Sunteți pe pagina 1din 55

UNIVERSITATEA CRESTINA ''DIMITRIE CANTEMIR'' BUCURESTI

FACULTATEA DE RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE


PROGRAM DE MASTER NEGOCIEREA CONFLICTELOR SI DIPLOMATIE
ECONOMICA

LUCRARE DE DIZERTATIE
ANALIZA CONFLICTULUI DIN RWANDA

Coordonator stiintific: Lect. univ. dr. Stefan Pop

Absolvent: David I. Marius

BUCURESTI

2016

1
CUPRINS

INTRODUCERE …............................................................................................................3

Capitolul 1. TEORIA SI ANALIZA CONFLICTULUI DIN RWANDA

1.1. Teoria conflictului si istoricul conflictului etnic din Rwanda.........................3

1.1.1. Identificarea generatorilor de conflict...................................................3

1.1.2. Istoricul conflictului etnic din Rwanda................................................12

1.2. Prezentarea conflictului si a cauzelor acestuia...................................................18

1.2.1. Cauzele conflictului....................................................................19

1.2.2. Desfasurarea si dinamica conflictului.........................................19

1.2.3. Escaladarea conflictului.............................................................20

1.2.4. Procesul conflictual....................................................................27

Capitolul 2. NEGOCIEREA CONFLICTULUI DIN RWANDA

2.1. Fazele si istoricul incercarii de negociere.................................................30

2.2. Esecul negocierii........................................................................................36

Capitolul 3. MEDIEREA SI INTERVENTIA ORGANISMELOR


INTERNATIONALE IN REZOLVAREA CONFLICTULUI DIN RWANDA

3.1. Interventiile umanitare internationale sub egida ONU...............................38

3.2. Tribunalul International pentru Rwanda......................................................42

3.3. Sfarsitul conflictului din Rwanda................................................................50

CONCLUZII ….................................................................................................52

BIBLIOGRAFIE................................................................................................54

2
INTRODUCERE

Niciodata in istoria recenta a umanitatii, de la cel de-al doilea Razboi Mondial pana in
anul fatidic 1994, nici un alt conflict asemenea conflictului interetnic izbucnit intr-o tara
africana de dimensiuni reduse, este vorba de Rwanda, nu a produs un impact atat de major
asupra comunitatii internationale si nu a schimbat din temelii perceptia si abordarea analizei
conflictelor si a cercetarii penale intenationale, cu modificari profunde asupra legislatiei penale
specifice in vigoare. Lipsa reactiei organismelor internationale responsabile, in principal a
Organizatiei Natiunilor Unite si a guvernelor tarilor dezvoltate, in frunte cu Statele Unite ale
Americii, a condus la gestionarea defectuoasa a conflictului dintre cele doua parti si a permis
escaladarea violentelor care au culminat cu infioratorul genocid de dimensiuni apocaliptice in
timpul caruia si-au pierdut viata aproximativ 1 milion de oameni iar alte sute de mii au ramas
cu sechele pe viata.

Capitolul 1. TEORIA SI ANALIZA CONFLICTULUI DIN RWANDA

1.1. Teoria conflictului si istoricul conflictului etnic din Rwanda

1.1.1. Identificarea generatorilor de conflict.

Conflictul este o trăsătură normală şi inevitabilă a activităţii umane, ceea ce nu înseamnă


că dezastruoasele consecinţe ce pot rezulta din abordarea necorespunzătoare a conflictului sunt
inevitabile sau dezirabile – ci dimpotrivă. Mihaela Vlăsceanu susţine că: ''conflictul poate fi
considerat un punct de vedere comportamental ca o formă de opoziţie care este centrată pe
adversar; este bazată pe incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor sau valorilor părţii oponente;
opoziţie care este directă şi personală, în care adversarul controlează scopul sau intenţia
dorita.''1 Referitor la structura conflictului vom utiliza modelul propus de Johan Galtung.

1
Mihaela Vlasceanu: Organizatii si comportament organizational, Editura Polirom, Iasi, 2003

3
Considerat ca cel mai influent model al conflictului acesta a fost propus de Johan Galtung în
1996. El a vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicţia (C), atitudinea (A) şi
comportamentul (B) în unghiuri. Galtung vede conflictul ca pe: ''un proces dinamic în care cele
trei componente se modifică permanent şi se influenţează reciproc''2.
C. Contradicţia semnifică situaţia conflictuală, care include incompatibilitatea
scopurilor, reală sau percepută.
A. Atitudinea cuprinde elemente afective (emoţiile), elemente cognitive
(convingerile) şi elemente conative (voinţa). Ea presupune percepţiile corecte şi percepţiile
eronate despre celălalt şi sine, atît pozitive, cît şi negative. Atitudinile sunt deseori influenţate
de emoţii ca teama, furia, amărăciunea şi ura.
B. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coerciţia, concilierea
sau ostilitatea – ca extreme. Comportamentul violent în conflict este caracterizat de ameninţări,
coerciţie şi atacuri distructive.
Pot fi puse întrebări cu privire la cauzele care au dus la declansarea conflictului si care
au dus la izbucnirea genocidului în Rwanda și pot fi găsiti factori de natura politică, socială sau
economică, atat la nivel local și național, regional și internațional pentru a explica modul prin
care s-a ajuns la situatia înainte de inceperea genocidului. De asemenea, putem dezvolta linii
directoare pentru a evita astfel de tragedii în viitor? Animozităților etnice pot fi considerate
factori de natură să justifice un astfel de masacru? Analiza violenței structurale manifestate în
Rwanda arată modul în care aceasta a influențat instituțiile politice de-a lungul timpului și
detinerea puterii politice, crearea unui set de frustrări și așteptări, combinate cu invocarea
voluntară și forțată de diferențe etnice si care au condus la manifestări violente directe între
populațiile hutu și tutsi.
Modalitatea subversivă de preluare a puterii, construirea de ziduri imaginare între cele
două populații și lipsa cooperării și a dialogului democratic, trecerea cu vederea a persoanelor
vinovate de genocid de către comunitatea internațională cat si de sistemul juridic intern ne
demonstreaza ca pacea este un proces care se construiește în timp, cu răbdare și avand interese
comune, fara referire la trecutul etnic și istoric.

2
Johan Galtung: Peace By Peaceful Means: Peace and Conflict, Development and Civilization (1996)

4
În această lucrare, incercam să explicăm fenomenul care a fost subiectul multor
cercetări, fara a avea pretentia de a acoperi intreaga istorie a Rwandei si fara a apela la un set
amanuntit de date economice și politice. Ipoteza de la care vom incepe abordarea este că
diferențele etnice au fost o scuză invocată de ambele părți în lupta unul împotriva celuilalt, care
au ascuns frustrările acumulate în timp, factori asimetrici, în ceea ce privește accesul la
resursele economice și la prestigiul politic, lipsa accesului liber la civilizatie si educatie,
decalaje sociale și politice specifice populației majoritare hutu. Cu alte cuvinte, conflictul
dintre cele două populații nu a fost unul de factură etnică, ci unul ce poate fi explicat prin lupta
pentru putere dintre populațiile hutu și tutsi. Diferențele presupus entice au fost folosite drept
scuze pentru lansarea atacurilor (precum genocidul din 1994), în spatele lor existand explicații
mult mai raționale, fiind ancorate în realitatea socială, politică și economică a țării.
Această ipoteză va fi verificată prin triunghiul lui Galtung prin intermediul căruia vom
putea analiza elementele violențelor structurale, culturale și directe. Vom insista asupra
aspectelor din politica internă, internatională și din economie încercând să realizam, astfel, și
un itinerar cronologic al evenimentelor precum și o analiza a factorilor care au construit
identitățile etnice ale celor două tabere. Astfel, nu vom putea nega existența unor diferențe
culturale între cele două populații dar nici faptul că acestea au fost folosite abuziv pentru
obținerea unor beneficii de către liderii politici si cei militari din Rwanda.
Nu in ultimul rand, cu sprijinul cercetărilor efectuate de Lindner 3, vom demonstra ca
dinamica umilintei traita in primul rand de populatia hutu si apoi de populatia tutsi a fost cea
care a generat conflictul national, care a devenit regional culminand cu cel la scara
internationala. Deși ar fi recomandata o analiza a teoriei care explică structura sistemului
internațional (teoria imperialista a centrului si a periferiei dezvoltată de catre autoare), cel mai
potrivit model pentru analizarea conflictului este cel ce utilizeaza modelul celor trei tipuri de
violenta ce a dus la excarbarea animozitatilor dintre tutsi și hutu si care au dus la declansarea
catastrofei umane din 1994.
Teoriticianul modelului, Johan Galtung este una dintre cele mai importante personalități
din domeniul cercetării asupra păcii internaționale. Modelul dezvoltat de catre acesta prin
3
Evelin Gerda Lindner: Humiliation: Trauma That Has Been Overlooked: An Analysis Based on Fieldwork in Germany, Rwanda /
Burundi, and Somalia, Articol aparut in revista Traumatology nr. 7, 2001

5
teoria triunghiului de conflict este impresionant, iar abordarea normativă este holistică,
deoarece proiecteaza un cadru de analiză a conflictelor centrat pe mai multe tipuri de violență (
ca violență structurală) și pe cauzele lor acestea fiind analizate înainte, în timpul și după
inceperea violențelor.
Modelul Galtung include atat conflictele simetrice cat si pe cele asimetrice iar analiza
acestora se va face după cele trei unghiuri ale triunghiului: contradicția (conflictul propriu-zis,
scopurile incompatibile ale actorilor implicati si care se manifesta în structurile sociale și
politice și genereaza violență structurală) atitudine perceptiile corecte sau incorecte ale
actorilor asupra lor si asupra acestora, miturile sau stereotipurile alimentate de emoții puternice
gen ura, frica, furie, care generează violență culturală) și comportament (raportul de cooperare
sau de coercitie dintre actorii implicati în conflictul violent care degenereaza in violență
directă). Într-un conflict, cele trei tipuri de violență (structurale, culturale și directe) fac parte
dintr-un proces dinamic, in care acestea se schimba si evolueaza reciproc sub influența altor
modificări pe care Galtung le definește ca cicluri vicioase generate intern (integrate în cicluri
vicioase).4
Desi aspectele culturale și structurale sunt practic invizibile (efecte vizibile ale violenței
directe pot fi cei uciși, răniți, refugiații, case demolate etc.), Galtung susține că, de fapt, aceste
aspecte sut cele care joaca rolul cel mai important în cazul de prevenire sau de solutionare a
conflictelor.
Înainte de a analiza genocidul din punct de vedere comportamental, cultural și structural
în Rwanda, este necesar să se stabilească natura conflictului propriu-zis, dacă relația dintre
actorii implicați era una simetrica sau asimetrica. Consideram ca genocidul din Rwanda este de
fapt punctul culminant al unui conflict întins pe o perioadă mai lungă de timp, care poate fi
analizat de la cucerirea populației hutu de catre populatia tutsi, în urmă cu 600 de ani si până în
prezent. Datorita faptului ca se întinde pe o perioadă de timp atât de mare consideram că acest
conflict este unul asimetric si poate fi analizat numai cu privire la relațiile în permanenta
schimbare dintre populatiile hutu și tutsi. Se observa ca dominatia coloniala a pus capat relației
de subordonare pașnică intre clasa subordonata hutu si cea dominanta tutsi (care se aflau în

4
Johan Galtung: Peace By Peaceful Means: Peace and Conflict, Development and Civilization (1996)

6
minoritate ) alimentand si punand bazele discordiei între cele două populații.
Potrivit lui Mahmood Mamdani, atunci a început procesul de "identitate politică de
polarizare" dintre hutu și tutsi (care vorbeau limba comună kinyarwanda). Acesta a identificat
ca diferentele etnice dintre etnii erau false si erau sustinute doar de ideea ca totul se invartea in
jurul puterii politice . Prin urmare, pana în acel moment în istoria lor, " ...Etnia tutsi era menita
să fie la putere sau pur și simplu să fie identificata cu puterea - iar etnia hutu era considerata ca
cea care trebuie condusa. Distincția dintre hutu și tutsi a început să fie o politică evidentă
direct legată de cine este la putere și care va ceda ". 5
Asimetria este evidentă în acest raport, populatia tutsi desi minoritara a fost asociata
conducerii si puterii coloniale avand acces la toate resursele si la un anumit tip de educație
europeana precum si la funcțiile publice, în timp ce membrii populatie hutu erau lipsiți de
aceste drepturi. Așa cum a spus mai sus, tipul de asimetrie nu este aceeași pe tot parcursul
conflictului, o primă schimbare a naturii acesteia a fost posibila odata cu fondarea partdului
Parmehutu (Partidul pentru Emanciparea populației Hutu) în 1957, cu revolta din 1959,
revoltă ce a dus la castigarea alegerilor municipale în 1960, toate acestea fiind realizate sub
regimul colonial. Asimetria este chiar mai evidentă după retragerea de la conducere a puterii
coloniale, lăsând în urmă două state noi, Rwanda și Burundi. Primul "revine" populației hutu
care după o revoluție l-a instalat pe Gregoire Kayibanda în functia de președinte, în timp ce în
Burundi se va instala un regim tutsi. Odată cu această schimbare în relațiile de putere, vom
asista la conflictul violent dintre cele două populații în care lupta se va da pentru a menține sau
pentru a schimba puterea politica. Deși s-ar putea argumenta schimbarea într-o simetrie dintr-o
asimetrie (ambele identități etnice luptă pentru același scop specific, și anume deținerea de
putere), credem că caracteristica predominantă este de asimetrie, pentru că pe langa cei doi
actori au apărut și terti care au influentat si extins conflictul local, la unul regional și chiar
internațional (ONU si asistentele financiare sau medicale care provin de la state din Vest,
precum Canada sau Belgia și din țările vecine, precum Uganda, Congo, ex -Zair și Tanzania).
Miall, Ramsbotham si Woodhouse oferă o explicație a asimetriei pe care o atribuie
dinamicii conflictului. "Structura este de așa natură încât cel aflat la conducere (the top dog)
5
Mahmood Mamdani: When Victims Become Killers: Colonialism, Nativism, and the Genocide in Rwanda, Paperback, 2002

7
câștigă întotdeauna iar cel condus (underdog) pierde. Singura cale de a rezolva conflictul este
de a schimba structura, dar niciodată nu va fi în avantajul celui care conduce . Prin urmare, nu
există nici un rezultat win-win, ceea ce înseamnă ca este necesara interventia unui tert si
folosirea resurselor acestuia pentru a se ajunge la o rezolvare a situației. " 6
În cazul nostru, rolul de conducator si condus a fost deținut, consecutiv, fie de populatia
tutsi sau de populatia hutu, în ambele cazuri, existand un tert impus (colonistii germani și
belgieni), cooptat (soldați înarmați în Zair, Tanzania sau Uganda), sau alaturat contextual
(ONU, Canada, Statele Unite ale Americii, Belgia, etc.), care a influențat balanța puterii într-un
fel sau altul. Credem că pentru a explica genocidul din Rwanda, și anume violența vizibilă si
directă (apogeul conflictului), este necesar să se analizeze care sunt elementele "invizibile",
care au dus la această oroare, violența structurala si culturala.
Una dintre paradigme care explică genocidul din Rwanda este manipularea elitelor. Ea
susține ca o serie de factori politici și economici au amenintat poziția privilegiată a elitei hutu
conducătoare. Uvin consideră că intre acesti factori se numără criza economică de la sfârșitul
anilor '80 (urmata de programe de ajustare structurală elaborate de actorii internaționali),
apariția unei opoziții politice interne, invazia FPR ( Frontul patriotic din Rwanda organizat și
condus de refugiați tutsi din Uganda), în anii '90, războiul civil care a urmat si negocierile de
pace sponsorizate de instituțiile internaționale.
Am menționat, de asemenea, asimetria dintre hutu și tutsi, impunerea acestora din urmă
la conducere de catre puterea colonială a avut un efect negativ asupra populației hutu, acestia
din urma fara acces larg la resurse, educație sau functii publice. S-a dezvoltat potrivit lui
Mamdani un sistem definit ca fiind "despotism colonial", ceea ce însemna ca minoritatea tutsi,
in număr mic în comparație cu hutu, a pus în aplicare o versiune autorizată a obiceiului
(conducerea coloniala impune ca si clasa conducatoare minoritatea tutsi), sub masca dreptului
cutumiar (conducatori sunt doar tutsi), mai ales în beneficiul lor material si impovararea
populatiei majoritare hutu. Cu toate acestea tutsi considerau puterea coloniala ca "inamicul
comun" al ambelor populații in contradictie cu crezul populației hutu care a văzut in retragerea
europenilor posibilitatea de a avea acces la un statut social superior si inversarea puterii
6
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall: Contemporary Conflict Resolution, Polity, 2011

