Sunteți pe pagina 1din 6

BETOANE SI MORTARE CU LIANTI MINERALI

Betoanele şi mortarele sunt conglomerate artificiale obţinute prin întãrirea


amestecurilor omogene de agregat, liant şi apã, luate în anumite proporţii.
In compoziţia mortarelor se foloseşte, ca agregat, nisip (<7,1 mm); pentru betoane,
agregatul este constituit din nisip şi pietriş, iar uneori şi bolovani.
În compoziţia betoanelor şi mortarelor pot intra, în proporţii mai reduse, alte materiale
pulverulente (zguri, cenuşi, tras etc.), numite adaosuri şi o serie de substanţe numite aditivi,
care modificã, în sensul dorit, unele dintre caracteristicile fizico-mecanice.
Se definesc douã stãri în care betoanele / mortarele se pot afla :
- beton/mortar proaspãt, care descrie starea amestecului din momentul introducerii
apei (momentul din care pot începe reacţiile de hidratare ale liantului), pânã la începerea
prizei acestuia (amestecul poate fi pus în operã);
- beton/mortar întãrit, care începe odatã cu terminarea prizei (se produc fenomenele
specifice fazei de întãrire a liantului).
Caracteristicile betonului
Fiind un material compozit, caracteristicile tehnice ale betonului întãrit vor fi
influenţate atât de caracteristicile şi proporţiile de amestec ale materialelor componente, dar şi
de aptitudinea amestecului de a fi pus în operã (de caracteristicile betonului proaspãt),
respectiv de condiţiile tehnologice de preparare, punere în operã şi de întãrire ale betonului.

I.Caracteristicile betonului proaspăt


Lucrabilitatea betonului
Lucrabilitatea betonului este caracteristica complexã a amestecului de beton
proaspãt care exprimã calitatea acestuia de a rãmâne omogen în timpul transportului şi
turnãrii, respectiv de a se pune uşor în operã, umplând cofrajul şi ajungând la gradul
necesar de compactare cu consum cât mai mic de energie.
Consistenţa betonului proaspãt
Consistenţa caracterizeazã capacitatea betonului proaspãt de a se deforma vâsco-
plastic, sub acţiunea unui lucru mecanic.
Intre granulele solide din structura betonului proaspãt se manifestã forţe de frecare, iar
mortarul exercitã forţe de coeziune între granule.
Frecarea depinde de forma granulelor (rotunjitã sau cu muchii vii), de textura
suprafeţei lor (netedã sau rugoasã) ca şi de volumul şi de consistenþa mortarului, întrucât
acesta joacã rol de lubrifiant.
Coeziunea depinde de volumul şi de consistenţa mortarului, fiind cu atât mai mare cu
cât volumul de mortar este mai mare şi consistenţa acestuia este mai vârtoasã.
Dacã au valori suficient de mari, forţele interne fac ca un amestec de beton proaspãt,
turnat într-un tipar (trunchi de con, spre exemplu) sã-şi menţinã forma, dupã decofrare. Când
forţele interne nu echilibreazã greutatea proprie sau o acţiune mecanicã exterioarã, amestecul
va suferi o deformaţie vâsco-plasticã.
Consistenţa necesară depinde de caracteristicile elementului ce trebuie realizat şi de
tehnologia de punere în operă.
- dimensiuni şi formă;
- turnare prin cădere liberă, scurgere pe jghiaburi, pompare;
- tehnologia de compactare.
Aptitudinea de compactare
Exprimă lucrul mecanic necesar pentru compactarea betonului
Dacã betonul proaspãt este supus unei acţiuni vibratorii, granulele de agregat intrã în
vibraţie şi, pentru perioade scurte de timp, se desprind din contactul reciproc ceea ce are ca
efect reducerea frecãrii interne; granulele de pietriş au posibilitatea sã se aranjeze în reţea
compactã, iar mortarul sã pãtrundã în golurile acesteia, eliminând aerul inclus la malaxare.
Volumul aparent al betonului proaspãt scade şi, implicit, cresc densitatea aparentã şi
compactitatea.
Gradul de compactare reprezintã raportul între densitãţile aparente maximã (dupã
compactare) şi minimã (la turnare) ale betonului
Metoda Walz: gradul de compactare reprezintã raportul între înãlţimea unui recipient
paralelipipedic (cu secţiunea S constantã), umplut cu beton prin scurgerea de la nivelul
superior al recipientului) şi înãlţimea betonului dupã compactarea prin vibrare, pânã când
nivelul acestuia în vas nu mai scade şi la suprafaţã nu mai apar bule de aer.

