Sunteți pe pagina 1din 13

LUCRARE DE CURS

TEMA:
APĂRAREA ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ ŞI COLECTIVĂ ÎN NOUL
CONTEXT EUROPEAN

www.referat.ro

APĂRAREA ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ SI COLECTIVĂ ÎN NOUL


CONTEXT EUROPEAN

În concordanţă cu poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european – ţara


de frontieră a NATO şi a Uniunii Europene – politica de apărare naţională are ca obiectiv
apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum si participarea activă a ţării
noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO si UE.
Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze o temă de actualitate: apărarea si securitatea
naţională în paradigma integrării României în structurile europene si euroatlantice.
Întreg conţinutul lucrării este astfel conceput şi elaborat, încât să servească scopului
propus, acela de a evidenţia multiplele condiţionări reciproce şi legături conexe între două
concepte fundamentale ce reflectă esenţa mediului politic internaţional: securitatea şi
apărarea naţională şi colectivă.
Lucrarea este centrată pe dezbaterea apărării şi securităţii naţionale şi colective în
noul context european, a locului şi rolului României ca membru cu drepturi depline a
NATO şi UE. Sunt evidenţiate transformările NATO şi impactul acestor transformări
asupra mediului de securitate în urma Summit-ului din 2-4 aprilie 2008 de la Bucureşti, ca
factor de stabilitate regională şi internaţională. Privitor la Uniunea Europeană sunt
prezentate aspecte privind Politica Europeană de Securitate şi Apărare, precum şi conceptul
de Identitate Europeană şi Securitate şi Apărare.
Lucrarea de faţă reprezintă un punct de plecare pentru un studiu aprofundat asupra
importanţei securităţii şi apărării naţionale şi colective. Bibliografia este de actualitate,
substanţa teoretică a lucrării fiind argumentată şi concretizată pe baza unei documentări
laborioase asupra lucrărilor de specialitate.

1. Procesul de transformare a NATO si implicaţiile acestuia asupra securităţii


naţionale şi colective
În noul context de securitate, procesul de transformare şi adaptare a NATO la noile
realităţi relevă fenomenul de revalorificare a factorului militar în calitatea sa principală de
sursa de credibilitate, care va fi determinată şi în viitor de capabilităţile militare puse la
dispoziţie de naţiunile membre.
Transformarea Alianţei are ca scop dezvoltarea de noi capabilităţi militare care vor
permite forţelor acesteia să desfăşoare operaţii în întregul spectru de ameninţări, cu
asigurarea procesului decizional (menţinerea consensului) în condiţiile extinderii şi ale
stabilirii unui nou tip de relaţii cu UE, Rusia, Ucraina şi cu statele din spatiile Caucaz, Asia
Centrală şi Mediterană.
Strategiile care definesc procesul transformării abordează domeniile cultură militară,
planificarea şi transformarea capabilităţilor. Procesele aferente acestor domenii se sprijină
pe patru piloni:
- întărirea operaţiilor întrunite,
- exploatarea avantajelor informaţionale,
- conceptul de dezvoltare,
- dezvoltarea capabilităţilor de transformare[1].
Întărirea capabilităţilor operaţiilor întrunite garantează, practic, atingerea
obiectivelor întregii game de misiuni NATO.
Exploatarea avantajelor informaţionale fundamentează strategia de transformare prin
utilizarea informaţiei şi vizează creşterea capabilităţilor faţă de cererile de informaţii,
creşterea capabilităţilor de apărare în domeniul informaţiilor şi capabilităţi de culegere a
informaţiilor adaptate conceptului de război în reţea.
Prin conceptul de dezvoltare şi experimentare se verifică modul în care conceptele
operaţionale şi capabilităţile răspund provocărilor sau situaţiilor de criză.
Prin dezvoltarea capabilităţilor de transformare se urmăreşte realizarea unor mecanisme
puternice de implementare a rezultatelor experimentărilor şi dezvoltării conceptelor într-un
timp foarte scurt.
În ciuda succeselor obţinute pe palierele de transformare conceptuală şi operaţională
există o serie de evaluări sceptice referitoare la capacitatea Alianţei de a răspunde tuturor
provocărilor, în special, a celor noi, neconvenţionale, cu care se confruntă în prezent. După
crizele anilor trecuţi, datorate diviziunilor existente între unii aliaţi europeni şi SUA,
pornind de la incapacitatea acestora de a acţiona în afara spaţiului european, summit-ul de
la Istanbul (28-29 iunie 2004) a relevat încă o dată adâncirea acestor dispute, atât din
perspectiva elementelor de transformare a NATO în domeniile adoptării deciziilor şi a
planificării, cât şi pe problematica Afganistanului şi Irakului. Deciziile s-au bazat pe o serie
de compromisuri faţă de cerinţele explicite ale documentelor de planificare NATO, ceea ce
a condus implicit la amânarea unor decizii în domeniile planificării şi desfăşurării
operaţiilor. Chiar în aceste condiţii NATO continuă să rămână cea mai de succes alianţă
militară a epocii contemporane[2].
Tendinţa centrală, după summit-ul de la Istanbul[3], este de confirmare şi
intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilităţilor şi forţelor sale, ca
rezultat al necesităţilor de a răspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forţe rapid
dislocabile şi sustenabile în teatre de operaţii foarte îndepărtate. Acest proces determină
realizarea unui proces flexibil de adaptare a deciziilor şi de generare a forţelor necesare.