8
politice. Odată ce a reusit acapararea puterii politice și a avut acces la resursele materiale din
Rwanda, noul președinte, Grégoire Kayibanda începe represalii asupra populatiei tutsi care au
fost forțați să se refugieze în Burundi (si care preiau puterea în Uganda). Se reia seria
masacrelor populatiei tutsi în anii 1963, 1967, 1973 (anul în care elevii si studentii tutsi sunt
expulzați din universități) și atinge apogeul în 1994. Regimul politic devine unul militar
autoritar, mai ales după sosirea la putere a generalului Juvenal Habyarimana (1973), care,
printr-o lovitură de stat, preia puterea, impune regimul partidului unic si restrange accesul
populatiei tutsi la funcțiile publice. Partidul politic al noului președinte, Mișcarea Republicana
Național pentru Democrație și Dezvoltare (MRND), impreuna cu preferatii presedintelui
instaleaza în funcții-cheie publice (militare, guvern, etc.) persoane de etnie hutu obediente
noului regim si incep sa excluda din functii publice pe tutsi, violenta structurala fiind puternic
vizibila.
Între timp, populația tutsi în exil din Uganda formeaza Frontul Patriotic din Rwanda
(FPR), si il ajuta pe Yoweri Museveni și Armata Națională de Rezistența sa preia puterea în
această țară. Sub presiunea statelor vestice Habyarimana accepta punerea în aplicare a
principiului democrației multipartid în iulie 1990, dar se opune impartirii puterii cu FPR până
în 1993 potrivit Acordului de la Arusha dar, în urma asasinarii sale in circumstante neelucidate,
vor începe represaliile împotriva populatiei tutsi și a hutu moderați.
Dovezi suplimentare ale violenței structurale în cadrul regimului Habyarimana este că,
după '90 (implicit după invazia gherilelor FPR din Uganda), armata rwandeza antreneaza și
inarmeaza civili constituiti in militiile ''Interahamwe", prin care se vor efectua masacre în
întreaga Rwanda (aceeași care ii vor ucide pe tutsi si după moartea lui Habyarimana).
Un alt argument care a susținut violența structurală si a generat genocidul din anul 1994
este reprezentat de lipsa reactiei organizațiilor internaționale cu precadere a Organizației
Națiunilor Unite. Ceea ce surprinde cel mai mult, e ca generalul Romeo Dellaire spune: "...
acest fapt s-a întâmplat într-o țară mică, săracă, sub privirile forțelor militare ale Organizației
Națiunilor Unite și a politicienilor din Europa și Statele Unite ale Americii."
Din pacate apatia organismelor internationale a fost considerata de catre Jonathan Moore
ca una dintre cauzele esecului gestionarii conflictului. Tom Longman insa considera ca '' ...nu

9
aceasta apatie si indiferenta pot fi considerate cauze ci implicarea statelor vestice in politica
interna a Rwandei si in luptele pentru putere.'' 7 Acest autor considera ca lumea civilizata a
permis cresterea puterii militare a Frontului Patriotic Rwandez pentru ca acesta sa preia puterea
in Rwanda.
Philip Gourevitch sustine in cercetarile sale faptul ca '' ...genocidul nu a fost rezultatul
haosului sau faptului ca Rwanda se afla intr-un colaps din punct de vedere economic si politic
ci el a fost rezultatul unei planificari anterioare.'' 8 Deci putem spune ca nu apatia ci ajutorul
financiar din afara precum si structura puternica a membrilor de conducere a statului,
implicarea activa a acestora in lupta pentru putere a permis escaladarea conflictului. Nu a
existat din pacate un control si o echilibrare a balantei puterii din partea unei societatii civile
deoarece aceasta era practic inexistenta.
Genocidul a fost organizat si pregatit in amanunt chiar de catre oficiali ai statului si de
catre aliatii lor folosindu-se de instrumente lae statului. Lumea civilizata, alaturi de regimul
presedintelui Habyarimana a facut posibila cresterea puterii statului iar razboiul civil a permis
regimului sa-si extinda influenta asupra personalului militar extinzand prin aceasta controlul si
monitorizarea populatiei. Organizarea violentelor nu ar fi putut avea loc fara ajutorul unor
resurse media precum Radio Milles Collines sau a ziarelor extremiste care au condus o
propaganda masiva a urii impotriva populatiei tutsi.
Evelin G. Linder considera in cercetarile ei ca dinamica umilintei poate fi elementul
central al conflictelor care degenereaza in cicluri de violenta gen terorism si genocid, in care
cei care le provoaca se simt umiliti si au o justificare sa reactioneze violent. Autoarea defineste
umilinta ca: ''...procesul de subjugare fortata, voita a unei persoane sau a unui grup de persoane
care afecteaza sau inlatura mandria, onoarea sau demnitatea lor. A fi umilit inseamna a fi plasat,
impotriva vointei tale si, de obicei prin cai care provoaca suferinta, intr-o situatie cu mult
inferioara fata de cea in care esti, de fapt, sau in care ai vrea sa fii. Una dintre caracteristicile
definitorii ale umilirii ca proces este faptul ca victimele sunt fortate sa stea in pasivitate, sa se

7
Tom Longman: State, Civil society & Genocide in Rwanda, Joseph Collection

8
Philip Gourevitch: Rwanda: Will the truce hold. The Observer (London), 2009

10
actioneze asupra lor, sa ramana neajutorate...''.9
Din perspectiva autoarei umilirea este conectata la mai multe aspecte ale conditiei
umane, fiind inscrisa intr-un proces al societatii prin existenta unei ierarhii opresive, este un
proces care are loc intre oameni si implica existenta procesului de umilire ca act impersonal si
are legatura cu starile emotionale ale celor implicati.
Cercetarile autoarei au evidentiat faptul ca in Rwanda instigarea la genocid a fost
condusa si manipulata de catre liderii hutu prin indepartarea fricii invocand faptul ca
minoritatea tutsi punea la cale presupuse acte de umilire a populatiei hutu deci era justificata
uciderea acesteia. De-a lungul istoriei membrii etniei hutu au fost sclavii, servitorii regatelor
din Rwanda si Burundi, conduse de catre minoritatea tutsi. Odata cu accederea la putere in anul
1959, dupa retragerea colonistilor, acestia au inceput sa forteze populatia tutsi sa plece din
Rwanda.
Atunci cand refugiatii tutsi au incercat sa se intoarca in tara natala cu forta, in 1994,
extremistii hutu au declansat genocidul asupra populatiei tutsi, precum si asupra moderatilor de
etnie hutu care se opuneau acestei politici, ajungandu-se la situatia ca cei care fusesera sclavi
initial sa ajunga la putere si sa-si omoare stapanii. Extremistii hutu si-au vindecat teama fata de
o posibila umilire recurgand la violenta si declansand genocidul. Astfel liderii majoritatii hutu
si-au castigat adepti jucandu-se cu amintirile acesora despre experientele umilitoare la care au
fost supusi in trecut.
Sentimentele de umilinta in cazul Rwandei au fost elemente folosite cu succes de catre
liderii hutu, acestia angajandu-se in ceea ce numeste Linder ca ''antreprenoriatul umilintei'' prin
activarea si manipularea acestor umilinte pe care populatia majoritara a trait-o in trecut, in
scopul atingerii obiectivelor personale si politice.
Acest antreprenoriat al umilintei a fost o metoda facila si ieftina pentru a elimina rivalii,
un exemplu fiind maceta, technica de baza folosita la macelarirea populatiei tutsi, obiect ce
putut fi achizitionat de intreaga populatie participanta la genocid.
Atunci cand vorbeste de asimetria dintre umilinta si putere, Linder concluzioneza ca
odata cu preluarea puterii, elitele hutu s-au confruntat cu cereri intense de recunoastere sociala
9
Evelin Gerda Lindner: Humiliation: Trauma That Has Been Overlooked: An Analysis Based on Fieldwork in Germany, Rwanda /
Burundi, and Somalia, Articol aparut in revista Traumatology nr. 7, 2001

11
si politica din partea fostei elite conducatoare tutsi. Acest fapt a avut un efect negativ asupra
acestora dintai in sensul ca a facut ca teama revenirii la situatia dinainte de 1959 sa creasca.
Aceasta teama i-a determinat pe extremistii hutu sa actioneze violent intr-o maniera mai
degraba primitiva decat preventiva.
In final autoarea considera ca umilinta si servitutea, atitudini considerate normale in
ierarhiilie societatilor traditionale, pot deveni rusinoase intr-o societate actuala dezvoltata,
atunci cand idealurile drepturilor omului modifica cadrul general al lucrurilor. Sentimentele
umilitoare, care apar atunci cand lumea nu intelege ordinele ierarhice corupte amestecate cu
efectele pe care umilinta le are asupra acesteia, pot fi factori declansatori ai violentelor asa cum
s-a intamplat in Rwanda.
In ceea ce priveste violența directă aceasta este reprezentata de numarul mare al celor
ucisi in timpul masacrelor din anul 1994 (intre 800.000 si un milion de oameni) dar un efect
vizibil al acesteia il reprezinta si numarul mare de refugiati (mai ales de etnie hutu, de teama
represaliilor din partea tutsi). Remarcam in final ca aceste crime si violente nu s-au desfasurat
doar pe parcursul celor trei luni in 1994 ci si inainte (in cazul hutu) dar si dupa aceea si in
timpul coflictului (in cazul tutsi).

1.1.2. Istoricul conflictului etnic din Rwanda

Conflictul din Rwanda a fost un conflict între populatia tutsi minoritara și si populatia
hutu majoritara, acestea fiind principalele grupuri etnice din Rwanda. Vom încerca să analizăm
istoria conflictului, care au fost principalele cauze, care au culminat cu genocidul din 1994,
cine a fost principalul responsabil și cum s-a rezolvat in final acest conflict.
Conflictul din Rwanda a ramas in istorie ca fiind una dintre cele mai mari eșecuri din
istoria Organizatiei Națiunilor Unite iar organizatia a fost considerata ca fiind unul dintre
principalii responsabili pentru sfârșitul dramatic al conflictului.
La fel ca in majoritatea țărilor africane, istoria Rwanda este destul de incerta și se
bazează pe diferite teorii și prezumții lansate de oamenii de știință colonizatori care au ajuns
pentru prima dată în această țară cu cateva secole în urmă. Aceaste teorii au fost lansate pe baza

12
informatiilor si documentelor obtinute de la populatiile pe care l-au gasit aici.
Se presupune că regiunea acum ocupată de Rwanda, a fost ocupata inițial de catre tribul
de pigmei twa, un grup etnic care există si în prezent și care reprezintă aproximativ 1% din
populația din Rwanda. De-a lungul istoriei, teritoriul acestui trib a fost invadat de catre două
triburi migratoare, tribul hutu la început, iar apoi de populatia de etnie tutsi. Acestia din urma
prin cuceriri succesive au reusit sa formeze din uniunea acestor triburi un mic stat, pe malul
lacului Muhazi, în jurul orasului Buganza de astăzi. La mijlocul secolului 18, granițele sale s-au
extins pana la Lacul Kivu.
Micul stat a continuat expansiunea teritoriala, mai lent, in decursul anilor urmatori.
Expansiunea se baza în mare măsură pe influența populației statului nou creat asupra triburilor
vecine, care au învățat de la acestia noi tehnici în agricultură, au asimilat cultura acestora si au
devinit treptat parte a Marelui Trib.
Până la sfârșitul secolului al 18-lea se putea vorbi de existența unei monarhii în Rwanda,
regele conducand treburile statului ajutat de un grup de sfatuitori. Ciudat este că cei mai mulți
dintre colaboratorii regelui si în general, pozitiile de rang superior de stat erau ocupate de cei
din etnia tutsi. Cu toate acestea, interesant este faptul că nu s-a semnalat nici un fel de conflict
inter-etnic în acea perioadă. A fost o perioadă de prosperitate pentru Rwanda, atât din punct de
vedere economic cat si social.
Secolul 19 va aduce pentru prima dată, civilizatiile europene si africane fata in fata prin
aparitia primilor colonizatori. Europenii, care erau cu mult superioari din punct de vedere
militar și economic, au început colonizarea Africii, care au avut ca rezultat dese conflicte
sângeroase între localnici și trupele europene. Principalele forțe au trebuit să-si împartă
influența coloniala în Africa iar aceasta s-a intamplat la Conferința de la Berlin din 1884.
Rwanda nu a fost printre țările care au fost negociate în cadrul conferintei, soarta ei a fost
decisa abia în 1890 de către Conferinta de la Bruxelles, in care Rwanda si Burundi au intrat în
sfera de influență a Germaniei.
Coloniști germani au sosit în Rwanda, în 1897, iar rwandezii au fost împărțiți în două
tabere, cei care sustineau venirea Germaniei și si cei care erau impotriva si care s-au ridicat cu
arme impotriva venirii colonistilor. Germanii au profitat de lupta care s-a dat pentru tron cu

13
cativa ani inaine în Rwanda și au ocupat în curând întreaga țară, confruntandu-se cu o
rezistență mică, la fel ca în cazul statului vecin Burundi.
Principalul obiectiv al oamenilor de știință germani a fost sa studieze noile rase de pe
continentul african. Tutsi a fost considerată o rasa superioară hutu, în lumina faptului ca aveau
culoarea pielii mai deschisa, erau mai inalti, forma nasului era mai plăcuta ochiului și în opinia
germanilor acestea au fost suficiente argumente pentru tutsi să fie considerata clasa
conducatoare în Rwanda. Cu toate ca in Rwanda tutsi a fost mult timp o clasă dominantă,
înainte de venirea germanilor, au existat si membrii ai etniei hutu care au facut parte din casta
conducatoare. Cu toate acestea, germanii au reușit să înlăture total etnia hutu de la conducerea
țării și i-au declarat ca fiind etnie sub conducerea tutsi. Spre surprinderea grupului etnic tutsi
precum si a colonizatorilor, cu toate acestea, introducerea capitalismului în Rwanda a trezit in
sanul etniei hutu sentimentul de autonomie și independență față de etnia tutsi și rivalitatea
dintre cele două grupuri etnice a început incet să se formeze.
Primul război mondial aduce o schimbare de putere în Rwanda. Armata germană,
susţinută de cea rwandeză, este înfrântă de forţele invadatoare belgiene şi cele britanice. Ţara
este ocupată de forţele aliate, iar la sfârşitul războiului Liga Naţiunilor declară Rwanda ca şi o
nouă colonie belgiană.
Urmand exemplul germanilor, belgienii au continuat politica de discriminare
considerand etnia tutsi ca fiind superioara celorlalte doua, hutu si twa, oferindu-le celor dintai
slujbe mai bune, participarea la conducerea statului si accesul la educatie occidentala. In anul
1935 autoritatile belgiene introduc cartile de identitate care clasificau populatia in functie de
etnia din care faceau parte. Acest fapt nu a facut decat sa alimenteze conflictul etnic deja
existent. Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, Belgia a continuat sa conduca Rwanda dar a
renuntat sa mai sustina etnia minoritara tutsi.
Situația a fost complicată și mai mult după cel de-al doilea Război Mondial. Colegiul de
la Nyanza, pepiniera de cadre tinere tutsi, a fost transformat într-un veritabil focar contestatar.
Spiritul de fronda fost alimentat de vecinatatea coloniilor engleze din Kenya, Uganda și
Tanganyika (cu mari progrese pe calea emanciparii) precum si de efervescenta Congo belgian.
Printr-o astfel de atitudine, liderii tutsi apareau în ochii tarilor straine ca ''adevărații

