NECESITATEA PARTENERIATULUI SCOALA-GRADINITA

În ultima perioadă asistăm la o dezvoltare a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult
de spaţiul şcolar. Educaţia nonformală a fost definită de către J. Kleis drept „orice activitate educaţio
nală, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este
adaptat nevoilor individului şi situaţiilor speciale, în scopul maximizării învăţării şi cunoaşterii şi al
minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog,
disciplina impusă, efectuarea temelor etc.). Din punct de vedere etimologic, termenul de „educaţie
nonformală‖ îşi are originea în latinescul „nonformalis”‖ preluat cu sensul în afara unor forme special
organizate pentru un anume gen de activitate. Trebuie, însă, ţinut cont de faptul că, nonformal nu este
sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată,
dar întotdeauna cu efecte formativ-educative. Din punct de vedere conceptual, acest tip de educaţie
cuprinde ansamblul activităţilor şi acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod
organizat, dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca „o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii
şi informaţiile acumulate informal. Educaţia nonformală este echivalentul educaţiei extraşcolare şi este
tot o acţiune organizată, fie în mediul profesional, fie în mediul socio-cultural, prin teatre, muzee,
biblioteci, manifestări cultural-artistice, excursii, cluburi sportive, concursuri etc. Ca şi activitatea
educativă şcolară, activitatea educativă extraşcolară reprezintă o dimensiune a procesului de învăţare
permanentă, fiind recunoscută ca parte esenţială a educaţiei obligatorii, cu o mare importanţă în
dezvoltarea sistemelor relaţionate de cunoştinţe, a abilităţilor şi a competenţelor. Activitatea
extraşcolară oferă o oportunitate pentru crearea de condiţii egale de acces la educaţie, în vederea
dezvoltării depline a potenţialului personal şi pentru reducerea inechităţii şi excluziunii sociale, dezvoltă
gândirea critică şi stimulează implicarea tinerei generaţii în actul decizional, în contextul respectării
drepturilor omului şi al asumării responsabilităţilor sociale, realizându-se, astfel, o simbioză lucrativă
între componenta cognitivă şi cea comportamentală. Activităţile extraşcolare sunt menite să ofere
elevilor oportunităţi multiple de recreere, să le dezvolte spiritul de competiţie, să le valorifice potenţialul
intelectual şi aptitudinile, să le stimuleze imaginaţia, creativitatea şi iniţiativa. Manifestările cultural-
artistice şi sportive trebuie şi chiar şi-au reluat cursul normal în şcoli: la fel şi vizionarea filmelor şi
spectacolelor de teatru, întrecerile sportive, excursiile şi vizitele, serile culturale, cenaclurile literare
contribuie la educarea gustului pentru frumos şi pentru o comportare civilizată. Fie că este vorba de
cercuri cu caracter artistic, sportiv, ştiinţific sau de activităţi, jocuri, artă manuală, de activităţi organizate
în vacanţă, de excursii sau întâlniri, rolul principal în urmărirea elevilor revine cadrului didactic. Se spune
că lumea de mâine va fi lumea oamenilor de creaţie. Fiecare la locul său de muncă va trebui să devină un
creator. Cercetările psihologiei învăţării au demonstrat că procesul de creaţie nu aparţine numai celor cu
IQ-ul ridicat; nu toţi oamenii cu o inteligenţă deosebită sunt şi oameni de creaţie. Actul de creaţie este
rezultatul antrenamentului intelectual al capacităţilor creatoare. Cadrul propice desfăşurării acestui
antrenament îl oferă cercurile de elevi. Prin activitatea în cercuri, se completează şi se adânceşte
orizontul ştiinţific şi cultural al elevilor, se stimulează dezvoltarea aptitudinilor şi a talentelor, se
favorizează iniţiativa şi spiritul creator. În cercuri elevii îşi însuşesc metode şi tehnici de învăţare creativă
şi de cercetare ştiinţifică, îşi dezvoltă interesele profesionale, înclinaţiile, spiritul de observare şi
investigare, receptivitatea faţă de nou, îşi educă voinţa şi perseverenţa. Activităţile extraşcolare au un
rol însemnat în asigurarea succesului şcolar al copiilor de vârstă mică. Îmbinarea activităţilor şcolare cu
cele extraşcolare poate să constituie o modalitate de diferenţiere în funcţie de interesele elevilor pentru
o anumită preocupare literară, artistică, practică. Ele sunt binevenite constituind un mijloc eficace de
completare a acţiunii de instrucţie şi educaţie pe care o realizăm în şcoală şi se prezintă ca un mijloc larg
prin faptul că antrenează un număr mare de elevi. De asemenea, prin aceste activităţi se poate realiza
