Armand Călinescu

Scurt istoric al Partidului Național Țărănesc

Este constituit la data de 10 octombrie 1926 prin fuziunea a doua partide: cel
Țărănesc, condus de Ion Mihalache și cel Național Român din Transilvania prezidat de Iuliu
Maniu. Acest nou partid s-a impus încă de la început ca o forță politică de seamă. Construit pe
principii democratice, Partidul Național Tărănesc a fost gruparea care a dat țării acelei vremi
cele mai mari personalități precum: sus-numiții Iuliu Maniu și Ion Mihalache, Alexandru
Vaida-Voievod, Virgil Madgeru, Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Nicolae Titulescu, Armand
Călinescu, Nicolae Carandino și mulți alții ce au dat vitalitate organelor de conducere și
culturii românești.

Imediat după luarea puterii la doi ani de la fuziune, P.N.Ț s-a confruntat cu diferite
probleme. Aflat la guvernare în perioada 1929-33, partidul a dat peste profundele
consecințeale scăderii producției agricole, industriale, crahuri, dar și frământări sociale
(luptele de stradă ale petroliștilor, greve ale ceferiștilor) evenimente care au lăsat o amprentă
grea pe conducerea național-țărănistă. În această perioadă se desprind grupuri din P.N.Ț:
Paridul Radical Țărănesc sau iau ființă altele noi: Liga Agrară, Partidul Național Agrar și
Partidul Agrar.

La data de noiembrie 1937 s-a realizat înțelegerea dintre liderul mișcării legionare,
Corneliu Zelea Codreanu, preșsedintele P.N.Ț., Iuliu Maniu și cel al P.N.L, Gheorghe
Brătianu pentru pactul de neagresiune în alegerile parlamentare din decembrie acelui an
(Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, București, !990, p. 360). Cu toate
înțelegerile electorale și acorduri nici un partid nu a obținut majoritatea voturilor. În acest
sens, Carol al II-lea îi numește pe Octavian Goga și A. C. Cuza pentru formarea guvernului,
act ce a reprezentat ultima etapă spre instaurarea la 10 februarie 1938 a regimului autorității
personale. După 31 martie activitatea P.N.Ț este interzisă.

În august 23, 1944, P.N.Ț împreună cu alte partide, s-a străduit să reinstaureze în
România un regim democratic.

În iulie 1947 în urma unei înscenări, conducătorii Partidului Național Țărănesc (Iuliu
Maniu, Ion Mihalache etc) au fost arestați, iar la sfârșitul lunii, pentru a doua oară, partidul a
fost dizolvat.
 Armand Călinescu

Este personalitatea care domină viața politică în timpul celei de a patra decade al
secolului trecut. Lider politic și conducător militar, Armand Călinescu a fost în fruntea
guvernului într-una din cele mai primejdioase perioade a istoriei României, când peste granițe
se zăreau tot mai mai aproape imaginile războaielor.

A fost un om politic, care la cererea lui Carol al II-lea accepta să ia conducerea a atâtor
părți din organele țării fără să stea mult pe gânduri, conducând cu mare competență
compartimentele încredințate: Internele și Învățământul, Sănătatea și Ocrotirile Sociale,
Apărarea Națională și Guvernul.

Locul care i-a conturat cel mai bine personalitatea a fost Apărarea Națională; prin
reformele aduse a asigurat înarmarea, pregătirea militară și echiparea armatei. De asemenea, a
îmbunătățit condițiile de viață ale subofițerilor și ofițerilor, ridicarea moraluiui armatei și
hranirea acesteia, încât „Armand Călinescu a înviat armata” (Barbu Călinescu, Cine a fost
Armand Călinescu?- mărturii, Editura Națională, București, 1992, p. 84).

După cum declara însuși Călinescu: „Oștirea nu are doar un caracter de intituție; ea
este o mare valoare morală”. Acesta era cunoscut ca fiind un înverșunat opozant al facțiunilor
extremiste. În orice poziție ocupată (ministru de interne, președinte al consiliului de miniștri
sau deputat al Parlamentului) a organizat și a pus în practică aspre măsuri împotriva grupărilor
fasciste, dar și înfiltrării partidului comunist. Datorită curajului cu care lupta contra
adversarilor extremiști, Armand Călinescu primește de la ziariștii francezi supranumele de
„Omul de oțel al României”.

