Al 2-Lea Razboi Mondial - Churchill

Al Doilea Război Mondial
2
Încununate cu Premiul Nobel pentru literatură pe 1953, memoriile

lui Winston S. Churchill – revelatorii pentru înţelegerea maşinaţiunilor
politice care au condus la victoria aliaţilor în cel de al II-lea război
mondial – apar pentru prima dată în limba română, sub copyright.
Tipărită în limbile de circulaţie în milioane de exemplare, lucrarea
constituie una dintre cele mai citite cărţi contemporane.
SAECULUM I.O.
3
Cuvânt înainte
Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui
Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere
românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca
această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea
marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara
noastră.
Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai
mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru
care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic –
au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut,
Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului
dintre politică şi morală.
Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă
posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre
principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 -
1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice
şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât
de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii
celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa
unui slujitor devotat al statului.
După căderea comunismului, marele public din România, a aflat
ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult:
Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera
de hegemonie a Uniunii Sovietice.
În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul
Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în
perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze
cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est
europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital
interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata
Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului,
jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre
metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge
pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe
4
comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri

puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic.
În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o
intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare
principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept
de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele
româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în
timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa
Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În
România, URSS urma să deţină 90 de procente.
În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum,
Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului
înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul
anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul
războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen
final al înţelegerii.
Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice
înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional
este legea dură a relaţiilor internaţionale.
Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul
liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite
Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic.
Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste
acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre
apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta
etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul
stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări
dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub
dominaţia sovietică.
Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor
ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a
arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său
în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor
în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă
stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la
perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate,
succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale.
5
Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile.

Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi
obligatorie.
FLORIN CONSTANTINIU
Prefaţă
Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului

Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome.
În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au
avut împreună patru fiice şi un fiu.
Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în
Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei
Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900),
singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost
implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat.
Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via
Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900.
Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales
parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru
ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit
subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru
reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit
preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910;
împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat
mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut
posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în
octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut
schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei
Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată
de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie,
a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa.
În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul
următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat
Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În
ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi,
printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari
6
contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie
în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost
silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el,
Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945,
şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la
post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de
asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat
demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a
continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este
principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci
de ani.
Notă
Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume

ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:
Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940)

Ora cea mai frumoasă (1940)
Marea alianţă (1941)
Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944)
Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)
Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste

volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă
a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură,
nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în
întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.
7
MORALA LUCRĂRII
În război: hotărâre
În înfrângere: sfidare
În victorie: mărinimie
În pace: bunăvoinţă.
Recunoştinţă
Trebuie să exprim mulţumiri locotenent-generalului Sir Henry

Pownall, comandorului G. R. G. Allen şi domnului F. W. Deavin, Director
al Colegiului St. Anthony, Oxford, pentru citirea şi observaţiile făcute
primei forme a acestei prescurtări. Totuşi, eu port răspunderea pentru
orice defecte sau deficienţe ale versiunii de faţă.
Mă simt de asemeni obligat faţă de domnul Butler pentru
corectură, faţă de editorii mei de pe ambele părţi ale Atlanticului pentru
generozitatea şi răbdarea lor şi faţă de mulţi alţii care m-au ajutat, m-au
încurajat şi m-au sfătuit.
D. K.
15 decembrie 1958.
Extras din prefaţa la

Furtuna se adună
Trebuie să privesc aceste volume ca o continuare la Istoria

primului război mondial, pe care am descris-o în Criza mondială, Frontul
de est şi în Urmarea. Împreună, acestea acoperă relatarea unui alt război
de Treizeci de ani.
8
Ca şi în volumele anterioare, am urmat, atât cât sunt în stare,

metoda lui Defoe din Memoriile unui cavaler, în care autorul leagă
cronica şi comentarea marilor evenimente militare şi politice de firul
experienţei personale a unui individ. Eu sunt poate singurul bărbat care
a trecut prin ambele cataclisme supreme ale istoriei, fiind în funcţii
importante. În timp ce, în primul război mondial, am avut posturi de
răspundere dar subordonate, în cea de a doua luptă cu Germania am
fost timp de peste cinci ani şeful Guvernului Majestăţii Sale. Scriu deci
din altă poziţie şi cu mai multă autoritate decât era posibil în primele
mele cărţi. Nu-l descriu ca o istorie, deoarece asta este sarcina altei
generaţii. Dar afirm cu încredere că este o contribuţie la istorie care va
servi în viitor.
Aceşti treizeci de ani de acţiune şi pledoarie cuprind şi exprimă
efortul meu de o viaţă şi sunt mulţumit dacă sunt judecat după ei. Am
aderat la regula mea de a nu critica o măsură privind războiul sau
politica după eveniment, decât dacă mi-am exprimat mai înainte, public
sau oficial, părerea mea sau am avertizat în legătură cu aceasta. Într-
adevăr, într-o lumină ulterioară, s-au netezit multe dintre asperităţile
controversei contemporane. M-a durut să înregistrez aceste neînţelegeri
cu atâţia oameni pe care i-am simpatizat şi respectat, dar ar fi greşit să
nu ţinem seama de învăţăturile trecutului în faţa viitorului. Nimeni să
nu-i desconsidere pe aceşti oameni ale căror acţiuni sunt descrise în
aceste pagini fără să-şi analizeze propriul suflet, fără să-şi revadă
activitatea publică şi să aplice lecţiile trecutului la viitoarea lor
comportare.
Nu trebuie să se presupună că mă aştept ca toată lumea să fie de
acord cu ceea ce spun şi cu atât mai puţin că scriu doar pentru a fi
popular. Îmi depun mărturia conform ideilor care mă călăuzesc: am avut
toată grija să verific faptele, dar multe apar azi la lumină în urma
cunoaşterii unor documente capturate sau a altor dezvăluiri care pot
oferi un alt aspect concluziilor trase de mine.
Într-o zi, preşedintele Roosevelt mi-a spus că cerea public sugestii
despre cum ar trebui numit războiul. Eu am zis imediat: „Războiul
inutil”. Niciodată nu a fost mai uşor de oprit un război decât cel care
tocmai a distrus ce rămăsese din lume după bătălia anterioară. Tragedia
umană atinge un apogeu prin faptul că, după toate eforturile şi
sacrificiile a sute de milioane de oameni şi după victoriile Cauzei drepte,
n-am găsit încă Pacea şi Securitatea şi că ne aflăm în ghearele unor
9
pericole şi mai mari decât cele pe care le-am depăşit. Am speranţa

sinceră că studierea trecutului poate da îndrumare pentru zilele ce vor
veni, va permite unei noi generaţii să repare unele dintre erorile anilor
trecuţi şi astfel să guverneze scena viitorului în desfăşurare, în
concordanţă cu nevoile omului şi spre gloria lui.
WINSTON SPENCER CHURCHILL
Chartwell,
Westerham,
Kent, Martie 1948
W. Churchill împreună cu primul ministru Neville Chamberlain
10
Cartea I
JALOANE SPRE DEZASTRU
1919 – 10 mai 1940
„Într-o zi, preşedintele Roosevelt mi-a spus că cerea public sugestii

despre cum ar trebui numit războiul. Eu am zis imediat «Războiul
inutil». Niciodată nu a fost mai uşor de oprit un război decât cel care
tocmai a distrus ce rămăsese din lume după bătălia anterioară.”
Europa 1921 – După tratatele de pace
11
Capitolul I
NECHIBZUINŢELE ÎNVINGĂTORILOR
1919-1929
La sfârşitul războiului mondial din 1914, a existat o convingere

adâncă şi o speranţă aproape universală că pacea va domni în lume.
Această dorinţă din suflet a tuturor popoarelor putea fi uşor cucerită
prin încredere în convingeri juste, prin bun-simţ şi prudentă raţională.
Fraza „război pentru terminarea războiului” era pe buzele fiecăruia şi s-
au luat măsuri pentru a o transforma în realitate. Preşedintele Wilson,
mânuind, după cum se credea, autoritatea Statelor Unite, a făcut ca
ideea unei Ligi a Naţiunilor să fie dominantă în toate minţile. Armatele
Aliate stăteau de-a lungul Rinului, iar capetele lor de pod înaintau adânc
în Germania învinsă, dezarmată, flămândă. Şefii puterilor victorioase
dezbăteau şi disputau viitorul la Paris. În faţa lor stătea harta Europei
pentru a fi retrasată aproape după cum hotărau ei. După cincizeci şi
cinci de luni de agonie şi nenorociri, coaliţia teutonică se afla la
bunăvoinţa lor şi niciunul dintre cei patru membri ai acesteia nu putea
opune nici cea mai mică rezistentă la voinţa învingătorilor. Germania,
capul şi fruntea acţiunilor, privită de toţi ca principala cauză a
catastrofei ce căzuse asupra lumii, se afla la bunăvoinţa şi discreţia
cuceritorilor, ei înşişi suferind de pe urma chinului îndurat. În plus,
acesta nu fusese un război al guvernelor ci al popoarelor, întreaga
energie vitală a celor mai mari naţiuni fusese aruncată în urgie şi măcel.
Conducătorii războiului, adunaţi la Paris, fuseseră aduşi acolo de cele
mai puternice şi furioase valuri care s-au rostogolit vreodată în istoria
omenirii. Trecuseră zilele tratatelor de la Viena şi Utrecht, când oameni
de stat şi diplomaţi aristocratici, învingători şi învinşi, se întruneau
pentru dispute politicoase şi curtenitoare, liberi de gălăgia şi tumultul
democraţiei, şi puteau modifica sisteme asupra cărora erau fundamental
cu toţii de acord.
Popoarele, mânate de suferinţele lor şi de învăţămintele de masă
de care fuseseră inspirate, stăteau milioane în jur, cerând să se obţină o
răsplată deplină. Nenorocirea să cadă asupra conducătorilor cocoţaţi
acum pe turnurile ameninţătoare ale triumfului, dacă pierd la masa
conferinţei ceea ce au câştigat soldaţii pe o sută de câmpuri de luptă
însângerate.
12
Franţa avea locul principal, de drept, în urma eforturilor şi

pierderilor ei. Aproape un milion şi jumătate de francezi pieriseră
apărând pământul Franţei pe care s-au opus invadatorului. De cinci ori
într-o sută de ani, în 1814, 1815, 1870, 1914 şi 1918, turnurile de la
Notre Dame au văzut focurile armelor prusace şi au auzit tunetul
canonadei lor. De data asta, timp de patru ani îngrozitori, treisprezece
departamente franceze se aflaseră sub strânsoarea puternică a
conducerii militare prusace. Regiuni întinse fuseseră sistematic
devastate de duşman sau pulverizate în urma ciocnirilor armatelor. De
la Verdun la Toulon nu exista o casă sau o familie care să nu-şi plângă
morţii sau care să nu adăpostească invalizi. Acelor francezi care
luptaseră şi suferiseră în 1870 – şi mulţi erau în posturi importante – li
se părea aproape un miracol că Franţa ieşise victorioasă din lupta
incomparabil mai îngrozitoare care tocmai se sfârşise. Trăiseră toată
viaţa temându-se de Imperiul german. Îşi aminteau de războiul pe care
Bismarck se gândise să-l ducă în 1875; îşi aminteau de ameninţarea
brutală care îl gonise din funcţie pe Delcassé în 1905; au tremurat la
ameninţarea marocană în 1906, la disputa bosniacă din 1908 şi la criza
de la Agadir din 1911. Discursurile cu „pumn de fier” şi „armură
strălucitoare” ale Kaizerului puteau fi considerate ridicole în Anglia şi
America: ele sunau însă ca un dangăt de o groaznică realitate în inimile
francezilor. Timp de aproape cincizeci de ani, ei au trăit sub teroarea
armelor germane. Acum, cu preţul vieţii şi sângelui lor, lunga opresiune
fusese îndepărtată. Cu siguranţă că, în cele din urmă, va fi pace şi
securitate. Cu un singur glas plin de pasiune, poporul francez a strigat:
„Asta nu se va repeta niciodată!”
Dar viitorul era plin de prevestiri rele. Populaţia Franţei
reprezenta mai puţin de două treimi faţă de cea a Germaniei. Populaţia
Franţei era staţionară, în timp ce a Germaniei creştea. Într-un deceniu
sau mai puţin, numărul anual al tinerilor germani care ajungeau la
vârsta milităriei avea să fie dublu decât al Franţei. Germania a luptat
aproape împotriva întregii lumi, aproape singură, şi era cât pe-aci să
câştige. Cei care ştiau mai mult, ştiau mai bine cum, în diverse ocazii,
rezultatul Marelui război a oscilat în balanţă, ştiau cum întâmplarea şi
şansa au întors soarta nemiloasă. Ce perspective existau în viitor ca
Marii Aliaţi să mai apară cu milioanele pe câmpurile de luptă ale Franţei
sau în est? Rusia era în ruină şi în convulsii, transformată fără
asemănare faţă de trecut. Italia putea fi de partea opusă. Marea Britanie
13
şi Statele Unite erau despărţite de Europa prin mări şi oceane. Imperiul

Britanic părea şi el împletit cu fire pe care nu le înţelegeau decât
cetăţenii lui. Ce combinaţie de evenimente i-ar fi putut aduce înapoi în
Franţa şi Flandra pe formidabilii canadieni din Wimy Ridge; pe glorioşii
australieni din Villers-Bretonneux; pe neînfricaţii neozeelandezi din
Passchendaele; pe hotărâţii din trupele indiene care, în cruda iarnă a lui
1914, au apărat linia de la Armentiéres? Când va mai mărşălui pe
câmpiile din Artois şi Picardie, Britania paşnică, lipsită de griji,
antimilitaristă, cu armate de două sau trei milioane de oameni? Când va
mai purta oceanul două milioane din superba bărbăţie a Americii spre
Champagne şi Argonne?
Măcinată, dublu decimată, dar indiscutabil stăpână a momentului,
naţiunea franceză privea în viitor cu mirare îndatoritoare şi cu teamă.
Unde era deci acea Securitate fără de care tot ce fusese cucerit părea
lipsit de valoare şi viaţa însăşi, chiar în bucuria victoriei, era aproape de
neîndurat? Se simţea o nevoie mortală de securitate cu orice preţ şi prin
orice metode, oricât de dureroase sau chiar aspre ar fi.
În Ziua armistiţiului, armatele germane au mărşăluit spre casă în
ordine. „Au luptat bine”, a spus mareşalul Foch, generalisimul Aliaţilor,
cu laurii luminoşi pe fruntea lui, vorbind soldăţeşte; „să-şi păstreze
armele”. Dar a cerut ca graniţa franceză să fie la Rin. Germania putea fi
dezarmată; sistemul ei militar – sfărâmat; fortăreţele – desfiinţate.
Germania putea fi sărăcită; putea fi împovărată cu nemăsurate greutăţi;
putea cădea pradă unor frământări interne; dar toate astea aveau să
treacă în zece, douăzeci de ani. Puterea indestructibilă a „tuturor
triburilor germane” se va ridica din nou şi focurile nestinse ale Prusiei
războinice vor străluci şi vor arde din nou. Dar Rinul, acel Rin lat, adânc,
care curge repede, cândva deţinut şi fortificat de armata franceză, va fi o
barieră şi un scut în spatele căruia Franţa putea trăi şi respira generaţii
în şir. Foarte diferite erau însă sentimentele şi punctele de vedere ale
lumii de limbă engleză, fără ajutorul cărora Franţa ar fi sucombat.
Prevederile teritoriale ale Tratatului de la Versailles au lăsat Germania
practic intactă. Ea rămânea în continuare blocul rasial cel mai mare şi
dominant din Europa. Când mareşalul Foch a auzit de semnarea
Tratatului de la Versailles, a remarcat cu o acurateţe remarcabilă: „Asta
nu e pace. E un armistiţiu pe douăzeci de ani”.
***
14
Clauzele economice ale Tratatului erau în aşa măsură de maligne

şi prosteşti încât erau chiar inutile. Germania era condamnată să
plătească despăgubiri fabuloase. Aceste prevederi exprimau furia
învingătorilor şi eşecul popoarelor lor de a înţelege că nici o naţiune sau
comunitate nu poate plăti niciodată tribut pe măsura acoperirii
costurilor războiului modern.
Mulţimile au rămas în ignoranţă în privinţa celor mai simple fapte
economice, iar conducătorii lor, dorindu-le voturile, nu îndrăzneau să-i
trezească la realitate. Ziarele, după tipicul lor, reflectau şi subliniau
părerile dominante. Puţine voci s-au ridicat să explice că plata
reparaţiilor se poate face doar prin servicii sau prin transportarea fizică
a bunurilor în vagoane, peste frontiere terestre, sau în vapoare, peste
apă; sau că, atunci când aceste bunuri sosesc în ţara de destinaţie, ele
afectează industria locală, cu excepţia societăţilor primitive sau riguros
controlate. În practică, aşa cum au învăţat acum şi ruşii, singurul mod de
a jefui o naţiune învinsă este de a lua orice lucru dorit care se poate
deplasa şi de a lua o parte din forţa de muncă drept sclavi permanenţi
sau temporari. Dar profitul obţinut din asemenea procese nu are nicio
legătură cu costurile războiului.
Nimeni dintre cei cu autoritate mare nu a avut înţelepciunea,
ascendenţa sau detaşarea de nebunia publică de a dezvălui electoratului
aceste fapte fundamentale, brutale; nimeni n-ar fi fost crezut dacă ar fi
făcut aşa ceva. Aliaţii, învingători, continuau să afirme că vor stoarce
Germania „până când conductele vor seca”. Toate acestea aveau o
puternică influenţă asupra prosperităţii lumii şi asupra stării de spirit a
rasei germane.
De fapt, însă, aceste clauze nu au fost puse niciodată în aplicare.
Dimpotrivă, în timp ce Puterile victorioase şi-au însuşit bunuri germane
de 1000 milioane lire, câţiva ani mai târziu, Germaniei i-au fost
împrumutate 1500 milioane lire, în principal de către Statele Unite şi
Marea Britanie, permiţând astfel ca ruinele războiului să fie înlăturate
rapid în Germania. Atât timp cât acest aparent mărinimos proces era
însoţit de urletele mecanice ale populaţiilor nefericite şi amărâte din
ţările victorioase precum şi de asigurările oamenilor lor de stat cum că
Germania va fi obligată să plătească „până la ultimul bănuţ”, nu se putea
aştepta* să se culeagă mulţumire sau bunăvoinţă.
15
Istoria va caracteriza toate aceste tranzacţii ca nebuneşti. Ele au

ajutat atât la naşterea cursului războiului cât şi a „furtunii economice”,
dar despre asta mai târziu. Toate acestea sunt o poveste tristă de
idioţenie complicată, pentru care s-a cheltuit multă muncă şi virtute.
***
A doua tragedie cardinală a fost completa sfărâmare a Imperiului

austro-ungar, prin Tratatele de St. Germain şi Trianon. Timp de secole,
această întruchipare supravieţuitoare a Sfântului Imperiu roman a
asigurat o viaţă comună, cu avantaje în comerţ şi securitate, unui număr
de popoare, dintre care niciunul nu avusese, în vremurile noastre, forţa
şi vitalitatea de a sta singure în faţa presiunilor din partea Germaniei
revigorate sau a Rusiei. Toate aceste naţiuni doreau să se rupă de
structura federală sau imperială, iar încurajarea dorinţelor lor era
considerată o politică liberală. Balcanizarea Europei de sud-est înainta
rapid, având drept consecinţă mărirea relativă a Prusiei şi a Reichului
german care, deşi obosit şi marcat de război, era intact şi copleşitor pe
plan local. Nu există niciun popor sau o provincie, din cele care au făcut
parte din Imperiul Habsburgic, pentru care cucerirea independenţei să
nu fi adus torturile pe care poeţii şi teologii din vechime le rezervau
celor blestemaţi. Viena, nobila capitală, căminul unei îndelungi apărate
culturi şi tradiţii, centrul atâtor drumuri, râuri şi căi ferate, a fost lăsată
pustie şi muritoare de foame, ca un mare magazin într-un cartier ai
cărui locuitori au plecat în marea lor majoritate.
Învingătorii au impus germanilor mult căutatele idealuri liberale
ale naţiunilor din vest. Au fost uşuraţi de povara serviciului militar
obligatoriu şi de nevoia de a avea armament greu. Imediat li s-au dat
uriaşe împrumuturi americane, deşi nu aveau credit. La Weimar a fost
stabilită o constituţie democrată, în concordanţă cu toate îmbunătăţirile
cele mai noi. Împăraţii fiind înlăturaţi, au fost alese nulităţi. Sub această
ţesătură subţire, ardeau pasiunile naţiunii germane puternice, învinse,
dar substanţial neafectată. Prejudecata americanilor împotriva
monarhiei a arătat clar Imperiului înfrânt că va fi mai bine tratat de
către Aliaţi ca republică decât ca monarhie. O politică înţeleaptă ar fi
încoronat şi fortificat Republica de la Weimar cu un suveran
constituţional în persoana unui copil, nepot al Kaizerului, sub un
Consiliu de Regenţă. În schimb, s-a deschis un amplu vid în viaţa
16
naţională a poporului german. Toate elementele puternice, militare şi

feudale, care s-ar fi putut ralia unei monarhii constituţionale şi, de
dragul ei, ar fi respectat şi susţinut noile procese democratice şi
parlamentare, au fost dezmembrate. Republica de la Weimar, cu toate
zorzoanele ei liberale şi binecuvântările, era considerată ca fiind impusă
de duşman. Ea nu putea atrage loialitatea sau imaginaţia poporului
german. Un timp, au căutat să se agaţe cu disperare de bătrânul mareşal
Hindenburg. După aceea, forţe puternice au intrat în derivă, s-a căscat
vidul, iar, după o pauză, în acest vid a păşit un maniac cu un geniu
feroce, depozitarul şi expresia celor mai virulente sentimente de ură
care au ros vreodată pieptul omenirii – caporalul Hitler.
***
Războiul însângerase Franţa până la ultima picătură. Generaţia

care visase încă din 1870 un război al răzbunării, triumfase, dar cu un
preţ care avea un efect mortal asupra forţei vitale naţionale. O Franţă
uluită a salutat zorile victoriei. Teama adâncă de Germania se înfiltra
deja în naţiunea franceză, a doua zi după succesul ei ameţitor. Tocmai
această teamă l-a îndemnat pe mareşalul Foch să ceară frontiera la Rin,
pentru siguranţa Franţei faţă de vecinul ei mult mai mare. Dar oamenii
de stat britanici şi americani au susţinut că includerea unor districte cu
populaţie germană în teritoriul francez era contrară celor Paisprezece
puncte şi principiilor naţionalismului şi autodeterminării pe care urma
să se bazeze Tratatul de pace. De aceea, ei s-au opus lui Foch şi Franţei.
Ei l-au cucerit pe Clemenceau, mai întâi promiţându-i o garanţie comună
anglo-americană pentru apărarea Franţei; în al doilea rând, o zonă
demilitarizată; şi în al treilea rând, dezarmarea totală, îndelungată, a
Germaniei. Clemenceau a acceptat toate acestea, în ciuda protestelor lui
Foch şi a propriilor sale instincte. Tratatul de garanţii a fost semnat în
consecinţă de Wilson, Lloyd George şi Clemenceau. Senatul Statelor
Unite a refuzat să ratifice tratatul. N-au recunoscut semnătura
preşedintelui. Iar nouă, celor care ne-am bazat atât de mult pe părerile
şi dorinţele lui în problema încheierii păcii, ni s-a spus, fără mare
ceremonie, că ar trebui să fim mai bine informaţi în legătură cu
Constituţia americană.
În teama, furia şi dezorganizarea poporului francez, figura aspră,
dominantă, a lui Clemenceau, cu autoritatea lui de faimă mondială şi cu
17
legăturile lui speciale britanice şi americane a fost dată la o parte.

„Ingratitudinea faţă de oamenii mari, spune Plutarh, este semnul
popoarelor puternice”. A fost o imprudenţă din partea Franţei să
accepte aşa ceva când era atât de slăbită. Era prea puţină forţă
compensatoare în reînvierea intrigilor de grup şi în schimbările
necontenite de guverne şi miniştri, caracteristica celei de a Treia
Republici, oricât de profitabile sau distractive erau pentru cei implicaţi.
Poincaré, cea mai puternică figură care i-a urmat lui Clemenceau, a
încercat să facă un Rhineland independent sub patronajul şi controlul
Franţei. Dar nu avea şanse de succes. El nu a ezitat să încerce să oblige
Germania la reparaţii prin invadarea regiunii Ruhr. Aceasta a obligat
Germania să se conformeze tratatelor; dar acţiunea a fost condamnată
de opinia britanică şi americană. Ca rezultat al dezorganizării generale
financiare şi politice a Germaniei şi al plăţii reparaţiilor de război între
anii 1919 şi 1923, marca s-a prăbuşit rapid. Furia stârnită în Germania
în urma ocupării de către Franţa a regiunii Ruhr, a dus la o vastă şi
neglijentă tipărire a bancnotelor, cu scopul deliberat al distrugerii
întregii baze a monedei. În ultimele stadii ale inflaţiei, marca ajunsese la
patruzeci şi trei de milioane pentru o liră sterlină. Consecinţele sociale şi
economice ale acestei inflaţii erau mortale şi cu bătaie lungă. Economiile
clasei mijlocii au fost distruse şi astfel s-a creat o audienţă pentru
stindardele Naţional-Socialismului. Întreaga structură a industriei
germane a fost distorsionată prin apariţia unor trusturi ciuperci.
Întregul capital al ţării a dispărut. Datoria naţională internă şi datoria
industriei sub forma costurilor de capital fix şi ipoteci erau simultan
lichidate sau repudiate. Dar asta nu constituia o compensaţie pentru
capitalul circulant. Totul a dus la împrumuturi pe scară mare în
străinătate ale unei naţiuni în bancrută, aceasta fiind trăsătura anilor
următori. Suferinţele şi amărăciunea germanilor mergeau înainte
împreună, ca şi astăzi.
Atitudinea britanică faţă de Germania, atât de mânioasă la început,
se deplasă curând în direcţia opusă. A început o ceartă între Lloyd
George şi Poincaré, a cărui personalitate tăioasă dăuna politicii lui ferme
şi cu vederi largi. Cele două naţiuni s-au depărtat în gândire şi acţiune,
iar simpatia, ba chiar admiraţia britanică faţă de Germania, şi-au găsit o
exprimare puternică.
***
18
Liga Naţiunilor abia fusese creată când primi o lovitură mortală.

