Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA: ȘTIINȚE ECONOMICE


Departamentul: Marketing și logistică

Lucrul individual la disciplina: Economia întreprinderii


Importanța și necesitatea auditului intern și
extern

Autorul: Prihodco Ecaterina


Gr. MK171
Conducător științific: Garștea Serghei
Lect.univ.

CHIȘINĂU, 2018
CUPRINS:

Introducere............................................................................................................... 3
CAPITOLUL I......................................................................................................... 4
1.1 Evoluția auditului…………………………………………………………....4
1.2 Necesitatea și rolul auditului………………………..………………………7
1.3 Auditul intern………………………..……………………………….……...8
1.4 Auditul extern………………………..…………………………………......10
Concluzii ................................................................................................................. 16
Bibliografie.............................................................................................................17

2
INTRODUCERE

Accentuarea conflictului de interese existent între preparatorii informaţiei contabile


(managerii) şi utilizatorii acesteia (acţionarii, creditorii, statul, salariaţii şi alţii) a condus la
necesitatea ca între aceste două categorii să se interpună auditorul, în calitatea sa de profesionist
de înaltă clasă, cu o pregătire teoretică superioară, având calităţi morale şi o etică profesională
ireproşabile, precum şi experienţă, competenţă şi autoritate recunoscute în domeniu.

În aceste condiţii, rolul auditorilor este extrem de important, deoarece prin misiunea lor
trebuie conciliate interesele utilizatorilor cu cele ale preparatorilor de conturi, auditorii fiind
„ţinuţi” să adopte o atitudine de neutralitate, pentru a se asigura că ei propun utilizatorilor,
indiferent cine sunt aceştia, o vedere realistă a situaţiei financiare şi a performanţelor economice
ale întreprinderii.
Pe lângă sporirea credibilităţii situaţiilor financiare, auditorii adaugă şi valoare informaţiilor
conţinute de acestea, ca urmare a faptului că misiunea lor constă în a furniza o asigurare
rezonabilă, printr-o opinie nedistorsionată, independentă, asupra gradului în care situaţiile
financiare prezintă o imagine fidelă.
Funcţia de audit intern cunoaşte o apreciere şi recunoaştere din ce în ce mai mare, ceea ce
determină necesitatea creşterii numărului de specialişti în audit intern, pe de altă parte mediu
complex, aflat într-un continuu trend ascendent, cu care se confruntă managerii în conducerea
entităţilor, motiv pentru care, gestionarea tuturor aspectelor ce derivă din viaţa practică capătă un
caracter previzionar, determină creşterea caracterului indispensabil al unui serviciu de audit
intern, care treptat trebuie să existe în cadrul fiecărei entităţi.
Un argument în acest sens este dezvoltarea pe care a început să o cunoască funcţia de audit
intern în cadrul entităţilor mari, mijlocii. Se confirmă din ce în ce mai mult situarea serviciilor de
audit intern la nivelul cel mai înalt din entitate, deoarece pe de o parte ele sunt direct subordonate
managerului general, iar pe de altă parte se constată o creştere a creditului acordat
recomandărilor sale, apreciindu-se că auditul intern înseamnă mai mult decât un simplu control
de conformitate raportat la un sistem referenţial stabilit, mai exact el poate fi privit şi din
perspectiva unui audit de eficacitate ceea ce aduce un plus de valoare muncii de audit intern.
CAPITOLUL I.
Evoluţia auditului
Practica auditului are o vechime de peste un mileniu. În diferite perioade s-au folosit termeni
diferiţi, cu un conţinut apropiat, cum sunt: inspecţie, control, revizie, verificare, expertiză
contabilă, supervizare etc. Fiecare din aceşti termeni presupun:
• compararea situaţiei reale cu situaţia care ar trebui să existe;
• stabilirea şi analiza abaterilor şi riscurilor;

• propunerea sau recomandarea unor măsuri menite să contribuie la atingerea obiectivelor


entităţii.

Aceşti termeni pot avea o sferă de cuprindere diferită şi pot să se bazeze pe unele tehnici şi
procedee specifice de investigare

Termenul de audit, în general vine de la cuvântul latin „audire” a asculta şi a informa pe alţii.
În ţările anglo – saxone de azi, acest termen are semnificaţia unei revizii a informaţiilor contabile
şi de altă natură, realizată de către un profesionist independent în vederea exprimării unei opinii
asupra regularităţii şi sincerităţii informaţiilor auditate.

În accepţiunea actuală, generalizarea utilizării termenului „audit” este legată de dezvoltarea


societăţilor comerciale din secolul al XIX-lea, când a avut loc o delimitare a competenţelor şi
responsabilităţilor managerilor (directorilor executivi) de cea a proprietăţilor (acţionarilor şi
asociaţilor). În această perioadă conducerea afacerilor şi gestionarea patrimoniului societăţilor
comerciale este tot mai mult preluată de către aceşti manageri. În urma acestor evoluţii
proprietarii au simţit nevoia să cunoască modul în care managerii şi alte persoane cu funcţii de
conducere gestionează afacerile încredinţate.

