modernă
Familia este celula de bază a societăţii. Familia este comunitate de refugiu şi
apărare.
Apărarea valorilor şi a tradiţiilor sociale. Apărarea unui mod de viaţă personal.
3-4 generaţii ce locuiesc împreună. 2 generaţii –părinţi şi copii.
Copii numeroşi destinaţi perpetuării Copii puţini dar îngrijiţi cu dragoste şi
neamului. afecţiune.
Spirit de sacrificiu pentru familie. Găsirea unui refugiu afectiv în cadrul
familiei.
Respectul bătrînilor, supunerea femeii Egalitate şi respect reciproc.
bărbatului.
Perpetuarea numelui, profesiei. Dobîndirea calităţii de a alege singur.
Procreare. Erotism
 Căsătoria – fenomen social. Social şi psiho-social în alegerea partenerului conjugal
Căsătoria este o modalitate - acceptată social – prin care două sau mai multe persoane
constituie o familie. Ea poate comporta un aspect juridic (recunoasterea formală de către o
instituţie legitimă a uniunii maritale) si un aspect religios (recunoastere formală, prin
sacralizare, de către o instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale). Mult timp unirea
maritală a fost recunoscută, legitimată doar din punct de vedere religios, căsătoria civilă
(sancţionarea juridică constituind o apariţie relativ recentă). Căsătoria este uniunea liber
consimţită dintre indivizi de sex opus, recunoscută şi legitimată social.
Cuber înaintează următoarele tipuri de căsătorie:
1. Căsătorie obişnuită – conflictele sunt inevitabile şi de regulă se exprimă verbal.
2. Căsătorie devitalizată – scăderea dragostei în primii ani de căsătorie şi orientarea spre
alte activităţi.
3. Căsătorie vitalizată se bazeză pe relaţii afective puternice.
4. Căsătorie pasivă – partenerii se mulţumesc cu ceea ce au şi se dedică meseriei.
5. Căsătorie totală – unde domină o armonie desăvîrşită.
Reguli de constituire a cuplurilor familiale şi practici de alegere a partenerului.
Familia este o instituţie socială universală, însă regulile de constituire a familiei şi de
alegere a partenerului diferă de la o societate la alta. Există două tipuri de reglementare
maritală : endogamie si exogamie.
Endogamia stabileste alegerea partenerului din interiorul aceluiasi grup; oamenii se pot
căsători între ei numai dacă aparţin aceleiasi rase, religii, caste, etncii. Ea stabileste deci,
clasa de persoane cu care este permisă si încurajată căsătoria. Roul ei este de a creste
solidaritatea de grup. Astăzi asistăm la o crestere tot mai mare a ratei căsătoriilor între grupuri
diferite. În acelasi context, constatăm că, în multe societăţi graniţa endogamă se confundă cu
graniţa societăţii. Exogamia stabileste alegerea partenerului din afara grupului, respectiv din
afara familiei nucleare, a clanului, tribului sau comunităţii locale. Ea stabileste, cu alte
cuvinte, clasa de indivizi innacceptabili ca parteneri conjugali, interzicând relaţiile sexuale
între rude de sânge proclamând tabuul incestului.
Practicile de alegere a partenerului variază şi ele de la o societate la alta. Putem, totusi,
reduce mulţimea metodelor utilizate pentru câstigarea partenerului marital la următoarele
patru :
a) căsătoria prin rapt constă, asa cum se subînţelege si din denumirea ei în răpirea soţiei şi
este utilizată în acele societăţi în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii. Este o
practică mai puţin obisnuită ce urmăreste corectarea dezechilibrului numeric care există între
cele două genuri ;
b) căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă. În societăţile care practică această
metodă de alegere a partenerului, cumpărarea poate fi făcută fie de bărbaţi, fie de femeie. În
unele cazuri, se stabileste un “preţ” pentru mireasă (sau un serviciu), în altele, dimpotrivă,
bărbatul este cel care primeste o “zestre” din partea femeii sau a familiei ei.
c) căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a partenerului destul de răspândită în
lume. Multe societăţi consideră căsătoria o instituţie socială extrem de importantă atât pentru
individ, cât si pentru societate si de aceea consideră că ea trebuie “aranjată” şi nu lăsată la
discreţia tinerilor lipsiţi de experienţă si de maturitate.
În lucrarea “Din tainele Indiei”, Mircea Eliade ne povesteste că “fecioarele indiene nu au
nici o iniţiativă în faptul căsătorei … Într-o familie tradiţională, fecioara este vestită cu câteva
zile înainte de nuntă, iar pe soţ nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei, după ce căsătoria a
fost legată si juruită”.
d) căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută practică de realizare a căsătorei.
Conform acestei metode, opţiunea maritală este făcută în mod exclusiv de către cei doi tineri,
care urmează să se căsătorească. Astăzi, în Republica Moldova, ca si în foarte multe alte state
se consideră că acesta este singurul mijloc legitim, care se cuvine pentru alegerea partenerului
marital.
Sociologii americani disting însă următoarle motivaţii ale căsătoriei:
- Sindromul dragostei romantic teorie înaintată de W.Goode, care presupune idealizarea
celui iubit , uneori pînă la “orbire”, totul se lasă în voia emoţiilor;
- Determinanţii socio-demografici (vîrsta, statutul socio-profesional,rasa, etnia, religia);
- Homogamia spaţio-geografică (acelaşi sat, oraş, ţară);
- Mecanisme psiohosociale
 Transferul de excitabilitate nervoasă (cercetările au demonstrate că în situaţii de criză,
dacă persoanele au în prejmă persoane attractive au tendinţa de a se îndrăgosti;
 Atractivitatea fizică;
 Amestecul părinţilor;
 Efectul greu de cucerit;
 Similaritate şi complimentaritate.
- Piaţa maritală (apelarea la anunţuri matrimonial sau agenţii matrimoniale)
6. Problemele sociale ale familiei.
Un subiect al sociologiei familiei îl reprezintă divorţul, fenomen determinat de o
multitudine de cauze şi motivaţii personale şi sociale. Posibilitatea femeii de a-şi asigura
singură un venit din exercitarea unei ocupaţii este un factor ce acţionează în hotărârea pentru
despărţire. Intervin şi multele dificultăţi materiale şi sociale, cu deosebire în această perioadă,
cu efecte directe asupra raporturilor dintre soţi. Principalele cauze care provoacă destrămarea
familiilor contemporane sunt :
a) Cresterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat slăbirea legăturilor comunitare
şi au contribuit la schimbarea mentalităţilor privind familia şi căsătoria. Reticenţa şi stigmatul
social legate de divorţ au scăzut semnificativ.
b) În multe din societăţile contemporane au fost simplificate legile privind divorţul şi a fost
instituit divorţul “fără vină”, fapt ce a jucat şi el un rol important în cresterea divorţurilor.
Divorţurile în familiile cu copii sunt mai complicate, ridicând problema evaluării corecte a
situaţiei, astfel încât decizia privind îngrijirea ulterioară a copiilor, fie de către unul dintre
părinţi, fie de către ambii, să fie favorabilă celor dintâi.
În trecut, se considera că divorţurile erau foarte nocive pentru copii, ducând la insuccese
scolare si cresterea delincvenţei. Cercetările actuale realizate de Spanier si Thompson par să
indice că este preferabil un divorţ, atunci când atmosfera în familie devine insuportabilă, se
caracterizează prin ură, violenţă verbală, fizică, psihologică.
O problemă socială de extremă gravitate o reprezintă violenţa în familie şi, abuzul faţă de
copii. Violenţa vizează agresivitatea soţului faţă de soţie, dar şi faţă de ceilalţi membri ai
familiei, generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de educaţie, de modelele parentale
cunoscute în copilărie, de comportamentul soţiei şi forţa ei în a interzice o asemenea conduită
din partea soţului, de tipul de comunicare între membrii familiei, de respectul ce şi-l acordă
fiecare. Faţă de copii, violenţa se poate manifesta şi din partea mamei.

1. Conceptul de grup social. Viaţa socială este viaţa de grup. O persoană se naşte într-un
grup social, dobîndeşte primele experienţe într-un grup social, creşte şi se maturizează în
grupuri sociale, îşi cîştigă existenţa în grupuri sociale şi părăseşte această lume în contextual
unei experienţe de grup.
Într-o accepţiune foarte generală termenul de “grup”desemnează mai mult decât un individ şi
poate fi atribuit unor ansambluri diferite prin mărimea, durata, gradul lor de intercunoaştere şi
de organizare. Din perspectiva sociologiei, conceptul de “grup” desemnează un ansamblu de
mai multe persoane, aflate în relaţii de interacţiune şi dependenţă reciprocă, mijlocite de o
activitate comună şi care adoptă norme şi valori care le reglementează comportamentul.
Conceptul de grup este utilizat în 2 sensuri:
- unul general- care desemnează prin grup orice reuniune, grupare de indivizi,indifferent
de natura , organizarea, relaţiile dintre membri;
- unul special –care desemnează un anumit tip de reuniune a unui numar de personae în
funcţie de anumiţi parametrii.