Statele Unite au părăsit creaţia preşedintelui Wilson. Preşedintele
însuşi, gata să se lupte pentru idealurile sale, a suferit o paralizie tocmai
când se pregătea să-şi înceapă campania şi a zăcut de atunci încolo ca o
epavă inutilă, aproape doi ani lungi şi vitali, la sfârşitul cărora partidul şi
politica lui au fost măturate de victoria prezidenţială a republicanilor în
1920. A doua zi după succesul republicanilor, dincolo de Atlantic au
devenit preponderente concepţiile izolaţioniste. Europa trebuie să fie
lăsată să fiarbă în sucul ei propriu şi trebuie să-şi plătească datoria! În
acelaşi timp, au fost mărite taxele pentru a se împiedica pătrunderea
bunurilor, singurele prin care se puteau rezolva acele datorii. La
Conferinţa de la Washington din 1921, Statele Unite au făcut propuneri
de dezarmare navală cu bătaie lungă, iar guvernele britanic şi american
au început să-şi scufunde vasele de război şi să-şi distrugă cu plăcere
organizarea militară. S-a argumentat cu o logică de neînţeles că ar fi
imoral să fie dezarmaţi învinşii, dacă nu se leapădă de armele lor şi
învingătorii. Degetul dezaprobării anglo-americane avea să fie imediat
îndreptat spre Franţa, lipsită atât de frontiera pe Rin cât şi de Tratatul
de garanţii, pentru că menţinea, chiar şi pe o scară foarte redusă, o
armată franceză bazată pe serviciul militar obligatoriu.
Statele Unite au arătat clar Britaniei că o continuare a alianţei cu
Japonia, căreia japonezii s-au conformat cu stricteţe, va constitui o
barieră în relaţiile anglo-americane. În consecinţă, s-a pus capăt alianţei.
Anularea a provocat o profundă impresie în Japonia şi a fost văzută ca o
dispreţuire a unei puteri asiatice de către lumea occidentală. Au fost
rupte multe legături care, mai târziu, s-ar fi putut dovedi de o valoare
decisivă pentru pace. În acelaşi timp, Japonia se putea consola cu faptul
că prăbuşirea Germaniei şi a Rusiei o ridicase, pentru un timp, pe locul
al treilea printre puterile navale ale lumii şi, cu siguranţă, în primele
rânduri. Deşi înţelegerea navală de la Washington prescria un procent
mai redus de forţă în vapoare pentru Japonia decât pentru Britania şi
Statele Unite (5: 5: 3), cota ce îi fusese desemnată era suficientă pentru
capacitatea ei de construcţie şi financiară pe timp destul de îndelungat
şi urmărea cu un ochi atent cum cele două mari puteri navale îşi
reduceau flota cu mult sub ceea ce le permiteau resursele şi ce ar fi
necesitat responsabilităţile lor. Astfel, atât în Europa cât şi în Asia, Aliaţii
victorioşi au creat condiţiile care, în numele păcii, au creat drum
renaşterii războiului.
19
În timp ce aveau loc toate aceste evenimente, printre sporovăielile

de platitudini bine intenţionate de ambele părţi ale Atlanticului, în
Europa a apărut un nou motiv de ceartă, mai teribil decât imperialismul
ţarilor şi kaiserilor. Războiul civil din Rusia s-a încheiat cu victoria
Revoluţiei bolşevice. Armatele sovietice care înaintau să subjuge Polonia
au fost într-adevăr respinse în bătălia pentru Varşovia, dar Germania şi
Italia aproape că sucombaseră la propaganda şi ţelurile comuniste, iar
Ungaria a căzut chiar, un timp, sub controlul dictatorului comunist Bela
Kun. Deşi mareşalul Foch remarcase cu înţelepciune că: „Bolşevismul n-
a trecut niciodată frontierele victoriei”, bazele civilizaţiei europene s-au
cutremurat la începutul anilor postbelici. Fascismul era umbra sau
copilul urât al comunismului. În timp ce caporalul Hitler se făcea
folositor clasei ofiţerilor la München, stârnind soldaţii şi muncitorii la
ură aprigă împotriva evreilor şi comuniştilor, asupra cărora arunca vina
pentru înfrângerea Germaniei, un alt aventurier, Benito Mussolini,
oferea Italiei o nouă temă de guvernare care, în timp ce pretindea că
scapă Italia de comunism, îl înălţa pe el însuşi la puteri dictatoriale. Aşa
cum fascismul a răsărit din comunism, la fel şi nazismul s-a dezvoltat
din fascism. Astfel, au fost puse pe picioare acele mişcări înrudite care
erau destinate să scufunde curând lumea într-o luptă şi mai hidoasă,
despre care nu se poate spune că s-a terminat odată cu distrugerea lor.
***
Cu toate acestea, rămânea o garanţie solidă pentru pace. Germania

era dezarmată. Toată artileria ei şi armele au fost distruse. Flota ei se
autoscufundase deja la Scapa Flow. Vasta ei armată a fostă împrăştiată.
Prin Tratatul de la Versailles a fost permisă în Germania doar o armată
de profesionişti cu stagiu îndelungat, care să nu depăşească o sută de
mii de oameni şi care, pe această bază, ar fi fost incapabilă să acumuleze
rezerve doar în interesul ordinii interne. Cotele anuale de recruţi nu mai
făceau pregătirea militară; cadrele fuseseră dizolvate. S-au făcut toate
eforturile pentru reducerea corpului ofiţeresc la o zecime. Nu s-a permis
niciun fel de forţă militară aeriană. Submarinele au fost interzise, iar
Marina germană a fost limitată la o mână de vase sub 10 000 de tone.
Rusia sovietică a fost despărţită de Europa occidentală printr-un cordon
de state violent antibolşevice, care se rupseseră de fostul Imperiu al
ţărilor în forma lui nouă şi groaznică. Polonia şi Cehoslovacia au ridicat
20
capete independente şi păreau că se ţin drepte în Europa centrală.

Ungaria îşi revenise după doza ei de Bela Kun. Armata franceză,
odihnindu-se pe laurii ei, era incomparabil forţa militară cea mai
puternică din Europa şi, timp de câţiva ani, s-a crezut că Forţa aeriană
franceză era şi ea de o categorie superioară.
Până în anul 1934, puterea cuceritorilor a rămas necontestată în
Europa şi în întreaga lume. Nu a existat niciun moment, în aceşti
şaisprezece ani, în care cei trei foşti aliaţi, sau chiar Britania şi Franţa,
împreună cu asociaţii lor din Europa, să nu poată, în numele Ligii
Naţiunilor şi sub scutul ei moral şi internaţional, să controleze forţa
armată a Germaniei doar printr-un efort de voinţă.
În schimb, până în 1931, învingătorii, şi în special Statele Unite, şi-
au concentrat eforturile, prin controale străine supărătoare, asupra
extorcării reparaţiilor anuale de la Germania. Faptul că aceste plăţi se
făceau doar din împrumuturi americane mult mai mari, reducea la
absurd întregul proces. Nu se obţinea nimic în afară de rea-voinţă. Pe de
altă parte, aplicarea cu stricteţe, în toată perioada până în 1934, a
clauzelor de dezarmare ale Tratatului de pace, ar fi apărat timp
nedefinit pacea şi siguranţa lumii fără violenţă sau vărsare de sânge. Dar
acestea au fost neglijate cât timp încălcările au fost minore şi apoi au
fost evitate când încălcările au căpătat proporţii serioase. Astfel, a fost
înlăturată apărarea finală a unei păci îndelungate. Crimele învinşilor îşi
găsesc baza şi explicaţia, dar desigur nu şi iertarea, în nechibzuinţele
învingătorilor. Fără aceste nechibzuinţe, crima nu şi-ar fi găsit nici
tentaţia şi nici motivul.
***
În aceste pagini încerc să relatez unele dintre incidentele şi

impresiile care formează, după părerea mea, povestea năvălirii asupra
omenirii a celei mai groaznice tragedii din istoria ei tumultuoasă.
Aceasta s-a petrecut nu numai sub forma distrugerii vieţii şi proprietăţii,
lucru inevitabil în război. În primul război mondial a avut loc un
groaznic măcel al soldaţilor şi a fost distrusă o mare parte a avuţiei
acumulate a naţiunilor. Totuşi, în afară de excesele Revoluţiei bolşevice,
principalele elemente ale civilizaţiei europene au rămas în picioare la
sfârşitul luptei. Când furtuna şi praful canonadei au dispărut brusc,
naţiunile, în ciuda duşmăniei dintre ele, se puteau totuşi recunoaşte una
21
pe cealaltă ca personalităţi rasiale istorice. Legile războiului fuseseră

respectate în ansamblu. Exista o bază comună, profesională, de întâlnire
între militarii care luptaseră unii contra celorlalţi. Atât învinşii cât şi
învingătorii păstrau o aparenţă de state civilizate. S-a încheiat o pace
solemnă care, în afara aspectelor financiare de neaplicat, se conforma
principiilor care, în secolul nouăsprezece, ghidau tot mai mult relaţiile
dintre popoarele luminate. A fost proclamată domnia legii şi s-a creat un
instrument mondial care să ne păzească de noi convulsii pe toţi şi în
special Europa.
În al doilea război mondial, avea să piară orice legătură între om şi
om. Germanii au comis crime în timpul dominaţiei hitleriste, căreia i s-
au supus de bunăvoie, crime care nu au egal ca întindere şi mârşăvie în
nici unele din crimele care au întunecat istoria omenirii. Masacrarea,
prin metode sistematice a şase sau şapte milioane de femei şi copii în
lagărele germane de exterminare depăşeşte în oroare măcelurile lui
Gengis-Han care par astfel nişte pigmei. Se întrevedea exterminarea
deliberată a unor populaţii întregi, atât de către Germania cât şi de către
Rusia în războiul din est. Procesul hidos de a bombarda din aer oraşe
deschise, început de germani, a fost plătit înzecit de forţa mereu
crescândă a Aliaţilor şi a culminat cu folosirea bombei atomice care a
şters de pe faţa pământului Hiroshima şi Nagasaki.
Am ieşit în cele din urmă dintr-o situaţie de ruină materială şi
dezastru moral care depăşea orice situaţie ce a întunecat cândva
imaginaţia secolelor trecute. După tot ce am suferit şi am realizat, ne-am
trezit confruntaţi în continuare cu probleme şi pericole nu mai mici ci
mult mai formidabile decât cele printre care ne-am strecurat atât de
greu.
Ca unul care am trăit şi acţionat în acele zile, scopul meu este să
arăt cât de uşor putea fi evitată tragedia celui de al doilea război
mondial; cât de mult a fost întărită mârşăvia răufăcătorilor de
slăbiciunea celor buni; cum structura şi obiceiurile statelor democrate –
dacă nu sunt unite în organizaţii mai largi – sunt lipsite de persistenţă şi
convingerea că pot oferi securitate maselor umile; cum chiar şi în
probleme de autoconservare nu se duce o politică consecventă pe zece
sau cincisprezece ani în şir. Vom vedea cum sfaturile prudenţei şi
reţinerii pot deveni primii agenţi ai unui pericol mortal; cum linia de
mijloc, adoptată din dorinţa de siguranţă şi o viaţă liniştită, duce până la
urmă în plin dezastru. Vom vedea cât de necesară este calea largă de
22
acţiune internaţională, urmată în comun de multe state de-a lungul

anilor, nelegată de fluxul şi refluxul politicilor naţionale.
Era o politică simplă să ţii Germania dezarmată şi pe cei victorioşi
înarmaţi în mod adecvat pe termen de treizeci de ani, iar între timp,
chiar dacă nu se putea realiza o reconciliere cu Germania, să fie edificată
o Ligă a Naţiunilor adevărată şi mai puternică, în stare să obţină
respectarea tratatelor sau schimbarea lor prin discuţii şi înţelegere.
După ce trei sau patru guverne puternice, acţionând împreună, au cerut
popoarelor cele mai înfiorătoare sacrificii, după ce acestea au fost făcute
în mod liber pentru cauza comună şi după ce rezultatele dorite au fost
atinse, apare raţional să întreprinzi o acţiune concertată ca măcar
lucrurile esenţiale să nu fie pierdute. Dar această modestă cerinţă nu a
putut fi asigurată de puterea, civilizaţia, învăţământul, cunoştinţele,
ştiinţa învingătorilor. Ei trăiau de pe o zi pe alta; de azi pe mâine şi de la
o alegere la alta, până când, după trecerea a numai douăzeci de ani, s-a
dat semnalul celui de al doilea război mondial, iar noi trebuie să scriem
acum despre fiii celor care au luptat şi au murit cu atâta credinţă:
„Umăr lângă umăr, dureros, alături

Au plecat departe de drumurile luminoase ale vieţii”
(Siegfried Sasoon)
Capitolul II
PACEA LA ZENIT
1922-1931
În anul 1922, în Britania a apărut un nou conducător. Domnul

Stanley Baldwin fusese necunoscut sau neobservat în drama mondială şi
a jucat un rol modest în treburile interne. Fusese secretar financiar la
Ministerul de Finanţe în timpul războiului şi era, în acea vreme,
preşedinte al Camerei de Comerţ. El a devenit forţa conducătoare în
politica britanică din octombrie 1922, când l-a înlocuit pe domnul Lloyd
George, până în mai 1937, când, încărcat de onoruri şi bucurându-se de
stima publică, şi-a părăsit sarcina grea şi s-a retras în demnitate şi
linişte în casa lui din Worcestershire. Relaţiile mele cu omul acesta de
stat sunt o parte definită a poveştii pe care o am de relatat. Uneori,
divergenţele noastre erau serioase dar, în toţi aceşti ani şi mai târziu, nu
23
am avut niciodată o discuţie personală sau un contact neplăcut cu el şi

niciodată nu am simţit că n-am putea discuta împreună cinstit şi nu ne-
am putea înţelege ca de la om la om.
La începutul anului 1923, el a devenit prim-ministru conservator
şi, cu aceasta, a început perioada de paisprezece ani care ar putea fi
numită foarte bine „regimul Baldwin MacDonald”. Domnul Ramsey
MacDonald era şeful Partidului Socialist şi, la început alternativ, apoi în
înfrăţire politică, aceşti doi oameni de stat au guvernat ţara.
Reprezentanţi de fapt ai unor partide opuse, cu doctrine contrare, cu
interese antagonice, ei s-au dovedit în realitate mai apropiaţi în privinţa
privirii de ansamblu, a temperamentului şi a metodei decât oricare alţi
doi bărbaţi care au fost prim-miniştri de când a fost creată această
funcţie prin Constituţie. Destul de curios, simpatiile fiecăruia se
extindeau mult în teritoriul celuilalt. Ramsey MacDonald îndrăgea multe
dintre sentimentele bătrânului conservator. Stanley Baldwin, în afara
faptului că era adeptul protecţionismului, era prin firea lui un
reprezentant mai adevărat al socialismului blând decât mulţi care se
aflau în rândurile Partidului Laburist.
În 1924 au avut loc alegeri generale. Conservatorii au revenit cu o
majoritate de 222, faţă de toate celelalte partide la un loc. Eu însumi am
devenit membru la Epping cu o majoritate de zece mii de voturi, dar în
calitate de „Constituţionalist”. În acel timp, nu adoptam numele de
„conservator”. Avusesem nişte contacte prieteneşti cu domnul Baldwin
în acest interval, dar nu credeam că va supravieţui ca prim-ministru.
Acum, după victoria lui, nu ştiam ce simţăminte avea faţă de mine. Am
fost surprins, iar Partidul Conservator a fost uluit, când el m-a invitat să
fiu ministru de Finanţe, funcţie pe care o deţinuse cândva tatăl meu. Un
an mai târziu, cu aprobarea alegătorilor mei şi fără să fiu presat
personal în vreun fel, m-am alăturat oficial Partidului Conservator şi
Clubului Carlton, pe care îl părăsisem cu douăzeci de ani în urmă.
Timp de aproape cinci ani, am stat alături de domnul Baldwin în
Downing Street 11 şi aproape în fiecare dimineaţă, trecând în drum spre
Ministerul de Finanţe, intram la el pentru o sporovăială de câteva
minute, în Sala Cabinetului. Fiind unul dintre principalii lui colegi, îmi
asum partea mea de răspundere pentru toate cele întâmplate. Aceşti ani
au fost marcaţi de o intensă refacere în interior. Acesta a fost un guvern
capabil, într-o perioadă în care s-au realizat treptat, an de an, marcante
îmbunătăţiri şi refaceri. Nu exista nimic senzaţional sau controversat cu
24
care să ne mândrim de la tribună, dar, măsurând cu toate instrumentele

economice şi financiare, masele populare o duceau mai bine, iar starea
naţiunii şi a lumii era mai uşoară şi mai rodnică la sfârşitul mandatului
nostru decât la începutul acestuia. Aceasta este o afirmaţie simplă însă
solidă. Dar în Europa s-a realizat o administraţie mai aparte.
***
În această perioadă, în Germania a venit la putere Hindenburg. La

sfârşitul lui februarie 1925, a decedat Friedrich Ebert, conducătorul
Partidului Social Democrat German, preşedinte al Republicii Germane
după înfrângere. Trebuia ales un nou preşedinte. Toţi germanii fuseseră
crescuţi mult timp sub un despotism patern, temperat de obiceiuri de
libertate a cuvântului şi opoziţie parlamentară. Înfrângerea le adusese,
pe aripile ei urâte, forme şi libertăţi democrate în cantitate maximă. Dar
naţiunea era uluită, zăpăcită de toate prin câte trecuse şi multe partide
şi grupări se luptau pentru întâietate şi funcţii. Din furtună a apărut
dorinţa de întoarcere la bătrânul feldmareşal von Hindenburg, care trăia
demn şi retras. Hindenburg îi era credincios fostului împărat exilat şi
era în favoarea unei monarhii imperiale „după model englez”. Aceasta
era desigur lucrul cel mai de bun-simţ, deşi cel mai puţin la modă, ce
trebuia făcut. Când a fost rugat să candideze ca preşedinte în cadrul
Constituţiei de la Weimar, el a fost profund tulburat. „Lăsaţi-mă în pace”,
repeta mereu.
Totuşi, presiunea era continuă şi doar marele amiral von Tirpitz a
fost capabil, în cele din urmă, să-l convingă să-şi abandoneze atât
scrupulele cât şi înclinaţiile, la chemarea datoriei, pe care a ascultat-o
întotdeauna. Oponenţii lui Hindenburg erau Marx, figura centrală a
catolicilor, şi Thaelmann, comunistul. Duminică 26 aprilie, toată
Germania a votat. Rezultatul a fost neaşteptat de strâns: Hindenburg, 14
653 766; Marx, 13 751 615; Thaelmann, 1 931 151. Hindenburg, care se
înălţa deasupra oponenţilor săi prin faptul că era ilustru, indiferent şi
dezinteresat, a fost ales cu o majoritate de sub un milion de voturi şi fără
a avea majoritatea din totalul voturilor. El l-a certat pe fiul său Oskar
pentru că l-a trezit la şapte să-i spună vestea: „De ce m-ai trezit cu o oră
mai devreme? Rezultatul ar fi fost acelaşi şi la ora opt”. Cu asta, se culcă
din nou ca să se trezească la ora lui obişnuită.
25
În Franţa, alegerea lui Hindenburg a fost văzută iniţial ca o nouă

provocare. În Anglia, a fost o reacţie mai slabă. Eu, întrucât doream
dintotdeauna să văd Germania recăpătându-şi onoarea şi respectul de
sine şi să las să dispară amărăciunea războiului, n-am fost deloc supărat
de veste. „E un bărbat bătrân cu mult bun-simţ”, mi-a spus Lloyd George
când ne-am întâlnit; şi aşa s-a şi dovedit a fi, atât timp cât şi-a păstrat
facultăţile mintale. Chiar şi oponenţii lui cei mai îndârjiţi au fost obligaţi
să recunoască: „Mai bine un Zero, decât un Nero”. Totuşi, el avea
şaptezeci şi şapte de ani. Puţini se aşteptau să revină din nou. A făcut tot
ce a putut ca să fie imparţial între diferitele partide şi, câtă vreme a
deţinut el preşedinţia, Germania a avut o putere şi un confort sobru, fără
să constituie o ameninţare pentru vecinii ei.
***
Între timp, în februarie 1925, guvernul german a sugerat un pact

prin care puterile ce aveau interese în zona Rinului, în special Anglia,
Franţa, Italia şi Germania, să-şi asume obligaţia solemnă pe o perioadă
îndelungată, având Statele Unite drept garant, că nu vor duce război una
împotriva celeilalte. Au propus de asemenea un pact care să garanteze
statutul teritorial existent al Rinului. Acesta era un eveniment
remarcabil. Dominioanele britanice nu erau însă entuziasmate.
Generalul Smuts dorea să evite aranjamente regionale. Canadienii erau
aşa şi aşa, doar Noua Zeelandă era pregătită să accepte necondiţionat
părerea guvernului britanic. Cu toate acestea noi am perseverat. Pentru
mine, scopul de a pune capăt luptei de o mie de ani între Franţa şi
Germania părea un obiectiv suprem. Dacă i-am putea lega pe gali şi
teutoni pe plan economic, social şi moral în aşa fel încât să evităm
ocaziile de noi certuri şi să facem să moară vechile antagonisme,
realizând prosperitatea şi independenţa lor comună, Europa s-ar ridica
din nou. Mie mi se părea că interesul suprem al poporului britanic în
Europa era rezolvarea disputei franco-germane şi că nu existau alte
interese comparabile sau contrare cu acesta. Acesta mai este şi astăzi
punctul meu de vedere.
În august, francezii, cu deplinul acord al Marii Britanii, au răspuns
oficial Germaniei. Germania trebuia să intre în Ligă fără rezerve, ca un
prim pas indispensabil. Guvernul german a acceptat stipularea. Aceasta
însemna că prevederile tratatelor aveau să continue în forţă, dacă şi
26
până când acestea vor fi modificate prin înţelegere mutuală şi că nu

fusese obţinută nicio promisiune specifică de reducere a armamentelor
Aliaţilor.
Alte cereri ale germanilor, avansate datorită unor intense presiuni
şi sentimente naţionaliste, privind ştergerea din Tratatul de pace a
clauzei referitoare la vinovaţii de război, redeschiderea problemei
Alsacia-Lorena şi evacuarea imediată a trupelor Aliate din Köln, nu au
fost prezentate de guvernul german şi nu ar fi fost acceptate de Aliaţi.
Pe această bază, la 4 octombrie s-a deschis oficial Conferinţa de la
Locarno. Lângă apele liniştite ale acestui lac, s-au adunat delegaţii
Britaniei, Franţei, Germaniei, Belgiei şi Italiei. Conferinţa a realizat: în
primul rând, un Tratat de garanţie mutuală între cele cinci puteri; în al
doilea rând, Tratate de arbitraj între Germania şi Franţa, Germania şi
Belgia, Germania şi Polonia, Germania şi Cehoslovacia; în al treilea rând,
înţelegeri speciale între Franţa şi Cehoslovacia, prin care Franţa se
obliga să asigure acesteia ajutor în cazul în care încălcarea Pactului
Occidental era urmată de folosirea neprovocată a armelor. Astfel
democraţiile occidentale au fost de acord să menţină pacea între ele în
orice situaţie şi să rămână unite împotriva oricăreia dintre ele care ar
încălca acest contract şi ar porni o agresiune contra unei ţări frăţeşti. Cât
priveşte Franţa şi Germania, Marea Britanie s-a angajat solemn să vină
în ajutorul oricăruia dintre cele două state care ar fi supus unei
agresiuni neprovocate. Acest angajament militar a fost acceptat de
Parlament şi susţinut cu căldură de naţiune. În zadar s-ar căuta în istorie
o acţiune asemănătoare.
Problema dacă exista vreo obligaţie din partea Franţei sau a
Britaniei de a se dezarma la vreun nivel special nu a fost atacată. Eu am
intrat în aceste probleme ca ministru de Finanţe, încă de la început.
Părerea mea proprie în legătură cu garanţiile de ambele părţi era că,
atât timp cât Franţa rămânea înarmată şi Germania dezarmată,
Germania nu o putea ataca; şi că, pe de altă parte, Franţa nu va ataca
niciodată Germania dacă aceasta ar implica faptul că Britania să devină
aliatul Germaniei. Astfel, deşi propunerea părea periculoasă teoretic,
căci ne angajam de fapt să luăm parte, alături de unul sau altul, în orice
război franco-german care ar izbucni. Era foarte puţin probabil ca un
asemenea dezastru să apară vreodată; şi acesta era cel mai bun mijloc
de a-l evita. De aceea, eu m-am opus totdeauna atât dezarmării Franţei
cât şi reînarmării Germaniei din cauza pericolului mult mai mare pe
27
care l-ar reprezenta pentru Marea Britanie o asemenea situaţie. Pe de