La început proprietarii verificau personal activitatea managerilor, iar ulterior au început să


apeleze la serviciile unor profesionişti independenţi de conducerea entităţilor, care au fost
însărcinaţi să verifice modul în care averea lor era gestionată de către managerii companiilor,
inclusiv onestitatea şi corectitudinea acestora. În aceste condiţii apare o nouă profesie, cea de
auditor.

În S.U.A, după criza economică din 1929, pentru redresarea companiilor s-au căutat soluţii
menite să ducă la reducerea cheltuielilor şi creşterea eficacităţii. În acest scop, la început s-a
făcut apel la cabinetele externe de audit iar ulterior marile entităţi au început să îşi organizeze
compartimente proprii de audit intern.

Auditul extern şi intern s-a organizat sub presiunea publicului, în special a acţionarilor şi a
celorlalţi utilizatori de informaţii contabile, care manifestă o anumită neîncredere în
corectitudinea şi competenţa managerilor. În acelaşi timp, managerii au simţit şi ei nevoia
organizării compartimentelor de audit intern, cel puţin din două motive:

a) creşterea complexităţii actului managerial, diversificarea activităţilor şi creşterea


concurenţei, în condiţiile mondializării afacerilor, a generat necesitatea apelării la serviciile unor
consultanţi chemaţi să acorde o asistenţă managerială;

4
b) descentralizarea activităţilor din marile entităţi pe fabrici, pe zone geografice, pe alte
sectoare de activitate şi modificarea politicilor manageriale, prin extinderea competenţelor şi
responsabilităţilor acordate (delegate) conducătorilor de activităţi sau de sectoare a făcut ca
direcţiile generale să nu mai poată stăpâni toate riscurile care ameninţă atingerea obiectivelor
manageriale.

După criza economică din 1929, investitorii şi publicul au acuzat contabilitatea pentru
pierderile suferite. Se apreciază că această criză nu a fost numai economică, ci şi o criză a
calităţii informaţiilor furnizate de contabilitate. Aceste informaţii mascau situaţia reală a
întreprinderilor deoarece erau insuficiente, lipsite de relevanţă, prea optimiste şi adesea
înşelătoare. Managerii, urmărind interesele lor, aveau tendinţa să prezinte în faţa acţionarilor şi a
celorlalţi utilizatori de informaţii, situaţii „înfrumuseţate”, aşa cum vom vedea în continuare.
Pentru creşterea încrederii în informaţiile furnizate de contabilitate, legislaţiile naţionale,
standardele (normale) internaţionale şi bursele de valori încep să impună societăţilor comerciale
obligativitatea publicării situaţiilor financiare, auditate de către persoane competente şi
independente.
Până la începutul secolului XX activitatea auditorilor externi şi interni se caracteriza prin
faptul că:
∆ urmărea, în primul rând, depistarea fraudelor şi erorilor;
∆ verificarea tranzacţiilor şi operaţiunilor se făcea, de regulă, în mod exhaustiv;

∆ auditorii nu erau preocupaţi să facă o evaluare a controlului intern şi ca urmare, nu


stabileau riscurile datorate insuficienţei controlului intern.
Evoluţia auditului din a doua parte a secolului XX s-a concretizat printre altele, în:
a. obiectivul principal al auditului nu mai este acela de a depista erorile şi fraudele, de a
contribui la asigurarea integrităţii patrimoniului, ci de a oferi o garanţie rezonabilă asupra
corectitudinii informaţiilor furnizate diferitelor categorii de utilizatori;
b. auditorii devin tot mai mult preocupaţi de „evaluarea controlului intern”;

c. auditorii generalizează şi ameliorează tehnicile de verificare prin sondaj, reducând


continuu ponderea verificărilor totale;
d. practicile de audit sunt tot mai mult armonizate şi standardizate la nivel internaţional.

a) Managerii şi celelalte persoane care deţin funcţii de conducere, au obligaţia legală să


instituie un control intern menit să asigure prevenirea, detectarea şi eliminarea fraudelor şi
erorilor. Auditorii au drept obiectiv principal acela de a oferi o garanţie, o asigurare rezonabilă
asupra fidelităţii informaţiilor. Auditorii nu îşi propun de regulă, să depisteze fraude şi erori, ci
analizează eficacitatea controlului intern şi fac recomandări menite să ducă la creşterea
contribuţiei acestuia la prevenirea şi depistarea fraudelor şi erorilor.

b) Auditorii se bazează tot mai mult, în activitatea lor pe evaluarea eficacităţii controlului
intern. În funcţie de concluziile la care ajung în urma aprecierii modului de organizare şi a
modului de funcţionare a controlului intern, în urma evaluării aportului mediului de control şi a
procedurilor de control intern la prevenirea anomaliilor (fraudelor şi erorilor) şi la stăpânirea
riscurilor, auditorii caută răspunsuri la patru întrebări:

1 – ce categorii de probe de audit trebuie colectate şi care sunt procedurile de audit care trebuie
folosite pentru colectarea acestor probe;

 proba de audit sunt reprezentate de orice informaţii colectate de auditor cu scopul de a


stabili dacă informaţiile auditate respectă criteriile prestabilite;
 procedurile de audit sunt formate din totalitatea operaţiunilor efectuate de auditor, în
succesiunea lor logică.
2 – ce mărime trebuie să aibă eşantionul de informaţii care va fi testat cu ajutorul procedurilor de
audit;

3 – care sunt metodele ce urmează să fie folosite pentru selectarea din populaţia auditată a
elementelor care vor fi verificate;

4 – când trebuie aplicate diferite tipuri de proceduri de audit, care proceduri se aplică în cursul
anului şi în care succesiune şi care proceduri se aplică la închiderea exerciţiului.

c) Expansiunea şi diversificarea afacerilor şi ameliorarea controlului intern din societăţile


comerciale şi instituţiile publice, au impus renunţarea la verificările totale (exhaustive) care era
prea costisitoare şi care necesitau un volum mare de muncă. Ca urmare, auditorii încep să
apeleze tot mai mult la sondaje atunci când testează.
∆ - eficienţa şi eficacitatea controlului intern. Această testare se face cu ajutorul: „testelor de
control” care sunt denumite şi „teste de proceduri” sau „teste ale mecanismelor de control
intern”.

∆ – corectitudinea informaţiilor furnizate conducerii de sistemul contabil şi sistemul de


control intern precum şi corectitudinea declaraţiilor (aserţiunilor) făcute de conducerea entităţii
prin intermediul situaţiilor financiare. Existenţa unor anomalii în conţinutul acestor informaţii se
testează cu scopul colectării probelor de audit şi eventual al depistării unor erori cu ajutorul
„procedurilor de fond” care includ testele de detaliu şi procedurile analitice. Aceste proceduri de
fond sunt denumite şi „controale (teste) substantive” sau „teste substanţiale”.

d) Dezvoltarea practicilor de audit extern şi intern au impus standardizarea şi armonizarea


acestora, la început la nivel naţional, iar ulterior şi la nivel internaţional.

Institutul American al Contabililor Publici (IACP) a publicat în anul 1917 primul „Ghid
profesional al Auditorilor Financiar”. Federaţia Internaţională a Contabililor (IFAC) care are
misiunea de a contribui la dezvoltarea profesiei contabile şi a profesiei de auditor, a elaborat
„Standardele Internaţionale de Audit” (ISA) care sunt supuse unui proces continuu de revedere şi
îmbunătăţire. Începând cu anul 1950 „Institutul Auditorilor Interni" (IIT) publică Normele
(standardele) Internaţionale de Audit Intern.

Aceste standarde stabilesc doar principiile generale, definesc conceptele, stabilesc obiectivele şi
precizează modul de organizare şi exercitare a profesiei de auditor. Auditorii trebuie să apeleze
la raţionamente profesionale atunci când adaptează aceste standarde la specificul activităţilor

6
auditate. Pentru a putea recurge la aceste raţionamente profesionale ei trebuie să aibă o bună
competenţă profesională, o bogată experienţă practică şi un comportament etic adecvat.

Necesitatea și rolul auditului


Necesitatea şi rolul auditului extern şi intern, poate fi sintetizată din trei puncte de vedere,
astfel:

a – Pentru utilizatorii de informaţii contabile sau de altă natură, auditul are menirea de a
„reduce riscul de informaţii”. Auditorii fiind competenţi şi independenţi oferă o asigurare
rezonabilă asupra faptului că informaţiile, pe baza cărora utilizatorii iau diferite decizii, reflectă
imaginea fidelă, sunt culese, prelucrate şi prezentate cu respectarea regulilor prestabilite şi în
mod sincere.

Decidenţii sunt obligaţi să îşi fundamenteze deciziile lor pe baza informaţiilor furnizate de
alte persoane. Interesele furnizorilor de informaţii pot să nu coincidă cu cele ale utilizatorilor. Ca
urmare, informaţiile pot să fie manipulate în interesul ofertantului, ceea ce duce la o
dezinformare a utilizatorilor. Astfel entitatea debitoare, manipulând informaţiile, îl orientează pe
creditor în a accepta acordarea împrumuturilor. Acest dezinformări pot fi intenţionate, atunci
când se prezintă informaţii incorecte, nesincere sau incomplete, sau poate fi neintenţionată
datorită unor greşeli sau datorită optimismului sincer al celor ce furnizează informaţiile prin
nerespectarea prudenţei contabile.

