Agricultura Dumnezeiasca

Prof. Teolog drd.
Alin Bolboașă-Șofaru
Agricultură
Dumnezeiască
„ Dedic această carte surorii mele Narcisa Bolboașă
Șofaru pe care o iubesc din toată inima mea și cu care
am o relație deosebită, dar și bunicilor mei: Șofaru
Lina și Șofaru (Mitică) Dumitru care mi-au oferit o
frumoasă copilărie”
Alin Bolboașă Șofaru
Agricultură
Dumnezeiască
Tipărită cu binecuvântarea și purtarea de grijă a

Preasfințitului Părinte
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
Editura
2016
Tehnoredactare : Prof. Teolog drd. Alin Bolboașă Șofaru
Consultant literar : Prof. Popescu Filofteia
Corectare text : Prof. Melania Oancea
Grafică : stud. Merca Denisa
Copertă : Teolog Răzvan Ciule
© Toate drepturile sunt rezervate autorului
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOLBOAŞĂ-ŞOFARU, ALIN
Agricultură Dumnezeiască / prof. teolog drd. Alin
Bolboaşă-Şofaru ; tipărită cu binecuvântarea şi purtarea de
grijă a Preasfinţitului Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei şi
Romanaţilor. - Drăgăneşti-Olt : Lifeart, 2016
ISBN 978-606-94283-9-9
ISBN 978-606-94283-9-9
Agricultură Dumnezeiască Alin Bolboașă Șofaru
CARTEA PROFESORULUI ALIN
Opusculul Agricultură Dumnezeiască este o

culegere de meditații creștine și creștinești ale unui
tânăr neobișnuit: profesorul Alin Bolboașă Șofaru.
Majoritatea acestor gânduri frumos însăilate sunt
cuvântări eclesiastice și subtile interpretări ale unor
realități diurne contingențiale cu care autorul s-a
confruntat împrejurări diverse: în sfânta biserică, pe
stradă, călătorind cu trenul spre București, conducându-
și automobilul pe drumuri șerpuite spre Mediaș, în piață
etc.
Retorica autorului este una sclipitoare. La fel și
hermeneutica aplicată nu doar textelor sacre ci și
experiențelor cotidiene. Alin Bolboașă Șofaru este un
credincios împătimit și, în consecință, pledează
admirabil reinterpretând simboluri și parabole hristice.
Dar o face în termeni și cu metode de-a dreptul
postmoderne, anunțând se pare zorii unui nou discurs
teologic în Biserica Ortodoxă. Îndrăzneala cu care o
6
face este, foarte adesea, șocantă. De exemplu,

adresându-se critic tinerilor „leneși și împrăștiați” care
nu mai cred în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos,
Alin Bolboașă Șofaru atașează un „certificat de naștere
românesc” – un act oficial, din zilele noastre! - și ne
invită la un gedankeneksperiment bizar: se poate
demonstra că actul ar putea fi completat cu datele
Bisericii și ale Mântuitorului și apoi „actul acesta îl
înregistrăm în Ierusalim şi avem un document valid al
întemeierii Bisericii lui Hristos în chip văzut”.
Tot astfel, Alin Bolboașă Șofaru recurge la
genul epistolar și trimite scrisori stranii, cum este cea
adresată propriului înger păzitor, în cel mai pur stil
camaraderesc, asemenea unui răcan care nu a învățat
încă bine exigențele ostășești: „Am ales să îţi trimit
această scrisoare pentru a îmi arăta profundul meu
regret privind atitudinea pe care am avut-o duminică.
Deşi te-am simţit lângă mine sâmbătă seara când mi-
am pregătit hainele pentru Biserică, ai fost lângă mine
când m-am rugat şi mai ales m-ai păzit de visele rele,
te-am dezamăgit crunt dimineaţă (…) Te-am simţit cum
ai încercat din răsputeri să lupţi cu ideea care cotropea
7
tot mai mult din sufletul meu de a nu merge la Biserică,

dar ca niciodată, mi s-a făcut foame în acea dimineaţă
şi tare poftă aveam de ochiuri cu brânză şi roşii. Eu,
cel care de obicei sar peste micul dejun, am fost ispitit
cu atâta meticulozitate să pierd din timp pregătindu-mi
masa, ascultând o melodie, făcând ordine prin cameră,
că am şi uitat de tine cum mă aşteptai pregătit lângă
uşă să mergem împreună să ne rugăm. Nu era târziu
când am terminat toate cele şi te-am văzut bucurându-
te când m-am apropiat de şifonier să îmi iau hainele.
Deşi era 9:30 şi ştiam că Mântuitorul mă primeşte şi în
ceasul al doisprezecelea, mi se părea atât de departe
Biserica încât am ales să mai stau puţin în pat. (…) Am
auzit la un moment dat un clopot în depărtare cum
chema oamenii la Biserică, dar nu i-am dat importanţă
şi mi-am continuat liniştit prioritatea pusă de altcineva
asupra mea.( … )”
Aceasta nu înseamnă că Alin Bolboașă Șofaru
este un revoltat împotriva sfintelor tradiții. Dimpotrivă.
El citează cu evlavie din Părinții Bisericii, din marii
mitropoliți, episcopi, și arhiepiscopi români, din
Preafericitul Patriarh Daniel. Dar, zice domnia sa cu
8
răscolitorul ton arghezian, „cred că cel mai important

pentru Dumnezeu este să găsească în fiecare dintre noi
o inimă de Apostol și în cuvintele de mai sus regăsim
această puternică dorință. Dacă facem fiecare dintre
noi un exercițiu de imaginație, vedem că Sfinții
Apostolilor au fost inițial temători. Cine nu s-ar speria
dacă ar vedea cu ochii săi minunile săvârșite de
Mântuitorul? Cine nu s-ar înfricoșa când ar vedea
tânărul mort ridicat din sicriu? Sau apa purtând pe
deasupra ei pe Hristos? Dar oare ce teamă
îngrozitoare am avea în inimă să Îl vedem pe Cel care
a făcut lumea răstignit pe Cruce și apoi pus în
mormânt?”
O problemă pe care o ridică scrierile dlui
Bolboașă Șofaru este cea a credinței însăși; de fapt, a
multisecularei distincții între pistis și episteme. Se opun
ireconciliabil știința și credința?
Pentru un tânăr care aspiră la eresuri și la
aventuri epistemice dar nu renunță la credință această
cruntă contradicție noetică poate deveni lăuntrică și,
astfel, i-ar putea fi fatală. De aceea îndrăznesc a-i da un
sfat pentru a evita chinuitoarele sfâșieri care au marcat
9
cultura și civilizația Europei vreme de cel puțin un

mileniu. Îl îndrept pe confratele meu spre buna
demonstrație a părintelui John Henry Newman conform
căreia nu avem nici un temei pentru a opune știința și
credința. Lucrarea acestuia Grammar of Assent (1870)
este, îndrăznesc să afirm, mântuitoare din punct de
vedere epistemologic și teologic. Nici temeiurile
deductive de tip aristotelic, nici temeiurile inductive de
tip baconian nu pot fi absolute și, în consecință,
adevărurile științei nu pot fi absolut certe.
Triumfalismul fălos al științei moderne nu se
justifică și în nici un caz nu poate fi motiv pentru a
denigra credința. Dar dacă știința ar trebui să fie ceva
mai modestă și mai umilă tot astfel ar trebui să fie și
credința. Nici temeiurile credinței nu sunt absolute
chiar dacă toate religiile se bazează pe frumoase
speranțe și aserțiuni apodictice; asemenea oamenilor
înșiși, toate demonstrațiile oamenilor sunt precare…
Ne rămân doar îndoielile lui Toma, cel pe
nedrept socotit „necredinciosul”…
10
*
Iar dincolo de diferitele dubitații, se află
sentimentele filetice și agapeice.
Tânărul profesor Alin Bolboașă Șofaru este, de
câteva luni, doctorandul meu la Școala Doctorală a
Facultății de Psihologie și Științele Educației a
Universității din București. Pentru a-l admite nu m-am
condus doar după criteriile pretențioase pe care le
practicăm de obicei în această severă instituție. Domnia
sa a convins comisia de concurs prin tema pe care pe
care preconiza să o realizeze ca teză de doctorat: un
studiu empiric, migălos și anevoios, al problemelor
materiale, psihice și educaționale cu care se confruntă
copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă prin multe și
depărtate țări străine. O temă oarecum insolită,
indubitabil interesantă metodologic și epistemologic;
dar mai ales – după cum au judecat, impresionați,
distinșii membri ai comisiei - o temă dramatică…
Nu aveam de ce să îi contrazic pe colegii mei.
Dar eu am avut în vedere și altceva: bunătatea care i se
revărsa din priviri tânărului care își prezenta proiectul.
El este un discipol al lui Iisus dar are și suflet blând de
11
samaritean. Presimt că, după ce își va încheia teza de

doctorat, își va pune ideile în practică și că își va
petrece viața edificând filantropic și soteriologic.
Prof. univ. dr. ION NEGREȚ-DOBRIDOR –

Facultatea Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
Bucureşti
12
Cuvinte vii
Un tânăr, profesor de religie, propune gândurile

sale lecturii noastre. Vii. Cuminți și liniștite. Încercarea
sa trece prin toate striațiile convingerii sale că tinerii,
prietenii lui de generație și cei cu vârstă mai tânără
decât a lui, au nevoie de un alt diapazon pentru a
articula ascultarea de Biserică.
E o încercare lăudabilă și o responsabilitate

imensă. Pentru că nu reușim să fim perfecți, suntem
judecabili, atacabili și „îndosaribili” pe rafturile
conștiinței celor din jur. Cu Alin Boloboașă Șofaru nu e
altfel. Cuvintele sale, participările sale publice,
prezența lângă elevii săi și stilul inimitabil de a critica
pozitiv dar fățiș derapajele lumii în care activează nu-i
pot face numai prieteni. Și ar fi nefiresc, credeți-mă că
știu ce scriu, să ai numai oameni care te aplaudă. În
parte suntem produsul celor ce ne urăsc, chiar dacă ne e
greu să recunoaștem aceasta. Alin merge mai departe,
scrie și se roagă, adună copiii în proiecte făcubile- căci
13
de cele în care s-au spălat bani suntem sătui, adoptă un

stil personal alonjat pe o vârstă pe care o cunoaște bine,
chiar dacă nu o analizează suficient. Sunt pagini de
tânăr, pentru cei ca el. Interogații, răspunsuri ce par
obraznice cuminților, metafore strecurate cu greu dintr-
o minte rațională, crescută spre teologie. Sper din toată
inima să aibă timp să crească, să acumuleze, să învețe
să construiască pagini de teologie comparată și să
respecte alteritatea celuilalt într-atât încât să se bucure
de viața aproapelui. Sunt câteva, doar, din liniile de
forță ale scriiturii cu iz teologic, care trebuie să iasă din
moralism ieftin și să crească spre bucurie morală.
La vreme de oboseală în vorbărie, cuvintele

autorului, simplă răcoreală de sens. Citiți, căutați să
pliniți și mergeți mai departe. Sper să avem tot mai
mulți tineri care învață scriitura în numale lui
Dumnezeu. Avem nevoie de cuvinte vii.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Facultatea de Teologie Andrei Şaguna – Sibiu
14
Agricultură Dumnezeiască
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh. Amin!
Dragii mei,
Evanghelia de astăzi este cel mai frumos
exemplu de simplitate omiletică arătat de Mântuitorul
Hristos.
El se foloseşte de multe ori în cuvântările Sale
de elementele care Îl înconjoară tocmai pentru a se face
înţeles cât mai uşor.
La Pilda Semănătorului, Mântuitorul Iisus
Hristos foloseşte exemplul „ţăranului”, fie el evreu,
roman, grec sau mai târziu român, pentru a actualiza în
fiecare dintre noi cuvintele Sale.
Anul trecut bunicul meu a semănat grâul,
mecanizat într-adevăr, dar la ultimii 20 de metri a rămas
fără sămânţă, aşa că a trebuit să mergem amândoi a
doua zi şi să terminăm „de mână” terenul care
rămăsese. Stătea drept şi avea legată în lateral o traistă
plină cu boabe de grâu din care lua câte un pumn şi îl
arunca pe pământ. Când arunca din mână, am văzut
15
cum o parte din seminţele de grâu ajungeau pe pământ,

dar şi pe marginea drumului. Unele chiar au căzut unde
deja pălămida răsărise. Vă spun sincer că a fost
momentul în care am conştientizat în mod clar
exemplificarea făcută de Mântuitorul Hristos.
El împarte oamenilor sămânţa care este
învăţătura Sa. Este o sămânţă, deoarece trebuie să şi
rodească. Nu doar ascultăm ce ne spune Dumnezeu,
trebuie să şi împlinim şi mai ales să rodim ceea ce
Dumnezeu ne sădeşte în suflete.
Mântuitorul Hristos împarte oamenii în grupe
asemenea cum sămânţa cade în diferite locuri. Astfel,
unii sunt reprezentaţi de sămânţa care cade pe marginea
drumului, adică cei care refuză categoric să asculte
cuvintele Sale. Sunt sigur că îi cunoaşteţi. Sunt oamenii
care refuză orice legătură cu un Dumnezeu care
aşteaptă o veşnicie întoarcerea lor, dar răspunsul este
acelaşi: NU!
16
Un alt grup reprezintă oamenii care ascultă

cuvântul lui Dumnezeu la început, dar nu îi oferă o
susţinere prin faptele lor, nu oferă posibilitatea rodirii şi
astfel rămân cu simple idei sau concepte străine de
împărtăşirea cu El. Aceştia sunt cei reprezentaţi de
sămânţa căzută în loc pietros care neavând apă şi unde
să îşi înfigă rădăcinile, încolţeşte, dar se usucă şi moare.
Al treilea grup este reprezentat de oamenii care
ascultă cuvântul, îi dau posibilitatea să rodească, dar
găsesc alte „priorităţi” în vieţile lor, alte preocupări,
alte griji decât sufletul lor. Astfel, fiindu-le sămânţa
încolţită şi răsărită, dar umbrită de alte preocupări decât
cele legate de viaţa veşnică şi moştenirea Împărăţiei lui
Dumnezeu, nu îi dau posibilitatea de a rodi. Aceştia
sunt reprezentaţi de sămânţa căzută între spini şi
pălămidă, care creşte împreună cu celelalte plante, dar
este umbrită de ele şi ajunge să se usuce.
Sămânţa căzută în loc bun care dă rob mult este
reprezentată de grupul oamenilor care îşi pun sufletul la
dispoziţa lui Dumnezeu şi Îl acceptă pe El ca
„Agricultor”, ca Semănător.
17
Dragii mei,
Mântuitorul Hristos nu a avut fonduri europene
pentru a face agricultură de performanţă. El a avut doar
12 semănători simpli, care au stat drepţi, cu traistă
legată de gât, desculţi, dar plini de Duh Sfânt. Apostolii
au fost cei care au continuat să lucreze „pământul”
sufletelor unei lumi întregi. Apostolii i-au învăţat
agricultură dumnezeiască pe episcopi, iar episcopii pe
preoţi, până astăzi.
Evanghelia din această Duminică a fost despre
agricultură. O agricultură dumnezeiască şi de
performanţă, o agricultură care a asigurat hrana pentru
sufletele tuturor. Depinde de fiecare dintre noi dacă
lucrăm la sufletul nostru să îl pregătim pentru semănat.
Dacă nu oferim sufletul, atunci sămânţa cade
lângă noi!
Dacă îl oferim lui Dumnezeu, dar nu îngrijim
sămânţa primită, nu udăm cu lacrimile pocăinţei, nu
dăm resursele faptelor bune, atunci sămânţa cade în loc
pietros!
Dacă îl oferim nepregătit şi lăsăm şi alte
„buruieni” în sufletul nostru, atunci ele ne vor astupa
18
rodul şi vom găsi alte priorităţi afară de Dumnezeu!

Dacă însă oferim un suflet curat, cu pământ
bun, atunci vom aduce rod mult şi bineplăcut lui
Dumnezeu!
Fiţi semănători în sufletele proprii şi faceţi
agricultură dumnezeiască şi de performanţă, cu Hristos
ca Semănător, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
19
Invitaţie la film!

Duh. Amin!
Frați creștini, vreau ca în această Duminică a
Floriilor să vă fac o invitație la film. Nu vă chem într-
un Mall la Cinematograf și nici la puținele ecrane care
au rămas în aer liber. Vă invit să veniți la Biserică și să
vedeți cel mai realist film despre PATIMILE,
MOARTEA și ÎNVIEREA Mântuitorului Iisus Hristos.
Este un film 7D în care puteți simți durerea și
vedea lacrimile Fecioarei care își vede Fiul răstignit.
Filmul acesta rulează de astăzi și se încheie la ultimul
Amin din Noaptea Învierii. În episodul de astăzi L-ați
văzut pe Mântuitorul Hristos intrând în Ierusalim și noi
toți am așteptat cu sălcii în mână să Îl vedem și să I ne
închinăm. În fiecare seară în săptămâna următoare o să
ruleze câte un episod, dar ultimele trei, cele de joi,
vineri și sâmbătă seara merită toate premiile lumii.
Vă invit să vedeți live cum Hristos, joi
20
dimineață ne invită la Cina cea de Taină să primim

Trupul și sângele Lui, iar seara merge ieșind pe ușa
Sfântului Altar și se răstignește în mijlocul Bisericii
mici de lemn sau Catedralei din zid.
Vă rog să deschideți ochii și să vedeți preoții
îngenuncheați lângă Crucea lui Hristos asemenea Sf.
Apostol Ioan, speriați fiind, văzând pe Dumnezeu
spânzurat pe lemn. Imaginea vizuală a Mântuitorului
Hristos cum spală picioarele Apostolilor, cum împarte
Trupul său și îi cheamă să bea din potir Sângele Lui, te
transpune cu toată ființa ta în Ierusalimul de acum 2000
de ani.
La acest film nu se stă pe scaune confortabile,
se cade a sta în genunchi și a privi întregul proces de
mântuire al omului. Vineri dimineață, conștient fiind de
păcatele sale, preotul ca un nevrednic, așază Trupul
Mântuitorului, simbolizat de Epitaf, cu multă luare
aminte în mijlocul Bisericii, împrejmuind cu flori și
lumânări pe Cel fără de moarte. Cutremurător să vezi
omul cum pune mâna pe Trupul lui Dumnezeu și îl
așază pe o masă ca noi să vedem real cum Dumnezeu în
fiecare an se jertfește pentru noi.
21
Seara, un glas trist al clopotului cheamă o