altă parte, Britania şi Liga Naţiunilor, căreia i s-a alăturat Germania ca
parte a acestei înţelegeri, ofereau o protecţie reală poporului german.
Astfel, s-ar fi creat un echilibru, în care Britania, al cărei interes major
era încetarea certei dintre Germania şi Franţa, era în mare măsură
arbitru. Se spera că acest echilibru putea dura douăzeci de ani, timp în
care armamentele Aliaţilor s-ar fi redus, treptat şi firesc, sub influenţa
unei păci îndelungate, a unei încrederi crescânde şi a poverilor
financiare. Era evident că va apare un pericol dacă Germania va deveni
mai mult sau mai puţin egală cu Franţa cu atât mai mult dacă va fi mai
puternică decât Franţa. Dar toate acestea păreau excluse prin solemne
obligaţii din tratate.
Pactul de la Locarno s-a ocupat doar de pacea în vest şi s-a sperat
că ceea ce noi numeam un „Locarno în est” va urma acestuia. Am fi fost
foarte bucuroşi dacă pericolul unui viitor război între Germania şi Rusia
ar fi putut fi controlat în acelaşi spirit şi cu măsuri similare acelora
privind un posibil război între Germania şi Franţa. Chiar şi Germania lui
Streseman nu dorea nicidecum să închidă uşa în privinţa pretenţiilor
germane în est, sau să accepte prevederile tratatului teritorial în
legătură cu Polonia, Danzig, Coridorul şi Silezia superioară. Rusia
sovietică stătea bosumflată în spatele acelui cordon sanitar al statelor
antibolşevice. Deşi eforturile noastre au fost continuate, nu s-a făcut
niciun progres în est. În niciun moment, eu nu am renunţat la încercarea
de a da Germaniei mai multă satisfacţie în legătură cu frontiera
răsăriteană. Dar nu s-a ivit nicio ocazie în aceşti ani ai speranţei.
***
Tratatul care s-a încheiat la sfârşitul anului 1925 la Conferinţa de

la Locarno a provocat multă bucurie. Domnul Baldwin a fost primul care
l-a semnat, la Ministerul de Externe. Ministrul de Externe, domnul
Austen Chamberlain, neavând o reşedinţă oficială, mi-a cerut să-i
împrumut sufrageria mea din Downing Street 11, pentru masa lui
prietenească, intimă, cu domnul Stresemann, ministrul de Externe
german. Ne-am întâlnit cu toţii în mare prietenie şi ne-am gândit ce
viitor minunat ar avea Europa dacă marile ei naţiuni s-ar uni cu
adevărat şi s-ar simţi în siguranţă. După ce acest memorabil instrument
a căpătat aprobarea cordială a Parlamentului, domnului Austen
28
Chamberlain i s-a acordat Ordinul Jartierei şi Premiul Nobel pentru

pace. Realizarea lui reprezenta un mare succes în restaurarea Europei şi
a inaugurat trei ani de pace şi refacere. Deşi vechile antagonisme erau
doar adormite şi tobele noilor încorporări începuseră să se audă deja,
era justificat să sperăm că bazele atât de solid obţinute vor deschide
calea spre noi marşuri înainte.
În 1929, starea Europei era liniştită, cum nu mai fusese de
douăzeci de ani, şi nu avea să mai fie încă douăzeci de ani. Exista un
sentiment prietenos faţă de Germania, după tratatul nostru de la
Locarno şi după evacuarea Rhineland-ului de către trupele franceze şi
contingentele Aliate la o dată mai avansată decât cea prescrisă la
Versailles. Noua Germanie şi-a luat locul în trunchiata Ligă a Naţiunilor.
Sub influenţa benefică a împrumuturilor americane şi britanice,
Germania se înviora repede. Noile ei vapoare au cucerit panglica
albastră a Atlanticului. Comerţul ei avansa în salturi iar prosperitatea
internă sporea. Franţa, cu sistemul ei de alianţe, părea şi ea în siguranţă
în Europa. Clauzele de dezarmare ale Tratatului de la Versailles nu erau
încălcate în mod deschis. Marina germană era inexistentă. Forţa aeriană
germană era interzisă şi nu se născuse încă. În Germania erau multe
influenţe puternic opuse ideii de război, fie şi numai din prudenţă iar
înaltul Comandament german nu putea crede că Aliaţii le-ar permite să
se reînarmeze. Pe de altă parte, în faţa noastră stătea ceea ce aveam să
numesc mai târziu „Furtuna economică”. Cunoştinţe despre aceasta
existau doar în cercurile financiare înalte iar acestea erau obligate să
tacă în privinţa previziunilor lor.
***
Alegerile generale din mai 1929 au arătat că „mişcarea

pendulului” şi dorinţa normală de schimbare erau factori puternici
pentru electoratul britanic. Socialiştii au obţinut o mică majoritate
asupra conservatorilor în noua Cameră a Comunelor. Domnul Baldwin i-
a înmânat regelui demisia sa. Noi am plecat cu toţii la Windsor, cu un
tren special, ca să ne predăm sigiliile şi funcţiile; la 7 iulie, domnul
Ramsey MacDonald a devenit prim-ministru în fruntea unul guvern
minoritar, dependent de voturile liberale.
Primul-ministru socialist a dorit ca guvernul laburist să se distingă
prin ample concesii făcute Egiptului, printr-o schimbare constituţională
29
cu bătaie lungă în India şi printr-un efort reînnoit pentru dezarmare

mondială sau, oricum, britanică. Acestea erau ţeluri pentru care putea
conta pe ajutorul liberalilor şi pentru care, în consecinţă, dispunea de
majoritate în Parlament. Aici au început divergenţele mele cu domnul
Baldwin şi, ca urmare, s-a deteriorat sensibil relaţia pe care am avut-o
când mă alesese ministru de Finanţe, cu cinci ani în urmă. Am rămas
desigur într-un contact personal plăcut, dar ştiam că nu gândeam la fel.
Ideea mea era că opoziţia conservatoare ar trebui să combată puternic
guvernul laburist în toate problemele importante ale Imperiului şi ale
naţiunii, să se identifice cu măreţia Britaniei, ca pe vremea Lordului
Beaconsfield şi a Lordului Salisbury, şi să nu ezite să facă faţă
controverselor, chiar dacă prin aceasta nu s-ar obţine o reacţie din
partea naţiunii. Pe cât mi-am putut da seama, domnul Baldwin simţea că
trecuseră de mult timpurile unei robuste afirmări a măreţiei imperiale
britanice şi că speranţele Partidului Conservator se bazau pe o
acomodare cu forţele liberale şi laburiste, pentru ca, prin manevre
îndemânatice şi la timp potrivit, să desprindă din rândul acestora
anumite grupuri ale opiniei publice şi blocuri de alegători.
El a obţinut, desigur, mari succese. A fost unul din marii
conducători de partid pe care i-au avut vreodată conservatorii. El a
luptat ca şef al lor timp de cinci alegeri generale, dintre care a câştigat
trei.
Ruptura noastră definitivă a survenit în legătură cu India. Primul-
ministru susţinea şi chiar împingea înainte planul său de autoguvernare
indiană. Fiind îmboldit de viceregele conservator, Lord Irvin, şi apoi de
Lordul Halifax. La Londra s-a ţinut o conferinţă de rău augur, la care
domnul Gandhi, recent eliberat dintr-o închisoare comodă, era figura
centrală. Nu e necesar în aceste pagini să continui cu amănuntele acestei
controverse care au dominat şedinţele din 1929 şi 1930. La eliberarea
domnului Gandhi pentru a putea participa, în calitate de trimis al Indiei
naţionaliste, la conferinţa de la Londra, eu am ajuns la punctul de
ruptură a relaţiilor mele cu domnul Baldwin. El părea mulţumit de toate
aceste evenimente, era în acord total cu primul-ministru şi cu vice-
regele şi a condus pe acest drum opoziţia conservatoare. Eu eram sigur
că vom pierde India în cele din urmă şi că poporul indian va suferi
dezastre nemăsurate. De aceea, după un timp, mi-am dat demisia din
guvernul din umbră, dar l-am asigurat pe domnul Baldwin că îi voi da
tot ajutorul care îmi stătea în putere în opoziţia faţă de guvernul
30
socialist în Camera Comunelor şi că voi face tot posibilul să asigur

înfrângerea lor în orice alegeri generale.
***
Anul 1929 ajunsese aproape în ultimul trimestru, promiţând

apariţia unei prosperităţi tot mai mari, în special în Statele Unite. Un
optimism extraordinar susţinea o orgie de speculaţii. S-au scris cărţi
care dovedeau că criza economică era o etapă pe care managementul şi
ştiinţa sunt în stare să o stăpânească, cel puţin. „Se pare că am terminat
şi am înlăturat definitiv ciclurile economice aşa cum le-am cunoscut”,
spunea în septembrie preşedintele Bursei din New York. Dar, în
octombrie, o furtună a trecut peste Wall Street. Intervenţia celor mai
puternici agenţi nu a reuşit să oprească valul vânzărilor provocate de
panică. Un grup de bănci importante a constituit un fond de un miliard
de dolari ca să menţină şi să stabilizeze piaţa. Totul a fost în zadar.
Toată bogăţia, atât de repede câştigată în hârtii de valoare în anii
precedenţi, s-a evaporat. Prosperitatea a milioane de cămine americane
crescuse pe o gigantică structură de credite umflate, devenite acum
fantomă. În afară de specularea acţiunilor pe plan naţional, pe care şi
cele mai cunoscute bănci au încurajat-o prin împrumuturi uşoare, se
dezvoltase un vast sistem de cumpărare în rate de case, mobilă, maşini,
precum şi tot felul de obiecte casnice şi altele. Toate s-au prăbuşit acum.
Uzine puternice au intrat în derută şi paralizie. Abia ieri, parcarea
maşinilor în care circulau mii de muncitori şi meseriaşi în drum spre
munca lor zilnică fusese o problemă urgentă. Azi, scăderea dureroasă a
salariilor şi creşterea şomajului afectau întreaga comunitate, angajată
până în acest moment în crearea continuă a unor articole dorite, pentru
bucuria milioanelor de oameni. Sistemul bancar american era mai puţin
concentrat şi cu o bază mai puţin solidă decât în Britania. Douăzeci de
mii de bănci locale au suspendat plăţile. Mijloacele de schimb de bunuri
şi servicii de la om la om s-au prăbuşit la pământ şi crahul din Wall
Street a reverberat la fel în casele modeste ca şi în cele bogate.
Nu trebuie totuşi să se creadă că viziunea trandafirie a bogăţiei şi
confortului sporit, larg împărtăşită de poporul Statelor Unite, nu avea în
spatele ei decât iluzii şi nebunia pieţii. Niciodată înainte nu se
produseseră în vreo societate cantităţi atât de imense de bunuri de tot
felul, împărţite şi schimbate. Nu exista nicio limită a beneficiilor pe care
31
oamenii şi le pot oferi unii altora prin folosirea maximă a hărniciei şi

îndemânării lor. Această splendidă manifestare a fost sfărâmată şi
distrusă de procese imaginare inutile şi de dorinţa de câştig care
depăşeau cu mult marea realizare. Ca urmare a prăbuşirii bursei, în
perioada anilor 1929-1932, a apărut o scădere continuă a preţurilor, şi
în consecinţă, reduceri în producţie care au provocat un amplu şomaj.
Consecinţele acestei dezorganizări a vieţii economice au devenit
mondiale. A urmat o restrângere generală a comerţului, ca urmare a
şomajului şi a declinului producţiei. S-au impus restricţii vamale pentru
protejarea pieţelor interne. Criza generală a adus cu ea aceste dificultăţi
monetare şi a paralizat creditul intern. Aceasta a răspândit ruina şi
şomajul pe întreg globul. Guvernul laburist socialist al domnului
MacDonald, cu toate promisiunile făcute, a constatat, în 1930 şi 1931, că
şomajul a sărit de la un milion la aproape trei milioane. Se spunea că în
Statele Unite erau fără lucru zece milioane de persoane. Întregul sistem
bancar al marii republici era în derută şi în colaps temporar. Dezastre
asemănătoare au suferit Germania şi alte ţări europene. Totuşi, nimeni
nu a murit de foame în lumea de limbă engleză.
Este întotdeauna dificil ca o administraţie sau un partid, care se
bazează pe atacarea capitalului, să-şi păstreze încrederea şi creditul,
atât de importante în economia foarte artificială a unei insule ca
Britania. Guvernul domnului MacDonald nu era deloc capabil să facă
faţă problemelor cu care se confrunta. Nu puteau să ordone o disciplină
de partid sau să producă energia necesară fie şi numai pentru
echilibrarea bugetului. În asemenea condiţii, un guvern, care deja este
minoritar şi lipsit de încredere financiară, nu poate supravieţui.
Eşecul Partidului Laburist de a face faţă furtunii, brusca prăbuşire
a creditului financiar al Britaniei şi scindarea Partidului Liberal, cu
puterea lui de echilibrare, a dus la o Coaliţie naţională. Se părea că doar
un guvern al tuturor partidelor ar putea face faţă crizei. Domnul
MacDonald şi ministrul lui de Finanţe, cu o emoţie patriotică puternică,
au încercat să atragă în combinaţie masa Partidului Laburist. Domnul
Baldwin, întotdeauna bucuros ca alţii să aibă funcţia, atât timp cât el
rămânea cu puterea, era de acord să lucreze sub conducerea domnului
MacDonald. Era o atitudine care, deşi merita respectul, nu corespundea
realităţii. Domnul Lloyd George era încă în convalescenţă după o
operaţie – serioasă la vârsta lui – iar Sir Herbert Samuel a condus grupul
liberal în această combinaţie de partide.
32
Eu nu am fost invitat să iau parte la guvernul de coaliţie. Eu eram

desprins politic de domnul Baldwin din cauza Indiei. Eram un oponent
al politicii guvernului laburist al domnului MacDonald. Ca şi mulţi alţii,
am simţit nevoia unei concentrări naţionale. Dar nu am fost nici
surprins, nici nefericit, când am fost lăsat afară din aceasta. Eu am rămas
să pictez la Cannes cât timp a durat criza politică. Ce aş fi făcut dacă mi
s-ar fi cerut să mă alătur, nu ştiu. E inutil să discutăm tentaţii îndoielnice
care nu au existat niciodată. Dar eu eram rău plasat pe scara politică.
Aveam cincisprezece ani de participare în cabinet şi eram ocupat cu
viaţa mea la Marlborough. Dramele politice erau foarte emoţionante în
acea vreme pentru cei implicaţi în scandalul şi vârtejul politicii, dar pot
afirma cu sinceritate că nu am avut resentimente şi, cu atât mai puţin,
nu am simţit durere că am fost înlăturat atât de decisiv într-un moment
de stres naţional. Totuşi, era un inconvenient. În toţi aceşti ani, din
1905, şezusem într-unul din rândurile din faţă şi aveam totdeauna
avantajul de a vorbi de la tribună, unde îţi poţi pune notiţele şi să
pretinzi, cu mai mult sau mai puţin succes, că formulezi pe măsură ce
continui. Acum, trebuia să-mi găsesc cu oarecare dificultate un loc
dincolo de pasaj, în partea guvernului, unde trebuia să-mi ţin în mână
notiţele atunci când vorbeam şi să-mi încerc şansa în dezbaterile cu alţi
bine cunoscuţi foşti miniştri. Totuşi, din când în când, mi se dădea
cuvântul.
Formarea noului guvern nu a pus capăt crizei financiare şi, când
m-am întors din străinătate, am găsit totul tulburat, în ajunul unor
inevitabile alegeri generale. Verdictul electoratului a fost merituos
pentru naţiunea britanică. S-a format un guvern naţional sub
conducerea domnului Ramsey MacDonald, fondatorul Partidului
Laburist-Socialist. Acesta a propus poporului un program de severă
austeritate şi sacrificii. Era o versiune timpurie a formulei, „sânge,
muncă, lacrimi şi sudoare”, fără stimulentul sau cerinţele războiului şi
ale pericolului moral. Trebuia practicată economia cea mai dură.
Tuturor urma să li se reducă salariul sau venitul. Maselor populare li se
cerea să voteze pentru un regim de abnegaţie autoimpusă. Acestea au
răspuns ca totdeauna când sunt prinse într-o stare de spirit eroică. Deşi,
contrar declaraţiilor, guvernul a abandonat etalonul aur şi deşi domnul
Baldwin a fost obligat să suspende pentru totdeauna, cum s-a dovedit
ulterior, acele plăţi ale datoriei americane, hotărâre pe care i-o
impusese Cabinetului în 1923, încrederea şi creditul au revenit. Noua
33
administraţie avea o majoritate covârşitoare. Domnul MacDonald, ca

prim-ministru, era urmat doar de şapte sau opt miniştri din partidul lui;
dar numai vreo cincizeci dintre oponenţii săi laburişti şi foşti adepţi au
revenit în Parlament. Sănătatea şi puterile lui slăbeau şi a domnit în
fruntea sistemului britanic, cu o decrepitudine crescândă, aproape patru
ani nefericiţi. Şi foarte curând, în aceşti patru ani, a apărut Hitler.
Capitolul III
ADOLF HITLER
În octombrie 1918, un caporal german fusese temporar orbit de

iperită, într-un atac englez lângă Comines. În timp ce era în spital în
Pomerania, înfrângerea şi revoluţia măturară Germania. Fiu al unui
obscur funcţionar vamal, avusese vise tinereşti de a deveni un mare
artist. Nereuşind să intre la Academia de artă din Viena, a trăit în sărăcie
în acea capitală şi, mai târziu, la München. Uneori ca zugrav de case,
adesea ca muncitor zilier, a suferit privaţiuni fizice şi şi-a format un
resentiment aspru, deşi ascuns, din cauză că lumea nu i-a permis
succesul. Aceste nefericiri nu l-au dus în rândurile comuniştilor. Printr-o
onorabilă inversiune, el nutrea, dimpotrivă, un sentiment anormal de
lealitate rasială şi o ferventă şi mistică admiraţie pentru Germania şi
poporul german. La izbucnirea războiului, el s-a avântat cu elan în
armată, şi a servit, timp de patru ani, într-un regiment bavarez pe
frontul de vest. Aceasta a fost la început soarta lui Adolf Hitler.
În timp ce zăcea fără vedere şi neajutorat în spital, în iarna anului
1918, eşecurile sale personale păreau cufundate în dezastrul întregului
popor german. Şocul înfrângerii, prăbuşirea legii şi ordinii, triumful
francezilor, îi produceau soldatului convalescent o agonie care îi
consuma fiinţa şi generau acele forţe nemăsurate, de rău augur, ale
spiritului, care pot însemna salvarea sau damnarea omenirii. Pentru el,
căderea Germaniei părea inexplicabilă prin procese obişnuite. Pe
undeva, a existat o uriaşă şi monstruoasă trădare. Singur şi închis în
sine, micul soldat gândea şi făcea speculaţii asupra posibilelor cauze al
catastrofei, fiind călăuzit doar de experienţa personală îngustă. La Viena,
el se amestecase în grupuri naţionaliste germane, extremiste, iar acolo
auzise poveşti despre activităţile sinistre de subminare ale altei rase,
34
duşmani şi exploatatori ai lumii nordice – evreii. Această furie patriotică

a fuzionat cu invidia faţă de cei bogaţi şi plini de succes, rezultând o ură
copleşitoare.
Când a fost eliberat din spital, ca un pacient oarecare, purtând încă
uniforma cu care se mândrea ca un elev, ce scene trebuie să fi văzut
ochii lui de curând vindecaţi! Îngrozitoare sunt convulsiile înfrângerii. În
jurul lui, în atmosfera disperării şi nebuniei, se zărea Revoluţia Roşie.
Maşini blindate străbăteau străzile Münchenului, răspândind manifeste
sau gloanţe asupra soldaţilor care fugeau. Proprii săi camarazi, cu
sfidătoare banderole roşii pe braţul uniformei, strigau lozinci furioase
împotriva a tot ce-i era drag pe lume. Ca într-un vis, totul îi deveni brusc
clar. Germania fusese înjunghiată pe la spate şi sfâşiată de evrei, de
profitori şi intriganţi din spatele frontului, de blestemaţii de bolşevici în
conspiraţia lor internaţională de intelectuali evrei. El vedea strălucind în
faţa sa datoria de a salva Germania de aceste plăgi, de a răzbuna relele
ce i s-au făcut, şi de a duce rasa stăpânilor spre destinul ei de mult
hărăzit.
Ofiţerii din regimentul lui, adânc alarmaţi de starea de spirit de
răzvrătire revoluţionară, a oamenilor lor, au fost foarte bucuroşi să
găsească unul care părea că deţine esenţa rezolvării problemei.
Caporalul Hitler dorea să rămână mobilizat şi să fie folosit ca „ofiţer de
educaţie politică” sau agent. Sub această înfăţişare, el aduna informaţii
despre încercări de răzvrătire şi acţiuni subversive. Imediat i s-a spus de
către ofiţerul de Securitate pentru care lucra, să participe la adunările
tuturor partidelor politice locale. Într-o seară, în septembrie 1919,
caporalul s-a dus la o adunare a Partidului Muncitorilor Germani, într-o
berărie din München, iar aici a auzit pentru prima dată oamenii vorbind
în stilul propriilor sale convingeri, împotriva evreilor, a speculanţilor, a
„crimelor din noiembrie” care au aruncat Germania în abis. La 16
septembrie, s-a alăturat acestui partid şi, la scurt timp după aceea, în
concordanţă cu activitatea sa din armată, a preluat propaganda acestuia.
În februarie 1920, s-a ţinut la München prima adunare de masă a
Partidului Muncitorilor Germani, iar aici Adolf Hitler însuşi a dominat
lucrările şi a schiţat programul Partidului în douăzeci şi cinci de puncte.
Devenise politician. Fusese deschisă campania sa de salvare naţională.
În aprilie a fost demobilizat şi dezvoltarea partidului a devenit ţelul
întregii sale vieţi. Până la mijlocul anului următor, el i-a înlăturat pe
vechii conducători şi, prin pasiune şi geniu, a impus oamenilor
35
hipnotizaţi acceptarea controlului său personal. El era deja „Führerul”. A

fost cumpărat un ziar fără succes, Voelkischer Beobachter, care a devenit
organul partidului.
Comuniştilor nu le-a trebuit mult ca să-şi recunoască duşmanul.
Au încercat să tulbure adunările lui Hitler iar acesta, în ultimele zile ale
anului 1921, şi-a organizat primele unităţi militare. Până în acel
moment, totul s-a petrecut doar în cercurile locale din Bavaria. Dar, în
condiţiile nefericitei vieţi a germanilor în aceşti cinci ani de după război,
mulţi au început ici colo, prin tot Reichul, să asculte noua scriptură.
Furia întregii Germanii faţă de ocupaţia franceză a regiunii Ruhr, în
1923, a adus partidului, numit acum Partidul Naţional Socialist, un larg
val de aderenţi. Prăbuşirea mărcii a distrus baza clasei mijlocii germane,
din rândul căreia mulţi au devenit în disperare, recruţi ai noului partid
şi şi-au găsit alinarea nefericirii lor în ură, răzbunare şi fervoare
patriotică.
De la început, Hitler a arătat clar că drumul spre putere trece prin
agresiune şi violenţă împotriva Republicii de la Weimar, născută din
ruşinea înfrângerii. În noiembrie 1923, „Führerul” avea în jurul lui un
grup hotărât, Goering, Hess, Rosenberg şi Roehm fiind proeminenţi.
Aceşti oameni de acţiune au hotărât că venise momentul cuceririi
autorităţii în statul Bavaria. Generalul von Ludendorf, şeful Statului
Major al armatei germane în cea mai mare parte a primului război
mondial, dădea acestei acţiuni prestigiul militar al numelui său şi s-a
aflat în fruntea Puciului. Înainte de război, se obişnuia a se spune: „În
Germania nu va fi revoluţie, pentru că în Germania revoluţiile sunt strict
interzise”. Preceptul a fost reînviat cu această ocazie de către
autorităţile locale din München. Trupele de poliţie au tras, evitându-l cu
grijă pe general, care mărşăluia drept înainte, în mijlocul
demonstranţilor, şi a fost primit cu respect. Au fost ucişi vreo douăzeci
dintre demonstranţi. Hitler s-a trântit la pământ şi, împreună cu alţi şefi,
a fugit imediat, de pe scenă. În aprilie 1924, el a fost condamnat la patru
ani de închisoare.
Deşi autorităţile germane menţinuseră ordinea şi tribunalul
german a dat pedepse, sentimentul răspândit în întregul land era că
acestea loveau în propria lor carne şi în sângele lor şi că făceau jocul
străinilor pe seama fiilor cei mai credincioşi ai Germaniei. Pedeapsa lui
Hitler a fost redusă de la patru ani la treisprezece luni. Aceste luni
petrecute în fortăreaţa de la Landsberg au fost totuşi suficiente ca el să
36
elaboreze în schiţă Mein Kampf, un tratat asupra filosofiei sale politice,

dedicat morţilor recentului Puci. Când, în cele din urmă, a venit la
putere, nu exista nicio altă carte care să fi meritat a fi studiată cu mai
multă atenţie de către conducătorii politici şi militari ai Puterilor Aliate.
Totul era acolo: programul de reînviere a Germaniei; tehnica
propagandei de partid; planul de combatere a marxismului; conceptul
statului naţional-socialist; poziţia de drept a Germaniei în fruntea lumii.
Acesta era noul Coran al credinţei şi războiului: zemos, plin de vorbe
goale, fără formă, dar tăios prin mesajul lui.
Principala teză a lui Mein Kampf era simplă. Omul este un animal
luptător; de aceea, naţiunea, fiind o comunitate de luptători, este o
unitate de luptă. Orice organism viu care încetează să mai lupte pentru
existenţa lui este sortit pieirii. O ţară sau o rasă care încetează să lupte
este de asemeni sortită pieirii. Capacitatea de luptă a unei rase depinde
de puritatea ei. De aici, nevoia de a o scăpa de profanări străine. Rasa
evreiască, datorită universalităţii ei, este în mod necesar pacifistă şi
internaţionalistă.
Pacifismul este păcatul cel mai mortal, pentru că înseamnă
capitularea rasei în lupta pentru existenţă. De aceea, prima datorie a
fiecărei ţări este să naţionalizeze masele. Scopul final al educaţiei este să
producă un german care, cu un minim de instrucţie, să poală fi
transformat într-un soldat.
Marile răsturnări ale istoriei ar fi fost de neconceput dacă nu ar fi
existat forţa de propulsie a pasiunilor fanatice şi isterice. Nimic nu s-ar fi
realizat cu virtuţile burgheze ale păcii şi ordinii. Lumea se îndreaptă
acum spre o asemenea răsturnare şi noul stat german trebuie să aibă
grijă ca rasa aceasta să fie pregătită pentru ultimele şi cele mai mari
decizii de pe pământ.
Politica externă poate fi lipsită de scrupule. Nu este sarcina
diplomatică să permită unei naţiuni să naufragieze eroic, ci mai curând
să aibă grijă ca ea să prospere şi să supravieţuiască. Anglia şi Italia sunt
singurele aliate posibile ale Germaniei. Atât timp cât Germania nu se
zbate singură, nimeni nu se zbate pentru ea. Provinciile pierdute nu pot
fi redobândite doar prin apeluri solemne către cer sau prin pioase
speranţe în Liga Naţiunilor, ci doar prin forţa armelor. Germania nu
trebuie să repete greşeala de a lupta deodată cu toţi duşmanii ei. A ataca
Franţa din motive pur sentimentale ar fi o prostie. Germania are nevoie
de mărirea teritoriului în Europa. Politica colonială a Germaniei dinainte
37
de război a fost o greşeală şi trebuie abandonată. Germania trebuie să