14
nationalisti." Paternalismul puterii tutelare era pus la incercare dar aceasta în loc să examineze
in mod serios revendicarile tinerilor tutsi a considerat ca aceasta este un capriciu al unor
rasfatati. De asemenea, a gasit antidotul: schimbarea regulilor jocului capabile sa seduca
populatia hutu, si sa-i ofere acesteia să-și asume un rol la care nu ar fi avut curajul de a visa.
Lumea profundă hutu incepuse de asemenea sa se miste. Două misiuni catolice belgiene
au avut un rol important in formarea unei elite hutu, produs exclusiv din domeniul ecleziastic.
La acesti slujitori ai credinței creștine, iesiti de pe bancile Seminarului din Kabgayi, au aparut
primele frustrări timpurii, treptat transferate catre marea majoritate. Trezirea si alimentarea
frustrarilor populatiei majoritare hutu s-a facut sub directa supaveghere a puterii belgiene
conducatoare. Printr-o propaganda abila, sentimentul de marginalizare al populatiei hutu care
reprezenta 84% a fost canalizat catre o rabufnire crescanda de ura impotriva minoritatilor tutsi.
Intrarea majoritatii hutu in scena s-a materializat în 1957, odată cu lansarea de către majoritatea
hutu a Manifestului Bahutu, care prevede, în primul rând, că hutu și tutsi sunt rase diferite și
care cere transferul imperativ al puterii către hutu care sunt mai numerosi.
Documentul cerea '' o democratizare reala la toate nivelurile, abolirea monarhiei și
transferul progresiv al puterii catre majoritatea hutu." In speranta unui raspuns pozitiv al
revendicarilor, populatia hutu si-a exprimat deschis încrederea în tutela Belgiei, solicitând
extinderea administrarii la inca 5-7 ani. De asemenea, sub influența și cu ajutorul Belgiei, a fost
aprobata și organizarea politică a populației majoritare hutu. Așa că, s-au infiintat mai multe
partide, cel mai important fiind "Mișcarea Socială Hutu", creata în iunie 1957 de către Gregoire
Kayibanda, și transformata în toamna anului 1959, in "Partidul Mișcarea Emanciparii Hutu "
(Parmehutu).
Simtind pericolul rebeliunii hutu, regele Mutara al-III-lea a convocat un grup de studiu
compus dintr-un numar egal de membrii hutu si tutsi, cu scopul de a contribui la clarificarea
relațiilor sociale din țară. În cadrul dezbaterii, Joseph Gitera, un politician hutu, fondator al
"Asociației pentru promovarea masei sociale" (Aprosoma), a reiterat cererile Manifestului
Bahutu. Reprezentanții tutsi au ignorat aceste cereri, insistând asupra acordării necondiționată a
independenței. In ciuda diferențelor de opinii existente, regele a concluzionat, la sfârșitul celor
trei luni de dezbateri că "nu există nici o problemă în Rwanda intre hutu si tutsi".

15
Cu toate acestea, îngrijorat cu privire la găsirea unei soluții politice, regele Mutara III,
care a domnit din 1931 pana în toamna anului 1958, a efectuat vizite diplomatice în Belgia,
Danemarca și Germania de Vest. Istoricul Alexis Kagame din Rwanda a punctat utilitatea
vizitelor, deoarece regele știa că "Rwanda nu mai poate fi condusă dupa moda straveche." Din
păcate, regele nu a mai avut timp să aplice lecțiile învățate în lumea civilizata in urma
periplului diplomatic. La 25 iulie 1959 el se afla in Bujumbara (actuala capitala a republicii
Burundi), unde se afla Rezidentiatul belgian pentru Burundi si Rwanda, iar în timpul unei
audiențe cu un grup senegalez i s-a facut rau.. Monarhul a părăsit camera să fie consultat de
catre medicul personal belgian Julien Vyncke. Istoricul A. Kagame citează o asistentă
congoleză, care a participat la eveniment, si care a spus că regele a murit după o injecție cu
antibiotic, administrata de Vyncke. Criza a început cu o paralizie facială a regelui, însoțită de
transpirație, simptome clare ale unei hemoragii cerebrale. Medicul belgian, spune Kagame, a
încercat să ia măsuri rapide, dar regele Mutara nu a putut fi salvat. Imediat, în valul de
suspiciune generală, s-a raspandit zvonul că regele a fost otrăvit de belgieni. Aristocratia tutsi a
reacționat sfidător, fara să se consulte cu administratia belgiana, a desemnat ca succesor al
tronului pe Kigeri V care a fost si încoronat. Belgienii s-au simțit jigniti. Prin urmare, podurile
dialogului între cele două părți au fost în cele din urmă tăiate.
De agravarea conflictului dintre partea belgiana și liderii tutsi a profitat conducerea
majoritatii hutu care a sprijinit in noiembrie 1959 o mare răscoală populară, considerată o
adevărată revoluție rwandeza. Aceasta a izbucnit în regiunea Gitarama (centrul tarii), fieful
partidului Parmehutu, si s-a extins peste două săptămîni in regiunile vestice, apoi spre nord,
unde a atins apogeul. Rebelii hutu au ars așezări tutsi, au distrus proprietatile lor și membrii
familiilor au fost masacrați. In plus, au aplicat o metodă barbara membrilor tutsi prinsi:
amputarea piciorelor de la genunchi să nu mai fie mai inalti.
Revolta, considerata de liderii Hutu ca o "revoluție", a permis preluarea puterii de către
populația majoritară. Preluarea puterii a fost caracterizat prin pogromuri reale; 20.000 de tutsi
au fost uciși și zeci de mii au fugit spre Uganda, Burundi și Tanzania. Belgia acceptă alegerile
locale din 1960 și victoria covârșitoare a candidaților majorității hutu a dus la abolirea
monarhiei și proclamarea republicii, care a devenit independenta la 1 iulie 1962 sub conducerea

16
lui Gregoire Kayibanda.
În anii '60 mai multe încercări de a reveni a exilaților, sub forma dizidentelor armate slab
organizate, au fost respinse de Rwanda, iar apoi membrii populatiei tutsi rămasi in tara au fost
masacrați în mod sistematic. Primul masacru al populatiei tutsi in Rwanda a avut loc în
decembrie 1963, când au fost uciși intre 8.000 si 12.000 de bărbați, femei și copii. Radio
Vatican a vorbit la acea vreme despre similaritati cu "genocidul teribil al evreilor." În 1972, în
țara vecină, Burundi, a avut loc un măcel masiv al populației hutu de catre armata burundeza,
majoritara tutsi. Au fost inregistrate aproximativ 200.000 de decese in cadrul populatiei
minoritare hutu din Burundi. Acest masacru a avut un impact emotional foarte puternic pentru
populatia hutu din Rwanda. Din pacate in anii urmatori a slăbit puterea președintelui Gregoire
Kayibanda și în 1973 acesta a încercat să o reactiveze prin invocarea unitatii politice împotriva
amenințării tutsi. Studenți și profesori tutsi au fost excluși din școlile din Rwanda, si au existat
mai multe masacre.
Timp de cinci ani, pogromurile anti-tutsi au continuat. Pe parcursul acestei perioade,
procentul tutsi a scăzut de la 15% la 9% din populație. Acest declin demografic sugerează că
numărul victimelor s-au ridicat la zeci de mii. De asemenea, mai mult de 100.000 de tutsi au
fugit în țările vecine: Congo, Burundi, Tanzania și Uganda, în special. Astfel a fost instalat, cu
complicitatea largă a Belgiei, un regim politic in Rwanda bazat pe criterii etnice.
Mulțimea de refugiați din Uganda (80.000 de persoane) a transformat această țară într-
un ''sanctuar'' al dizidentei tutsi din afara granitelor rwandeze. Aici, urmașii victimelor
evenimentelor dintre anii 1959-1964 au constituit, în 1987, Frontul Patriotic din Rwanda
(FPR), care si-a propus eliminarea regimului de la Kigali prin lupta armata. Cercetatorul in
probleme africane Gerard Prunier scoate în evidență "credința mesianică" a militantilor tutsi în
justețea cauzei lor, întoarcerea pe teritoriul strămoșilor era considerată inevitabilă, ca si în cazul
"supraviețuitorilor evrei ai Holocaustului."
Președintele Kayibanda a condus Rwanda pana pe data de 5 iulie 1973. Nu a excelat dar
a avut marele merit ca a rezistat presiunii elementelor radicale hutu (în special cele din nord),
prin refuzul de a pune în aplicare "soluția finală" tutsi. Această retinere i-a stabilit soarta: a fost
răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat militară condusă de șeful Statului Major,

17
generalul Juvenal Habyarimana sprijinit de extremiștii din nord. Pana la începutul anilor
nouăzeci, generalul s-a dovedit rezonabil in deciziile politice luate. Dar în timp, aceasta a
devenit un ostatic al propriului său anturaj. Deschiderea democratica inceputa în 1990
(specifica întregul continent african) a făcut de neevitat dorinta de împărțire a puterii. Potrivit
Acordului de la Arusha (Tanzania) din 4 august 1993 acesta prevedea că 40% dintre cei
angajați în armată trebuiau sa fie oficial membrii tutsi, să existe o paritate hutu-tutsi și mai
multe poziții guvernamentale importante să fie atribuite minorității etnice. În acest context, in
jurul ezitantului presedinte Habyarimana s-a format un "nucleu dur", condus de rudele acestuia,
mai ales din familia soției sale, Agathe Habyarimana si de catre colonelul Theoneste Bagasora.
Clanul prezidential si-a creat un vast sistem operativ, proiectat pentru a preveni orice schimbare
format din membrii gărzii prezidențiale (echipați și instruiți de francezi), unitatea " Reteaua
Zero" comandată de colonelul Elie Sagatwa, cumnatul președintelui, organizația extremistă
"Puterea Hutu", militile locale "Interahamwe" (faimosi pentru cruzimea lor) și radio "Kangura"
(Radioul celor 1000 de coline), promotor al ideologiei etniciste.

1.2. Prezentarea conflictului si a cauzelor acestuia.

Genocidul din Rwanda a fost o crima impotriva umanitatii, în care au fost masacrați
între 800.000 - 1 milion de etnici tutsi și etnici hutu moderati. Genocidul a avut loc in perioada
scurta de 100 de zile, intre 7 aprilie si mijlocul lunii iulie 1994, si a fost executat de catre doua
militii hutu, Interahamwe si Impuzumugambi, in urma revoltei populatiei hutu impotriva
enicilor minoritari tutsi.
Genocidul a fost posibil din cauza pasivitatii comunitatii internationale, desi in acel
moment pe teritoriul Rwandei era stationata o misiune de pace UNAMIR, sub controlul
Natiunilor Unite, condusa de generalul-maior Romeo Dallaire. Masacrul etnicilor tutsi a fost
declansat dupa ce in data de 6 aprilie 1994 avionul in care se aflau presedintele Rwandei,
Juvenal Habyarimana, presedintele Burundi, Cyprien Ntaryamira, ambii etnici hutu, precum si
oficialitati de rang inalt din ambele tari, s-a prabusit in conditii neelucidate, langa capitala
Kigali.

18
1.2.1. Cauzele conflictului.

La 6 aprilie al doilea presedinte al Rwandei, Juvenal Habyarimana moare in urma


atentatului, avionul sau, cadou primit din partea statului francez, fiind tinta a doua rachete sol-
aer. Avionul il transporta de asemenea si pe presedintele Burundi, numeroasele anchete
ulterioare nereusind sa determine cine a pus la cale acest atentat, emitandu-se diverse ipoteze
pe marginea acestui eveniment. Era insa nevoie de disparitia presedintelui pentru justificarea
inceperii genocidului.
Presedintele Habyarimana, un etnic hutu ajuns la putere printr-o lovitura de stat,
condusese Rwanda printr-un regim autoritar, regim care a exclus orice etnic tutsi din aparatul
de conducere a statului. Situatia se schimbase insa cu un an in urma, cand pe data de 3 august
1993, presedintele semnase Acordul de la Arusha, prin care se angajase pe plan international ca
va permite si etnicilor tutsi participarea la guvernare, motiv pentru care a suparat nucleul
extremist hutu care il adusese la putere.
Cu toate ca nu s-a aflat cu siguranta cine a fost responsabil de atentat, extremistii hutu au
profitat la maxim de decesul presedintelui. La nici 24 de ore de la moartea acestuia, extremistii
au preluat puterea, i-au invinuit pe tutsi de asasinarea presedintelui si au dat ''unda verde''
pentru inceperea genocidului.

1.2.2. Desfasurarea și dinamica conflictului.

Diferenţele etnice, ideologice şi de stratificare socială, cumulate, au dus în repetate


rânduri la izbucnirea unor măceluri groaznice dintre reprezentanţii acestor grupuri. În 1972, în
cadrul unor confruntări deosebit de sângeroase, fuseseră omorâţi circa 200.000 de etnici hutu.
Mai târziu, după preluarea puterii în stat de către hutu, aceştia au ştiut să se răzbune prin

19
vărsare de sânge pe etnia dominantă de odinioară. Într-un final, a fost organizată o campanie de
exterminare totală a etnicilor tutsi.
In urma razboailelor civile si pogromurilor peste 300.000 de tutsi se vor refugia in
statele vecine. In anii '80, 500 de refugiati tutsi vor lupta in Uganda alaturi de Yoweri Musevini,
care se va instala ca presedinte al Ugandei. In schimbul acestui ajutor vecinii din nord vor
gazdui si sprijini rebelii care vor forma Frontul Patriotic Rwandez (FPR).

Din 1990, sub conducerea lui Paul Kagame, FPR va incepe luptele impotriva regimului
hutu de la Kigali. Dupa 2 ani de razboi, cele doua parti semneaza un acord de pace, cu
medierea ONU, care prevedea includerea FPR in noul guvern. Tratatul incheiat la Arusha era
privit cu ochi critici de radicalii din Akazu, gruparea extremistilor din jurul presedintelui, din
care faceau parte lideri ai armatei, politiei si politicieni. Acestia propagau asa-numita ideologie
''Puterea Hutu'', conform careia FPR este o forta straina care, odata instalata la putere, ii va
transforma din nou pe etnicii hutu in sclavi. Acesta pare a fi momentul in care a aparut planul
exterminarii populatiei tutsi.