întreagă comunitate să vadă episodul înmormântării
Izvorului Vieții celei Veșnice. Cu toții luăm rând pe
rând locul Fecioarei și al Apostolilor plângând pe
Dumnezeu. Nu înțelegem, asemenea lor, din ce vedem,
cum se poate ca Dumnezeu să stea întins și pregătit de
mormânt.
Solemnitate procesiunii cu trupul Mântuitorului
Hristos înconjurând Biserica trăită de fiecare dintre noi
nu face altceva decât să ateste realitatea întregului
proces la care suntem invitați de Biserică. Vedem
preotul cum Îl ia pe Mântuitorul în brațe și Îl așează pe
Sfânta Masă din Altar, închizând apoi Sfintele Uși ca și
cum ar prăvăli piatra peste mormânt.
Lăsăm Biserica într-un întuneric profund,
plecăm fiecare spre casele noastre, ca a doua zi,
aproape de primele ore ale dimineții să luăm rolul, în
ultimul episod, Mariei Magdalena și mironosițelor care
văd cum piatra este răsturnată, adică Sfintele Uși se
deschid și primim Lumina Învierii lui Hristos. Un film
emoţionant cu Dumnezeu în rolul principal iar noi,
fiecare, schimbăm rolurile soldaților, Fecioarei Maria,
22
Apostolilor, Mironosițelor.
Ați tresărit când ați auzit de rolul soldaților? Eu
unul prin păcatele mele L-am răstignit pe Dumnezeu
mai crunt decât au făcut-o soldații romani, L-am
batjocorit mai cu ardoare ca membrii Sinedriului, dar
vreau să plâng măcar pe jumătatea lacrimilor celor care
au conștientizat jertfa lui Dumnezeu pentru oameni.
Frați creștini, vă invit la film, la cel mai bun film
posibil!
Amin!
23
24
Toma necredinciosul sau credinciosul Toma?
Hristos a Înviat!
Sunt sigur că unii dintre dumneavoastră nu au

răspuns salutului meu în gândurile lor sau dacă au
făcut-o au rostit simple vorbe fără să şi creadă în ele.
Cu toţii ne-am obişnuit ca în aceste zile să
salutăm cu „Hristos a Înviat!” şi să ni se răspundă cu
„Adevărat a Înviat!”.
Impropriu spus „toţi”, deoarece din ce în ce mai
puţini oameni o fac şi din păcate în fiecare dintre cei
care salută astfel, sălăşluieşte un Toma.
Omul este o fiinţă raţională, ceea ce înseamnă
că el trece totul prin filtrul minţii lui – sunt şi excepţii,
cam multe în ultima perioadă, dar nu vreau să fiu
răutăcios – vorbesc în general.
Sfântul Apostol Toma când află că Mântuitorul
Hristos a înviat şi s-a arătat celorlalţi Apostoli el lipsind
de acolo, trece spusele lor prin filtrul raţiunii ceea ce ne
25
atestă în mod logic faptul că Apostolii au fost oameni

ca noi, deci şi urmaşii lor, episcopii, preoţii, ş.a sunt tot
oameni ca noi.
Poate e normal să se îndoiască. Mântuitorul
Iisus Hristos a fost răstignit și împuns în coastă de
soldatul Longinus, apoi a fost pus în mormânt cu o
piatră imensă răsturnată în fața Lui ca să fie sigilat,
adeverind tuturor moartea Sa.
Există însă un mare DAR la Toma, deoarece,
când Mântuitorul îi confirmă lui că El este viu şi îi ia
mâna aceea de om să pipăie locul unde au fost bătute
piroanele şi locul unde suliţa a fost înfiptă, Apostolul
cade în genunchi şi îi face cea mai frumoasă declaraţie
de dragoste lui Hristos: „Domnul meu şi Dumnezeul
meu!”
Din acel moment pentru mintea lui Toma nu
mai există în faţa lui un Rabi, un învăţător, un profet.
În faţa lui este Domnul şi Dumnezeul !
Niciunul dintre Apostoli nu îi face o astfel de
declaraţie Mântuitorului, motiv pentru care deşi este
certat pentru puţina sa credinţă, Toma este iertat de
Hristos.
26
Fraţilor, Hristos a Înviat! Domnul şi Dumnezeul

nostru mort a fost şi a înviat! Toţi cei care s-au crezut
dumnezei zac acum sub un mormânt, la Mântuitorul
Hristos mormântul zace sub un Domn şi Dumnezeu.
Am văzut oameni care au venit pur şi simplu să
ia lumină cu o lumânare că aşa fac în fiecare an, în
noaptea de Înviere, neştiind că ei sunt acolo martori să
vadă pe Domnul şi Dumnezeul Hristos Mântuitorul
Înviat.
Dacă într-adevăr am avea un Toma în noi ne-am
îndoi vineri seara la prohod văzând cum Mântuitorul
este pus în mormânt, dar am cădea în genunchi în
noaptea de Înviere cu lumina în mână declarând cu
toată dragostea şi puterea din adâncul inimii noastre că
Hristos a înviat, că El este Domn şi Dumnezeu.
Fiţi fiecare dintre dumneavoastră un Toma,
lăsaţi pe Dumnezeu să vă dovedească Învierea Lui din
morţi ca să cădem împreună cu faţa la pământ şi să
credem, cu adevărat, că El a înviat ca un Domn şi
Dumnezeu.
Eu sunt un Toma credincios că Hristos a
înviat, ...voi?
27
Întorcându-se au vestit...
Hristos a Înviat!
Am să salut din nou şi dacă sunt doamne sau

domnişoare care citesc acest cuvânt am să le rog pe ele
să răspundă cu mai mare ardoare. Am ales această
variantă, deoarece Duminica a III-a după Înviere este
dedicată femeilor mironosiţe.
Duminica poartă titulatura doar pentru acest
grup de femei, dar este o zi specială în care Biserica
alege să cinstească în mod deosebit pe femeia creştină.
Este şi normal, domnilor, să li se aducă o cinste
deosebită atât de aproape de praznicul Învierii,
deoarece ele au fost învrednicite primele să primească
vestea învierii Mântuitorului Hristos.
Dacă citim foarte atent referatul biblic al
Patimilor şi Morţii Mântuitorului Iisus Hristos,
observăm că Sfinţii Apostoli au fost „fricoşi” şi L-au
părăsit pe Învăţătorul lor. Motivaţie le găsim pentru
28
atitudinea lor, deoarece L-au văzut pe Hristos prins,

batjocorit, judecat pe nedrept, răstignit şi pus în
mormânt.
Însă un grup de femei, printre care Fecioara
Maria, Maria Magdalena şi „cealaltă Marie”, precum şi
altele, au preferat să fie lângă Hristos cu toate riscurile
pe care le presupunea prezenţa lor alături de Cel
condamnat la moarte pe nedrept.
Ele sunt primele care văd Îngerul la mormânt şi
primesc vestea cea mare că Hristos a Înviat, ca răsplată
pentru curajul, dar mai ales pentru credinţa pe care ele
au avut-o. Am să vă redau primele zece versete din
Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 24, pentru a putea
continua ceea ce am să vă spun astăzi:
„1. Iar în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă,
au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le
pregătiseră.
2. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt.
3. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus.
4. Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi
bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare.
5. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la
29
pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu

între cei morţi?
6. Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-
a vorbit, fiind încă în Galileea,
7. Zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile
oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să
învieze.
8. Şi ele şi-au adus aminte de cuvântul Lui.
9. Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate
acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.
10. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui
Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către
apostoli acestea.”
Special am scris cu litere mai evidenţiate
versetul 9, pentru că el ne arată misiunea femeii
creştine astăzi, anume de a vesti tuturor oamenilor că
Hristos a Înviat!
Din mormântul Mântuitorului nu ni se dăruieşte
doar vestea marea a Învierii Sale, ni se oferă VIAŢĂ,
IERTARE, IUBIRE şi BUCURIE!
Asta trebuie femeia creştină să ne vestească
astăzi, într-o lume care refuză cu ardoare să îl mai vadă
30
pe Hristos Înviat.
Femeia creştină trebuie să dăruiască VIAŢĂ
pentru că şi Sfântul Apostol Pavel ne spune în
epistolele sale că „femeia se mântuieşte prin naştere de
prunci”. A dărui viaţă însă nu este suficient dacă luăm
ad litteram spusele Apostolului, deoarece copilul
trebuie şi educat. Astfel putem spune că femeia creştină
se mântuieşte prin naştere şi creştere de prunci şi
trebuie să vestească tuturor că acesta este rolul ei.
Femeia, astăzi, trebuie să ofere şi IERTARE,
iertarea lui Dumnezeu, imposibil de conceput pentru
noi astăzi. Cum poţi ierta pe cei care te trimit la
moarte? Cum poţi ierta pe cei care te judecă pe
nedrept? Cum poţi ierta pe cei care te răstignesc?
O astfel de iertare poate să ofere doar o
persoană care iubeşte necondiţionat. Mama este
persoana care iubeşte necondiţionat aşa cum Dumnezeu
iubeşte fără limite.
IUBIREA pură trebuie vestită tot de femeie. Un
bărbat mereu o să asculte de o femeie supusă care îl
iubeşte sincer, iar o femeie o să iubească un bărbat care
o ascultă şi o iubeşte la rândul lui doar pe ea. Iubirea
31
sinceră o are o soţie pentru soţul ei şi o mamă pentru

soţul şi copiii ei.
Femeile mironosiţe de astăzi trebuie să ne
vestească BUCURIA. Această bucurie a Învierii lui
Hristos, o mamă o vesteşte prima dată atunci când îşi
învaţă copilul să rostească prima rugăciune. O astfel de
bucurie o vesteşte o bunică atunci când merge cu
nepoţelul ei de mână la Biserică şi exemplele pot
continua.
Femeia fie că are obrazul brăzdat de ani sau are
pletele tinere, are misiunea dată de înger de a vesti
oamenilor pe Dumnezeu, oferind lumii viaţă, iertare,
iubire şi bucurie.
Rog pe Bunul Dumnezeu să îşi reverse darurile
Sale cele bogate asupra tuturor femeilor creştine care îşi
înţeleg misiunea dată de Dumnezeu, să aibă sănătate,
pace şi multe bucurii Amin.
32
33
Pogorârea Sfântului Duh

– Împreună lucrare a Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh
„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul

Adevărului, Cel ce pretutindenea eşti şi toate le
plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă,
vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi
de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele
noastre.”
Fraţi creştini,
Aţi citit mai devreme rugăciunea către Sfântul
Duh cea mai răspândită în Biserica Ortodoxă. Nu se
începe nici o lucrare importantă, în biserică sau în
lume, înainte de a o spune sau de a o cânta.
Ea precede slujbele Bisericii pentru că toate
rugăciunile noastre către Dumnezeu sunt insuflate de
Duhul Sfânt. „Însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii
noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci
34
însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”.

(Rom. VIII, 26).
Promisiunea făcută de Mântuitorul Hristos
Sfinţilor Apostoli la Înălţarea Sa la cer se împlineşte în
această Duminică a Rusaliilor, Duminica Mare cum
mai este cunoscută în popor, Cincizecimea sau
Pogorârea Sfântului Duh.
Lucrarea Mântuitorului în lume este continuată
de Duhul Sfânt până astăzi şi până la sfârşitul
veacurilor.
Pare aici ca şi cum Dumnezeu Tatăl face lumea,
apoi Mântuitorul Hristos se jertfeşte pentru lume şi
Duhul Sfânt o sfinţeşte. Dar nu există o separare între
persoanele Sfintei Treimi, deoarece împreună lucrează
ca Treime Sfântă în tot acest timp. Am să vă vorbesc şi
despre sărbătoarea de Luni, dar puţin mai târziu, după
ce încercăm împreună să înţelegem importanţa
Duminicii Rusaliilor.
Textul de la Apostol explică ce s-a petrecut în
Duminica Mare la Ierusalim. Evenimentul Pogorârii
Duhului Sfânt este descris în cartea „Faptele
Apostolilor” (Faptele Apostolilor II, 4). Aici se spune
35
că Duhul Sfânt Se pogoară din cer ca un vuiet mare de

vânt şi Se împarte deasupra capului fiecăruia din cei
prezenţi, în chip de limbi ca de foc. Aceasta se
întâmplă la zece zile după Înălţarea Mântuitorului
Hristos, respectiv la 50 de zile de la Învierea Sa.
După Pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au
primit puterea de a grăi în limbi necunoscute de ei până
atunci. Au descoperit învăţătura Mântuitorului şi altor
neamuri, fiecărui neam pe limba sa. Începutul a avut
loc chiar în această zi, a Pogorârii Duhului Sfânt, când
s-au făcut înţeleşi de toţi cei veniţi la Ierusalim din tot
Orientul. Pelerinii neputând să-şi explice cum de puteau
predica Sfinţii Apostoli în graiuri diferite, încep, mai
ales cei care cunoşteau simplitatea Apostolilor şi lipsa
studiilor, a acuza că aceştia ar fi „plini de must”, adică
beţi (Faptele Apostolilor II, 13).
Atunci, Sfântul Apostol Petru a luat cuvântul
pentru a-i apăra pe Apostoli de o asemenea învinuire,
dar şi pentru a vorbi mulţimilor despre Hristos. El le-a
descoperit că se împlinise profeţia lui Ioil: „Iar în zilele
din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste
tot trupul” (Faptele Apostolilor II, 17, Ioil III, 1). În
36
urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, trei mii de

persoane au primit botezul şi astfel apare Biserica în
chip văzut.
„Se împarte deasupra capului fiecăruia din
cei prezenţi” şi „limbi ca de foc”. Vreau să medităm
puţin asupra acestor două expresii din text deoarece
acestea cer o lămurire suplimentară.
Nu intru în marea dilemă teologică a celor
prezenţi, dacă erau doar Sfinţii Apostoli sau erau pe
lângă ei şi ceilalţi o sută douăzeci de fraţi care au stat
lângă Mântuitorul Hristos de la Botezul lui Ioan şi până
înainte de Cina cea de Taină. Atât tradiţia Bisericii
Ortodoxe, cât şi cea a Bisericii Romano-Catolice susţin
deopotrivă că Fecioara Maria se afla alături de Sfinţii
Apostoli la momentul Pogorârii Sfântului Duh.
Mă interesează această împărţire a Sfântului
Duh deasupra capului fiecăruia din cei prezenţi, ceea ce
ne arată că fiecare persoană se învredniceşte în mod
propriu de primirea Duhului.
Apostolii primesc Duhul Sfânt pe care îl dau
mai departe Episcopilor şi episcopii preoţilor. Deci,
fiecare primeşte „porţionat” Duhul în vederea
37
exercitării demnităţii în care a fost ales.

„limbi ca de foc” – Am să vă împărtăşesc un
secret: Studiul teologie se face atât de profund că nu vă
puteţi imagina. Fiecare cuvânt este tâlcuit până în
profunzime şi mai ales se încearcă pe cât posibil
descoperirea adevărului. Astfel, limbile sub forma
cărora S-a arătat Sfântul Duh erau de foc. Focul ne
atestă faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu
Tatăl şi cu Fiul, deoarece aflăm din Sfânta Scriptură că
Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are
aceeaşi fire şi este de aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul.
Aici mai este şi un alt aspect. Ştim că focul ne
oferă lumină, dar şi arde. Aflăm de la Arhim. Hieroteos
Vlachos că învăţătura Sfinţilor
Apostoli luminează pe cel care
crede şi îl arde pe cel care se
încăpăţânează să nu creadă.
Focul în chipul căruia Şi-a
făcut apariţia Duhul Sfânt nu era
un foc care ardea, un foc făcut de
mână omenească, adică un foc
mistuitor, ci era unul nezidit, venit
38
de sus. De aceea, în lectura Apostolului nu s-a spus

limbi de foc, ci limbi ca de foc.
Fraţi creştini,
Aş vrea acum să mergeţi la locul unde vă ţineţi
certificatul de naştere, să îl luaţi şi apoi să reveniţi la
lecturarea cuvântului meu.
Pentru cei împrăştiaţi ca mine, sau leneşi, tot ca
mine, am să ataşez aici un model de certificat de
naştere :
39
Am ales unul românesc ca să arăt că sunt şi

patriot. Haideţi să facem împreună un exerciţiu de
imaginaţie:
În urma predicii Sfântului Apostol Petru se
botează conform textului din Apostol „ca la trei mii de
bărbaţi” afară de femei şi de copii.
Din punct de vedere teologic ştim că
Mântuitorul Hristos întemeiază Biserica Sa pe Cruce, în
chip nevăzut prin jertfă. În chip văzut, Biserica
40
primeşte „certificatul de naştere” în momentul acelui

botez în masă a celor prezenţi.
Pe certificatul Bisericii însă, datele stau diferit
faţă de cum suntem obişnuiţi noi. Astfel, vom modifica
puţin documentul de mai sus.
Păstrăm titlul de Certificat de Naştere şi
renunţăm la însemnele statului pentru că Biserica a fost
întemeiată de Mântuitorul Hristos fără să fie limitată de
graniţele unui stat, respectiv al unui popor.
La secţiunea Cod numeric personal, punem
semnul Sfintei Cruci că astfel noi mărturisim prin
închinare pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
identificându-ne ca semn că suntem creştini.
La secţiunea Date personale, punem numele de
Biserica Creştină, deoarece Mântuitorul nu întemeiază
Biserica Ortodoxă sau Romano-Catolică sau Luterană,
în urma predicii Sfântului Petru oamenii se botează în
numele lui Hristos, nu al unei confesiuni anume.
Biserica se desparte datorită neînţelegerilor dintre
oameni în confesiunile pe care le cunoaştem astăzi, dar
acest subiect mă întristează, aşa că voi trece repede
peste el.
41
La secţiunea Date privind părinţii vom pune un

singur nume: Dumnezeu! El prin lucrarea Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh întemeiază Biserica pentru ca
noi să avem un mijloc de mântuire, să avem
posibilitatea sigură că ajungem în Împărăţia Sa.
Biserica ne oferă toate mijloacele necesare comuniunii
cu Dumnezeu aici pe pământ, dar şi pregătire pentru
întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa viitoare. Până şi în
slujba de înmormântare, Biserica oferă mesajul sigur al
Învierii Lui şi garanţia Împărăţiei lui Dumnezeu pentru
creştinul trăitor.
Actul acesta îl înregistrăm în Ierusalim şi avem
un document valid al întemeierii Bisericii lui Hristos în
chip văzut.
42
Cred că am reuşit să explic cât de simplu posibil

importanţa prezenţei noastre în aceste zile la Biserică.
Suntem creştini şi este ziua Bisericii noastre. Timpul pe
care noi îl dăm lui Dumnezeu se reîntoarce cu
binecuvântare asupra noastră şi mai ales cu har de la
Duhul Sfânt.
Sărbătoarea Sfintei Treimi este pusă imediat
după Sărbătoarea Rusaliilor pentru a întări credinţa
noastră în Dumnezeu Tatăl Creatorul, Fiul Mântuitorul
şi Duhul Sfânt Sfinţitorul.
Noi mărturisim în orice împrejurare credinţa în
Sfânta Treime prin închinarea adusă pentru mântuirea
sufletelor noastre, în numele Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin!
43
Mediaş,
4 iulie 2016
Dragul meu înger păzitor,
Am ales să îţi trimit această scrisoare pentru a

îmi arăta profundul meu regret privind atitudinea pe
care am avut-o duminică.
Deşi te-am simţit lângă mine sâmbătă seara
când mi-am pregătit hainele pentru Biserică, ai fost
lângă mine când m-am rugat şi mai ales m-ai păzit de
visele rele, te-am dezamăgit crunt dimineaţă.
Îmi pare rău că mi-am găsit alte priorităţi
duminică şi nu am ales să las totul la o parte şi să dau
din timpul meu lui Dumnezeu.
Am dormit atât de bine în patul meu confortabil
încât am preferat să stau încă o oră după ce m-am trezit
şi să butonez telefonul în loc să mă pregătesc de slujbă.
Ai observat cu câtă râvnă a lucrat lângă inima şi
sufletul meu, colegul tău încornorat, făcând imposibil
44
să mai aud glasul tău care mă îndemna să merg la

Biserică.
A fost nevoie de o oră în care să îmi caut alte
priorităţi decât cele după care trebuie să tânjească
sufletul meu. A găsit colegul tău motive „bine
întemeiate” cum ar fi: ploaia de afară, frigul, confortul
camerei mele, accesul la internet şi la tot ce oferă el,
încât nu am rezistat, spre ruşinea mea, tentaţiei de a -i
da ascultare şi a alege, pentru moment, să Îl mai amân
pe Dumnezeu.
Te-am simţit cum ai încercat din răsputeri să
lupţi cu ideea care cotropea tot mai mult din sufletul
meu de a nu merge la Biserică, dar ca niciodată, mi s-a
făcut foame în acea dimineaţă şi tare poftă aveam de
ochiuri cu brânză şi roşii. Eu, cel care de obicei sar
peste micul dejun, am fost ispitit cu atâta meticulozitate
să pierd din timp pregătindu-mi masa, ascultând o
melodie, făcând ordine prin cameră, că am şi uitat de
tine cum mă aşteptai pregătit lângă uşă să mergem
împreună să ne rugăm.
Nu era târziu când am terminat toate cele şi te-
am văzut bucurându-te când m-am apropiat de şifonier
45
să îmi iau hainele. Deşi era 9:30 şi ştiam că Mântuitorul

mă primeşte şi în ceasul al doisprezecelea, mi se părea
atât de departe Biserica, încât am ales să mai stau puţin
în pat. Nu înţeleg acum ce a fost în capul meu de am
luat această decizie că sigur Biserica nu venea mai
aproape de mine şi nici camera mea nu mergea mai
aproape de Biserică.
Bineînţeles că stând în pat am pus iar mâna pe
telefon şi am reluat activitatea profund folositoare pe
care am făcut-o dimineaţă, de a sta degeaba pe internet.
Abia când mi-am dat seama că este ceasul
10:30 am simţit un mare regret pentru ce am făcut, dar
care a durat extrem de puţin având în vedere că al tău
coleg m-a provocat să caut pe internet un film la care
urma să mă uit când revin de la Biserică.
Am căutat filmul şi am crezut că pornind puţin
din el cât mă încalţ nu este o problemă, fără să ştiu că a
fost o nouă încercare pe care am picat-o cu brio şi am
rămas captivat timp de alte 2 ore.
Am auzit la un moment dat un clopot în
depărtare cum chema oamenii la Biserică, dar nu i-am
dat importanţă şi mi-am continuat liniştit prioritatea
46
pusă de altcineva asupra mea.

Nu încerc să găsesc un vinovat pentru atitudinea
mea de Duminică şi nici scuze nu îţi pot aduce pentru
că m-ai aşteptat răbdător la uşă sperând că o să Îl aleg
pe Dumnezeu.
Dar, te rog frumos, iartă-mă şi reîntoarce-te la
mine! Te-am văzut cum dezamăgit de mine, cu lacrimi
în ochi ţi-ai luat zborul şi de atunci simt un gol în mine.
Îl aud doar pe colegul tău încornorat în urechile mele,
iar pe tine, căutându-te însă, nu te mai găsesc. Ştiu că
am greşit şi am pus altceva înaintea lui Dumnezeu, dar
uite-mă că îţi spun din adâncul sufletului meu că îmi
pare rău.
Am înţeles pe propria piele ce greu le este
oamenilor să vină în Casa lui Dumnezeu. Sunt
întâmpinaţi de priorităţi puse de diavol de fiecare dată
când gândul lor tinde spre Hristos. De fiecare dată
găsim altceva de făcut când trebuie să dăm din timpul
nostru lui Dumnezeu.
Motivăm pe moment priorităţile, dar nu vedem
imaginea de ansamblu. Cum pot eu acum să îi cer lui
Dumnezeu ajutor când eu am ales altceva în locul Lui
47
Duminică? Aş fi un mare ipocrit să mai am tupeul de a

merge înaintea Lui şi să Îi cer iertare pentru păcate şi
sprijin.
Ştiu că acum citeşti aceste rânduri şi eşti
bucuros că îmi recunosc păcatul. Am nevoie să te simt
iar lângă sufletul meu cum îl protejezi de diavol
spunându-mi că Dumnezeu mă iartă dacă nu o să mai
repet greşeala de Duminică.
Vreau să îţi spun acum în încheiere că aştept în
această dimineaţă mustrarea ta pe care o merit şi îţi
promit că nu o să se mai întâmple.
Al tău om păcătos,
Alin
48
49
Dar, totuşi...