Cel de-al patrulea deceniu este perioada în care organizațiile de extremă dreapta își
intensifică activitatea, membrii acestor grupări săvârșind nenumărate acte de violență. Era
nevoie de un om de sacrificiu cu o mână de fier salvatoare care să îndrepte țara. În acest sens,
Carol al II-lea îl alege pe Armand Călinescu, care, fără să se teamă de opreliști, va începe
acțiunea împotriva teroarei.

Dintre toate organizațiile de extremă dreapta ce au activat în România, cea mai

periculoasă pentru existența statului democratic burghez, a fost considerată Garda de Fier, dar
continuă să fie tolerată în acest deceniu de cei în măsură să stopeze activitatea ei, iar acordul
primit de această organizație de a funcționa ca partid politic legal sub numele „Totul pentru
Țară”, arată că guvernul și regele nu aveau în plan încă să lichideze organizația legionară
(asasinarea lui Duca).

Părăsind banca ministerului de Interne în toamna lui 1933, Armand Călinescu,, în

perioada care a urmat, până la numirea sa ca ministru de Interne în guvernul Goga, nu mai
avea la îndemână posibilitatea de a cunoaște direct modul de acțiune al Gărzii de Fier și nici
nu mai dispunea de mijloacele necesare pentru a lua măsuri împotriva „cămășilor verzi”.
Astfel începe o acțiune publică fără tact contra grupării. Vorbește la întruniri, urcă la tribuna
Parlamentului și spune deschis ceea ce crede și gândește despre Gardă. Strânge relațile cu
membrii partidului său care, asemenea lui Călinescu, și eu se opuneau formațiunilor de
extremă dreapta.

Chiar dacă și el fusese ținta amenințărilor, Armand Călinescu declara la o mare

adunare populară ce a avut loc la Pitești, 1936, că va continua lupta afirmând că „nu este
mișcare de opinie, ci este o asociație de asasini și de imunzi profanatori de morminte”.

La mijlocul lunii februarie 1937 vine în țară știrea morții pe fronturile războiului civil
spaniol a celor doi legionari Moța și Marin, care, alături de alții, luptaseră în tabăra lui Franco
împotriva armatei republicane. Participarea diplomaților străini la ceremonia înmormântării
celor doi era o dovadă clară că organizațiile de extremă dreaptă din România se bucurau de
sprijinul anumitor țări (Germania, Italia, Japonia, Spania, Portugalia) și un amestec neascuns
în politica internă. Cu o naivitate voită, Armand Călinescu spunea: „Noi știm că vremea în
care consulii străini se amestecau în luptele interne de partide a dispărut în timpul divanelor
ad-hoc...”.

Membrii organizațiilor extremiste nu se opresc și continuă șirul amenințărilor,

atentatelor și asasinatelor, tulburând liniștea publică (câțiva studenți de la Univ. Al. I. Cuza
din Iași au încercat să-l omoare pe rectorul lor etc).

Pronunțându-se în repetate rânduri pentru luarea de măsuri represive împotriva Gărzii

de Fier, în liniile legionarilor domnea teama că Armand Călinescu va lua conducerea
Ministerului de Interne, fapt ce i-a determinat să-i trimită scrisori de amenințare cu moartea
pentru a-l intimida. În înscrierile sale acesta declara: „Am riscat cariera , risc și viața, o fac
pentru rege și țară”.
 După măsurile luate de energicul ministru de Interne împotriva gardiștilor ptin
arestarea și uciderea a multora dintre ei, în rândul organizației patrunsese ideea că șeful lor,
„Căpitanul” (așa cum mai era supranumit Codreanu) va fi înlăturat.