Furnizorii de informaţii răspund de corectitudinea acestora. Dacă utilizatorii înregistrează


pierderi importante datorate faptului că au luat decizii pe baza unor informaţii incorecte, ei pot
cere despăgubiri în justiţie, dar există riscul ca pagubele să nu poată fi recuperate deoarece
debitorii au devenit insolvabili.

Riscul informaţional nu se confundă cu riscul economic sau al afacerii. Investitorii când iau
decizii să cumpere, să păstreze sau să vândă acţiuni şi obligaţiuni; furnizorii când acceptă să
livreze bunuri pe credit comercial; bancherii când acceptă să acorde un credit etc., iau în
considerare atât riscul economic al partenerului de afaceri, riscul ca acesta să nu poată rambursa
sumele datorate sau să dea faliment, cât şi riscul informaţional care constă în probabilitatea ca
informaţiile pe baza cărora se estimează riscul economic să fie eronate.

Auditorii nu au nici o influenţă directă asupra riscului economic, ei nu se pronunţă asupra


perenităţii şi eficacităţii afacerilor. În schimb, ei au o influenţă semnificativă asupra riscului
informaţional. Auditul asigură o mai bună repartizare a resurselor în funcţie de riscurile
identificate, contribuind la îmbogăţirea decidenţilor. Astfel, dacă bancherii sunt mulţumiţi de
nivelul riscului informaţional ei pot reduce rata dobânzilor. În aceste condiţii entitatea auditată
atrage surse de finanţare cu costuri mai mici.

b – Utilizatorii de informaţii, de regulă, nu pot să verifice calitatea (regularitatea şi sinceritate)


informaţiilor pe baza cărora îşi fundamentează deciziile. De asemenea ei, nu pot să obţină direct
informaţii despre tranzacţiile şi operaţiunile care au avut loc.
Utilizatorii de informaţii sunt obligaţi să se bazeze pe informaţiile furnizate de alte persoane
datorită cel puţi următoarelor trei motive:
∆ creşterii distanţelor dintre locurile în care se culeg şi se prelucrează informaţiile şi
utilizatorii acestora;

∆ creşterii volumului tranzacţiilor măreşte posibilitatea ca anumite informaţii greşite să fie


disimulate de un morman de alte informaţii. În aceste condiţii informaţiile eronate sunt tot mai
greu de depistat, mai ales în condiţiile utilizării I.T.

∆ efectuarea de operaţiuni complexe cum sunt achiziţiile de alte entităţi, utilizarea


instrumentelor financiare derivate, consolidarea conturilor în cazul entităţilor (filialelor) din
ramuri diferite etc., precum şi efectuarea de înregistrări bazate pe raţionamente contabile
(ajustările de valoare). Verificarea informaţiilor referitoare la aceste operaţiuni nu se poate face
de către utilizatorii care, de regulă, nu stăpânesc procedurile auditului.

Datorită acestor motive, utilizatorii nu au posibilitatea (timpul necesar, cunoştinţele necesare


etc.) să obţină direct informaţiile sau să verifice personal informaţiile furnizate de alţii.

Verificarea informaţiilor de către fiecare utilizator în parte, prin deplasarea lor la locul unde
se culeg şi se prelucrează aceste informaţii este neeficientă datorită:

• costurilor ridicate ocazionate de aceste deplasări, precum şi datorate verificărilor repetate ale
aceloraşi informaţii de către fiecare utilizator prin prisma obiectivelor specifice;

• calităţii verificărilor. Nu toţi utilizatorii au competenţa profesională necesară pentru efectuarea


acestor verificări şi nu au standarde sau norme tehnice de lucru, verificările s-ar face după
intuiţia şi inspiraţia fiecărui utilizator;
• confidenţialităţii unor informaţii, care nu pot fi furnizate tuturor persoanelor implicate.

c – Cei ce culeg, prelucrează şi prezintă informaţiile interne şi externe, dacă ştiu că vor fi
auditaţi dau dovadă de o exigenţă sporită, respectă mai riguros criteriile şi procedurile stabilite.

Modalitatea cea mai convenabilă prin care utilizatorii pot obţine informaţii fiabile (utile o
perioadă de timp şi sigure în raport cu obiectivele urmărite) se bazează pe serviciile auditorilor
independenţi, competenţi şi care îşi desfăşoară activitatea pe baza unor standarde sau norme
riguroase. Ei oferă o garanţie referitoare la faptul că informaţiile sunt complete (exhaustive), sunt
reale (verificabile şi justificabile), sunt exacte şi nepărtinitoare.