Duh. Amin!
„Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări

trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să
slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru
mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar,
totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi
nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi
Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai
dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că
singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele
cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul
heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel
ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci pe Tine
Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine
păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi
inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea
Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul
preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să
50
jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău

Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog
Ţie: Să nu întorci fața Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre
slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea
de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel
ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te
împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slava înălţăm,
împreuna şi Celui fără de început al Tău Părinte şi
Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Fraţi creştini,
Vreau să vă imaginaţi Biserica plină, la strană
cântându-se imnul Heruvic şi pe preot rostind această
rugăciune stând în faţa Sfintei Mese.
Este un moment cutremurător pentru toţi cei
care înţeleg unde ne aflăm în Sfânta Liturghie şi mai
ales, această rugăciune oferă un text care marchează
profund vieţile celor care îl înţeleg.
Sinceritatea profundă de care dă un preot
dovadă atunci când rosteşte această rugăciune, după
părerea mea, transpune păcătosul preot-om înaintea lui
Dumnezeu, pur, fără de păcat şi pregătit de a săvârşi
jertfa cea mare.
51
Dintru început observăm acel „nimeni”, adică

preotul confirmă că omul nu este vrednic să îi slujească
lui Dumnezeu „Împăratul slavei” că acesta este „lucru
mare şi înfricoşător chiar şi pentru puterile cele
cereşti”. Da, într-adevăr este un lucru înfricoşător să
stai aproape de Dumnezeu, Cel care a făcut cerul şi
pământul şi să îi slujeşti Lui, fiind conştient de păcatele
proprii, tu ca om. Textul rugăciunii confirmă această
înfricoşare a slujirii lui Dumnezeu chiar şi a purilor
cereşti, adică a îngerilor. De ce credeţi că există acest
sentiment? Deoarece Dumnezeu este Drept şi Bun.
Adică Dumnezeu pedepseşte din iubire pe om şi îl iartă
pe acesta tot dintr-o iubire fără limite, asemenea unui
tată.
Apare însă după această afirmaţie că nimeni nu
este vrednic, formula care m-a provocat să vă scriu
astăzi: DAR, TOTUŞI...
Urmează o confirmare a iubirii fără limite a lui
Dumnezeu prin exemple. Mântuitorul S-a făcut om
pentru noi, adică s-a întrupat din Duhul Sfânt şi din
Fecioara Maria ca să ia asupra Sa firea omenească.
Ştim că Mântuitorul ni s-a făcut nouă şi Arhiereu
52
suprem, adică Cel care ne-a descoperit nouă mesajul

Evangheliei Sale şi a adus şi jertfa cea mare, adică pe
Sine Însuşi.
Mântuitorul s-a făcut şi Stăpân, adică ne-a dat
posibilitatea de a sluji Sfânta Liturghie prin poruncă:
„Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea “.
„...caută spre mine păcătosul şi netrebnicul
robul tău...” – cine astăzi mai recunoaşte cu atâta
sinceritate vinovăţia şi păcatele sale? Preotul acela pe
care îl denigrăm cu toţii de fiecare dată când găsim un
prilej, preotul acela căruia puţini îi mai dau importanţa,
recunoaşte păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.
„şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete
viclene” – conştient că nici când slujeşte, diavolul acela
păzitor pe care îl avem toţi nu îşi ia vacanţă, preotul
cere ajutor de la Dumnezeu pentru a nu lăsa ispitele să
se aşeze în inima şi sufletul său. În inimă se aşează
ispitele trupeşti şi în suflet ispitele spirituale. Adică
preotul se vede neputincios fără ajutorul primit de la
Dumnezeu să lupte cu diavolul, mai ales când slujeşte
Sfânta Liturghie.
„şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău
53
Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau

înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi
preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine
vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci
fața Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci
binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine
păcătosul şi nevrednicul robul Tău.”
După umila mea părere vedem aici ce înseamnă
jugul preoţiei. Harul preoţiei îl primeşte candidatul la
hirotonie (una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii),
adică viitorul preot prin punerea mâinilor pe capul său
de către episcop. El primeşte după această Taină harul
preoţiei, dar continuă să se roage, observăm din
rugăciunea heruvimică, să rămână vrednic de acest har
primit de la Dumnezeu. Vedeţi şi motivul pentru care
preotul se simte nevrednic, deoarece el trebuie să aducă
jertfa cea fără de sânge.
Formula „să nu întorci faţa Ta de la mine” este
o nouă recunoaştere a păcatelor înaintea lui Dumnezeu
dar şi o rugăciune de iertare.
Fraţi creştini,
Acel DAR, TOTUŞI schimbă preotul din
„nimeni” în „păcătosul şi nevrednicul”.
54
Cu toţii vedem partea exterioară a preoţiei,

duminica (asta că doar atunci mergem noi la Biserică –
în cazuri fericite) la un eveniment trist sau fericit şi cam
atât. Dar preoţia este cu mult mai mult de atât.
Dacă eu ca profesor am zile de concediu şi
libere, aflaţi că preotul rămâne preot până moare. Nu îţi
poţi lua concediu de la o astfel de chemare din partea
lui Dumnezeu.
Preotul este om ca mine şi ca tine, deci supus
aceloraşi patimi şi păcate. Să nu credeţi că noi, teologii,
suntem extratereştrii picaţi pe pământ şi trebuie să fim
imaculaţi.
Aici sunt ispitele mai mari ca oriunde, pentru că
diavolul mai aprig luptă cu omul lui Dumnezeu decât
cu omul chemat la Dumnezeu.
Misiunea preoţilor este dată chiar de către
Mântuitorul Hristos:
„Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi
Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis:
Luaţi Duh Sfânt;
Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
55
le veţi ţine, vor fi ţinute”. Ioan XX, 21, 22, 23.

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh,
Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit
vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului”. Matei XXVIII, 19-20
Harul acesta a fost dat de Mântuitorul Hristos
Apostolilor, Apostolii l-au dat episcopilor şi episcopii l-
au dat preotului acela din parohia dumneavoastră
blamat zilnic.
„...şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului” – acesta este motivul pentru care
preotul are puterea de a continua în fiecare zi lupta cu
diavolul.
Adica, el are confirmarea că Mântuitorul
Hristos Îi stă alături şi din „nimeni” îl transformă în cel
conştient de păcate, în „păcătosul şi nevrednicul” prin
acel „Dar, totuşi... Doamne”. Amin!
Profesor Drd. Teolog Alin Bolboaşă - Şofaru
56
Hristos este Erou, noi preferăm să fim laşi...
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Amin!
Fraţi creştini,
Nu vă salut cu „Hristos s-a înălţat!” pentru că,
ÎPS-ul Bartolomeu Anania, vrednicul de pomenire,
spunea că Învierea Domnului nu a avut martori şi de
aceea noi o confirmăm cu salutul „Hristos a Înviat!” şi
ni se răspunde cu „Adevărat a Înviat!”. Înălţarea
Domnului la cer a avut martori, pe Sfinţii Apostoli şi
astfel nu mai avem nevoie de o confirmare.
Potrivit textului Sfintelor Evanghelii,
Mântuitorul Hristos, aflat pe Muntele Măslinilor şi-a
ridicat mâinile, a binecuvântat pe Apostoli (Luca XXIV,
51) şi în acest timp a fost învăluit de un nor, înălţându-
se la cer. (Faptele Apostolilor I, 9) Alături de
Mântuitorul au fost şi doi îngeri care vorbeau Sfinţilor
Apostoli despre a doua venire a lui Hristos pe pământ.
Ce reprezintă pentru noi Înălţarea Mântuitorului
57
Hristos? O nouă confirmare că El este Fiul lui

Dumnezeu şi mai ales o mărturie că omul a fost creat
pentru veşnicie. Aceasta este o dovadă incontestabilă că
omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a trăi veşnic în
Împărăţia Sa.
Spun aceasta pentru că Mântuitorul nu se Înalţă
la cer doar ca Dumnezeu adevărat, ci şi ca om adevărat.
Astăzi, fraţilor, ni se arată unde trebuie să
ajungem noi dacă alegem să Îl urmăm pe Dumnezeu.
Tot astăzi, Biserica rânduieşte pomenirea
eroilor, a celor care sunt „căzuţi de-a lungul veacurilor
pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate,
dreptate şi demnitatea poporului român”.
Eroi suntem toţi dacă alegem să purtăm pe
stindardul sufletului nostru mărturia credinţei în
Dumnezeu. Dacă, însă alegem să luptăm pentru neam şi
credinţă, atunci suntem garantat aleşi şi ca cetăţeni ai
Raiului.
Dragii mei,
Sunt profund dezamăgit de atitudinea aceasta
nepăsătoare pe care o avem faţă de importanţa acestei
zile. Voievodul Mihai Viteazul a spus astfel: „Nu
58
pentru mine şi poporul meu am luptat, ci pentru cauza

creştinătăţii”. Câţi dintre noi am alege să luptăm
astăzi pentru Dumnezeu ?
Ca oameni politici ne afişăm la monumentele
eroilor cu insigne care au drapelul naţional sau stema
ţării, aşezaţi strategic lângă preotul pe care îl vedem
doar în această zi şi cel mult în noaptea de Paşti. Uităm
însă că Mântuitorul Hristos este „eroul” în biruinţa cu
moartea şi că El înalţă pe cei ce şi-au jertfit viaţa pentru
pământul acesta şi credinţa strămoşească.
Ca oameni simpli suntem prea ocupaţi să lăsăm
totul şi să umplem Biserica pentru a vedea pe
Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat, cum ne arată calea înălţării noastre la ceruri.
Refuzăm să dăm din timpul nostru ca să
aprindem o lumânare pentru cei ce ne-au fost
străbunici, bunici sau părinţi şi s-au jertfit pentru noi.
Mântuitorul Hristos se Înalţă astăzi la ceruri şi
mai ales ne promite că nu o să ne lase singuri. Dar noi
refuzăm cu multă încăpăţânare să venim să Îl vedem,
dar să Îl şi urmăm. Dacă Mântuitorul alegea să fie
„laş” în Grădina Ghetsimani, unde eram acum?
59
Dacă eroii noştri alegeau să fie laşi pe câmpul

de luptă, mai eram acum ca neam şi ţară?
De ce alegem modele de laşitate şi nu modele
de eroism?
Cel care iubeşte pe aproapele său este un erou!
– Hristos ne iubeşte fără limite!
Cel care zâmbeşte pentru aproapele său este un
erou! – Dumnezeu ne zâmbeşte în fiecare dimineaţă!
Cel care plânge lângă aproapele său este un
erou! – Mântuitorul Hristos s-a întristat tare când a aflat
că Lazăr a murit!
Cel care îşi ajută aproapele aflat în suferinţă este
un erou! Dumnezeu ajută pe toţi cei care Îi cer ajutorul!
Cel care le face pe toate acestea şi iartă toate,
acela este un supererou şi merită să se înalţe astăzi
urmând pe Mântuitorul în Împărăţia Sa.
Fiţi martori ai Înălţării Mântuitorului Hristos şi
garanţi ai cinstei celor care şi-au dat viaţa pentru
credinţă şi ţară!
Fiţi de astăzi eroi ai credinţei, nu laşi ca acum!
Amin!
60
61
Slatina, 2 septembrie 2016
Dragul meu aproape
Am ales ca printr-o scrisoare să îți mulțumesc

pentru că ai fost lângă mine și m-ai ajutat să mă ridic.
Sunt bucuros că ai respectat cele două porunci date de
Mântuitorul Hristos: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul
tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul
tău și din toată puterea ta.” Iar a doua este la fel ca
aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Îți amintești ce spune despre importanța acestor
porunci ? „În aceste două porunci se cuprind toată
Legea și proorocii” (Matei XXII, 40). Și a mai spus:
„Nu este altă poruncă mai mare decât acestea" (Marcu
XII, 31).
Acum că ți-am adus câteva argumente pentru
fapta ta bună îți sunt dator cu o explicație. Sunt om ca
oricare altul și mă bucur sau sunt dezamăgit de faptele
făcute de cei din jurul nostru.
Mândria aceasta a mea, unul din marile păcate
62
care îmi răpesc din bucuria comuniunii cu Dumnezeu,

mă face ca de multe ori să fiu extrem de incomod în
toate locurile unde mă aflu și pentru cei care mă
înconjoară. Toți oamenii care Îl poartă pe Dumnezeu în
sufletul lor sunt incomozi. Dacă te întrebi „de ce?” află
că societatea ne vede din afara ei, habotnici și limitați la
niște „reguli” ale lui Dumnezeu învechite și deloc
actuale cu vremurile pe care le trăim.
Am găsit explicația chiar în vorbele
Mântuitorului Hristos: „Aceasta vă poruncesc: să vă
iubiţi unul pe altul; Dacă vă urăşte pe voi lumea, să
ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât;
Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar
pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi
din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (Ioan XV, 17-19)
Sunt păcătos și sunt conștient de acest lucru,
dar vreau ca personal să îți mulțumesc și pentru faptul
că tu mă accepți așa cum sunt și vezi în mine un om
asemenea ție, vezi în mine pe aproapele tău. Omul de
astăzi se consideră superior aproapelui său deși oameni
sunt amândoi. Astăzi culoarea pielii, religia, hainele,
mașinile, casele, tot ce ne înconjoară din păcate ne și
63
separă.
Mântuitorul a vorbit cu toți, a intrat și în casa
păcătoșilor, a vorbit și cu fariseii, a predicat și în
templu. Hristos ne-a arătat că toți suntem egali pentru
Dumnezeu.
Omul de astăzi merge în Biserică și se roagă la
Dumnezeu ca El să intervină printr-o forță supra-
omenească și să îl treacă în brațele Sale peste necazul
care i-a inundat viața.
Majoritatea oamenilor cred că Dumnezeu nu
intervine niciodată în mod direct, dar se înșeală
amarnic.
Ce te-a pornit pe tine ca să îmi întinzi mâna care
m-a readus din genunchi în picioare? O voce lăuntrică
…o voce care te-a făcut să spui „nu este totul pierdut,
hai să încercăm împreună”. Acel glas din interiorul tău
auzit de toți oamenii, dar ignorat de majoritatea este
glasul lui Dumnezeu.
Când Adam a fost izgonit din Rai, Chipul lui
Dumnezeu din interiorul său nu a fost distrus în
totalitate, relația cu Dumnezeu nu a fost ignorată în
totalitate, ci a fost doar alterată.
64
Rămâne la latitudinea omului dacă acceptă să

lucreze pentru a reface Chipul lui Dumnezeu din
interiorul său sau preferă o viață fără Dumnezeu.
Rămâne la alegerea ta dacă accepți să auzi
glasul lui Dumnezeu care te trimite să stai lângă
aproapele tău sau îl ignori cu desăvârșire. Uite și pentru
acest aspect îți mulțumesc, pentru că ai auzit glasul lui
Dumnezeu și nu ai fost un ignorant la cuvintele Sale.
Sunt momente în viața unui om când un mesaj
pe telefon cu textul „ce faci? Ești bine?” valorează cât
toate cadourile din lume. Sunt clipe petrecute lângă un
om când are nevoie de un sprijin moral sau de un ajutor
în rugăciune care valorează mai mult ca teancurile de
bani. Omul de astăzi are tot ce își dorește mai puțin pe
aproapele său. Confortul casei noastre, tehnologia,
egoismul sunt doar câțiva factori care ne dau iluzia unei
vieți pline de oameni pe care îi avem în jurul nostru.
Dar, doar iluzia…
Rog pe Bunul Dumnezeu să îți răsplătească
faptul că ai auzit glasul Său și ai fost lângă mine. Până
la urmă… tu ești aproapele meu.
Cu mulțumiri sincere,
65
Alin
„Pentru sfânta biserică, sfânt spitalul acesta

și pentru cei ce cu credință, cu evlavie și
cu frică de Dumnezeu intră într-însa
într-însul, Domnului să ne rugăm”
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului

Duh. Amin!
Frați creștini,
Am modificat puțin versetul din ectenia mare pe
care l-am ales ca titlu pentru predică, marcat profund de
ce am văzut într-un spital în care mă aflu și astăzi.
Trecem zilnic pe lângă aceste clădiri, fără să dăm
importanță rugăciunilor profunde care se aduc pe holuri
și în saloane.
Am văzut cărți de rugăciuni mai multe ca în
Biserici și iconițe ascunse în cele mai neașteptate
unghere, la care s-au închinat și rugat ochi ce au cerut
de la Dumnezeu nimic altceva decât sănătate. Nimeni
nu merge în spital să se roage pentru ajutor în viață sau
să ceară bani de la Dumnezeu, cum o fac prin Biserici
66
sau la racla unui sfânt, de parcă El este guvernatorul

unei bănci.
Am stat câteva ceasuri privind spre o ușa albă
deasupra căreia scria: „Bloc operator - Terapie
intensivă”. De fiecare dată când ușa se deschidea, tot
holul se oprea în timp așteptând ca cineva să spună
ceva. Cum ieșea o asistentă, toți înghețau și cereau din
priviri doar o confirmare că cel drag este bine. Cum se
închidea ușa, ochii se umezeau iar, mâinile se îm-
preunau și rugăciunea reîncepea în liniște. O adevărată
atmosferă de Biserică, lipsind doar mirosul de tămâie
care a fost înlocuit de mirosul spirtului, muzica,
înlocuită de suspine şi pereţii pictaţi cu icoane, înlocuiţi
cu cei albi şi cu faianţă veche.
Aş fi dorit, în atmosfera aceea, să stau în
genunchi şi nu pe scaun, apoi să ies la predică şi să le
vorbesc acelor oameni că Dumnezeu există şi El îi
ascultă în aceste momente...
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Amin!
Fraţi Creştini,
Deşi nu suntem în perioada pascală, vreau să vă
67
salut cu „Hristos a Înviat!”. Şi dacă dumneavoastră îmi

veţi răspunde cu tărie, atunci înseamnă că adevărat El o
să învieze pe cei bolnavi ai dumneavoastră din patul
suferinţelor. Acestea fiind spuse: „Hristos a Înviat!”.
Este o pildă în Sfânta Evanghelie pe care astăzi,
cu mare ardoare, vreau să o pun la inima fiecăruia
dintre cei prezenți pe acest hol la rugăciune în sfântul
spital.
„În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător
de lege, ispitindu-L şi zicând: «Învăţătorule, ce să fac
ca să moştenesc viaţa de veci?» Dar Iisus a zis către
el: «Ce este scris în Lege? Cum citeşti?» Iar el,
răspunzând, a zis: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău,
ca pe tine însuţi». Atunci Iisus i-a zis: «Drept ai
răspuns; fă aceasta şi vei fi viu!» Dar el, voind să se
îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: «Şi cine este
aproapele meu?» Iar Iisus, răspunzând, a zis: «Un om
cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între
tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au
plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un
68
preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe

alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc,
venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un
samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-
l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe asinul
său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a
zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi
întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se
pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?» Iar
el a zis: «Cel care a făcut milă cu el». Iar Iisus i-a zis:
«Mergi şi fă şi tu asemenea»”.
Luca 10, 25-37
Porunca Mântuitorului Hristos: „Mergi şi fă şi
tu asemenea”, deşi se aude atât de tare în inima
fiecăruia dintre noi, ea este tot mai puţin ascultată. Aici
este locul unde Mântuitorul Hristos ne trimite „în
spital” să avem grijă de aproapele nostru. Cine este
aproapele? Răspunsul divin este simplu: „un om”.
Da! Aproapele celor care trec indiferenţi pe
stradă şi nu întorc privirea să vadă minunile ce se petrec
69
zilnic între aceşti pereţi şi nici nu aud rugăciunile care

se aduc aici este „un om”. Omul după care plânge
doamna de lângă tonomatul de cafea, omul domnului
de pe scaunul din faţa mea, omul doamnei care tocmai
a ieşit acum plângând etc. Acest grup de oameni sunt
cuprinşi sub acel preot şi levit care trec indiferenţi peste
suferinţa aproapelui lor.
Apare însă în peisaj un samarinean, adică unul
de alt neam decât cel căzut şi după ce îi acordă un
minim „prim ajutor” îl duce la o casă de oaspeţi unde
stă cu el să fie îngrijit, plăteşte pentru el şi se asigură că
după plecarea sa de acolo, cel tâlhărit o să aibă parte de
aceeaşi atenţie până se face bine.
Îmi place să cred că în cazul nostru, al celor
prezenţi aici, samarineanul este chiar Mântuitorul
Hristos care are grijă de „omul” fiecăruia dintre noi.
Știu că nu L-ați văzut astăzi, dar eu, când eram la
terapie intensivă, am văzut un zâmbet pe chipul
asistentei care citea datele furnizate de aparatul care
supraveghea un pacient și în acel zâmbet L-am găsit pe
Dumnezeu. Cum am reușit? Simplu! Ea a venit afară și
i-a spus doamnei care a plecat plângând că soțul
70
dumneaei este stabil. Acolo a fost Dumnezeu din nou,

în lacrimile de bucurie ale femeii și în zâmbetul
asistentei.
Ne rugăm cu toții aici să vedem o lacrimă de
bucurie și un zâmbet. Cred că aceasta este rugăciunea
adevărată, cu lacrimi și cu zâmbete. Fiți puternici,
plângeți și zâmbiți, că Mântuitorul Hristos se descoperă
fiecăruia dintre dumneavoastră! Credeți în învierea Lui
și cei bolnavi vor învia în Împărăția lui Dumnezeu!
Amin!”
Am reauzit ușa cum se deschide și am văzut un
alt zâmbet. Am plecat capul, mi-am reîmpreunat
mâinile și am așteptat ca cineva dinăuntru să îmi
zâmbească și mie. Și da! Mi-a zâmbit Dumnezeu!
Amin!
71
72
Prin pacea din noi îl adeverim pe Hristos în

viaţa noastră
Cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa rămân

întotdeauna ca un reper de cordialitate între om și
Dumnezeu.
Cred că cel mai important pentru Dumnezeu
este să găsească în fiecare dintre noi o inimă de Apostol
și în cuvintele de mai sus regăsim această puternică
dorință.
Dacă facem fiecare dintre noi un exercițiu de
imaginație, vedem că Sfinții Apostoli au fost inițial
temători.
Cine nu s-ar speria dacă ar vedea cu ochii săi
minunile săvârșite de Mântuitorul? Cine nu s-ar
înfricoșa când ar vedea pe tânărul mort ridicat din
sicriu? Sau apa purtând pe deasupra ei pe Hristos? Dar
oare ce teamă îngrozitoare am avea în inimă să Îl
vedem pe Cel care a făcut lumea răstignit pe Cruce și
73
apoi pus în mormânt?