Prin abordarea extensivă şi prospectivă a riscurilor de securitate, prin noile misiuni si
capabilităţi, NATO îşi dezvoltă în prezent rolul de proiectare a stabilităţii şi securităţii,
transferându-se de pe palierul exclusiv-defensiv pe palierul defensiv-ofensiv. Viitorul
Alianţei se proiectează pe confruntarea cu fenomenul terorist şi pe asigurarea securităţii
membrilor săi faţă de instabilităţile care caracterizează Asia Centrală şi de Sud, Caucazul,
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
Una din cele mai importante probleme căreia NATO îi acordă o atenţie specială este
reducerea deficienţelor referitoare la gradul de utilizare a forţelor de care dispune, cauzate
în special de fondurile bugetare scăzute alocate apărării şi de menţinerea în unele state ale
Alianţei a serviciului militar obligatoriu. Chiar dacă persistă încă deficiente majore, se
poate aprecia că se înregistrează progrese în îmbunătăţirea capabilităţilor Alianţei.
Securitatea colectivă presupune abordarea unor noi dimensiuni ale parteneriatului,
bazată pe cooperare extinsă în reforma sectorului de securitate şi promovarea stabilităţii în
regiunea euro-atlantică. Mediul de securitate impune o deplasare a centrelor de greutate
către est. Acest aspect include şi concentrarea tot mai pregnantă asupra unor programe de
sprijin pentru statele partenere din Caucaz şi Asia Centrală.
La nivelul parteneriatului cu Rusia se profilează un nou tip de relaţie, relaţie
accentuată la summit-ul de la Bucureşti, ce deschide perspective largi de dezvoltare, care în
timp poate conduce la lansarea unor operaţiuni comune NATO-Rusia.
Transformarea Alianţei are implicaţii şi asupra României, ca membră NATO.
Transformarea Armatei României este un imperativ strategic, fiind modelată şi influenţată
de realităţile competiţiei erei informaţionale şi de conceptul Războiului bazat pe reţea; un
imperativ tehnologic, deoarece dezvoltarea ştiinţifică creează tendinţe semnificative în
evoluţia strategiei şi planificării apărării, şi un imperativ determinat de ameninţări cu
implicaţii multiple şi complexe.
La nivelul României, scopul principal al transformării îl constituie adaptarea
structurilor militare la mediul de securitate actual şi viitor, care să asigure realizarea
angajamentelor asumate în corelaţie cu formele si procesele pe care le implică
transformarea Alianţei. Structurile militare ale ţării noastre trebuie să fie în măsură să
execute întreaga gama de misiuni ale Alianţei.
Pentru România, transformarea armatei sale constituie o miză importantă care are
rolul de a-i asigura o poziţie stabilă într-un mediu schimbător si competitiv. Lipsa
transformării înseamnă investirea unor fonduri enorme în capacităţi cu eficientă redusă.
Singura opţiune este adaptarea la o schimbare rapidă a câmpului de luptă cu dezvoltarea
rapidă a capacităţii competitorilor. Se obţine, astfel, siguranţa realizării unei securităţi
naţionale cu riscuri minime. Cheia realizării spiralei transformării este de a se pune în
aplicare soluţii care, într-o manieră oportună, să permită realizarea unui sistem de
conducere capabil de abordarea provocărilor viitorului.
Derularea procesului de transformare va avea ca rezultat crearea de capabilităţi
militare caracterizate prin flexibilitate, viteza de reacţie crescută şi interoperabilitate.
Structurile militare nu se vor transforma prin ele însele, ci prin schimbarea de mentalitate
şi capacitatea de adaptare la nou a militarilor. Se dă, în acest fel, decidenţilor politico-
militari posibilitatea realizării obiectivelor urmărite. Din aceasta perspectivă se poate
afirma că viitorul nu va aparţine neapărat armatelor cele mai dotate tehnologic, ci acelora
care vor fi capabile să înţeleagă natura conflictelor si vor reacţiona eficient în fata lor.
2. Uniunea Europeană. Apariţia conceptului de Identitate Europeană de
Securitate şi Apărare
La acest început de secol, Europa unită îşi propune continuarea procesului de
completare a dimensiunii economice cu una de politică externă şi de apărare. Este un
obiectiv ambiţios, pentru realizarea căruia trebuie depăşite atât reticenţele aliatului
transatlantic, cât si cele interne, legate îndeosebi de chestiunile suveranităţii naţionale şi
cheltuielilor militare. Politica Europeană Comună de Securitate şi Apărare reprezintă o
nouă provocare pentru Uniunea Europeană, deşi ideea unei Politici Comune de Apărare nu
este de dată recentă.