Grupul social este un ansamblu de personae caracterizat de o anumită structurăşi cu o
cultură specific rezultate din relaţiile şi procesele psiho-sociale dezvolatate în cadrul său.
Nu toate adunăturile de indivizi sunt grupuri sociale. Membrii unui grup au un sentiment de
identitate comună şi un set comun de speranţe, care le organizează interacţiunea.
În scopul delimitării riguroase a relaţiilor sociale cuprinse în grupuri, sociologia asociază
noţiunii de “grup” şi alte noţiuni:
a) “mulţimea” desemnează un număr mare de persoane, reunite temporar şi spontan pentru
realizarea unui scop de asociere sau a unui interes, în anumite condiţii şi contexte sociale;
Particularităţile mulţimii sunt:
- nu se caracterizează prin coeziune, diferenţiere sau organizare şi fiinţează numai atât cât
răspund unui obiectiv;
- interacţiunea emoţională între persoane este redusă;
- se mai numeşte “singurătatea în comun”.
b) “ceata” desemnează o reuniune voluntară a unor persoane, care au aceleaşi interese,
preferinţe şi scopuri;
c) “colectivitatea” desemnează o formaţie de personae reunite în scopul convieţuirii sau
desfăşurării unei activităţi comune. Existenţa ei presupune afirmarea conştiinţei apartenenţei
şi acceptarea unui scop comun, finalizate în exprimarea unei solidarităţi sociale, economice,
morale, religioase, politice etc;
- colectivităţile sociale pot fi teritoriale, geografice, comunităţi, asociaţii şcolare, culturale
etc;
- o persoană poate fi concomitent membră a mai multor colectivităţi cu statusuri şi roluri
diferite.
Pentru ca un număr de persoane să se constituie în grup trebuie întrunite anumite condiţii:
- să se instituie interacţiuni între membrii grupului pe temeiul unui document scris sau al unei
comunicări verbale;
- să se realizeze perceperea calităţii de membru: persoanele din grup trebuie să se recunoască
unele pe altele ca fiind membrii aceluiaşi grup;
- să fie împărtăşite aceleaşi scopuri şi norme de către toţi membrii grupului: afilierea la scop
este suficientă pentru a motiva calitatea de membru într-un grup; membrii grupului
trebuie să accepte şi să susţină normele şi regulile cu privire la ceea ce este şi la ceea ce nu
este considerat un comportament potrivit pentru grup;
- să existe interdependenţa de destin: destinul fiecărei persoane din grup este afectat de
destinul grupului (de realizările acestuia); destinul grupului (succesul activităţilor
lui) este afectat de destinul fiecărui individ (de comportamentul lui).
Intrarea într-un grup poate fi absolute întîmplătoare. Individul se naşte într-o anumită families
au fregventează o anumită şcoală din cartier. Totuşi indivizii deseori se hotărăsc să intre în
anumite grupuri. Această alegere este călăuzită de 2 factori importanţi: apropierea şi
asemănarea. Apropierea- cu cît 2 oameni sunt mai apropiaţi din punct de vedere fizic, cu atît
creşte probabilitatea de a se vedea, de a-şi vorbi, de a se socialize. Asemănarea- de regulă
oamenii prefer să se asocieze cu oameni ca ei înşişi. Ei se simt mai comfortabil în compania
oamenilor cu care au interese, idei, valori în comun. De asemenea ,ei tind să se asocizeze cu
alţii care au caracteristici sociale asemănătoare cum sunt rasa, religia,etnia, clasa sau care se
aseamănă ca vîrstă,nivel de inteligenţă şi alte caracteristici personale.
Motivele asocierii în grup:
- atracţia pentru activităţile grupului:
- simpatia pentru membrii grupului, independent de scopurile şi activităţile lui;
- satisfacerea nevoilor emoţionale.
2. Tipologia grupurilor sociale.
1.Charles H. Cooley , sociolog american, distinge 2 tipuri de grupuri sociale: Grup primar şi
grup secundar.
a)Grupurile primare sunt grupurile mici în care membrii au relaţii personale, strînse şi
durabile. Grupul primar este grupul alcătuit din două sau mai multe persoane care se află în
relaţii directe unele cu altele sau în relaţii intime şi de coeziune;
- fiecare membru al grupului se simte angajat în viaţa şi activitatea acestuia, îi percepe pe
ceilalţi ca prieteni şi chiar ca membrii ai aceleiaşi familii, dar are sentimentul propriei
identităţi şi îşi afirmă specificitatea, pe care ceilalţi membrii o acceptă;
- grupul primar este o stuctură fundamentală pentru individ şi societate prin funcţiile lui în
socializare şi în contolul social (ex.: familia).
Cooley menţionează următoarele grupuri primare:familia, grupul de joacă al copiilor, grupul
de vecini şi comunitatea de bătrîni. Membrii grupurilor primare deseori ştiu foarte multe unul
despre altul şi fiecare are grijă de bunătarea celuilalt.
b) Grupul secundar este grupul format din două sau mai multe persoane, implicate într-o
relaţie impersonală în vederea realizării unui scop practice şi o sarcină specifică (ex.:
corporaţiile, şcolile,
unităţile de muncă, unităţile militare etc);
- relaţiile între membrii grupului se stabilesc în temeiul unor regulamente, pe care fiecare
membru trebuie să le respecte fie că este de acord cu ele sau nu;
- în grupul secundar individul există cu precădere printr-un status social, profesional, cultural,
religios (nu ca prieten, ca în grupul primar).
Relaţiile proprii grupului primar se pot desfăşura în cadrul grupului secundar.
3. Grupul intern – grupul extern
a) Grupul intern este acel grup de care aparţin membrii săi şi cu care se identifică;
- definitorie pentru el este conştiinţa grupului, deosebită de conştiinţa altor grupuri (conştiinţa
de “NOI” şi conştiinţa de “EI”), care le conferă identitate.
b) Grupul extern este grupul din afara grupului intern;
- graniţele dintre ele nu sunt rigide:
• unele graniţe se bazează pe modul de aşezare spaţială: vecinătate, comunitate, naţiune, stat
etc.;
• alte graniţe îşi au temeiul în diferenţierele sociale şi culturale: religioase, etnice, politice,
ocupaţionale, lingvistice etc.
4. Grup formal - grup informal
a) Grupul formal este grupul organizat pe baza unor documente oficiale (legi, ordine, decizii),
ceea ce conferă o structură formală (oficială) raporturilor dintre membrii săi;
- alcătuirea formală a grupului presupune organizarea ierarhică, finalizată într-o organigramă;
b) Grupul informal este grupul între membrii căruia nu există relaţii oficiale, ci relaţii
neoficiale (informale sau nonformale);
- relaţiile informale exprimă afectivitatea membrilor grupului, contribuie la distribuirea
simpatiei şi antipatiei în grup, produc atracţia sau conflictul dintre membrii grupului, dincolo
de structurile oficiale (formale);
- într-un grup formal pot exista şi grupuri informale, ca grupuri alcătuite spontan în cadrul
unei activităţi.
5. Grupul mic este un grup cu un număr relativ redus de persoane între care există relaţii
directe;
- se consideră că grupul format din cinci persoane este cea mai bună mărime pentru un grup
mic deoarece, fiind un număr impar, nu se poate ajunge niciodată la impas: oricând
există o majoritate (3) şi o minoritate (2);
- relaţiile dintre membrii grupului mic se stabilesc direct, nemijlocit; ele posedă o
configuraţie şi o potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de complexă; de aceea aceste relaţii
capătă un pronunţat caracter psihic;
- relaţiile din grupul mic pot fi relaţii cognitive, comunicaţionale, afective.
6. Grupul conformist este grupul care se consideră invulnerabil şi incapabil să comită erori
importante;
- grupul este protejat de informaţiile divergente şi contradictorii din afară pentru asigurarea
unor opinii unanime în cadrul lui;
- un mic grup de consilieri, cu o puternică atractivitate în grup, impun opiniile acceptate de
către lider şi de către majoritatea grupului, cu care trebuie să se conformeze şi ceilalţi
membrii, chiar dacă au alte opinii; în acest fel se pot lua, de multe ori, decizii greşite
(războiul din Vietnam, atacarea Cubei de către S.U.A. etc.).
7. Grupul nominal- sunt grupările statistice (tinerii din RM, delincvenţii din RM)
3. Grupul de referinţă şi grupul de apartenenţă.
Grupul de apartenenţă este grupul din care face parte individul şi în cadrul căruia îşi
realizează comportamentul real, este grupul cel mai sigur. Prin intermediul acestui grup
persoana participă la viaţa colectivă şi îşi însuşeşte normele şi valorile în concordanţă cu
aspiraţiile sale.
Grupul de apartenenţă ne influenţează modul de a gîndi, simţi, acţiona. Nu numai gupurile de
apartenenţă au o influenţă asupra noastră, şi alte grupuri au un rol comparativ sau normativ.