caute expansiune în Rusia şi în Statele Baltice. Nu poate fi tolerată nicio
alianţă cu Rusia. A duce război împreună cu Rusia şi împotriva
Occidentului ar fi un act criminal, pentru că ţelul Sovietelor este triumful
iudaismului internaţional. Aceştia erau „stâlpii de granit” ai politicii lui.
Lupta a continuat şi apariţia treptată a lui Adolf Hitler ca figură
naţională nu prea a fost observată de către învingători, oprimaţi şi
frământaţi de propriile lor necazuri şi de lupte între partide. A trecut un
interval lung, până ce Naţional-Socialismul sau „Partidul Nazist”, cum
era numit acum, să capete influenţă în rândul poporului german, în
forţele armate, în maşinăria de stat şi printre industriaşii îngroziţi nu
fără temei de comunism, şi să devină o putere în viaţa germană, care
trebuia remarcată pe plan internaţional. Când Hitler a fost eliberat din
închisoare, la sfârşitul lui 1924, a spus că îi vor trebui câţiva ani ca
mişcarea lui să fie recunoscută.
***
Una dintre prevederile democrate ale Constituţiei de la Weimar

era aceea ca alegerile pentru Reichstag să aibă loc la fiecare patru ani. Se
spera, prin această prevedere, că masele poporului german se vor
bucura de un control complet şi continuu asupra Parlamentului lor. În
practică, asta însemna să trăiască într-o atmosferă de emoţie politică
febrilă şi în campanii electorale nesfârşite. Progresul lui Hitler şi al
doctrinelor lui este înregistrat cu precizie. În 1928, el avea doar
douăsprezece locuri în Reichstag. În 1930 numărul acestora a ajuns la
107; în 1932 erau 230. În acel timp, întreaga structură a Germaniei
fusese îmbibată de organismele şi disciplina Partidului Naţional-
Socialist, iar intimidările şi tot felul de insulte şi brutalităţi faţă de evrei
luau amploare.
În această relatare, nu este necesar să urmărim an de an această
dezvoltare complexă şi formidabilă, cu toate pasiunile şi mârşăviile şi cu
toate suişurile şi coborâşurile ei. Soarele palid al conferinţei de la
Locarno a strălucit un timp deasupra scenei. Cheltuirea masivelor
împrumuturi americane crea un sentiment de revenire a bogăţiei.
Mareşalul Hindenburg prezenta statul, iar Stresemann era ministrul lui
de Externe. Majoritatea stabilă, decentă, a poporului german,
răspunzând dragostei înnăscute faţă de autoritatea masivă şi
38
majestuoasă, s-a agăţat de el până la ultima lui suflare. Dar şi alţi factori
puternici erau activi în naţiunea nefericită, căreia Republica de la
Weimar nu-i putea oferi un sentiment de securitate şi nici satisfacţia
gloriei naţionale sau a răzbunării.
Dincolo de faţada guvernelor republicane şi a instituţiilor
democrate impuse de învingători şi care purtau pecetea înfrângerii,
puterea politică reală în Germania şi structura solidă a naţiunii, în anii
de după război, aparţineau de fapt Marelui Stat Major al armatei
germane sau Reichswehrului. Aceştia au fost acei care, în secret, au pus
bazele reînarmării germane şi care făceau şi desfăceau preşedinţi şi
cabinete. Ei găsiseră în mareşalul Hindenburg un simbol al puterii lor şi
un instrument al voinţei lor. Dar, în 1930, Hindenburg avea optzeci şi
trei de ani. De aici încolo, caracterul său şi puterea minţii sale intrară în
declin. Devenea tot mai nedrept, arbitrar şi senil. În timpul războiului, i
se făcuse o efigie uriaşă, iar patrioţii îşi puteau arăta admiraţia plătind
ca să bată un cui în ea. Aceasta ilustrează efectiv ceea ce devenise acum
– „Titanul de lemn”. De câtva timp, generalilor le era clar că va trebui
găsit un succesor satisfăcător mareşalului îmbătrânit. Căutarea omului
nou a fost cumva copleşită de creşterea şi forţa vehementă a mişcării
naţional-socialiste. După eşecul Puciului de la München din 1923, Hitler
susţinuse o politică de strictă legalitate în cadrul Republicii de la
Weimar. Dar, în acelaşi timp, el a încurajat şi plănuit extinderea
formaţiunilor militare şi paramilitare ale Partidului Nazist. După un
început modest, trupele de şoc S.D. sau Cămăşile brune, cu micul lor
sâmbure disciplinar, S.S., au crescut în număr şi vigoare până acolo încât
Reichswehrul a considerat că activităţile şi forţa lor potenţială au
devenit foarte alarmante.
În fruntea formaţiunilor S.A. era soldatul mercenar Ernst Roehm,
camaradul şi prietenul apropiat al lui Hitler în toţi aceşti ani de luptă.
Roehm, şeful statului major al S.A., era un bărbat abil şi plin de curaj, dar
dominat de ambiţii personale şi un pervers sexual. Urgiile lui nu erau o
barieră în colaborarea lui Hitler cu el, în drumul greu şi periculos spre
putere. Cântărind cu mai multă atenţie fluxurile care cuprindeau
naţiunea, Reichswehrul s-a convins cu greu că, rămânând o castă
militară şi o organizaţie în opoziţie cu mişcarea nazistă, nu mai putea
menţine controlul asupra Germaniei. Ambele părţi aveau în comun
hotărârea de a ridica Germania din abis şi a răzbuna înfrângerea ei; dar,
în timp ce Reichswehrul reprezenta structura ordonată a Imperiului
39
Kaiserului şi apăra interesele claselor feudale, aristocrate, moşiereşti şi

înstărite din societatea germană, S. A. deveniseră – în mare măsură – o
mişcare revoluţionară, stârnită de nemulţumirile unor subversivi
nervoşi sau amărâţi şi de disperarea oamenilor ruinaţi. Se deosebeau de
bolşevicii pe care îi denunţau, tot atât de mult pe cât se deosebeşte Polul
nord de Polul sud.
Dacă Reichswehrul voia să se certe cu Partidul Nazist, însemna să
sfâşie naţiunea învinsă. În 1931 şi 1932, şefii armatei au simţit că
trebuie, de dragul lor şi al ţării, să-şi alăture forţele acelora cu care erau
în opoziţie în probleme interne, cu toată rigiditatea şi severitatea minţii
germane. Cât îi priveşte pe Hitler, deşi era pregătit să folosească orice
mijloc ca să pătrundă în citadela puterii, avea încă în faţa ochilor
conducerea marii şi strălucitoarei Germanii care se bucurase de
admiraţia şi loialitatea lui în anii tinereţii. Condiţiile pentru o înţelegere
între el şi Reichswehr erau deci prezente de ambele părţi. Şefii armatei
şi-au dat seama treptat că forţa Partidului Nazist era atât de mare încât
Hitler era singurul succesor posibil al lui Hindenburg în fruntea naţiunii
germane. Hitler, pe de altă parte, ştia că, pentru a-şi continua programul
lui de reînviere a Germaniei, era indispensabilă o alianţă cu elita
conducătoare a Reichswehrului. S-a încheiat astfel o înţelegere şi
conducătorii armatei germane au început să-l convingă pe Hindenburg
să-l privească pe Hitler ca pe un eventual Cancelar al Reichului. Astfel,
acceptând să restrângă activităţile Cămăşilor brune, să le subordoneze
Statului Major şi, în cele din urmă, dacă va fi inevitabil, să le lichideze,
Hitler a obţinut loialitatea forţelor ce controlau Germania, dominaţia
executivă oficială şi posibilă răsturnare în viitor a şefiei statului german.
Caporalul ajunsese departe.
Exista totuşi o complicaţie internă aparte. Dacă cheia oricărei
combinaţii de stăpânire a forţelor interne germane era Statul Major al
Armatei, existau mai multe mâini care doreau să pună stăpânire pe
cheie. În acel moment, generalul Kurt von Schleicher exercita o influenţă
subtilă şi uneori decisivă. El era mentorul politic al cercului militar
rezervat dar potenţial dominant. El era privit cu oarecare neîncredere
de toate secţiunile şi fracţiunile şi era privit ca un agent politic util, cu
multe cunoştinţe ce nu figurau în manualele Statului Major şi care nu
erau totdeauna accesibile soldaţilor. Schleicher era de mult convins de
semnificaţia mişcării naziste şi de nevoia de a o îngrădi şi controla. Pe de
altă parte, el vedea că această ridicare groaznică a mulţimii, cu armata ei
40
particulară mereu crescândă, S.A, era o armă care, dacă era bine
manevrată de camarazii săi din Statul Major, putea reafirma măreţia
Germaniei şi pe care ar fi putut să o folosească chiar pentru sine. Cu
această intenţie, în cursul anului 1931, Schleicher a început să
comploteze în secret cu Roehm. Atunci se desfăşura un proces dublu:
Statul Major făcea aranjamente cu Hitler, iar Schleicher, în mijlocul lor,
îşi ducea conspiraţia personală cu Roehm, principalul locţiitor al lui
Hitler şi viitor rival al acestuia. Contactele lui Schleicher cu elementul
revoluţionar din partidul nazist şi în special cu Roehm au ţinut trei ani,
până ce amândoi au fost împuşcaţi din ordinul lui Hitler. Aceasta a
simplificat desigur situaţia politică şi pe cea a supravieţuitorilor.
***
Între timp, furtuna economică a cuprins la rândul ei şi Germania.

Băncile din Statele Unite, confruntate cu obligaţii tot mai mari în ţară, au
refuzat să mărească împrumuturile nechibzuite acordate Germaniei.
Această reacţie a dus la închiderea fabricilor şi la ruina multor
întreprinderi pe care se baza reînvierea paşnică a Germaniei. Şomajul a
crescut în Germania la 2 300 000 oameni în iarna anului 1930. Aliaţii au
oferit o prelungită şi binevoitoare uşurare a reparaţiilor. Treseman,
ministrul de Externe, care acum era pe moarte, a obţinut ultimul său
succes prin înţelegerea privind completa evacuare a regiunii Rinului de
către armatele Aliate, cu mult înainte de prevederile tratatului.
Dar masele germane erau în mare parte indiferente faţă de
remarcabilele concesii ale învingătorilor. Mai înainte, sau în condiţii mai
fericite, acestea ar fi fost aclamate ca un pas mare pe calea reconcilierii
şi ca o reîntoarcere la pacea adevărată. Dar acum, teama mereu
prezentă care plana peste masele germane era şomajul. Clasele mijlocii
fuseseră deja ruinate şi mânate la atitudini violente, în urma prăbuşirii
mărcii. Poziţia lui Stresemann în politica internă, subminată de stresul
economic internaţional şi de asalturile vehemente ale naziştilor lui
Hitler şi ale anumitor magnaţi capitalişti, a dus la răsturnarea lui. La 28
martie 1930, Bruening, şeful Partidului Catolic de Centru, a devenit
cancelar. Bruening era om catolic din Westfalia şi un patriot care căuta
să refacă fosta Germanie în formă modernă, democrată. El a urmărit
continuu pregătirea fabricilor pentru război. El trebuia de asemeni să
lupte pentru stabilitate financiară în mijlocul unui haos crescând.
41
Programul lui de economie şi reducere a numărului funcţionarilor

publici şi a salariilor, nu era popular. Valurile urii erau şi mai turbulente.
Susţinut de preşedintele Hindenburg, Bruening a dizolvat un Reichstag
ostil, iar alegerile din 1930 i-au oferit o majoritate. El a făcut acum
ultimul efort vizibil de a salva ce mai rămăsese din vechea Germania,
împotriva agitaţiei naţionaliste, reînviată, violentă şi josnică. În acest
scop, trebuia în primul rând să se asigure de realegerea lui Hindenburg
ca preşedinte. Cancelarul Bruening a apelat la o soluţie nouă dar
normală. El vedea pacea, siguranţa şi gloria Germaniei doar prin
restaurarea unui împărat. Ar fi putut el oare să-l convingă pe bătrânul
mareşal Hindenburg – dacă şi când va fi reales – ca în ultima sa
legislatură să acţioneze ca regent pentru o monarhie restaurată care să
intre în funcţiune după moartea lui? Dacă ar fi fost realizată, această
politică ar fi umplut golul din fruntea naţiunii germane spre care, după
cum devenise evident acum, Hitler îşi crea drum. În orice condiţii,
aceasta era linia justă. Dar cum putea Bruening să aducă Germania pe
această linie? Elementul conservator, care se orienta spre Hitler, putea fi
atras din nou prin reîntoarcerea Kaiserului Wilhelm; dar nici social-
democraţii şi nici sindicatele nu ar fi tolerat reîntoarcerea bătrânului
Kaiser sau a prinţului moştenitor. Planul lui Bruening nu era de a reface
al doilea Reich. El dorea o monarhie constituţională de tip englez. El
spera că unul dintre fiii prinţului moştenitor ar putea fi candidatul
potrivit.
În noiembrie 1931, el i-a dezvăluit lui Hindenburg planurile sale,
realizarea acestora depinzând de el. Reacţia bătrânului mareşal a fost
imediat vehementă şi deosebită. Era uimit şi ostil. El a spus că se
considera doar un mandatar al Kaiserului. Orice altă soluţie era o insultă
adusă onoarei lui militare. Concepţia monarhistă, căreia îi era devotat,
nu se putea împăca cu o alegere între prinţi regali. Legitimitatea nu
trebuia violată. Între timp, cum Germania nu avea să accepte
reîntoarcerea Kaiserului, nu rămânea altcineva decât el însuşi,
Hindenburg. Aici s-a oprit. Nu exista compromis pentru el! „J’y suis, j’y
reste”. Bruening a polemizat vehement şi poate prea îndelung cu
bătrânul veteran. Cancelarul avea un plan solid. Dacă Hindenburg nu
voia să accepte soluţia monarhică, deşi neortodoxă, va urma o dictatură
nazistă revoluţionară. Nu s-a ajuns la nicio înţelegere. Dar, fie că
Bruening reuşea sau nu să-l convingă pe Hindenburg, era imperativ ca
acesta să fie ales din nou preşedinte, pentru a salva măcar prăbuşirea
42
politică imediată a statului german. În prima etapă, planul lui Bruening a

avut succes. La alegerile prezidenţiale din martie 1932, Hindenburg a
fost reales, după un al doilea scrutin, obţinând majoritatea faţă de rivalii
săi, Hitler şi comunistul Thaelmann. Acum, trebuiau luate în considerare
situaţia economică din Germania şi relaţiile ei cu Europa. La Geneva se
ţinea Conferinţa pentru dezarmare, iar Hitler se lansase într-o campanie
zgomotoasă împotriva umilirii Germaniei prin tratatul de la Versailles.
Meditând atent, Bruening schiţă un plan pe termen lung de
revizuire a Tratatului, dar în aprilie s-a dus la Geneva şi s-a bucurat de o
primire neaşteptat de formidabilă. În convorbirile dintre el şi
MacDonald precum şi cu domnul Stimson şi domnul Norman Davis din
America, se părea că se va putea ajunge la o înţelegere. Baza
extraordinară a acestui lucru o constituia principiul „egalităţii în
armamente” între Germania şi Franţa, problemă ce se preta la
interpretări diferite. Este într-adevăr surprinzător, după cum se va
explica în alte capitole, că un om cu bun-simţ putea să-şi închipuie că
pacea ar fi putut fi construită pe asemenea baze. Dacă acest punct vital
avea să fie acceptat de învingători, asta îl scoica pe Bruening din impas,
iar apoi, pasul următor – şi cel înţelept – ar fi fost anularea reparaţiilor,
în scopul unei renaşteri a Europei. Desigur, o asemenea înţelegere ar fi
ridicat poziţia personală a lui Bruening spre un triumf.
Norman Davis, ambasadorul american plenipotenţiar, i-a telefonat
premierului francez Tardieu, să vină imediat de la Paris la Geneva. Dar,
din nefericire pentru Bruening, Tardieu avea alte veşti. Schleicher
acţionase la Berlin şi îl avertizase pe ambasadorul francez să nu
negocieze cu Bruening, pentru că prăbuşirea lui era iminentă. Se poate
de asemeni ca Tardieu să fi fost îngrijorat de poziţia militară a Franţei în
formula „egalităţii în armamente”. Oricum, Tardieu n-a venit la Geneva,
iar la 1 mai, Bruening a revenit la Berlin. Sosirea lui cu mâinile goale
într-un asemenea moment i-a fost fatală. Erau necesare măsuri drastice
şi disperate pentru a se evita ameninţarea colapsului economic în
Germania. Pentru asemenea măsuri, guvernul nepopular al lui Bruening
nu avea destulă forţă. El a dus lupta în cursul lunii mai, iar între timp, în
caleidoscopul politicii parlamentare franceze, Tardieu a fost înlocuit de
domnul Heriot.
Noul prim-ministru francez s-a declarat gata să discute formula la
care s-a ajuns în convorbirile de la Geneva. Ambasadorului american la
Berlin i s-au dat instrucţiuni să-l îndemne pe cancelarul german să se
43
ducă fără întârziere la Geneva. Acest mesaj a fost primit de Bruening

abia la 30 mai. Dar, între timp, influenţa lui Schleicher a precumpănit.
Hindenburg fusese deja convins să-l demită pe cancelar. În cursul
aceleiaşi dimineţi, după ce invitaţia americană, cu toată speranţa şi
imprudenţa ei, ajunsese la Bruening, el a aflat că soarta lui fusese
pecetluită şi, la amiază, şi-a dai demisia ca să evite destituirea. Aşa s-a
terminat ultima guvernare din Germania de după război care ar fi putut
duce poporul german spre o constituţie stabilă şi civilizată şi i-ar fi
deschis canale paşnice de legătură cu vecinii săi. Oferta făcută de aliaţi
lui Bruening l-ar fi salvat, dacă nu erau intrigile lui Schicicher şi
întârzierea lui Tardieu. Aceste oferte trebuiau discutate acum cu un
sistem diferit şi cu un om diferit.
Adolf Hitler, Hermann Goering şi Joachim von Ribbentrop
Capitolul IV
ANII LĂCUSTELOR
1931 – 1933
Guvernul britanic rezultat din alegerile din 1931 era, în aparenţă,

anul dintre cele mai puternice, dar de fapt era unul dintre cele mai slabe
din analele britanice. Domnul Ramsey MacDonald, primul-ministru, se
rupsese de Partidul Socialist, care fusese creaţia vieţii lui, şi ambele
părţi erau afectate. De atunci încolo, el a stat supărat în fruntea unei
administraţii care, deşi cu numele era naţională, era copleşitor
conservatoare, de fapt. Domnul Baldwin prefera substanţa în locul
formei puterii şi a domnit cu placiditate din umbră. La Ministerul de
Externe era Sir John Simon, unul dintre conducătorii contingentului
liberal. Principala activitate a administraţiei în interior era condusă de
44
domnul Neville Chamberlain, care curând a devenit ministru de Finanţe.

Partidul Laburist, învinuit pentru eşecul din timpul crizei financiare şi
dureros lovit în alegeri, era condus de pacifistul extrem, domnul George
Lansbury. În perioada de patru ani şi un sfert a administraţiei, din
august 1931 până în noiembrie 1935, întreaga situaţie pe continentul
european s-a inversat.
***
Toată Germania se afla în mişcare şi se desfăşurau evenimente

importante. Papen, care îi urmase lui Bruening în funcţia de cancelar,
împreună cu generalul politician Schleicher încercaseră până acum să
conducă Germania prin inteligenţă şi intrigă. Acum trecuse vremea lor.
Papen spera să conducă cu sprijinul anturajului preşedintelui
Hindenburg şi al grupului naţionalist extremist din Reichstag. La 20 iulie
s-a făcut un pas decisiv. Guvernul socialist din Prusia a fost înlăturat cu
forţa din funcţie. Dar rivalul lui Papen era dornic de putere. După
calculele lui Schleicher, instrumentul prin care acţiona îl reprezentau
forţele întunecate, ascunse, care năvăleau în politica germană în spatele
puterii crescânde şi a numelui lui Adolf Hitler. El spera să facă din
mişcarea lui Hitler un docil servitor al Reichswehrului şi astfel să obţină
el însuşi controlul amândurora. Contactele dintre Schleicher şi Roehm,
şeful trupelor naziste S.A, care începuseră în 1931, au fost extinse în
anul următor la relaţii mai precise între Schleicher şi Hitler însuşi. Calea
spre putere pentru ambii bărbaţi părea a fi obstrucţionată de Papen şi
de încrederea pe care i-o acorda acestuia Hindenburg.
În august 1932, Hitler a venit la Berlin la o solicitare particulară
din partea preşedintelui. Momentul părea prielnic pentru un pas înainte.
În spatele Führerului erau treisprezece milioane de voturi. Trebuia să
ceară o funcţie vitală. Era acum cumva în poziţia lui Mussolini dinaintea
marşului asupra Romei. Dar lui Papen nu-i păsa de istoria recentă a
Italiei. El avea sprijinul lui Hindenburg şi nu avea de gând să
demisioneze. Bătrânul mareşal s-a văzut cu Hitler. N-a fost impresionat.
„Bărbatul ăsta cancelar? Am să-l fac şef de poştă, ca să poată linge
timbrele cu imaginea capului meu pe ele.” În cercurile de palat, Hitler nu
avea influenţa pe care o aveau rivalii săi.
În ţară, electoratul era neliniştit şi lăsat în voia sorţii. În noiembrie
1932, s-au ţinut alegeri în întreaga Germanie, pentru a cincea oară într-
45
un an. Naziştii au pierdut teren şi cele 230 de locuri ale lor s-au redus la
196, comuniştii câştigând diferenţa. Puterea Führerului de a negocia
slăbise deci. Poate că, în cele din urmă, generalul Schleicher avea să se
descurce fără el. Generalul a câştigat simpatii în cercul consilierilor lui
Hindenburg. La 17 noiembrie, Papen şi-a dat demisia şi Schleicher a
devenit cancelar în locul lui. Dar s-a constatat că noul cancelar fusese
mai capabil să tragă sfori în spatele scenei, decât pe faţă, în vârful
puterii. Se certase cu prea mulţi oameni. Hitler, împreună cu Papen şi
naţionaliştii, s-au aliniat acum împotriva lui, iar comuniştii, luptându-se
cu naziştii pe străzi şi cu guvernul prin greve, au contribuit la a-i face
imposibilă conducerea. Papen şi-a folosit influenţa sa personală asupra
preşedintelui Hindenburg. Pentru a-l placa pe Hitler n-ar fi oare cea mai
bună soluţie să se arunce asupra lui răspunderile şi poverile funcţiei?
Hindenburg a acceptat, de nevoie, în cele din urmă. La 10 ianuarie 1933,
Adolf Hitler a preluat funcţia de cancelar al Germaniei.
Mâna stăpânului a fost curând simţită de toţi cei care i se opuneau
sau puteau să se opună Noii ordini. La 2 februarie, au fost interzise orice
întruniri sau demonstraţii ale Partidului Comunist German şi a început
în întreaga Germanie o percheziţie după toate armele ascunse ce
aparţineau comuniştilor. Punctul culminant s-a petrecut în seara de 27
februarie 1933. Clădirea Reichstagului a izbucnit în flăcări. Au fost
chemate Cămăşile brune, Cămăşile negre şi formaţiunile lor auxiliare.
Au fost făcute peste noapte patru mii de arestări, inclusiv Comitetul
Central al Partidului Comunist German. Aceste măsuri i-au fost
încredinţate lui Goering, care devenise acum ministru de Interne în
Prusia. Aceste măsuri au fost preliminariile pentru viitoarele alegeri şi
au asigurat înfrângerea comuniştilor, cei mai formidabili oponenţi ai
noului regim. Organizarea campaniei electorale a fost încredinţată lui
Goebbels, iar lui nu-i lipsea nici îndemânarea, nici zelul.
Dar mai erau încă în Germania forţe reţinute, încăpăţânate, sau
activ ostile hitlerismului. Comuniştii şi mulţi alţii, care votaseră cu ei în
aceste condiţii perplexe şi nenorocite, au obţinut 81 de locuri, socialiştii
118. Partidul de Centru 73 iar aliaţii naţionalişti ai lui Hitler, sub
conducerea lui Papen şi Hugenberg, 52. Treizeci şi trei de locuri au
revenit grupurilor minore de centru dreapta. Naziştii au obţinut 17 000
000 de voturi şi 288 de locuri. Aceste rezultate i-au asigurat lui Hitler şi
aliaţilor săi naţionalişti controlul asupra Reichstagului. Atunci şi abia
atunci a obţinut Hitler, cu momele, un vot majoritar de la poporul
46
german. În procesele obişnuite ale guvernării parlamentare civilizate, o

majoritate atât de importantă ar fi avut mare influenţă şi consideraţie în
stat. Dar, în noua Germanie nazistă, minorităţile aveau să înveţe acum că
nu aveau drepturi.
La 21 martie 1933, Hitler a deschis în biserica garnizoanei din
Potsdam, în apropierea mormântului lui Frederic cel Mare, primul
Reichstag al celui de al Treilea Reich. În incinta bisericii, şedeau
reprezentanţii Reichswehrului, simbolul continuităţii puterii germane,
şi ofiţerii superiori ai S.A şi S.S., noile figuri ale Germaniei reînviate. La
24 martie, majoritatea Reichstagului, copleşind sau intimidându-i pe toţi
oponenţii, a confirmat, cu 441 de voturi pentru şi 94 contra, puterile
depline ale cancelarului Hitler pe timp de patru ani. Când s-a anunţat
rezultatul, Hitler s-a întors spre banca socialiştilor şi a strigat: „Şi acum,
nu mai am nevoie de voi.”
În entuziasmul produs de acest vot, coloanele fericite ale
Partidului Naţional-Socialist au trecut prin faţa conducătorului lor, într-
un omagiu păgân al unei procesiuni cu torţe pe străzile Berlinului.
Fusese o luptă îndelungată, greu de înţeles pentru străini, în special
pentru cei care nu au cunoscut durerile înfrângerii. Adolf Hitler reuşise
în cele din urmă. Dar el nu era singur. El chemase din adâncurile
înfrângerii furiile latente, întunecate şi sălbatice, ale rasei celei mai
numeroase, mai războinice, mai nemiloase, contradictorii şi nefericite
din Europa. El chemase idolul înspăimântător al unui moloh devorator,
al cărui preot şi reîncarnare era el însuşi. Nu am intenţia să descriu
brutalitatea şi răutatea cu care a fost făurit acest aparat al urii şi tiraniei,
care acum avea să fie perfecţionat, în cadrul acestei relatări este nevoie
doar să prezint cititorului faptul nou şi îngrozitor care căzuse asupra
lumii încă neştiutoare: Germania era sub Hitler şi Germania se înarma.
***
În timp ce în Germania aveau loc aceste importante schimbări,

guvernul MacDonald-Baldwin s-a simţit obligat să pună în aplicare, un
timp, reducerile severe şi restricţiile pe care criza financiară le impusese
deja asupra modestelor noastre armamente şi a închis bine ochii şi
urechile la simptomele neliniştitoare din Europa. În efortul vehement de
a obţine o dezarmare a învingătorilor pe măsura celei care fusese
impusă învinşilor prin Tratatul de la Versailles, domnul MacDonald şi
47
colegii lui conservatori şi liberali au avansat o serie de propuneri la Liga