Auditul Intern
In prezent, domeniul auditului intern cunoaşte o dezvoltare pregnantă, iar interesele pentru
criteriul eficienţei acestei activităţi vizează în principal aspectele calitative ale vieţii economico-
financiare specifică entităţilor juridice şi/sau instituţiilor publice. Falimentele unor mari
corporaţii (2001- Enron, 2003 - Parmalat) şi multiplele scandaluri financiare (ca de exemplu,
WorldCom, Adelphia, Qwent Communications, Global Crossing) au afectat puternic viaţa
corporatistă. Ca repercusiune imediată la aceste aspecte negative ale economiilor naţionale din
diferite ţări, investitorii au început să-şi manifeste neîncrederea în succesul companiilor şi a
propriilor investiţii. În vederea protejării investitorilor şi stabilirii unui sistem riguros de control
intern s-a acordat şi se atribuie un rol şi o necesitate deosebite auditului în general, auditului
intern în special.

8
Definiţiile auditului intern variază de la cele care pun accentul pe rolul auditului intern în
evaluarea controalelor interne (Pickett S.H.K.&Vinten G.,1997), către acele definiţii care
cuprind cele mai multe dintre funcţiile şi rolul auditului intern (Sawyer, L.B.,2003), treptat către
sfărşitul secolului 20, auditorii interni asigură consilieri şi recomandări pentru managementul
general, ajungând să ia parte la procesele de management ale riscului, furnizând recomandări
pentru îmbunătăţirea acestuia.(Staciokas R.&Rupsys R.,2005).
Auditul intern are scopul:

• de a verifica daca activitatea organizatiei este in conformitate cu politicile, programele si


managementul acestuia, conform prevederilor legale;

• de a evalua cat de adecvate sunt controalele financiare si nefinanciare dispuse de conducerea


entitatii economice, si daca acestea sunt aplicate si in ce masura, in scopul cresterii eficientei
activitatii organizatiei;

• de a evalua cat de adecvate sunt informatiile financiare si nefinanciare furnizate conducerii


entitatii economice, pentru cunoasterea realitatilor din organizatia respectiva;

• de a proteja elementele patrimoniale bilantiere si extrabilantiere ale organizatiei si de a


identifica metodele de prevenire a fraudelor si a pierderilor de orice fel.

Pentru regiile autonome, companiile nationale si societatile nationale, precum si pentru alte
entitati economice cu capital majoritar de stat, auditul intern trebuie organizat in conformitate cu
legislatia privind auditul intern din entitatile publice.

Auditul extern
A apărut în 1930 în S.U.A., în perioada recesiunii economice, când guvernanţii au solicitat
societăţilor cotate la bursă, ca situaţia fenomenelor să fie cuantificate de specialiţti independent
din cadrul cabinetelor de audit extern. În prezent, auditul extern există în toate ţările şi
funcţionează după aceleaşi reguli – el trebuie să auditeze şi să ofere o opinie asupra declaraţiilor
financiare ale organizaşiei.
Astfel:
în sectorul privat, auditorii externi sunt numiţi de acţionarii care le stabileşte şi perioada
de timp pe care să o auditeze şi tot lor le raportează;
în sectorul public, se solicită o certificare în numele contribuabilului.
Obiectivele auditului extern.
Sunt realizate de un profesionism independent şi răspunde nevoilor terţilor şi entităţii auditate
în ceea ce priveşte:
atestarea fiabilităţii tranzacţiilor şi situaţiilor financiare (se numeşte audit de atestare
financiară);
respectarea reglementărilor legale, statutelor, regulamentelor, normelor şi deciziilor
managerilor (se numeşte auditul de conformitate sau de regularitate);
1+2= audit financiar
aplicarea bunei practici şi respectarea principiilor ”sănătoase” de management în
utilizarea resurselor (se numeşte auditul performanţei).

Auditorii externi sunt reglaţi din exterior de o autoritate în domeniu.