Ideea creării unui sistem defensiv comun pentru ansamblul ţărilor europene a fost
conceptualizată imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul
anihilării unei eventuale reluări a politicii de agresiune din partea Germaniei. O primă
încercare a fost, astfel, făcută în anii ’50, după fondarea Comunităţii Europene a
Cărbunelui si Oţelului, însă proiectul unei Comunităţi Europene de Apărare nu a trecut de
Parlamentul Francez, în 1954. Mai târziu, apar alte câteva proiecte, însă nici unul nu are
succes. Primul moment de cotitură este marcat de Tratatul de la Maastricht (1992), un
răspuns la căderea Zidului Berlinului şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice: acest tratat a pus
bazele Uniunii Economice şi Monetare (implicit, a monedei unice Euro) şi a Politicii
Externe şi de Securitate Comună (PESC). Acest document stabilea pentru PESC
următoarele obiective:
- conservarea păcii si întărirea securităţii internaţionale în concordanţă cu principiile
Cartei ONU, Actului final de la Helsinki si Cartei de la Paris;
- dezvoltarea si consolidarea democraţiilor şi statului de drept;
- respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Din momentul intrării în vigoare a tratatului, Consiliul de Miniştri a adoptat
aproximativ 70 de poziţii comune în domeniul politicii externe, pe probleme acoperind
zona întinsă din Balcani până în Timorul de Est, de la neproliferarea armelor nucleare până
la lupta împotriva terorismului. Tratatul de la Maastricht a însemnat proiectul unei politici
comune de apărare, ce ar fi putut conduce la o apărare comună. Acest ţel nou a existat mai
mult în teorie până în octombrie 1998, când Marea Britanie si-a modificat radical
atitudinea fată de Europa. La şedinţa neoficială a Consiliului European de la Portschach s-a
discutat în termeni mai concreţi implementarea acestei prevederi din Tratatul de la
Maastricht. Acest eveniment a fost punctul de plecare pentru Declaraţiile care au urmat,
cele mai importante fiind cele de la Saint-Malo, Toulouse si Londra[4].
Politica Externă şi de Securitate Comună a fost reafirmată şi reconfirmată prin prevederile
Tratatului de la Amsterdam (1999), fiind introdusă ca rezultat al necesităţii de a echipa mai
bine Uniunea Europeană pentru a face fată multiplelor provocări care apar la nivel
mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de acţiune în planul relaţiilor externe, altele
decât cele tradiţionale (cooperare si dezvoltare economică şi politici comerciale). Consiliul
European, organismul care defineşte liniile principale de acţiune în cadrul PESC, are
dreptul să definească, prin consens, strategiile comune în acele zone în care statele membre
au interese importante în comun.
Cinci obiective fundamentale stau în spatele Politicii Externe şi de Securitate
Comune:
 apărarea intereselor fundamentale şi a independentei Uniunii;
 întărirea securităţii Uniunii;
 menţinerea păcii si întărirea securităţii internaţionale;
 promovarea cooperării internaţionale;
 consolidarea democraţiei, a statului de drept si respectarea drepturilor omului.
Misiunile tip Petersberg (misiuni umanitare, de salvare si de menţinere a păcii) au
fost încorporate în Tratatul de la Amsterdam. Acesta a constituit un pas crucial într-o vreme
în care resurgenţa conflictelor locale ameninţa securitatea europeană.
Declaraţia de la Koln (iunie 1999) a adoptat şi ea principiul conform căruia
„Uniunea Europeană va avea un rol complet pe scena internaţională“ în cadrul misiunilor
de tip Petersberg. În acest sens, UE „trebuie sa deţină capacitatea necesară pentru acţiuni
autonome, susţinute de forte armate credibile (misiuni umanitare, de salvare şi de
menţinere a păcii) pentru a face fata crizelor internaţionale fără a aduce prejudicii
acţiunilor NATO.“
Pentru a-si putea asuma responsabilităţile referitoare la întreaga gama a misiunilor
de prevenire a conflictelor şi managementul crizelor, statele membre ale UE trebuie să
dezvolte capabilităţi militare mai eficiente şi să stabilească noi structuri politice si militare,
pentru adoptarea deciziilor si conducerea acţiunilor. Este adevărat că Europa, ca
organizaţie, nu deţine necesarul de bază pentru un război, ca, de pildă, transport aerian de
armament greu, armament de înaltă tehnologie, etc., precum si trupe suficiente care să fie
desfăşurate, chiar dacă are mai mulţi soldaţi decât Statele Unite. Este evident că Europa
trebuie să fie, înainte de toate, responsabilă pentru propria securitate: nu poate cere Statelor
Unite să intervină ori de câte ori apare vreo criză pe continent. Mai mult, dacă se doreşte
menţinerea legăturii transatlantice, trebuie dezvoltat un parteneriat real cu Statele Unite si
împărţită sarcina securităţii comune.
Enumerând câteva dintre riscurile sfârşitului de secol XX – tentaţia unui
izolaţionism american şi noile tensiuni dintre Washington şi Beijing - preşedintele francez
Jacques Chirac sublinia că„un sistem cu adevărat multipolar nu poate exista decât dacă
Uniunea Europeană devine ea însăşi o putere reală“. După crearea Euro, continentul
trebuie să deschidă al doilea mare „şantier“, cel al Apărării: „Kosovo a confirmat pe deplin
necesitatea si chiar urgenta afirmării unei Europe a Apărării, care să acţioneze fie în
sânul Alianţei Atlantice, fie de maniera autonomă, în funcţie de natura crizelor“.
Criza din Kosovo a evidenţiat necesitatea unei reechilibrări a balanţei între SUA şi
Europa privind participarea la soluţionarea crizelor şi conflictelor în spaţiul european, prin
creşterea rolului continentului nostru dotat cu o politică externă şi de securitate comună.
Obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonomă de a lua decizii şi,
când NATO, ca alianţă, nu este angajată direct, să declanşeze şi apoi să desfăşoare
operaţiuni militare, ca răspuns la crizele din spaţiul de interes. Cert este că o comunitate
europeană extinsă favorizează creşterea stabilităţii prin sporirea încrederii bazate pe
securitatea colectivă, unitate politică şi legături comerciale. Unul din marile riscuri pentru
securitatea Europei este acela al decuplării SUA şi al fiinţării unei Europe încă incapabile
să se apere singură în fata primejdiilor. Dorinţa europenilor de a se afirma în domeniul
securităţii şi apărării se loveşte nu numai de rezistenta americanilor, care nu se arată prea
încântaţi de posibilitatea apariţiei unui pol pur european în NATO. Complexitatea
cooperării militare între membrii Uniunii este marcată şi de diferenţele între aceştia în ceea
ce priveşte statutul lor militar: patru state sunt neutre (in mod tradiţional sau
constituţional), în timp ce celelalte aparţin Alianţei Nord-Atlantice, o bună parte dintre ele
preferând protecţia umbrelei americane cheltuielilor de modernizare a armatei. În plus,
multe state au încheiat între ele tratate bilaterale si multilaterale de cooperare militară.
Preluându-si mandatul de secretar general al Alianţei, George Robertson a afirmat:
„legătura transatlantică rămâne calea eficacităţii NATO“, „nu este vorba de a cheltui mai
mulţi bani pentru apărare şi securitate, ci de a-i cheltui mai bine“.
Securitatea depinde de stabilitate, după cum stabilitatea nu poate fi atinsa fără o
economie sănătoasă şi numai o economie sănătoasă este capabilă să susţină eforturile de
securitate.
Elaborarea unei Politici Europene Comune de Securitate şi Apărare va contribui la
crearea unui climat de stabilitate, inclusiv cu efecte preventive în zonele cu potenţial ridicat
de insecuritate de pe continent, cât şi la conturarea unui rol mai pregnant al Uniunii
Europene, ca actor de prim rang pe scena internaţională.
Experienţa acumulată pe parcursul unei lungi perioade istorice a creat imaginea
abordării şi definirii politicii de securitate la baza căreia vor sta anumite valori, principii si
linii călăuzitoare. Uniunea Europeană este fondată pe principiile de libertate, democraţie,
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, principii comune statelor
membre cu aceleaşi valori. În concepţia Uniunii Europene, scopurile politico-militare şi
puterea sunt analizate ca părţi ale unui cadru mai vast ce integrează toate aspectele acţiunii
externe, atât la nivelul obiectivelor, cât şi al instrumentelor. Pentru instabilităţi şi
insecuritate – de o diversitate si amplitudine fără precedent – este necesară o abordare
preventivă în locul uneia reactive sau curative, concentrată asupra obiectivelor politicii şi
nu asupra ameninţărilor.
Conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare (European Security and
Defence Identity) a apărut si s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor ’80,
pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declaraţiei summit-ului UEO de la
Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declaraţia de la Roma confirmă dorinţa celor şapte
membri ai UEO de a coopera în interiorul organizaţiei prin armonizarea punctelor de
vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Revigorarea UEO a
fost impulsionată si de Actul Unic European din 1986. Într-o prima formulare, conceptul de
Identitate Europeană de Securitate şi Apărare apare explicit formulat în acest document,
prin dezvoltarea si aplicarea la sfera securităţii şi apărării a ideii de identitate europeană,
înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identităţii europene, dat publicităţii la
Copenhaga, la 14 decembrie 1973.
În prima jumătate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de
consolidare, prin accederea în organizaţie a Spaniei, Portugaliei (în 1990) si Greciei (în
1992), prin integrarea ca membri asociaţi în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei şi Turciei
(în 1991), prin înfiinţarea, sub impuls francez, a unor structuri instituţionale permanente –
Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar
de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente
(Western European Armaments Group, WEAG, 1992) şi Centrul Situational (1995) –
precum şi prin apariţia forţelor multinaţionale europene – EUROCORP (Corpul European),
EUROFOR (Forţa Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forţa Maritimă Europeană),
Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinaţională, Forţa Amfibie Britanico-
Olandeză, etc.
Europa rămâne vulnerabilă în fata ameninţărilor globale. În scopul creşterii
încrederii si securităţii populaţiei europene, Uniunea Europeană şi statele membre s-au
înarmat cu instrumente noi, moderne: mandatul de arestare european, cadrul definirii
terorismului, eurojustiţia, care respectă în totalitate libertăţile civile şi Constituţia
europeană. Adoptarea unei clauze de solidaritate asigură evoluţia statelor membre către o
comunitate politică angajată la furnizarea de ajutor reciproc si asistentă în fata riscurilor de
orice natură, ceea ce va face posibilă folosirea mecanismelor securităţii europene şi
politicii de apărare în situaţii de criză pe teritoriul Uniunii Europene.
Asigurarea pe termen lung împotriva unor viitoare posibile ameninţări este servită de
angajamentele defensive ale statelor membre precum şi de perspectiva unei mai strânse
colaborări asupra apărării comune în cadrul UE.