ideea instruirii diferenţiate a elevilor, fiecare după capacitatea, puterea şi aptitudinile sale. Conţinutul
activităţilor extraşcolare este mult mai elastic şi mai variat decât al lecţiilor. Tema unei lecţii se
încadrează exact într-o disciplină de învăţământ pe când tema unei activităţi, în afară de şcoală solicită
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi din cadrul mai multor obiecte de învăţământ. Reuşita unei astfel de
activităţi le dă un imbold şi pentru activitatea de învăţare. Astfel, în cadrul unei excursii sau al unei
serbări şcolare, se pot da elevilor sarcini potrivite cu aptitudinile lor. Activităţile extraşcolare trebuie să
fie judicios planificate, fără a-i supraîncărca pe elevi, să-i ajute pe cât posibil la întregirea activităţii
didactice la clasă şi să nu-i abată de la îndeplinirea sarcinilor şcolare, să fie programate la locul şi timpul
potrivit. La copilul de vârstă şcolară mică dezvoltarea este strâns legată de activităţile desfăşurate în
şcoală şi în afara ei sub forma jocului, a învăţăturii şi a muncii. Tocmai de aceea, o mare grijă trebuie
acordată particularităţilor de vârstă şi individuale ale copilului, mai ales în alegerea metodelor care
urmează a fi folosite în munca cu şcolarul mic. Dacă nu pierdem din vedere că elevul este într-o
continuă, dar inegală dezvoltare şi că, prin urmare, constituie un univers aparte, care diferă de la un
individ la altul, în funcţie de ereditate şi mediu socio -economical familiei din care copilul provine, atunci
vom şti că doar cunoscându-l mai bine putem să-i influenţăm dezvoltarea. Trebuinţa de a se juca, de a fi
mereu în mişcare, este tocmai ceea ce ne permite să împăcăm şcoala cu viaţa. Pentru a-l face pe copil să
depăşească în şcoală „greutăţile greu de învins‖ important este să nu uităm că una din trebuinţele
principale ale copilului este jocul. În orice tip de activitate însă, fie că este vorba de prima plimbare
pentru cunoaşterea împrejurimilor cu elevii din clasa I, vizita într-un atelier de creaţie, un muzeu sau un
loc istoric, o excursie şcolară de mică sau mare anvergură, cadrul didactic trebuie să se documenteze, să-
şi pregătească un meticulos plan de lucru pe care să-l realizeze secvenţial, cu o abordare întotdeauna
interdisciplinară şi după o atentă prelucrare a normelor de deplasare în grup, a cerinţelor igienico-
sanitare, a regulilor de comportare civilizată, a regulamentului şcolar în ansamblu. Acest tip de activitate
îi antrenează pe copii în activitatea de învăţare, îi apropie de şcoală, îi determină să o îndrăgească. Chiar
ei propun, cer, aşteaptă şi se implică în realizarea acestui gen de activitate. Dacă avem grijă ca
obiectivele instructiv-educative să primeze, dar să fie prezente în mod echilibrat şi momente creative, de
relaxare, atunci rezultatele vor fi întotdeauna deosebite. Concluzii ale acestui tip de activitate: -
activităţile extraşcolare, bine pregătite, sunt atractive la orice vârstă; - pentru că se desfăşoară într-un
cadru nou, stârnesc interes, produc bucurie, facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă reclamă
efort suplimentar; - mediul de acţiune fiind deosebit, iar tehnicile de instruire altele, contribuie la
dezvoltarea spiritului de observaţie, îmbunătăţesc memoria vizuală şi auditivă, formează gândirea
operatorie a copilului cu calităţile ei de echilibrare, organizare şi obiectivare; - elevii se deprind să
folosească surse informaţionale diverse, să întocmească colecţii, să sistematizeze date, învaţă să înveţe;
- acţionând individual sau în cadrul grupului, elevilor li se dezvoltă spiritul practic, operaţional,
îndemânarea, dând posibilitatea fiecăruia să se afirme conform naturii sale; - participarea efectivă şi
totală în activitate, angajează atât elevii timizi cât şi pe cei slabi, îi temperează pe cei impulsivi,
stimulează curentul de influenţe reciproce, dezvoltă spiritul de cooperare, contribuie la formarea
colectivului de elevi; - prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bunăvoie regulilor, asumându-şi
responsabilităţi, elevii se autodisciplinează; - cadrul didactic are, prin acest tip de activitate, posibilităţi
deosebite să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltare, să realizeze mai uşor şi mai
frumos obiectivul principal al învăţământului primar - pregătirea copilului pentru viaţă. Bibliografie: 1.
Babanski, I. K., „Optimizarea procesului de învățământ” E.D.P., București, 1979 2. Nicola, Grigore,
„Stimularea creativității elevilor în procesul de învățământ”, E.D.P., București, 1981 3. Cosmovici, Andrei,
„Psihologie școlară”, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Legătura dintre grădiniţă şi scoală