Ne comparăm de exemplu cu grupurile de elevi din clasele mai mari şi începem săne
comportăm ca ei. Pentru unii grupul de apartenenţă este în acelaşi timp grup de referinţă, de
multe ori grupul de referinţă este grupul din care aspirăm să facem parte: suntem elevi dar ne
dorim să fim studenţi. În calitate de grup de referinţă pot fi artişti, academicieni, oameni
politici, sportivi.
Deosebim : apartenenţă reală – individul este legat de grup; apartenenţă ideologică-
emigranţii păstrează simţămîntul emoţional de legătură cu poporul.
Grupul de referinţă este grupul spre care indivizii îşi orientează acţiunile, scopurile, iar
aceste acţiuni sunt nişte acţiuni de imitaţie sau de comportament legal. Grupul de referinţă
este grupul ale cărui norme sau reguli sunt adoptate ca un cadru de referinţă. Grupul de
referinţă este o unitate socială utilizată pentru evaluarea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi
acţiunilor individului. El poate fi grupul din care face parte individul, dar de cele mai multe
ori este un alt grup, exterior insului. Grupul de referinţă este baza din care individul vede
lumea. R.K.Merton defineşte grupul de referinţă ca un grup ale cărui norme sau reguli sunt
adoptate ca un cadru de referinţă. El poate fi grupul din care face parte individul, dar de cele
mai multe ori este un alt grup, exterior individului . Robert Merton face distincţiei între
grupurile de referinţă pozitive, ale căror norme şi valori sunt preluate de alte grupuri sau
persoane şi grupuri de referinţă negative ale căror norme şi valori sunt respinse. Teoria
grupurilor de referinţă ne ajută să înţelegem cum ne fixăm nivelul de aspiraţii: cu cît grupul
de referinţă are o poziţie mai înaltă în ierarhia organizării sociale, cu atît nivelul de aspiraţii
este mai ridicat. Atenţíe cu cine ne comparăm, să nu ne identificăm cu un grup de referinţă
prea înalt să nu trăimun sentiment de frustrare. Dacă luăm drept grup de referinţă un grup cu
o poziţie prea scăzută putem avea un nivel de aspiraţii prea redus, situaţie care influenţează
negativ dezvoltarea personalităţii. Este bine să ne luăm drept grup de referinţă un grup din
zona proximei noastre dezvoltări.
Grupul de referinţă are următoarele funcţii: funcţia normativă - grupul de referinţă
influenţează direct criteriile şi standartele de judecată şi acţiune ale individului, astfel
individul tinde la o poziţie bună, iar pentru aceasta aderă la valorile şi normele grupului de
referinţă; funcţia comparativă - evaluarea propriei activităţi sau a propriului comportament
se face în comparaţie cu standartele grupului de referinţă, în acest fel oamenii judecă viaţa,
comportamentul şi valorile proprii, de exemplu: sănătatea, inteligenţa, nivelul de trai, poziţia
socială, activitatea profesională; funcţia asociativă/de public se referă la posibilitatea
preluării statusului membrilor grupului de către o persoană din afara lui. Nu toate grupurile
de referinţă pot îndeplini cele trei funcţii, altele însă pot (de ex. părinţii). Ei învaţă pe copii ce
să facă, ce-i corect şi ce nu este corect îndeplinind funcţia normativă. În acelaşi timp ei
constituie exemple şi modele de comportament pentru copii, realizîndu-se funcţia
comparativă. Totodată părinţii aprobă sau dezaprobă comportamentele copiilor îndeplinind
funcţia de public. Unele grupuri de referinţă pot avea influenţe negative asupra individului.
Distincţia dintre grupul de apartenenţă şi cel de referinţă exprimă asocierea dintre realitate şi
aspiraţie, dintre prezent şi viitor. Grupul de referinţă cuprinde elemente ale procesului de
schimbare.
Grupul de referinţă presupune prin urmare două dimensiuni, corespunzând funcţiilor
atribuite conceptului de către Harold Kelly. Pe de o parte este dimensiunea comparativă – în
care grupul de referinţă apare ca şi componentă fundamentală a cadrului de referinţă al
individului, furnizând principalele criterii prin care individul evaluează poziţia sa şi a
celorlalţi. În al doilea rând este dimensiunea normativă – grupul de referinţă contribuind
decisiv la stabilirea şi întărirea normelor unei persoane.
Alături de cele două tipuri de sensuri în care este folosit în general grupul de referinţă, am
reţinut alte două accepţiuni care cunosc o utilizare frecventă: acel grup al cărui punct de
vedere (perspectivă) constituie cadrul de referinţă pentru actor (Shibutani T.); statusul
particular la care se gândeşte individul definind inegalitatea pe care o resimte (Runciman R.).
Definiţia lui Shibutani T. reprezintă în fapt o nuanţare a sensului propus de H.H. Hyman, faţă
de care aduce în plus accentul pus pe modul în care grupul de referinţă îşi defineşte situaţii
specifice, implicând normele şi valorile sociale promovate de grupul în cauză. Shibutani T. a
insistat asupra necesităţii utilizării grupului de referinţă în cel de-al treilea sens, argumentând
asupra faptului că perspectiva reprezintă „o viziune ordonată a unei persoane asupra lumii”,
conferind astfel termenului atât o perspectivă normativă, cât şi una comparativă.
În concluzie menţionăm că grupul de apartenenţă este grupul din care individul face parte
şi la ale cărui norme şi valori aderă. Grupul de referinţă este acel cadru de referinţă spre
care individul tinde şi depune tot efortul pentru aceasta, de cele mai multe ori este grupul
din afara lui.
4. Grupul mic. Există tendinţa de a identifica grupul mic cu grupul primar (Mucchielli,
Daval, Badin). Între cele două tipuri de grupuri există multe asemănări. Principala deosebire
stă în modul de percepere a grupului de către indivizi. Este clar că grupul primar este judecat
de către membrii săi ca grup vital sau semnificativ pentru ei, acest grup fiind în acelaşi timp
grup mic. De aici rezultă că sunt grupuri mici fără a fi primare deoarece nu sunt investite cu
virtuţile afectivităţii. Grupurile mici se disting prin număr relativ redus de persoane între care
există relaţii directe. În ceea ce priveşte mărimea lor, cercetătorii, de regulă, stabilesc doar
limita inferioară (două sau trei persoane) fără a preciza limita superioară. Cel mai mic grup
este diada, alcătuită din două persoane, cel mai simplu exemplu fiind cuplul. Alţi autori (H.
Tajfel şi C. Frazer) consideră triada ca cel mai mic grup.
S-a considerat că cinci persoane constituie cea mai bună mărime pentru un grup deoarece
fiind un număr impar de persoane nu se poate ajunge la impas, oricând există o majoritate
(trei) şi o minoritate (doi). C.H. Cooley a justificat existenţa grupului mic ca un cadru în care
oamenii găsesc un model stabil de interacţiune socială care orientează comportamentul uman.
Relaţiile dintre oameni au la bază reguli acceptate de toţi, în temeiul cărora se construieşte
comportamentul aşteptat în societate sau în grup.
În cadrul grupului mic se disting următoarele substructuri:
1. Substructura funcţională- este definită prin regulamente, dispoziţii, statute formale
care specific drepturile şi obligaţiile, autoritatea şi responsabilitatea fiecăruimembru al
grupului.
2. Substructura statusurilor şi rolurilor. Supraveţuirea şi evoluţia grupului mic este
dependent de o bună delimitare a statusurilor şi rolurilor în cadrul său.Unele statusuri
pot fi considerate mai importante decît altele pentru funcţionarea grupului.
 3. Substructura preferenţială. În cadrul grupului mic relaţiile afectiv preferenţiale pot
fi: de atracţie, de respingere, de indiferenţă.
4. Substructura ierarhică. În orice grup mic nu toţi membrii au aceleaşi
funcţii.Indiferent de tipil de ierarhie un rol important îi revine liderului şi stilului de
conducere practicat de el.
Liderul este acea persoană din grup care, datorită influenţei în grupul respectiv şi autorităţii
sale, organizează şi conduce grupul pentru realizarea anumitor acivităţi, ce vizează anumite
scopuri. Liderul poate fi formal (oficial) sau informal (persoană preferată în grup). Există
câteva stiluri (mai importante) de conducere a grupului de către lider:
a) stilul autoritar:
- liderul îşi asumă întreaga autoritate şi responsabilitate:
- liderul este acela care fixează obiective şi trasează sarcini;
- comunicarea se realizează într-un singur sens: de la lider la
membrii grupului.
- liderul reprimă iniţiativa celorlalţi.
b) stilul democratic:
- liderul delegă o bună parte din autoritate membrilor grupului, care îşi asumă responsabilităţi
pe baza participării la luarea deciziilor;
- comunicarea se realizează în dublu sens: de la lider la membrii grupului şi de aceştia la
lider.
c) stilul “lasa sa faca
- liderul abdică de la orice autoritate, ceea ce permite grupului să facă ce vrea, să acţioneze
cum doreşte el;
- comunicarea se realizează numai între cei egali din grup;
- această situaţie permite celor competenţi şi puternic motivaţi să acţioneze fără implicarea
liderului;
- lipsa unei direcţii ferme în grup determină ineficienţa activităţii grupului.