Inima de Apostol este una temătoare la început,
dar plină de pace și liniște într-un final. Ea este plină
de bucuria păcii lui Hristos Cel înviat dacă acceptăm cu
adevărat să vedem și să simțit Învierea lui Dumnezeu în
inima noastră, transformându-o pe acesta într-o inimă
de Apostol.
Creștinul rămâne un urmaș al Apostolilor, un
martor al morții și Învierii lui Hristos. Inima lui trebuie
să vibreze cu lumea pentru ca oamenii să vadă în noi
reală prezența lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne
spune: „Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” asta
pentru că inima lui a fost una de Apostol.
Pacea de care ne vorbește Sfântul Grigore de
Nyssa este rezultatul prezenței reale și nu doar virtuale
a Mântuitorului Hristos Iisus în inima noastră.
Dar pentru a avea inima de Apostol temătoare și
apoi plină de pace, omul trebuie să zidească puternic la
ea. El nu o face singur, ci lucrează împreună cu
Dumnezeu la propria inimă.
Mărturisirea păcatelor, mai ales în această
perioadă, temători fiind de procesul real al mântuirii
74
omului săvârșit de Mântuitorul Hristos, ne dă

posibilitatea de a ridica zidurile inimii de Apostol. Ele
ar rămâne simple ziduri care în timp s-ar dărâma, dacă
nu ne-am împărtăși cu Trupul și Sângele lui
Dumnezeu. După primirea Mântuitorului în inima
aceea temătoare, ea se transformă din inimă de om în
inimă de Apostol, se transformă într-o inimă care
vibrează cu inima plină de pace a lui Dumnezeu.
Pacea acestei inimi de Apostol vine obligatoriu
însoțită de iertare pentru aproapele, bucurie
nemărginită, liniște pentru cei din jurul nostru, dar cel
mai important, pacea vine însoțită de iubire.
Ne rămâne să medităm fiecare dintre noi la
cuvintele Sfântului Grigore de Nyssa căutând să vedem
dacă avem o inimă de Apostol plină de pace și iubire ca
să fim martori și apoi mărturisitori prin viața noastră a
morții și Învierii lui Hristos.
Profesor Drd. Teolog Alin Bolboașă Șofaru –
undeva în țară, într-un tren, privind pe geam cum cerul
plânge în spăimântat fiind de această săptămână în care
Dumnezeu arată iubirea Sa nemărginită pentru om.
75
Depărtarea de Dumnezeu – TBC-ul zilelor

noastre
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh

Amin!
Frați creștini, prins în contratimp, deoarece mai
aveam doar câteva minute să prind trenul spre Sibiu,
din București, mi-am uitat telefonul în mașina unui
prieten care m-a dus la gară ca pe un oficial, lipsindu-
mi însă girofarele, dar nu și viteza.
M-am așezat pe scaunul din compartiment, mi-
am pus căștile la urechi și așteptam piesa muzicală
preferată. Căștile fără telefon însă, sunt total
nefolositoare, așa că le-am pus în buzunar.
Abia în acel moment mi-am dat seama cât de
atașat eram de tehnologie, deoarece auzeam zgomotul
produs de roțile trenului, vedeam pe fereastră
frumusețea României, puteam să socializez cu cealaltă
persoană aflată în compartiment, lucruri imposibil de
realizat dacă aveam căștile și jocul pe telefon care să
76
îmi atragă atenția. A fost momentul în care în capul

meu au răsunat următoarele cuvinte: TEHNOLOGIE,
BANI, CONFORT...
Astfel, luând prima literă din cele trei cuvinte,
am ajuns să îmi dau seama că acest nou TBC ne
omoară încet și sigur relația noastră cu Dumnezeu.
Suntem prea „tehnologizați” și în Biserică uităm că
atenția noastră trebuie îndreptată spre Cer, nu spre
pământ (că în buzunar sau geantă plecăm capul ca să
căutăm telefonul).
Suntem prea avizi de bani și uităm că este
Duminică, iar timpul trebuie dat Creatorului nu banului,
însă pentru bogata masă de prânz sau grătarul din
pădure, nu motivăm lipsa timpului și nevoia de
supraviețuire financiară.
Considerăm prea mare efortul de a ne ridica din
confortul casei noastre și a pleca spre Biserică, iar dacă
ajungem acolo, motivăm fie că este prea cald, fie că
este prea frig, fie că nu este deloc confortabil să stăm în
picioare și nu pe scaune, deși mă întreb cât de
„confortabil” S-a simțit Mântuitorul rezemat și răstignit
pe Cruce pentru a da „confortul Împărăției lui
77
Dumnezeu” celor ce acum Îi întorc spatele.

Boala aceasta nu vine singură, ea vine însoțită și
de altele printre care cea mai grea rămâne desfrâul. Așa
cum atunci când ești răcit, te doare și capul, când ești
bolnav de TBC-ul modern, sufletul tău suferă și din
cauza altor viruși.
Nu are nimic Dumnezeu împotriva confortului
omului, pe care Îl iubește atât de mult încât a lăsat pe
Fiul Său să fie răstignit, repet pentru confortul viitor al
sufletului omului. Dar confortul dus la extrem distruge
relația noastră cu Dumnezeu prin simplul fapt că având
totul, considerăm că nu mai trebuie să depindem de
cineva, de acel Cineva care însă, ne oferă totul.
O viață întreagă muncim pentru bani, folosind
tehnologia să ne câștigăm confortul viitor.
Oare dacă ne-am face timp ca pe lângă tot ce
am enumerat mai sus, o viață întreagă am munci
folosind rugăciunea să ne câștigăm loc în împărăția lui
Dumnezeu, am mai fi bolnavi fizic și spiritual?
Categoric, nu! Lui Dumnezeu nu îi plac leneșii, ci
oamenii care muncesc...
Dar munca pentru Dumnezeu este cea care ne
78
oferă pace, confort interior și viață în El. Avem un

telefon performant, o casă confortabilă și bani să ne
permitem totul, însă pe interior suntem goliți de boală
și „Cămara sufletului” nostru este în paragină,
nepregătită să primească pe Dumnezeu.
Am fost prea tehnologizați să vedem Patimile
Mântuitorului, nu am vrut să cheltuim bani și să plecăm
din confortul nostru pentru a vedea Învierea
Domnului...
Cred că acesta este mesajul pe care Mântuitorul
Îl transmite în acest an la Învierea Sa din morți, anume
că el este „penicilina” care combate TBC-ul și ne redă
sănătatea. El se Înalță de pe pământ la cer pentru ca tot
acel care crede în El să aibă viață veșnică, să nu mai fie
bolnav și mai presus de orice, să se bucure de tot ceea
ce oferă Dumnezeu. AMIN!
79
Que vadis ... generationae?

(Încotro mergi ... generaţie ?)

Duh. Amin!
Hristos a înviat!
Mari emoţii zilele acestea în toate instituţiile de

învăţământ, deoarece o nouă generaţie a absolvit şi este
pregătită de un viitor mai bun.
De la cei mici, la absolvenţii de liceu, cei de
facultate şi master cu toţii lasă în urmă băncile în care
au învăţat cu atâta ardoare şi dascălii pe care i-au
respectat şi apreciat.
Sunt pregătiţi să intre într-o societate care
apreciază valorile şi care le oferă un sprijin în carieră,
locuri de muncă bine plătite şi condiţii excelente.
Privesc generaţiile care termină clasa a VIII-a
cum aşteaptă nerăbdători liceul pentru a clădi pe
temelia pusă până la vârsta aceasta. Liceele îi vor
80
aştepta cu noi materiale didactice, videoproiectoare,

profesori motivaţi, laboratoare de informatică cu
calculatoare noi schimbate din trei în trei ani.
Generaţia care termină liceul promovează
examenul de maturitate cu o pondere de peste 80% , cu
note mari, dând dovadă de seriozitate şi mult drag de a
merge mai departe. De copiat la bacalaureat nici nu se
pune problema, având copii tot mai pregătiţi care vor să
îşi facă părinţii mândri şi să le ofere profesorilor care i-
au pregătit motivaţia de a lucra cu noi generaţii.
Cei care termină facultăţile abia aşteaptă să
primească în mână diploma muncită cu greu, nu
cumpărată din banii părinţilor, pentru a lucra unde îşi
doresc şi a conduce ţara aceasta spre un viitor mai bun.
Îi şi văd pe tinerii absolvenţi de medicină după
atâţia ani munciţi la propriu, cum preferă spitalele din
ţară pentru că sunt dotate cu aparatură modernă, au
salarii proprorţionale cu anii de studiu, sistemul oferind
toate condiţiile necesare ca absolventul să primească
toată atenţia necesară.
Profesorii tineri se înghesuie în sistemul de
învăţământ şi sunt dornici de a lucra cu copiii şi de a -i
81
îndruma pe calea lor, pentru că au toate condiţiile

necesare acestui demers.
Alarma telefonului meu mă trezeşte însă din
visul frumos în care mă aflam.
Este miercuri astăzi, o nouă zi, în care realitatea
este alta decât o visez eu.
Într-adevăr în şcoli este emoţie mare deoarece o
generaţia termină şi merge... încotro merge?
Que vadis generationae? Răspunde-mi mie că ţi-
am fost profesor şi te-am văzut crescând...
Te îndrepţi spre Dumnezeu? Ai uitat complet...
sau dacă îţi aminteşti de El o faci doar ca să arunci cu
vorbe murdare în Biserică, în preoţi şi când dai dovadă
de „mare cultură” înjurând la fiecare minut tot ce ţie nu
ţi se pare corect.
Te îndrepţi spre părinţii tăi? Spre acei
„boşorogi” care te-au învăţat ce este bine şi ce este rău,
care ţi-au dat din puţinul lor ca tu să ai bani în buzunar,
nu să îţi cumperi cărţi, pentru că habar nu ai cum mai
arată ele, ci ca să te distrezi cu prietenii?
Te îndrepţi spre profesori? „Ăia”?! Iertare că am
îndrăznit să vă pomenesc de ei şi astăzi... Să îi
82
respectaţi? Să le vorbiţi frumos? Să îi apreciaţi? Ha! Ce

vise măreţe am!
Te îndrepţi spre societate, nu? Bineînţeles că
acolo vreţi toţi să mergeţi!
Societatea de astăzi întoarce spatele spre
Dumnezeu şi vouă nu vă pasă deloc!
Societatea de astăzi promovează non-valorile şi
voi vă împăcaţi cu ideea!
Societatea de astăzi nu mai apreciază CV-urile
voastre decât dacă sunt însoţite, probabil, de motivaţii
financiare şi voi acceptaţi!
Societatea de astăzi promovează proştii şi voi
nu faceţi nimic!
Dragii mei,
Hristos a Înviat pentru toate generaţiile de
oameni, adică şi pentru voi! Dumnezeu în fiecare an
acceptă să fie prins, răstignit, să moară şi să se ridice
din mormânt pentru a arăta că se poate şi altfel.
Dacă voi veţi intra în societatea pe care am
descris-o mai sus şi acceptaţi să iertaţi aşa cum
Mântuitorul Hristos a iertat, atunci veţi schimba ceva.
Dacă voi veţi învăţa să răspundeţi celor care vă
83
acuză pe voi aşa cum Mântuitorul Hristos în smerenia

dumnezeiască a răspuns celor care erau deranjaţi de
mesajul Evangheliei, atunci veţi schimba ceva.
Dacă voi veţi iubi aşa cum necondiţionat a iubit
Dumnezeu, atunci societatea mai are o şansă.
Fiţi luminători acolo unde mergeţi începând de
astăzi şi încercaţi să schimbaţi ceva. Cereţi lui
Dumnezeu să vă dea puterea de a schimba lumea şi voi
începând de astăzi o să schimbaţi totul.
Fiţi voi schimbarea pe care o vreţi în lume!
spunea Mahatma Gandhi. Da! Este adevărat... Spuneţi
unei lumi întregi că Hristos a Înviat şi că împreună cu
El şi voi sunteţi înviaţi şi că vreţi o schimbare în lume.
O schimbare pentru Dumnezeu şi pentru aproapele
noastru. Amin!
84
„Precum în cer aşa şi pe pământ...”

Duh. Amin!
Fraţi creştini,
De curând am avut o discuţie cu o doamnă, care
m-a marcat şi cred că este timpul ca să lămuresc pe cât
de simplist şi direct posibil aşa cum v-am obişnuit,
unele aspecte legate de Dumnezeu şi de răul din lume.
Pentru început aş vrea să rostiţi fiecare în
mintea dumneavoastră rugăciunea domnească „Tatăl
nostru” dar, momentan, până la cuvintele „precum în
cer aşa şi pe pământ”.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se
numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum
în cer aşa şi pe pământ...”.
Sunt sigur că mulţi dintre dumneavoastră rostiţi
sau ar trebui să rostiţi această rugăciune zilnic, dar din
păcate, la fel ca mine, nimeni nu dă importanţă textului.
85
Vă spuneam cu ceva vreme în urmă că mulţi

dintre noi atunci când ne rugăm rostim vorbe şi nu
rugăciuni. Îmi susţin ideea aceasta deoarece sunt mulţi
oameni cu care vorbesc şi care îmi spun că sunt
„supăraţi pe Dumnezeu” pentru (fiţi atenţi la ordinea în
care enumăr): neajunsurile proprii, lipsa unui viitor
sigur şi răul din lume.
Într-adevăr dacă ieşim pe stradă şi ne uităm
stânga şi dreapta, vedem atât de multă răutate că te şi
întrebi unde merge lumea aceasta.
Haideţi ca împreună, astăzi, să încercăm să
găsim un motiv şi cel mai important, să găsim un
vinovat pentru „neajunsurile proprii” şi „răul din lume”.
În rugăciunea Domnească, dacă suntem atenţi,
cerem ca Dumnezeu să ne ofere pe pământ o reflecţie a
cerului, „precum în cer aşa şi pe pământ” DAR, se pare
că noi înşine punem nişte condiţii: să se sfinţească
numele Său, să vie (să vină, să se adeverească, să se
arate) împărăţia Sa şi mai ales să se facă voia Sa...
Sunt sigur că deja aţi înţeles unde am dus
gândurile dumneavoastră.
Dacă vrem ca aici pe pământ să avem la fel ca
86
în cer, atunci avem nişte condiţii de îndeplinit pe care

noi singuri le-am pus.
În primul rând să Îl mărturisim pe Dumnezeu ca
Tată, adică să Îl recunoaştem ca Dumnezeu
atotputernic, să vedem în El dragostea şi autoritatea de
Tată, nu pe Cineva care este „obligat” să ne facă nouă
năravurile de câte ori vrem noi şi mai ales să ne
amintim de El doar atunci când vrem noi.
„Să se sfinţească numele Tău” sau „Să se
slăvească numele Tău” - Uite o altă condiţie care nu
este astăzi îndeplinită, deoarece Mântuitorul Hristos ne
spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să
slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei V, 16).
Astfel vedem că Dumnezeu se slăveşte înaintea
oamenilor prin propriile noastre fapte.
Aici pot pune un „no comment”, dar sunt oltean
pur sânge şi bineînţeles că nu mă pot abţine.
Cum oare vrem noi o reflecţie a cerului pe
pământ când termenul „iubire de aproapele” a dispărut
cu desăvârşire pentru fiecare dintre noi? Vrem bine în
lume... dar, într-o lume în care Îl „suspendăm” pe
87
Dumnezeu.
Următoarea condiţie este: „vie împărăţia Ta”.
Ar trebui să fie cuvintele unui copil recunoscător care
nu doreşte o limitare la lucrurile materiale, ci doreşte cu
ardoare sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, doreşte o
viaţă fără sfârşit alături de El. Dar noi dorim altceva.
Dorim tot ce nu se regăseşte în Dumnezeu. Viaţă lungă
aici lipsită de El, bani pentru interesul nostru material,
nu necesarul zilnic, confort pentru trupul nostru în case
cât mai luxoase, nu confortul sufletului nostru în
Biserică ş.a.m.d.
Ultima condiţie pe care o punem este „facă-se
voia Ta” – probabil cea mai neînsemnată pentru noi,
astăzi. Vă amintiţi marea poruncă pe care Mântuitorul a
lăsat-o oamenilor? Să iubeşti pe Dumnezeul tău şi pe
aproapele Tău ca pe tine însuţi.
Voia lui Dumnezeu aceasta este dragii mei, să
existe o dragoste profundă pentru El, o dragoste
provenită din cinstea cuvenită lui Dumnezeu şi pentru
aproapele nostru, o dragoste care să se concretizeze
prin faptele noastre.
Omul însă, astăzi are doar drepturi şi nu
88
obligaţii. El are dreptul de a alege între Dumnezeu şi

nimic, de a alege propria lui orientare în viaţă şi nu
ascultă de sfaturile celor din jur. Omul astăzi cere
multe, dar nu oferă nimic în schimb. Copiii cer bani,
maşini şi case de la părinţii lor, dar nu oferă pentru
toate acestea dragoste, pregătire în viaţă şi respect.
Părinţii cer de la Dumnezeu totul pentru copiii
lor, dar lipsesc cu desăvârşire, nesacrificând din timpul
lor în Biserici.
Toate acestea fiind spuse vă întreb, oare cum se
poate să fie pe pământ asemenea cerului dacă noi nu ne
respectăm nici propriile condiţii? Cum vrem un tratat
de pace cu Dumnezeu dacă noi declarăm zilnic război
cu faptele noastre?
Aici însă, mai este un alt aspect, unul deosebit
de important, pe care foarte puţini îl sesizează.
Dacă reluăm rugăciunea vedem că aici lăsăm
totuşi o rezervă.
Îl acceptăm sau mai bine zis ar trebui să Îl
acceptăm pe Dumnezeu ca Tată, Îi slăvim numele, Îi
aşteptăm împărăţia, dar lăsăm ca toate acestea să se
îndeplinească atunci când voieşte El!
89
Exemplul îl vedem în momentul profundei

rugăciuni a Mântuitorului Hristos din Grădina
Ghetsimani când se ruga cu lacrimi de sânge:
„Doamne, de este cu putinţă treacă paharul acesta de
la Mine”, dar tot Mântuitorul Hristos continuă „Fie
însă nu după cum voiesc Eu, ci după cum voieşti Tu”.
Acesta ar trebui să fie finalul tuturor rugăciunilor
noastre sincere către Dumnezeu, lăsându-ne „rezerva”
ca tot ceea ce noi cerem de la El să se îndeplinească
atunci când este voia Lui.
Eu cred că am văzut cine este vinovat pentru
răul din lume. Nu mi se pare corect să ne uităm în Sus
când vedem o lume debusolată. Privirea trebuie
îndreptată spre sufletul nostru şi spre oamenii de lângă
noi.
În loc de încheiere am ales să vă las să meditaţi
la cuvintele vrednicului de pomenire Mitropolitul
Ardealului Antonie Plămădeală:
„Tatăl nostru este o rugăciune care mângâie.
Când suntem trişti, când suntem năpădiţi de eşecuri,
când ne copleşeşte nereuşita, rostim Tatăl nostru.
Cerem pe creştetul nostru mângâierea mâinii Tatălui.
90
Când suntem supăraţi pe alţii care ne fac rău

pe nedrept şi pe noi înşine pentru că facem greşeli,
când mintea nu ne-a ajutat îndeajuns să elaborăm şi să
săvârşim ceva care să placă, să ne placă şi nouă şi să
placă şi altora, rostim Tatăl nostru.” Amin!
91
92
„Eu cu cine votez?...”