1.2.3. Escaladarea conflictului.

In anul 1994, a fost pornita o campanie mediatica care a incins spiritele impotriva
populatiei tutsi si care a tinut mai multe luni. Conform unor informatii si unor studii facute de
catre experti si persoane direct implicate in desfasurarea evenimentelor a exista un proiect de
exterminare a populatiei minoritare tutsi si care a sfarsit a fi executat de catre oamenii din
anturajul presedintelui Habyarimana. Dupa atentatul in care si-a pierdut viata acesta, a doua zi,
extremistii hutu au constituit un guvern interimar sub conducerea colonelului Bagasora. Potrivit
studiilor expertilor, mass-media din Rwanda se afla in mainile extremistilor si a membrilor
guvernului acesta fiind un element foarte important in pregatirea si punerea in aplicare a
genocidului.
Totusi potrivit unui raport al expertului Tribunalului Penal International pentru Rwanda,
bazat pe investigatiile acestuia, genocidul din Rwanda nu a fost pregatit inainte ci el a fost

20
organizat in special pe plan local dar nu inainte de 6 aprilie 1994. Martorul expert citat de catre
aparare, Bernard Lugan, concluzioneaza ca genocidul populatiei tutsi a fost consecinta unei
''psihoze colective'' generata de animozitatile vechi si alimentate de ura, dar nu a fost planificat.
Potrivit investigatiilor sale, ca urmare a atentatului din 6 aprilie, unii etnici hutu din nord si-au
facut dreptate singuri, exterminand populatia tutsi, intr-o anarhie totala. Din pacate aceasta s-a
raspandit in toate zonele Rwandei, si mai ales in sud, ea a avut loc cu complicitatea
administratiei locale. Un preot catolic, citat de asemenea ca martor al apararaii, considera ca nu
exista argumente si informatii care sa indice planificarea acestui genocid.
In contrapartida, organizatiile de aparare a drepturilor omului sustin ca teoriile
persoanelor care contesta ca genocidul a fost unul premeditat nu iau in calcul numeroase fapte
constatate si marturisirile martorilor oculari prezenti la fata locului.
Potrivit generalului Varret, militar francez aflat in capitala Kigali in perioada inceperii
genocidului, crimele au inceput odata cu aparitia pe strazi a militiilor Interahamwe (Cei ce ucid
impreuna) si Impuzamugambi (Cei care au un singur scop), compuse din tineri hutu antrenati si
inarmati de catre partidele politice si de catre armata. Acestia au inceput masacrarea minoritatii
tutsi prin blocarea la inceput a cailor de acces, a drumurilor si soselelor, apoi au inceput sa intre
in casele tuturor locuitorilor capitalei si sa verifice actele de identitate. Toti care erau de etnie
tutsi au fost ucisi si torturati, majoritatea fiind asasinati cu macete, cutite si topoare deoarece
ucigasii aveau impresia ca nu merita sa strici gloantele pe rivali.
Incepand cu data de 7 aprilie extremistii hutu au pus la cale eliminarea membrilor
guvernului. Asta inseamna ca toti membrii tutsi dar si hutu moderati din guvern au fost
macelariti. Primul ministru Agathe Uwilngiyimana a fost asasinata la ea acasa impreuna cu
toata familia. Cei zece soldati belgieni din trupele de mentinere a pacii care aveau misiunea de
a o apara pe primul ministru au fost de asemenea torturati si ucisi. Aceasta veste i-a ingrozit pe
oficialii de la Bruxelles care au decis sa-si retraga trupele din Rwanda. Un alt aspect interesant
este acela ca pe langa acesti soldati belgieni existau in corpul de mentinere a pacii si alti soldati
de origine africana insa acestia au fost crutati.
In urmatoarele saptamani rata crimelor avea sa-si atinga limita maxima, deoarece
ucigasii au avut acces la arhivele documentelor si stiau unde traiesc cei de etnie tutsi. A inceput

21
o vanatoare sistematica de oameni, foarte multe victime fiind ucise necontand daca erau
batrani, femei sau copii.
Potrivit rapoartelor organizatiei African Rights in mod neasteptat un numar mare de
femei hutu au participat la macel. Acestea au jucat un rol major, femei din toate categoriile
sociale luand parte la asasinate, ucigand cu cruzime femei, copii si barbati tutsi, incurajate de
barbatii de aceeasi etnie cu ele. Unele dintre acestea si-au ucis victimele zdrobindu-le capetele
de pietre in timp ce altele, de exemplu consilierele primariei din Kigali, au indicat militiilor
hutu locurile unde se aflau refugiatii tutsi. Multe cadre medicale-femei din spitalele oraselor
din Rwanda le-au dat ucigasilor liste cu numele pacientilor si a colegilor lor de etnie tutsi.
In nici unul din recentele conflicte interetnice violurile si tortura nu au jucat un rol atat
de semmificativ ca in cazul genocidului rwandez. Pe timp de razboi, violul planificat este o
arma psihologica teribila menita de a teroriza si a umili femeile si fetele comunitatii inamice. In
anul 1994 aproape oricare dintre adolescentele tutsi care au supravietuit genocidului a fost
violata. Agresiunile sexuale din aceasta tara au capatat proportii inimaginabile, au fost mii de
femei care au fost violate pe rand de catre cel putin 100 de soldati, unele murind din cauza
hemoragiilor interne iar altele ramanand cu sechele pe viata.
Multi tutsi au incercat sa scape de macel si sa se refugieze in biserici, spitale, scoli si alte
cladiri administrative dar din pacate bisericile si spitalele, care au fost intodeauna locuri de
protectie pe timpul razboaielor, s-au transformat insa in mari abatoare umane.
Unul dintre exemplele cele mai zguduitoare s-a desfasurat in biserica romano-catolica
din Nyarubuye, oras aflat la 100 de kilometri de Kigali. Aici primarul localitatii, etnic hutu, i-a
incurajat pe localnicii tutsi sa se ascunda in interiorul acestei biserici spunandu-le ca nu va
divulga nimanui locul unde sunt. Apoi a comunicat militiilor hutu locul unde se aflau refugiatii
tutsi. A doua zi a aparut o masina de armata iar masacrul a fost efectuat cu grenade si arme
automate dar vazand numarul mare de oameni aflati in incinta bisericii, soldatii au pus mana pe
macete iar macelul a continuat circa doua zile incontinuu. Dupa terminarea macelului sangele
victimelor acoperea nu numai zidurile bisericii dar si tavanul acesteia. Ruinele bisericii din
Nyarubuye este astăzi amenajat ca loc de reculegere pentru memoria victimelor masacrului de
aici.

22
Momente ale masacrului si groaza ce a pus stapanire pe minoritatea tutsi sunt evocate de
catre una dintre supravietuitoarele genocidului, Immaculee Ilbagiza, in cartea sa ''Marturie din
iad''. In aceasta carte autoarea povesteste ororile genocidului, faptul ca toata familia sa a fost
macelarita de catre militiile hutu, ea si unul dintre fratii sai care studia in afara Rwandei fiind
printre putinii supravietuitori din satul natal Mataba, de langa lacul Kivu. Supravietuirea o
datoreaza preotului hutu Murunzi care a ascuns-o pe Immaculee Ilbagiza imperuna cu alte
femei si fete in baia din camera proprie. Acesta a pastrat foarte mult timp secretul ascunzatorii
chiar fata de propria familie dand dovada de un curaj iesit din comun, asumandu-si un mare risc
in cazul in care femeile ar fi fost decoperite de catre membrii Interahamwe. 10
Intr-un pasaj din carte autoarea relateaza o alta poveste ingrozitoare a unei
supravietuitoare:
'' ...O noua prietena a fost Florance, o tanara cam de varsta mea, cu un zambet dulce
inocent. Era foarte draguta in ciuda cicatricei de pe chipul ei, caci fisese taiata intre ochi, cu o
maceta. Am notat povestea ei, care, din pacate era la fel de infioratoare ca toate celelalte.
Florance era dintr-un orasel situat nu departe de satul meu. Cand a inceput genocidul,
familia ei si alti 300 de vecini de-ai sai au cautat adapost la capela locala, gandindu-se ca
ucigasii vor respecta sanctitatea bisericii. Dar faptul ca i-au gasit pe tutsi ingramaditi laolalta
intr-un singur loc n-a facut decat sa le usureze treaba ucigasilor, care pur si simplu au trecut
printre randurile de banci totindu-si sabiile.
-Noi nu aveam arme, n-aveam nici un mijloc de aparare, a spus Florence cu ochii ei mari
si blanzi, plini de lacrimi. Au existat cateva tipete si implorari, dar cei mai multi dintre noi am
stat pur si simplu asteptandu-ne randul sa fim macelariti. Era ca si cum am fi crezut ca meritam
sa fim ucisi-ca totul era perfect normal. Au ajuns la mine si tot ce-mi amintesc este maceta
venind in jos, spre fata mea. Apoi m-am trezit in camion.
Rana lui Florence era adanca, dar nu letala-cu toate astea, ucigasii au azvarlit-o in fundul
unui camion cu restul cadavrelor. Cand s-a trezit, a descoperit ca se afla deasupra cadavrelor
parintilor ei si ca sora sa se afla deasupra ei....
...Camionul a oprit apoi la marginea unei stanci abrupte, deasupra raului Akanyaru, un

10
Immaculee Ilibagiza, Steve Erwin: Marturie din Iad. In mijlocul genocidului din Rwanda, Bucuresti, Editura Corint, 2015.

23
loc preferat de Interahamwe pentru a arunca trupurile celor morti.
- Au aruncat toate cadavrele de pe stanca, in rau, a continuat Florence. Imi amintesc ca
m-au apucat de picioare si m-au rotit in aer, dar zgomotul apei l-am auzit cumva la distanta si
nu-mi amintesc caderea. M-am trezit in dimineata urmatoare, in noroiul de pe malul raului.
Parintii si sora mea zaceau si ei tot acolo, dar erau morti. M-am uitat in sus spre stanca si nu
mi-am putut imagina cum am supravietuit-era o cadere de cel putin 60 de metri....'' 11
Un alt supravietuitor si martor ocular al masacrelor este Reverien Rurangwa, care în
aprilie 1994 avea varsta de 15 ani şi traia intr-o familie numeroasă de etnie tutsi. Era cel mai
mare copil al părinţilor săi, nişte oameni simpli, dintr-o localitate obişnuită din Rwanda. Aflat
acum in Elvetia, Révérien a povestit unui reporter de la cotidianul britanic The Guardian tot
ceea ce s-a întâmplat cu el şi cu familia lui. El a descris cu lux de amănunte ziua în care vecinul
său hutu, cu care până atunci trăiseră în înţelegere, a venit cu maceta şi i-a omorât pe toţi cei 43
de membri ai familiei sale. Erau printre ultimii supravieţuitori din sat, căci se ascundeau, de
vreo două săptămâni, în coteţul caprelor. În cele 14 zile care trecuseră de la începutul
măcelului, muriseră 25.000 de oameni din localitate şi din împrejurimi. Familia lui a fost
decimată pe 20 aprilie, iar Révérien îşi aminteşte totul, până în cele mai mici detalii. El a scris o
carte cu titlul "Genocid: Rwanda mea furata", o carte nerecomandată celor slabi de inimă, in
care descrie totul cu lux de amananunte cum toţi membrii familiei au fost ucişi, cu o cruzime
greu de imaginat. Toţi au fost tăiaţi cu macetele de mii de ori, au fost dezbrăcaţi şi lăsaţi să
agonizeze în soare. El povesteşte cum bărbaţii hutu ucideau, iar femeile şi copiii lor colectau
bunurile şi bijuteriile victimelor muribunde.
Reverien era cel mai mare dintre copii, aşa că a fost lăsat la urmă. El a văzut cum
vecinul i-a tăiat mama şi tatăl, dar şi pe fraţii lui: Sylvelie 13 ani, Olive 11 ani, Pierre Celestin 9
ani, Marie 7 ani, şi Claudette, de numai 5 ani. La 15 ani după masacru, tânărul mărturiseşte că
aude încă noaptea, ţipetele micuţei Claudette, care a supravieţuit tăieturilor de macetă, dar a
murit după o lungă agonie, din cauza deshidratării.12
Generalul-maior Romeo Dallaire, in calitate de sef al fortelor UNAMIR, a fost martor al
11
Immaculee Ilibagiza, Steve Erwin: Marturie din Iad. In mijlocul genocidului din Rwanda, Bucuresti, Editura Corint, 2015.

12
Reverien Rurangwa, Anna Brown: Genocide: My stolen Rwanda, Paperback, 2009

24
atrocitatilor comise de catre armata si militiile hutu, implicandu-se activ, in masura
posibilitatilor, in salvarea si protejarea minoritatilor tutsi. In cartea sa '' Shake hands with the
Devil'' el a dezvăluit experiența lui rwandeza prin următoarele cuvinte remarcabile, cu care a
intrat in inimile și mintile oamenilor: " Unul dintre instrumentele pe care extremiștii hutu le
foloseau în timpul genocidului pentru a obține mai multă hrană, apă și provizii medicale, era de
a folosi copii foarte mici de cinci, șase ani sau de vârste apropiate; ii puneau în mijlocul
drumului și ii tineau acolo pentru a opri convoaiele care transportau acele resurse. În cazul în
care copiii se dadeau la o parte din fata convoiului pur și simplu ii ucideau cu macetele. Intr-o
zi a aparut în față convoiului un copil de aproximativ trei sau patru ani, iar noi nu aveam de
gând să abandonam acel copil, așa că am încetinit așteptandu-ne la o ambuscadă. Un grup de
soldați a mers in recunoastere dar nu era nimeni. Ne-am dus în jurul cabanelor pentru a vedea
dacă era cineva prin preajma care avea grijă de acest copil, și tot ce am gasit erau trupuri de
oameni care fusesera uciși cu cinci sau șase săptămâni mai devreme, in stare de descompunere,
pe jumătate mâncate de câini sălbatici și șobolani. Uitandu-ne in jur am pierdut copilul. Așa că
ne-am întors și l-am găsit într-o colibă unde se aflau doi adulți, unul de sex masculin si unul de
sex feminin, si niste trupuri de copii în stadii avansate de descompunere. El era așezat acolo, ca
și cum era acasă. Am luat copilul, l-am adus în mijlocul drumului și m-am uitat la el, iar acest
copil cu varsta de trei sau patru ani era un baiatel, cu un stomac umflat, plin de cicatrici și in
zdrențe. Apoi m-am uitat în ochii lui, și ceea ce am văzut în ochii acelui copil era exact ceea ce
am văzut în ochii fiului meu înainte de a părăsi Canada. Erau ochii unui copil uman și erau
exact la fel. Avem responsabilitatea de a proteja pe toți oamenii, nu avem dreptul de a evalua și
de a stabili prioritati; toti sunt oameni și nici unul dintre noi nu este mai uman decât celălalt. " 13
Astfel de masacre au avut loc pe tot cuprinsul tarii, intensitatea cea mai mare fiind intre
11 aprilie si inceputul lunii mai. Pentru a-si umili dusmanii si dupa moarte, etnicii hutu nu au
permis ca mortii sa fie ingropati. Cadavrele au fost lasate sa se descompuna pe strazi sau sa fie
mancate de sobolani si de hiene. Multe cadavre au fost aruncate in rauri si lacuri pentru a-i
trimite inapoi in Etiopia, potrivit unei credinte populare conform careia Etiopia este tara de
origine a etnicilor tutsi.

13 Roméo Dallaire, Samantha Power: Shake Hands with the Devill: The failure of Humanity in Rwanda, Random House Canada, 2003

25
'' Niciodată nu a fost omenirea mai depravată decât în Rwanda'' a scris in cartea sa ''The
Shallow Graves of Rwanda'', Shaharyar Khan in calitate de fost reprezentant al Secretarului
General al ONU in Rwanda, incepand cu 4 aprilie 1994.14
Mass-media locala aflata sub controlul guvernului extremist a jucat un rol important in
propagarea urii interetnice. Cotidianul central Kangura, al extremistilor hutu, a raspandit prin
mesajele sale rasiste ura timp de apropae zece ani. An decembrie 1990 acest ziar a publicat o
lista intitulata '' Cele zece porunci hutu'' conform carora orice hutu care se insura cu o tutsi era
considerat tradator, iar pozitile din stat si armata trebuiau detinute doar de catre enia hutu.
Un alt mijloc de manipulare a maselor a fost radio RTLM care a raspandit zilnic mesaje
de ura si dispret social. De aici a pornit mesajul inceperii genocidului: '' Taiati copacii cei
inalti'', fraza cheie a inceperii acestuia. Tot prin intermediul radioului erau citite numele celor
cautati, adresele unede pot fi gasiti, numele rudelor etc. Tot de la acest post erau citite in fiecare
seara numele celor ucisi si numarul lor. Radio RTLM a fost platforma care i-a incitat inclusiv
pe hutu moderati sa ia parte la macel, acestia avand o singura optiune: ori participau la genocid
ori erau ucisi de catre militiile Interahamwe pentru tradarea cauzei hutu.
Un apropiat al președintelui Habyarimana, care se prezenta lumii ca garant al păcii,
spunea despre tutsi, într-o reuniune politică: “Cei al căror cap încă nu l-ați tăiat, îl vor tăia ei
pe-al vostru. Acești ticăloși trebuie să dispara toti împreuna”. Toți rwandezii cunoșteau “cele
zece porunci”, care diabolizau pe tutsi și stabileau un cod de conduită pentru hutu. Una dintre
ele, a 8-a, spunea: '' Hutu trebuie să înceteze să mai aibă milă de tutsi''.
Niciodată un post de radio nu a jucat un rol atât de important în savarsirea unor crime în
masa precum Radio Mille Collines. Acest post a fost creat în solda directa a mortii, propagând
toleranta față de violentă și crima, oferind viitorilor ucigasi identitate socială și legitimitate. El
a proclamat obligatia fiecărui bun cetătean de a-și suprima seamanul, ca o conditie inevitabila
pentru a-si continua propria existentă. Din mijloc de comunicare în masa radioul a fost
promovat ca arma de distrugere în masă.
Alte cuvinte au fost deturnate de la sensurile lor inițiale precum ''inyenzi'' care îi
desemna pe tutsi și care însemna gândaci de bucătărie. Cuvântul era folosit pentru a asocia

14
Shaharyar Khan: The Shallow Graves of Rwanda, I. B. Tauris, 2001

26
ideea de tutsi cu dezgustul, repulsia și teama pe care le încearcă mulți în contact cu nedoritele
insecte.