4. Pentru a putea conduce liderul trebuie:
- să cunoască bine membrii grupului;
- să dovedească o mare capacitate de rezolvare a problemelor şi încredere în subordonaţi, să
manifeste dorinţa de a conduce, să dovedească înclinaţii pentru actul conducerii;
- să posede şi trăsături umane (sentimente, trăiri, emoţii etc.); el are nevoie şi de securitate,
siguranţă şi stabilitate.
5. Substructura comunicaţională. Pentru ca membrii unui grup să poată acţiona
efficient, trebuie ca mai întîi să fie informaţi asupra obiectivelor, să-şi poată transmite direct,
imediat şi deschis idelile de la unul la altul. Relaţiile comunicaţionale sunt considerate de
către unii autori ca esenţiale în perceperea şi descrierea relaţiilor interumane. Ele sunt
relevante prin afirmarea virtuţilor lor exprimate în îndeplinirea sarcinilor de grup, în
coeziunea şi unitatea lui, în valorificarea influenţelor lui.
Procesele de comunicare au un rol esenţial în afirmarea grupului ca entitate şi creează
condiţiile acceptării originalităţii şi importanţei lui pentru membrii săi şi pentru grupurile
exterioare lui. Efectele negative ale comunicării vizează blocajul de informaţii, bruiajul,
filtrarea şi distorsionarea informaţiilor, ceea ce determină dificultăţi în funcţionarea grupului.
Satisfacţiile legate de grup depind de abilităţile privind comunicarea şi depăşirea singurătăţii.
În grup comunicarea înseamnă dispunerea deprinderilor de spune ceea ce doreşte şi ceea ce
trebuie. Singurătatea este asociată cu abilitatea scăzută de comunicare şi este negativ asociată
cu abilităţile de evadare din realitate
6. Substructura cognitivă. În timpul activităţii grupului membrii acestuia reuşesc să se
cunoască relativ reciproc, să-şi cunoască propria poziţie în cadrul grupului, să-şi cunoască
imaginile care circulă despre ei în cadrul grupului, oamenii se văd, se aud, emit păreri,
impresii sau convingeri unii despre alţii, se cunosc mai mult sau mai puţin adecvat între ei
7. Substructura spaţială şi mărimea grupului. –marimea unui grup nfluenteaza
structura si interactiune membrilor.
5. Grupurile de vîrstă. Pentru că organismul uman se naşte, trăieşte şi moare, societatea identifică
poziţia persoanlor prin anii acumulaţi. Vârsta caracterizează orice persoană, deoarece reflectă
evoluţia în timp şi etatea la care a ajuns. Aşadar, există o primă accepţie a vârstei, cea biologică,
numărul de ani pe care-i are un om. Cum orice individ face parte dintr-un grup şi dintr-o societate,
sensul biologic acordat vârstei nu este suficient în analiza statusurilor şi rolurilor exercitate de acesta.
Demografic, vârsta constituie o dimensiune fundamentală a unui grup de populaţie întrucât studiul
demografic se întemeiază şi pe distribuirea populaţiei în raport de vârste pentru toate sectoarele vieţii
sociale.
De altfel, însăşi evoluţia individuală şi dezvoltarea societăţii sunt asociate de vârstă. Participarea la
viaţa socială, activitatea productivă, căsătoria sunt strict legate de vârstă. De aici rezultă că vârsta
determină structurile sociale, distribuirea rolurilor şi statusurilor sociale, consumul, structura şi
dimensiunile familiei, dinamica căsătoriilor, modul de organizare a producţiei (C.Schifirneţ, 1987, S.
Rădulescu, 1994). Orice societate acordă vârstei o importanţă deosebită iar organizarea şi conducerea
ei se fac în temeiul structurării societăţii pe vârste.
Vârsta are, deci, o dimensiune socială cu consecinţe importante în existenţa umană şi socială, în
evoluţia sănătăţii, longevităţii şi fericirii oamenilor. În multe cazuri, ea reprezintă baza pentru
atingerea unei poziţii sociale şi câştigarea puterii, prestigiului şi a altor drepturi.
Vârsta socială. Istoria cunoaşte o varietate de sensuri acordate vârstei. Timpul biologic este sublimat
în vârsta socială, adică plasarea individului în structuri sociale se face în funcţie de fiecare etapă a
ciclului de viaţă. Unele culturi extind ciclurile vieţii incluzând nenăscutul şi omul decedat. Aborigenii
australieni gândesc despre nenăscut ca despre spiritul strămoşilor decedaţi. Acest spirit vieţuieşte în
femeie şi renaşte printr-un copil. În schimb, hinduşii îl privesc pe cel nenăscut ca spirit al persoanelor
sau al animalelor care au trăit în vechile încarnări (Zanden, 1988, p.283).
Vârsta este intervalul de timp prin care fiecare om se localizează pe sine şi este localizat de ceilalţi
în societate. Vârsta serveşte drept reper în ordonarea vieţii personale şi a celei sociale şi permite
individului să se orienteze cu privire la ce şi unde este el în structurile sociale: familie, şcoală, loc de
muncă, instituţii sociale şi politice, biserică. Vârsta este un factor cheie în răspunsul la întrebarea:
cine sunt?
Normele de vârstă. Există în orice societate norme speciale de reglementare a comportamentului
fiecărei vârste, a relaţiilor dintre grupurile de vârste. Ele prevăd ce este adecvat şi ce nu este adecvat
din punct de
vedere social pentru un interval de vârstă. Astfel, momente importante din viaţa omului sunt
legiferate: intrarea în şcoală, căsătoria, votul, integrarea în muncă etc. Alături de normele legale
fiinţează norme stabilite de grupuri sau de indivizi în relaţiile interpersonale.
Ceasul social. Există un ceas social, un orar cultural prin care se defineşte cea mai bună vârstă
pentru bărbat şi pentru femeie privind terminarea şcolii, cariera, căsătoria, naşterea copiilor,
pensionarea, statutul de bunic (Zanden, 1988, p.284). Individul tinde să-şi alinieze ceasul său cu
ceasul social. Oamenii sunt conştienţi că sunt în avans sau în întârziere cu privire la evenimente
familiale şi ocupaţionale majore. Tendinţa de a accelera ceasul social este mai pregnantă la
vârsta copilăriei şi la vârsta adolescenţei când se manifestă dorinţa de a ajunge cât mai repede adult.
Opusă acestui comportament este încercarea unor oameni în vârstă de a prelungi tinereţea şi de a
amâna atingerea etapei bătrâneţii.
Indivizii se localizează ei înşişi de-a lungul cursului vieţii în termenii ceasului social, dar şi în
contextul momentelor de cotitură datorate evenimentelor cunoscute de ei, ce-i determină să schimbe
unele cursuri ale vieţii lor. Unele din aceste evenimente sunt raportate la ceasul social, altele sunt
asociate cu procesele de creştere sau cu particularităţile de vârstă, cum sunt pubertatea, bătrâneţea.
Altele derivă din evenimente legate de viaţa individuală şi cea socială: războaie, divorţul, decesul
unui părinte, crizele şi revoluţiile sociale, cunoaşterea unei experienţe religioase în trăirile subiective
ale vârstei. Asemenea întâmplări marchează fundamental viaţa individului.
Vârsta indivizilor şi vârsta societăţilor se schimbă în ritmuri diferite. În fiecare cohortă, vârsta
individului evoluează conform tempoului stabilit de proprietăţile biologice ale timpului uman.
Schimbarea socială influenţează numai procesele de socializare şi de integrare socială, dar ea nu
poate să determine cursul vieţii individuale.
Cu privire la vârstă s-au elaborat teorii ale stadiilor de dezvoltare. Un stadiu de dezvoltare este faza
din evoluţia individului în care el dispune de un set de disponibilităţi diferite calitativ de acelea
manifestate în altă fază de evoluţie. Stadiile au un caracter universal, fiecare ins trece în mod
obligatoriu prin ele.
Teoria dezvoltării morale ce aparţine lui L. Kohlberg concepe dezvoltarea individului ca o
succesiune de stadii în raport de trei niveluri în ceea ce priveşte evoluţia judecăţilor sale morale:
nivelul preconvenţional când interpretarea noţiunilor de bine şi de rău vizează raportarea la forţa
fizică a autorităţii sau a pedepsei (recompensei), nivelul convenţional în care conformarea copilului
se face în funcţie de aşteptările familiei, grupului sau societăţii, datorită conştientizării de către el a
necesităţii ordinii sociale şi a implicării active în susţinerea ei, şi nivelul al treilea, postconvenţional,
faza maturităţii individului când acesta defineşte valorile şi principiile morale validate social şi pe
care le aplică independent de orice altă influenţă. Din această teorie se desprinde ideea că procesul de
maturizare a individului şi experienţa mediului se întrepătrund şi din acest act se naşte progresul
moral. Rezultă că nici un copil nu-şi poate dezvolta o moralitate până nu trece prin faza dezvoltării
morale a constrângerii. Exercitarea unei diversităţi de roluri sociale determină posibilitatea dobândirii
unei perceperi mai exacte a noţiunii de moral şi imoral.