Cele opt diferenţe
În ceea ce priveşte statutul (prima diferenţă): este o evidenţă care este fundamentală.
Auditorul intern aparţine personalului întreprinderii, auditorul extern (Cabinet internaţional) este
în situaţia unui prestator de servicii juridice independente.
•În ceea ce priveşte beneficiarii auditului (a doua diferenţă): auditului intern lucrează în
beneficiul responsabililor întreprinderii: manageri, direcţia generală, eventual Comitetul de
Audit. Auditorul extern certifică conturile pentru toţi cei care au nevoie: acţionari, bancheri,
autorităţi de tutelă, clienţi şi furnizori etc.
•În ceea ce priveşte obiectivele auditului (a treia diferenţă): atunci când obiectivul
auditului intern este de a aprecia buna desfăşurare a activităţilor întreprinderii (dispozitive de
control intern) si de a recomanda acţiunile pentru a ameliora, cel al auditului extern este de a
certifica:
regularitatea,
sinceritatea,
imaginea fidelă a conturilor, rezultatelor şi situaţiei financiare.
Se observă că pentru a atinge aceste obiective, auditorii externi vor trebui, şi ei, să
aprecieze dispoziţiile de control intern, ceea ce în mod precis trebuie să garanteze cele trei
caracteristici fundamentale mai sus menţionate: vor fi astfel dispoziţii de natură financiară,
contabilă şi cantitativă.
Controlul intern apare astfel ca un mijloc pentru auditul extern atunci când este un
obiectiv pentru auditul intern.
Această diferenţă intre cele două funcţii este fundamentală, rezultând de aici asemănări
care ar fi în zadar a dori a le opune deoarece ele nu urmăresc aceleaşi scopuri şi nu reţin aceleaşi
noţiuni. Această apropiere naţională în care se compară sumele în litigiu cu totalul bilanţului sau
cu totalul cifrei de afaceri este total străină auditului intern. În aprecierea desfăşurării afacerilor,
relevarea prin test a unei disfuncţionări, al unei erori, dacă minim ele nu sunt comparate cu
ordinele mărimilor contabile - cu atât mai mult posibil, ele pot fi indicele unei dezordini grave,
încă potenţială, dar care va trebui remediată. Obiectivul auditului intern nu este centrat pe un
anumit lucru precis din timpul real, el ia de asemenea în considerare riscurile potenţiale.
Aceste diferenţe privind obiectivele, controlează şi guvernează pe toate celelalte:
ele sunt cele care justifică statutul,
ele sunt cele care diferenţiază beneficiarii.
• În ceea ce priveşte câmpul de aplicare a auditului (a patra diferenţă): cu privire la
obiectivele sale, câmpul de aplicare a auditului extern înglobează tot ceea ce contribuie la
determinarea rezultatelor, la elaborarea situa ţiei financiare, însă în toate funcţiile întreprinderii.
Auditul extern care ar limita observaţiile sale şi investigaţiile doar în sectorul contabil ar face o
lucrare incompletă.
Profesioniştii, (ştiu foarte bine) explorează toate funcţiile întreprinderii şi toate sistemele
de informaţie care participă la determinarea rezultatului şi această exigenţă este din ce în ce mai
mare.

10
Câmpul de aplicare a auditului intern este mult mai vast deoarece el include nu doar toate
funcţiile întreprinderii dar şi toate demersurile lor.
Astfel, având o apreciere tehnică privind întreţinerea unui material de fabricare sau
apreciind calitativ modalităţile de recrutate al încadrării, este cu totul în câmpul de aplicare a
auditului intern şi în afara auditului extern. Cu toate acestea, acesta din urmă este cu privire la
întreţinerea sau recrutarea din dimensiunile lor financiare.
Norma 550-01 din IIA, reafirmă acest principiu cu forţă: „câmpul de intervenţie al
auditului intern este prezentat în Norma 300. Din contră examenul ordinar al auditorului extern
constă în a obţine suficiente informaţii pentru a avea o opinie privind exactitatea globală a
situaţiilor financiare.
Cu privire la prevenirea fraudei (a cincea diferenţă): auditul extern este interesat de orice
fraudă, din momentul în care ea are, sau este susceptibilă de a avea o incidenţă asupra
rezultatului.
În schimb, o fraudă de confidenţialitate a dosarelor personale priveşte auditul intern, şi nu
auditul extern.
Cu privire la independenţă (a şasea diferenţă): este de la sine că această independenţă nu
este de aceeaşi natură Independenţa auditorului extern este cea a titularului unei profesiuni
libere, ea este juridică şi statutară, cea a auditorului intern este asemenea restricţiilor analizate în
capitolul precedent.
Cu privire la periodicitatea auditului (a şaptea diferenţă): auditorii externi realizează, în
general, misiunile lor într-un mod intermitent şi în momente privilegiate pentru certificarea
conturilor: sfârşit de trimestru, de an. În afara acestor perioade, ei nu sunt prezenţi, doar în cazul
anumitor grupuri mari a căror importanţă a afacerilor cere prezenţa permanentă a unei echipe de-
a lungul anului, echipă care se măreşte considerabil în perioada de închidere a conturilor.
Auditorul intern lucrează în permanenţă în întreprinderea sa pentru misiunile planificate
în funcţie de risc şi care îl solicită cu aceeaşi intensitate oricare ar fi perioada. Însă să observăm,
de asemenea, că auditorul extern este în relaţie cu aceeaşi interlocutori, în aceleaşi servicii,
atunci când auditorul intern schimbă fără încetare interlocutorii. Din punct de vedere relaţional,
auditul extern este permanent şi auditul intern este periodic.
• Cu privire la metodă (a opta diferenţă): auditorii externi realizează lucrările lor după
metode care fac proba lor pe bază de analize, inventare. Metoda auditorilor interni este specifică
şi originală: ea va fi descrisă în detaliu în a treia parte a acestui capitol.
Diferenţele dintre cele două funcţii sunt astfel precise şi bine cunoscute, nu ar trebui să
existe confuzii. Însă ele nu trebuiesc ignorate deoarece aprecierea şi buna punere în practică a
complementarităţilor este pentru organizaţii în întregime un gaj de eficacitate.