nivel beton:
- laturnare,
m
-după ρa max
∆h

Va min Va max S•H H


compactare Gc = = = = =
ρa min m Va min S •h H − ∆h
Va max
H

recipient
h

masă
vibrantă

Gradul de compactare (Gc) este, întotdeauna, supraunitar, cu atât mai mic cu cât
betonul este mai fluid, deci, cu cât acesta poate fi compactat cu consum de energie mai mic.
Tendinţa de segregare
Segregarea reprezintã fenomenul de separare a constituientilor unui amestec.
Cauza determinantã o constituie diferenţele de energii potenţiale pe care le au
componentele amestecului, rezultate din diferenţele de volume şi de densitãţi aparente ale
acestora.
În timpul transportului, turnãrii şi compactãrii, compo-nentele mai grele, purtãtoare de
energii potenţiale mai mari (materialele solide, în general şi granulele mari de pietriş, în
special), sunt capabile sã efectueze un lucru mecanic mai mare.
Susceptibilitatea unui beton de a fi segregabil se apreciazã prin observaţii vizuale, în
cadrul operaţiilor la care este supus betonul proaspãt, dar poate fi apreciatã şi prin încercãri de
laborator.
-dupã vibrarea prelungitã a unei matriţe umplutã cu beton proaspãt, aceasta se desface
şi se analizeazã distribuţia granulelor de pietriş pe înãlţimea betonului;
-se colecteazã şi se mãsoarã apa separatã la suprafaţa betonului compactat într-un
recipient cilindric acoperit, volumul acesteia raportându-se la suprafaţa liberã a betonului şi la
volumul de apã folositã pentru prepararea betonului (mustirea betonului).
Mustirea betonului se datorează incapacităţii componentelor solide de a reţine, prin
adsorbţie, toată apa de amestecare.
O parte din apa care se ridicã spre suprafaţã rãmâne captatã sub granulele de pietriş (în
special, sub cele cu formã lamelarã), determinând formarea unor zone de slabã legãturã, deci,
defecte de structurã.
Apa, în drumul ei spre suprafaţã, formeazã pori capilari deschişi, orientaţi în aceeaşi
direcţie (verticalã), ceea ce mãreşte permeabilitatea betonului pe aceastã direcţie.
Ca rezultat al mustirii, partea superioarã a fiecãrui strat de beton turnat devine poroasã,
permeabilã, cu rezistenţe mecanice reduse.
În cazul în care durata între douã turnãri succesive de betoane este mai mare de 1,5
ore, deci, dacã betonul turnat anterior a început priza, stratul superior (poros) trebuie
îndepãrtat (prin frecare cu perii de sârmã, sablare, buceardare etc.).
Limita între douã turnãri succesive, în acest caz, se numeşte rost de lucru sau rost de
turnare.
Segregarea, sub toate formele ei de manifestare, constituie un fenomen cu consecinţe
defavorabile pentru calitatea betonului întãrit.
Întrucât segregarea nu poate fi anulatã prin compoziţie, se impun o serie de mãsuri
tehnologice pentru reducerea fenomenului, cum ar fi:
-transportul betoanelor plastice şi fluide numai cu autoagitatoare (care realizeazã
amestecarea pe durata transportului);
-turnarea betoanelor de la înãlţimi mai mici decât 1,50 m, peste aceastã înãlţime
impunându-se scurgerea pe jgheaburi sau turnarea prin pâlnii (pentru reducerea vitezei de
cãdere);
-antrenarea betonului pe traseul jgheaburilor, pentru evitarea sedimentãrii;
-limitarea duratei de vibrare a betonului şi amplasarea vibratoarelor în beton dupã
anumite scheme etc.
Densitatea aparentã a betonului proaspãt
se determinã prin mãsurarea masei unui volum cunoscut de beton compactat.
Constituie parametrul de proiectare pentru cofraje şi susţinerile tehnologice, care
trebuie sã suporte greutatea betonului pânã când acesta ajunge la rezistenţe suficiente pentru
ca elementul realizat sã poatã prelua încãrcarea din greutate proprie.
Constituie, de asemenea, unul dintre parametrii de verificare a reţetei betonului: între
valoarea experimentalã şi valoarea teoreticã a acesteia (calculatã ca sumã a dozajelor
materialelor componente) se admite o diferenţã de cel mult !50 kg/m3, diferenţe mai mari
indicând erori în calculul reţetei.
Raportând valoarea densitãţii aparente a betonului, compactat printr-o metodã
oarecare, la valoarea obţinutã ca la metoda Walz, se calculeazã un factor de compactare prin
care se poate aprecia eficacitatea metodei de compactare aplicatã, faţã de acel beton.
Conţinutul de aer oclus
Prin aer oclus se înţelege aerul inclus în structura betonului şi care, dupã compactare,
rãmâne sub formã de bule fine, dispersate în matrice.
Bulele de aer oclus joacã, rol de granule elastice, în betonul proaspãt, reducând astfel
contactul direct dintre granulele de pietriş şi, implicit, reducând frecarea internã.