Deschiderea, manifestată în toate acţiunile întreprinse, accesibilitatea si transparenta
politicilor au impus crearea unui climat de accesibilitate si în vecinătatea Uniunii
Europene. Prin forţa de atracţie si nu prin coerciţie s-a reuşit neutralizarea disputelor
minoritare si a conflictelor de graniţe.
Mediul de securitate din vecinătatea Uniunii Europene diferă de cel din interiorul
acesteia prin zonele de instabilitate regională şi existenta unor dispute îndelungate, atât pe
continentul european, cât şi în jurul acestuia. Principalul instrument pentru promovarea
stabilităţii în vecinătatea apropiată îl reprezintă dezvoltarea pe mai departe a politicilor sale
de vecinătate, poziţie care oferă beneficii concrete si relaţii preferenţiale cu statele vecine,
în numeroase aspecte, dar, în particular, asupra accesului la pieţe si a promovării
investiţiilor.
Principalele obiective ale politicii de vecinătate sunt:
1) prevenirea conflictelor si a actelor de agresiune în vecinătatea apropiată;
2) aplanarea disputelor în curs si asigurarea unui climat de linişte pe termen lung;
3) stabilirea de parteneriate politico-economice strânse, bazate pe împărtăşirea
principiilor UE., pe aplanarea conflictelor, pe valori, prosperitate si securitate;
4) controlul migraţiei si a oricăror forme de trafic ilegal către UE.;
5) protejarea securităţii cetăţenilor UE. ce trăiesc în afara Uniunii.
Consolidarea stabilităţii în Balcani si integrarea lor progresivă în Uniunea Europeană
sunt parte integrantă a politicii de vecinătate. Stabilizarea si Procesul de asociere sprijină
reforma în Albania, Bosnia si Herţegovina, Croaţia, Serbia si Republica Federala
Iugoslavia. O condiţie esenţială este stabilirea unei colaborări regionale între aceste state.
Un alt aspect important îl reprezintă parteneriatul intensificat, atât în beneficiul UE, cât si
cel al statelor balcanice, în domeniul combaterii crimei organizate si a terorismului,
deoarece vestul Balcanilor reprezintă poarta principală de intrare în UE a emigrării ilegale,
traficului de persoane, prostituţiei şi drogurilor.
Strategia europeană de securitate şi toate celelalte instrumente direct relaţionate
acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la
Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie
europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi sprijinită cu
mijloace si eforturi proprii. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea
Europeană trebuie să-si asume si responsabilităţi strategice globale. În cooperare cu NATO,
UE trebuie să-si consolideze cadrul instituţional si operaţional pentru a răspunde adecvat
crizelor si conflictelor regionale. Viitorul PESA depinde în mare măsură de acordul celor
25 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va
însemna în principal:
- o percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii;
- voinţa politică pentru a aplica în mod punctual si coerent instrumentele
diplomatice, economice si de gestionare a crizelor;
- îmbunătăţirea capabilităţilor civile si militare existente.
Probabil că UE nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienţa sa
în domeniile nonmilitare, precum comerţ extern, dezvoltare, politică privind mediul,
cooperare în domeniul politiei, justiţiei si informaţiilor, politica de imigrare şi diplomaţie
multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult
nonmilitare. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele Uniunii prin mijloace
diplomatice, economice si, în ultima instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a
UE, ce a cunoscut numeroase progrese. În perspectivă este de aşteptat ca PESA sa evolueze
în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene,
apărarea naţională devenind subsidiara celei europene, iar adoptarea unei Carte Albe a
Securităţii şi Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în
Strategia de Securitate a UE.
Politica externă a UE este multifuncţională şi se constituie, în principal, din
intervenţii civile şi militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilităţile militare
ale UE sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de
îmbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea de forte, echipamente si pregătire la
Forţa de Reacţie Rapidă a UE. De asemenea, tara noastră poate avea contribuţii
semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la
evaluarea comună a ameninţărilor si la eventualele iniţiative diplomatice.
3. România în noul context de securitate alături de NATO si Uniunea
Europeană
România a luptat dintotdeauna, aşa cum a putut sau i s-a impus pentru a-si păstra
valorile naţionale: independenta, suveranitatea, integritatea si unitatea teritoriului si
cetăţenilor săi, aşa cum se stipulează şi în normativele statului de drept[5].
După 18 ani de tranziţie post-comunistă, România a ajuns în final la vârsta
maturităţii învăţând să treacă de la totalitarism la un regim democratic. A înţeles că
integrarea în structurile cele mai puternice existente în prezent în lume o vor face mai
puternică pe ea însăşi şi că, ajutându-le pe acestea să îşi îndeplinească scopurile si le va
îndeplini pe cele proprii. În acest sens, după ce a realizat demersurile şi a îndeplinit
criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeană, după ce, la 29 martie
2004, a păşit în NATO ca stat aliat. În prezent, România trebuie să facă faţă unor noi
provocări: valorificarea calităţii de membru al UE si NATO. La rândul lor, în prezent, UE
si NATO sunt entităţi aflate într-un dinamic proces de transformare si reformă instituţională
ca urmare a mediului internaţional de securitate.