Naţiunilor şi prin alte canale deschise. Francezii, în ciuda faptului că
problemele lor politice erau într-un flux şi o mişcare continuă, fără vreo
semnificaţie specială, se agăţau cu tenacitate de armata lor, centrul şi
sprijinul vieţii Franţei şi al tuturor aliaţilor ei. Această atitudine le-a
adus critici, atât din Britania cât şi din Statele Unite. Părerile presei şi
ale publicului nu erau bazate pe realitate, dar valul adversităţii era
puternic.
Guvernul german a fost încurajat de comportarea britanică. El a
trecut aceasta pe seama slăbiciunii fundamentale şi a decadentei
inerente, impuse până şi unei rase nordice de formele democratice şi
parlamentare ale societăţii. Având toată forţa lui Hitler în spate,
guvernul german a adoptat o linie de îngâmfare. În iulie 1932, delegaţia
guvernului german îşi adunase hârtiile şi părăsise Conferinţa pentru
dezarmare. Atragerea lor înapoi la masa discuţiilor devenise primul
obiectiv politic al Aliaţilor victorioşi. În noiembrie, sub severe şi
constante presiuni britanice, francezii au propus ceea ce s-a numit
incorect „Planul Heriott”. Esenţa acestui plan era reconstituirea tuturor
forţelor europene de apărare ca armate cu serviciu militar redus şi cu
efective limitate, admiterea egalităţii de statut, dar nu în mod necesar
acceptarea egalităţii de forţă. De fapt şi în principiu, admiterea egalităţii
de statut făcea imposibilă, în final, neadmiterea egalităţii de forţă.
Aceasta a permis guvernelor aliate să ofere Germaniei „Egalitate în
drepturi într-un sistem care să asigure securitate pentru toate
naţiunile”. Sub anumite asigurări ce aveau un caracter iluzoriu, francezii
au fost determinaţi să accepte această formulă fără sens. Cu aceasta,
germanii au consimţit să revină la Conferinţa pentru dezarmare. Acest
lucru a fost salutat ca o notabilă victorie a păcii.
Stârnit de briza popularităţii, guvernul Majestăţii Sale a produs la
16 martie 1933, ceea ce s-a numit, după autorul şi inspiratorul acestuia,
„Planul MacDonald”. Planul accepta ca punct de plecare adoptarea
concepţiei franceze a armatelor cu serviciu militar redus – în cazul
acesta, serviciu militar de opt luni – şi continua prevăzând cifre exacte
pentru trupele fiecărei ţări. Armata franceză trebuia redusă de la cifra
de pace de 500 000 la 200 000 de oameni, iar Germania trebuia să
mărească numărul până la paritate cu această cifră. În acel moment,
forţa militară germană, deşi nu avea încă rezerve instruite, asemenea
rezerve putând fi asigurate doar de o succesiune anuală a recrutărilor,
48
putea să se ridice la o cifră echivalentă cu peste un milion de voluntari

înflăcăraţi, echipaţi parţial cu diverse arme dintre cele mai noi,
provenite din uzinele convertibile şi parţial convertite. Rezultatul a fost
neaşteptat. Hitler, acum cancelar şi stăpân al întregii Germanii, care
atunci când preluase puterea dăduse deja ordinul să se meargă înainte
cu curaj, pe scară naţională, atât în tabere de instrucţie cât şi în fabrici,
se simţea într-o poziţie puternică. El nu s-a obosit nici măcar să accepte
ofertele ce i se făceau. Cu un gest de dispreţ, a cerut guvernului german
să se retragă atât de la Conferinţă cât şi din Liga Naţiunilor.
E greu de găsit o paralelă la lipsa de înţelepciune a guvernului
englez şi la slăbiciunea celui francez, care totuşi reflectau şi opinia
parlamentelor lor în această perioadă dezastruoasă. Nici Statele Unite
nu pot scăpa judecăţii istoriei. Absolviţi de propriile lor probleme, de
interesele, activităţile şi accidentele unei comunităţi libere, americanii
au rămas cu gura căscată la vastele schimbări care aveau loc în Europa
şi îşi închipuiau că acestea nu erau preocuparea lor. Corpul considerabil
de ofiţeri americani, foarte competenţi, bine instruiţi, profesionişti, şi-a
format propria opinie, dar aceasta nu a avut un efect notabil în
înlăturarea detaşării politicii externe americane. Dacă Statele Unite şi-ar
fi exercitat influenţa, aceasta poate i-ar fi determinat pe politicienii
francezi şi englezi să acţioneze. Liga Naţiunilor, aşa dezmembrată cum
era, mai constituia încă un august instrument care ar fi aruncat o
provocare noii ameninţări războinice a lui Hitler, prin intermediul unor
sancţiuni internaţionale. Nepăsători, americanii au ridicat din umeri, aşa
încât, după câţiva ani, au trebuit să verse sângele şi banii Lumii noi ca să
se apere de pericolul mortal.
Şapte ani mai târziu, la Tours, când am fost martorul agoniei
francezilor, mi-au trecut toate astea prin minte şi de aceea, chiar când s-
au făcut propuneri pentru o pace separată, eu am rostit doar vorbe
despre confort şi siguranţă şi mă bucur că au fost luate în considerare.
***
La începutul anului 1931, aranjasem să încep un considerabil

turneu de conferinţe în Statele Unite şi am plecat la New York. Aici am
suferit un accident serios care era să mă coste viaţa. La 13 decembrie,
când eram în drum să-l vizitez pe domnul Bernard Baruch, am ieşit din
maşină pe partea greşită şi am traversat Fifth Avenue fără să ţin seama
49
de regula inversă a circulaţiei în America, sau de stopuri, care pe atunci

încă nu se foloseau în Anglia. A fost o ciocnire zdrobitoare. Timp de două
luni am fost o epavă. Treptat, am recăpătat destulă putere la Nassau, în
Bahamas, ca să mă pot târî încoace şi încolo. În aceste condiţii, am făcut
un turneu de patruzeci de conferinţe în Statele Unite, stând toată ziua
culcat pe spate într-un compartiment de tren şi adresându-mă seara
unor mari auditorii. În general, consider că aceasta a fost cea mai grea
perioadă pe care am avut-o în viaţa mea. Tot anul nu m-am simţit bine
dar, cu timpul, mi-a revenit puterea.
Anii dintre 1931 şi 1935, în afara îngrijorărilor legate de
problemele publice, au fost din punct de vedere personal, foarte plăcuţi
pentru mine. Îmi câştigam existenta dictând articole care aveau o mare
circulaţie nu doar în Marea Britanie şi în Statele Unite ci şi în cele mai
cunoscute ziare din şaisprezece ţări ale Europei, înainte ca umbra lui
Hitler să cadă asupra lor. Trăiam de fapt de pe o zi pe alta. Am produs
succesiv volumele vieţii mele la Marlborough. Am meditat mereu la
situaţia europeană şi la reînarmarea Germaniei. Am trăit în principal la
Chartwell, unde aveam cu ce să mă amuz. Am construit, mai mult cu
propriile mele mâini, două căsuţe şi ziduri de grădini de zarzavat şi am
făcut tot felul de grădini de piatră, căderi de apă şi o piscină cu apă
filtrată, limpede, şi care putea fi încălzită pentru a compensa soarele
nostru slab. Astfel că nu am avut niciun moment de plictiseală sau
lenevie, de dimineaţa până noaptea; cu familia mea fericită în jur, am
trăit în pace în locuinţa mea.
În toţi aceşti ani, m-am văzut des cu Frederich Lindemann,
profesor de filosofie experimentală la Universitatea Oxford. Lindemann
era deja un vechi prieten al meu. Îl întâlnisem la încheierea războiului
anterior, în care el se distinsese conducând un număr de experienţe în
aer, care până atunci fuseseră rezervate doar piloţilor îndrăzneţi, pentru
evitarea pericolului mortal pe atunci de a intra „în vrie”. Ne-am apropiat
mai mult din 1932 încolo şi el venea des de la Oxford să stea cu mine la
Chartwell. Am am avut multe conversaţii până în orele mici ale nopţii,
despre pericolele ce păreau că se adună deasupra noastră. Lindemann,
„prof-ul”, cum i se spunea printre prieteni, a devenit principalul meu
consilier în aspectele ştiinţifice ale războiului modern şi, în special, în
apărarea aeriană precum şi în chestiuni implicând statistici de tot felul.
Această plăcută şi fertilă asociere a continuat în timpul războiului.
50
Un alt prieten apropiat al meu era Desmond Morton. În 1917, când

mareşalul Haig şi-a completat personalul cu tineri ofiţeri veniţi de pe
front, Desmond i-a fost recomandat ca cel mai bun artilerist. Pe lângă
Crucea Militară, el adăuga experienţa unică de a fi fost împuşcat prin
inimă şi de a fi trăit fericit cu glontele în el. Eu aveam mare admiraţie şi
prietenie pentru acest strălucit şi galant ofiţer, iar în 1919, când am
devenit secretar de stat al războiului şi aerului, l-am numit într-o poziţie
cheie la contrainformaţii, pe care a deţinut-o mulţi ani. Era vecin cu
mine, locuind doar la vreo doi kilometri de Chartwell. A obţinut
permisiunea de la primul-ministru, domnul MacDonald, să discute liber
cu mine şi să mă ţină bine informat. El a devenit şi a continuat să fie în
timpul războiului care a urmat, unul dintre cei mai intimi consilieri ai
mei, până la cucerirea victoriei.
Am închegat o prietenie şi cu Ralph Wigram, pe atunci steaua în
urcare a Ministerului de Externe, aflat în centrul tuturor problemelor
acestuia. Ajunsese în acel departament la un nivel care îl îndreptăţea să-
şi exprime păreri responsabile cu privire la politică şi să folosească la
discreţie contacte, oficiale şi neoficiale. Era un bărbat fermecător şi
neînfricat, iar convingerile lui, bazate pe o profundă cunoaştere şi
studiu, îi dominau fiinţa. El vedea, la fel de clar ca şi mine dar cu
informaţii mai sigure, pericolul îngrozitor care se apropia de noi. Acest
lucru ne-a apropiat. Adesea ne întâlneam în micul lui cămin din strada
North, iar el şi doamna Wigram veneau să stea cu noi la Chartwell. Ca şi
alte oficialităţi de grad înalt, el vorbea cu mine cu totală încredere. Toate
acestea m-au ajutat să-mi formez şi să-mi întăresc părerea despre
mişcarea hitleristă.
A fost de mare valoare pentru mine, şi se poate spune şi pentru
ţară, că am putut face cercetări şi duce discuţii atâţia ani, în acest cerc
foarte restrâns. În ce mă priveşte, eu am adunat şi am contribuit cu o
mare cantitate de informaţii din surse străine. Am avut contacte
confidenţiale cu mai mulţi miniştri francezi şi cu şefii succesivi ai
guvernului francez. Domnul Ian Colvin era corespondentul lui News
Chronicle la Berlin. El s-a implicat foarte adânc în politica germană şi a
stabilit contacte secrete cu unii generali germani importanţi şi cu
oameni independenţi, de calitate, din Germania, care vedeau în mişcarea
hitleristă ruina ce se apropia în ţara lor natală. Mai mulţi vizitatori
importanţi din Germania au venit la mine şi şi-au vărsat inima de
amărăciune. Mulţi dintre aceştia au fost executaţi de Hitler în timpul
51
războiului. Din alte direcţii, am putut furniza şi verifica informaţii în

domeniul apărării noastre aeriene. În acest fel, eram la fel de bine
informat ca şi miniştrii Coroanei. Toate faptele pe care le adunam din
diverse surse, incluzând în special legături externe, le transmiteam din
când în când guvernului. Legăturile mele personale cu diverşi miniştri şi
cu mulţi dintre înalţii lor funcţionari erau apropiate şi plăcute şi, cu
toate că adesea îi criticam, menţineam un spirit camaraderesc. Mai
târziu, am fost în mod oficial părtaş la cele mai secrete cunoştinţe
tehnice ale lor. Din propria şi îndelungata mea experienţă în funcţii
înalte, cunoşteam şi cele mai preţioase secrete de stat. Toate acestea mi-
au permis să-mi formez şi să-mi menţin păreri care nu depindeau de
ceea ce se publica în ziare, deşi şi acestea dezvăluiau multe probleme
unui ochi atent.
Cititorul să-mi scuze o digresiune personală pe un ton mai uşor.
În vara anului 1932, în scopurile activităţii mele la cartea despre
Marlborough, am vizitat vechile câmpuri de luptă din Ţările de Jos şi din
Germania. Expediţia noastră de familie, care îl includea şi pe „prof”, a
călătorit agreabil de-a lungul liniei celebrului marş al lui Marlborough
din 1705, din Olanda la Dunăre, trecând Rinul la Coblenz. În timp ce ne
urmam drumul prin această frumoasă regiune, de la un oraş vechi la
altul, eu puneam în modul natural întrebări despre mişcarea hitleristă şi
am constatat că asta era tema principală în fiecare minte germană. Am
simţit o atmosferă gen Hitler. După ce am petrecut o zi pe câmpul de
luptă de la Blenheim, am plecat cu maşina la München şi am petrecut
acolo aproape o săptămână.
La hotelul Regina, un domn s-a prezentat unora din grupul meu.
Era Herr Hanfstraengl şi vorbea mult despre „Führer”, cu care părea a fi
intim. Cum părea un tip vioi şi guraliv şi vorbea o engleză perfectă, l-am
invitat la cină. El mi-a făcut o relatare foarte interesantă despre
activităţile şi punctele de vedere ale lui Hitler. Vorbea de parcă ar fi fost
vrăjit. Probabil că i se ceruse să ia legătura cu mine. Era evident că voia
să-mi facă plăcere. După cină, s-a aşezat la pian şi a cântat şi vocal
melodii şi cântece într-un stil atât de remarcabil, încât noi toţi ne-am
bucurat imens. Părea că ştie toate melodiile englezeşti care îmi plăceau.
Era un mare artist şi, în acelaşi timp, după cum se ştie, un favorit al
Führerului. El a spus că ar trebui să-l întâlnesc şi că nimic nu ar fi mai
uşor de aranjat. Herr Hitler venea în fiecare zi la ora cinci la hotel şi ar fi
într-adevăr foarte bucuros să mă vadă.
52
În acea vreme, nu aveam o prejudecată naţională împotriva lui

Hitler, ştiam puţine despre doctrina sau faptele lui şi nimic despre
caracterul lui. Îi admir pe oamenii care se ridică în favoarea ţării lor
după o înfrângere, chiar dacă sunt de partea cealaltă. El avea tot dreptul
să fie un patriot german dacă dorea. Eu am dorit însă ca Anglia,
Germania şi Franţa să fie prietene. Totuşi, în cursul conversaţiei cu
Hanfstaengl, s-a întâmplat să spun: „De ce este şeful vostru atât de
violent contra evreilor? Înţeleg să fie supărat pe evreii care au făcut ceva
rău sau sunt împotriva ţării şi înţeleg să li se opună dacă aceştia
încearcă să monopolizeze puterea în vreun domeniu al vieţii; dar care
este rostul să fii împotriva unui om numai din cauza originii lui? Ce vină
are un om doar pentru că s-a născut aşa?” Probabil că el i-a repetat asta
lui Hitler, pentru că, a doua zi pe la amiază, a venit cu un aer serios şi a
zis că întâlnirea pe care o fixase cu mine ca să-l văd pe Hitler nu mai
putea avea loc întrucât Führerul nu va veni la hotel în după-amiaza
aceea. Aceasta a fost ultima dată când l-am mai văzut pe „Putzi” – acesta
era numele lui de alint – deşi am mai stat la hotel câteva zile. Astfel,
Hitler a pierdut ultima lui şansă de a se întâlni cu mine. Mai târziu, când
el a devenit atotputernic, aveam să primesc mai multe invitaţii din
partea lui. Dar între timp s-au întâmplat multe şi eu m-am scuzat.
***
În acest timp, Statele Unite au rămas intens preocupate de

propriile lor probleme interne. Europa şi îndepărtata Japonie priveau
atente la renaşterea forţei de război a Germaniei. În Franţa domnea o
îngrijorare adâncă, acolo cunoscându-se în mare măsură activităţile lui
Hitler şi pregătirile Germaniei. Mi s-a spus că era un întreg catalog de
încălcări de tratate de o gravitate imensă şi formidabilă, dar, când i-am
întrebat pe prietenii francezi de ce nu ridicau aceste probleme la Liga
Naţiunilor, invitând şi Germania sau chiar chemând-o expres ca să-şi
explice acţiunile şi să declare precis ce făcea, mi s-a răspuns că guvernul
britanic ar critica aspru un asemenea pas alarmant. Astfel, în timp ce
domnul MacDonald, cu aprobarea deplină a domnului Baldwin, le
propovăduia francezilor dezarmarea şi o practica în Anglia, forţa
Germaniei creştea în salturi şi se apropia momentul acţiunii.
Spre onoarea Partidului Conservator, trebuie menţionat că, la
fiecare dintre Conferinţele Uniunii Asociaţiilor Conservatoare, începând
53
din 1932, se votau aproape în unanimitate rezoluţii în favoarea unei

imediate întăriri a înarmării noastre, pentru a face faţă pericolului
crescând din afară. Dar controlul parlamentar asupra guvernului în
Camera Comunelor era atât de eficient în acel moment, iar cele trei
partide din guvern cât şi opoziţia laburistă erau atât de cufundate în
letargie şi orbire, încât atenţionările electoratului lor din ţară erau la fel
de ineficiente ca şi semnele timpului şi dovezile Serviciului Secret. A fost
una dintre acele perioade îngrozitoare care se repetă în istoria noastră,
în care nobila naţiune britanică pare să decadă din înălţimea ei, îşi
pierde bunul-simţ şi idealurile şi pare să se teamă de ameninţarea
personalului străin, rostind platitudini pioase, în timp ce duşmanii îşi
făuresc arme.
În acest timp întunecat, cele mai josnice sentimente erau acceptate
sau treceau fără să fie contracarate de conducătorii responsabili ai
partidelor politice. În 1933, studenţii din Universitatea Oxford, inspiraţi
de un anume domn Joad, au votat această ruşinoasă rezoluţie: „Această
Cameră nu va lupta niciodată pentru rege şi ţară”. Era uşor de râs de un
asemenea episod în Anglia, dar în Germania, în Rusia, în Italia, în
Japonia, ideea unei Britanii decăzute, degenerate, a căpătat rădăcini
adânci şi a dat naştere la multe calcule. Băieţii aceia aiuriţi, care au votat
această rezoluţie, nici nu visau că erau destinaţi ca, în curând, să
cucerească sau să cadă glorioşi în viitorul război şi să se dovedească
generaţia cea mai bună ce a existat vreodată în Britania. Şi mai puţine
scuze se pot găsi pentru cei mai vârstnici, care nici măcar nu aveau
ocazia de a-şi răscumpăra greşeala prin acţiune.
***
În timp ce în Europa avea loc o asemenea înspăimântătoare

transformare a relativei forte de, război a învingătorilor şi învinşilor, în
Orientul îndepărtat s-a dezvoltat o totală lipsă de interes în rândul
statelor neagresive şi iubitoare de pace. Această istorie constituia o
replică la cotitura dezgustătoare a evenimentelor din Europa şi
provenea din aceeaşi paralizie în gândire şi acţiune ce exista printre
conducătorii foştilor şi viitorilor Aliaţi.
Furtuna economică dintre 1929 şi 1931 afectase Japonia nu mai
puţin decât restul lumii. Din 1914, populaţia ei crescuse de la cincizeci
de milioane la şaptezeci de milioane. Fabricile metalurgice crescuseră
54
de la cincizeci la o sută patruzeci şi opt. Costul vieţii crescuse

permanent. Producţia de orez era staţionară iar importul acestuia era
costisitor. Nevoia de materii prime şi pieţe externe era acută. În cadrul
violentei depresiuni, Britania şi alte patruzeci de ţări s-au simţit
obligate, cu trecerea anilor, să aplice restricţii vamale pentru mărfurile
japoneze produse în condiţii de muncă diferite faţă de standardele
europene sau americane. China era mai mult ca oricând principala piaţă
de export a Japoniei pentru bumbac şi alte produse şi aproape unica sa
sursă de cărbune şi fier. O nouă afirmare a controlului asupra Chinei
deveni în consecinţă problema principală a politicii japoneze.
În septembrie 1931, sub pretextul unor dezordini locale, japonezii
au ocupat Mukden şi zona căilor ferate din Manciuria. În ianuarie 1932,
au cerut dizolvarea asociaţiilor chineze cu un caracter antijaponez.
Guvernul chinez a refuzat, iar în ziua de 28 ianuarie, japonezii au
debarcat în nordul Concesiunii Internaţionale Shanghai. Chinezii au
rezistai şi, deşi lipsiţi de avioane, de tunuri antitanc sau alte arme
moderne, şi-au menţinut rezistenţa timp de peste o lună. La sfârşitul lui
februarie, după ce au suferit pierderi grele, au trebuit să se retragă din
forturile lor în golful Wu-Sung şi să ocupe poziţii la circa optsprezece
kilometri în interiorul teritoriului. La începutul anului 1932, japonezii
au creat statul marionetă Manchukuo. Un an mai târziu, a fost anexată
acestuia şi provincia chineză Jehol, iar trupele japoneze, pătrunzând
adânc în regiuni fără apărare, au ajuns la Marele Zid al Chinei. Această
acţiune agresivă era pe măsura creşterii forţei Japoniei în Orientul
îndepărtat şi a noii ei poziţii navale pe ocean.
De la prima împuşcătură, ultragiul comis asupra Chinei a dat
naştere celei mai puternice ostilităţi în Statele Unite. Dar politica de
izolare mergea în două direcţii. Dacă Statele Unite ar fi fost membră a
Ligii Naţiunilor, ar fi putut fără îndoială conduce această adunare la o
acţiune colectivă împotriva Japoniei iar Statele Unite ar fi fost principala
mandatară a acestei acţiuni. Cât priveşte guvernul Britaniei, acesta nu
arăta nicio dorinţă să acţioneze doar cu Statele Unite; de asemeni, nu
dorea să fie atras într-un antagonism cu Japonia, mai mult decât cerea
Carta Ligii Naţiunilor. În anumite cercuri britanice, s-a simţit un
sentiment de nemulţumire faţă de pierderea alianţei cu Japonia şi care,
în consecinţă, a dus la slăbirea poziţiei britanice în Orientul îndepărtat,
unde Britania avea interese vechi. Guvernul Majestăţii Sale nu putea fi
prea învinovăţit că, în situaţia financiară gravă şi în condiţiile
55
tulburărilor europene, nu a căutat să aibă un rol proeminent, alături de