Sociometria –metodă sociologică de studiere a relaţiilor interpersonale în grupul mic
Creatorul sociometriei este sociologul american de origine română, Jacob Levi Moreno, care a
elaborat o teorie şi o metodologie menite să asigure relaţii favorabile în grupurile mici conform
propriilor opţiuni a membrilor grupului. Esenţa sociometriei este doctrina despre spontaneitate şi
creaţie – menţiona Moreno. De aceea baza sistemului el pune spontaneitatea şi creativitatea.
Spontaneitatea explică şi determină acţiunea indivizilor ce constă din răspunsuri adecvate la situaţii
externe, iar creativitatea exprimă modelul de manifestare a spontaneităţii, reprezentând un şir de
microacte inedite şi originale.
Potrivit concepţiei sociometrice, în formarea şi organizarea unor grupuri de muncă stabile şi
înalt productive cele mai importante sunt relaţiile afective care se stabilesc între membri. Astfel,
relaţiile, preferinţele de asociere a acestora constituie fundamentul relaţiilor sociale, care conferă
grupurilor identitate funcţională şi coeziune internă.
Relaţii preferenţiale pot fi: atracţie, respingere şi indiferenţă. Aceste relaţii generează amtricea
sociometrică.
În viziunea soiometriştilor, formarea grupurilor de muncă în baza preferinţelor comportă o serie
de efecte pozitive:
 În grupul astfel construit, prin metodă sociometrică, există o atmosferă caldă, umană,
apropiată, relaţiile fiind bazate pe simpatie, încredere şi ajutor reciproc, generând condiţii
favorabile şi stimulatoare pentru desfăşurarea cu succes a muncii;
 Creează o puternică unitate afectivă şi de cunoaştere între membrii grupului şi iau naştere o
serie de fenomene psihosociale: atitudini şi opinii colective, spiritul de grup şi motivaţia de
grup, care au o mare influenţă asupta modificării comportamentelor individuale;
 Coeziunea grupului este foarte mare ceea ce face să nu se elibereze o mare cantitate de
energie fizică, dar mai ales psihologică, care poate contribui la creşterea performanţei
grupului;
Deşi în unele cazuri aceste efecte sunt posibile, totuşi după caracterul preferenţial grupurile
constituite prezintă şi unele neajunsuri, cum ar fi:
 Se constată că din cauza bunelor relaţii dintre membrii grupului pot apărea fenomene ca:
stagnarea în muncă, diminuarea controlului reciproc şi a responsabilităţii individuale,
preluarea de către unii membri ai grupului a sarcinilor altora, a căror prezenţă în grup este
nejustificată.
 Se poate ca relaţiile de natură simpatetică să determine ca criteriul competenţei profesionale
să fie subordonat sau chiar înlocuit de criteriul relaţiilor simpatetice, preferenţiale, ducând la
eliminarea din grup sau neacceptarea în cadrul său a oamenilor valoroşi din punct de vedere
profesional.

1. Noţiuni principale în metodologie (metodă, tehnică, procedeu, instrument de

investigare).
Cercetarea sociologică utilizează o seamă de metode şi tehnici pentru a obţine informaţii
despre o anume realitate socială, pentru a pune în evidenţă opiniile oamenilor faţă de aceasta
şi pentru a verifica ipoteze. Cunoaşterea lor este utilă pentru cei ce doresc să înţeleagă modul
particular de realizare a investigaţiei sociologice.
Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos = cale; logos = ştiinţă, ordine, logică a
lucrurilor) desemnează „ştiinţa metodelor”, fiind echivalentă cu logica procesului de
cunoaştere şi cu analiza căilor unei cât mai bune cunoaşteri. În sens literal, metodologia este
„ştiinţa integrată a metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea
adevărului sau rezolvarea unei probleme” (Caude, 1964).
Metodologia desemnează:
- ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţă, a cărui fundament îl constitue sistemul celor mai
generale legi şi principii ale ştiinţei respective;
- acea disciplină ce se ocupă cu analiza teoretică a metodelor generale ce se folosesc în ştiinţa
contemporană; în acest sens ea este “ştiinţa despre metodă”.
În cazul ştiinţelor socioumane, metodologia are două laturi:
• analiza critică a activităţii de cercetare;
• formularea de propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Potrivit lui Paul Lazarsfeld (1959), metodologia are şase teme principale:
a) Delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice: pornind de la teorie, din
multitudinea faptelor, fenomenelor şi proceselor socioumane, se procedează la abstragerea
obiectului de studiu. Cercetătorul trebuie să acţioneze ca „un doctor perspicace, care lasă la
o parte zece fapte secundare şi reţine pentru studiu şi diagnostic un simptom hotărâtor”.
b) Analiza conceptelor: metodologia are în vedere clarificarea înţelesului conceptelor,
corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat.
c) Analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare: metodologia este interesată de analiza
metodelor şi tehnicilor de cercetare, de respectarea regulilor presupuse de alcătuire a
diferitelor tehnici, procedee, instrumente, în scopul eliminării distorsiunilor şi asigurării
reprezentativităţii concluziilor.
d) Analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate: analiza metodologică vizează
punerea în relaţie a metodelor, tehnicilor, procedeelor, instrumentelor de investigaţie,
adecvarea lor la obiectul de studiul. Ştiut fiind că fiecărei metode şi tehnici de investigare îi
sunt proprii limite specifice, în cercetarea empirică se impune aplicarea convergentă a cât mai
multor modalităţi de investigare, care, corelate, să conducă la aflarea adevărului.
e) Verificarea modului de sistematizare şi prelucrare a datelor este o temă importantă a
metodologiei. Alcătuirea seriilor de date, reunirea informaţiilor cifrice în clase statistice,
valabilitatea aplicării testelor şi coeficienţilor statistici etc. sunt tot atâtea aspecte ce se
subordonează acestei teme.
f) Formalizarea enunţurilor, a raţionamentelor reprezintă ultima temă principală ce
conturează câmpul de interes al studiilor metodologice.
Metoda. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de metodă provine din termenul grecesc
methodos, care înseamnă cale, drum, mijloc, mod de expunere.
 Prin metodă se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi
de transformare a realităţii obiective. Este, deci, calea pe care o urmează procesul de
cunoaştere pentru elaborarea unor cunoştinţe despre realitate, drumul de la ipotezele cu
privire la fapte la culegerea faptelor.
Orice metodă are un caracter normativ, în sensul că oferă indicaţii, reguli, procedee şi norme
asupra modului cum trebuie abordat obiectul cunoaşterii.
Metodele din ştiinţele socioumane pot fi clasificate după criterii multiple (Septimiu Chelcea,
1995):
a) După criteriul temporalităţii:
• metode transversale, care urmăresc descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele,
fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testul
sociometric etc.);
• metode longitudinale, care studiază evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz,
studiul panel etc.).
b) După reactivitatea, gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu:
• metode experimentale (experimentul sociologic);
• metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.);
• metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia etc.).
c) După numărul unităţilor sociale luate în studiu:
• metode statistice, care permit investigarea unui mare număr de unităţi sociale (ancheta,
sondajul de opinie, analizele statistico-matematice);
• metode cazuistice, ce semnifică studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socioumane
(biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).
d) După locul ocupat în procesul investigaţiei empirice:
• metode de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.);
• metode de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);
• metode de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).
b. Tehnica. Termenul tehnică (gr. tekne – procedeu, vicleşug) desemnează un anumit
instrument sau procedeu operator de înregistrare şi interpretare a datelor rezultate din
cercetarea ştiinţifică. Ea este o operaţie concretă de identificare sau utilizare a datelor
realităţii în interesul cunoaşterii. Tehnicile de cercetare sunt subordonate metodelor fiecărei
ştiinţe. Deosebirea dintre metodă şi tehnică este reprezentată tocmai de acest caracter
procedural sau operaţional, tehnica fiind o unealtă de lucru. Astfel, dacă ancheta reprezintă
o metodă, chestionarul apare ca tehnică. Aceleiaşi metode îi pot fi subordonate mai multe
tehnici, fiecare putând fi aplicată în modalităţi variate. Tehnicile subsumate metodelor se
referă la demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu.
Astfel dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică , modul de aplicare a
chestionarului ca procedeu,iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ne apare ca
instrument de investigare. Fiecare tehnică poate fi aplicată în modalităţi variate. De exemplu
într-o anchetă chestionarele pot fi aplicate cu ajutorul operatorului , pot fi aplicate individual
sau colectiv, expediate prin poştă sau tipărit în ziare şi reviste.
c. Procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de investigare.
d. Instrumentele de investigare sunt uneltele materiale de care se slujeşte cercetătorul
pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (foaie de observaţie, fişă de
înregistrare etc.).