Funcţia de audit intern a aparut în Anglia şi Franţa la începutul anilor 1960, urmare a
cerinţelor de informare asupra situaţiilor şi rapoartelor financiare emise de entităţile
patrimoniale.
Este în fapt, o consecinţă a exigenţelor pentru o mai bună informare şi mai sigur manifestată la
momentul respectiv de organismele statului, de sistemele bancare şi de investitorii de capitaluri
în vederea prevenirii situaţiilor nefaste.
Această funcţie a evoluat constant în timp devenind astăzi o funcţie importantă, organizată şi
diversificată care permite trasarea unor obiective clare şi precise aplicabile unor domenii noi şi
variate.

Funcţia de audit intern a parcurs un drum evolutiv până la stabilizarea definirii conceptului.
Aceste abordări progresive au scos în evidenţă o serie de elemente, care trebuie reţinute pentru
”conturarea cercului” în care se înscrie auditul intern.
Din analiza evoluţiei funcţiei auditului intern până în prezent putem aprecia următoarele
elemente de implicare în viaţa entităţii auditate:
asistenţa acordată managementului;
ajutorul acordat salariaţilor fără ai judeca;
independenţă şi obiectivitate totală a auditorilor.

Asistenţa acordată managementului


Auditul intern reprezintă o funcţie de asistenţă deoarece permite responsabililor întreprinderii
şi organizaţiilor sa-şi administreze mai bine activităţile.
Componenta de asistenţă (consiliere) ataşată auditului intern îl distinge categoric de orice acţiune
de control sau inspecţie şi este unanim recunoscută ca având tendinţe de evoluţie în continuare.

Auditorul intern este aproape de fiecare responsabil la fel cum se apelează la agentul fiscal
pentru a rezolva o problemă legată de impozite şi taxe, la fel şi responsabilul pentru un program,
o activitate, responsabilii din interiorul entităţii, se lasă ajutat sau mai degrabă asistat de auditorii
interni pentru a rezolva problemele care ţin de deciziile luate de aceştia în scopul asigurării unui
mai bun control al activităţilor, programelor şi acţiunilor sale. Această asistenţă contribuie la
îmbunătăţirea sistemului de control intern şi a muncii fiecărui responsabil.
În consecinţă se acceptă unanim ca auditorul intern consiliază, asistă, recomandă dar nu decide,
obligaţia lui fiind de a reprezenta un mijloc pentru a ajuta la îmbunătăţirea controlului pe care
fiecare manager îl are asupra activităţii sale şi a celor în coordonare, în vederea atingerii
obiectivelor controlului intern.

Prezentam, in continuare, principalele diferente intre functia de audit intern si cea de audit
extern, dupa cum urmeaza:

Nr.
DOMENII DE
AUDITUL INTERN AUDITUL EXTERN
REFERINTA
crt.
Ofera servicii si este independent din
punct de vedere juridic. In sectorul
privat, auditorii externi sunt numiti de
Face parte din functiile actionari, care le stabilesc si perioada
1. Statutul
intreprinderii pe care sa o auditeze, si tot acestora le
raporteaza. In sectorul public, prin
analogie, se solicita o certificare in
numele contribuabilului.
Relatia cu Angajat de organizatie printr-un
2. Angajat al organizatiei.
organizatia contract independent.

12
Nr.
DOMENII DE
AUDITUL INTERN AUDITUL EXTERN
REFERINTA
crt.
Toti cei care doresc o certificare a
Beneficiarii Managerii de la toate
3. conturilor: banci, autoritati, actionari,
auditului nivelurile
clienti, furnizori s.a.
Certificarea exactitatii conturilor si a
situatiilor financiare, care are obiective
Evaluarea sistemului de neschimbate din 1930 si care consta in
control intern si oferirea regularitatea, sinceritatea si imaginea
Obiectivele
4. asigurarii rezonabile fidela a declaratiilor financiare finale.
auditului
managementului, ca acesta Cu aceasta ocazie auditul extern
functioneaza evalueaza si el sistemul de control
intern, dar numai pentru elemente de
natura financiar-contabila.
Serveste interesele unei terte persoane,
Scopul Serveste nevoile
5. fizice sau juridice, care are nevoie de
auditului organizatiei.
informatii financiare reale.
Domeniul este mult mai
vast, deoarece include nu
numai toate functiile
intreprinderii, ci si Inglobeaza tot ceea ce participa la
Domeniul de dimensiunile lor. determinarea rezultatelor, la
6. aplicare a elaborarea situatiilor financiare finale
auditului Domeniul auditului intern si numai la acestea, dar din toate
depaseste domeniul cifrelor. functiile intreprinderii.