Statele Unite, în Orientul îndepărtat, atât timp cât nu avea speranţa unui
sprijin american corespunzător în Europa.
China era totuşi membră a Ligii Naţiunilor şi, cu toate că nu-şi
plătise cotizaţia, ea a apelat la acest organism doar pentru dreptate. La
21 septembrie 1931, Liga a cerut Japoniei să-şi retragă trupele din
Manciuria, în decembrie, a fost numită o comisie care să facă cercetări la
faţa locului. Liga Naţiunilor a acordat preşedinţia comisiei lordului de
Lytton, un demn descendent al unei familii pline de calităţi. Avusese
mulţi ani de experienţă în est, ca guvernator în Bengal şi ca vicerege
activ în India. Raportul, unanim, era un document remarcabil şi
formează baza pentru orice studiu serios al conflictului între China şi
Japonia. Era prezentat cu grijă întregul fundal al problemei manciuriene.
Concluziile trase erau clare. Manchukuo era creaţia artificială a Statului
Major japonez, iar voinţa populaţiei nu jucase niciun rol în formarea
statului marionetă. În raportul lor, lordul Lytton şi colegii săi nu
analizau doar situaţia existentă ci făceau şi propuneri concrete pentru o
soluţionare internaţională. Ei propuneau declararea unei Manciurii
autonome. Aceasta avea să rămână în continuare o parte a Chinei, sub
egida Ligii, şi urma să se încheie un tratat cuprinzător între China şi
Japonia, care să reglementeze interesele lor în Manciuria. Faptul că Liga
nu a putut pune în aplicare aceste propuneri nu micşorează nicicum
valoarea raportului Lytton. În februarie 1933, Liga Naţiunilor a declarat
că Statul Manchukuo nu putea fi recunoscut. Deşi nu s-au impus
sancţiuni Japoniei şi nu s-au luat alte măsuri, aceasta s-a retras din Liga
Naţiunilor. Germania şi Japonia fuseseră în tabere opuse în timpul
războiului; acum, se uitau una la alta într-o altfel de stare de spirit.
Autoritatea morală a Ligii se dovedise a fi lipsită de orice sprijin fizic,
Într-un moment în care era cea mai mare nevoie de activitate şi forţă.
***
Trebuie să considerăm ca demnă de profundă vinovăţie în faţa

istoriei în această perioadă fatală nu doar comportarea Guvernului
Naţional britanic, în majoritate conservator, ci şi Partidele Laburist-
Socialist şi Liberal, atât pe cei din funcţii cât şi din afara acestora.
Încântarea faţă de platitudini care sună frumos, refuzul de a face
faţă faptelor neplăcute, dorinţa de popularitate şi succes electoral fără
56
legătură cu interesele statului, dragoste reală de pace şi credinţă

patetică în dragoste ca singura bază a păcii, lipsă de vigoare intelectuală
la ambii conducători ai Guvernului britanic de coaliţie, o marcantă
ignoranţă despre Europa şi o aversiune faţă de problemele ei la domnul
Baldwin, puternicul şi violentul pacifism care domina în acea vreme în
Partidul Laburist-Socialist, devotamentul liberalilor faţă de sentimente
rupte de realitate, eşecul şi mai mult decât eşecul domnului Lloyd
George, cândva mare conducător în timp de război, de a-şi continua
activitatea pentru a obţine întregul sprijin prin majorităţi covârşitoare
în ambele Camere ale Parlamentului; toate acestea constituiau un tablou
al îngâmfării şi slăbiciunii care, deşi lipsite de şiretenie şi fără scopuri
rău voitoare, au jucat un rol definit în dezlănţuirea unor orori şi
nenorociri asupra lumii care, chiar şi atât cât avuseseră loc până acum,
depăşiseră deja orice alte experienţe umane.
Capitolul V
SCENA SE ÎNTUNECĂ
1934
Alegerea lui Hitler în funcţia de cancelar, în 1933, nu fusese

primită cu entuziasm la Roma. Nazismul era privit ca o versiune crudă şi
brutalizată a temei fasciste. Ambiţiile Germaniei în legătură cu Austria şi
sud-estul Europei erau bine cunoscute. Mussolini prevedea că, în
niciuna dintre aceste regiuni, interesele italiene nu vor coincide cu cele
ale noii Germanii. Nici nu a trebuit să aştepte mult pentru confirmare.
Cucerirea Austriei de către Germania era una dintre ambiţiile cele
mai dragi ale lui Hitler. Prima pagină din Mein Kampf conţine
următoarea frază: „Austria germană trebuie să se întoarcă la marea
patrie mamă germană”. De aceea, din momentul în care a pus mâna pe
putere, în ianuarie 1933, guvernul german nazist şi-a pus ochii pe Viena.
Hitler nu-şi putea permite încă să-l înfrunte pe Mussolini care îşi
proclamase cu glas tare interesele în Austria. Chiar şi infiltrarea şi
activităţile subversive trebuiau făcute cu precauţie de o Germanie încă
slabă din punct de vedere militar. Totuşi, încă din primele luni, au
început să se facă presiuni asupra Austriei. S-au făcut necontenite cereri
guvernului austriac de a băga membri ai Partidului Nazist austriac,
satelit, atât în Cabinet cât şi în posturi cheie ale administraţiei. Naziştii
57
austrieci erau instruiţi într-o Legiune austriacă, organizată în Bavaria.

Explozii de bombe pe căile ferate şi în centre turistice, avioane germane
care aruncau manifeste la Salzburg şi Innsbruck, tulburau viaţa
cotidiană a republicii. Cancelarului austriac Dollfuss i se opunea atât
presiunea socialistă din interior cât şi intenţiile germane împotriva
independenţei Austriei din exterior. Dar aceasta nu era singura
ameninţare la adresa statului austriac. Urmând exemplul rău al vecinilor
lor germani, socialiştii austrieci îşi făuriseră propria lor armată cu care
să contracareze decizia urnelor. Ambele pericole îl păşteau pe Dollfuss
în cursul anului 1933. Singurul loc unde se putea îndrepta pentru
protecţie şi de unde primise deja asigurări de sprijin era Italia fascistă.
În august, el s-a întâlnit cu Mussolini la Riccone. Între ei s-a ajuns la o
bună înţelegere personală şi politică. Dollfuss, care credea că Italia îşi va
ţine promisiunea, s-a simţit destul de puternic ca să facă o mişcare
împotriva unui set de oponenţi – socialiştii austrieci.
În ianuarie 1934, Suvici, principalul consilier al lui Mussolini în
probleme externe, a vizitat Viena ca un gest de avertisment spre
Germania, şi a declarat că Italia este public în favoarea independentei
Austriei. Trei săptămâni mai târziu, guvernul Dollfuss a întreprins o
acţiune împotriva organizaţiei socialiste din Viena. Heimwehr-ul, sub
conducerea maiorului Fey, aparţinând partidului lui Dollfuss, a primit
ordin să dezarmeze echivalentul şi la fel de regalul organism al
socialiştilor austrieci. Acesta din urmă a rezistat cu forţa şi, la 12
februarie, au izbucnit lupte de stradă în capitală. În câteva ore, forţele
socialiste au fost sfărâmate. Acest lucru nu numai că l-a adus pe Dolfuss
mai aproape de Italia, dar l-a întărit pentru etapa viitoare în acţiunea de
a se opune penetrării şi conspiraţiei naziste. Pe de altă parte, mulţi
dintre socialiştii sau comuniştii învinşi au trecut, în amărăciunea lor, în
tabăra nazistă. În Austria şi Germania, cearta dintre catolici şi socialişti a
ajutat nazismul.
***
Până la mijlocul anului 1934, controlul evenimentelor era încă în

mare măsură în mâinile guvernului Majestăţii Sale, fără riscul unui
război. El ar fi putut, împreună cu Franţa şi prin Liga Naţiunilor, să
arunce o putere copleşitoare asupra mişcării lui Hitler, în legătură cu
care Germania era profund divizată. Aceasta nu ar fi implicat nicio
58
vărsare de sânge. Dar această fază era pe trecute. O Germanie înarmată

sub control nazist se apropia de prag. Şi, oricât de incredibil ar părea,
multă vreme, în acest an cardinal, domnul MacDonald, înarmat cu
puterea politică a domnului Baldwin, continua să acţioneze în vederea
dezarmării Franţei. A existat într-adevăr o scânteie de unitate
europeană împotriva ameninţării germane, la 17 februarie 1934, când
guvernele britanic, francez şi italian au dat o declaraţie comună în
favoarea menţinerii independenţei Austriei, iar o lună mai târziu, Italia,
Ungaria şi Austria au semnat Protocoalele de la Roma, care prevedeau
consultări reciproce în cazul unei ameninţări la adresa vreuneia dintre
cele trei părţi. Dar Hitler devenea tot mai puternic şi, în mai şi iunie,
activităţile subversive s-au înmulţit în toată Austria. Dolfuss a trimis
imediat rapoarte despre aceste acte teroriste lui Suvici, cu o notă care
deplângea efectul lor deprimant asupra comerţului şi turismului
austriac.
Cu acest dosar în mână, s-a dus Mussolini la Veneţia, la 14 iunie, ca
să se întâlnească pentru prima oară cu Hitler. Cancelarul german a
coborât din avion într-o haină de ploaie cafenie şi cu o pălărie Homburg,
intrând într-un grup de uniforme fasciste strălucitoare, cu un Duce
splendid şi impunător în fruntea lor. Când Mussolini l-a zărit pe
oaspetele lui, i-a şoptit aghiotantului său: „Non mi piace” (Nu-mi place
cum arată). La această întâlnire stranie, s-a făcut doar un schimb
general de idei cu lecţii reciproce despre virtuţile dictaturii după
modelul german şi italian. Mussolini a rămas perplex, atât în legătură cu
personalitatea cât şi cu limbajul oaspetelui său. El şi-a rezumat impresia
finală cu aceste cuvinte: „Un călugăr războinic”. Totuşi, el a obţinut
unele asigurări în legătură cu slăbirea presiunilor asupra lui Dollfuss.
Ciano, ginerele lui Mussolini, le-a spus ziariştilor după întâlnire: „După
cum vedeţi, nimic altceva nu se va mai întâmpla”.
***
Obţinerea puterii a creat o mare divergenţă între Führer şi mulţi

dintre aceia care l-au purtat înainte. Sub conducerea lui Roehm, trupele
S.A, reprezentau tot mai mult elementele cele mai revoluţionare din
partid. Existau membri importanţi ai partidului, ca de pildă Gregor
Strasser, devotaţi revoluţiei sociale, care se temeau că Hitler, ajungând
pe primul loc, ar putea fi preluat de ierarhia existentă, de Reichswehr,
59
bancheri şi industriaşi. El n-ar fi fost primul conducător revoluţionar

care să cadă pe scara pe care urcase la mare înălţime. Pentru membrii
de rând din S.A („Cămăşile brune”), triumful din ianuarie 1933 trebuia
să aducă după el libertatea de a jefui nu numai pe evrei şi pe profitori, ci
şi clasele înstărite ale societăţii. Curând, începură să se răspândească în
anumite cercuri ale partidului, zvonuri despre o mare trădare comisă de
conducătorul lor. Şeful Statului Major a acţionat cu energie împotriva
acestui impuls, în ianuarie 1933, S.A. număra patru sute de mii de
oameni. Până în primăvara anului 1934, aceasta a recrutat şi organizat
aproape trei milioane de oameni. Hitler, în noua lui situaţie, era
îngrijorat de creşterea acestei maşinării uriaşe care, în timp ce jura
loialitate fierbinte faţă de persoana lui şi era în majoritate adânc ataşată
de el, începea să-i scape de sub controlul lui personal. Până atunci,
avusese o armată particulară. Acum avea armata naţională. Nu avea
intenţia să o înlocuiască pe una cu cealaltă. Le voia pe amândouă şi să o
folosească pe fiecare, după cum cereau evenimentele, ca să o controleze
pe cealaltă. Trebuia deci ca acum să se ocupe de Roehm. El i-a declarat
în acele zile şefului S.A: „Sunt hotărât să reprim cu severitate orice
încercare de răsturnare a ordinii existente. Mă voi opune cu cea mai
mare energie unui al doilea val revoluţionar, pentru că ar aduce cu el, în
mod inevitabil, haosul. Oricine înalţă capul împotriva autorităţii statului,
va fi tratat cu severitate, oricare ar fi poziţia lui.”
În ciuda presimţirilor sale, Hitler nu s-a convins uşor de lipsa de
loialitate a camaradului său din timpul puciului de la München şi care, în
ultimii şapte ani, fusese şeful Statului Major al armatei lui, Cămăşile
brune. În decembrie 1933, când se proclamase unitatea dintre partid şi
stat, iar Roehm devenise membru al cabinetului german, una dintre
consecinţele acestei unităţi avea să fie unificarea Cămăşilor brune cu
Reichswehrul. Progresul rapid al reînarmării naţionale a împins
problema statului şi controlului tuturor forţelor armate germane, pe
primul plan al politicii. În februarie 1934, domnul Eden a sosit la Berlin
şi, în cursul convorbirilor, Hitler a fost personal de acord să dea unele
asigurări cu privire la caracterul nonmilitar al S.A.. Roehm avea deja
fricţiuni permanente cu generalul von Blomberg, şeful Statului Major
General. El se temea acum de sacrificarea armatei partidului, a cărei
edificare i-a luat atâta timp şi, în ciuda avertismentului asupra gravităţi
faptei sale, a publicat la 18 aprilie o provocare vizibilă:
60
Revoluţia pe care am făcut-o nu este o revoluţie naţională ci

o revoluţie naţional-socialistă. Chiar am sublinia acest ultim
cuvânt „socialistă”. Singura stavilă care există împotriva unei
reacţii sunt grupurile de asalt, pentru că ele sunt încarnarea
absolută a ideii revoluţionare. Militantul în cămaşă brună s-a
dedicat din prima zi căii revoluţiei şi nu va devia de la aceasta nici
cât un fir de păr, până la îndeplinirea ultimului ei ţel.
El a omis cu această ocazie acel „Heil Hitler!” care era invariabila

formulă de sfârşit a discursurilor cămăşilor brune. În cursul lunilor
aprilie şi mai, Blomberg s-a plâns mereu lui Hitler de insolenţa şi
activităţile S.A.. Führerul trebuia să aleagă între generalii care îl urau şi
Cămăşile brune cărora le datora atât de mult. El i-a ales pe generali. La
începutul lui iunie, într-o conversaţie de cinci ore, Hitler a făcut un ultim
efort de a se reconcilia şi a ajunge la o înţelegere cu Roehm. Dar cu acest
fanatic anormal, devorat de ambiţie, nu era posibil niciun compromis.
Mistica Germanie Mare la care visa Hitler şi Republica Proletară a
Armatei Poporului, pe care o dorea Roehm, erau despărţite de o
prăpastie de netrecut. În cadrul Cămăşilor brune, fusese formată o elită,
mică şi foarte bine instruită, care purta uniforme negre şi era cunoscută
sub numele de S.S., iar mai târziu, de Cămăşile negre. Aceste unităţi
fuseseră create iniţial pentru protecţia personală a Führerului şi pentru
sarcini speciale şi confidenţiale. Acestea erau conduse de un fost
crescător de păsări lipsit de succes, Heinrich Himmler. Prevăzând
ciocnirea iminentă între Hitler şi armată, pe de o parte, şi Roehm şi
Cămăşile brune, pe de altă parte, Himmler a avut grijă să aducă trupele
S.S. în tabăra lui Hitler. Pe de altă parte, Roehm avea suporteri de mare
influenţă în interiorul partidului care, ca şi Gregor Strasser, îşi vedeau
înlăturate planurile lor feroce pentru o revoluţie socială. Reichswehrul
îşi avea rebelii săi. Fostul cancelar von Schleicher nu iertase căderea lui
în dizgraţie din ianuarie 1933 şi eşecul şefilor armatei de a-l alege pe el
ca succesor al lui Hindenburg. Într-o ciocnire între Roehm şi Hitler,
Schleicher vedea un prilej favorabil. El a fost destul de imprudent să-i
dea să înţeleagă ambasadorului francez la Berlin că prăbuşirea lui Hitler
nu era prea departe. Se repeta astfel acţiunea pe care o întreprinsese în
cazul lui Bruening. Dar vremurile deveniseră mai periculoase.
Se va dezbate mult timp în Germania dacă Hitler a fost forţat să
lovească din cauza unui complot iminent al lui Roehm, sau dacă el şi
61
generalii, temându-se de ce se putea întâmpla, au rezolvat problema

printr-o lichidare bruscă, atât timp cât mai aveau puterea s-o facă.
Interesul lui Hitler şi al fracţiunii victorioase a fost să stabilească în mod
clar existenţa unui complot. Este improbabil ca Roehm şi Cămăşile
brune să fi ajuns atât de departe. Aceasta era mai curând o mişcare
ameninţătoare decât un complot dar, în orice moment, graniţa putea fi
trecută. Este sigur că Roehm îşi aduna forţele. Este sigur de asemeni că
au fost dejucaţi.
Acum evenimentele se desfăşurau rapid. La 25 iunie,
Reichswehrul a fost consemnat în cazărmi şi Cămăşilor negre li s-a dat
muniţie. Pe de altă parte, Cămăşilor brune li s-a ordonat să fie pregătite,
iar Roehm, cu consimţământul lui Hitler, a anunţat pentru 30 iunie o
adunare a tuturor conducătorilor lor la Wiessee, la lacurile din Bavaria.
Pe 29, Hitler a fost avertizat de un mare pericol. El a plecat cu avionul la
Godesberg, unde i s-a alăturat Goebbels care a adus veşti alarmante în
legătură cu o revoltă iminentă la Berlin. După spusele lui Goebbels,
adjutantul lui Roehm, Karl Ernst, primise ordine să încerce o răscoală.
Acest lucru părea improbabil. Ernst era de fapt la Bremen, gata să se
îmbarce în acest port pentru luna de miere.
Pe baza acestei informaţii, adevărată sau falsă, Hitler a luat o
decizie imediată. I-a ordonat lui Goering să preia controlul asupra
Berlinului. S-a urcat în avionul lui cu direcţia München, hotărât să-i
aresteze personal pe principalii oponenţi. În acest moment de luptă pe
viaţă şi pe moarte, cum devenise acum, el s-a dovedit o personalitate
teribilă. Cufundat în gânduri negre, a stat pe locul copilotului tot timpul
călătoriei. Avionul a aterizat pe un aeroport lângă München la ora 4
dimineaţa în ziua de 30 iunie. Hitler avea cu el, în afară de Goebbels,
circa o duzină dintre paznicii lui personali. A călătorit cu maşina până la
Casa brună din München, i-a chemat în faţa lui pe conducătorii locali ai
S.A. şi i-a arestat. La ora 6, doar cu Goebbels şi cu mica lui escortă, a
plecat cu maşina la Wiessee.
Roehm era bolnav în vara anului 1934 şi plecase la Wiessee să facă
un tratament. La ora 7, procesiunea de maşini a Führerului s-a oprit în
faţa vilei lui Roehm. Singur şi neînarmat, Hitler a urcat scara şi a intrat
în dormitorul lui Roehm. Ce s-a întâmplat între cei doi bărbaţi nu se va
şti niciodată. Roehm a fost luat total prin surprindere, iar el şi oamenii
lui au fost arestaţi fără incidente. Micul grup şi cu prizonierii au pornit
pe şosea spre München. S-a întâmplat ca, în curând, să întâlnească o
62
coloană de camioane cu Cămăşi brune înarmate, care mergeau să-l

aclame pe Roehm la conferinţa anunţată pentru amiază la Wiessee.
Hitler a coborât din maşina lui, l-a chemat pe ofiţerul comandant şi, cu o
autoritate plină de încredere, i-a ordonat să-şi ducă oamenii înapoi
acasă. El a fost ascultat pe moment. Dacă Hitler ar mai fi întârziat o oră,
sau ei ar fi sosit cu o oră mai devreme, evenimente importante ar fi
căpătat alt curs.
Ajunşi la München, Roehm şi cei din anturajul lui au fost închişi în
aceeaşi închisoare unde el şi Hitler fuseseră închişi în urmă cu zece ani.
În acea după-amiază, au început execuţiile. În celula lui Roehm a fost
pus un revolver; dar, cum el a dispreţuit sugestia ce i se făcea, după
câteva minute uşa celulei a fost deschisă şi el a fost ciuruit de gloanţe.
Toată după-amiaza, în München au continuat execuţiile, la mici
intervale. Grupul de trăgători de opt persoane trebuia schimbat din
când în când din cauza stresului mintal al soldaţilor. Dar, timp de câteva
ore, s-au auzit salve repetate la intervale cam de zece minute.
Între timp, la Berlin, Goering, având veşti de la Hitler, urma o
procedură asemănătoare. Dar aici, în capitală, omorurile au trecut
dincolo de ierarhia S.A.. Schleicher şi soţia lui, care i s-a aruncat înainte,
au fost împuşcaţi în casa lor. Gregor Strasser a fost arestat şi ucis.
Secretarul particular al lui Papen şi cercul lui apropiat au fost şi ei
împuşcaţi; dar, dintr-un motiv necunoscut, Papen a scăpat. În cazărmile
Lichterfelde din Berlin, Karl Ernst, adus înapoi de la Bremen, şi-a găsit
soarta; şi aici, ca şi la München, salvele execuţiilor s-au auzit toată ziua.
În întreaga Germanie, în aceste douăzeci şi patru de ore, au dispărut
mulţi bărbaţi care nu aveau nicio legătură cu complotul lui Roehm,
căzând victime unor răzbunări personale, unor răfuieli foarte vechi.
Numărul total de persoane „lichidate” este apreciat diferit, cam între
cinci şi şapte mii.
Târziu în după-amiaza lui sângeroasă, Hitler s-a întors cu avionul
la Berlin. Era timpul să se pună capăt măcelului care se întindea cu
fiecare moment. În acea seară, un număr de membri ai S.S., care
considerau că excesul de zel mersese prea departe în împuşcarea
deţinuţilor, au fost ei înşişi duşi la execuţie. Pe la ora unu noaptea, la 1
iulie, zgomotul împuşcăturilor a încetat. Mai târziu, în cursul zilei,
Führerul a apărut la balconul cancelariei ca să primească uratele
mulţimii din Berlin, mulţi crezând că el însuşi fusese o victimă. Unii spun
că arăta zăpăcit, alţii, triumfător. Putea foarte bine să fi fost şi una şi alta.
63
Promptitudinea şi neîndurarea lui i-a salvat scopul şi, fără îndoială,

viaţa. În acea „Noapte a cuţitelor lungi”, cum a fost numită, se reuşise
păstrarea unităţii Germaniei naţional-socialiste, care avea să-şi ducă
blestemul în întreaga lume.
Acest masacru, oricât de explicabil prin forţele hidoase care l-au
executat, a arătat că noul stăpân al Germaniei nu se va opri de la nimic şi
că situaţia din Germania nu avea nimic comun cu cea dintr-un stat
civilizat. O dictatură bazată pe teroare şi mirosind a sânge a confruntat
lumea. Antisemitismul a fost feroce şi neruşinat, iar sistemul lagărelor
de concentrare era deja operaţional pentru toate categoriile de dizidenţi
politici. Eu am fost adânc afectai de acest episod, iar întregul proces de
reînarmare a Germaniei, despre care exista acum o dovadă covârşitoare,
mi se părea că are o tentă neîndurătoare şi de rău augur. Strălucea şi
scăpăra.
***
În prima parte a lunii iulie 1934, a avut loc un du-te-vino peste

munţii care se întind din Bavaria peste teritoriul austriac. La sfârşitul
lunii, un curier german a căzut în mâinile poliţiei austriece de frontieră.
El ducea documente şi chei pentru cifru care arătau că un întreg plan de
revoltă ajunsese în faza realizării. Organizatorul acestui coup d’état
urma să fie Anton von Rintelen, în acel moment ministru al Austriei în
Italia. Dollfuss şi miniştrii lui au fost lenţi în a da răspuns
avertismentului privind o criză care se pregătea şi o revoltă iminentă,
care a devenit vizibilă la 25 iulie. Aderenţii nazismului din Viena s-au
mobilizat în cursul dimineţii, înainte de ora unu, la amiază, un grup de
oameni înarmaţi au intrat în cancelarie, iar Dollfuss, lovit de două
gloanţe de revolver, a fost lăsat să sângereze de moarte. Un alt
detaşament de nazişti a ocupat staţia de radio şi a anunţat demiterea
guvernului Dollfuss şi preluarea funcţiei de către Rintelen.
Dar ceilalţi membri ai guvernului Dollfuss au reacţionat cu
fermitate şi energie. Preşedintele, Doctor Miklas, a dat un ordin oficial
de a se restaura ordinea cu orice preţ. Doctorul Schuschnigg şi-a asumat
administraţia. Cea mai mare parte a armatei austriece şi a poliţiei s-a
alăturat guvernului acestuia şi au asediat clădirea cancelariei, unde
Dollfuss murea înconjurat de un mic grup de rebeli. Revolta izbucnise şi
în provincii, iar grupuri ale Legiunii austriece din Bavaria au trecut
64
frontiera. Mussolini aflase deja vestea. El a telegrafiat imediat,

promiţând sprijinul Italiei pentru independenţa Austriei. Zburând
special la Veneţia, Ducele a primit-o pe văduva lui Dollfuss cu toată
simpatia de circumstanţă. În acelaşi timp, trei divizii italiene au fost
trimise la Pasul Brenner. La aceasta, Hitler, care îşi cunoştea limitele
puterii, a dat înapoi. Ministrul german la Viena şi alte oficialităţi
germane implicate în revoltă au fost rechemate sau înlăturate.
Încercarea eşuase. Papen, recent scăpat din baia de sânge, a fost trimis
ministru german la Viena, cu indicaţia de a lucra cu mijloace mai subtile.
În mijlocul acestor tragedii şi alarme, bătrânul mareşal
Hindenburg, care de câteva luni era aproape complet senil şi, mai mult
ca oricând, un instrument al Reichswehrului, şi-a dat sfârşitul. Hitler a
devenit şeful statului german, rămânând şi în funcţia de cancelar. El era
acum suveranul Germaniei. Înţelegerea lui cu Reichswehrul fusese
parafată şi păstrată cu ajutorul băii de sânge. Cămăşile brune fuseseră
reduse la ascultare şi îşi reafirmaseră credinţa faţă de Führer. Toţi
duşmanii şi rivalii potenţiali din rândurile lor fuseseră extirpaţi. De aici
încolo, şi-au pierdut influenţa şi au devenit un fel de poliţie specială
pentru ocazii festive. Pe de altă parte, Cămăşile negre, care au crescut în
număr şi s-au întărit prin privilegii şi disciplină, au devenit, sub
Himmler, o gardă pretoriană. Pentru persoana Führerului, o
contrapondere faţă de conducătorii armatei şi ai castei militare;
totodată, acestea au devenit trupe politice care întăreau prin forţa
militară activităţile crescânde ale Poliţiei Secrete sau Gestapoului.
Pentru a face ca dictatura lui Hitler să devină absolută şi perfectă, era
necesar doar ca aceste forţe să fie investite cu acordul oficial al unui
plebiscit manipulat.
***
Evenimentele din Austria au apropiat Franţa şi Italia, iar

asasinarea lui Dollfuss a dus la contacte între Statele lor Majore.
Ameninţarea independenţei Austriei a promovat o revizuire a relaţiilor
franco-italiene, iar acestea trebuiau să se refere nu doar la echilibrul
puterii în Mediterana şi în Africa de Nord, ci şi la poziţia Franţei şi Italiei
în sud-estul Europei. Dar Mussolini dorea nu numai să-şi apere poziţia
în Europa împotriva ameninţării potenţiale a Germaniei, ci şi să-şi
asigure viitorul imperial în Africa. Împotriva Germaniei, relaţiile
65
apropiate cu Franţa şi Marea Britanie ar fi fost folositoare, dar în

