Comentariu la Poezia “Glossa” de Mihai Eminescu

Pornind de la semnificatia cuvantului “glosa”,care inseamna a explica un

cuvant,un fragment,s-a ajuns..Glosa este alcatuita dintr-un numar egal de
strofe cu numarul versurilor din prima strofa.Incepand cu a doua strofa se
comenteaza fiecare vers al strofei-tema,ultima strofa reluand,ca o
concluzie,prima strofa,in ordinea inverse a versurilor.
Poezia lui Eminescu reprezinta o culme a creatiei sale.Prin continut,popezia
are valoare filosofica,gnomica(de cunoastere),constituindu-se intr-un
adevarat cod de cunoastere,de etica,cu valoare de generalizare
maxima.Forma poetica este lapidara,sententioasa,concentrate,clara,sobra.
Prin motivele de inspiratie, George Calinescu semnaleaza motivele antice
si cele romantice.Tudor Vianu,referindu-se la tema vietii ca
spectacol,precizeaza ca aceasta este una dintre cele mai vechi teme care
apare in toata filosofia greaca.
Tema lumii ca teatru l-a inspirit sip e Eminescu care a reprodus dupa un
manuscris din 1750 un fragment din “Comedia cea de obste”,reprezentand
gandurile lui Oxenstierna,privind comparatia intre lume si comedie.
“Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii universale si ale
literaturii romane,avand ca tema fundamentala timpul,iar ca motive:fugit
irreparabiletempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca);fortuna labilis(soarta
schimbatoare) sivanitos vanitatum (desertaciunea desartaciunilor).
“Glossa” este poezia care graviteaza in jurul conditiei geniului care
datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste
in care traieste omul comun.
Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic,maiestria artistica a
acestei creatii poetice consta in tocmai in clasicitatea ei ce reiese in primul
rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa,cum
este glosa,precum si lapidaritatea convingatoare a versurilor.
Eminescu valorifica o serie de idei filosofice care sunt turnate in forme
artistice desavarsite.Inca din prima strofa,considerate strofa-tema a
poeziei,cititorul intra in contact cu aceste adevaruri general-
valabile,exprimate lapidary in versuri grupate doua cate doua.Ca si in alte
poezii (“Scrisoarea I”, “Oda(in metro antic)”, “Revedere”) poetul mediteaza
asupra trecerii timpului.
Cea de-a doua strofa contine codul de reguli si sfaturi de provenienta
stoica.De aici rezulta ca pentru om cel mai important lucru este sa se
cunoasca pe sine sis a nu se lase purtat de valurile inselatoare ale fericirii
efemere.Dar pentru asta drumul vietii trebuie mereu luminat de
ratiune,numai asa putandu-se evita orice deziluzie,asa cum se sugereaza in
strofa a treia.
In strofa a patra-lumea ca teatru,motiv preluat de Eminescu si din filosofia
antica hindusa,si care mai poate fi urmarit in opera unor scriitori din
literature universalaShakespeare,Lope de Vega.
Ca si in finalul “Luceafarului”,in “Glossa” lumea este vazuta ca o imensa
scena de teatru,spre care inteleptul priveste ca spectator.
Revenind apoi in strofa a sasea si a opta,aceasta idée devine laitmotivul
poeziei.Intr-un univers in care doar mastile se schimba,poetul lanseaza
indemnurile:”Amagit atat de-adeste/Nu spera sin u ai teama”.
 O idée schopenhauriana,exprimata in “Scrisoarea I” este aceea a
prezentului etern:”Viitorul si trecutul/Sunt a filei doua fete”.Singura clipa
sigura a existentei trecutului este prezentul,fiindca trecutul nu poate fi
reconstituit,iar viitorul nu poate fi prevazut.
Datorita abundentei de accente satirice,”Glossa” este numita de
G.Calinescu o “capodopera a satirei ideologice”.