Ex.: auditarea activitatii


cabinetului medical
Isi desfasoara misiunile in general in
Activitate efectuata mod intermitent si in momente propice
Periodicitatea permanent in cadrul entitatii certificarii conturilor, respectiv dupa
7.
auditului prin actiuni planificate, in sfarsitul semestrului sau anului, in
functie de analiza riscurilor restul perioadelor auditorii nefiind
prezenti in entitate.
Revizuieste activitatile Revizuieste, de obicei anual,
Durata
8. organizatiei in mod inregistrarile din declaratiile
auditului
continuu. financiare.
Schimba mereu
interlocutorii in functie de Are mereu aceiasi interlocutori din
Legatura cu
misiunea planificata, si, din intreprindere si, din acest punct de
9. factorii din
acest punct de vedere, vedere, auditul extern este permanent
intreprindere
auditul intern este periodic pentru cei auditati.
pentru cei auditati.
Este independent in
exercitarea functiei sale, in Are independenta specifica titularului
sensul unei independente a unei profesii libere, reglementate
10. Independenta
mintii fata de subiectele pe juridic si statutar. In acelasi timp, este
care le auditeaza. independent fata de clientul sau.
Nr.
DOMENII DE
AUDITUL INTERN AUDITUL EXTERN
REFERINTA
crt.
In acelasi timp
este dependent prin faptul
ca:

- apartine organizatiei;

- depinde de standardele
profesionale pe care trebuie
sa le respecte.
Este independent fata de
activitatile auditate dar
raspunde si nevoilor
Independenta
managementului Este independent fata de management
11. in relatia cu
si fata de Consiliul de administratie.
managementul

Este o abordare in functie de


riscuri si oricare ar fi
domeniul de
Are o metodologie precisa,
activitate utilizeaza aceleasi
standardizata si se bazeaza pe
tehnici si instrumente de
12. Metoda inventare, analize, comparatii,
lucru.
rapoarte, dar si pe activitatea
auditorului intern.
In acest sens exista o
metodologie specifica si
originala.
Isi concentreaza atentia
Isi concentreaza atentia asupra
13. Stilul de lucru asupra unor evenimente
intelegerii evenimentelor trecute.
viitoare.
Isi concentreaza atentia
asupra prevenirii fraudei. Incidental, isi centralizeaza atentia
asupra prevenirii si detectarii fraudei,
Se intereseaza de toate mai ales cand se regasesc slabiciuni in
Prevenirea
14. problemele organizatiei, declaratiile financiare.
fraudelor
spre exemplu evalueaza
confidentialitatea dosarelor Se intereseaza numai de fraudele care
personale din cadrul pot afecta conturile.
cabinetului medical.
In functie de evolutia
Perspectiva In functie de evolutia standardelor de
15. standardelor de audit intern
auditului audit financiar ale INTOSAI.
ale IIA.

14
CONCLUZII

Auditul financiar are atat o utilitate interna (pentru utilizatori interni – conducerea
intreprinderii) cat si o utilitate externa (pentru utilizatori externi – cei cu care intreprinderea intra
in contact).

Auditorii legitimeaza si certifica informatiile contabile cu respectarea cerintelor de


independenta si compatibilitate fata de operatiunile si persoanele pe care le verifica. De
aprecierile auditului financiar se bucura atat actionarii si asociatii, managerii intreprinderii, cat si
tertii cu care intreprinderea intra in contact: organele fiscale, bancile, furnizorii sau creditori ai
intreprinderii auditate. Desi, in anumite momente, interesele utilizatorilor de informatie financiar
contabila pot fi contradictorii, auditul financiar contabil trebuie sa utilizeze tehnici si proceduri
care sa-i asigure credibilitatea pentru fiecare din acesti utilizatori.

Auditul are obiective specifice ce constau in obtinerea unor avize si recomandari ce privesc
aprecierea rezultatelor exploatarii si respectarii politicii administratiei entitatii economice si
garantarea credibilitatii informatiilor; si in verificarea si certificarea bilantului contabil anual.
Acestea reprezinta o consecinta a necesitatii exprimarii opiniei auditorului cu privire la: auditul
de atestare financiara; auditul conformitatii sau legalitatii; si auditul performantei sau al
rezultatelor.

La baza executarii auditului financiar contabil stau anumite norme de referinta pe baza carora
auditorul isi fixeaza obiectivele de atins si isi stabileste tehnicile de investigare cele mai
potrivite. Normele de referinta ale auditului sunt de doua tipuri: norme (reguli) contabile si
norme (reguli) specifice auditului stabilite de catre organizatii profesionale interne si
nternationale ale auditorilor.
BIBLIOGRAFIE

1. Ghiță M., Mareș V. - ,,Auditul performanei finanelor publice”, Editura CECCAR, Bucureti,
2002
2. Renard J., „ Teoria i practica auditului intern”, Editor Ministerul Finanelor Publice, Bucureti,
2002
3. „Standards for Internal Control in the Federal Government”, United States General
Accounting Oficce, November 1999
4. “Control și audit intern”, Suport de curs. Univ. Dmitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 2010.
5. Manual de Reglementări internaționale de Control al Calității, Audit, Revizuire. Ediția 2015,
Vol.1

16