Mediterana şi în Africa, divergenţele cu cele două puteri erau
inevitabile. Ducele se întreba dacă nevoia comună de securitate simţită
de Italia, Franţa şi Marea Britanie nu i-ar putea convinge ne cei doi foşti
aliaţi ai Italiei să accepte programul ei imperialist în Africa. În orice caz,
aceasta părea pentru Italia o linie politică plină de speranţă.
Franţa, condusă acum de domnul Doumergue ca premier şi de
domnul Barthou ca ministru de Externe, fusese dornică de mult să
ajungă la o înţelegere oficială privind măsuri de securitate în est.
Repulsia Britaniei de a-şi asuma obligaţii dincolo de Rin, refuzul
Germaniei de a încheia acorduri cu Polonia şi Cehoslovacia, temerile
Micii Antante cu privire la Intenţiile Rusiei, suspiciunile Rusiei faţă de
Occidentul capitalist, toate acestea se uneau pentru a se opune unui
asemenea program. Totuşi, în septembrie, Louis Barthou s-a hotărât să
meargă înainte. Planul său iniţial era să propună un Pact răsăritean, care
să grupeze laolaltă Germania, Rusia, Polonia şi ţările baltice pe baza unei
garanţii a Franţei pentru frontierele europene ale Rusiei şi a Rusiei
pentru graniţele răsăritene ale Germaniei. Atât Germania cât şi Polonia
se opuneau unui Pact răsăritean, dar Barthou a reuşit să obţină, la 18
septembrie 1934, intrarea Rusiei în Liga Naţiunilor. Acesta a fost un pas
important. Litvinov, care reprezenta guvernul sovietic, era versat în
toate aspectele problemelor externe. El s-a adaptat atmosferei Ligii
Naţiunilor şi vorbea într-un limbaj moral cu un asemenea succes încât,
curând, a devenit o figură proeminentă.
În căutarea de aliaţi împotriva noii Germanii căreia i se permisese
să se dezvolte, era natural ca Franţa să se îndrepte spre Rusia şi să
încerce să refacă echilibrul de putere care existase înainte de război.
Dar, în octombrie, s-a întâmplat o tragedie. Regele Alexandru al
Iugoslaviei a fost invitat să facă o vizită oficială la Paris. El a aterizat la
Marsilia, a lost întâmpinat de domnul Barthou şi a trecut cu maşina, cu
acesta şi cu generalul Georges, prin mulţimea care se înghesuia pe
străzi, veselă, cu fiori şi steguleţe. Din nou a apărut pe scena europeană
un hidos complot ucigaş pornit din adâncurile întunecate ale lumii
interlope sârbe şi croate şi, la fel ca la Sarajevo în 1914, s-a găsit o bandă
de asasini gata să se sacrifice. Protecţia poliţiei franceze era obişnuită,
slabă. O siluetă a sărit din mulţimea care ovaţiona şi, urcându-se pe
scara maşinii, şi-a descărcat pistolul automat în rege şi în ceilalţi
ocupanţi care au fost toţi loviţi. Ucigaşul a fost imediat prins şi omorât
66
de garda republicană călare, prin spatele căreia se strecurase. A urmat o

scenă de mare confuzie. Regele Alexandru a murit aproape imediat.
Generalul Georges şi domnul Barthou au ieşit din maşină plini de sânge.
Generalul era prea slăbit ca se mişte şi a primit imediat ajutor medical.
Ministrul s-a pierdut în mulţime. Abia după douăzeci de minute a primit
îngrijiri. Pierduse deja mult sânge, avea şaptezeci şi doi de ani şi a
decedat după câteva ore. Aceasta a fost o lovitură grea dată politicii
externe franceze care, sub el, începuse să capete o formă coerentă. A fost
urmat la Ministerul de Externe de Pierre Laval.
Activitatea şi soarta ruşinoasă a lui Laval de mai târziu nu trebuie
umbrească forţa şi capacitatea lui ca persoană. Avea un punct de vedere
clar şi solid. El considera că Franţa trebuie să evite cu orice preţ războiul
şi spera să realizeze lucrul acesta prin aranjamente cu dictatorii Italiei şi
Germaniei, faţă de sistemele cărora nu avea prejudecăţi. El nu avea
încredere în Rusia sovietică. În ciuda unor ocazionale afirmări de
prietenie, lui nu-i plăcea Anglia şi o considera un aliat lipsit de valoare.
În acea vreme, într-adevăr, Britania nu era foarte apreciată în Franţa.
Primul ţel al lui Laval era să ajungă la o înţelegere precisă cu Italia şi
considera că era momentul potrivit. Guvernul francez era obsedat de
pericolul german şi era dispus să facă serioase concesii Italiei. În
ianuarie 1935, Laval a plecat la Roma să semneze o serie de înţelegeri cu
scopul de a înlătura principalul obstacol dintre cele două ţări. Ambele
ţări erau unite în problema ilegalităţii reînarmării Germaniei. Au căzut
de acord să se consulte în eventualitatea unor viitoare ameninţări la
adresa independenţei Austriei. În sfera colonială, Franţa s-a angajat să
facă unele concesii administrative în legătură cu statutul italienilor în
Tunisia, şi a predat Italiei unele fâşii de teritoriu la graniţă, atât în Libia
cât şi în Somalia, şi totodată i-a asigurat o participare de 20 la sută la
calea ferată Djibuti-Addis Abeba. Aceste convorbiri aveau drept scop să
pună bazele unor discuţii mai oficiale între Franţa, Italia şi Marea
Britanie despre un front comun împotriva ameninţării crescânde a
Germaniei. Peste toate acestea, a intervenit în lunile următoare
agresiunea italiană în Abisinia.
În decembrie 1934, a avut loc o ciocnire între soldaţii italieni şi
abisinieni la graniţa dintre Abisinia şi Somalia italiană. Acesta a fost
pretextul pentru prezentarea în faţa lumii a pretenţiei italiene asupra
regatului ethiopian. Astfel, problema stăvilirii Germaniei în Europa a
devenii confuză şi distorsionată de soarta Abisiniei.
67
Capitolul VI
PARITATEA AERIANĂ PIERDUTĂ
1934-1935
Statul Major german nu credea că armata germană putea fi

formată şi maturizată pe o scara mai mare decât cea a Franţei şi să fie
asigurată cum se cuvine cu arsenal şi echipament, înainte de 1943.
Marina germană, în afară de submarinele de buzunar, nu putea fi
refăcută la vechea ei situaţie în mai puţin de doisprezece sau
cincisprezece ani, iar în acest proces se va afla în competiţie cu toate
celelalte planuri. Dar, datorită nefericitei descoperiri a motorului cu
combustie internă şi a artei zborului, de către o civilizaţie încă
nematură, în scenă a apărut o nouă armă a rivalităţii naţionale, capabilă
să modifice mult mai repede forţa de război a statelor. Deţinând o parte
din cunoştinţele omenirii, care se acumulează mereu, şi ţinând seama de
mersul înainte al ştiinţei, o naţiune de primă mărime ar fi avut nevoie
doar de patru sau cinci ani ca să se dedice formării unei puternice forţe
aeriene şi poate chiar supreme. Această perioadă putea fi chiar scurtată
de orice activităţi şi studii preliminare.
Ca şi în cazul armatei germane, refacerea puterii aeriene a
Germaniei a fost pregătită de mult timp, cu grijă şi în secret. Încă din
1923 fusese hotărât că viitoarea forţă aeriană germană va trebui să fie o
parte a maşinii de război germane. Deocamdată, Statul Major era
mulţumit să construiască în interiorul „armatei fără forţă aeriană” un
schelet articulat al Forţelor Aeriene, care nu putea fi observat sau nu a
fost observat din afară în primii ani. Dintre toate forţele armate, forţa
aeriană este cea mai greu de măsurat şi chiar de exprimat în termeni
exacţi. Nu se poate judeca şi, cu atât mai puţin, nu se poate defini în ce
măsură uzinele şi terenurile de antrenament ale aviaţiei civile au
căpătat o valoare şi o semnificaţie militară într-un moment oarecare.
Posibilităţile de ascundere, de camuflare şi de încălcare a tratatelor sunt
numeroase şi variate. Văzduhul şi doar văzduhul i-a oferit lui Hitler
şansa unei scurtări a timpului, mai întâi pentru a obţine o egalitate şi
apoi pentru a obţine supremaţia asupra Franţei şi Britaniei într-o armă
militară vitală. Dar ce puteau face Franţa şi Britania?
În toamna lui 1933, era clar că efortul britanic pentru dezarmare
nu va avea succes nici prin precepte şi cu atât mai puţin prin exemplu.
Pacifismul Partidelor Laburist şi Liberal nu a fost afectat nici de gravul
68
eveniment al retragerii Germaniei din Liga Naţiunilor. Ambele partide

au continuat să îndemne la dezarmarea Britaniei şi oricine avea altă
părere era numit „aţâţător la război” şi provocator de „panică”. Se părea
că sentimentele lor erau susţinute de popor care, bineînţeles, nu
înţelegea ce se întâmpla. La o alegere parţială, care privea doar Fullham
EST, la 25 octombrie, un val de emoţie pacifistă a sporit voturile
socialiştilor cu aproape 9000, iar voturile conservatorilor au scăzut cu
peste 10 000. Candidatul ales a spus după numărătoare că: „Poporul
britanic cere… ca guvernul britanic să dea exemplu lumii întregi prin
iniţierea imediată a unei politici de dezarmare generală”. Iar domnul
Lansbury, pe atunci conducător al Partidului Laburist, a spus că toate
naţiunile trebuie: „să se dezarmeze la nivelul Germaniei, ca o premisă la
dezarmarea totală”. Această alegere a lăsat o impresie adâncă asupra
domnului Baldwin care s-a referit la ea într-un discurs remarcabil, trei
ani mai târziu.
În noiembrie au venit alegerile pentru Reichstag, pentru care nu
au fost toleraţi decât candidaţii sprijiniţi de Hitler. Naziştii au obţinut 95
la sută din voturi.
Judecând politica guvernului britanic, ar fi greşit să nu amintim
dorinţa arzătoare de pace care anima majoritatea poporului britanic,
neinformat sau greşit informat, şi care părea să ameninţe cu desfiinţare
politică orice partid sau publicaţie ce îndrăznea să adopte orice altă
linie. Acest lucru nu este desigur o scuză pentru conducătorii politici
care nu şi-au făcut datoria. Este mult mai bine pentru partide şi
politicieni să fie scoşi din funcţii decât să pună în pericol viaţa naţiunii.
În plus, nu există date în istoria noastră ca vreun guvern să fi cerut
parlamentului sau poporului măsurile necesare pentru apărare şi să fi
fost refuzat. Totuşi, cei care au abătut timidul guvern MacDonald-
Baldwin de pe drumul lui, ar fi trebuit măcar să tacă.
Estimările bugetare din martie 1934 pentru aviaţie totalizau doar
douăzeci de milioane lire şi prevedeau crearea a patru noi escadrile, sau
o creştere a forţei aeriene de la 850 la 890. Costurile financiare
implicate erau în primul an de 130 000 lire. Faţă de această situaţie, am
spus în Camera Comunelor:
Suntem, se recunoaşte, doar a cincea putere aeriană, poate

nici atât. Avem jumătate din forţa Franţei, vecină noastră cea mai
apropiată. Germania se înarmează repede şi nimeni n-o s-o
69
oprească. Asta pare clar. Nimeni nu propune un război preventiv

împotriva Germaniei pentru că încalcă Tratatul de la Versailles. Ea
se va înarma; o şi face; a făcut-o… Avem timp să luăm măsurile
necesare, dar vrem aceste măsuri. Vrem măsuri ca să ajungem la
paritate. O naţiune care joacă şi aspiră să joace rolul nostru în
lume, are dreptul să se afle într-o poziţie care să nu permită să fie
şantajată…
Am apelat la domnul Baldwin ca omul care avea puterea de a

acţiona. A lui era puterea şi răspunderea.
În cursul răspunsului lui, domnul Baldwin a spus:
Dacă toate eforturile noastre pentru o înţelegere vor eşua şi

dacă nu este posibil să obţinem o egalitate în problemele pe care
le-am arătat, atunci oricare guvern al acestei ţări – un guvern
naţional mai mult decât oricare, şi anume acest guvern – va avea
grijă ca forţa şi puterea aeriană a acestei ţări să nu mai fie într-o
poziţie de inferioritate faţă de nicio tară aflată la o distantă de la
care poate să atace malurile ei.
Iată un angajament foarte solemn şi clar exprimat într-un moment

în care putea aproape sigur să fie susţinut de o acţiune viguroasă pe
scară largă. Cu toate acestea, la 20 iulie, când guvernul a prezentat
propuneri întârziate şi neadecvate de întărire a Forţelor aeriene regale
cu 41 de escadrile sau circa 850 aparate, care să fie realizate doar în
cinci ani, Partidul Laburist, sprijinit de Liberali, a obţinut un vot de
cenzură în Camera Comunelor. Domnul Attlee, care atunci vorbea în
numele lor, a spus:
„Nu avem nevoie de mai mult armament aerian… Respingem

ideea că o Forţă aeriană britanică mai mare va aduce pacea în
lume şi respingem cu totul pretenţia la paritate”.
Partidul Liberal a sprijinit moţiunea de cenzură, iar conducătorul

lor, Sir Herbert Samuel, a spus:
„Care-i problema în legătură cu Germania? Nimic din ceea ce

am văzut sau am auzit până acum nu sugerează că actuala noastră
70
forţă aeriană nu este adecvată să preîntâmpine orice pericol ar

apare în această direcţie”.
Când ne gândim că acesta era limbajul folosit de şefii de partide

responsabili, după deliberări atente, pericolul în care se afla ţara
noastră devine vizibil. Acesta era timpul în care, prin eforturi extinse,
am fi putut păstra forţa noastră aeriană pe care se baza independenta
noastră de acţiune. Dacă Marea Britanie şi Franţa ar fi păstrat paritatea
cu Germania, ele ar fi fost de două ori mai puternice, iar cariera de
violenţă a lui Hitler ar fi putut fi înăbuşită în scutece, fără pierderea unei
singure vieţi. A fost însă prea târziu. Nu putem pune la îndoială
sinceritatea conducătorilor partidelor socialist şi laburist. Ei au greşit
total şi îşi poartă partea lor de vină în faţa istoriei. Este într-adevăr
uimitor că Partidul Socialist a îndrăznit, după ani de zile, să pretindă că
a avut previziuni superioare şi să reproşeze oponenţilor lor că nu au
reuşit să asigure securitatea naţională.
Acum, eu m-am bucurat de avantajul de a cere înarmarea ca
apărător al guvernului. Am primit o neobişnuit de prietenească audiere
din partea Partidului Conservator.
Nu cred că a mai fost vreodată un guvern atât de pacifist.

Iată, de pildă primul-ministru, (domnul Ramsay MacDonald) care
în timpul războiului şi-a dovedit până la extrem şi cu mare curaj
convingerile şi sacrificiile pe care le-ar face pentru cea ce credea
că era cauza pacifismului. Lordul preşedinte al Consiliului domnul
Baldwin este asociat în mintea opiniei publice cu repetarea
rugăciunii: „Daţi pacea epocii noastre”. Ar fi fost de presupus că,
atunci când miniştrii ca aceştia vin şi spun că simt că e de datoria
lor să ceară neînsemnate măsuri ale mijloacelor pe care le au
pentru garantarea securităţii publice, asta ar fi trebuit să
cântărească greu în faţa opoziţiei şi să fie considerată ca o dovadă
a realităţii pericolului faţă de care încearcă să ne protejeze…
Suntem o pradă uşoară şi bogată. Nicio ţară nu e atât de
vulnerabilă şi nicio ţară n-ar răsplăti mai bine jaful ca ţara
noastră… Cu enorma noastră metropolă de aici, cea mai mare ţintă
din lume, un fel de vacă uriaşă, grasă, valoroasă, bogată ca să
atragă bestia de pradă, suntem într-o situaţie cum nu am mai fost
71
până acum şi în care nu se mai află nicio altă ţară în momentul de

faţă.
Să ţinem minte că această slăbiciune a noastră nu ne implică
numai pe noi; slăbiciunea noastră implică stabilitatea Europei.
Apoi, am continuat să argumentez că Germania se apropie deja de

paritate aeriană cu Britania.
Mai întâi, afirm că Germania, violând Tratatul, a creat deja o

Forţă aeriană militară care reprezintă acum aproape două treimi
din actuala noastră Forţă aeriană de apărare internă. Aceasta este
prima problemă pe care o pun în faţa guvernului, pentru a fi luată
în considerare. A doua este că Germania îşi măreşte rapid forţele
aeriene, nu doar cu sume mari de bani care figurează în estimările
bugetare ci şi prin subscriere publică – adesea subscriere forţată –
care s-a desfăşurat şi se desfăşoară în întreaga Germanie de câtva
timp. La sfârşind anului 1935, Forţa Aeriană germană va fi aproape
egală în număr şi eficienţă ca şi Forţa noastră aeriană de apărare
internă la acea dată, chiar dacă actualele propuneri ale guvernului
sunt puse în aplicare.
Cea de a treia chestiune este că, dacă Germania îşi continuă
expansiunea, iar noi continuăm să ne desfăşurăm planul, atunci, la
un moment dat, în anul 1936, Germania va fi definit şi substanţial
mai puternică în aer decât Marea Britanie. În al patrulea rând, şi
acesta este punctul care ne îngrijorează, odată ce va avea acest
avans, s-ar putea să nu o mai putem depăşi niciodată… Dacă
guvernul va trebui să recunoască vreodată, în următorii câţiva ani,
că forţele aeriene germane sunt mai puternice decât ale noastre,
atunci va fi acuzat, şi pe bună dreptate, că a eşuat în principala sa
datorie faţă de ţară…
Votul de cenzură al Partidului Laburist a fost bineînţeles înfrânt în

Camera Comunelor, cu o amplă majoritate, şi nu am nicio îndoială că,
dacă s-ar fi apelat la naţiune, cu o pregătire potrivită a acestor chestiuni,
aceasta ar fi susţinut măsurile necesare pentru siguranţa naţională.
***
72
Nu este posibil să fac această relatare fără să înregistrez etapele

prin care am trecut în lunga noastră călătorie de la securitate până în
ghearele morţii. Uitându-mă înapoi, mă uimesc cât timp ni s-a acordat.
Ar fi fost posibil ca în 1933, sau chiar în 1934, Britania să-şi fi creat o
putere aeriană care să fi impus restricţiile necesare ambiţiilor lui Hitler
sau ar fi permis poate conducătorilor militari ai Germaniei să controleze
actele lui violente. Au trebuit însă să treacă încă peste cinci ani până să
fim confruntaţi cu nenorocirea supremă. Dacă măcar acum am fi
acţionat cu prudenţă raţională şi cu energie sănătoasă, s-ar fi putut ca
asta să nu aibă loc niciodată. Bazate pe forţe aeriene superioare, Franţa
şi Britania puteau cere ajutorul Ligii Naţiunilor şi toate statele Europei
s-ar fi adunat în spatele lor. Pentru prima oară, Liga ar fi avut un
instrument al autorităţii.
Când s-a deschis sesiunea de iarnă, la 28 noiembrie 1934, am
introdus în numele unor prieteni un amendament la cuvântare,
declarând că „forţa apărării noastre naţionale, şi mai ales apărarea
aeriană, nu mai este adecvată pentru a asigura pacea, siguranţa şi
libertatea supuşilor credincioşi ai Majestăţii Voastre”. Camera
Comunelor era plină şi gata să asculte. După ce am folosit toate
argumentele care subliniau marele pericol pentru noi şi pentru întreaga
lume, am ajuns la fapte precise:
„Afirm, mai întâi, că Germania are deja, în acest moment, o

forţă aeriană militară… şi că aceasta… se apropie rapid de a o egala
pe a noastră. În al doilea rând… forţa aeriană militară a Germaniei
va fi de fapt, la anul pe vremea asta, cel puţin la fel de puternică,
sau chiar mai puternică decât a noastră. În al treilea rând… la
sfârşitul anului 1936, adică un an mai târziu şi doi ani de acum
încolo, forţa aeriană militară a Germaniei va fi cu aproape 50 la
sută mai puternică, iar în 1937, aproape dublă”.
Domnul Baldwin, care a urmat imediat după mine, a privit

problema în faţă şi, pe baza informaţiilor consilierilor lui de la
Ministerul Aerului, m-a contrazis direct:
„Nu este vorba că Germania se apropie de egalitate cu noi…

Germania e angajată de fapt în producţia de avioane de servicii,
dar forţa ei reală nu reprezintă nici 50 la sută din forţa noastră în
73
Europa de astăzi. Cât priveşte situaţia în anul viitor, pe vremea

asta… nici pe departe forţa aeriană militară germană nu va fi cel
puţin la fel de puternică precum e a noastră sau eventual mai
puternică decât a noastră; noi apreciem că vom avea o marjă de
aproape 50 la sută doar în Europa. Eu nu pot privi mai departe
decât următorii doi ani. Domnul Churchill vorbeşte despre ce s-ar
putea întâmpla în 1937. Investigaţiile pe care le-am putut face mă
determină să cred că cifrele lui sunt considerabil exagerate.”
Această asigurare cuprinzătoare din partea prim-ministrului

virtual i-a liniştit pe majoritatea celor alarmaţi şi i-a redus la tăcere pe
mulţi critici. Toată lumea era bucuroasă că declaraţiile mele precise au
fost negate de o autoritate de necontestat. Eu nu eram deloc convins.
Consideram că domnului Baldwin nu i se spunea adevărul de către
consilierii săi şi că, oricum, nu cunoştea faptele.
Astfel au trecut lunile de iarnă şi abia în primăvară am avut din
nou ocazia să ridic problema. Înainte de a face lucrul acesta, l-am
informat precis şi deplin pe domnul Baldwin, iar la 19 martie 1939, când
s-au prezentat în faţa Camerei estimările bugetului Aerului, am repetat
declaraţia mea din noiembrie şi am provocat din nou, direct, asigurările
pe care el le dăduse atunci. Un răspuns foarte plin de încredere a fost
dat de subsecretarul Ministerului Aerului. Totuşi, ministrul de Externe
şi domnul Eden au făcut, la sfârşitul lui martie, o vizită lui Hitler în
Germania şi, în cursul unei importante conversaţii, al cărei text este
înregistrat, el personal le-a spus că forţele aeriene germane au ajuns
deja la paritate cu Marea Britanie. Acest fapt a fost făcut public de către
guvern la 3 aprilie. La începutul lui mai, primul-ministru a scris un
articol în organul său propriu, The Newsletter, în care sublinia pericolele
reînarmării Germaniei în termeni asemănători cu cei pe care i-am folosit
eu încă din 1932. El a folosit cuvântul revelator „ambuscadă”, care
trebuie să fi ieşit din inima lui din cauza îngrijorării. Căzusem într-
adevăr într-o ambuscadă. Domnul MacDonald a deschis el însuşi
dezbaterea. După ce s-a referit la intenţia declarată a Germaniei de a
construi o Marină ce depăşea prevederile Tratatului şi submarine care îl
încălcau, el a recunoscut că Hitler pretinde că a ajuns la paritate cu
Marea Britanie în aer.
74
„Oricare ar fi interpretarea exactă a acestei fraze în termenii

forţei aeriene, ea indică fără îndoială că forţa germană s-a extins
excesiv mai mult faţă de estimările pe care am putut să le aducem
în faţa Camerei anul trecut. Este un fapt grav, iar atât guvernul cât
şi Ministerul Aerului au luat notă imediat.”
Când am fost chemat la rândul meu la cuvânt, am spus:
„Nici acum nu luăm măsurile care ar fi necesare în raport cu

nevoile noastre. Guvernul a propus aceste măriri. Acum trebuie să
facă faţă furtunii. Va trebui să contracareze orice formă de atac
necinstit. Motivele lui vor fi deformate. Va fi calomniat şi numit
aţâţător la război. Va fi supus la tot felul de atacuri din partea
multor forţe puternice, numeroase şi extrem de gălăgioase din
ţară. Dar va reuşi totuşi să le obţină. Atunci, de ce să nu ne luptăm
pentru ceva care să ne dea siguranţă? De ce să nu insistăm în acest
caz, ca prevederile pentru Forţele Aeriene să fie adecvate şi atunci,
oricât de stridente ar fi ocaziile cărora va trebui să le facă faţă,
vom avea un rezultat satisfăcător: guvernul Majestăţii Sale va simţi
că în această problemă, de primă răspundere printre problemele
guvernului, şi-a făcut datoria.”
Deşi Camera m-a ascultat cu mare atenţie, eu am avut un