În acest context, profilul si conduită viitoare a României trebuie să valorifice
oportunităţile existente în cadrul organizaţiilor europene si euroatlantice, în scopul
promovării unor politici coerente, având ca obiectiv continuarea si aprofundarea procesului
de modernizare a societăţii româneşti, implicând atât consolidarea economică şi
instituţională, cât şi creşterea standardelor de viaţă ale cetăţenilor săi.
3.1. Poziţia României fată de Politica Europeană de Securitate şi Apărare
Printre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană
după începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 (Relaţii
externe) si Capitolul 27 (Politica Externă şi de Securitate Comună, PESC). Aceste capitole
au fost închise provizoriu încă din iunie 2000. În Documentul de poziţie a României,
referitor la Politica Externă şi de Securitate Comună, se arată că: „România este pregătită
să accepte si să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe si de Securitate Comune
(PESC) a Uniunii Europene (UE). Politica externă şi de securitate a României se bazează
pe aceleaşi principii si are aceeaşi orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană. “
Formele si mijloacele uzitate de România pentru implicarea în PESA sunt multiple:
a. consultări periodice pe probleme ale securităţii europene;
b. participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionare aspectelor militare si
civile ale crizelor;
c. implicarea în activităţile curente ale organismelor UE cu atribuţii în sfera
securităţii (Consiliul Afacerilor Generale, Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul
Militar, Statul Major, Institutul de Studii de Securitate al UE etc.) şi participarea la
sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate şi Apărare;
d. participarea la exerciţiile si operaţiunile de gestionare a crizelor conduse de UE.
Consultările periodice pe probleme ale securităţii europene, vizează în principal
dezvoltarea capacităţilor europene de apărare, (Obiectivul Global al UE adoptat în iunie
2004). Se au în vedere optimizarea instrumentelor de generare a capacităţilor militare prin
introducerea unui sistem de monitorizare a procesului de îndeplinire a obiectivelor
asumate, acoperirea deficientelor în materie de capacităţi, în anumite domenii, includerea
conceptului „Grupurilor tactice de luptă”[6] (Battle Groups - BGs), asumarea de noi
angajamente din partea statelor membre.
Planul European de Acţiune în domeniul Capacităţilor de Apărare (ECAP), lansat în
2001, are ca scop remedierea deficientelor în domeniul capabilităţilor UE în care
funcţionează 13 grupuri de proiect: trei vor fi (coordonate de către EUMC), majoritatea
vor fi transferate către EDA, si unul va fi închis.
Agenţia europeană pentru dezvoltarea capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţie si
armamente a fost înfiinţată în iulie 2004. Are ca obiective dezvoltarea capabilităţilor în
domeniul apărării, cooperarea în materie de armamente, crearea unei pieţe europene
competitive în domeniul armamentului si echipamentelor de apărare, promovarea de
proiecte de cercetare în domeniul tehnologiilor strategice de vârf din sectorul apărării şi
capabilităţilor de securitate. România a participat doar la activităţile Grupului Vest-
European pentru Armamente a cărei activitate a fost preluată în cadrul Agenţiei.
Abordarea capacităţii globală de deplasarea trupelor (GAD) este o iniţiativă a UE, la
propunerea Franţei, ce vizează optimizarea coordonării întrunite în domeniul transportului
strategic pentru susţinerea operaţiilor de gestionare a crizelor. Are ca obiectiv accesul
tuturor statelor membre la sistemul ADAMS al NATO (SHAPE) de planificare a
transportului; crearea sistemului de coordonare a transportului terestru, prin aplicarea unei
abordări integrate, multimodale; necesitatea asigurării unui echilibru între prezentările care
sunt făcute celor două centre europene de coordonare a transportului si mişcării (Atena si
Eindhoven).
Participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare si
civile ale crizelor, vizează următoarele aspecte:
 Coordonarea civil-militară – planificarea integrată „Îmbunătăţirea Coordonării
Civil-Militare a UE“ pledează pentru o planificare integrată/comprehensive planning a
cooperării civilo-militare în operaţiunile de gestionare a crizelor, creşterea rolului
grupurilor de lucru geografice, îmbunătăţirea cooperării inter-pilieri, îmbunătăţirea
procesului de analiză a situaţiilor de criză, operaţionalizarea listei de observare a statelor
susceptibile pentru o criză iminenta, îmbunătăţirea conceptului de gestionare a crizelor,
utilizarea unor instrumente de planificare suplimentare, îmbunătăţirea sistemului de
finanţare a operaţiilor civile PESA, îmbunătăţirea capacităţii de coordonare a EUSR
(reprezentant special al UE), dezvoltarea unei abordări integrate a activităţilor în teatru,
stabilirea unui proces de instruire pre-dislocare, co-locarea actorilor UE din teatru, rotirea
personalului UE în funcţie de expertiza acumulată în teatru.
 Concepţia UE privind sprijinul PESA în domeniul reformei sectorului de securitate
(SSR) de COPS .- vizează asistenta destinată statelor partenere pe acest domeniu, pe baza
următoarelor principii: responsabilizare locală, asigurarea coerentei acţiunilor externe,
respectarea normelor democratice şi internaţionale referitoare la respectarea drepturilor
omului şi a statului de drept. Prevede cooperarea UE si cu ONG-urile, în domenii precum:
sectorul de apărare, politie, justiţie si statul de drept, finanţarea sectorului de securitate,
controlul la frontiere si domeniul vamal, demobilizare, dezarmare si reintegrare (DDR).