Satira se face simtita cu precadere in strofele sapte si noua.Daca in
partea a doua a “Scrisorii III” satira capata dimensiuni de pamphlet,in
“Glossa” aceasta este expresia indiferentei,a unui adanc dispret:”Nu spera
gand vezi miseii/La izbanda facand punte”
Ultima strofa,care este o reiterare a celei dintai,dar in care versurile sunt
asezate intr-e ordine inverse celei initiale,codul de reguli si sfaturi etice
devine mai evident datorita versului cu valoare emblematica “Tu ramai,la
toate rece”,si care se afla la inceput, ultimul vers realizand o simetrie cu
primul vers:”Vreme trece,vreme vine”.
In ceea ce priveste stilul,acesta se caracterizeaza prin prin limpezime si
armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului “scuturat de
podoabele stilistice”. Poetul apeleaza la epitete,simboluri,metafore(ratiunea
devine “cumpana”,viitorul si trecutul-pagini ale aceleiasi file),numai cand
intentioneaza sa releve in mod deosebit o idée.Ritmul trohaic accentuat in
versurile sentinta,intaresc impresia de neclintire a adevarurilor filosofice.
In final,demne de retinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici,care
concluzioneaza asupra poeziei:”Ea amplifica,pe de o parte,sintetizeaza pe de
alta parte si da un character aforistic experientei umanului pe care o facea
Hyperion.Poetul este “un Hyperion condamnat sa ramana in societate si sa
isi determine pozitia in complexul raporturilor sociale”.
 Titlul
Titlul poeziei eminesciene este luat fie din limba latină (glossa - „cuvânt care necesită
explicaţii”), fie din limba greacă (glossa „limbă”), acestea fiind singurele limbi în care
cuvântul se scrie cu doi „s”. Ca specie literară, „glosa” este de origine spaniolă, poezia
datând încă din secolul al XIV-lea şi fiind o creaţie a poeţilor de la curtea regilor.Glossa lui
Mihai Eminescu este o poezie gnomică, întrucât conţine maxime, sentinţe, sfaturi morale;
maxima este un enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită, fiind
sinonimă cu aforism, sentinţă.
Tema
Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor
obişnuiţi, pe baza autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Poezia este, de asemenea,
o cugetare filozofică pe un ton sentenţios, conţinând adevăruri universal-valabile, deci
incontestabile.Maximele, sentinţele sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate printr-un
singur vers. Poezia este de factură clasică prin obiectivarea superioară, prin detaşare faţă
de frământările existenţei umane pline de orgolii, ambiţii, prefăcătorii etc. Tema filozofică
a Glossei este condiţia omului în raport cu timpul.
Strofa I
Strofa-nucleu, prima strofă a poeziei, este alcătuită din opt versuri şi conţine adevăruri
universal-valabile exprimate concis, grupându-se ca sens şi câte două, dar având destulă
substanţă filozofică fiecare vers în parte. „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă
toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val
ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece”.
Strofa II
Strofa a doua comentează primul vers al strofei-temă, „Vreme trece, vreme vine”, care este
o maximă, o sentinţă în care argumentele vin în sprijinul sensului filozofic al ideii de timp,
dar şi al cunoaşterii de sine. Ideea exprimată de Socrate încă din antichitate („Cunoaşte-te
pe tine însuţi”, dicton înscris pe frontispiciul templului din Delphi) este ilustrată de versul:
„Regăsindu-te pe tine”.Ideea filozofică a timpului este explicată prin faptul că timpul se
scurge ireversibil pentru om, prin faptul că întâmplările nesemnificative sunt şi ele
trecătoare: „Multe trec pe dinainte / în auz ne sună multe / Cine ţine toate minte / Şi ar sta
să le asculte?...”. Timpul este valoros pentru om numai în privinţa autocunoaşterii şi nu
trebuie risipit pe lucruri neimportante, pentru că timpul este implacabil, iar clipa nu trebuie
irosită.