II Caracteristicile betonului intarit

Betonul de ciment, în stare întãritã, reprezintã un sistem activ fizico - chimic, evoluţia
carateristicilor sale fiind influenţatã atât de factorii de compoziţie (dozajele şi caracteristicile
materialelor componente), cât şi de acţiunile mediului asupra elementului din beton. De aceea,
caracteristicile betonului întãrit au sens numai dacã sunt precizate condiţiile de întãrire, în
particular, durata de întãrire (vârsta betonului).
Caracteristicile betonului întãrit se determinã pe epruvete sau pe carote.
Condiţia de reprezentativitate a probelor pentru beton se asigurã prin limitarea
inferioarã a dimensiunilor lor, exprimatã prin relaţia:
Lmin ≥ n •Φmax agr

Modul de pãstrare a epruvetelor, pânã la încercare, poate fi diferit, în funcţie de


scopul încercãrii.
Astfel:
-dacã se urmãreşte estimarea caracteristicilor pe care le capãtã betonul turnat în
elementul de construcţie executat, epruvetele vor fi pãstrate în condiţii similare (cât mai
apropiate) celor în care se aflã elementul;
-dacã se urmãreşte verificarea calitãţii betonului, prin comparare cu valorile normate
ale caracteristicilor tehnice, epruvetele vor fi pãstrate în regim normat (duratã, umiditate şi
temperaturã), indiferent de condiţiile în care se aflã elementul de construcţie executat
Regimul normat de pãstrare a epruvetelor din beton este:
-24 ore în tiparele metalice, acoperite cu plãci de sticlã, la temperatura de (20!2)OC;
-6 zile în bazine cu apã sau acoperite cu nisip umed, la temperatura de (20 !1)OC;
-restul timpului, pâna la încercare, în atmosferã, la temperatura de (20 !2)OC şi
umiditatea relativã a aerului de (65+5)%.
Pentru definirea caracteristicilor tehnice de calitate ale betonului întãrit, s-a stabilit,
convenţional, ca încercãrile sã se execute la vârsta de 28 zile (90 zile, pentru betoanele
hidrotehnice).
În unele cazuri, impuse de necesitãţi tehnologice, sau pentru studierea evoluţiei, în
timp, a unor caracteristici, încercãrile se pot executa şi la durate intermediare (7 zile, 14 zile),
ori la vârste mai mari.
Caracteristicile fizice ale betonului întărit
Densitatea (reală) se determină folosind, ca lichid de referinţă, petrol lampant.
Densitatea aparentă constituie parametru de verificare a omogenităţii seriei de probe.
Compactitatea şi porozitatea, au caracter evolutiv întrucât volumul porilor din
structurã este umplut cu formaţiunile de hidratare a cimentului, pe mãsura producerii reacţiilor
specifice.
Compactitatea medie a betoanelor de rezistenţã (grele) este de (80 ... 85)%, putând
atinge limita maximã de 92%.
Porozitatea betonului întãrit este alcãtuitã din:
-pori de gel, (<30Å), care reprezintã interstiţiile dintre particulele submicroscopice ce
constituie formaţiunile gelice;
-pori capilari, cu dimensiuni pânã la 0,1 mm, rezultaţi din mustirea şi evaporarea apei
din beton şi care sunt, de regulã, pori deschişi;
-pori de aer oclus, cu dimensiuni pânã la 1 mm, care pot intercepta reţeaua porilor
capilari;