Duh. Amin!
Hristos a Înviat!
Cred că textul pericopei evanghelice de astăzi
trebuia pus pe bannerele de campanie!
Nu, nu aruncaţi cu pietre în mine că nu fac
politică în Biserică. Partidul meu nu este din lumea
aceasta şi eu vreau să votez cu un candidat căruia tot
mai mulţi oameni îi întorc spatele.
Am făcut până acum campanie electorală
acestui Candidat, incomod pentru unii, la cârma
sufletelor noastre, deoarece eu nu îl vreau pe
contracandidatul său, adică pe diavol, să îl las aşezat
comod în inima mea.
Fraţi creştini,
Astăzi Biserica prin rânduirea acestui text din
Sfânta Evanghelie de la Ioan ne trage un mare semnal
de alarmă... Hristos este Lumina cea adevărată!
93
Pentru a ajunge să confirmăm acest adevăr

trebuie să explicăm câteva aspecte:
Mântuitorul Hristos trece pe lângă un orb din
naştere al cărui nume nu îl ştim şi este oprit de o
întrebare pusă chiar de Apostoli: „Şi ucenicii Lui L-au
întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta
sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Evanghelia de la
Ioan IX, 2)
Bineînţeles că noi nu puneam o astfel de
întrebare, noi găseam imediat vinovat pe Dumnezeu şi
mergeam mai departe – „l-a bătut Dumnezeu, săracu’”,
de parcă Dumnezeu ar sta toată ziua să bată oamenii, nu
să îi iubească fără limite.
Răspunsul Mântuitorului Hristos ne face să
înţelegem planul măreţ a lui Dumnezeu cu noi şi mai
ales cu ce mare atenţie se lucrează la mântuirea
sufletelor noastre.
„Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici
părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui
Dumnezeu.” – observăm că Mântuitorul Hristos
confirmă acest plan a lui Dumnezeu de a mântui lumea
chiar cu „jertfirea” acestui simplu om. Noi bine ştim că
94
Dumnezeu atât de mult ne-a iubit încât pe Mântuitorul

Hristos, Fiul Său îl trimite la moarte pentru noi.
Vă amintiţi cum ni se spune în referatul biblic
că a fost făcut omul? „Atunci, luând Domnul
Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat
în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”
– (Facere II, 7).
Nu v-am pus degeaba să vă amintiţi acest
moment din istoria umanităţii, deoarece are profundă
legătură cu Evanghelia de astăzi.
Omul orb de astăzi a fost făcut „incomplet” de
Dumnezeu, pentru ca redând lui vederea, noi să
credem. Tina făcută de Mântuitorul din ţărână şi pusă
pe ochii care nu au văzut lumina soarelui niciodată vine
să completeze „lipsul” acestuia şi să i se redea vederea.
Acum să explic această idee uşor complicată:
Omul este făcut de Dumnezeu din pământ şi astfel
Mântuitorul Hristos Îl întregeşte pe acest om orb,
tot cu pământ.
Gestul trimiterii la spălat este unul simbolic,
deoarece Mântuitorul ştia foarte bine „provocările” care
urmau să apară.
95
„L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând

orb.” (...)
„Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu
este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii
ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea
minuni?”(...) (Ioan, IX, 13,16)
Observaţi ce gândire limitată? Nu contează că
aproapele nostru a fost orb şi acum vede. Marea
problemă este că Mântuitorul Hristos l-a vindecat în
ziua Sabatului, adică în ziua de odihnă. Ştiţi că
Mântuitorul a mai avut astfel de „probleme” cu fariseii
pentru vindecări făcute în ziua sâmbetei.
Într-adevăr potrivit decalogului, adică celor
zece porunci, găsim la porunca a IV-a referire la ziua
odihnei în care, în primul rând, trebuie să ne aducem
aminte că ea este „ziua Domnului” şi trebuie să o
„cinstim” pe ea, adică trebuie să aducem slavă lui
Dumnezeu în această zi. Dar oare ce slavă mai mare se
poate aduce lui Dumnezeu ca acel „Cred, Doamne” de
la finalul textului evanghelic?
Pentru iudei, Mântuitorul Hristos era un simplu
om. Am putea spune, ca să fim în tonul zilei de astăzi,
96
că era singurul „candidat independent” care incomoda

campania templului bazată mai mult pe ritualism.
Nu am să pun accentul pe discuţia dintre omul
care a fost orb şi acum vedea şi farisei, deoarece ştim
cu toţii că din punctul lor de vedere Hristos era deja
condamnat la moarte, acum se căuta doar un motiv.
Mă interesează acest ultim episod vizual în care
omul se reîntâlneşte cu Mântuitorul Hristos.
„(...) Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?
El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în
El?
Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela
este.
Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.” Ioan IX, 35 –
38
Ştim din text că omul care fusese orb a fost dat

afară de „administraţia veche” şi acum era pe stradă
probabil bucurându-se de „lucrul mâinilor lui
Dumnezeu”.
Confirmarea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu
rămâne valabilă nu doar pentru omul vindecat, ci şi
pentru noi, deoarece cuvintele scrise de Evanghelistul
97
Ioan: „Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui”

pe mine m-au scos din casă şi mi-au îndreptat paşii
astăzi spre locul unde merg să dau un vot de încredere
lui Dumnezeu.
Nu L-am votat doar pentru următorii patru ani,
eu I-am dat un vot pentru întreaga viaţă, deoarece
Dumnezeu rămâne singurul care îşi respectă
promisiunile.
Dumnezeu este Cel care preferă să paveze
inimile noastre cu iubire, nu cu beton. El asfaltează
sufletul nostru ca să alergăm spre El, nu grăbiţi spre
grijile lumeşti. Dumnezeu aduce „investitori” pe
casnicii şi prietenii Săi, adică pe Sfinţi şi ne primeşte în
audienţă în fiecare clipă a vieţii noastre, nu doar în
anumite zile pe săptămână.
Dumnezeu nu uită că este „primar” peste
sufletele noastre, asta dacă Îl alegem pe El, timp de trei
ani ca după în ultimul să facă ceva pentru noi.
Omul orb a votat cu Mântuitorul Hristos şi a
văzut lumina! Veniţi să votăm şi noi cu Dumnezeu!
Amin!
98
„Dacă am înţelege urgenţa fiecărei clipe,

viaţa noastră s-ar schimba profund”
Mitropolitul Antonie Bloom
Dragii mei,
Mi s-a părut extrem de profund acest text, aşa
că am decis ca astăzi să vorbesc despre el.
Cred că ÎPS Antonie ne trimite pe toţi cu gândul la
sfârşitul vieţii noastre pământeşti, încercând să ne facă
pe cât posibil conştienţi de importanţa faptelor noastre
din această viaţă.
Această urgenţă a clipei ne trimite în mod
obligatoriu la o punere în oglindă a activităţilor noastre
personale care ne răpesc din timpul preţios pe care îl
avem şi pe care îl valorificăm împotriva voinţei lui
Dumnezeu.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea într-
una dintre predici: „Să ai grijă ca atunci când te ocupi
de activităţi urgente să nu le uiţi pe cele esenţiale.
Nepăsarea de mântuirea sufletului său, trăirea doar
99
biologică în lumea aceasta fără a căuta sensul spiritual

şi ultim al vieţii, a trăi doar biologic fără să te întrebi
ce rost are viaţa mea pe pământ sau care este rostul
vieţii noastre aici este nimic... nu mai avem timp pentru
Dumnezeu, nu mai avem timp pentru suflet, nu mai
avem timp pentru sensul ultim al vieţii noastre.
Urgenţe, peste tot sunt urgenţe. Priorităţi peste urgenţe
şi urgenţe peste priorităţi şi ni se fură timpul
rugăciunii, ni se fură sufletul şi se face ţăndări, ţărână
şi ţăndări, risipindu-se în prea multe lucruri
pământeşti şi nu se mai poate aduna pentru cele
cereşti. Să ai grijă că atunci când te ocupi de activităţi
urgente, să nu le uiţi pe cele esenţiale.”
Părintele Patriarh, întărind spusele
Mitropolitului Antonie, ne atrage atenţia de o mare
greşeală pe care o facem, anume, punem ca priorităţi
necesităţile noastre biologice: ce mâncăm, cu ce ne
îmbrăcăm, unde stăm, cu ce ne deplasăm, unde ieşim în
seara aceasta, etc.
Făcând astfel, uităm activităţile esenţiale ale
vieţii noastre, adică mântuirea sufletului şi moştenirea
Împărăţiei Cerurilor.
100
Trebuie să clarificăm, cel puţin aşa consider eu,

diferenţa între prioritate şi necesitate.
Potrivit Dex-ului, prioritatea este: însușirea de
a fi primul în timp; dreptul de a ocupa primul loc ca
importanță, ca valoare, ca demnitate; precădere,
primordialitate, întâietate, iar necesitatea este: ceea ce
se cere, se impune să se facă; ceea ce este de absolută
trebuință; nevoie, absolut necesar, indispensabil.
Deci prioritatea este o însuşire proprie, adică
singuri ne facem priorităţile noastre, iar necesitatea este
de absolută trebuinţă, este o nevoie, deci ni se cere asta
dacă vrem ca rezultatul ultim să fie viaţa dincolo de
mormânt. Astfel, pentru a reveni la textul de la care am
început acest cuvânt pe care l-am completat cu spusele
Preafericitului Daniel, înţelegem că urgenţele vieţii
noastre trebuie să fie necesităţile, mântuirea sufletului
şi întâlnirea cu Dumnezeu, iar nu priorităţile, adică
bunăstarea trupului nostru.
Într-adevăr această urgenţă a clipei plină de
necesităţi, dacă este conştientizată schimbă profund
viaţa unui om. El iese de sub jugul propriilor pofte la
libertatea oferită de Dumnezeu: renunţă la priorităţi şi
101
trece la necesităţi.
O necesitate este mersul la Biserică, o prioritate
este odihna, adică somnul de Duminică dimineaţă.
O necesitate este rugăciunea, o prioritate este
ocuparea timpului dedicat rugăciunii cu altceva.
O necesitate este iubirea pentru aproapele, o
prioritate este iubirea propriei persoane.
O necesitate este curăţirea sufletului, o
prioritate este aspectul fizic.
Astfel de exemple pot continua la nesfârşit cu
exemple în care ne regăsim, din păcate, din ce în ce mai
mulţi. Eu cred că mesajul transmis de ÎPS-ul, pe lângă
trimiterea cu gândul la sfârşitul vieţii şi importanţa
faptelor noastre, ne trimite pe toţi la un duş rece, asta că
tot ne-au lovit căldurile acum, obligându-ne să
conştientizăm situaţia nefastă a vieţii noastre. Ca să
schimbăm profund viaţa noastră actuală trebuie să
acceptăm că ne-am impus nişte priorităţi renunţând la
necesităţi, adică noi ne-am pus singuri jugul patimilor
renunţând la libertatea lui Dumnezeu şi ne complacem
în viaţa aceasta fără să ne gândim la o schimbare în
bine, posibilă dacă ne trăim clipa cu Dumnezeu. Amin!
102
Dumnezeu Go
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea
Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. – Matei VI, 33
Fraţi creştini,
Am urmărit în puţinul timp de l-am avut liber în
ultima perioadă nebunia care a cuprins pe mai toată
lumea cu aplicaţia Pokemon Go.
Pentru cei care nu sunteţi familiarizaţi cu
subiectul, aflaţi că este un joc instalat pe telefonul
mobil ce îl face pe posesorul acestuia să se plimbe de
nebun prin diferite locuri şi să caute pokemoni.
Pe cât de nebunească pare descrierea mea, pe
atât de ipocrită mi se pare situaţia în care oameni de
diferite categorii de vârstă aleargă prin tot felul de
locuri ajungând la un nimic, pe care telefonul îl percepe
ca un personaj din joc, făcându-te pe tine să pierzi
timpul aiurea crezând că realizezi ceva.
Bineînţeles că nu am rezistat şi mi-am instalat şi
eu aplicaţia încercând să văd ce se petrece. M-am
103
învârtit prin cameră cam 30 de minute lovindu-mă de

diferite obiecte, (degetul meu mic de la picior încă îşi
aminteşte întâlnirea bruscă avută cu colţul patului)
descoperind pe covor, un pokemon şi încă unul pe
frigider. Sigur că în realitate nu era absolut nimic acolo,
dar jocul pe telefon m-a făcut să cred că acele personaje
imaginare există. Fără să îmi dau seama am pierdut
peste două ore stând cu telefonul în mână, singur, în
cameră, ca un tâmpit.
După ce am şters jocul fiind dezamăgit de
propria persoană, m-am aşezat pe scaun să mă reapuc
de învăţat. Mă simţeam vinovat de pierderea timpului
pe care îl puteam valorifica altfel. Aşa mi-am adus
aminte de cuvintele Mântuitorului Hristos din
Evanghelia după Matei, capitolul VI, versetul 33:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea
Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”
Am închis ochii şi m-am uitat în interiorul
sufletului meu. Am găsit acolo „instalată” de duminica
precedentă o „aplicaţie” cu numele Dumnezeu Go.
Spun că era în sufletul meu de Duminică,
deoarece am găsit-o la un alt utilizator. Sutaşul din
104
Evanghelie este cel care m-a făcut să am şi eu această

aplicaţie în suflet.
Sfintele Evanghelii de la Matei şi Luca sunt
puţin diferite când ne descriu istorisirea, Sfântul
Evanghelist Matei spune că sutaşul a venit direct la
Mântuitorul, L-a căutat şi L-a găsit, iar Sfântul
Evanghelist Luca spune că sutaşul întâi a trimis pe
bătrânii evreilor, apoi pe nişte prieteni şi apoi a venit el
să ceară de la Dumnezeu nu ceva pentru sine, ci
vindecare pentru sluga sa.
Nu insist asupra acestei probleme de completare
a textului, deoarece în mod cert sutaşul Îl caută şi Îl
găseşte pe Dumnezeu.
Nu avea un iPhone şi nici un telefon de la
Samsung, avea o inimă care căuta ajutor pentru sluga
lui şi astfel dă de El.
Nu vreau să abordez altă temă, ci doar să vă fac
să înţelegeţi că un soldat roman, păgân, închinător la
zei, care era direct subordonat Romei, adică se bucura
de autoritatea şi puterea Romei, Îl găseşte pe
Mântuitorul Hristos.
Motivul pentru care el Îl caută pe Dumnezeu
105
este cu mult mai interesant decât situaţia în sine

deoarece, deşi avea cu siguranţă alţi slujitori, el cere de
la Dumnezeu cu umilinţă, vindecare pentru unul aflat în
mare suferinţă.
Sutaşul nu caută ceva imaginar, ceva ce nu
există. El vine la Hristos convins că o să primească ce
doreşte. El vorbeşte cu Mântuitorul şi se smereşte în
faţa Lui. Sutaşul ne dovedeşte tuturor că Dumnezeu
există în mod real, personal şi că smeriţi fiind
rugăciunile noastre sunt ascultate.
Dragii mei,
Alergăm astăzi după pokemoni inexistenţi şi
uităm de Dumnezeu care este pururea prezent lângă
noi. Uităm să alergăm pentru aproapele nostru fiind
orbiţi de un egoism care ne aduce de nicăieri şi ne
îndreaptă spre niciunde.
M-am autointitulat tâmpit mai devreme pentru
că mi-am pierdut timpul căutând ceva ce nu există fără
să iau aminte la cuvintele Părintele Nicolae Steinhard
care spune foarte frumos că: „Nicăieri şi niciodată nu
ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni,
blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi” adică,
106
Alin în cameră, căutând pokemoni.

Pe cât de absurd pare, majoritatea alegem să
renunţăm la timpul pe care Dumnezeu ni l-a oferit ca
aici pe pământ să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară
şi să lucrăm la propria mântuire.
Preferăm să lăsăm pe „altcineva” să ne conducă
paşii crezând că mergem „undeva” şi găsim „ceva”.
Sutaşul ne demonstrează contrariul şi devine o
lecţie în persoană pentru toţi căutătorii de pokemoni.
Soldatul Îl caută pe Dumnezeu şi merge direct la El şi Îl
găseşte pe El primind ceea ce îşi doreşte.
Căutaţi pe Dumnezeu că El este real şi prezent
lângă voi.
Strigaţi la Dumnezeu şi El o să răspundă direct
inimii voastre.
Simţiţi pe Dumnezeu şi El o să vă ia în braţe cu
toată dumnezeirea Sa.
Bucuraţi-vă de Dumnezeu şi El o să vă facă
moştenitori ai Împărăţiei Sale, sau rămâneţi la căutare
de pokemoni şi mergeţi niciunde, căutaţi nimic şi găsiţi
ceva inexistent. Amin!
107
Trage pe dreapta!

Duh. Amin!
Frați creștini,
Îmi programasem ca imediat după lansarea de
carte să mă reîntorc la școală, adică să conduc
aproximativ 350 de km.
La insistețele alor mei am ales în schimb să
dorm câteva ore și să plec spre Mediaș dimineața la ora
03:00 împreună cu sora mea. Am ajuns fără probleme,
iar a doua zi după ce mi-am terminat orele, mi-am
reluat drumul spre casă.
Bineînțeles că nu am respectat restricțiile de
viteză, trecând peste limite chiar și cu 20 sau 30 de km
în plus. În comuna Mărunței, adică la maxim 10 km de
casă, după ce reușisem să alunec ușor fără să sesizeze
nimeni lipsa interesului meu față de limitele de viteză,
108
ca de nicăieri, de sub un pom bătrân, în fața mea răsare

un polițist care mă trage pe dreapta.
Sigur că eram conștient de ce urma să se
întâmple, așa că în mintea mea au apărut extrem de
tacticos formulate SCUZELE.
Polițistul mi-a cerut actele la control, mi-a spus
de ce am fost oprit în trafic și că trebuie să aștept până
completează el amenda.
A fost momentul în care din gura mea au ieșit
numeroase scuze care mai de care mai plauzibile: că
vin de departe, că mai am doar 10 km, că mi-a ieșit o
mamaie în față și bineînțeles că am oprit și apoi a
trebuit să accelerez puțin ca să ajung la o viteză
normală, că este prima dată când sunt tras pe dreapta,
etc.
Ba mai mult, chiar și sora mea, conștientă de
faptul că eu greșisem, a încercat să mă scuze la
polițistul care începuse să zâmbească ușor. În mintea
mea chiar se înfiripa gândul ca să îi dau și lui ceva doar,
doar mă lasă în pace și scap cu un avertisment. După ce
m-a lăsat să mă scuz cam 10 minute, domnul polițist
mi-a spus clar: „Ați depășit limita de viteză în
109
localitate, deci ați încălcat regulamentul valabil

pentru toată lumea, astfel încât vă rog să așteptați
până scriu amenda. ”
Am așteptat de această dată liniștit amenda,
chiar mare pentru micul meu salariu și am plecat de
acolo supărat culmea, nu pe mine că greșisem, ci pe
polițistul care stătea pe marginea drumului făcându-și
datoria, în așteptarea unui nou șofer care nu respecta
regulile și care bineînțeles urma să se scuze.
Dragii mei,
Îmi dau seama că de multe ori Mântuitorul
Hristos se îmbracă în haine de polițist și ne trage pe
fiecare dintre noi pe partea dreaptă a drumului.
Din păcate mulți refuzăm categoric să oprim la
semnalul Lui și dacă oprim, de fiecare dată ne găsim
scuze înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele făcute.
Ne grăbim atât de mult pentru dorințele trupului
nostru că uităm cu desăvârșire bucuriile sufletului.
Când mergi cu viteza legală în primul rând ai
siguranță pentru trupul tău, dar te și poți bucura de ce
cuprind ochii tăi în stânga și în dreapta, adică te bucuri
de prezența lui Dumnezeu care sălășluiește în creația
110
Sa. Ne spune Psalmistul David că:

Cerurile spun Slava lui Dumnezeu și facerea
mâinilor Lui o vestește tăria.
Grijile lumești, că despre ele ne vorbește Sfânta
Evanghelie din această săptămână, nu fac altceva decât
să ne oblige a accelera fără să respectăm indicatoarele
puse de Biserică, pe drumul acesta al vieții noastre.
Așa mare viteză avem încât îi lăsăm pe Mântuitorul
Hristos, pe Fecioara Maria, pe Sfinți undeva pe
marginea drumului și nu luăm deloc în seamă
avertismentele lor.
Ne scuzăm de fiecare dată în fața lui Dumnezeu
când depășim limitele căutând motivații puerile pentru
păcatele noastre. „Nu merg la Biserică astăzi, prefer să
dorm pentru că am gonit toată săptămâna pentru
agoniseala trupului meu”. Probabil este cea mai
penibilă scuză adusă lui Dumnezeu. Șase zile le lucrezi
pentru trupul tău și câteva ore ți se cere să le oferi
pentru sufletul tău, dar tu îți găsești scuze.
Ultimele trei versete din Evanghelia de astăzi
cuprind exact referire la indicatoarele puse pe drumul
vieții noastre.
111
„Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca

ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?
Că după toate aceste se străduiesc neamurile,
știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele.
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui și toate aceste se vor adăuga vouă”.
Matei VI , 31-33
Regulile acestea de circulație ale drumului vieții
nu se impun. Ele sunt asemenea celor civile. Dacă le
respecți, îți poți continua drumul în pace. Dacă însă le
încalci, asemenea mie și altora asemenea mie,
Dumnezeu prin marea Sa iubire de oameni apare pe
marginea drumului și ne trage pe dreapta, mustrându-
ne, dându-ne „amendă” atunci când este cazul pentru a
ne face conștienți să nu mai alergăm să strângem în
hambare sau să ne îngrijim cum ne îmbrăcăm sau ce
mâncăm. Ne îndeamnă să privim păsările cerului de
care El are grijă să nu moară de foame sau să ne uităm
la crinii câmpului cât de frumos sunt ei îmbrăcați și mai
ales ne convinge că „Și cine dintre voi, îngrijindu-se
poate să adauge staturii sale un cot?”. Matei VI , 27
Dragostea acestui Dumnezeu care ascultă tăcut
112
scuzele noastre penibile se concretizează prin dreptatea