Strofa III
Strofa a treia explică versul „Toate-s vechi şi nouă toate”, care implică şi ideea timpului
trecător, de aceea omul nu trebuie să-şi irosească viaţa gândindu-se la lucruri, efemere,
pentru că acest fapt nu duce decât la o iluzie a fericirii şi nu la o fericire deplină.Raţiunea
trebuie să domine omul întreaga viaţă - „Recea cumpăn-a gândirii” -, pentru ca experienţa
căpătată de acesta cu luciditate să-l ajute să înţeleagă faptul că totul este efemer şi
schimbător, omul putând percepe doar „masca fericirii”, ce „o clipă ţine poate”. Numai prin
raţiune omul poate evita dezamăgirea în întreaga sa existenţă, întrucât întâmplările ce d
compun urmează un circuit ciclic.
Strofa IV
Strofa a patra introduce o idee antică hindusă, aceea că lumea e un teatru iar oamenii sunt
actori, care interpretează roluri gata scrise. Ideea este preluată de la cugetătorul suedez
Oxenstierna. Îndrumarea gnomică „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui” îndeamnă
la detaşare, la neamestec în tumultul vieţii obişnuite dar amăgitoare, care nu poate produce
decât suferinţă.Viaţa este privită ca o scenă, pe care oamenii interpretează roluri diferite, iar
cei perfizi pot juca chiar mai multe roluri („Joace unul şi pe patru”), dar detaşarea ta, impusă
de răpune, te fereşte să te laşi păcălit („Totuşi tu ghici-vei chipu-i”). Discernământul e
necesar pentru a înţelege din viaţa înşelătoare, amăgitoare „Ce e rău şi ce e bine”.
 Strofa V
Strofa a cincea valorifică ideea schopenhaueriană a prezentului etern, ale cărui două
valenţe sunt trecutul şi viitorul: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe / [...] / Tot ce-a fost
ori o să fie / în prezent le-avem pe toate”. Omul trebuie să mediteze asupra efemerităţii sale
în lume, asupra faptului că pentru el timpul este trecător şi ireversibil, iar trecutul şi viitorul
devin zădărnicie dacă nu ai discernământ şi-ţi iroseşti viaţa cu nimicuri: „Dar de-a lor
zădărnicie / Te întreabă şi socoate”.
Strofa VI
Strofa a şasea reia ideea că viaţa e o scenă, lumea e un teatru, iar oamenii sunt actori,
adevăr valabil de mii de ani, schimbându-se numai interpreţii: „Alte măşti, aceeaşi piesă /
Alte guri, aceeaşi gamă”. Tot un adevăr etern este şi faptul că oamenii au bucurii şi
necazuri, sunt veseli şi trişti: „Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă”. Nu trebuie
să-ţi faci iluzii oă poţi înfăptui idealuri, dar nici nu trebuie să te temi pentru a aspira la ele,
pentru că „Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă”.
Strofa VII
Strofa a şaptea stă sub imperiul timpului trecător şi ireversibil, de aceea omul nu trebuie să
spere că va putea schimba ceva în curgerea firească a existenţei umane. Cu accente
satirice, dar şi cu scepticism, geniul accentuează câteva reguli de conduită, prin care omul
poate depăşi suferinţa cauzată de neîmplinirile inerente, de mediocritatea societăţii: „Nu
spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea
în frunte”. Sfatul omului de geniu este acela de a „nu te prinde lor tovarăş”, pentru că ei vor
dispărea definitiv odată cu trecerea timpului, deoarece totul este efemer: „Ce e val, ca valul
trece”.
Strofa VIII
Strofa a opta cuprinde sfaturile eului liric privind atitudinea faţă de meschinăria lumii, de
ipocrizia oamenilor, prin care eşti îndemnat să nu te laşi atras de tentaţiile vieţii, de
aspectele ei trecătoare, amăgitoare, chiar dacă „Te momeşte în vârteje”. Îndemnul lui
Eminescu este să te strecori pe alături, să eviţi cu inteligenţă mizeriile societăţii şi, dominat
de raţiune, „Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te
cheamă”.