 Celula civil-militară a UE. Din 13 decembrie 2004 România se afla în cadrul
Statului Major al UE (EUMS), sub autoritatea directorului general al EUMS, compusă din
compartimentul de planificare strategică şi nucleul permanent. Rolul acestei celule este de
a îmbunătăţi capacitatea UE de gestionare a crizelor, prin integrarea sistemelor de
planificare a operaţiilor mixte civil-militare conduse de UE. Celula are funcţii de
planificare strategică şi operaţională pentru răspuns la crize (inclusiv operaţiile civile).
Implicarea în activităţile curente ale organismelor UE cu atribuţii în sfera securitătii
şi participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de
Securitate şi Apărare.
Experienţa participării României la Parteneriatul pentru Pace este benefica, din punct
de vedere militar, pentru îndeplinirea obiectivelor PESA. Din punct de vedere militar,
România se poate constitui într-un pilon important al PESA în partea centrală şi sud-estică
a continentului european, fapt demonstrat de participarea sa la Forţa Multinaţională de
Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada Multinaţională cu Capacitate de Luptă
Ridicată a Forţelor ONU în Aşteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare navală în
Marea Neagră (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigăzi de menţinere a păcii a
ţărilor din centrul Europei (CENCOOP) si a unor unităţi militare mixte – un batalion
româno-ungar de menţinere a păcii, o unitate româno-ucrainiano-ungaro-slovacă de geniu.
Participarea la exerciţiile si operaţiile de gestionare a crizelor conduse de UE.
Operaţiunea Militară EUFOR - ALTHEA din Bosnia-Herţegovina.
Efectivele participante sunt de aproximativ 6.300 militari, din partea a 22 state
membre UE si a 11 state terţe, între care si tara noastră. Operaţia ALTHEA este considerată
un succes din perspectiva aplicării mecanismului NATO-UE Berlin plus si a
angajamentului multidimensional european în teatrul de operaţii din Bosnia- Herţegovina.
În urma semnării Tratatului de aderare a României la UE la 25 aprilie 2005,
România a dobândit dreptul de a exercita rolul de observator activ la nivelul tuturor
instituţiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezentei reprezentaţilor români la
nivelul instituţiilor europene si al grupurilor de lucru ale acestora.
3.2. România si Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, cooperare si
modernizare
Odată cu admiterea României ca stat membru cu drepturi depline în NATO, politica
de apărare naţională dobândeşte un caracter pro-activ pronunţat. Ca o consecinţă,
responsabilităţile României nu se mai limitează la politici care asigură apărarea teritoriului
naţional ori la diplomaţia preventivă, ci si la politici care promovează ofensiv interesele
României si care sprijină stabilitatea globală în orice regiune în care NATO are misiuni. În
consecinţă, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea obiectivele politicii de
apărare a României sunt:
- consolidarea statutului României ca stat membru NATO si UE si dezvoltarea unui
profil strategic adecvat în cadrul acestor organizaţii;
- continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacităţi de
apărare credibile, moderne si eficiente;
- întărirea controlului civil si democratic asupra armatei si perfecţionarea
mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile si valorile democraţiei
constituţionale;
- consolidarea statutului României de contributor la securitatea regională şi
globală[7].
În concordantă cu poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european – ţara
de frontieră a NATO si a Uniunii Europene – politica de apărare naţională are ca obiectiv
apărarea si promovarea intereselor vitale ale României, precum si participarea activă a ţării
noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO si UE.
Lărgirea Alianţei şi a UE, transformările la care sunt supuse cele doua organizaţii şi
misiunile asumate de acestea au impactul cel mai important asupra arhitecturii de securitate
a spaţiului euro-atlantic si la nivel global. Noii membri ai UE, în egală măsură şi membri ai
NATO, vor susţine probabil în continuare complementaritatea între NATO si UE, plecând
de la rolul vital pe care îl juca Alianţa în asigurarea securităţii şi stabilităţii spaţiului euro-
atlantic. Pe termen mediu, nu este exclusă consolidarea nucleului atlanticist în cadrul UE,
cu posibile implicaţii asupra dezvoltării PESA. Pe termen lung, trebuie luată în calcul si
ipoteza reorientării către curentul europenist al statelor din cadrul Uniunii care au o
capacitate de apărare mai redusă. Marea Britanie îşi va dezvolta probabil opţiunea pentru o
politica de echilibru în relaţiile cu SUA si partenerii din UE, considerând pro-atlanticismul
tradiţional ca o implicare cu consistente sporite în dezvoltarea PESA.
Prin asumarea unor responsabilităţi mai mari în zona Balcanilor, UE va urmări în
continuare consolidarea credibilităţii sale în domeniul securităţii, iar NATO va dori ca una
din misiunile sale, pe termen lung, să fie declarată un succes. Ca urmare a schimbării
statutului Mării Negre din mare închisă în mare deschisă, în zona s-au produs modificări
radicale, proces care nu este definitivat si va influenta mediul de securitate în zona, atât pe
termen mediu, cât si pe termen lung.