Comunicatele radio și oficialii utilizau verbele ''a lucra'' și ''a curăța'' cu înțelesul,
insinuat și cultivat sistematic, de a ucide adversarii. Un prefect cerea populației, prin radio, să
''lucreze'' pentru comunitate, să ''curețe'' zonele în care locuiau în așa fel încât ''nici un gândac
să nu scape''

Nici o alternativa nu le-a fost lăsată viitorilor ucigasi. A nu urma cele zece porunci era
un act de tradare, era categoric exclusa orice îndoiala sau ezitare. Inyenzi trebuiau combatuti cu
orice arma aflată la indemana. La declanșarea fizică a genocidului rezultatele nu s-au lăsat
asteptate. Un participant avea să mărturisească: ''Unii nu mai găseau pe cine să ucida pentru că
erau mai multi ucigasi decât victime.'' Altul, un fost primar, găsea nejustificata folosirea
cuvantului genocid pentru că ''au mai rămas supravietuitori''

1.2.4. Procesul conflictual.

Pe perioada conflictului, Misiunea Natiunilor Unite pentru asistenta in Rwanda


(UNAMIR), aflata sub comanda generalului canadian Romeo Dallaire a incercat fara rezultat sa
obtina o incetare a focului intre fortele FPR si cele FAR si incetarea masacrelor. In plus acesta
a incercat sa obtina un mandat pentru autorizarea unei riposte armate dar acesta i-a fost refuzat
in repetate randuri.

In fata acestei lipse de actiune manifestata in mod ciudat de catre ONU generalul Dalaire
nu a putut face nimic pentru a proteja populatia tutsi. La 15 zile de la inceperea genocidului,
Organizatia Natiunilor Unite, pe fondul asasinarii celor zece militari belgieni, a redus drastic
efectivele UNAMIR.

Sub influenta majora a Statelor Unite ale americii, ONU a calificat masacrele drept ''acte
de genocid'' si nu ''genocid''. Incepand cu luna mai, pusa fata in fata cu gravitatea situatiei,
ONU a creat in sud-vestul Rwandei ''o zona umanitara sigura'' (ZHS) la 4 iulie.

27
Spre jumatatea lunii iulie Frontul Patriotric din Rwanda a reusit sa restabileasca partial
ordinea in tara si a reusit sa faca un guvern de coalitie nationala avandu-l la conducere pe
Pasteur Bizimungu, un etnic hutu moderat, in functia de presedinte si cu Paul Kagame,
conducatorul FPR, in functia de vicepresedinte si prim-ministru.

Potrivit istoricului conflictului armat, FPR a pornit inaintarea spre capitala Kigali din
nordul Rwandei, o zonă la granita cu Uganda, pe care o cucerisera si o controlau inca din
perioada 1990-1993. Rebelii tutsi din FPR au repurtat rapid victorii impotriva armatei pro-
guvernamentale (FAR) si au ocupat in intregime Rwanda ajungand in cele din urma in capitala
Kigali si preluand puterea. Aceasta inaintare din pacate a fac ut numeroase victime in randul
populatiei civile atat de o parte cat si de cealalata.

La 30 aprilie 1994, biroul politic al FPR publica un comunicat potrivit caruia


desfasurarea fortei de pace a ONU nu ar servi nici unui scop pentru oprirea genocidului
deoarece acesta este aproape terminat. In pofida inaintarii rapide a FPR catre capitala din
pacate desfasurarea in paralel a genocidului a costat viata ac cateva sute de mii de etnici tutsi si
hutu moderati. Militiile hutu si armata FAR au batut in retragere catre granita cu Zair, iar
catastrofa umanitara a continuat odata cu fuga celor doua milioane de refugiati de etnie hutu. In
luna iulie in taberele de refugiati hutu din Zair a izbucnit o epidemie de holera care a gacut
numeorase victime. Acest episod, puternic mediatizat, a fost adesea confundat cu genocidul
propriu-zis si a capatat o latura oculta. Din pacate si armata FPR, odata intrata in Rwanda, s-a
dedat unor serii de masacre. In anii urmatori majoritatea refugiatilor hutu s-au intors prin valuri
succesive in Rwanda. O parte din soldatii Far au fost reintegrati In Armata Patriotica Rwandeza
(APR), noua armata constituita. Intre anii 1996-1997 numerosi civili refugiati hutu, in jungla
congoleza, au fost masacrati de catre fortele aliate (APR, armata Ugandei si rebelii zairezi), au
murit de foame sau din cauza bolilor. Aceasta coalitie l-a detronat de la putere pe presedintele-
dictator al Zairului Mobutu Sese Seko si l-a inscaunat pe Laurent Kabila in fruntea noii
Republici Democrate Congo in anul 1997.

28
Conform declaratiilor guvernelor Rwandei si Burundi extremistii hutu au ramas un
factor de amenintare permanenta si de instabilitate in zona fapt care justifica interventiile
armate. Din pacate aceste interventii armate a facut ca FPR sa fie acuzat de catre opozantii si
dizidentii rwandezi hutu, precum si de catre grupul de experti ONU insarcinati cu studierea
acestei chestiuni, ca foloseste vechiul genocid ca pretext pantru a jefui si a destabiliza aceasta
regiune. Incepand cu anul 2005, fortele rebele hutu FDLR au acceptat sa fie dezarmate si au
revenit in Rwanda.

Capitolul 2 NEGOCIEREA CONFLICTULUI DIN RWANDA

2.1. Fazele si istoricul incercarii de negociere.

Acordul de pace de la Arusha (Tanzania) parafat între guvernul rwandez și Frontul


Patriotic din Rwanda (FPR), semnat în august 1993 a reusit sa esueze în cel mai rău mod cu
putinta si sa degenereze in ingrozitorul genocid ce a urmat asasinarii presedintelui
Habyarimana. Documentele aflate in Arhiva Națională de Securitate, la Centrul Simon-Skjodt
pentru prevenirea genocidului din Statele Unite ale Americii si la Muzeul Memorial al
Holocaustului reflecta rolul comunității internaționale în eșecul de a pune în aplicare programul

29
de demobilizare a membrilor celor doua armate rivale, ca parte esentială a Acordului de la
Arusha, si care a condus în cele din urmă la genocidul din aprilie 1994. Acordurile de la
Arusha au fost un mediate sub stricta observare a ONU si incheiate între FPR, grupul rebel
predominant tutsi, și guvernul din Rwanda. Aceste documente aduc la lumina eșecul
comunității internaționale de a sprijini pe deplin eforturile pentru incheierea pacii in Rwanda.

La 1 octombrie 1990, FPR a invadat Rwanda prin nord, prin Uganda intrand rapid in
conflict armat cu trupele guvernamentale FAR. Cateva săptămâni mai târziu, părțile implicate
asistate de ONU au facut eforturi pentru a pune capăt conflictului in mod pașnic. Cu toate
acestea, chiar înainte de începerea negocierilor oficiale din iulie 1992, toate părțile implicate,
inclusiv observatori și mediatorii organismelor internationale, si-au exprimat îndoielile cu
privire la fezabilitatea unei păci durabile. În mai 1992, atat presedintele rwandez Habyarimana,
cat și ministrul apărării, James Gasana știau că politica de integrare a militarilor celor doua
armate va face obiectul celor mai dificile negocieri ale întregului proces de pace de la Arusha.

Tensiunile crescute din timpul negocierilor in ceea ce priveste impartirea puterii au


influentat miscarile populatiei pe străzile din Rwanda, fapt care leagă în mod clar discuțiile
politice tensionate de izbuncnirea focarelor de violență. Ambasadorul de la acea vreme al SUA
si adjunct al misiunii diplomatice în Rwanda, Joyce Leader, a scris în august 1992: "... putem
anticipa un nou val de insecuritate internă care va degenera într-o formă sau alta in cazul in
care negocierile de pace vor continua sa stagneze, mai ales în cazul în care vor exista diferende
asupra preluarii-predarii puterii.''
Negocierile de la Arusha au fost taraganate de diferentele de opinii pe care le aveau
partile implicate in proces precum si ideile diferite ale partidelor politice din cadrul delegației
guvernului rwandez. Acest lucru era evident si era semnalat atat in rapoartele observatorilor din
SUA cat și rapoartele delegației din Rwanda trimise președintelui Habyarimana în Kigali.
Dezacordurile majore au fost semnalate cu privire la cum vor fi integrati militarii, mărimea
forței globale, precum si fata de procentele pe care le vor avea in structura viitoarei armate
fortele FPR si fostele forte guvernamentale. Fortele FPR si guvernul rwandez, de asemenea, nu
erau de acord cu privire la modul in care soldatii și ofiterii vor fi demobilizați, cum vor fi

30
integrati cu succes în societate, și existau temeri asupra problemele de securitate cu privire la
procesul de demobilizare.
Reprezentantul SUA Joyce Leader vorbește într-un interviu in 2013 cu privire la
provocările de reintegrare a soldaților rwandezi în societate:
"Între momentul semnării acordului si începutul genocidului ... o mare atenție era
acordată aceastei probleme cu privire la demobilizarea și reintegrarea soldaților ... toată această
chestiune a reintegrarii oamenilor într-o societate in curs de dezvoltare... cele mai multe dintre
locurile de muncă erau în sectorul public, mai degrabă decât în sectorul privat, acest
impediment facea aproape imposibil acest demers chiar daca o multime de oameni destepti
lucrau la asta...''
Ca parte a negocierilor din Arusha, comunitatea internațională a fost solicitata de ambele
parti să ofere o "foraa internationala neutra", pentru a asista la punerea în aplicare a acordurilor
de pace. Aceasta asistenta trebuia sa vegheze la facilitarea dezarmării, demobilizarii și
reintegrairii, și sa ajute la asigurarea finanțării programelor. Cu toate acestea, chiar daca
comunitatea internatională a facut tot posibilul pentru obtinerea fondurilor, in Rwanda nu a
fost instalat guvernul de tranziție, iar programul de demobilizare nu a fost niciodată pus în
aplicare.
Documentele arată că punerea în aplicare a acordului de la Arusha s-a dovedit a fi o
provocare majora din mai multe motive: neîncrederea dintre semnatarii acordului, lipsa de
fonduri pentru programe, preocupările de securitate legate de procesul de demobilizare,
provocări în integrarea militarilor, și cresterea tensiunilor politice. Acestea au fost semnate
totusi in luna august a anului 1993 iar Joyce Leader ii scria Secretarului de Stat al SUA Warren
Christopher si il avertiza că " deși liderii ambelor părți au semnat acordul de pace, nici una
dintre părți nu are încredere în intențiile celuilalt".
La sfârșitul lunii noiembrie 1993, acordul de pace și de încetare a focului au fost
incalcate atunci când a avut loc masacrul atribuit armatei FPR din provincia Ruhengeri in care
si-au pierdut viata 22.000 de civili, majoritatea de etnie hutu, ceea ce a dus la suspendarea
punerii in aplicare a acordului.
Maiorul Brent Beardsley asistentul comandantului fortelor UNAMIR, generalul Roméo

31
Dallaire, explica neliniștea în rândul soldaților cu privire la procesul de demobilizare:
'' Au existat o mulțime de ofițeri, mulți subofițeri si o mulțime de soldați, care pentru cei
trei ani anteriori inceperii războiului cat si pe perioada desfasurarii lui, au avut un salariu
constant, aveau hrană pentru ei și familiile lor, au avut un loc de muncă, - iar acum dintr-o dată
erau pusi in situatia de a nu mai avea nici un venit...''
Până în ianuarie 1994, UNAMIR și Ambasada SUA au raportat că, de fapt, se intampla
exact opusul demobilizarii: partidele politice sprijineau formarea milițiilor armate și au
distribuit arme către civili. Comunitatea internațională nu a reușit să strângă fonduri pentru a
sprijini programul de demobilizare, iar guvernul rwandez nu a reușit să puna in aplicare
programul de tranziție, ceea ce a dus la creșterea tensiunilor printre soldați si la certitudinea ca
viitorul lor a devenit din ce în ce mai nesigur.
FPR și guvernul rwandez au negociat pensii pentru soldați demobilizați, ca parte a
programului de demobilizare convenit potrivit acordului de la Arusha, dar nici RPF, nici
guvernul nu-si puteau permite să plătească pensiile. Maior Beardsley explică eșecul comunității
internaționale de a asigura finanțarea programului de demobilizare:
''... A trebuit să se meargă cu pălăria în mână si s-a pus intrebarea: cine va plăti pentru
aceste pensii? Ei bine, Fondul Monetar International a spus, noi nu facem asta. Banca Mondială
a spus, noi nu facem asta. Natiunile Unite au spus, noi nu facem asta. Așa că am spus bine,
trebuie sa stim cine va face acest lucru, pentru că atunci când vom ajunge cu toți acesti soldtți
în lagăre de demobilizare și le-am promis ca vor fi platiti, și ei știu asta, nu vor înțelege si
atunci o să fie probleme...''
Problema a fost complexă, comunitatea internațională conditionand oferirea unor
ajutoare umanitar si finantari pentru dezvoltare (inclusiv finantarea pentru programul de
demobilizare) in momentul in care in Rwanda va fi instalat guvernul de tranziție convenit în
acordurile de la Arusha. Dar din cauza incertitudinii majore generate de instabilitatea politică
precum și datorita creșterii tensiunilor legate de demobilizare, guvernul de tranziție nu a fost
niciodată instalat.
Documentele arată că SUA au ezitat să acorde orice finanțare până când nu a fost clar ce
vor face si celelalte țări in privinta ajutorului si finantarii; inclusiv a aparut un blocaj intre

32
Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Banca Mondială asupra finanțării
programului de demobilizare. Din pacate strângerea de fonduri pentru Rwanda a fost amânată
din cauza eșecului in instalarea guvernul de tranziție.
În tot cursul lunii martie 1994, Rwanda nu a reușit să rezolve impasul politic.
Nerezolvate, tensiunile politice au ajuns în cele din urmă la un punct de fierbere, în aprilie
1994, după ce avionul presedintelui Habyarimana a fost doborât. Dimineața următoare, pe 7
aprilie 1994, genocidul a început în timpul căreia între 800.000 și un milion de rwandezi,
predominant tutsi, au fost omorati.
În timp ce această colectie de documente a reusit să ne ajute să întelegem mai bine
esecul negocierilor de pace din Rwanda, înregistrările cheie sunt încă indisponibile pentru
public. Accesul la documentele guvernamentale belgiene, precum și la principalele documente
din acea perioada ale administrației Clinton in legatura cu conflictul din Rwanda ar oferi o
imagine mai clară a motivatiilor individuale ce au stat la baza luarii deciziilor, precum și modul
în care aceste decizii au afectat rezultatul.