Realizarea unui învăţământ unitar necesita respectarea unui obiectiv major, continuitatea în întreaga
activitate educationala în special la nivelul claselor « praguri ».Aceasta condiţie este valabila şi pentru
primele doua trepte ale învăţământului:învăţământul preşcolar şi învăţământul primar. Mai precis,
legătura reciproca şi continuitatea trebuie sa fie asigurate intre grupa preşcolară şi clasa I. O asemenea
continuitate va asigura o mai rapida adaptare a copiilor din clasa I la particularităţile muncii de învăţare .
H. Wallon sublinia acest lucru arătând: »Este împotriva naturii sa tratam copilul în mod fragmentar. Cu
fiecare perioada el constituie un ansamblu indisolubil şi original. In succesiunea perioadelor copilul
rămâne una şi aceeaşi fiinţa in curs de metamorfozare.Aptitudinea de scolaritate este o problema a
educatiei prescolare institutionalizate, deci a gradinitei. Conditia esentiala a atingerii de catre toti copiii
a gradului de dezvoltare si adaptare ncerut de o eficienta activitate scolara , o reprezinta realizarte unei
legaturii functionale de continuitate intre activitatea din grupa mare a gradinitei si prima clasa a scolii
primare.Aceasta presupune analiza atenta a principalelor componente ale procesului de educatie din
aceste doua trepte de invatamant:obictive pedagogice ,continut, forme de organizare a activitatii,
metode ,relatia pedagogica.

Formele de colaborare dintre gradinita si scoala se asigura prin masuri de ordin psihopedagogic. O prima
masura de natura psihopêdagogica menita sa contribuie la asigurarea continuitatii intre gradinita si
scoala este plasata la nivelul continutului invatamantului, oglindit in special in programele gradinitei si
ale clasei I. Este vorba de legatura indisolubila intre prevederile programele respective .Pentru a fi insa
operationala,corelatia dintre programme se cere a fi riguros cunoscuta atat de invatator ,cat si de
educatoare.Astfel,educatoarele care lucreaza cu grupa prescolara mare trebuie sa cunoasca cerintele
programei pentru clasa I spre a-i asigura baza care sa-i permita prescolarului insusirea cunostintelor
clasei I,iar invatatorul care va prelua clasa I trebuie sa cunoasca programa grupei prescolare maripentru
a sti pe ce elemente se poate sprijini in procesul de instruire si educare.