și bunătatea unui Tată care te mustră, te amendează, dar
te iartă, lăsându-te să îți continui drumul conștient fiind
însă, cu amenda sau avertismentul în mână, că ai greșit
și că ai primit după faptă și răsplata ta.
Suntem în plină campanie agricolă de recoltare
a grâului și privesc cum fiecare dintre dumneavoastră,
cu mine în frunte, ne grăbim să strângem recolta și să
depozităm pentru a avea ce să mâncăm, ce să vindem,
dar uităm cu desăvârșire că toate aceste roade sunt grija
lui Dumnezeu față de noi.
Mesajul meu pentru dumneavoastră este că eu
am fost „amendat” de Mântuitorul Hristos care stătea
pe marginea drumului pentru că m-am grăbit spre cele
ale trupului neluând în seamă cele ale sufletului meu.
De aceea vă rog reduceți viteza pe drumul vieții și
haideți să ne îngrijim de cele ale sufletului, să
moștenim Împărăția Cerurilor și să primim dreptatea lui
Dumnezeu împreună cu cele necesare existenței
noastre. Amin!
113
114
Regina Ana – sau cum să predai un curs de

modestie
În numele Tatălui și al Fiului, și al Sfântului

Duh. Amin!
Dragii mei,
Știu că acest cuvânt al meu o să stârnească
destule comentarii, dar nu am rezistat fără a scrie câteva
rânduri legate de cea care, pe data de 1 august 2016, a
plecat spre Împărăția lui Dumnezeu.
Nu mă acuzați de pro-regalitate. Vreau ca, împreună cu
mine, să vedeți dincolo de Regina Ana și să ne
rezumăm la femeia Ana, ca exemplu de aleasă
modestie.
Puteți, pur și simplu, să faceți abstracție de
nume și să înlocuiți cu o persoană cunoscută, regăsită în
inima dumneavoastră, dar care să se integreze în tiparul
pe care eu vreau să vi-l expun.
Îmi place să cred că a luat exemplu din
115
modestia supremă a lui Dumnezeu. Puțin contează

pentru mine că a fost Romano-Catolică.
Foarte frumos spunea, într-un interviu, că a fost
vânzătoare la una din florăriile din New York.
Cunosc eu cum Mântuitorul Hristos, deși
Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat alege să
se nască într-o iesle umilă și să trăiască ca un om
normal.
Alege apoi să se înroleze în armată pentru a
conduce o ambulanță, deși provenea dintr-o familie
nobiliară și era o principesă, spunând că cele mai
emoționante momente erau când ținea de mână un
soldat care nu mai avea pe nimeni și tremura în fața
morții, dându-i un gram de tărie să accepte sfârșitul în
tihnă.
Am zâmbit atunci când a povestit cum a fost
cerută în căsătorie de Regele Mihai, aflați în mașină și
având în față un drum șerpuit: „Am spus DA uitându-
mă înainte la drumul șerpuit”.
Cred însă cu tărie că cea mai mare răsplată
pentru modestia ei caracteristică a primit-o de la
Dumnezeu atunci când i-a fost pusă pe cap coroana de
116
mamă.
Ce contează că nu a avut o coroană lumească pe
cap, atâta timp cât a purtat cu demnitate, sinceritate şi
umilinţă, coroana de soţie şi pe cea de mamă?
Astăzi, Duminică, 7 august la şapte zile după ce
Regina Ana a păşit în Împărăţia lui Dumnezeu,
Mântuitorul Hristos ne dă o lecţie de discreţie care s-a
reflectat în fiecare clipă a vieţii pământeşti a acestei
femei.
Cuvintele oarecum poruncitoare adresate celor
doi orbi: „Vedeți, nimeni să nu știe!” se cer a fi cap de
listă în acel model de discreţie şi modestie de care vă
aminteam la începutul cuvântului meu.
O persoană care îşi însuşeşte într-u totul
discreţia propriei vieţi se bucură de triumfalismul
bogăţiei vieţii în Hristos în viaţa cealaltă.
Mântuitorul nu avea nevoie de „reclamă”, Biserica nu
are nevoie de „voturi”, oamenii care îşi duc viaţa în
discreţie nu au nevoie de aprecieri.
Dacă aveţi un lucru de mare valoare, sunt convins că îl
ţineţi într-un loc doar de dumneavoastră ştiut, ca nu
cumva, lăudându-vă cu el sau arătându-l pe la toată
117
lumea, să vă fie furat.

Aşa se întâmplă şi cu cei care aleg să îşi
păstreze pentru ei darurile sau calităţile şi aleg să fie
modeşti, discreţi şi umili. Ei îşi păstrează sufletul în
aleasă curăţie ca nu cumva diavolul să îl fure şi să îl
risipească în lume. Omul este creat de Dumnezeu să se
bucure de armonie, nu de gălăgie cotidiană, să ducă o
viaţă liniştită, nu una plină de indiscreţii şi de senzaţii
tari.
Discreţia aceasta a vieţii şi a credinţei aduce
după ea, în mod obligatoriu, blândeţea.
Părintele Hariton Negrea spunea: „Blândeţea
presupune o stare sufletească care îţi aşază în toată
fiinţa liniştea şi odihna. Cel blând se arată a fi după
chipul Domnului, Care era blând şi smerit cu inima.
Blândeţea înseamnă să ai pace înlăuntrul tău, pe care o
transmiţi celor din jur. Cel blând este împăcat cu
Dumnezeu şi cu sine, este iertător şi împăciuitor,
creează în jurul său oameni apropiaţi de Dumnezeu.
Blândeţea covârşeşte chiar pe cei răi şi mai
puţin necredincioşi sau indiferenţi”.
118
Fraţi creştini,
Una din cântările slujbei de înmormântare ne
arată că în faţa morţii suntem cu toţii egali. „Adusu-mi-
am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi
cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut
oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau
ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? Ci
odihneşte, Doamne, cu drepţii pe robul Tău.”
Extrem de frumos şi de cutremurător acest text.
Există, iată, un moment al vieţii în care oamenii devin
egali, fie că au fost în viaţa lor soţia Ana, mama Ana
sau regina Ana, ei rămânând simplu, modest şi discret;
„robii Tăi” sau „roaba Ta Ana”.
Ne rămâne să reflectăm la acest ultim text şi să
privim înăuntrul nostru.
Dacă alegem să participăm la cursul de
modestie predat de Regina Ana sau să chiulim, este
alegerea fiecăruia. Însă nu mare să ne fie mirarea când,
la examenul final, dat înaintea lui Dumnezeu, vom fi
declaraţi respinşi. Amin!
119
29 august - cum îți pierzi capul spunând un

adevăr incomod
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Amin!
Frați creștini,
Prăznuim astăzi un eveniment tragic, petrecut cu
verișorul Mântuitorului Hristos, cel care a fost numit
„înger în trup”, anume Tăierea Capului Sfântului Ioan
Botezătorul.
Este ultima sărbătoare a calendarului bisericesc,
urmând ca de la 1 septembrie să reintrăm într-un nou
an, o nouă repetare a întregului proces al mântuirii
omului. Ideea este foarte simplă. În luna septembrie
prăznuim Nașterea Maicii Domnului, apoi toate
sărbătorile au o oarecare cronologie până la data de 31
august. Astfel fiecare generație se împărtășește de
marea iubire a lui Dumnezeu.
Am ales un titlu oarecum interesant pentru predica
de astăzi, deoarece reprezintă adevărul actualizat acum,
120
într-o societate care preferă minciuna comodă și nu

adevărul incomod.
Minciuna comodă pentru Regele iudeilor Irod era
problema inexistentă a faptului că el trăia cu soţia
fratelui său, adică cu cumnata sa.
Adevărul incomod, adică marele păcat săvârşit de
acesta, îi era amintit cu orice prilej de către Sfântul
Prooroc Ioan Botezătorul.
Acest adevăr a incomodat-o pe Irodiada care
căuta cu orice prilej aducerea Sfântului Ioan la tăcere,
însă nu putea trece peste Irod care, deși îl închisese pe
Prooroc, știa că acesta are dreptate.
O altă minciună comodă o regăsim în momentul
în care Irod este fermecat de dansul tinerei fete a
Irodiadei dându-și cuvântul (la beție, în mod sigur) că
pentru un nou dans aceasta primește orice, chiar și
jumătate din împărăție. Minciuna comodă este că
niciunul din cei apropiați regelui nu i-a spus acestuia
adevărul incomod: „Ești beat! Mergi și dormi că
vorbești prostii!”.
Este momentul în care Irodiada profită de ocazie
și îi spune copilei că nu vrea altceva decât Capul
121
Sfântului Prooroc Ioan pe tipsie. Textul încercă să îi

ofere o oarecare nevinovăție lui Irod care „s-a întristat
tare”, dar pentru că își „dăduse cuvântul”, dă porunca
și pe tipsie este adus Capul celui care spunea lumii un
adevăr incomod: „Pocăiți-vă, că se apropie Împărăția
Cerurilor”.
Frați creștini,
Postim astăzi pentru acest eveniment tragic
petrecut cu Sfântul Ioan, dar cred eu că esența postului
din această zi este să ne facă pe noi conștienți că lumea
îi vrea reduși la tăcere pe cei care spun adevăruri
incomode și îi promovează pe cei care spun minciuni
comode.
Ca să îmi întăresc ideea vreau să vă amintiți acel
episod în care Mântuitorul Hristos răstoarnă mesele
schimbătorilor de bani din incinta templului și spune un
adevăr incomod pentru preoții templului: „Casa Tatălui
meu Casă de rugăciune se numește, dar voi ați
transformat-o în peșteră de tâlhari”! Este doar un
exemplu din multele adevăruri incomode spuse de
Mântuitorul Hristos, adevăruri care veneau în opoziție
cu minciunile comode și care Îi aduc răstignirea.
122
Lumea de astăzi nu este cu nimic mai presus

decât cea de atunci. Astăzi oamenii sunt mult mai
doritori de minciuni comode ca atunci.
Mergeți pe stradă și urmăriți cum ne mințim
reciproc cu zâmbetul pe buze: „Ce bine arăți astăzi!”
(adevărul incomod: „Iar ai scăpat în trusa de farduri că
arăți ca un clovn!”) sau „Ce bine îți vine bluza
aceasta !” (adevărul incomod: „Arată oribil și este cu 3
numere mai mare !”) sau suntem o țară cu peste 89%
din populație declarată de confesiune creștin-ortodoxă,
dar marele adevăr incomod este că avem bisericile
goale, suntem primii la avorturi pe Europa, ne urâm
unii pe alții și nici nu vrem să auzim de Dumnezeu!
Adevărul incomod este că pleacă oameni în
străinătate să aibă grijă de bătrânii altora și sunt aduși
acasă în patru scânduri pentru că la noi nimic nu mai
merge bine și fără bani nu te poți descurca, iar statul nu
mișcă un deget să îmbunătățească situația. Minciuna
comodă este că sunt salarii „decente” în toate
domeniile și pensii prea mici la parlamentari.
Acesta este motivul pentru care mulți blamează
Biserica. Ea o să transmită până la sfârșitul veacurilor
123
adevăruri incomode pentru societatea care trăiește în

minciuni comode!
Adevărul incomod este că trebuie să îți dai haina
pentru cerșetorul din colțul străzii pentru că porunca
este „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe
aproapele tău ca pe tine însuți”, iar minciuna comodă
este: „la muncă, nu la întins mâna”.
Adevărul incomod este că ducem lipsă de valori
în viața noastră deoarece nu vrem să Îl vedem ca model
suprem pe Hristos, iar minciuna comodă este exemplul
pe care îl luăm de la non-valori.
Aș vrea să mă trezesc din minciuna comodă în
care trăiesc și eu și să pot accepta adevărul incomod
cum că trăiesc într-o mocirlă de păcate și mă împac cu
ideea de a nu face nimic pentru a îmi schimba situația.
Adevărul incomod te lasă fără cap sau te
răstignește pe cruce. Dar dacă vreau să trăiesc cu
Dumnezeu și să fie El cu mine mereu, prefer să fiu
zilnic decapitat sau răstignit! Mai bine decapitat de
societate dar demn de Împărăția lui Dumnezeu decât
înzorzonat cu minciuni comode și lipsit de Hristos!
Amin!
124
„Ai toată teologia la mână...”

Duh. Amin!
Frați creștini,
Am fost acum câteva zile în Sibiu pentru a îmi
ridica niște diplome și la întoarcere am oprit la
Mănăstirea Cozia să aprind o lumânare, să spun o
rugăciune și să îmi salut un fost coleg de Seminar
Teologic.
Doi ani am fost coleg de bancă cu Andrei,
actualmente Părintele Antim. I-am dăruit o carte după o
strângere puternică în brațe și el mi-a dăruit o icoană,
apoi am mers împreună la masă.. După ce am servit
ceva, la plecare m-am întâlnit cu un alt fost coleg,
Părintele Varnava. Acesta m-a întrebat ce realizări am
mai avut și ce planuri de viitor am. S-a bucurat la
fiecare cuvânt și văzând oarecum neîncrederea mea
într-un viitor tot mai sumbru, mi-a spus înainte să mă
urc în mașină: „Alinuş, stai liniștit, ai toată teologia la
125
mâna ta, tot ce tu îți dorești este acolo”.

I-am salutat cu mare bucurie și îmbrățișări pe
amândoi și am pornit la drum. Recunosc că pe moment
nu am dat importanță cuvintelor Părintelui Varnava.
Acasă, seara, înainte să mă aşez în pat, uitându-
mă la superba icoană pictată cu Fecioara Maria a cărei
Naștere o prăznuim astăzi, am dat să mă închin și am
văzut la mâna mea dreaptă smeritul meu metanier
(brățară de culoare neagră cu bobițe din material folosit
la rugăciune) dăruit de Părintele Varnava când am
început proiectul cu construcția și pictarea Paraclisului
Sfântul Ierarh Andrei Şaguna din incinta Colegiului
Tehnic Mediensis din Mediaș unde am predat timp de 3
ani.
„Ai toată teologia la mâna ta, tot ce tu îți
dorești este acolo” - am înțeles mesajul Părintelui atât
de profund și am încercat să adorm, deși eram extrem
de emoționat.
Cu toții avem la gât, mână, în geantă, prin haine
tot felul de obiecte care ne poartă gândul la Dumnezeu,
dar cărora nu le dăm deloc importanță.
Sigur ați primit o iconiță de buzunar, care habar
126
nu aveți unde este în momentul de față, dar care, vă

oferă cum conștientizați importanță ei, „toată teologia și
tot ce vă doriți”.
Obiectele acestea nu fac altceva decât să îl
conștientizeze pe om că are nevoie de Dumnezeu dacă
vrea să străbată prin viață și să nu se înece.
Credința conștientă în Dumnezeu izvorăște din
rugăciune. Rugăciunea sinceră cu lacrimi ascunse, dar
pline de sentimente făcută cu brățara la mână, cu
iconița aceea în geantă sau cu medalionul de la gât
purtat cu cinste și demnitate, îl fac pe omul care este în
tren sau în mașină sau pe bancă în parc conștient că
doar alături de Dumnezeu poate să zâmbească.
Frați creștini,
Sfinții Ioachim și Ana au fost conștienți că fără
Dumnezeu ei nu aveau nimic. Astfel că rugăciunile lor
sincere le-au oferit „toată teologia și tot ce ei și-au
dorit”, adică pe Fecioara Maria, deși erau foarte
înaintați în vârstă.
Nu vreau astăzi să vorbesc despre această
sărbătoare, deși privind icoana Sfintei Fecioare cu
Pruncul în brațe mă face să conștientizez bucuria ei
127
născând pe „Cel făr' de început” Căruia din păcate

societatea de astăzi vrea să îi pună un sfârșit. De
această bucurie ne vom împărtăși și noi în câteva luni.
Mi-aş dori să înțelegeți cu toții că de noi
depinde dacă vrem să ne bucurăm de reușitele noastre,
de noi depinde dacă zâmbim, de noi depinde dacă
suntem triști sau veseli, asta dacă tot noi, conștientizăm
importanța relației personale pe care trebuie să o avem
cu Dumnezeu.
Prezența dumneavoastră în Biserică îmi
dovedește că sunteți conștienți și nu inconștienți de
puterea rugăciunii, care smerită și sinceră oferă tot ceea
ce doriți de la Dumnezeu.
Purtați cu demnitate și verticalitate, dar
conștienți, iconițele, cruciulițele, metanierele și
medalioanele sfințite asupra dumneavoastră și trăiți
într-un dialog permanent cu Dumnezeu ca să aveți
mereu tot ce vă doriți, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin!
128
129
Valoarea faptelor bune
Dragii mei,
Astăzi nu vă țin o predică, așa că nu mă închin

la începutul cuvântului meu. Astăzi stăm la o discuție
despre valoarea faptelor bune. Fiecare poate să
servească tot ce dorește cât stăm aici: un ceai din fructe
de pădure pentru mine, o cafea pentru doamna de acolo,
o bere, de ce nu, pentru Nea' Ion că tot este cu noi și să
ne așezăm pe marginea șanțului aici la Văleni în timp
ce vă spun de ce am insistat să vă vorbesc astăzi.
Am venit acum câteva săptămâni acasă la bunici
și fiind obosit de drum, dar mai ales de agitația acestei
veri care m-a solicitat până la maxim, am intrat în casa
aceea făcută de mâna lor și m-am pus în pat în speranța
că o să mă odihnesc.
Nu reușeam să adorm datorită agitației de la
vecini unde se lucra la schimbarea acoperișului.
130
Mirat, deoarece știam că nu au o situație

materială care să permită o astfel de lucrare, mi-am
întrebat bunicul ce se întâmplă.
Cu o bucurie vizibilă pe chip, dar mai ales cu
fermitate în glas îmi spune: „Le schimbă Şofaru
(primarul) acoperișul, le-a luat tot ce trebuie, uite”.
Recunosc cu sinceritate că nu am crezut, așa că
am întrebat-o și pe bunica, aflând că nu numai casa
acestor vecini primise cele necesare schimbării
acoperișului, ci și alte familii din sat care nu aveau
posibilități primiseră bucuria acestei fapte bune sau
urmează să beneficieze de pe urma ei în cel mai scurt
timp.
Sunt oarecum bulversat. Pe de-o parte sunt
extrem de bucuros că văd astfel de fapte făcute între
oameni, dar și extrem de trist că sunt surprins de așa o
faptă care ar fi trebuit să fie o banalitate.
Ca să mă înțelegeți: au devenit atât de rare
faptele bune între oameni astăzi, încât un astfel de gest
mă surprinde peste așteptări.
Aş vrea să vă gândiți când a fost ultima oară
când ați făcut ceva pentru aproapele dumneavoastră. Nu
131
vreau să știu ce faptă, că nu mă interesează pe mine, Îl

interesează pe Dumnezeu, vă asigur. Când ați împărțit
ultima dată niște hăinuțe care nu vă mai erau bune?
Când ați făcut un pachețel cu mâncare pentru
bătrâna aceea singură? Sau când ați legat ultima dată
șiretul unui copil care se plimba singur pe stradă?
Vă amintiți sentimentul pe care l-aţi avut
atunci? Vă amintiți acel „mulțumesc” sau acel
„Doamne ajută” sau „Bogda proste” sau lacrima de pe
obrajii lor?
Sigur răspunsul este „da”! Acel sentiment este
unic pentru că el vine ca o mângâiere peste suflet, este
mâna lui Dumnezeu peste umărul tău care spune clar și
răspicat: „Bravo!”
Pare un lucru cu totul senzațional că cineva a
ajutat o bătrână în Gara de Nord sau a dus un
portmoneu cu tot cu banii din el la poliție când l-a găsit
pierdut sau a ajutat o familie să își învelească modesta
casă.
Este foarte important ca atunci când facem
aceste fapte bune să fim împăcați cu gândul că dăruim.
132
Dacă dăm 5 lei unui cerșetor pentru că ne-a

rostit acea poezie învățată de acasă cu: „Ajutați-mă
pentru că... să fie primit... să ai tot ce vrei tu, etc.” și
apoi ne pare rău că i-am dat când îl vedem că intră în
bar, atunci fapta noastră nu își are rostul.
Contează că eu i-am dăruit după porunca iubirii
de aproapele. Ce face el cu puținul meu îl privește și o
să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru fapta sa.
Aici la sat nu trăiți în anonimat pentru că toți vă
cunoașteți unii pe alții. Dacă merg în Mall în București
și am tricoul pe dos nu mă oprește nimeni să îmi atragă
atenția, ba mai mult își vor da coate unii altora și vor
râde. Motivul este simplu: în București, ca în toate
marile orașe, clopotele bisericilor care îi cheamă pe
oameni la comuniune se aud din ce în ce mai puțin
datorită agitației cotidiene. Aici însă fiecare cunoaște pe
fiecare, clopotul se aude dintr-un capăt în altul
(excepție făcând câteva case, dar acolo sunt oameni
surzi) și faptele bune, în special cele de ajutorare
reciprocă nu trebuie să fie ceva de senzație.
Când dăruiești ceva ce îți aparține, primești în
schimb pe lângă recunoștința celui care se împărtășește
133
de fapta ta, deși nu este o regulă să primești

recunoștință de la oameni, primești și o „bucățică din
Dumnezeu”. O faptă bună pentru o bucățică din
infinitatea lui Dumnezeu. Mie, sincer, mi se pare un
„târg” bun.
Se pare că tot am ajuns să vă țin predică, așa că
mă voi închina acum: În numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh, rugând pe Dumnezeu să ne facă El
conștienți de valoarea faptelor noastre bune răsplătindu-
ne cu împărtășiri din El, iar celor ce au făcut fapte bune
până acum și sunt sigur că o vor face și în continuare,
să le dăruiască bucurii nemărginite, puterea de a cârmui
localitatea și lungime de zile. Amin!
134
„Eu am găsit pe altcineva ca mine –