De tristă amintire s-a dovedit a fi reacţia marilor puteri de atunci, în frunte cu Statele
Unite, care la acea dată era lider incontestabil mondial, puteri mondiale care s-au abţinut în
mod ruşinos să intervină efectiv în Rwanda, mulţumindu-se cu emiterea de comunicate şi
declaraţii în care ''condamnau profund violenţele''.
Mai mult decât atât, Consiliul de Securitate al ONU a votat în aprilie 1994 retragerea
tuturor trupelor de menţinere a păcii din Rwanda, fapt care a aruncat ţara în război civil şi a
favorizat izbucnirea genocidului de proporţii nemaivăzute. Trupele franceze care au intrat în
Rwanda din Zair în luna iunie şi-au limitat intervenţia la crearea unei zone umanitare în sud-
vestul ţării salvând astfel mii de vieti, dar permiţând în acelaşi timp fuga a numeroşi
responsabili de crime împotriva umanităţii. În săptâmânile de după încheierea genocidului,
multe figuri proeminente ale comunităţii internaţionale s-au lamentat cu privire la nepăsarea
lumii cu privire la atrocităţile care au avut loc.
Declaraţia fostului secretar general al ONU, Boutros Boutros-Ghali este clara în această
direcţie: „Insuccesul nostru în Rwanda este de zece ori mai mare decât insuccesul pe care l-am

33
avut în fosta Iugoslavie. Asta deoarece întreaga comunitate internaţională era implicată şi
interesată de evoluţia situaţiei din fostele ţări iugoslave. Rwanda nu a interesat pe nimeni”.

Rwanda apare pe agenda ONU mai devreme de începerea genocidului, numit de unii
autori ca unul din eşecurile cele mai mari ale umanităţii. Prima intervenţie a Naţiunilor Unite se
observă prin Rezoluţia nr. 812 din 12 martie 1993, emisă la 3 zile după încetarea, la 9 martie, a
acţiunilor militare dintre RPF şi RGF. Această primă rezoluţie a Consiliului de Securitate
cheamă părţile implicate să respecte acordul de încetare a focului şi reprezintă un punct de
pornire în constituirea UNOMUR – Misiunea de Observare a Natiunilor Unite în Uganda şi
Rwanda, care avea să monitorizeze graniţa dintre aceste două state pentru a ţine la evidenţă
transferul de arme şi detaşamente militare către FPR, precum şi întoarcerea refugiaţilor
rwandezi aflaţi pe teritoriul Ugandei. UNOMUR va fi instituit oficial prin Rezoluţia nr. 846 din
22 iunie 1993 a Consiliului de Securitate, având-ul ONU l-a desemnat pe Dr. Abdul Hamid
Kabia din Sierra Leone ca ofiţerul politic al misiunii.

Ulterior, în Rwanda au fost trimise 3 misiuni de recunoaştere înainte de trimiterea


misiunii de menţinere a păcii. Misiunile de recunoaştere, în special a treia, trebuia să
stabilească toate detaliile care avea să ajute la stabilirea Misiunii de menţinere a păcii. Trebuiau
analizate aspectele militare, politice, umanitare şi administrative ale unei eventuale misiuni
pacificatoare. Membri ai Diviziei de Operaţii pe Teren (agenţia UN în domeniul administrativ
şi logistic) trebuiau să examineze comunicaţiile, infrastructura, personalul, logistica şi
transportul local şi toate aspectele suportului administrativ de care misiunea va avea nevoie.
Pe 5 Octombrie 1993, după încălcarea mai multor termene prevăzute de Acordul de la
Arusha pentru instituirea misiunii de menţinere a păcii, Consiliul de Securitate ONU decide,
prin Rezoluţia nr. 872, trimiterea unei forţe pacificatoare în Rwanda, care să asigure respectarea
Pactului de la Arusha, '' United Nations Assistance Mission for Rwanda '' (UNAMIR), condusă
de Jacques-Roger Booh-Booh, ca şef politic al misiunii, reprezentant special al Secretarului
General al ONU, şi de catre Generalul Romeo Dallaire, in calitate de comandant al forţelor
armate.
Urmează rezolutia nr. 891 din 20 decembrie 1993, prin care se extinde mandatul

34
UNOMUR şi specifică faptul că integrarea acesteia în UNAMIR prin Rezoluţia nr. 872 a
Consiliului de Securitate este de ordin administrativ şi nu afectează mandatul UNOMUR
stabilit prin Rezoluţia 846 din 22 iunie 1993.

În mod ironic sau nu, la 5 aprilie 1994, cu o zi înainte de reînceperea războiului şi


declanşarea genocidului, Consiliul de Securitate adoptă o rezoluţie prin care se salută
respectarea acordului de încetare a focului în pofida greutăţilor întâmpinate în procesul de
implementare a Acordului de la Arusha. O prevedere importantă a acestei Rezoluţii este
prelungirea mandatului UNAMIR până la 29 iulie 1994.
Generalul-maior canadian Romeo Dallaire, comandantul forţelor armate UNAMIR,
descrie în lucrarea sa ''Shake hands with the Devil'' situaţia dezastruoasă în care se afla ţara,
precum si neputinţa forţelor misiunii de a restabili ordinea şi de a stopa masacrul care avea loc.
El acuză Consiliul de Securitate şi comunitatea internaţională de indiferenţă absolută şi
condamnă prevederile Rezoluţiei nr. 912 din 21 aprilie 1994 prin care trupele UNAMIR sunt
reduse de la aproximativ 2500 de soldati la 270, ca urmare a propunerii Secretarului General
ONU exprimată în articolele 15-18 ale Raportului său special din 20 aprilie 1994 cu privire la
situaţia din Rwanda.

2.2. Esecul negocierii.


Folosirea termenului genocid ar fi antrenat, în virtutea articolului VIII al Convenției
ONU din 1948 cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid, obligația organismelor
internaționale de a lua “măsurile adecvate pentru prevenirea și pedepsirea actelor de genocid”.
În Consiliul de Securitate, Statele Unite au refuzat o vreme recunoașterea genocidului,
iar Franța nu era încă sigură, cum nu este nici acum, de intensitatea umbrei de vinovăție asupra
propriei conștiințe, ca preparator militar al armatei hutu, '' etnie majoritară… pe cale de a
câștiga acest război, pentru că este o categorie de oameni curajoși, organizați, de tradiție
militară''. Cum însuși președintele François Mitterand spunea asta, cine l-ar fi putut contrazice.
S-a vorbit, post-factum, de o anumita complicitate a comunitatii internationale care nu a

35
dorit sa intervina in prevenirea genocidului. S-a vorbit despre o situatie atipica, ciocnirea Est-
Vest, specifica Razboiului Rece, fiind inlocuita de o ciocnire de interese Franta-SUA, in
termeni geopolitici, prin care Franta incerca salvarea spatiului francofon (majoritatea tarilor din
regiune fiind colonii franceze sau belgiene) de influenta anglo-saxona reprezentata de SUA si
de catre aliatul sau principal Uganda, care si-a impus influenta in fostele colonii engleze di
Africa de Est. Prin urmare Franta a sprijinit fatis regimul hutu de la Kigali, fapt evidentiat in
declaratia ministrului cooperarii Bernard Debre: ''...Este greu de judecat politica franceza fata
de Rwanda, aceasta pentru ca presedintele Mitterrand era extrem de atasat generalul
Habyarimana, de familia sa si de tot ce insemna fostul regim rwandez.''
Ar fi putut Occidentul s-a faca ceva pentru a opri genocidul din Rwanda? Aceasta este
întrebarea fundamentală pe care o pune Alan Kuperman in cartea sa ''The Limits of
Humanitarian Intervention: Genocide in Rwanda.'' Acest volum subțire (are doar 128 de pagini,
inclusiv trei anexe), abordeaza în mod pragmatic multele ipoteze comune cu privire la
genocidul din Rwanda și capacitatea occidentului de a opri macelul odata inceput. Kuperman
face o trecere in revista a evenimentelor care au dus la izbucnirea genocidului, folosind o
varietate de literatură, un mix de realitate dura imbinat cu o abordare serioasa in stil academic.
Primele rapoarte arata că au existat indicii clare pentru un genocid iminent dar ele nu au fost
luate în serios. Cel mai cunoscut dintre acestea este "faxul genocid" trimis de generalul
Dallaire, comandantul forței de menținere a păcii UNIMIR la data de 11 ianuarie 1994. Dar,
după cum scrie Kuperman, "inclusiv Dallaire și-a exprimat îndoielile cu privire la
credibilitatea informatorului." Înainte de genocid, numai Belgia a solicitat modificarea
mandatului UNIMIR și un număr mai mare de trupe pentru a se asigura că violența nu v-a
izbucni din nou.
Kuperman găsește in cercetarea lui puține cazuri în care puterile occidentale știau despre
genocid înainte de 20 aprilie la aproximativ 13 zile după ce masacrele au început. Pentru că au
fost lipsiti de informații din regiune, liderii occidentali s-au bazat în principal pe informatiile
din mass-media populară dar care informau in stil propriu si nereal desfasurarea evenimentelor
de la începutul lunii aprilie. Rapoartele mass-media s-au concentrat în principal asupra capitalei
Kigali și au portretizat violența si masacrele ca parte a reizbucnirii razboiului civil. În afară de

36
un sir de rapoarte ale serviciilor de informatii ignorate de catre Statele Unite ale Americii si
ONU, de informare asupra masacrelor ce se desfasoara în mediul rural, termenul de genocid nu
a fost semnalat prima oara decat în jurul datei de 20 aprilie.
Această analiză critică a genocidului din Rwanda abordează o mutitudine de teorii
privind posibilele intervenții pentru a opri genocidul. În termeni pragmatici, Kuperman insa
simplifica lucrurile si sustine ca fiind eronata ipoteza Belgiei ca daca ar fi existat un mandat
UNIMIR revizuit pentru stabilirea păcii în ianuarie 1994 și încă 5.000 de militari, genocidul ar
fi putut fi prevenit. Constatarea lui critică subliniaza faptul ca orice actiune militara nu ar fi
putut stopa escaladarea violenței. Această afirmație se bazează în mare măsură pe limitele
capacității logistice de a reloca Divizia 101 aeropurtată peste trei continente și prin intermediul
mai multor aeroporturi, care oricum ar fi fost tardiva si nu ar fi putut opri macelul la timp.
Inseamnă că Occidentul avea obligația de a face mai mult decât să intervină in zona de
conflict pentru a stopa incalcarea drepturilor omului si genocidul. Se doreste imperativ să se
stabilească mecanisme adecvate de descurajare si prevenire a genocidului. Acest lucru
înseamnă o mai bună colectare de informații și coordonare, precum și o înțelegere de ansamblu
mai bună a regiunilor cu risc de conflict etnic.
Aceasta este cea mai importanta concluzie la care ajunge Kuperman, el oferind in cartea
sa, de asemenea, un pachet de lecții pe care le putem învăța din exemplul Rwanda si care ar
putea fi utile în viitor pentru evitarea unor astfel de cazuri de genocid.

Capitolul 3. MEDIEREA SI INTERVENTIA ORGANISMELOR


INTERNATIONALE IN REZOLVAREA CONFLICTULUI DIN RWANDA

3.1. Interventiile umanitare internationale sub egida ONU.

Implicarea activă a Organizației Națiunilor Unite în Rwanda a început în anul 1993,


când Rwanda și Uganda au solicitat trimiterea observatorilor militari de-a lungul frontierei
comune pentru a preveni utilizarea militară a zonei de catre FPR. Consiliul de Securitate în
iunie 1993 a infiintat United Nations Observer Mission Uganda-Rwanda (UNOMUR) pe

37
partea ugandeza a frontierei, pentru a verifica faptul că nici un ajutor militar nu a ajuns pe
teritoriul Rwanda.

Între timp, negocierile din Arusha, intermediate de catre Tanzania si Organization of


African Unity (OAU), reluate in martie 1993, au condus în cele din urmă la un acord de pace
semnat în august 1993. Acordul de pace continea solicitatarea unui guvern ales în mod
democratic și a prevăzut instituirea unui guvern de tranziție până la alegeri, plus repatrierea
refugiaților și integrarea in forțelor armate a celor două părți. Ambele părți au cerut Națiunilor
Unite să sprijine punerea în aplicare a acordului. La începutul lunii august 1993 efectivele
Neutral Military Observer Group (NMOG) au fost înlocuite cu o forță armata NMOG II
extinsa, compusă din circa 130 de persoane gandita să funcționeze ca o măsură provizorie, până
la desfășurarea de forțe internaționale neutre. In octombrie 1993, Consiliul de Securitate, prin
rezoluția nr. 872 (1993), a înființat o altă forță militara internațională, Misiunea Națiunilor
Unite de Asistență pentru Rwanda (UNAMIR), pentru a ajuta părțile să pună în aplicare
acordul, să monitorizeze punerea sa în aplicare și să sprijine guvernul de tranziție. Misiunea
UNAMIR a devenit operațională la 1 noiembrie 1993, atunci când elementele NMOG II au fost
absorbite în UNAMIR. Structura batalionului UNAMIR de la Kigali era compusă din
contingente din Belgia și Bangladesh si a fost completata pana in prima jumatate a lunii
decembrie, devenind operationala incepand din 24 decembrie 1993. Organizația Națiunilor
Unite a solicitat statelor membre contribuții de trupe, dar initial doar Belgia, cu o jumătate de
batalion de 400 de militari, și Bangladesh, cu un element logistic de 400 de militari au avut
personal de oferit. A fost nevoie de cinci luni pentru a ajunge la numarul autorizat de 2.548 de
oameni. Dar, din cauza numeroaselor probleme nerezolvate între părți, punerea în aplicare a
acordului a fost întârziată. În consecință, instalarea guvernului de tranziție nu a avut loc
niciodată.

Pe durata celor 100 de zile de haos cat a durat genocidul propriu-zis, UNAMIR a cautat
sa mentina ordinea si a incercat sa protejeze civili tutsi si hutu moderati, misiune devenita
aproape imposibila datorita reducerii personalului si evacuarii precipitate a personalului civil si
diplomatic de catre ONU. UNAMIR a căutat să aranjeze o încetare a focului, fără succes, iar

38
membrii sai au devenit victime ale atacului armatei si militiilor Interamhawe in incercarea de
aparare a vietii primului-ministru. In urma asasinarii celor 10 membrii UNAMIR, unele tari si-
au retras în mod unilateral contingentele lor iar Consiliul de Securitate, prin rezoluția nr. 912
(1994) din 21 aprilie 1994, a redus efectivele UNAMIR de la 2.548 de persoane la 270. În
ciuda prezenței sale reduse, trupele UNAMIR a reușit să protejeze mii de rwandezi care s-au
adăpostit in locatiile sub control UNAMIR.

Consiliul de Securitate, prin adoptarea Rezoluției nr. 918 (1994) din 17 mai 1994, a
impus un embargo asupra armelor împotriva Rwandei, a solicitat acțiuni internaționale urgente
și a crescut numarul personalului UNAMIR până la 5.500 de militari. A durat totusi aproape
șase luni pentru ca statele membre să asigure prezenta trupelor. Pentru a contribui la securitatea
civililor, Consiliul, prin Rezoluția nr. 929 (1994) din 22 iunie 1994, a autorizat, în temeiul
capitolului VII din Carta Națiunilor Unite, o operațiune umanitară multinaționala compusa din
forțe multinaționale conduse de armata franceză denumita "Operațiunea Turcoaz", care a
stabilit o zonă de protecție umanitară în sud-vestul Rwanda langa lacul Kivu. Operațiunea s-a
încheiat în august 1994 și UNAMIR a preluat controlul în zonă.

In luna iulie forțele FPR au preluat controlul asupra tarii, moment in care se încheie
războiul civil, si la conducerea tarii se instaleaza un guvern condus de presedintele hutu Pascal
Bizimungu si premierul desemnat in persoana lui Paul Kagame. Noul guvern a declarat ca
respecta si aplica acordul de pace incheiat in 1993 și a asigurat UNAMIR că va coopera cu
privire la întoarcerea refugiaților. La rândul lor observatorii UNOMUR au extins activitățile de
monitorizare în Uganda, în întreaga zonă de frontieră.