La 10 februarie 1938, scurta guvernare al lui Octavian Goga luase sfârșit,

instaurânduse dictatura regală. Acest plan fusese întocmit de Carol al II-lea împreună cu
oamenii săi apropiați și era bine pus la punct. Menținerea lui Armand Călinescu la conducerea
Ministerului de Interne era o garanție clară că lupta împotriva organizațiilor fasciste va
continua. În urma măsurilor represive luate de Călinescu, care avea acordul regelui de a folosi
armele de foc, guvernul declanșase lupta decisiva împotriva Gărzii de Fier. Datorită acestor
condiții liderul grupării legionare, văzându-se în impas, la 21 februarie 1938, aduce la
cunoștința gardiștilor că va dizolva partidul Totul pentru Țară.

Într-o notă din data de 28 martie 1938 din Însemnări politice relata astfel: „ În ceea ce
privește Garda de Fier [...] Masa țărănească i-a părăsit. Și e bine pentru că nu mai au
suportul. Propun acum urmărirea lui Codreanu în urma ultragierii lui Iorga” (liderul Gărzii de
Fier trimisese o scrisoare jignitoare și amenințătoare la adresa istoricului).

La 24 mai, în urma audienței la rege, pe lângă reformele administrative și situația

externă, acesta aducea în discuție și chestiunea privitoare la tulburările interne. Este intentat
un proces lui Corneliu Zelea Codreanu acuzat fiind de amenințare și cruzime. În opinia lui
Călinescu, e momentul pentru o reacțiune crezând că cele mai eficace metode sunt tot
intimidarea și forța.

Șase zile mai târziu audiență la rege, urmărea să în îndeparteze pe liderul legionarilor
și discretitarea acestuia însă datorită slăbiciunii personalului și a reacției pârâtului această
chestiune devine anevoioasă. Cu toate acestea, rămâne optimist.

Pe toată perioada desfășurării procesului lui Corneliu Zelea Codreanu, numeroși

oameni politici au continuat să primească scrisori de amenințare, venite din partea organizației
legionare. Chiar dacă și judecătorii au avut aceeași problemă nu s-au lăsat impresionați și l-au
condamnat pe liderul grupării la 10 ani de muncă silnică și la pierdera tuturor drepturilor
cetățenești pe o perioadă de 6 ani. La aflarea aceste vești, întreaga masă a răsuflat ușurată.

Această acțiune de reprimare a organizației legionare a fost pe larg comentată, fiind

considerată cel mai important eveniment din acea vreme. În timp ce se afla în închisoare,
Codreanu cerea tuturor membrilor aflați în libertate să nu mai producă tulburări sau asasinate
deoarece pun în pericol viața lui și a celorlalți legionari care iși ispășesc pedeapsa în
închisoare, însă aceste vorbe se pare a nu fi ascultate (rectorul universității din Cluj este grav
rănit în urma unui antetat de asasinat).

Ordinul dat de rege, ca liderul mișcării gardiste să fie lichidat în cel mai scurt timp
posibil, a fost pus în aplicare în ziua de 30 noiembrie 1938.

Într-un discurs ținut de Armand Călinescu arăta că, pentru a asigura liniștea în
România, urma să fie luate și alte măsuri pentru a stopa terorismul politic, iar restabilirea
rânduirii în interior a făcut ca, pe plan extern, România să se bucure de o stimă mare în ochii
statelor europene. El sublinia: „Politica noastră asupra ordinii interne rămâne neschimbată.
Guvernul nu se va departa cu un deget de lini urmată până acum”.

Înlăturarea dezordinii din țară și măsurile duse pâna la suprimarea legionarilor de către
Călinescu care prin toate eforturile lui a căpătat titlul de „omul de oțel al României”.

Prin executarea lui Corneliu Zelea Codreanu, mișcarea a primit o lovitură grea. A fost
urmată de descurajarea membrilor ei și a produs panică în rândul gardiștilor închiși care se
temeau ca vor avea aceeași soartă. Această decapitare a Gărzii de Fier nu a fost deloc pe
placul guvernului berlinez ducând la o încordare a legăturilor româno-germane.

La 30 ianuarie 1939, după audiența la rege, Armand Călinescu nota satisfăcut în

însemnările sale: „B. Pe plan intern: Am creat ceva. Am îngenunchiat garda. Am demoralizat
spiritul de partid și am schițat o formulă nouă. Desigur, e încă plăpândă. Personal: M-am
identificat cu regimul. I-am sacrificat tot: curajos”.