-pori de sub agregate, cu dimensiuni pânã la 5 mm, rezultaţi prin evaporarea apei de
mustire captatã sub granulele de pietriş şi care sunt interconectaţi prin pori capilari;
-alveole şi caverne, cu dimensiuni peste 5 mm, rezultate ca urmare a compactãrii
insuficiente a betonului;
-microfisuri şi fisuri, rezultate prin contracţii şi expansiuni datorate inconstanţei de
volum a cimentului, variaţii ale condiţiilor climatice de exploatare (temperaturã, umiditate),
sau protecţiei insuficiente a betonului dupã turnare;
- pori şi fisuri din granulele de agregat etc.
Contracţia betonului reprezintã fenomenul de reducere a volumului betonului şi este
generat de contracţiile cimentului (plasticã, hidraulicã şi de carbonatare).
Cea mai mare pondere o are contracţia hidraulică a matricei, prin uscarea formaţiunilor
gelice.
La reumezire, matricea suferă umflări, variaţiile de volum atenuându-se pe măsura
îmbătrânirii betonului (gelurilor).
Cum granulele de agregat (în reţea) nu suferă variaţii de volum la variaţia umidităţii,
rezultă lunecări la interfaţa matrice-agregat, cu consecinţe asupra fisurării betonului 
oboseala betonului la variaţii alternante de umiditate.
Coeficientul de dilataţie termicã a betonului este pozitiv; betonul se dilatã la încãlzire
şi se contractã la rãcire. Variaţiile globale de volum ale betonului, datorate variaţiilor de
temperaturã, rezultã din suprapunerea variaţiilor de volum ale materialelor componente ai
cãror coeficienţi de dilataţie termicã sunt diferiţi. oboseala betonului la variaţii alternante de
temperatură.
Conductivitatea termicã a betonului este influenţatã, în principal, de natura
agregatului, respectiv de structura şi umiditatea betonului.
Conductivitatea termicã a pietrei de ciment (matricei) este mai micã decât a
agregatelor - conductivitatea termicã a betonului scade odatã cu creşterea raportului ciment /
agregat.
In stare uscatã, λ scade semnificativ odatã cu scãderea densitãţii aparente, deci, cu
creşterea porozitãţii.
Influenţa umiditãţii este mai importantã în cazul betoanelor grele, compacte şi se
atenueazã pe mãsura creşterii porozitãţii, datoritã apropierii valorii conductivitãţii scheletului
solid de cea a apei.
(la aceeaşi porozitate, betoanele grase au λ mai mic)
Caracteristicile mecanice
Betonul este considerat material friabil (chiar dacã prezintã o anumitã comportare
plasticã), deoarece ruperea sub acţiuni mecanice se produce la deformaţii mici.
Procesul de rupere este guvernat de procesul de microfisurare a structurii betonului, cu
dezvoltarea începând de la interfaţa matrice-agregat.
Caracteristicile mecanice sunt determinate de compactitatea betonului, de rezistenţa pe
care o dezvoltã cimentul, de rezistenţa agregatului şi de aderenţa matricei la agregat.
Rezistenţa la compresiune se determină pe epruvete cubice (Rc), cilindrice (Rcil) sau
prismatice (Rpr), pe capete de prisme (cub echivalent) şi pe carote.
Valorile rezistenţei la compresiune depind de volumul şi forma epruvetei, conform