O prima conditie pentru rezolvarea raportului de continuitate dintre educatia prescolara si cea scolara o
constituie analiza psihologicaa activitatii scolare si determinarea acelor capacitati intelectuale ,afectiv-
volitionale ce trebuie formate copiilor pentru a se adapta fara dificultati activitatii scolare,deci trebuie sa
se stabileasca capacitatile necesare pentru ca prescolarul sa asimileze cunostintele prevazute in clasa I.
Cercetarile intreprinse in aceasta directie ne ofera unele date deosebit de utile.N.Okon considera ca
invatarea scrierii si citirii implica formarea unor capacitati:

a) vizuale -perceperea semnelor grafice,ceea ce presupune diferentierea semnelor grafice dupa forma
lor ,deci posibilitatea de a recunoaste si reproduce diverse simboluri;

b) auditive -perceperea si identificarea sunetelor sau fenomenelor ;

c)semantice – stabilirea unei legaturi intre simbolurile grafice si sensul cuvintelor ceea ce inseamna
insusirea limbajului si formarea conceptelor.

In ceea ce priveste dezvoltarea gandirii matematice este necesar nsa fie formata capacitatea de a
traduce in concepte insusirile cantitative ale multimilor, de a intelege relatiile dintre multimi
(superioritate,inferioritate,egalitate)de a le pune in corespondenta, de a numara si de a efectua operatii
mentale de adunare si scadere cu o uniate .

Aptitudinea de scolaritate se raporteaza pe langa pregatirea intelectual-cognitiva copilului si la cea

afectica,volitionala si sociala. In acest sens se dezvolta interesul de cunoastere al copilului ca support al
unei motivatii sustinute in invatare,sociabilitatea copilului care-l face apt de a-si regla activitatea in
functie de cerintele adultului,ale programului scolar ,de a desfasura o activitate in grup, un anumit grad
de dezvoltare a motricitatii.
Realizarea acestor capacitati conduce la determinarea mai precisa a obiectivelor specifice educatiei
prescolare in relatia lor cu cele ale scolii primare si confera caracter de system relatiei dintre gradinita si
scoala .

Legatura dintre gradinita si scoala se realizeaza si prin masuri de ordin pedagogic, care actioneaza in
sfera tehnologiei didactice.Este vorba de asigurarea continuitatii in insasi folosirea metodelor si
procedeelor didactice,in activitatea de invatare ,precum si de interventii in formele de organizare a
procesului de invatamant in primul rand in lectii. Astfel, este bine stiut, ca invatatura,dominanta a
varstei scolare este prezenta in diferite forme si la varsta prescolara,ca izvorand din necesitatea d a
satisface interesul,curiozitatea copiluli pentru cunoastere.In clasa I invatatorul foloseste jocul atat ca
activitate de invatare, cat si ca mijloc de relaxare ,de destindere pentru copii.

Printre aspectele cotinuitatii gradinitei cu scoala nu sunt mai putin importante cele care privesc formele
de organizare si desfasurare a activitatii. In acest sens,experienta dovedeste ca desfasurarea unor
activitati comune cum ar fi:vizite la scoala ,vizita scolarilor in gradinita, serbari comune ,plimbari si
programme distractive comune,contribuie la atenuarea distantei dintre gradinita si scoala.Vizitele
prescolarilor in scoala trebuie sa fie bine organizate pentru a le produce o impresie placuta si puternica
pentru a le stimula dorinta vie de a deveni scolari.

Colaborand cu scoala,educatoarea va putea sa-si analizeze mai profund si mai obiectiv munca instructiv-
educativa sub aspectele ei pozitive si negative cunoscand rezultatele la invatatura si purtare a fostilor
»elevi »,iar invatatorul va cauta sa nu piarda pe parcurs cunostintele insusite in gradinita.

In sfera acestor modalitati de colaborare dintre gradinita si scoala vor fi valorificate si alte forme de
strangere a legaturilor dintre cele doua institutii:participare reciproca a educatoarelor si invatatorilor la
cosfatuirile anuale ale cadrelor didactice,la activitatile comisiilor metodice , la « lectii model »,la sesiuni
de comunicari.