Sunteți pe pagina 1din 3

Lucrarea preotului potrivit celor trei fronturi pastorale:

interior, intra-parohial și extra-parohial.

Epoca seculară în care trăim cere de la Biserică un cler cu o credință puternică și bine
fundamentată, de asemenea și cu o spiritualitate adâncă. Slujirea preoțească presupune un
număr de probleme delicate și stânjenitoare. În aceste situații lumea cere de la noi să fim
răbdători, prudenți, înțelepți, lipsiți de egoism, autentici, să fim capabili să alcătuim strategii
bine planificate. Păstorul din ziua de astăzi trebuie mai întâi să fie și mai apoi să facă, să
propovăduiască constant, să învețe, să reacționeze, să intervină. Efortul de a reactiva spiritual
o parohie, de a o înnoi, presupune din partea preotului dezvoltarea a tot felul de activități,
deseori inovatoare, cu scopul de a aduce o viață duhovnicească mai consistentă. O asemenea
muncă preocupă mintea, consumă energie, implică întreaga ființă. În toate aceste există însă o
capcană: preocupându-se prea mult de turmă, preotul poate ajunge să-și neglijeze propria sa
viață. Preotul trebuie să aibă grijă de sine însuși, păstrând un echilibru între heterosoteria și
autosoteria. A fi păstor presupune anumite angajamente și o gravă responsabilitate, pe care
sfântul Ioan Gură de Aur o prezintă poporului său din secolul IV: “Noi nu existăm doar pur și
simplu pentru a vă stăpâni în credință, nici nu avem intenția să vă dăm legi, precum
conducătorii politici. Suntem numiți pentru a învăța Cuvântul, și nu pentru a câștiga
supremație sau autoritate de conducător. Sarcina noastră este, mai degrabă, a sfătui.” Aceste
angajamente trebuie să aibă în spate o regulă de aur: înainte să intrăm în acțiune, trebuie să
devenim ceea ce vor alții să fim, și înainte de toate, Ortodoxia nu se învață ci se deprinde.
Preotul hirotonit este prezentat în tratatul “Despre preoție” al Sfântului Ioan Gură de Aur ca o
persoană cu calități psihologice deosebite și o trăire interioară adâncă, oferind astfel un model
prin caracterul și activitatea sa. Slujirea preotului nu trebuie să pună accent doar pe partea
spirituală, respingând orice fel de preocupare față de ceea ce este lumesc, socotit a fi profan,
fără valoare. Există momente în Viața preotului când acel un lucru despre care este vorba în
Luca 10 , 42 trebuie să însemne o pâine și un loc de muncă pentru șomer, un acoperiș pentru
cel fără adăpost, sau securitate și protecție pentru alții.
Există trei fronturi sau accente în lucrarea pastorală: 1: intra, adică în interiorul
parohiei, 2: extra, în afara parohiei, și 3: auto, adică grija preotului față de sine însuși.
Frontul intra-parohial
În acest context preotul trebuie să îi aibă în vedere pe toți cei care participă mai mult sau mai
puțin la cultul divin și care mențin un anume contact cu viața liturgică a parohiei. Este
necesară o anume vigilență perpetuă pentru ai păstra pe acești credincioși, cu atât mai mult
cu cît nu este destul ca ei să participe doar la sfânta liturghie de duminică și să arate un anumit
interes față de problemele parohiei. Preotul trebuie să le reamintească mereu că a fi creștin nu
presupune o existență statică, ci că progresul și creșterea duhovnicească sunt indispensabile.
Tot ceea ce nu crește este condamnat de către natură să decadă. Sfinții părinți arată că în
situația de față cel mai mare dușman este îngăduința prea mare față de sine: “Nu este nimic
mai periculos ca îngăduința față de sine însuși. Ea pregătește terenul pentru toate viciile,
fiindcă elimină din suflet frica de Dumnezeu”(Avva Agathon). Dorotei din Gaza continuă și
el această idee: “Nu este nimic mai periculos decât acest abuz de libertate (îngăduința față de
sine însuși), care este temelia tuturor viciilor fiindcă nimicește respectul altora, alungă frica
de Dumnezeu, generând dispreț.” Preotul trebuie să le reamintească credincioșilor tot mereu
că este necesară înaintarea continuă spre Dumnezeu și că nu este deajuns să-ți admiri pietatea
care nu îți este de niciun ajutor în urcușul duhovnicesc. Lipsa de activitate religioasă duce la
formalism, ritualism, semne ale unei ortodoxii superficiale, ai cărei aderenți sunt latenți,
statici, fără să cunoască vreo creștere duhovnicească notabilă. Noi trebuie să înlăturăm cu
totul asemenea atitudini de complacere: “Pe preoții cei dintre voi îi îndemn eu, cel împreună
preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei ce va să se descopere: păstoriți
turma lui Dumnezeu ce vi s-a încredințat, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie,
după Dumnezeu, nu pentru câștig rușinos, ci din tragere de inimă, nu ca și cum ați fi stăpîni
celor ce v-au căzut la sorți, ci voi făcându-vă pilde turmei. Iar când se va arăta Hristos, Mai-