Chiar dacă nu există un acord unanim în ceea ce priveşte utilizarea termenilor menţionaţi, se
acceptă ideea că între metode, tehnici, procedee, instrumente de investigaţie există legături de
supraordonare şi de subordonare, determinate de gradul de abstractizare, nivelul la care
operează, raportul în care se află cu nivelul teoretic.
Spre deosebire de metodă, „metodologia are semnificaţii mai complexe, desemnând:
• ansamblul legilor şi principiilor care stau la baza analizei şi interpretării ştiinţifice;
• totalitatea metodelor şi tehnicilor folosite într-o anumită ştiinţă sau ramură ştiinţifică;
• modalitatea distinctă de analiză şi interpretare logică a realităţii;
• analiza, în scopuri evaluative, a întregului demers ştiinţific, pentru a verifica gradul de
valabilitate a metodelor folosite, gradul de corectitudine a raţionamentelor, precizia
informaţiei, fidelitatea şi validitatea tehnicilor de cercetare, consistenţă logică a teoriilor etc.”
2. Cercetarea sociologică.
Temenul de cercetare sociologică are înţelesul cel mai larg şi se referă la obţinerea şi
prelucrarea informaţiilor obiective, verificate în vederea construirii explicaţiilor ştiinţifice ale
faptelor şi proceselor sociale.
Deşi cercetarea sociologică are ca principiu metodologic de a fundamenta unitatea dintre
nivelurile teoretic şi empiric, adesea se face distincţie dintre cercetarea sociologică teoretică
(sociologia de cabinet) şi cercetarea sociologică empirică (sociologia de teren).
Prin teoretic înţelegem existenţa şi funcţionarea unor modele explicative, ipoteze, teorii şi
interpretări asupra realităţii sociale, iar prin empiric înţelegem studierea realităţii concrete,
culegerea de date efective, folosind metode prin care cercetătorul poate lua din realitate o
parte pe care o interpretează.
Astăzi în comunitatea ştiinţifică este pe deplin acceptată ideea unităţii dintre teoretic şi
empiric.
În procesul de cercetare sociologică, metoda condiţionează desfăşurarea a trei faze principale:
• contactul cu realitatea obiectivă (munca de teren);
• interpretarea datelor (activitatea de generalizare şi abstractizare);
• aplicabilitatea practică a rezultatelor.
Corespunzător acestor faze, procesul de cunoaştere sociologică presupune următoarele etape,
specializate metodologic:
• ce anume cunoaştem (obiectul cercetării)?;
• cum anume cunoaştem (prin ce mijloace, metode şi tehnici)?;
• în ce scop cunoaştem (cu ce rezultate)?
Concretizând aceste etape în practica de cercetare, putem schiţa următorul model al
desfăşurării oricărei investigaţii sociologice;
a) pregătirea cercetării, cuprinzând subetapele:
• alegerea temei şi a obiectivelor;
• stabilirea ipotezelor de lucru;
• selectarea mijloacelor de investigaţie.
b) colectarea datelor (munca de teren);
c) analiza şi interpretarea datelor;
d) redactarea raportului final.
Etapele cercetării sociologice. Studiind procesele şi faptele sociale într-o manieră obiectivă,
sociologia utilizează metode ştiinţifice ce impugn cercetării parcurgerea sistematică şi
organizată a unor etape.
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate:
- cercetătorul operaţionalizează conceptele aferente temei;
- pe această bază el selectează subiectele ce merită să se afle în atenţia lui şi care pot fi
examinate prin metode ştiinţifice;
- formulează obictivele şi scopurile cercetării.
2. Documentarea, parcurgerea literaturii de specialitate;
- cunoaşterea principalelor lucrări din domeniul temei de cercetat este absolut necesară pentru
evitarea unor drumuri deja parcurse sau a unor descoperiri deja făcute.
3. Formularea ipotezei;
- ipoteza este o presupunere, o explicţie provizorie, enunţată pe baza unor fapte, cu privire la
anumite fenomene, relaţii sau procese.
- în cercetarea sociologică ea presupune aşezarea relaţiilor dintre variabile într-o formă care
să permită măsurarea;
- o cercetare poate să testeze mai multe ipoteze.
4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat:
- cercetarea nu se poate realiza asupra întregii colectivităţi sau categorii sociale, profesionale,
religioase sau politice;
- în consecinţă, din populaţia totală se selecează, pe baza unor criterii stabilite, un număr de
persoane, considerate reprezentative şi care urmează să fie subiecţii cercetării.
5. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare în funcţie de tema aleasă, ipoteza formulată
şi eşantionul stabilit.
6. Recoltarea datelor se realizează:
- conform planului de cercetare
- pe baza metodelor şi tehnicilor stabilite.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor:
- se impune înregistrarea (în raportul cercetării) a tuturor datelor relevante;
- expunerea informaţiilor trebuie să fie însoţită de scurte comentarii ce sunt utile la ordonarea
datelor şi la accesibilitatea lor.
8. Interpretarea datelor cercetării presupune:
- analiza informaţiilor raportate la cadrul teoretic, problematica invesigată şi ipotezele
formulate;
- elaborarea de explicaţii pentru situaţiile desprinse din cercetarea empirică, care să pună în
evidenţă condiţiile de manifestare a relaţiilor de determinare dintre procesele şi fenomenele
ce au făcut obiectul investiţiei;
- rezultatele trebuie comparate cu rezultatele altor cercetări.
9. Formularea concluziilor trebuie să fie concisă, clară şi în concordanţă cu tema şi scopul
cercetării;
- concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul cercetării şi
interpretării;
- ele trebuie să consemneze dacă ipotezele au fost comfirmate sau infirmate de cercetare.
10. Evaluarea utilităţii investigaţiei – încheie raportul de cercetare:
- se prezintă modalitatea de valorificare a rezultatelor şi concluziilor cercetării;
- se apreciază posibilităţile de publicare a rezultatelor în reviste de specialitate, de elaborare a
unor cărţi sau comunicări ştiinţifice;
- se formulează sugestii de strategii, privind optimizarea domeniului cercetat, instituţiilor care
gestionează problemele semnalate de investigaţia empirică.
La nivel general cercetarea parcurge 5 etape:
1. Elaborarea programului de cercetare.
2. Alegerea subiecţilor care vor fi investigaţi.
3. Alegerea principalelor metode de culegere a informaţiei.
4. Culegerea informaţiei pe teren.(cercetarea propriu-zisă).
5. Analiza, verificarea, generalizarea rezultatelor. Prezentarea raportului de cercetare.
Toate etapele sunt într-o dependenţă reciprocă.
3. Metode şi tehnici de cercetare sociologică
A. Ancheta sociologică Este o metodă de recoltare a informaţiilor atât cu privire la
evenimente, procese, fenomene şi structuri sociale cât şi cu privire la atitudinea oamenilor
faţă de ele; se folosesc, in acest scop, chestionarul şi interviul.
1. Chestionarul este unul dintre cele mai frecvent folosite instrumente de realizare a
anchetelor sociologice. El este un ansamblu de întrebări scrise, ordonate logic şi psihologic,
care impun celor anchetaţi consemnarea, în scris, a răspunsurilor. Pe baza mai multor criterii
se delimitează mai multe tipuri de chestionare.
a) În funcţie de conţinutul lor, există intrebări care vizează calitatea informaţiilor şi cantitatea
lor.
- din punct de vedere al calităţii informaţiilor există:
• chestionarele de date factuale (sau administrative) care conţin întrebări ce urmăresc
recoltarea de date cu privire la: sex, vârstă, loc de naştere, stare civilă, domiciliu, profesie.
- întrucât subiecţii manifestă o oarecare rezervă în oferirea de date de identificare, aceste
întrebări sunt
plasate, de regulă, la sfîrşitul chestionarului;
• chestionarele de opinie care conţin întrebări menite să aducă informaţii cu privire la
părerile, atitudinile, motivaţiile, comportamentele celor investigaţi, aspecte ce nu pot fi
observate direct.