IMPERFECT”

Duh. Amin!
Frați creștini,
Am ascultat ieri de câteva zeci de ori melodia
celor de la Carlas Dreams intitulată sugestiv Imperfect.
Recunosc cu sinceritate că am fost atras de titlu și
prima dată nu am dat importanță cuvintelor din hit, ci
m-am concentrat pe linia melodică foarte atractivă
pentru gusturile mele destul de critice.
A doua oară însă, m-am axat pe cuvinte și mi-
am dat seama că sunt câteva idei geniale pe care vreau
să le folosesc în predica de astăzi.
„Dacă minus cu minus fac plus, legea dragostei
mele este defect plus defect.” - fiecare dintre noi
căutăm perfecțiunea în aproapele nostru ca și cum noi
suntem perfecți în tot ceea ce facem.
„Vai ce greu se mișcă doamna de la ghișeu” - deși
noi suntem acolo de maximum 5 minute, iar ea
135
muncește fără întrerupere de la ora 8 dimineață. „Uite,

șoferul din fața mea nu a semnalizat când a schimbat
banda de circulație” - deși noi nu respectăm mai
niciodată regulile de circulație și exemplele pot
continua.
Omul nu este perfect! Omul este o ființă
rațională înzestrată cu sentiment și rațiune.
Tocmai aceste sentimente în combinație cu
rațiunea dau imperfecțiunea umană. Omul tinde spre
perfecțiune și o găsește doar lângă Dumnezeu. „Doar
(nu Tu) tu singur Doamne ești fără de păcat, dreptatea
Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul”.
Pentru a argumenta ideea de mai sus, vreau să vă
amintiți, în special cei din generația 90', că atunci când
vecina sau vecinul veneau la ușa apartamentului să se
plângă unui părinte că odrasla sa a lovit sau i-a vorbit
odraslei proprii urât, replica dată de tatăl sau mama
învinuitului, chiar dacă știau că acela era adevărul,
mereu suna în felul următor: „Lasă dragă, nici al tău nu
este ușă de Biserică” - influența sentimentelor în
judecată umană.
Dreptatea umană este subiectivă, deci nu este
136
perfectă. Judecata umană este și ea tot subiectivă pentru

că indiferent de situație, omul rămâne influențat de
sentimente sau de propria rațiune.
Omul poate să fie moștenitor al Împărăției
Cerurilor doar dacă acceptă că este imperfect fără
Dumnezeu. Indiferent ce funcții are, indiferent ce
demnități umane a primit, omul trebuie să
conștientizeze că este imperfect și are nevoie de
perfecțiunea lui Dumnezeu pentru mântuire.
Acceptarea propriei imperfecțiuni este primul pas
făcut de om în perfecționare pentru întâlnirea cu
Dumnezeu. Omul însă nu este singur. El trăiește în
comunități tot imperfecte de altfel și comunică cu
indivizi care la rândul lor sunt imperfecți.
Relația de iubire adevărată ne este descrisă superb
de melodia sus menționată, pentru că imperfecțiunile
mele sunt acoperite de locurile unde ea este perfectă, iar
imperfecțiunile ei sunt acoperite de locurile unde eu
sunt perfect. Adică minusurile mele primesc plusurile
ei, iar minusurile ei primesc plusurile mele. Adică
minusul meu acoperit de dragostea ei și minusul ei,
acoperit de plusul meu, dau un plus general în
137
parteneriatul propriei noastre mântuiri.

Fiți imperfecți, dragii mei, dar tindeți spre
perfecțiune! Căutați pe Dumnezeu în aproapele nostru,
nu imperfecțiunea și astfel minusul tău cu minusul
aproapelui tău conștientizat dau plusul accesului în
Împărăția lui Dumnezeu. Amin!
138
Ursul din Sibiu sau Vlad?

Duh. Amin!
Dragii mei,
Surprins de reacția opiniei publice din ultimele
zile, care culmea, a uitat că este „Sezonul moaștelor” și
nu mai atacă Biserica deoarece se duc discuții aprinse
legate de uciderea unui urs rătăcit prin Sibiu, m-am
decis să vă scriu astăzi.
Povestea este simplă. Un urs s-a plimbat prin
Sibiu, a fost urmărit mai ceva ca un criminal în serie,
s-a cățărat pe case și a fost împușcat. Imediat toți am
sărit ca arși și am blamat autoritățile că au comis o
crimă și responsabilii trebuie să plătească cu pușcăria.
Facebook-ul este plin de mesaje în care „generația
liberă” (liberă și necoaptă) blamează uciderea ursului,
pun poze de profil cu urși din desene animate, îi dedică
poezii și mai ales cer dreptate. Ursul respectiv putea să
fie tranchilizat și dus în pădure unde trăia liniștit, își
139
găsea o ursoaică „sexy” după gusturile proprii și avea o

familie fericită cu mulți ursuleți. Până aici totul corect.
Aș vrea să schimbăm puțin povestea.
Vom pune nume ursului. Îi spunem Vlad. Vlad
a avut neșansa să apară în momentul și în locul
nepotrivit. El a încercat să stea liniștit, dar „autoritățile”
nu i-au dat șansă la viață fericită și l-au omorât. Putea
să aibă și el propria sa familie, dar cei care nu aveau
niciun drept asupra sa luaseră decizia să fie ucis. Însă
nimeni nu vorbește despre cel care putea să fie Vlad.
Pe toată lumea interesează ursul. Nimeni nu
scrie poezii despre zecile de copii nevinovați care au
avut neșansa să apară în momentul și locul nepotrivit și
care sunt uciși prin avort. Generația liberă nu își pune
poze de profil cu ei, nu cer dreptate pentru ei! Și atunci
mă întreb eu și vă întreb pe voi: nu vi se pare ceva
ciudat?
Ați văzut voi undeva că Dumnezeu acordă mai
multă atenție creației Sale ca omului? Omul este
coroana întregii creații a lui Dumnezeu, nu ursul!
Nu mă înțelegeți greșit, condamn faptul că ursul
a fost omorât, pentru că putea să fie tranchilizat și dus
140
în pădure, dar mai importanți mi se par copiii care nu

primesc șansa la viață și sunt omorâți în pântece. De ei
de ce nu s-au făcut reportaje? De ce nu s-au căutat
cauze? De ce nu sunt vinovații pedepsiți?
Cât credeți că o să ne mai accepte Dumnezeu
atât de îndărătnici? „O, neam necredincios și îndă-
rătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi
răbda?” - sunt cuvintele Mântuitorului care mi se par
atât de clare acum! Mai important este ursul pentru noi
decât Vlad.
În speranța că ați înțeles mesajul meu de astăzi,
am să vă spun o povestioară despre ce putea să ajungă
ursul din Sibiu.
„Un necredincios se plimba prin pădure
minunându-se de frumusețile naturii:
- Ce copaci impresionanți! Ce râuri cristaline!
Ce animale frumoase!
La un moment dat, în timp ce se relaxa, omul
aude în spatele lui zgomote ciudate.
Când se întoarce, vede un urs ca-n povești:
imens, sănătos și cu poftă de mâncare.
Îngrozit, necredinciosul o ia la fugă, dar nici
141
gând ca ursul să îi piardă urma...

Îngrozit, omul se împiedică și cade.
Ursul îl apucase deja de un picior, așa că omul
paralizat de frică, strigă cu voce tare:
-Doamneeee!!!
În secunda următoare timpul se opri, ursul
îngheță în poziția în care se afla, pădurea rămase
neclintită și o lumină se revărsa din cer. Omul, șocat,
auzi o voce:
- Mi-ai negat existența toată viața, le-ai explicat
și altora că sunt un mit, ai pus toată creația Mea pe
seama unei întâmplări cosmice... iar acum vrei să te
salvez? Pot Eu să te consider credincios cu adevărat?
Ateul se uită fix în lumină și răspunse:
- Aș fi ipocrit să îți cer să mă consideri
credincios, dar dacă ești Dumnezeu cu adevărat, poate
ai reuși într-un fel să devină ursul un bun creștin?
- Foarte bine, răspunse vocea. Lumina dispăru,
zgomotul pădurii reveni. Ursul îl eliberă din ghearele
sale, își împreună labele din față și spuse cu pioșenie:
- Doamne, binecuvântează aceste bucate. Amin!”
142
143
„Sezonul moaştelor”
V-a plăcut titlul, aşa este? Imediat au apărut în

mintea voastră imagini cu bătrâni aşezaţi la cozi pentru
a se închina la sfinţi. Sigur printre acele imagini a fost
şi un preot care se dă jos dintr-o maşină mai scumpă
decât casa voastră. Bineînţeles că v-aţi gândit imediat la
cum se cheltuiesc banii publici pentru construcţia
Catedralei Mântuirii Neamului şi sigur iar căutaţi
motive de a scoate ora de Religie din şcoli. Atât de bine
mă cunosc şi vă cunosc, încât toţi am lovit cu gândurile
noastre în Biserică doar citind titlul unui articol.
Iar apare pelerinajul la Sfânta Cuvioasă
Parascheva şi peste câteva zile la Sfântul Dimitrie
Basarabov şi presa are pregătite aceleaşi poveşti, puţin
schimbate pe alocuri, care lovesc tot în Biserică.
Sigur că la televizor sunt chemaţi „mari
apărători ai eticii”, care comentează de capul lor şi sunt
acceptaţi de opinia publică pentru că lovesc şi ei tot în
Biserică
144
Uite aşa ne găsim noi un „sezon” în fiecare an,

în aceeaşi perioadă, să lovim în Biserică.
Aşa ne arătăm adevărata faţă înaintea unui
Dumnezeu răbdător care continuă să ne dea şanse.
Astfel arătăm cât suntem de perverşi ca oameni. Îmi
asum responsabilitatea folosirii acestui cuvânt care să
ne descrie, continuând cu explicarea lui conform DEX-
ului: „Pervers: care este înclinat spre fapte repro-
babile, gata oricând să facă rău; care manifestă o
deviere de la normal a instinctelor, a judecăţilor, a
ideilor, descompus din punct de vedere moral, corupt,
depravat, imoral”. Ce frumos ne-am făcut toţi o
autodescriere înaintea lui Dumnezeu, citind un simplu
titlu de articol.
Dragii mei,
Sunt dezamăgit, deoarece mă aşteptam la o
maturitate spirituală din partea societăţii civile. Mă
aşteptam ca oamenii să înţeleagă cât de importanţi sunt
sfinţii ca modele de urmat, nu doar de „pupat”. Aducem
şi această cinstire sfinţilor prin participarea la
procesiuni, rugăciuni sincere lângă racla lor, dar cel mai
bine îi cinstim când luăm vieţile lor ca model pentru
145
noi. Ideea este foarte simplă: ei L-au avut ca model pe

Mântuitorul Hristos, iar noi luăm viaţa lor ca model
pentru a ajunge tot la Hristos. De aceea Sfânta Scriptură
îi numeşte pe Sfinţi: „casnici ai lui Dumnezeu”,
„prieteni ai lui Dumnezeu” şi „judecători ai lumii”,
pentru că ei au avut ca model de urmat pe Mântuitorul
Hristos şi au ajuns să îşi trăiască veşnicia lângă El.
Sfânta Cuvioasă Parascheva L-a avut ca model
pe Hristos şi astfel trupul ei a fost învrednicit să nu
putrezească şi să fie izvorâtor de minuni pentru cei care
aleg viaţa ei ca model de a ajunge la Dumnezeu. Astfel
Sfânta adună sute de mii de oameni zilele acestea la
rugăciune pentru Dumnezeu. Nu există Liturghie pentru
Cuvioasa Parascheva! Este doar Liturghie pentru
Dumnezeu. Aşa se întâmplă şi cu Sfântul Cuvios
Basarabov care o să umple Dealul Patriarhiei peste
câteva zile ca împreună cu el să ne rugăm la
Dumnezeu.
Haideţi mai bine să ne găsim un sezon de
rugăciune care să dureze 365 de zile în fiecare an. Un
sezon în care să ne iubim între noi şi să ne zâmbim
când ne întâlnim pe stradă. Un sezon în care să fim
146
răbdători cu aproapele nostru şi să dăruim din puţinul

pe care îl avem. Haideţi să nu mai lovim în Biserică
pentru că ea ne oferă „indicatoarele rutiere” pentru
drumul vieţii noastre. Biserica este cea care ne oferă
„indicatoare” (Sfânta Cruce), „limitatoare de viteză”
(posturile), „semafoare” (poruncile), „poliţişti” (sfinţii)
care să ne dirijeze circulaţia noastră spre drumul bun
către Dumnezeu. Haideţi să fim oameni bineplăcuţi lui
Dumnezeu care avem un Scop în viaţă şi modele de
urmat, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
147
„Și precum voiți să vă facă vouă oamenii,

făceți-le și voi lor” - Fiți diferiți!

Duh. Amin!
Dragii mei,
Am auzit de sute de ori textul Evangheliei din
duminica aceasta, l-am citit și recitit de nenumărate ori,
dar astăzi cred că inima mea a fost deschisă și l-am
înțeles mai bine ca niciodată.
Nu am să păstrez un format de predică „după carte”,
așa că încep cu o povestioară ascultată la Părintele Lală
Gheorghe, care a transmis enorm când în Biserică
privea oamenii și le reda textul.
Este o întâmplare din viața Sfântului Macarie:
„Sfântul Macarie avea un ucenic tânăr la care ținea
foarte mult și într-o zi au hotărât amândoi să facă o
lungă călătorie. Înaintea lor s-a ivit un deal, iar ucenicul
dorind să își impresioneze maestrul, a alergat pentru a
ajunge primul în vârf și să îl aștepte pe Sfântul Macarie.
În timp ce se apropia de vârf se întâlnește cu un preot
148
egiptean care avea mare ură pe creștini. Preotul

egiptean scoate un cuțit și îl omoară pe tânăr, iar apoi
își continuă coborârea spre Sfântul Macarie care
asistase de la baza dealului la toată scena. Când preotul
egiptean trece pe lângă bătrân, rămâne uimit de salutul
„Să ai drum bun” pe care Sfântul Macarie îl adresează.
Neputând să priceapă, se întoarce către bătrân și îl
întreabă: „Cum este posibil? Eu îți omor ucenicul care
a crescut lângă tine, iar tu îmi urezi mie să am drum
bun?” Răspunsul Sfântului Macarie este unul care ne
dă mult de gândit, deoarece el îl privește pe preotul
egiptean și spune: „Ți-am urat drum bun deoarece cel
pe care te afli acum este unul rău”.
Sunt indignat deoarece nu înțeleg cum poți avea
o dragoste atât de profundă pentru cel care îți face un
asemenea rău. Am găsit însă răspuns pentru liniștea
mea sufletească în textul de astăzi: „Ci iubiţi pe
vrăjmaşii voştri şi faceţi bine ...” - Luca VI, 35.
De multe ori am spus că Mântuitorul Hristos a
fost „diferit” prin atitudinea pe care o avea, prin
mesajul nou pe care Îl aducea, însă în această
Evanghelie cu toată sinceritatea vă spun că surprinde.
149
Este și normal să ne lase muți de uimire deoarece El

este Dumnezeu.
Pentru cine citește Sfânta Scriptură este o mare
surprindere trecerea de la Legea Vechiului Testament,
legea Talionului – „ochi pentru ochi și dinte pentru
dinte” la Legea Noului Testament, legea iubirii –
„iubiți pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine”.
Omul de astăzi, egoist, mândru, nepăsător,
indiferent și mai ales străin de Dumnezeu, nu poate
accepta un astfel de mesaj, chiar dacă acceptarea lui îi
poate asigura viața veșnică.
Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată
puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc
pe ei. – mi se pare genială această idee. Cred că
majoritatea am ajuns să iubim din interes. Îmi iubesc
prietenii pentru că și ei mă iubesc pe mine și astfel
rezumăm totul la un fel de „troc”. Ca să explic mai
simplu de atât: „eu dau astăzi o cafea, tu îmi dai mâine
o cafea”, am făcut un schimb. Întrebarea Mântuitorului
este una firească. Cu ce ne-am ales? Cum am dovedit
că suntem mai buni ca restul, că nu ne aflăm pe un
drum rău?
150
Şi dacă daţi împrumut celor de la care

nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea?
Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să
primească înapoi întocmai. – versetul acesta este de
neacceptat. Adică să îl împrumut eu pe „X”, să îmi
spună că îmi dă împrumutul înapoi în ziua „Y” și să nu
mă aștept că îl aduce înapoi? Păi trebuie să aducă
înapoi cu dobândă că doar eu „l-am ajutat” când a avut
cea mai mare nevoie. Eu i-am făcut un favor!
Sunt doar câteva idei, dragii mei, din mesajul
iubirii transmis de Dumnezeu: să iubești pe cel care te
urăște, să dai cu împrumut fără a aștepta ceva în
schimb, să nu iubești din interes, idei diferite aduse de
Hristos unei societăți care atunci L-a răstignit pentru
ele. Astăzi, o nouă societate, același mesaj și din păcate
o nouă răstignire pentru Mântuitorul Hristos, Cel prea
diferit de noi.
Haideți ca noi, purtătorii de cruci, să fim diferiți
și să iubim, și când suntem răstigniți, o lume care este
toată la fel! Amin!
151
„Cu răbdarea treci și marea”

Duh. Amin!
Dragii mei,
Am asistat dimineață, din păcate, la un
eveniment ce m-a provocat să vă scriu.
Eram în Gara de Nord și imediat după ce mi-
am luat biletul, am vrut să îmi iau un covrig pentru a
mânca ceva cât aștept gararea trenului.
M-am așezat la coadă cu căștile în urechi
așteptând răbdător și recunosc, salivând la vitrină, să
mi se ia comanda.
Dintr-o dată nu am reușit să mai înțeleg
melodia din căștile mele pentru că la vitrina alăturată
unde se servea mâncare tip fast-food, o doamnă
făcea scandal mare și jignea în toate felurile pe
tânărul care muncea ca un rob să sature o mulțime ce
începuse să dea dreptate, culmea, nu lui, ci doamnei.
Toată agitația pornise pentru că un singur OM
152
pregătea mâncarea PENTRU cel puțin 30 de

OAMENI parcă nemâncați de săptămâni și nu reușea
să facă față, doamna așteptându-și comanda de „10
minute bune”.
Mă uitam cu durere la un tânăr obosit care își
cerea scuze și spunea că muncește de 12 ore și că o
să servească pe toți cei prezenți dacă mai au puțină
RĂBDARE.
Am plecat de la vitrină fără să îmi iau ceva și
m-am îndreptat spre peron cu gândul la episodul
petrecut mai devreme în fața ochilor mei.
Omul de astăzi vrea totul, dar ACUM.
Noțiunea de răbdare nu mai există, din păcate.
Fiecare vrem să ne realizăm în câțiva ani,
dacă s-ar putea să fim directori după ce terminăm
liceul cu atât mai bine, vrem să nu mai așteptăm atât
la ghișeu, nu mai avem răbdare când mergem la
magazin.
Copiii nu mai au răbdare la ore, părinții nu
mai au răbdare în trafic.
Răbdare nu mai avem nici cu Dumnezeu, deși
El continuă să ne aștepte la o îmbrățișare! Te uiți la
153
naş atunci când vine cu copilul la botez și el îți arată

ceasul că i se pare că durează slujba „de 10 minute
bune”. Te uiți la miri când vin în Biserică pentru a
lua binecuvântarea lui Dumnezeu cum își dau ochii
peste cap pentru că tu ai intrat peste programarea lor
la ședința foto. Te uiți la cei care își conduc un
bătrân pe ultimul drum cum sunt nerăbdători să
vândă casa și să împartă banii.
Mă întreb oare dacă aveam un Dumnezeu
nerăbdător, mai eram astăzi? Un Dumnezeu care să
ceară totul de la noi ACUM! Să nu aștepte
îndreptarea noastră și să ne mustre pe loc pentru cele
„10 minute bune” de întârziere.
Un Dumnezeu care să nu aștepte acel
„Dumnezeule milostiv fi mie păcătosului”, un
Dumnezeu care să nu accepte răbdător bătăi,
scuipări, loviri, cruce și moarte? Un Dumnezeu care
să nu mai aibă răbdare cu o lume tot mai cu spatele
la El?
Dragii mei,
Haideți să nu mai facem show-uri cu aproa-
pele nostru pentru 10 minute de întârziere.
154
Mântuitorul Hristos ne așteaptă o viață

întreagă la El fără să ne ceară socoteală nici pentru o
clipă.
Pierdem ore, nu minute, stând cu un telefon în
mână făcând nimic. Pierdem ani fără să ne iubim
reciproc după porunca mare a iubirii. Pierdem o
eternitate fără Dumnezeu, dacă nu începem să ne
schimbăm. Iar când cineva ne cere 10 minute de
răbdare, refuzăm cu o încăpățânare de neînchipuit.
Dumnezeu Tatăl a fost răbdător când a făcut
lumea, Dumnezeu Fiul a fost răbdător când era pus
pe Cruce, Dumnezeu Sfântul Duh este răbdător când
sfințește lumea.
Fiți răbdători fraților, cum Dumnezeu este!
Profesor Drd. Teolog Alin Bolboașă Șofaru,

așteptând răbdător într-un tren care refuză să mai
înainteze de „10 minute bune”.
155
Fiți educatori, nu dresori!