Strofa IX
Strofa a noua îl învaţă pe om regulile de conduită pe care trebuie să le respecte pentru a fi
ferit de deziluzii. Aceste norme stau sub semnul raţiunii pure, a judecăţii reci, a atitudinii
deobiectivare a vieţii, care te pot proteja dacă nu te amesteci în înşelătorul tumult al vieţii şi,
chiar dacă eşti hulit, să te prefaci că nu observi: „De te-ating, să feri în lături, / De hulesc,
să. taci din gură”.Tot raţiunea îţi dă măsura lucrurilor, cu. ea poţi cântări obiectiv oamenii şi
atunci nu merită să le dai sfaturi şi nu trebuie să îndrăgeşti nimic în această lume meschină,
superficială şi limitată, deoarece totul este zădărnicie, „vanitas vanitatum et omnia vanitas”
(„deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune”): „Ca să nu-ndrăgeşti mimică, /
Tu rămâi la toate rece”.
Strofa X
Ultima strofă este strofa-temă scrisă în ordinea inversă a versurilor, căpătând profunzimi
filozofice prin faptul că, în enumerarea maximelor, se porneşte de la un precept esenţial
pentru existenţa umană şi anume de la raţiune, care trebuie să guverneze omul în întreaga
sa viaţă.Aşadar, dacă eşti raţional („Tu rămâi la toate rece”), chiar dacă eşti atras de
tentaţiile, de nimicurile vieţii („De te-ndeamnă, de te cheamă), să ştii că totul este trecător în
lumea asta („Ce e val, ca valul trece”), aşa că să nu speri că poţi împlini idealuri, totuşi să
nu te temi că ai fi neputincios („Nu spera şi nu ai teamă”), dar să fii mereu atent şi să
discerni valorile morale ale existenţei („Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine”),
deoarece numai astfel vei învăţa din experienţa vieţii, chiar dacă omul este efemer prin
curgerea ireversibilă, implacabilă şi ciclică a timpului („Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme
trece, vreme vine,)”
George Călinescu a fost fascinat de ultima strofă a Glossei, căreia i-a acordat un interes
deosebit şi pe care a sintetizat-o în-următoarea afirmaţie: „Adunarea, la sfârşit, a tuturor
preceptelor şi maximelor are un sens superior formei goale a glossei: e socoteala totală a
lumii, linia trasă dedesubt pentru această sumă. Acest mod de a masca satira, de-a o
amesteca cu o conştiinţă superioară a lumii, de a face din nemernicie aproape o virtute
necesară învârtirii cosmice, pe care o sfătuieşti altora, dar la care nu poţi participa, e rar în
poezie...”.Prin conţinut, poezia Glossă este o poezie gnomică şi filozofică, ce exprimă
adevăruri gnoseologice, etice şi morale, cu o mare putere generalizatoare în versuri lapidare,
dar cu mare concentraţie sentenţioasă. Gnoseologia este partea filozofiei care cercetează
posibilitatea cunoaşterii lumii de către om, legile, izvoarele-şi formele acestei cunoaşteri.
Cuvântul vine din limba greacă, „gnosis” înseamnă „cunoaştere”, iar „logos” înseamnă
„ştiinţă”, sensul gnoseologiei s-ar putea interpreta ca „ştiinţa cunoaşterii”.
Limbajul artistic
Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt puţine,
existând doar câteva epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”, „zgomote
deşarte”) şi ceva mai multe metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de sirenă”, „masca
fericirii”).Aforismele sunt construite cu expresii populare - „de ai fi cu stea în frunte”, „nu te
prinde lor tovarăş”, „feri în lături”- sau proverbe - „toate-s vechi şi nouă toate”, „ce e val, ca
valul trece”.
Prozodia
Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt versuri scurte, de opt silabe, rima este
încrucişată. Ritmul trohaic, la fel ca în poezia populară, produce o muzicalitate uşor
melancolică, atât de sugestivă pentru scepticismul eminescian.