- din punct de vedere al cantităţii informaţiilor există:
• chestionarele speciale care sunt alcătuite din întrebări ce vizează obţinerea de informaţii cu
privire la un singur aspect al unei anumite realităţi sociale;
• chestionarele “omnibus” care cuprind întrebări cu privire la mai multe aspecte al unor
realităţi sociale, ceea ce crează posibilitatea cunoaşterii complexităţii respectivelor realităţi, a
interacţiunilor şi condiţionărilor fenomenelor cercetate.
b) În funcţie de forma întrebărilor există:
- chestionarele cu întrebări închise sau precodificate, care sugerează câteva posibilităţi de
răspuns (2-4 posibilităţi) dintre care subiectul trebuie să aleagă numai o variantă;
• avantajele acestor întrebări: facilitează analiza statistică a răspunsurilor, servesc ca “filtru”
pentru întrebările următoare, sporesc anonimatul şi sinceritatea celui investigat;
• dezavantajele se referă la faptul că ele sugerează anumite răspunsuri, ceea ce face ca efortul
de gândire al subiectului să fie mai mic şi completarea chestionarului să capete un character
mecanic;
- chestionarele cu întrebări deschise, care lasă subiecţilor libertatea exprimării opiniei în
forma în care îl reprezintă cel mai fidel;
• avantajele: permit recoltarea unor informaţii bogate şi complexe, care nu sunt sugerate sau
direcţionate, ceea ce sporeşte calitatea concluziilor cercetării;
• dezavantajele se referă, în special, la dificultăţile de prelucrare a răspunsurilor (şi, deci, a
datelor).
c) În funcţie de modul de aplicare chestionarele pot fi:
- chestionare autoadministrate, în care răspunsurile sunt formulate de către subiecţi fără
ajutorul operatorului de anchetă;
• chestionarul poate fi primit prin poştă, din presă sau din anumite magazine, care le ataşează
mărfurilor;
- chestionarele administrate de către operatorii de anchetă;
• importantă, în acest caz, este pregătirea operatorului: el trebuie să studieze chestionarul
înainte de a-l
aplica, să memoreze, eventual, întrebările, să respecte succesiunea lor, să înregistreze fidel
răspunsurile, să păstreze secretul asupra acestora.
- Chestionarele prin telefon au anumite limite: nu se pot aplica decât persoanelor care dispun
de post telefonic şi care se găsesc în cartea de telefon.
2. Interviul este o tehnică de obţinere a informaţiilor pe baza unei comunicări verbale, directe,
între cercetători şi subiect,cu intenţia, fie de a descrie ştiinţific anumite fenomene şi procese
sociale, fie de a verifica ipotezele formulate.
Formularea de întrebări de către cercetător şi de răspunsuri de către subiectul investigat face
ca elementul fundamental a acestei tehnici să fie convorbirea.
a) Avantajele folosirii interviului sunt evidente:
- rata mai ridicată a participării se referă la faptul că pot fi implicate şi persoane care nu ştiu
să scrie şi să citească sau persoane care se simt mai protejate când vorbesc;
- permite observarea comporamentelor nonverbale, ceea ce sporeşte calitatea şi cantitatea
informaţiilor;
- asigură controlul asupra succesiunii întrbărilor, cu consecinţe benefice asupra formulării
răspunsurilor;
- răspunsurile sunt spontane, opiniile sunt exprimate direct, fără cenzură, cu încărcătură
afectivă şi fără
intervenţia altei persoane;
- asigură, de asemenea, formularea de răspunsuri la toate întrebările, ceea ce duce la sporirea
volumului de informaţii;
- permite şi adresarea de întrebări suplimentare, mai subtile, care să contribuie la obţinerea de
informaţii mai precise, mai diferenţiate.
b) Utilizarea interviului prezintă şi anumite limite:
- costul, din punct de vedere financiar, este mai ridicat;
- necesită mai mult timp;
- pot să apară unele erori datorate operatorilor de teren;
- nu permite subiecţilor consultarea unor documente pentru formularea unor răspunsuri mai
precise;
- nu asigură anonimatul, ceea ce ar putea influenţa sinceritatea răspunsurilor;
- prelucrarea răspunsurilor este dificilă datorită lipsei de standardizare a acestora.
Interviul este folosit frecvent de către mijloace de comunicare în masă; interviul de presă este
centrat pe problem sociale actuale, abordând, de regulă, fapte concrete.
B. Observarea sociologică Este o metodă de cunoaştere a realităţii sociale, care presupune
constatarea şi înregistrarea de către observator a faptelor aşa cum se desfăşoară ele, în mod
natural (firesc), fără
ca el să intervină.
1. Prin intermediul observării sociologice cercetătorul poate să cunoască o diversitate de
aspecte privind:
- atitudinile, comportamentele, relaţiile sociale;
- durata, frecvenţa de apariţie, repetarea, intensitatea, succesiunea faptelor sau evenimentelor
sociale.
Rolul observatorului este doar acela de a consemna, informaţii, date sau fapte despre realitate,
fie direct, în timpul producerii lor, fie după ce ele au avut loc.
2. Tipuri de observare sociologică
a) Observarea spontană (întâmplătoare):
- nu este pregătită din punct de vedere teoretic şi practice (este neintenţionată), deci, nu este
organizată şi sistematizată;
- nu se desfăşoară, în consecinţă, potrivit unui plan elaborate dinainte şi nu are un scop;
- observarea şi înregistrarea sunt fragmentare;
- are un caracter subiectiv, fiind orientată de interesele şi opiniile celui ce observă;
- informaţiile obţinute sunt vagi şi necritice;
- datele consemnate nu sunt tezaurizate.
b) Observarea ştiinţifică:
- se întemeiază pe o concepţie sau teorie ştiinţifică, care o orientează şi sistematizează şi îi
conferă coerenţă;
- este analitică şi critică;
- este metodică, întrucât utilizează metode şi tehnici adecvate;
- este verificată prin confruntarea cu rezultatele altor observări ştiinţifice.
c) Observarea participativă se caracterizează prin faptul că observatorul este integrat direct în
colectivitatea sau evenimentul pe care îl cercetează, participând nemijlocit la unele activităţi.
- Observatorul, în acetst caz, trebuie să respecte anumite reguli:
• să ţină seama de normele şi tradiţiile locurilor, comunităţilor, colectivităţilor investigate;
• să nu facă opinie separată;
• să nu afişeze o superioritate, care i-ar putea inhiba pe cei investigaţi, chiar dacă ea ar fi
justificată de calităţile lui de cercetător în domeniu;
• să nu şocheze prin limbaj; trebuie să adopte tipul de limbaj specific comunităţii în care este
integrat;
• să nu se implice cu ostilitate în activităţile şi în discuţiile cu subiecţii;
• să fie discret;
• să demonstreze adaptabilitate la toate condiţiile existente în comunitatea studiată
- Conţinutul activităţii observatorului;
• notarea faptelor observate;
• notele trebuie să includă obligatoriu: data, ora, durata observării, locul desfăşurării faptelor,
aparatele utilizate, factorii ce afectează comportamentele, schimbările intervenite în timpul
observării;
• reţinerea exactă a conţinutului dialogului cu persoanele investigate;
• înregistarea separată a consideraţiilor personale, dacă ele există.
- Calităţile observatorului: intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de sinteză, experienţă,
rigoare şi precizie.
3. Deşi este utilizată frecvent şi cu bune rezultate, observarea ştiinţifică are, ca metodă de
cercetare, anumite limite:
- nu permite cercetarea unor anume tipuri de comportament, din motive lesne de înţeles (ex.:
comportamentul sexual);
- se aplică cu dificultate studierii unor loturi mari şi condiţiilor de existenţă ale individului
sau grupului
investigat, dincolo de momentul cercetării.
C. Experimentul sociologic Este o metodă de cunoaştere (cercetare) a realităţii sociale care
constă în modificarea intenţionată a acestei realităţi, observarea ei în condiţii speciale, create
de cercetători, potrivit scopului cercetării.
1. Particularităţi ale experimentului:
- oferă posibilitatea producerii şi repetării lui după dorinţa cercetătorilor, determinată de
nevoile cercetării;
- permite variaţia condiţiilor în funţie de interesul cercetării;
- fenomenul cercetat este desprins din interacţiunile lui fireşti cu alte fenomene, fiind studiat
în formă “pură” ;
- datorită acestor caracteristici experimentul este numit “observare provocată”.
2. Ca şi observarea ştiinţifică, experimentul presupune existenţa unui moment teoretic, sub
forma unei ipoteze de lucru, care structurează munca experimentală, îi dă un sens, îi asigură
caracterul sistematic şi planificat. În acelaşi timp,permite ordonarea materialului
experimental existent şi chiar descoperirea unor aspecte noi.
3. Experimentele sociologice se pot desfăşura în teren sau în laborator.
a) Experimentele în teren prezintă interes deoarece surprind comportamentele “naturale”,
spontane ale subiecţilor, care au loc în situaţii sociale reale.
b) Experimentul în laborator - asigură un control mai riguros a situaţiei experimentale, fapt
pentru care în laborator sunt provocate experimente majore, prin care se testează ipotezele
formulate. Interpretarea informaţiilor rezultate din experiment şi formularea concluziilor sunt
valabile numai pentru grupurile cercetate.
4. Experimentul psiho-sociologic
- Este un experiment prin care se analizează efectele unor variabile independente asupra
variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor;
• variabilele independente sunt factori introduşi în experiment de către cercetător sau de către
alte instanţe, care se modifică în timp: valoare, intensitate, durată, frecvenţă.
- Practic, se organizează două grupuri identice în toate dimensiunile lor;
• într-un grup se intrduce o schimbare (o variabilă independenţă); el este numit grupul
experimental;
• celălalt grup rămâne neschimbat; el se numeşte grup de control.