Până în octombrie 1994, estimările au fost că dintr-o populație de 7,9 milioane, cel puțin
o jumătate de milion de oameni au fost uciși; aproximativ 2 milioane de oameni au fugit în alte
țări și nu mai puțin de 2 milioane de persoane au fost strămutate în interiorul țării. Un apel
umanitar al Organizației Națiunilor Unite a fost lansat în luna iulie pentru strangerea unui ajutor
financiar de 762 milioane $, pentru a răspunde provocării umanitare enorme.

39
O comisie de experți instituita de Consiliul de Securitate a raportat în septembrie că
exista "dovezi copleșitoare" care atesta că majoritatea hutu a săvârșit acte de genocid împotriva
populatiei tutsi într-un "mod concertat, planificat, sistematic și metodic." Raportul final al
Comisiei a fost prezentat Consiliului în decembrie 1994. In urmatoarele luni, UNAMIR a
continuat eforturile pentru asigurarea securității și stabilității tarii, a sprijinit asistența umanitară
și a ajutat refugiații să se reinstaleze. Insa noua conducere politica din Rwanda a considerat ca
UNAMIR si-a încheiat misiunea iar Consiliul de Securitate al ONU a luat în seamă această
cerere si a retras fortele UNAMIR din Rwanda în luna martie 1996.

Din analiza propriu-zisa a desfasurarii conflictului se observa faptul ca din pacate


comunitatea internationala a dat dovada de profunda indiferenta si apatie, aceasta politica
permitand uciderea marii majoritati a etniei tutsi. Existau doua documente importante care
cereau exprees implicarea ONU in stoparea genocidului, in primul rand carta ONU si apoi
Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea crimelor de genocid adoptata de Adunarea
Generala a ONU la data de 9 decembrie 1948.

Preambulul conventiei exprima faptul ca genocidul este o crima la adresa dreptului


popoarelor, in deplina contradictie cu spiritul si scopul natiunilor unite semnatare ale acestei
conventii si pe care lumea civilizata il condamna:

'' Părţile contractante,

Considerând că Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia sa 96


(I) din 11 decembrie 1946, a declarat că genocidul este o crimă la adresa dreptului ginţilor, în
contradicţie cu spiritul şi scopurile Naţiunilor Unite şi pe care lumea civilizată îl condamnă,
Recunoscând că în toate perioadele istoriei genocidul a produs mari pierderi umanităţii,
Convinse că pentru a elibera umanitatea de un flagel atât de odios cooperarea
internaţională este necesară,

40
Hotărăsc cele ce urmează:

ARTICOLUL I

Părţile contractante, confirmând că genocidul, comis atât în timp de pace cât şi în timp
de război, este o crimă de drept internaţional se angajează să-l prevină şi să-l pedepsească.

ARTICOLUL II

În prezenta Convenţie, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu
intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios,
cum ar fi:

a) omorârea membrilor unui grup;

b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;

c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea


fizică totală sau parţială;

d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sensul grupului; e) transferarea forţată a


copiilor dintr-un grup într-altul. ''15

Atitudinea ONU în raport cu genocidul din Rwanda contravine tuturor acestor principii
consfinţite de însuşi acest organism.

3.2. Tribunalul International pentru Rwanda.

In octombrie 1994 a fost infiintat in Tanzania Tribunalul Penal Internațional pentru


Rwanda care si-a propus aducerea in fata justitiei vinovatii de crime de razboi si de genocid din
Rwanda. Un an mai târziu, instanța a pus sub acuzare un număr de oficiali de rang înalt
15
Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid . Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor
Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9 decembrie 1948. Intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951, conform dispoziţiilor art. XIII

41
rwandezi pentru implicarea lor în genocid. Din pacate procesele au avansat incet deoarece
multe victime au refuzat să dezvăluie numele tortionarilor. În anul 2008 au fost condamnati trei
oficiali ai armatei din Rwanda pentru participarea la genocid.
Într-un efort de a pedepsi pe cei responsabili pentru genocid, Organizația Națiunilor
Unite a infiintat Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda. La 8 noiembrie 1994, Consiliul
de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția nr. 955 (1994), care a stabilit
"un tribunal internațional pentru unicul scop de urmărire penală a persoanelor responsabile
pentru genocid și alte încălcări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul
Rwandei și a cetățenilor din Rwanda responsabili pentru genocid și alte astfel de încălcări ale
legii comise pe teritoriul statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994. "
Fiind infiintat in baza unei rezoluții a Consiliului de Securitate, Capitolul VII, Tribunalul
Penal International pentru Rwanda si-a afirmat supremația asupra legilor interne și asupra
instanțelor naționale ale statelor terțe, și are capacitatea de a cere acestora predarea unui
acuzat, fie că este un cetățean rwandez sau nu, cu sediul în Rwanda sau a oricărui stat terț .
Astfel cum se prevedea în Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 977 (1995) din 22 februarie
1995, Tribunalul Penal International pentru Rwanda isi avea sediul la Arusha, Tanzania, cu
birouri suplimentare situate în Kigali, New York și Haga.
Componența Tribunalul Penal International pentru Rwanda a fost stabilita dupa cum
urmeaza:
- Dl. Adama Dieng, grefier;
 Dl. Judecător Dennis Byron, președintele Tribunalului;
 Dl. Secretar: General Ban Ki-Moon
 Dl. Hassan Bubacar Jallow, Prim-Procuror
Activitatea Tribunalului Penal International pentru Rwanda era guvernată de statutul său,
care era anexat la Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 955 (1994). Tribunalului Penal
International pentru Rwanda era format din trei organe majore: Camerele tribunalului, Biroul
procurorului și Biroul grefierului.
Existu patru camere ale Tribunalului Penal International pentru Rwanda în care
judecătorii judecau cazurile: trei camere mai mici și o Camera de Apel. Cu toate că toate cele

42
trei camere de judecata erau situate în Arusha, Camera de Apel la fel ca si in cazul
Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie se afla la Haga, in Olanda.
În total, Camerele erau compuse din 16 judecători permanenți și 9 judecători ad litem,
toti propusi de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. Existau trei judecători
permanenți pentru fiecare dintre cele trei camere de încercare, și șapte judecători permanenți,
pentru Camera de Apel; cu toate acestea, doar cinci dintre cei șapte judecători permanenți se
aflau la dispozitia Curtii de Apel, în orice moment.
Cu toate că doar 9 judecători ad litem serveau Tribunalul Penal International pentru
Rwanda, acestia fusesera selectati dintr-un grup mai mare de judecători ad litem in numar total
de 18. Grupul de 18 judecători ad-litem a fost creat pentru a accelera procesul judiciar, la 14
august 2002, prin Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 1431 (2002). Inițial, doar patru
judecători ad litem puteau fi la dispozitia Tribunalului Penal International pentru Rwanda la un
moment dat, dar din cauza presiunilor calendarului judiciar, dorinței Consiliului de Securitate
de a finaliza procesele si activitatii Tribunalului, până în 2009, numărul de judecători ad-litem a
fost crescut la nouă la 27 octombrie 2003, prin Rezoluția nr. 1512 (2003).
Potrivit statutului biroul procurorului era responsabil pentru investigarea tuturor
infracțiunilor ce intrau sub competenta Tribunalului Penal International pentru Rwanda si
pregătea punerile sub acuzare a celor inculpați. Biroul grefierului era responsabil pentru
furnizarea de sprijin administrativ tuturor Camerelor și Biroului procurorului.
La data de 9 ianuarie 1997, Tribunalului Penal International pentru Rwanda a inceput
unul dintre cazurile cele mai însemnate din dreptul internațional: Procuratura versus Jean-Paul
Akayesu. In timpul anului 1994 in timpul genocidului din Rwanda, Jean-Paul Akayesu era
primar al Taba, un oraș în care mii de femei si barbati tutsi au fost violati sistematic, torturați și
uciși. La începutul procesului său, Akayesu s-a confruntat cu 12 acuzații de genocid, crime
împotriva umanității și încălcarea articolului comun 3 din Convențiile de la Geneva din 1949
sub formă de crimă, tortură și tratamente crude. În iunie 1997, procurorul a adăugat "trei capete
de acuzare pentru crime împotriva umanității și încălcarea articolului comun 3 / Protocolul
adițional II pentru viol, acte inumane și agresiune indecente" (Raportul ICTR/1997/868).
Aceste capete de acuzare suplimentare au marcat prima dată în istoria dreptului internațional

43
faptul ca violul a fost considerată o componentă a genocidului.
La 2 septembrie 1998, Tribunalul Penal International pentru Rwanda l-a găsit vinovat
pe Akayesu de nouă capete de acuzare de genocid, în mod direct și incitare publică la comiterea
unui genocid și crime împotriva umanității, pentru exterminare, crimă, tortură, viol și alte acte
inumane. Condamnarea lui Akayesu a reprezentat prima sentinta data de catre un tribunal
internațional care a fost chemat să interpreteze definiția de genocid așa cum este definit în
Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid. În conformitate cu Convenția,
genocidul este definit ca fiind "actul de a comite anumite infracțiuni, inclusiv uciderea
membrilor grupului sau care provoacă daune fizice sau psihice grave membrilor grupului cu
intenția de a distruge, în totalitate sau în parte, o grupare naționala, rasială sau religioasă, ca
atare "(Conventia Genocidului, articolul 2). In conformitate cu interpretarea definiției
genocidului, judecatorii Tribunalului Penal International pentru Rwanda, de asemenea, au
indicat faptul că infracțiunea de viol a fost "o invazie fizică de natură sexuală, comise asupra
unei persoane în circumstanțe care sunt coercitive" și a subliniat că agresiunea sexuală
constituie "genocid în același mod ca și orice alt act, atâta timp cât a fost comisă cu intenția
specifică de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup special, vizat ca atare". Akayesu se afla
în prezent inchis pe viată în Mali.
În plus față de importanta jurisprudența generată de procesul lui Akayesu, Tribunalul
Penal International pentru Rwanda a stabilit, de asemenea, două precedente majore în procesul
împotriva lui Jean Kambanda (Procurorul versus Jean Kambanda). Kambanda a servit ca prim-
ministru al guvernului interimar al Rwanda pe parcursul celor 100 de zile de genocid.
Kambanda a fost adus în fața Tribunalului Penal International pentru Rwanda în octombrie
1997 și a pledat vinovat la sase capete de acuzare de genocid, conspirație la comiterea unui
genocid, incitarea directă și publică la comiterea unui genocid, complicitate la genocid și crime
împotriva umanității. Pledarea ca vinovat a lui Kambanda precum și condamnarea ulterioară a
acestuia a marcat pentru prima dată în dreptul internațional faptul ca un șef de guvern a fost
condamnat pentru genocid, dar, de asemenea, că o persoană acuzată a recunoscut vina pentru
genocid în fața unui tribunal penal internațional. La fel ca Akayesu, Kambanda în prezent este
inchis pe viață în Mali.

44
De asemenea, s-au remarcat urmăririle penale si trimiterile in judecata de catre
Tribunalul Penal International pentru Rwanda a lui Ferdinand Nahimana, a lui Jean-Bosco
Barayagwiza, liderii radioului Radio libre Milles Collines (RTLM), si a lui Hassan Ngeze,
fondatorul si directorul ziarului Kangura. Tribunalul Penal International pentru Rwanda a
considerat normala punerea sub acuzare a acestor trei oameni într-un singur proces, care este
cunoscut sub numele de "Media Case" (Procurorul versus Ferdinand Nahimana, Jean-Bosco
Barayagwiza și Hassan Ngeze). Abordarea de acest tip a fost luata in discutie din nou prima
dată de la procesul nazist de la Nuremberg, proces in cadrul caruia rolul presei a fost considerat
ca o componentă a dreptului penal internațional. In anul 2003, Nahimana, Barayagwiza și
Ngeze au fost condamnați pentru acuzații de genocid, conspirație pentru a comite genocid, în
mod direct și instigarea publică la comiterea unui genocid și crime împotriva umanității. Inițial,
Nahimana și Ngeze au fost condamnati la închisoare pe viață iar Barayagwiza a fost
condamnat la 35 de ani. În urma recursului, sentințele lui Ngeze lui Nahimana și au fost
diminuate la 30 și respectiv 35 de ani.
La data de 28 august 2003, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția nr. 1503 (2003),
prin care se dispune Tribunalului Penal International pentru Rwanda "să ia toate măsurile
posibile pentru a finaliza investigațiile până la sfârșitul anului 2004, pentru a finaliza toate
activitățile de judecată în primă instanță până la sfârșitul anului 2008 și pentru a finaliza toate
lucrările pana în 2010". De la emiterea Rezoluției nr. 1503 (2003), Tribunalul Penal
International pentru Rwanda a fost implicat într-o campanie activă in ceea ce priveste strategia
de finalizare pentru a se conforma acestui mandat. În 2002 și 2003, Consiliul de Securitate a
crescut numărul de judecători care servesc Tribunalul Penal International pentru Rwanda, prin
rezoluțiile nr. 1431 (2002) și 1512 (2003), în scopul de a accelera cazurile în fața Tribunalului.
În plus față de accelerarea proceselor, Biroul procurorului a încercat, acolo unde este
posibil, să transfere cazurile către jurisdicțiile naționale competente, în special în Rwanda. Din
noiembrie 2007, Biroul Procurorului a fost implicat direct in formarea sectorului judiciar din
Rwanda ", în domenii cum ar fi dreptul internațional penal și practica, strategii de urmărire
penală, legea cu privire la punerea sub acuzare, legea cu privire la statutul avocatilor, de
gestionare a informațiilor legate de instanță și de cercetare juridică on-line", astfel încât aceasta

45
poate fi mai în măsură să se ocupe de orice și toate cazurile transferate de Tribunalul Penal
International pentru Rwanda.
In ciuda acestor eforturi, cu toate acestea, Tribunalul Penal International pentru Rwanda
s-a confruntt cu multe provocări în implementarea unei strategii de completare. Potrivit
procurorului Jallow, într-o declarație din luna iunie 2008 în fața Consiliului de Securitate, "este
acum evident că vor exista procese pe rol la Tribunalul Penal International pentru Rwanda
până la sfârșitul anului 2008, ... [și] ... se doreste sustinerea Consiliului de Securitate care sa
permita Tribunalul Penal International pentru Rwanda să-și continue activitatea dincolo de
sfârșitul anului 2008, pentru a încheia cauzele aflate pe rol "(Declarația domnului Hassan B.
Jallow, procuror al Tribunalului Penal International pentru Rwanda, Consiliului de Securitate
la 4 iunie 2008)
În anul 2008, trei fugari, personaltati hutu de rang înalt, Callixte Nsabonimana,
Dominque Ntawukuriryayo și Augustin Ngirabatware, au fost arestați. Datorită rolurilor pe care
le-au avut in conducerea si coordonarea de la centru a genocidului din Rwanda, s-a considerat
ca nici unul dintre aceste persoane nu pot fi transferate către jurisdicțiile naționale. Cu toate că
Biroul procurorului era pregatit in gestionarea si pregatirea cazurilor respective, era foarte puțin
probabil ca toate cele trei cazuri, vor putea fi judecate până la sfârșitul anului 2008.
Din nefericire volumul de muncă al judecatorilor Tribunalului Penal International pentru
Rwanda a crescut in special din cauza incapacității jurisdicțiilor naționale de a accepta
recomandarile Tribunalului Penal International pentru Rwanda. In ciuda eforturilor sustinute si
a discutiilor avute cu mai multe țări africane cu privire la posibilitatea de a transfera cazurile,
Biroul procurorului a reușit să obțină un acord cu un singur stat african, Rwanda, pentru a
accepta cazuri spre judecata. În afara Africii, doar trei state au fost de acord să accepte
transferuri ale Tribunalului Penal International pentru Rwanda. Pana in prezent, doar două
cazuri au fost transferate cu succes, iar ambele au fost trimise în Franța. Olanda si Belgia au
revocat oferta Tribunalului Penal International pentru Rwanda de a judeca pe inculpatul Michel
Bagaragaza.
La 14 decembrie 2015 a fost dar verdictul final in ultimul proces, Tribunalul Penal
Internațional pentru Rwanda a pronunțat hotărârea definitivă privind recursul în cazul fostului