România si-a asumat un rol activ în sud-estul Europei şi reprezintă un factor de
stabilitate în regiune, promovând relaţiile de bună vecinătate cu toate statele vecine şi
contribuind la întărirea cooperării regionale. Localizarea geografică a României oferă
Alianţei o nouă deschidere către zone importante cum sunt zona Caucazului si Asia
Centrală, zone în care România are o influentă deosebită şi, de aceea, implicarea să trebuie
sa fie maximă.
Transformările vor fi produse atât de redistribuirea bazelor militare, cât si de
poziţiile strategice deţinute de riverani şi de prezenţa străină în regiune în format bi si
multinational. Practic, toate statele din regiune au relaţii instituţionalizate cu NATO, ca
membri sau ca parteneri.
Dezvoltarea societăţii globale, creşterea impactului comunicaţiilor şi al schimbului de
informaţii în politica internaţională, cât si mai ales definirea noilor parametri de evoluţie şi
a noilor actori internaţionali vor reprezenta oportunităţi, dar şi riscuri la adresa securităţii
României. Într-o lume a interdependentei globale, a multiplicării acţiunilor actorilor non-
statali pe scena internaţională, securitatea României nu mai poate fi definită în parametri
exclusiv naţionali şi va depinde fundamental de asigurarea stabilităţii în plan regional şi
global. Securitatea naţională va fi proiectată în interiorul NATO si UE, în funcţie de
politicile specifice celor două organizaţii. Esenţa securităţii României o va constitui
asigurarea unei coeziuni si logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfăşurare
sau care vor fi impuse de necesităţile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite
continuitatea politicilor macro si adaptarea la nivel micro a cerinţelor interne şi
internaţionale.

CONCLUZII

Actualele tendinţe planetare, proliferarea asimetrică a unor noi ameninţări si riscuri


la adresa securităţii internaţionale sunt o certitudine care pun în stare de alerta apărarea
naţională la nivelul supoziţiilor sale în ceea ce priveşte concepţia şi planul acţiunilor
concrete.
Statutul României de membru a structurii de securitate euroatlantice si de membru a
Uniunii Europene, coroborat cu caracteristicile evoluţiei relaţiilor geopolitice din zona
Mării Negre si din regiunile adiacente acesteia determină, în mod inevitabil, transformarea
strategiei de securitate naţională şi, implicit, a strategiei militare, cu implicaţii majore
asupra rolului, locului si destinaţiei forţelor armate, în general, şi a forţelor navale, în
particular. Acest nou statut al României presupune, în afara garantării stabilităţii şi
securităţii naţionale, responsabilităţi în domeniul generării de stabilitate/securitate
regională şi europeană.
Politica externă a României trebuie să se focalizeze asupra protejării intereselor
sociale si economice ale cetăţenilor români, precum si promovării si protejării intereselor
economice, politice si militare ale tării noastre, în concordantă cu poziţia sa geopolitică şi
geostrategică. De asemenea, politica externă trebuie să ia în considerare participarea activă
la construcţia instituţională şi culturală a Europei Unite.
Securitatea naţională va fi proiectată în interiorul NATO si UE, în funcţie de
politicile specifice celor două organizaţii. Esenţa securităţii României o va constitui
asigurarea unei coeziuni şi logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfăşurare
sau care vor fi impuse de necesităţile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite
continuitatea politicilor macro si adaptarea la nivel micro a cerinţelor interne şi
internaţionale. În acest sens consideram că, este important ca toţi actorii internaţionali
majori să acţioneze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile şi
militare printr-un efort concertat, care ţine cont de mandatele şi atuurile fiecăruia.

BIBLIOGRAFIE
LEGISLAŢIE
1. Constituţia României
2. XXX, Legea apărării naţionale a României, în Monitorul oficial, 1994.
3. XXX, Legea planificării apărării nr. 473, în Monitorul oficial, 2004.
A. LUCRĂRI DE REFERINŢĂ
4. XXX, Carte Albă a securitătii şi apărării nationale, Bucureşti, 2004.
5. XXX, Manualul NATO.
6. XXX, Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003.
7. XXX, Strategia naţională si euroatlentică, Editura U.N.Ap, Bucureşti, 2004.
B. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
8. Chiriac Mircea,Politici si strategii de securitate la începutul secolului XXI,
Editura U.N.Ap, Bucureşti, 2005.
9. Alexandrescu Grigore, Vaduva Gheorghe, Dinu Mihai-Ştefan, Studii de securitate
şi apărare, vol.I, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005.
10. Mostoflei Constantin, Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul
secolului XXI, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005.
11. Mostoflei Constantin, Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est european în
contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2006.
12. Mostoflei Constantin, Dinamica Mediului European de Securitate, Editura
U.N.Ap., Bucureşti, 2007.
13. Mostoflei Constantin, Exigente ale PESA asupra securităţii şi apărării
României, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2007.
14. Mostoflei Constantin, Spatiul Sud-Est European în contextul globalizării,
Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2007.
15. Mostoflei Constantin, DUŢU, Petre, SARCINSCHI Alexandra, Studii de
securitate şi apărare, vol.II, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005.
C. SURSE INTERNET
16. XXX, Strategia de securitate naţională a României, în www.mapn.ro.
26. XXX, Strategia militară a României, 2006 în www.mapn.ro