Duh. Amin!
Cred că Evanghelia din această duminică se
adresează în special profesorilor. Spun aceasta deoarece
lecția de pedagogie supremă dată de Hristos prin jertfa
Sa se modelează pe viața fiecărui educator.
Cel puțin eu așa cred că este normal.
Educatorul să fie un exemplu pentru cel care este
educat, așa cum Hristos ne arată tuturor prin puterea
exemplului ce înseamnă iertare, bunătate, jertfă, dra-
goste, etc.
Mica experiență pe care o am la catedră de trei
ani, acum fiind în cel de-al patrulea, mi-a deschis ochii
inimii să înțeleg importanța unui educator în viața
educabilului.
Am rămas profund dezamăgit de afirmația unui
coleg care spunea că pentru el elevii sunt simple
„materiale didactice”, adică pentru înțelesul tuturor,
156
elevii sunt asemenea unei hărți la geografie, a unei

eprubete la chimie, a unei mingi la sport ş.a.m.d.
Hristos nu și-a tratat Apostolii ca pe materiale
didactice atunci când în genunchi în fața lor stătea și le
spăla picioarele. Nu i-a tratat altfel nici pe cei care Îl
pironeau pe Cruce, iertându-i pentru greșeala lor și
fiindu-le, culmea, exemplu de bunătate supremă.
Cred că marea problemă, dragii mei este că ne-
am transformat majoritatea dintre noi din educatori în
dresori.
Părinții care investesc doar bani în copiii lor
prin intermediul bonelor, creșelor, școlilor private,
telefoanelor, tabletelor, etc. sunt dresori care așteaptă ca
cel în care au investit „totul” să răspundă cu sentimente.
Dar este imposibil, pedagogic vorbind, să primești
înapoi ceva ce nu ai dat în schimb, adică imposibil să
primești sentimente dacă tu ai investit doar bani.
Primești ceva, dar clar nu sunt sentimente. Profesorii
care investesc în elevi, (cei considerați buni) doar
pentru a avea ei rezultate, adică diplome la dosar și care
folosesc un limbaj nedemn pentru statutul lor de
educatori față de ceilalți („marș la loc”, „boule”,
157
„incompetentule”, „nu ești bun de nimic”) s-au

transformat din educatori în dresori, iar locul lor este la
circ, nu la catedră, deși nici acolo nu au ce căuta.
În toată activitatea Sa, Mântuitorul Hristos dă
dovadă de o pedagogie supremă. El este exemplu
pentru fiecare. Astfel, El le arată Apostolilor ce
înseamnă răbdarea cuvântului, vorbind mulțimilor care
Îi ascultau fiecare cuvânt dumnezeiesc, până târziu.
Arată tot prin exemplu că dragostea față de
aproapele trebuie demonstrată și prin faptă, nu doar
vorbind despre ea, vindecând pe cei care Îi cer ajutorul,
dar și pe cei în numele cărora cineva cere ajutorul.
Exemplul cu Mântuitorul Hristos purtând Crucea
în spate este tot un episod de aleasă pedagogie, astfel
fiecare dintre noi să fim sensibilizați și să acceptăm
jertfa propriei noastre vieți, purtându-ne crucea spre
Golgota proprie, ca exemplu pentru aproapele. Mesajul
Mântuitorului pentru astăzi este să rămânem educatori.
Adică să fim exemple de urmat în purtarea crucii cu
demnitate.
Să educăm prin iubire, jertfă, bunătate și iertare.
Să fim educatori, dragii mei, nu dresori! Amin!
158
Interviu cu Profesorul Alin Bolboaşă Şofaru

– Alin Bolboaşă Şofaru. O scurtă prezentare!
– În primul rând, mă bucură foarte mult

posibilitatea publicării acestui interviu într-o perioadă
atât de frumoasă cum este Săptămâna Mare. În al doilea
rând, dacă încep să vorbesc despre mine, nu termin
până mâine. La mine, din păcate, nu există noţiunea de
modestie. Sunt oltean pur sânge, din mica urbe a
Drăgăneştiului, am făcut seminarul Teologic în
Râmnicu-Vâlcea, Facultatea de Teologie Pastorală la
Sibiu şi un Master în Teologie practică tot în Sibiu. Pe
scurt, pot spune că am băgat în mine 10 ani de Teologie
pură şi mai pot spune că sunt îndrăgostit lulea de
Dumnezeu şi de Biserică. Sunt profesor de Religie şi
Limba-franceză la Colegiul Tehnic Mediensis, din
Mediaş şi am o echipă de 500 de elevi, alături de care
am construit o Biserică şi am pictat-o în 3 luni de zile,
având hramul Sfântul Ierarh Andrei Şaguna. Nu sunt
deloc modest. Ştiu! Mi se spune zilnic, dar Sfântul
Vasile cel Mare spunea: „Smerit, smerit, dar să se ştie”!
159
– Săptămâna Mare. Ce ar trebui să înţeleagă omul

în această perioadă sfântă a anului?
– În această perioadă de POST, oamenii trebuie

să înveţe să nu se mai mănânce între ei, în primul rând
şi să conştientizeze, în al doilea rând, că Dumnezeu ne
iubeşte atât de mult încât în fiecare an alege dintr-o
dragoste fără limite să se răstignească, să moară şi să
învie pentru noi. Aaaaa şi era să uit: Săptămâna Mare
este cel mai frumos film posibil la care suntem chemaţi,
nu doar să vedem, ci să trăim alături de Hristos, fiecare
moment.
– În ultima perioadă, majoritatea sondajelor arată o

scădere a încrederii oamenilor în Biserica Română.
De ce se întâmplă asta?
– În ultima perioadă, Biserica este atacată din

toate părţile. În fiecare an, se petrece acest fenomen al
„scăderii” în sondaje a încrederii oamenilor în Biserică
şi, totuşi, în Noaptea de Sfintele Paşti cu toţi cântăm
„Hristos a Înviat”, dacă nu cât să ne audă aproapele, în
inimă sigur o facem. Biserica este o instituţie divino-
umană, asta ca să înţelegeţi unde vreau să duc
discuţia. Sondajele, clar, nu arată scăderea încrederii
160
oamenilor în divinitatea Bisericii, ele arată o scădere a

încrederii în oamenii Bisericii. Ceea ce noi nu
înţelegem este că preoţii, ierarhii, călugării ş.a. nu sunt
picaţi din cer! Sunt oameni ca mine, ca dumneavoastră
sau ca acel care citeşte acest interviu. Ceea ce ne arată,
logic, că şi ei sunt supuşi aceloraşi ispite ca mine şi ca
restul, ba mai aprigă este munca diavolului pe lângă ei.
– Religia în şcoli. Cât de necesare sunt aceste ore?
– La această întrebare ar trebui să vă răspundă

mama mea şi cei din generaţia ei, privaţi de ora de
religie din şcoli. Şcoala a apărut în Biserică şi aici nu
mă poate contesta nimeni. Au fost, într-adevăr, câteva
probleme legate de ora de religie, dar care au fost
rezolvate. În momentul actual, dacă luaţi programa de
religie de la liceu sunt sigur că o să doriţi să mergeţi şi
dumneavoastră la câteva ore. Vă enumăr câteva titluri:
Muzica în viaţa tinerilor, Familia creştină astăzi,
Pericolul drogurilor, Datorii faţă de aproapele,
Pregătirea credinciosului pentru Sfintele Slujbe etc. Eu
văd ora de religie cum vorbeşte direct inimii copiilor…
Dumneavoastră?
161
– Cum pot fi atraşi tinerii către biserică?
– Habar nu am! Cred că prin cordialitate şi

maximă sinceritate. Dacă suntem sinceri cu ei şi ieşim
pe stradă să îi luăm de mână, să îi chemăm la Biserică
zâmbind, nu fiind încruntaţi, atunci vor vedea în noi
legătura cu Dumnezeu. Mi se pare de excepţie ideea
Episcopiei ca în fiecare sâmbătă seara să existe o oră de
comunicare a copiilor cu preotul. Am văzut cum mulţi
copii, în special la sate, au început să participe la slujba
Vecerniei. Repet, eu văd ca soluţie sinceritate,
cordialitate şi multe zâmbete.
– Catedrala Mântuirii Neamului. Ce este de fapt: o

construcţie megalomanică sau una necesară pentru
mântuirea credincioşilor?
– Catedrala este, în primul rând, o necesitate

liturgică. Vreau ca fiecare să se imagineze în propria
cameră, apoi să îşi imagineze Sfânta Masă în mijlocul
acelei camere şi toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe în
genunchi în momentul prefacerii pâinii şi a vinului în
Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Nu v-au intrat
toţi, aşa este? Asta, pentru că Sfântul Altar al actualei
Catedrale este foarte mic. Biserica Ortodoxă Română
162
este o Biserică autocefală, care sfinţeşte Sfântul şi

Marele Mir, uleiul sfinţit pe care îl folosim în Taina
Mirungerii la fiecare nou membru al Bisercii şi la
Sfinţirea noilor locaşuri de cult. La această slujbă
trebuie să participe toţi ierarhii. Mai exact, unde credeţi
că intră ei? Haideţi să fim realişti. Una din formele
Bisericii este aceea de Corabie. Chiar nu poate avea
poporul român o Corabie care să îl ducă spre Împărăţia
lui Dumnezeu? Da, Catedrala Mântuirii Neamului este
absolut necesară pentru mântuirea credincioşilor, aşa
cum este şi Catedrala din Slatina, dar şi bisericuţa de
lemn din vârful unui deal!
– Şi, totuşi, în stradă, se strigă: „Vrem spitale, nu

catedrale!”. Sunteţi solidar cu poporul?
– Poporul nu este ASUR şi, garantat, ASUR nu

aparţine poporului român. Se putea striga şi „Vrem
spitale, nu stadioane”, nu credeţi? Eu sunt bugetar. Din
banii mei, lunar, o parte merg la Ministerul Sănătăţii,
deci Ministerul Sănătăţii să construiască spitale, căci
îmi ia banii obligat prin lege. La biserică aleg eu dacă
vreau să dau sau nu. Doar să gândeşti la comparaţia
„Câte biserici sunt în ţară, trebuie să avem şi spitale”,
mi se pare a nu fi deloc normal. Fiecare sat are o
163
biserică şi un cabinet medical, sau un dispensar, sau o

policlinică, iar în oraşe avem spitale. Totuşi, suntem un
popor credincios, nu unul bolnav, cred eu…
– Oamenii văd, de multe ori, luxul şi opulenţa

conducătorilor Bisericii. Iisus n-a avut caleaşcă de
aur…
– Da, iar Apostolii au mers desculţi, ştiu, am

mai auzit asta. Sfântul Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul au mers călare pe cal, iar conducătorii actuali
merg în CLS-uri. Urâtă comparaţie, dar tot acolo bate.
Repet, ierarhii nu sunt picaţi din cer, sunt oameni ca
mine şi ca oricare altul, deci supuşi ispitelor şi
păcatelor. Orice aş spune eu acum sunt sigur că toţi
avem un exemplu care să mă contrazică. Mi se pare
absolut normal ca ierarhul meu să aibă o mașină care să
prezinte siguranţă, în primul rând, mobilitate pentru a
putea ajunge la timp acolo unde comunitatea îl aşteaptă
şi, bineînţeles, demnitate. Plus că luxul acela nu le
aparţine lor. Ierarhii nu deţin absolut nimic în afară de
harul de la Dumnezeu. Pleacă din lumea aceasta doar
îmbrăcaţi într-un veşmânt. Cu mitra pe cap şi cârja în
mână… Restul… rămâne aici.
164
– Preasfinţitul Sebastian se vede mult prea puţin în

viaţa comunităţii de la Olt. Ce nu merge în
comunicarea sa cu lumea?
– Sincer, eu l-am văzut pe Preasfinţitul Părinte

Sebastian drept unul dintre cei mai activi ierarhi ai
Bisericii. Zilnic, respiră aerul din Slatina, mergând pe
jos de acasă până la sediul Episcopiei, mereu alege să
participe la slujbe în localităţi din afara Slatinei pentru
a binecuvânta comunităţi care nu au mai văzut un ierarh
de când li s-a sfinţit biserica. Nu cred că i s-a solicitat
prezenţa într-un anumit loc sau la un eveniment şi să nu
participe, asta doar în cazul în care nu a intervenit ceva
urgent. Vă daţi seama că, totuşi, are de condus, din
punct de vedere spiritual, tot judeţul Olt. Dacă noi, din
când în când, ne mai luăm libere sau concedii, aflaţi că
Preasfinţia Sa rămâne episcop în fiecare clipă a vieţii
sale, deci, rămâne într-o permanentă legătură cu
comunitatea, asta dacă, într-adevăr, comunitatea vrea și
îşi doreşte să îl vadă. Când intraţi într-o biserică există
un scaun special, unde mereu se află preasfinţitul, fie că
este cineva în biserica respectivă sau nu, fie că sunt
becurile aprinse sau nu, fie că este biserica închisă sau
nu, el rămâne acolo în mijlocul comunităţii permanent
binecuvântând.
165
– Când a înviat Iisus Hristos? Acum o lună, pe la

sfârşitul lui martie, când a fost Paştele Catolic sau în
prima zi din luna mai, anul acesta, aşa cum
celebrează biserica ortodoxă?
– Mântuitorul Hristos învie în fiecare duminică.

Este, într-adevăr, destul de greu pentru cei din afara
Bisericii să înţeleagă cum la catolici avem Paştele într-o
zi, iar la ortodocşi în altă zi, de parcă Mântuitorul
Hristos ar muri şi ar învia pentru fiecare separat. Este o
problemă de interpretare a calendarului. Urmează o
scurtă lecţie de istorie, aşa ca să vă pregătiţi. Potrivit
Sinodului I, data Sfintelor Paşti se calculează astfel:
Prima duminică de după lună plină de după echinocţiul
de primăvară. Până în anul 1582, biserica apuseană şi
cea răsăriteană (catolică şi ortodoxă) au calculat data
Paştelui după această regulă şi timp de 1200 de ani, toţi
creştinii au sărbătorit în aceeaşi zi Învierea Domnului
cu mare bucurie. Calculul datei Paştelui este însă legat
de echinocţiul de primăvară, care are loc la data de 21
Martie. Datorită diferenţei dintre anul iulian (365,25
zile solare mijlocii) şi anul tropic (365, 2421… zile
solare mijlocii), acesta fiind intervalul de timp între
două treceri consecutive ale Soarelui la un punct fix
(punctul vernal), o dată cu trecerea timpului,
166
echinocţiul de primăvară rămânea mereu mai în urmă,

ceea ce însemna ca Paştele să cadă tot mai devreme, de
aici necesitatea reformei calendarului (trecerea de la
stilul vechi la stilul nou). La 4 octombrie 1582, Papa
Grigore al XIII-lea a înfăptuit reforma calendarului,
astfel că această dată este urmată de 15 octombrie 1582,
decalaj care se acumulase până la acea dată şi
reprezintă diferenţa dintre timpul măsurat de calendarul
iulian şi cel dat de mişcarea reală a Soarelui. Bisericile
ortodoxe n-au acceptat corectarea calendarului realizată
în apus şi au continuat să folosească calendarul numit
stil vechi, astfel că în zilele noastre întârzierea
calendarului este de 13 zile, iar echinocţiul de
primăvară cade pe 8 Martie. Şi astăzi biserica rusă, cea
sârbă şi Patriarhia Ierusalimului folosesc stilul vechi.
Biserica Ortodoxă Română, însă, foloseşte calendarul
nou, adică cel propus de Papa Grigorie? Nu! Biserica
Ortodoxă Română foloseşte calendarul vechi? Nu! Uite
aşa ne încurcăm… Biserica Ortodoxă Română foloseşte
un calendar hibrid. Toate sărbătorile pe calendarul nou,
cu excepţia Sărbătorii Învierii Domnului, care se
calculează pe calendarul vechi pentru ca toate Bisericile
Ortodoxe să fie în comuniune, adică, toţi ortodocşii, şi
cei pe stil nou, şi cei pe stil vechi să serbeze Paştele în
aceeaşi dată…
167
Cuprins
Cartea Profesorului Alin ……………..………....…… 6

Cuvinte vii..................................................................13
Agricultură Dumnezeiască..........................................15
Invitaţie la film!...........................................................20
Toma necredinciosul sau credinciosul Toma?.............25
Întorcându-se au vestit.................................................28
Pogorârea Sfântului Duh.............................................34
Dragul meu înger păzitor,............................................43
Dar, totuşi....................................................................49
Hristos este Erou, noi preferăm să fim laşi..................56
Dragul meu aproape....................................................61
„Pentru sfânta biserică, sfânt spitalul acesta ..............65
Prin pacea din noi îl adeverim pe Hristos....................72
Depărtarea de Dumnezeu – TBC-ul zilelor noastre.....75
Que vadis ... generationae?..........................................79
„Precum în cer aşa şi pe pământ...”.............................84
„Eu cu cine votez?...”..................................................92
„Dacă am înţelege urgenţa fiecărei clipe.....................98
Dumnezeu Go............................................................102
Trage pe dreapta!.......................................................107
Regina Ana ...............................................................114
29 august ...................................................................119
„Ai toată teologia la mână...”....................................124
Valoarea faptelor bune...............................................129
„Eu am găsit pe altcineva ca mine ...........................134
Ursul din Sibiu sau Vlad?..........................................138
„Sezonul moaştelor”..................................................143
„Și precum voiți să vă facă vouă oamenii.................147
„Cu răbdarea treci și marea”.....................................151
Fiți educatori, nu dresori!..........................................155
Interviu cu Profesorul Alin Bolboaşă Şofaru............158
Cuprins......................................................................168
Editura 2016

Agricultura Dumnezeiasca

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Agricultura Dumnezeiasca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof. Teolog drd.

Tipărită cu binecuvântarea și purtarea de grijă a

Episcopul Slatinei și Romanaților

Consultant literar : Prof. Popescu Filofteia

Corectare text : Prof. Melania Oancea

Grafică : stud. Merca Denisa

Copertă : Teolog Răzvan Ciule

© Toate drepturile sunt rezervate autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CARTEA PROFESORULUI ALIN

Opusculul Agricultură Dumnezeiască este o

face este, foarte adesea, șocantă. De exemplu,

tot mai mult din sufletul meu de a nu merge la Biserică,

răscolitorul ton arghezian, „cred că cel mai important

cultura și civilizația Europei vreme de cel puțin un

samaritean. Presimt că, după ce își va încheia teza de

Prof. univ. dr. ION NEGREȚ-DOBRIDOR –

Un tânăr, profesor de religie, propune gândurile

E o încercare lăudabilă și o responsabilitate

de cele în care s-au spălat bani suntem sătui, adoptă un

La vreme de oboseală în vorbărie, cuvintele

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Facultatea de Teologie Andrei Şaguna – Sibiu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

cum o parte din seminţele de grâu ajungeau pe pământ,

Un alt grup reprezintă oamenii care ascultă

rodul şi vom găsi alte priorităţi afară de Dumnezeu!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

dimineață ne invită la Cina cea de Taină să primim

Seara, un glas trist al clopotului cheamă o

Toma necredinciosul sau credinciosul Toma?

Sunt sigur că unii dintre dumneavoastră nu au

atestă în mod logic faptul că Apostolii au fost oameni

Fraţilor, Hristos a Înviat! Domnul şi Dumnezeul

Am să salut din nou şi dacă sunt doamne sau

atitudinea lor, deoarece L-au văzut pe Hristos prins,

pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu

sinceră o are o soţie pentru soţul ei şi o mamă pentru

Pogorârea Sfântului Duh

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul

însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”.

că Duhul Sfânt Se pogoară din cer ca un vuiet mare de

urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, trei mii de

exercitării demnităţii în care a fost ales.

de sus. De aceea, în lectura Apostolului nu s-a spus

Am ales unul românesc ca să arăt că sunt şi

primeşte „certificatul de naştere” în momentul acelui

La secţiunea Date privind părinţii vom pune un

Cred că am reuşit să explic cât de simplu posibil

Dragul meu înger păzitor,

Am ales să îţi trimit această scrisoare pentru a

să mai aud glasul tău care mă îndemna să merg la

să îmi iau hainele. Deşi era 9:30 şi ştiam că Mântuitorul

pusă de altcineva asupra mea.

Duminică? Aş fi un mare ipocrit să mai am tupeul de a

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

„Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări

jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău

Dintru început observăm acel „nimeni”, adică

suprem, adică Cel care ne-a descoperit nouă mesajul

Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau

Cu toţii vedem partea exterioară a preoţiei,

le veţi ţine, vor fi ţinute”. Ioan XX, 21, 22, 23.

Hristos este Erou, noi preferăm să fim laşi...