principiilor generale.
Marca betonului reprezenta valoarea (în daN/cm2), din seria de mãrci standardizatã,
imediat inferioarã rezistenţei medii la compresiune determinatã pe epruvete cubice cu latura
de 20 cm, la vârsta de 28 zile (90 zile pentru betoanele hidrotehnice), preparate şi pãstrate în
regim standard.
Rezistenţa determinatã conform definiţiei enunţate se numea rezistenţã de marcã şi se
nota cu simbolul Rb, iar marca era notatã cu simbolul B, urmat de valoarea ei.
Clasa betonului reprezintã valoarea (în N/mm2), sub care se pot întâlni statistic cel
mult 5% din rezistenţele obţinute la încercarea epruvetelor cubice cu latura de 14,1 cm, la
vârsta de 28 zile, preparate din betoanele fabricate de o staţie de betoane conform unei reţete
şi pãstrate în regim standard.
Valoarea corespunzãtoare frecvenţei de 5%, din mulţimea statisticã a rezistenţelor
obţinute conform definiţiei menţionate, se numeşte rezistenţã caracteristicã şi se nota cu
simbolul Rbk.
Clasa betonului se nota cu simbolul Bc, urmat de valoarea, rezistenţei caracteristice
(exemplu Bc 15).
Caracteristici de durabilitate.
Permeabilitatea la apã este o funcţie de porozitatea betonului, de dimensiunile,
distribuţia şi interconexiunea porilor.
Datorită adsorbţiei apei pe pereţii porilor, permeabilitatea la apã a betonului va fi
determinatã de porii cu dimensiuni mai mari decât 0,5 mm, pori care formeaza aşa numita
porozitate eficace a betonului.
Rezultã cã:
-piatra de ciment, deşi mai poroasã decât rocile, prezintã, în general, permeabilitate
mai redusã decât acestea, datoritã dimensiunilor mici ale porilor ei;
-existenţa stratului de legãturã matrice-agregat, cu defectele de structurã pe care le
localizeazã, se manifestã şi în ceea ce priveşte permeabilitatea betonului, care este mai mare
decât a componentelor sale;
-porii rezultaţi prin mustirea apei mãresc mult permeabilitatea betonului pe direcţia
verticalã iar compactarea insuficientã a betonului sau netratarea rosturilor de turnare anuleazã,
practic, orice mãsurã de îmbunãtãţire, prin compoziţie, a calitãţii betonului
Permeabilitatea betonului se exprimã prin gradul de impermeabilitate
Gradul de impermeabilitate reprezintã presiunea apei (n, în bari) la care aceasta
pãtrunde în structura betonului pe cel mult o adâncime maximã admisã (x, în cm).
Adâncimile limitã admise de pãtrundere a apei în beton au valorile:
x = 10 cm, pentru recipiente de lichide şi pentru elementele de construcţii expuse la
gelivitate, sau la coroziune chimicã;
x = 20 cm, pentru celelalte cazuri
Dacã x = 20 cm, menţionarea acestei valori, în simbol, nu mai este obligatorie.
Scara standardizatã pentru clasele de impermeabilitate este P4; P8; P12, iar pentru
betoanele hidrotehnice, se suplimenteazã cu clasele P2; P6; P10 şi P16.
Pentru a se ţine seamã de mustirea betonului, direcţia de încercare, în raport cu direcţia
de turnare a betonului în matriţã, trebuie sã corespundã situaţiei reale, din exploatare, a
elementului de construcţie.