46
ministru al familiei Pauline Nyiramasuhuko și a celorlalti cinci acuzati. Nyiramasuhuko a fost
prima femeie condamnată pentru genocid de către o instanță internațională. Instanța a găsit-o
vinovată de viol, printre alte infracțiuni. Camera de Apel a mentinut hotararile tribunalului
privind condamnările pentru majoritatea acuzațiilor împotriva lui Nyiramasuhuko, fiului ei
Arsène Ntahobali, și a altor patru oficiali guvernamentali locali, dar a redus pedepsele cu
închisoarea pentru toți cei șase inculpați.
Tribunalul Penal International pentru Rwanda s-a confruntat cu dificultăți în executarea
strategiei sale de incheiere a proceselor datorită existenței a 13 inculpati inca liberi și datorita
reticentei statelor terțe pentru a ajuta la reținerea acestor oameni. Din moment ce Tribunalul
Penal International pentru Rwanda nu putea judeca pe oricare dintre cei 13 fugari în lipsă, era
imperativ ca acestia să fie prinsi cât mai curând posibil, pentru ca Tribunalul Penal
International pentru Rwanda să respecte calendarul stabilit de către Consiliul de Securitate al
Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, mai multe țări, în special în Kenya și Republica
Democratică Congo, potrivit procurorului Jallow, '' au făcut prea puțin pentru a prinde fugarii
care se aflau pe teritoriul lor și trebuiau sa intensifice cooperarea și să acorde întreaga asistența
necesară Tribunalului Penal International pentru Rwanda pentru aducerea in fata justitiei a
tuturor inculpaților'' (Declarația de dl Hassan B. Jallow, procuror al Tribunalului Penal
International pentru Rwanda in Consiliului de Securitate).
Datorita faptului ca mare parte din membrii sistemului juridic rwandez au fost ucisi in
genocid au fost infiintate de catre guvernul de tranzitie asa zisele tribunale comunitare pentru
genocidul din Rwanda numite "gacaca".
Acestea au fost instituite pentru a accelera judecarea a sute de mii de suspecti de
genocid. Organizatiile pentru protectia drepturilor omului spun ca "gacaca" nu s-au ridicat la
inaltimea standardelor legale internationale. Cu toate acestea, procesul a contribuit la
vindecarea ranilor trecutului. Aproape 65% din cei aproape doua milioane de oameni judecati
au fost gasiti vinovati, arata cifrele guvernamentale.
Sute de mii de persoane acuzate de implicare in masacru nu ar fi ajuns sa fie judecate
daca nu se instituiau tribunalele comunitare. O data pe saptamana, "gacaca" se intruneau in sate
in intreaga tara, in aer liber, in piete sau sub un copac, incercand sa obtina adevarul, dreptatea si

47
reconcilierea intre cetatenii din Rwanda. La audieri, comunitatile aveau o sansa sa se confrunte
cu cei acuzati si sa depuna marturie cu privire la ce s-a intamplat si cum.
Insa tribunalele comunitare utilizate pentru a judeca aceste cazuri complexe de genocid
au starnit controverse, intrucat, anterior, "gacaca" avea competente numai pentru disputele
locale. Peste 160.000 de judecatori au fost alesi din randul comunitatilor, fara calificare in
drept. Rata de condamnare a celor doua milioane de persoane astfel judecate a fost de 65% si
multi dintre cei gasiti vinovati au fost condamnati la ani buni in inchisoare.
Alte controverse privesc faptul ca niciunul dintre membrii partidului de guvernare nu a fost
judecati de ''gacaca'' iar cei judecati nu au avut acces la avocati calificati.
Cu toate că Tribunalul Penal International pentru Rwanda a început deja să își reducă
activitățile și personalul său, în conformitate cu strategia de încheiere, președintele Tribunalului
Penal International pentru Rwanda Dennis Byron a cerut, în ultimul raport al Tribunalului
Penal International pentru Rwanda in Strategia de Finalizare, Consiliului de Securitate ca "în
lumina noilor evoluții din cauza unor circumstanțe excepționale ... Consiliul de securitate si
statele membre ...sa ia în considerare o extindere a mandatelor judecătorilor [care urmează să
expire până la sfârșitul anului 2008, astfel încât acestea să poată judeca cazurile la proces ... si
că Tribunalul trebuie să dispună de resurse adecvate pentru a răspunde la nou volum de muncă
suplimentar deoarece capacitatea tribunalului de a menține sau de a îmbunătăți nivelul său
actual de eficiență depinde în mare măsură de mentinerea judecătorilor săi cu experiență și a
personalului actual extrem de calificat... ".
Mai mult decât atât, putem concluziona că legalitatea Tribunalului Penal Internațional
pentru Rwanda, ca organ subsidiar, a depins în totalitate de competențele membrilor
Consiliului de Securitate, precum și de interpretarea acestora, mai degrabă decât de acțiunile
Curții însăși. Întotdeauna au existat voci critice pentru crearea tribunalelor ad-hoc
internaționale penale, care au mascat intentiile reale ale marilor puteri și au marcat politica
acestora pentru a întârzia stabilirea unei jurisdicții penale internaționale permanente.
În mod evident că dreptul internațional trebuie să evolueze și să se adapteze la nevoile
sociale atunci când se aplică evenimentelor din viața reală. În principiu, acesta este modul
tradițional de a dezvolta dreptul comun. De asemenea, este de dorit ca noile teorii privind

48
răspunderea pentru comiterea de crime de război sau cele împotriva umanității să fie bine
motivată și să nu aibă un caracter retroactiv.
Deciziile Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda ar putea fi considerate ca
indicatori ai dezvoltării viitoare a legii. În viitor, responsabilitatea individuală pentru crimele
internaționale vor face parte din orice plan de reconstrucție pentru societatea post-conflict. Prin
domeniul său, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda a furnizat temeiul juridic pentru
acest proces. Mai mult decât atât, instituția internațională, Tribunalul Penal Internațional pentru
Rwanda a demonstrat că, în cazul în care membrii comunitatii internaționale acționează
împreună, un efort concertat poate face diferența.
Practica Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda a deschis un nou orizont al
dreptului internațional umanitar și al dreptului internațional penal. A fost un pas important în
implementarea și aplicarea răspunderii penale pentru încălcarea gravă a dreptului internațional
umanitar.
La 31 decembrie 2015, Tribunalul Penal International pentru Rwanda a fost declarat
oficial inchis.

3.3. Sfarsitul conflictului din Rwanda.

Sunt socante pe de-a dreptul cifrele reale ale catastrofei, in timpul genocidului circa 6
peroane au fost ucise in fiecare ora. Aceasta rata a omorurilor a durat trei luni timp in care au
fost ucisi intre 800.0000 si un milion de oameni. Exista totusi intre 300.0000-400.000 de
supravietuitori ai macelului, intre 250.000 si 500.000 de femei si tinere au fost violate iar ca
rezultat au aparut in jur de 20.000 de copii nedoriti in urma violurilor. Mai mult de 60% dintre
femeile violate au fost infectate cu virusul HIV, au ramas pe drumuri 50.000 de vaduve si
75.000 de orfani.
Mai mult de jumatate din numarl copiilor supravietuitori genocidului nu pot merge ka
scoala din cauza saraciei iar peste 40.000 de supravietuitori au ramas fara case. Aceste statistici
au fost confirmate de catre studiile organizatiilor internationale si reprezinta o sinteza a gandirii

49
si practicii internationale cu referire asupra infractiunilor asupra pacii si securitatii omenirii si
infractiunile de razboi, genocid si alte crime impotriva umanitatii.investigatiile s-au bazat pe
studierea materialului legislativ existent in domeniu folosindu-se diverse modele generale si
specifice (metoda istorica, formal-logica, comparativa, empirica, sistemica, metoda analizei si
sintezei juridice, metoda tipologica, cercetarea de acte internationale si decizii ale instantelor
internationale.
Porrivit studiilor, bilantul catastrofei umanitare din Rwanda este de neimaginat:
aproximativ 800.000 de tutsi au fost ucisi, lor alaturandu-se circa 30.000 de hutu ce nu
impartaseau ideologia majoritatii, promovata de guvern. In cele peste 100 de zile de macel s-au
comis 8.000 de crime pe zi, 9 tutsi din 10 au pierit fapt ce echivaleaza cu exterminarea a 90%
din populatia minoritara. Acestui genocid I se mai spune nazism tropical sau regimul khmerilor
negri.
Atrocitatile au fost stopate de ofensiva fortelor armate ale FPR care pe 4 iulie 1994 au
ocupat capitala Kigali, dar aceasata ofensiva a generat de asemenea o noua catastrofa
umanitara, 2.000.000 de etnici hutu fiind nevoiti sa fuga de frica represaliilor si sa se refugieze
in statele vecine, in special in Zair, actuala Republica Democrata Congo. Balanta puterii a fost
schimbata radical, minoritatea tutsi castigatoare a razboiului, ocupand pozitiile cheie ale
conducerii statului.
Sub conducerea de facto a liderului FPR, Paul Kagame, devenit vicepresedinte al tarii, si
apoi presedinte al statului, Rwanda s-a schimbat rapid: administratia statului a inceput sa
functioneze, statul este respectat, poporul rwandez a inceput reconstructia tarii iar capitala
Kigali a devenit una dintre cele mai sigure capitale din Africa.
Rwanda beneficiaza de altfel de o foarte buna guvernare, Paul Kagame fiind fascinat de
modelul de dezvoltare economic asiatic, impunand un regim riguros, auster, bazat pe reguli
foarte severe: in Rwanda sunt interzise cersetoria, plimbatul in picioarele goale, portul hainelor
nespalate, fumatul in locurile publice, sofatul fara centura de siguranta, aruncatul deseurilor
menajere pe strada si consumul de alcool la locul de munca. Chiar daca atmosfera pare de
garnizoana aceasta este compensata de afirmarea unei noi culturi politice bazata pe toleranta si
armonie interetnica.

50
Astazi Rwanda este o tara in plin avant economic, care isi revine dupa acest cosmar si
priveste cu speranta spre viitor. Motivul este ca cea mai tanara populatie a lumii traieste aici.
Tara celor ''o mie de coline'' nu isi uita insa trecutul. Incet dar sigur, Rwanda se debaraseaza de
ororile trecutului si reconcilierea nationala se afla in continua desfasurare. Astazi in Rwanda nu
mai exista hutu, tutsi sau twa ci doar populatie rwandeza.

51
CONCLUZII

Genocidul din Rwanda nu a fost nimic altceva decat rezultatul falimentului politicilor
coloniale si, in acelasi timp, consecinta directa a lipsei de responsabilitate a unor guverne care
dupa ce si-au alimentat interesele economice si si-au satisfacut setea de putere, s-au vazut
depasite de situatie, nu au reactionat la timp pentru oprirea conflictului, au evacuat Rwanda
lasand poporul prada unui haos si a unei escaladari fara precedent a animozitatilor rasiale, ceea
ce a dus pana la urma la, probabil, cel mai crunt macel al erei post Razboi Rece.
Potrivit unor studii, asemenea Holocaustului, acest genocid a fost unul organizat la nivel
înalt și ''dirijat de la centru’. Acesta este singurul genocid, de după Holocaust, care a avut loc la
o asemenea scară, numai că acesta nu a durat trei ani și jumatate, ci trei luni și nu au fost
folosite tehnologii avansate de distrugere in masa ci macete cumparate din China. Mai mult, au
existat informații de dinaintea inceperii lui cum că acesta va avea loc. Spre deosebire de
Holocaust, însă, motivele invocate în provocarea violențelor sunt în mod voit de natura etnică,
deși în spatele lor sunt alte motive ce țin de obținerea puterii, a controlului asupra resurselor de
orice fel și a revendicării supremației culturale.
Motivele care au dus la izbucnirea acestui conflict cu implicatii majore asupra stabilitatii
pacii in zona au fost generate de acele condiții care au oferit șanse radical diferite pentru
grupuri diferite, din cauza inegalităților, nedreptăților, discriminării și a excluderii extrem de
ridicate care au afectat în mod negativ bunăstarea socială, psihologică sau chiar fizică a
membrilor comunitatii majoritare si nu numai. Cei care au lucrat în sectorul public sau care
erau atașați acestuia, au avut parte de privilegii enorme. Cea mai mare parte a populației trăia în
sărăcie și suferea de excludere economică și socială. Sufereau în urma precarității informațiilor,
a educației sau a accesului la serviciile de sănătate sau alte nevoi de bază, asta în pofida
indicatorilor macro economici și a analizelor politice care înregistrau creștere economică în
anii '80. Violența structurală s-a materializat în frustrare, furie, ignoranță, disperare și cinism
din cauza diferenței foarte mari dintre viețile celor săraci și a celor care aveau acces la
fondurile internaționale, fapt ce i-a făcut pe cei dintâi să fie vulnerabili la manipulare și la idei

52
simpliste.
Prin urmare, consideram ca sărăcia, inegalitățile, excluderea și prejudiciul, într-un care
au fost exacerbate în timpul genocidului, trebuie să fie vizate si eradicate atunci când se dorește
''reconcilierea și unitatea națională''. Prin urmare, dezvoltarea economică, egalitatea de șanse,
participarea la viața politică, toleranța, drepturile omului și domnia legii ar trebui să fie
implementate în Rwanda pentru toti membrii societatii, fara deosebiri etnice, pentru a nu se mai
putea folosi scuzele de factura etnică în vederea instigării la conflict și violență.
In final consideram că Occidentul avea obligația de a face mai mult decât să intervină in
zona de conflict pentru a stopa incalcarea drepturilor omului si genocidul. Credem si dorim să
se stabilească mecanisme adecvate de descurajare si prevenire a genocidului. Acest lucru
înseamnă o mai bună colectare de informații și coordonare, precum și o înțelegere de ansamblu
mai bună a regiunilor cu risc de conflict etnic.

53
BIBLIOGRAFIE.

Carti si articole:

Johan Galtung: Peace By Peaceful Means: Peace and Conflict, Development and
Civilization (1996)

Evelin Gerda Lindner: Humiliation: Trauma That Has Been Overlooked: An Analysis
Based on Fieldwork in Germany, Rwanda / Burundi, and Somalia, Articol aparut in revista
Traumatology nr. 7, 2001

Mahmood Mamdani: When Victims Become Killers: Colonialism, Nativism, and the
Genocide in Rwanda, Paperback, 2002

Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall: Contemporary Conflict Resolution,


Polity, 2011

Tom Longman: State, Civil society & Genocide in Rwanda, Joseph Collection

Philip Gourevitch: Rwanda: Will the truce hold, The Observer (London), 2009

Immaculee Ilibagiza, Steve Erwin: Marturie din Iad. In mijlocul genocidului din
Rwanda, Bucuresti, Editura Corint, 2015.

Reverien Rurangwa, Anna Brown: Genocide: My stolen Rwanda, Paperback, 2009

Romeo Dallaire, Samantha Power: Shake hands with the Devil: The failure of Humanity
in Rwanda, Random House Canada, 2003

Shaharyar Khan: The Shallow Graves of Rwanda, I. B. Tauris, 2001.

Alan J. Kuperman: The Limits of Humanitarian Intervention: Genocide in Rwanda,


Paperback, 2001.

54
Surse internet:

http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=89&inline=
Conventia pentru prevenirea si
reprimarea crimei de genocid. Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9 decembrie 1948. Intrată în vigoare la 12
ianuarie 1951, conform dispoziţiilor art. XIII

http://unictr.unmict.org

www.ictrcaselaw.org/

http://www.refworld.org/pdfid/4d1da8752.pdf

https://www.hrw.org/reports/1996/Rwanda.htm

http://www.un.org/en/preventgenocide/rwanda/pdf/AKAYESU%20-%20JUDGEMENT.pdf

http://www.internationalcrimesdatabase.org/Case/147/Kambanda/

http://www.un.org/en/preventgenocide/rwanda/pdf/NAHIMANA%20ET%20AL%20-
%20APPEALS%20JUDGEMENT.pdf

www.contributors.ro

www.historia.ro

www.descopera.ro

www.docfoc.com

55

S-ar putea să vă placă și