marele păstorilor, veți primi împreună cu mine cununa cea nevestejită a măririi.” (I Ptr.5,1-4)
În aceasta constă problema și datoria profetică a preotului: să fie bineplăcut în ochii lui
Dumnezeu, și nu în proprii săi ochi sau ai celor ai familiei sale.
Frontul extra-parohial
Atragerea sufletelor încă neatinse de evanghelie constituie o preocupare principală a
preotului. Deseori noi ne simțim foarte fericiți atunci când vedem în fiecare duminică
locașurile de cult pline. Cei care vin duminica la biserică devin izvorul bucuriei și al mândriei
noastre. Statisticile însă spun că la biserică vin maxim 20% dintre creștini. Biserica nu există
doar pentru cei puțini care vin, ci și pentru majoritatea care este absentă, indiferentă,
agnostică, anticlericală. Pe aceștia noi trebuie să-i vizităm, iar aceste vizite sunt necesare să
fie înfăptuite cu răbdare, dragoste, prudență, fără să se folosească un limbaj brutal, sever sau
mustrător, fiindcă altfel am putea distruge orice urmă de speranță pentru un contact viitor. În
această situație preotul trebuie să fie constructor de punți, să înțeleagă problemele oamenilor,
să asculte argumente și să împărtășească aceste probleme. Nu este necesar să avem toate
răspunsurile dintr-o dată. Numai faptul că ne pierdem din timpul nostru ascultându-i,
provoacă simpatie și un început de dragoste. Așa cum unui bolnav nu i se oferă toată
cantitatea de medicamente de la început, ci puțin câte puțin pentru a nu-l ucide, așa și preotul
trebuie să ofere puțin la început ca ei să poată recepționa și digera ceea ce spune. Desigur că
există și mulți care vor inventa scuze pentru a nu merge duminica la biserică, cum că există
atât de mult de lucru încât, practic, nici nu mai rămâne timp pentru a se frecventa biserica. Un
răspuns la această scuză este dat de sfântul Vasile cel Mare comentând psalmul 33,1: „Bine
voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda lui în gura mea”, unde arată că omul
trebuie să meargă la biserică pentru a primi pâinea care se coboară din cer, cuvântul vieții. De
asemenea fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare lucru conține puterea de a-l slăvi pe Dumnezeu
(I Cor.10,31). Slujirea îndreptată spre cei din afară necesită răbdare și iar răbdare, și
rugăciune pentru fiecare caz în parte. Nici o sămânță nu crește de pe o zi pe alta. Are nevoie
de timp și de condiții favorabile. Ceea ce însămânțează preotul, Dumnezeu binecuvintează.
Misiunea nu este niciodată a preotului, ci a lui Dumnezeu care ne folosește pe noi ca pe
instrumentele Sale. De ajutor în această situație sunt și grupurile auxiliare din laici, ei putând
vizita anumite persoane din comunitate. Pentru a aduce turma înapoi la biserică sunt
necesare: grijă pastorală și zel misionar însoțite de o pregătire exigentă.
Frontul interior
Ocupându-se prea mult de turmă, preotul riscă să treacă în uitare propria sa viață
duhovnicească. Propovăduind altora, sfătuindu-I pe ceilalți, poate uita sa acorde hrana
necesară propriului său suflet. Faptul că deseori preotul este felicitat pentru predicile sale duce
la o flatare egoistă, constituind, deci, capcane ascunse. Preotul ce are tendința de a socializa
excesiv riscă să neglijeze identitatea sa clericală și să piardă din vedere faptul că aparține
tuturor. În ce-i privește pe preoții mai tineri, relațiile necontrolate, ușoare, avute cu unele
persoane sau familii pot constitui un pericol serios pentru securitatea lor duhovnicească. Se
poate întâmpla că numeroși ar fi atunci cei care l-ar privi pe acest preot mai degrabă ca pe un
tip drăguț, decât ca pe un slujitor al lui Dumnezeu care are menirea să-L slujească mai întâi pe
Acesta, și mai apoi de oameni. De se va întâmpla acest lucru preotul trebuie să ceară sfatul
unui preot apropiat, Sau al duhovnicului. Vechiul Testament ne amintește plin de înțelepciune:
“O persoană fără sfătuitor este lipsită de ajutor”. În viziunea Fericitului Augustin conceptul
de preot este similar cu cel de slujitor, adică disponibil să răspundă nevoilor comunității. Așa
cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur principala problema preotului este dubla responsabilitate:
“Noi suntem conducătorii, dar și servitorii. Noi poruncim, însă în măsura în care știm că este
folositor ceea ce spunem.”
Cert este că în afară de pilda prin faptă, preoții n-au decât un singur mijloc, o singură
cale de vindecare: învățătura cu cuvântul, predica. Aceasta este instrumentul, aceasta e hrana,
această e cel mai bun aer, aceasta ține loc de medicament, ține loc de cauterizare, ține loc de
bisturiu. De aceea trebuie să ne dăm toată silința să facem să locuiască din belșug în noi
cuvântul lui Hristos. (Col.3,16)