• prin raportarea celor două grupuri putem cunoaşte modul în care se produce un proces
social în lipsa
intervenţiilor experimentatorului.
• Deşi experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului în cunoaşterea realităţilor
sociale, aceastanu înseamnă înlăturarea obiectivităţii în interpretarea datelor şi formularea
conluziilor.
D. Metode istorice şi comparative În rezolvarea anumitor teme sociologia este nevoită să
examineze procese şi fapte sociale care au avut loc în perioade istorice trecute. Orice
societate se caracterizează printr-o anumită organizare socială şi o anumită activitate
economică; foloseşte o anumită limbă şi o anumită modalitate de cunoaştere, dispune de o
anumită religie, artă, filosofie, morală, ştiinţă. Acestea sunt constante ale culturii oricărei
societăţi, dar ele capătă forme particulare în fiecare dintre ele. Cecetarea acestora impune
utilizarea unor metode istorice şi comparative.
1. Metoda istorică - apelează la cercetarea documentelor istorico-sociale despre procesele sau
fenomenole sociale dintro anumită perioadă.
• aceste documente pot fi: recensămintele, corespondenţa, lucrările de artă, folclorul,
materialele de presă, arhivele etc.
2. Metodele comparative - se utilizează în verificarea unor ipoteze referitoare la deosebirile
dintre societăţi, pentru sublinierea particularităţilor, a elementelor caracteristice fiecăreia
dintre ele.
E. Metoda monografică Este o metodă utilizată, în special, în cercetarea empirică de teren;
ea presupune observarea directă a unei unităţi socialteritoriale sau a unui subsistem social
fără a recurge la eşantionare şi fără a manipula variabile. Realitatea socială cercetată este
abordată în totalitatea manifestărilor sale.
1. Particularităţi ale metodei monografice:
- nu se poate folosi în laborator, ci numai pe teren;
- deşi nu manipulează variabile, ea poate să le surprindă pentru a le studia;
- datorită plasticităţii sale, această metodă îşi poate asocial orice metode şi tehnici de
recoltare a informaţiilor (observarea sociologică, interviul etc);
- impune implicarea în cercetare a unor echipe interdisciplinare datorită caracterului complex
al realităţilor sociale studiate şi a necesităţii abordării multilaterale a acestora.
2. Există variate tipuri de monografii, stabilite, în ultimă instanţă, în funcţie de varietatea
realităţilor sociale în studiul cărora sunt utilizate: instituţii sociale, mari colectivităţi
teritoriale, categorii profesionale, anumite subsisteme ale sistemului social global, procese
sociale etc.
Există, în consecinţă, tipuri corespunzătoare de monografii:
- monografii de familie sau monografii şcolare;
- monografii urbane sau rurale;
- monografii de meserii sau de profesiuni;
- monografii ale unor ramuri ale industriei sau ale unor
întreprinderi;
- monografii privind migraţia sau mobilitatea socială etc.
În concluzie, metodele şi tehnicile sociologice pot fi:
- Metode şi tehnici de recoltare a informaţiilor:
• ancheta sociologică;
• observarea sociologică;
• studierea biografiilor şi a unor documente personale (scrisori, mărturisiri etc);
• strângerea de documente oficiale (documente de la tribunal);
• efectuare de sondaje sau recensăminte.
- Metode de prelucrare a informaţiilor: analiza statistică; analiza conţinutului mărturisirilor;
• analiza calitativă (stabilirea sau construirea tipurilor – tipologiilor de fenomene); analiza
comparativă.
- Metode de interpretare a informaţiilor:
• metoda istorică;metoda comparativă;
• analiza matematică.
Investigarea societăţii presupune utilizarea unor metode generale, folosite şi de alte ştiinţe
(observarea sociologică şi experimentul sociologic) dar şi metode specifice ( ancheta
sociologică, metoda monografică).
Sunt metode care se folosesc în recoltarea informaţiilor: ancheta sociologică, observarea
sociologică, studierea biografiilor, a documentelor personale, actelor oficiale; metode care se
folosesc în prelucrarea informaţiilor: analiza statistică, analiza calitativă, analiza comparativă;
metode de inerpretare a informaţiilor: metoda istorică, metoda comparativă, analiza
matematică.
3. Eşantionarea.
Una dintre cele mai importante probleme pe care trebuie s-o rezolve cercetătorul este
legată de eşantionare sau de selecţie. Adică din ansamblul populaţiei vizate de cercetare se
alege o parte numită eşantion. Alegerea trebuie făcută în aşa manieră încît prin intermediul
acestui studiu redus să se obţină concluzii cu valabilitate generală. Existăşi situaţii cînd este
necesară cercetarea exaustivă, completă, cînd este abordat fiecare membru al populaţiei vizate
de cercetare (de ex. recensămîntul, cerectarea studenţilor străini).
În practica de zi cu zi oamenii dobîndesc multe din cunoştinţele necesare vieţii lor prin
selecţie( de ex. o gospodină ce gustă supa pentru a vedea dacă este suficient de sărată.
Eşantionul trebuie să posede o calitate numită reprezentativitate, care constă în capacitatea
lui de a reproduce cît mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este extras.
Deosebim următoarele tipuri de eşantionare:
1. Eşantioanare simplă aleatoare (loteria sau tragerea la sorţi). Procedura tabelelor cu
numere aleatoare.
 2. Eşantionare prin stratificare. Se porneşte de la o diviziune a populaţiei după un criteriu
A în S clase.
3. Eşantionare pe cote. De ex. se presupune că se cunoaşte că populaţia totală se
compune din
60% femei şi 40% bărbaţi, iar după mediul de rezidenţă 52% sun din mediul rural şi
48% din mediul urban, atunci eşantionul propus spre anchetare trebuie să ţinăcont de
aceste cote. Cotele pot fi dependente sau independente.
4. Eşantioane fixe (panel). Se foloseşte atunci cînd se urmăreşte evidenţierea
schimbărilor petrecute în cadrul populaţiei.
4.Programul de cercetare sociologică.
Orice cercetare sociologică trebuie concepută şi cercetată în baza unui program care este
compus din 2 compartimente: 1. Compartimentul Metodologic şi 2. Compartimentul
Metodic.
1. Compartimentul Metodologic.
a) Formularea problemei (alegerea temei);
b) Determinarea obiectului şi subiectului cercetării. Obiectul îl constituie contradicţiile
sociale care genereazăo problem social. Subiectul este purtătorul acestei probleme.
c) Formularea scopului şi sarcinilor cercetării (scopul poate avea caracter theoretic sau
empiric).
d) Stabilirea şi interpretarea noţiunilor de bază;
e) Elaborarea ipotezelor ştiinţifice. Structura ipotezei: o unitate- grup, persoană, o
variabilă- coeziune, inteligenţă, un set de valori (înaltă, scăzută). De ex.
1.Cu cît oamenii sunt mai inteligenţi cu atît coeziunea grupului din care fac parte este
mai mare.
2. Dacă în familie este un control excesiv atunci sunt posibile comportamente deviante
în rîndul copiilor.
Se înaintează ipoteze testabile.
2. Compartimentul metodic sau procedural.
a)Determinarea populaţiei cuprinsă în investigaţia sociologică. Determinarea
populaţiei supuse investigaţiei presupune realizarea a 3 operaţii:
- Stabilirea colectivităţii statistice generale.
- Stratificarea populaţiei.
- Alegerea eşantionului.
Aceste operaţii se realizează după ce a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu.
1. Stabilirea colectivităţii. În colectivitatea statistic vor fi incluse:
- toate persoanele care sunt implicare cel puţin printr-un tip de activitate în procesul
studiat;
- toate persoanele care prin statusul lor social sunt răspunzătoare de organizarea şi
efectuarea controlului social asupra aceloraşi procese.
 - persoane care deşi nu sunt implicate nemijlocit în procesele anlizate deţin informaţie
despre aceste procese.
2. Gruparea populaţiei în raport cu starea civilă, sexul, vîrsta, mediul, profesia, vechimea
în muncă, calificarea, venitul etc.
b) Stabilirea metodelor de cercetare. Se face o caracteristică succintă a metodelor de
cercetare. Uneori cercetările sociologice presupun utilizarea concomitentă a mai multor
metode şi tehnici de cercetare.(observaţia pentru studiul comportamentului, ancheta
pentru cunoaşterea opiniilor, motivaţiilor, atitudinilor.)
c) Efectuarea anchetei pilot- care nu constă atît în culegerea informaţiei cît în aprobarea
instrumentului de cercetare, precizarea timpului,verificarea pregătirii
operatorilor,verificarea corectitudinii ipotezelor.
d) Prelucrarea informaţiei, care poate fi făcută manual sau cu ajutorul calculatorului. În
prelucrarea informaţiei un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiei. Codul stabileşte o
corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifre.
e) Redactarea raportului de cercetare. Sunt binevenite tabelele, graficele şi diagramele.