sentiment de disperare. Să fii convins şi vindicativ într-o problemă de
viaţă şi de moarte pentru ţara ta şi să nu fii în stare să faci Parlamentul
şi naţiunea să înţeleagă avertismentul sau să se încline în faţa dovezii şi
să acţioneze, era pentru mine o experienţă foarte dureroasă.
Abia la 22 mai 1935, domnul Baldwin a făcut memorabila sa
mărturisire pe care mă simt obligat să o citez:
Mai întâi, în legătură cu cifra pe care am dat-o în noiembrie

despre aeroplanele germane, nu am aflat nimic de atunci încoace
care să mă facă să cred că am greşit. Atunci eram convins că era
adevărată. Am greşit însă în estimarea viitorului. Aici am fost total
greşit. Am fost induşi în eroare în acest domeniu…
Am să repet aici că nu este cazul, după părerea mea, să
intrăm în panică. Dar voi spune deliberat, în lumina tuturor
cunoştinţelor pe care le am despre această situaţie, că nu voi
75
rămâne în niciun guvern care va lua măsuri mai puţin hotărâte

decât luăm noi astăzi. Cred că este de datoria mea să spun că au
fost multe critici, atât în presă cât şi verbal, la adresa Ministerului
Aerului, de parcă el ar fi fost răspunzător de un program eventual
neadecvat, că nu a mers înainte mai repede şi pentru multe alte
lucruri. Vreau doar să repet că, despre orice răspundere ar fi
vorba, şi suntem gata să facem faţă criticilor, această răspundere
nu este a nici unui ministru, ci este răspunderea guvernului ca un
tot; toţi suntem răspunzători şi to i suntem vinovaţi.
Am sperat că această mărturisire şocantă va fi un eveniment

decisiv şi că se va constitui, cel puţin, un comitet al Parlamentului care
să facă un raport asupra faptelor şi asupra securităţii noastre. Camera
Comunelor a avut însă altă reacţie. Opoziţia laburistă şi liberală, care în
urmă cu nouă luni a introdus sau a sprijinit un vot de cenzură faţă de
modestele măsuri ale guvernului, au fost ineficientă şi nedecisă. Aştepta
alegeri Împotriva „înarmării conservatorilor”. Nici vorbitorii laburişti,
nici cei liberali, nu s-au pregătit pentru dezvăluirile şi recunoaşterea
domnului Baldwin şi nu au încercat să-şi adapteze cuvântările la acest
episod deosebit. Nimic din ce au spus nu era câtuşi de puţin legat de
situaţia urgentă în care au recunoscut că ne aflam, sau de faptele mai
grave pe care le ştiam acum că stăteau în spatele ei.
Cât priveşte guvernul, acesta a apărut în majoritate captivat de
candoarea domnului Baldwin. Recunoaşterea că, deşi avea toate sursele
de informare, a greşit total într-o problemă vitală de care era
răspunzător, era considerată că asigură iertarea prin sinceritatea cu
care şi-a recunoscut greşeala şi a acceptat vinovăţia. S-a născut chiar un
straniu val de entuziasm faţă de un ministru care nu a ezitat să spună ca
a greşit. Într-adevăr, mulţi membri ai Partidului Conservator erau
supăraţi pe mine că l-am adus pe iubitul lor conducător într-o situaţie
limită din care doar bărbăţia şi onestitatea lui l-au scos; dar, vai, nu şi în
ce priveşte ţara lui.
Un dezastru de primă mărime căzuse pe capul nostru. Hitler
obţinuse deja paritate cu Marea Britanie. De aici încolo, trebuia doar să-
şi mâne fabricile şi şcolile de instruire cu viteză maximă, nu numai ca să-
şi menţină întâietatea în aer ci şi să şi-o întărească. De aici încolo,
ameninţările necunoscute, nemăsurate, care atârnau deasupra Londrei
în cazul unui atac aerian aveau să fie factorul definit şi obligatoriu în
76
toate deciziile noastre. În plus, nu puteam niciodată să-i ajungem din

urmă pe germani; aşa, oricum, guvernul nu i-a ajuns din urmă. Trebuie
să acordăm credit guvernului şi Ministerului Aerului pentru eficienţa
înaltă a Forţelor Aeriene. Dar angajamentul că vom menţine paritatea în
aer a fost iremediabil încălcat. Este adevărat că expansiunea în
continuare a Forţelor aeriene germane nu a continuat în acelaşi ritm ca
în perioada în care au ajuns la paritate. Fără îndoială că făcuseră un
sacrificiu suprem ca să ajungă dintr-un salt la această poziţie, să o
susţină şi să o exploateze în diplomaţia lor. Aceasta i-a dat lui Hitler
baza pentru actele sale succesive de agresiune pe care le pregătise şi
care aveau să aibă loc curând. Guvernul britanic a făcut considerabile
eforturi în următorii patru ani. Primele prototipuri ale faimoaselor
avioane de luptă Hurricane şi Spitfire au zburat în noiembrie 1935 şi
respectiv martie 1936. S-a ordonat imediat producţia de masă şi curând
a fost gata un anumit număr de avioane. Nu încape îndoială că în
domeniul aerului am excelat în calitate; dar cantitativ nu-i puteam
ajunge. Izbucnirea războiului ne-a găsit cu abia jumătate din numărul
avioanelor germane.
Generalul de Gaulle, Franklin D. Roosevelt şi I.V. Stalin
Capitolul VII
PROVOCARE ŞI RĂSPUNS
1935
Anii ascunderii în vizuine şi ai pregătirilor secrete, mascate,

trecuseră şi Hitler se simţea acum destul de puternic pentru prima lui
provocare. La 9 martie 1936, a fost anunţată oficial constituirea Forţelor
77
Aeriene germane iar pe data de 16 s-a anunţat că, de acum încolo,

armata germană se va constitui pe baza serviciului obligatoriu naţional.
Curând s-au promulgat legile pentru punerea în aplicare a acestor
decizii, dar acţiunea începuse anticipat. Guvernul francez, care era bine
informat despre ce avea să urmeze, făcuse publică doar cu câteva ore
mai devreme, în aceeaşi zi, extinderea la doi ani a serviciului militar în
Franţa. Acţiunea germană era un afront deschis, oficial, la adresa
tratatelor de pace pe care se baza Liga Naţiunilor. Atât timp cât
încălcările luaseră forma unor evaziuni sau a unor schimbări de
denumire a lucrurilor, era uşor pentru puterile victorioase, obsedate de
pacifism şi preocupate de politica internă, să evite răspunderea de a
declara că Tratatul de Pace era încălcat sau repudiat. Acum problema se
punea cu forţă ascuţită, brutală. Aproape în aceeaşi zi, guvernul
ethiopian a făcut apel la Liga Naţiunilor cu privire la cererile
ameninţătoare ale Italiei. La 24 martie, când, pe acest fundal, Sir John
Simon şi Lordul Sigiliului Particular, domnul Eden, au vizitat Berlinul la
invitaţia lui Hitler, guvernul francez a considerat că prilejul a fost rău
ales. Ei trebuiau să facă faţă acum nu reducerii armatei lor, atât de mult
cerută cu un an înainte de domnul MacDonald, ci extinderii serviciului
militar obligatoriu de la un an la doi ani. În starea generală în care se
alia opinia publică, aceasta era o sarcină dificilă. Nu doar comuniştii ci şi
socialiştii votaseră împotriva acestei măsuri. Când domnul Leon Blum a
spus: „Muncitorii Franţei se vor ridica să reziste agresiunii hitleriste”,
Thorez a replicat în aplauzele fracţiunii prosovietice: „Nu vom tolera ai
clasa muncitoare: a fie atrasă într-un aşa-zis război pentru apărarea
democraţiei împotriva fascismului”.
Statele Unite îşi spălaseră mâinile de orice preocupare faţă de
Europa, limitându-se să dorească binele tuturor, şi erau sigure că nu vor
mai fi tulburate în această privinţă. Dar Franţa, Marea Britanie ca şi
Italia, în ciuda divergenţelor lor, s-au simţit obligate să contracareze
acest act evident de violare a Tratatului de către Hitler. A fost convocată
o Conferinţă a principalilor foşti aliaţi sub egida Ligii Naţiunilor, la
Stressa, şi au fost aduse în dezbatere toate aceste chestiuni.
Exista o înţelegere generală că violarea deschisă a unor tratate
solemne, pentru încheierea cărora muriseră milioane de oameni, nu
putea fi admisă. Dar reprezentanţii britanici au arătat clar de la început
că nu vor lua în considerare posibilitatea unor sancţiuni în cazul violării
tratatelor. În mod natural, acest lucru a redus Conferinţa la simpla
78
vorbărie. S-a aprobat în unanimitate o rezoluţie în care încălcările

„unilaterale” – adică înfăptuite de către o singură parte – ale tratatelor
nu puteau fi acceptate, iar Consiliul Executiv al Ligii Naţiunilor era
invitat să se pronunţe asupra situaţiei dezvăluite. În cea de a doua după-
amiază a Conferinţei, Mussolini a sprijinit ferm această acţiune şi a
vorbit deschis împotriva agresiunii unei puteri asupra alteia. Declaraţia
finală glăsuia astfel:
Cele trei puteri, al căror obiectiv politic este menţinerea

colectivă a păcii în cadrul Ligii Naţiunilor, sunt în total acord să se
opună, cu toate mijloacele practicabile, oricărei încălcări
unilaterale a tratatelor, care ar putea pune în pericol pacea în
Europa şi vor acţiona în colaborare strânsă şi cordială în acest
scop.
În discursul său, dictatorul italian a subliniat cuvintele „pacea

Europei” şi a făcut după Europa, o pauză vizibilă. Accentuarea asupra
Europei a atras imediat atenţia reprezentanţilor Ministerului de
Externe. Ei şi-au ciulit urechile şi au înţeles bine că, în timp ce Mussolini
va colabora cu Franţa şi Marea Britanie ca să împiedice reînarmarea
Germaniei, îşi rezerva pentru sine orice acţiune în Africa împotriva
Abisiniei, la care s-ar putea hotărî mai târziu. Această problemă trebuia
oare să fie relevată sau nu? Oficialităţile Ministerului de Externe au avut
discuţii în noaptea aceea. Toţi erau atât de dornici de sprijinul lui
Mussolini în problemele legate de Germania, încât s-a considerat că nu
era momentul să fie avertizat în legătură cu Abisinia, ceea ce probabil l-
ar fi supărat foarte tare. De aceea, această problemă nu a fost ridicată şi,
în consecinţă, Mussolini a simţit – şi avea dreptul s-o facă într-un anumit
sens – că Aliaţii au fost de acord cu declaraţia lui şi că îi vor da mână
liberă în Abisinia. Francezii au rămas muţi în această problemă iar
Conferinţa s-a încheiat.
Între 15-17 aprilie, Consiliul Ligii Naţiunilor a examinat încălcarea
presupusă a Tratatului de la Versailles comisă de Germania prin
decretarea serviciului militar obligatoriu. În Consiliu erau reprezentate
următoarele naţiuni: Argentina, Australia, Marea Britanie, Chile,
Cehoslovacia, Danemarca, Franţa, Italia, Mexic, Polonia, Portugalia,
Spania, Turcia şi U.R.S.S. Toate au votat pentru principiul că tratatele nu
trebuie voalate prin acţiuni „unilaterale” şi au referit chestiunea
79
Adunării plenare a Ligii. În acelaşi timp, miniştrii de Externe ai celor trei

ţări scandinave, Suedia, Norvegia şi Danemarca, fiind adânc preocupaţi
de echilibrul naval în Marea Baltică, s-au alăturat şi ei sprijinului
general. În total, nouăsprezece ţări au protestat oficial. Dar cât de inutil
era votul lor fără pregătirea vreunei ţări, sau a unui grup de ţări, de a
avea în vedere folosirea forţei, chiar şi în ultimă instanţă!
***
Laval nu era dispus să trateze Rusia în acelaşi spirit ferm ca

Barthou. Dar, în Franţa, aceasta era acum o nevoie urgentă. Pentru cei
preocupaţi de viaţa Franţei, mai presus de orice părea să fie obţinerea
unităţii naţionale pentru serviciul militar de doi ani, care fusese aprobat
în martie cu o mică majoritate. Doar guvernul sovietic putea da
dezlegare în acest sens acelei importante părţi a francezilor de a căror
loialitate se bucura. La 2 mai 1935, guvernul francez şi-a pus semnătura
pe un pact franco-sovietic. Acesta era un document nebulos, care
garanta pe o perioadă de cinci ani asistenţă mutuală în faţa unei
agresiuni. Pentru a obţine rezultate palpabile în domeniul politicii
franceze, Laval a plecat pentru o vizită de trei zile la Moscova, unde a
fost salutat de Stalin. Au fost discuţii îndelungate, din care un fragment
necunoscut până acum, poate fi relatat. Stalin şi Molotov erau desigur
interesaţi mai mult ca orice să afle care va fi forţa armatei franceze pe
frontul de vest, câte divizii? Cât durează serviciul militar? După ce a fost
explorat acest domeniu, Laval a spus: „Nu puteţi face ceva pentru
încurajarea religiei şi a catolicilor în Rusia? M-ar ajuta foarte mult în
relaţiile cu Papa.” „Aha!” a spus Stalin. „El câte divizii are?” Răspunsul lui
Laval nu mi s-a comunicat; dar putea cu siguranţă să fi menţionat un
număr de legiuni care nu se văd totdeauna la paradă. Laval nu a
intenţionat să asume obligaţii specifice pentru Franţa aşa cum obişnuiau
sovieticii să ceară. Totuşi, el a obţinut de la Stalin, la 15 mai, o declaraţie
publică în care aproba politica de apărare naţională dusă de Franţa
pentru menţinerea forţelor ei armate la nivelul necesar securităţii. Faţă
de aceste instrucţiuni, comuniştii francezi au făcut o cotitură şi şi-au dat
zgomotos sprijinul faţă de programul de apărare şi serviciul militar de
doi ani. Ca factor al securităţii europene, Pactul franco-sovietic, care nu
conţinea niciun angajament care să lege cele două ţări în cazul unei
agresiuni germane, prezenta doar un avantaj limitat. Nu s-a realizat
80
nicio confederaţie cu Rusia. Mai mult, la întoarcere, ministrul de Externe

francez s-a oprit la Cracovia ca să participe la funeraliile mareşalului
Pilsudski. Acolo s-a întâlnit cu Goering, cu care a discutat cu multă
cordialitate. Exprimările lui de neîncredere şi antipatie faţă de sovietici
au fost raportate slugarnic la Moscova, pe canalele germane.
***
Sănătatea domnului MacDonald era acum într-un asemenea declin

încât era imposibil să continue să fie prim-ministru. El nu fusese
niciodată popular în rândurile Partidului Conservator care, din cauza
atitudinii politice a acestuia din timpul războiului, precum şi din cauza
convingerilor sale socialiste, îl privea cu o îndelung nutrită prejudecată,
netezită de milă în ultimii ani. Niciun om nu era mai urât, pe bună
dreptate, de Partidul Laburist-Socialist, partid pe care în mare măsură îl
crease chiar el ca apoi să-l lase baltă în ceea ce ei considerau a fi
ruşinoasa dezertare din 1931. În majoritatea masivă a guvernului, el
avea doar şapte adepţi. Politica de dezarmare, căreia îi dedicase toate
eforturile personale, se dovedise acum un eşec dezastruos. Alegerile
generale nu puteau fi departe, iar el nu putea juca niciun rol. În aceste
condiţii, nu a fost de mirare când, la 7 iunie, s-a anunţat că el şi domnul
Baldwin au schimbat locurile şi birourile şi că domnul Baldwin a devenit
prim-ministru pentru a treia oară. Şi Ministerul de Externe a trecut în
alte mâini. Activitatea lui Sir Samuel Hoare în India se încheiase şi acum
el se putea întoarce într-un domeniu de imediată importanţă. De câtva
timp, Sir John Simon fusese grav atacat pentru politica sa externă de
către conservatori influenţi apropiaţi de guvern. El a trecut acum la
Ministerul de Interne, pe care îl cunoştea bine, iar Sir Samuel Hoare a
devenit Secretar de Stat la Ministerul de Externe.
În acelaşi timp, domnul Baldwin a adoptat un nou expedient. El l-a
numit pe domnul Anthony Eden ca ministru pentru problemele Ligii
Naţiunilor. În ultimii zece ani, Eden se consacrase aproape în întregime
studierii problemelor externe. Plecat de la Eton la optsprezece ani ca să
participe la războiul mondial, a servit cu distincţie în armată timp de
patru ani la puşcaşi, în multe lupte sângeroase, şi a fost ridicat la gradul
de aghiotant de brigadă şi decorat cu Crucea Militară. El urma să lucreze
în Ministerul de Externe având un statut egal cu al ministrului de
Externe şi acces deplin la informaţii şi la funcţionarii departamentului.
81
Scopul domnului Baldwin era, fără îndoială, să dea satisfacţie valului

puternic al opiniei publice în favoarea Ligii Naţiunilor, arătând
importanţa pe care o acorda Ligii şi conducerii treburilor noastre la
Geneva. O lună mai târziu, când am avut ocazia să comentez ceea ce am
definit ca fiind „noul plan de a avea doi miniştri de Externe egali”, am
atras atenţia asupra deficienţelor evidente ale acestuia.
Într-un moment când oamenii şi problemele se aflau în situaţia
amintită, guvernul britanic a comis actul cel mai surprinzător. O parte a
impulsului a venit din partea Amiralităţii. Totdeauna e periculos când
soldaţii, marinarii sau aviatorii se joacă de-a politica. Ei intră într-o sferă
în care valorile sunt cu totul diferite ce cele cu care au fost obişnuiţi
până atunci. Bineînţeles că se orientau după tendinţele şi chiar
îndrumarea Primului Lord şi a Cabinetului, care purtau toată
răspunderea. Dar se crease o puternică briză favorabilă din partea
Amiralităţii. Avuseseră loc, de câtva timp, discuţii între Amiralitatea
britanică şi cea germană în legătură cu proporţia dintre cele două
marine. Prin Tratatul de la Versailles, Germania nu avea dreptul să
construiască decât şase vase blindate de 10 000 de tone, pe lângă şase
crucişătoare uşoare, care să nu depăşească 6000 de tone. Amiralitatea
descoperise recent că ultimele două vase de luptă construite, vasele de
buzunar Scharnhorst şi Gheisenau, erau cu mult mai mari decât
prevedea Tratatul şi de un tip cu totul diferit. De fapt, se dovediseră a fi
crucişătoare uşoare de luptă de 26 000 de tone sau distrugătoare-
comerciale de cea mai înaltă clasă, care aveau să joace un rol
semnificativ în al doilea război mondial.
În faţa acestei violări neruşinate şi frauduloase a Tratatului de
Pace, plănuită cu grijă şi începută cel puţin cu doi ani mai devreme
(1933), Amiralitatea a găsit de cuviinţă că era cazul să se încheie o
înţelegere navală anglo-germană. Guvernul Majestăţii Sale a făcut acest
lucru fără să-i consulte pe aliaţii săi francezi sau să informeze Liga
Naţiunilor. Chiar în vremea când guvernul însuşi apela la Ligă şi căuta
sprijinul membrilor acesteia pentru a protesta împotriva încălcărilor de
către Hitler a clauzelor militare din Tratat, s-a încheiat o înţelegere
particulară care desfiinţa clauzele navale ale aceluiaşi Tratat.
Principala prevedere a înţelegerii era ca marina germană să nu
depăşească o treime din nivelul celei britanice. Acest lucru era tentant
pentru Amiralitatea britanică, dacă privea înapoi la zilele dinaintea
primului război mondial, când am fost mulţumiţi cu un raport de
82
şaisprezece la zece. De dragul acestei perspective şi luând drept bune

asigurările germane, guvernul a acceptat să acorde Germaniei dreptul
de a construi submarine de buzunar-U care îi fuseseră interzise în mod
explicit prin Tratatul de Pace. Germania putea să construiască 60 la sută
din forţa britanică de submarine, iar în cazul când considera că situaţia
era excepţională, putea construi până la 100 la sută. Germanii au dat
desigur asigurări că submarinele lor de buzunar-U nu vor fi folosite
împotriva vapoarelor comerciale. Atunci, pentru ce aveau nevoie de ele?
Era evident că, dacă înţelegerea era respectată, ele nu vor influenţa
decizia navală în ce priveşte navele de război.
Limitarea flotei germane la o treime din cea britanică permitea
Germaniei un program de noi construcţii care avea să asigure docurilor
ei o activitate maximă pe timp de doi ani. Deci, nu exista practic nicio
limitare sau restrângere de vreun fel faţă de expansiunea navală
germană. Puteau construi cât de repede era practic posibil. Cota de nave
repartizată Germaniei de proiectul britanic era de fapt mult mai largă
decât considera Germania că e cazul să folosească, gândindu-se fără
îndoială, în parte, la competiţia pentru blindaje între construcţia de
vapoare şi cea de tancuri. După cum ştim acum, Hitler l-a informat pe
amiralul Raeder că un război cu Anglia nu va avea loc probabil înainte
de 1944-45. Aşa că dezvoltarea marinei germane era planificată pe
termen lung. Doar în domeniul submarinelor de buzunar-U au construit
atât cât le permitea documentul. De îndată ce au putut atinge limita de
60 la sută, au invocat prevederea care le permite 100 la sută, iar la
izbucnirea războiului construiseră şaptezeci şi cinci.
În scopul de a avea noi vase de luptă, Germania mai avea un
avantaj, acela de a nu fi parte la înţelegerea navală de la Washington sau
la Conferinţa de la Londra. Ei au construit imediat vasele Bismarck şi
Tirpitz şi, în timp ce Britania, Franţa şi Statele Unite erau legate toate de
limita de 35 000 de tone, cele două vase fuseseră plănuite să aibă un
deplasament de peste 45 000 de tone, ceea ce, când aveau să fie gata, le
făcea, cu siguranţă, cele mai mari nave din lume.
În acest moment, Hitler avea un mare avantaj diplomatic în a-i
despărţi pe Aliaţi, şi anume acela de a avea alături pe unul dintre aceştia
care era gata să admită încălcări ale Tratatului de la Versailles; în felul
acesta, obţinerea libertăţii depline a Germaniei de a se reînarma căpăta
girul înţelegerii cu Britania. Efectul anunţării acestei înţelegeri a fost o
nouă lovitură dată Ligii Naţiunilor. Francezii aveau tot dreptul să se
83
plângă de faptul că interesele lor vitale au fost afectate de permisiunea

acordată de Marea Britanie pentru construirea submarinelor de
buzunar-U. Mussolini a văzut în acest episod că Marea Britanie nu
acţionează corect faţă de ceilalţi aliaţi şi că, atât timp cât interesele ei
navale erau asigurate, se părea că va ajunge la orice înţelegere cu
Germania, fără să ţină seama ca aceasta e în detrimentul puterilor
prietene, ameninţate de creşterea forţelor terestre ale Germaniei. El a
fost încurajat de ceea ce părea a fi o atitudine cinică şi egoistă a Marii
Britanii, pentru a merge înainte cu planul lui de agresiune în Abisinia.
Puterile scandinave, care doar cu două săptămâni în urmă protestaseră
curajos împotriva introducerii de către Hitler a serviciului obligatoriu în
armata germană, constataseră că acum Marea Britanie acceptase pe
ascuns o marină germană care, deşi reprezenta doar o treime din cea
britanică, avea să fie, în aceste limite, stăpână în Baltica.
Mare caz au făcut miniştrii britanici în legătură cu oferta germană
de a coopera cu noi la abolirea submarinelor. Având în vedere că
propunerea era legată de condiţia ca toate statele să o accepte în acelaşi
timp şi că se ştia foarte bine că nu există nici cea mai mică şansă ca alte
state să cadă de acord, Germaniei i-a fost foarte simplu să facă o
asemenea ofertă. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte acordul
Germaniei de a restrânge folosirea submarinelor pentru ca atacul
submarinelor asupra vaselor comerciale să nu fie considerat un atac
împotriva umanităţii. Cine putea să-şi închipuie că germanii, având o
mare flotă de submarine-U s-ar abţine de la folosirea deplină a acestei
arme, chiar dacă ar vedea că femeile şi copiii lor mor de foame din cauza
blocadei britanice. Am descris o asemenea părere drept „culmea
prostiei”.
Departe de a fi un pas spre dezarmare, înţelegerea, dacă ar fi fost
pusă în aplicare pe o perioadă de câţiva ani, ar fi provocat în mod
inevitabil dezvoltarea în lume a unor noi construcţii de vase de război.
Marina franceză, cu excepţia ultimelor sale vase, avea nevoie să fie
reconstruită. Acest lucru ar fi provocat din nou reacţia Italiei. Cât ne
priveşte pe noi, era evident că ar fi trebuit să refacem flota britanică pe
scară mare, pentru a putea menţine superioritatea de trei la unu în vase
moderne. E posibil ca ideea că marina germană avea să reprezinte doar
o treime din cea britanică să fi creat Amiralităţii noastre iluzia că Marina
britanică va fi de trei ori mai puternică decât cea germană. Asta ar fi
84
putut eventual limpezi drumul nostru spre o raţională şi foarte necesară

reconstruire a flotei noastre. Dar unde erau oamenii de stat?
Această înţelegere a fost anunţată în Parlament de Primul Lord al
Amiralităţii la 21 iunie 1935. Cu prima ocazie, eu am condamnat-o. Ce s-
a făcut de fapt a fost să se autorizeze Germania ca, în următorii cinci,
şase ani, să construiască la cea mai mare capacitate.
***
Între timp, în sfera militară, legalizarea recrutărilor în Germania,

la 16 martie 1935, a marcat principala provocare la adresa Tratatului de
la Versailles. Dar etapele prin care armata germană a fost reorganizată
şi mărită nu sunt doar de interes tehnic. Numele de Reichswehr a fost
schimbat în cel de Wehrmacht. Armata avea să fie subordonată
conducerii supreme a Führerului. Fiecare soldat a depus jurământul de
credinţă, nu faţă de constituţie ci faţă de persoana lui Adolf Hitler.
Ministrul de Război era direct subordonat ordinelor Führerului. A fost
plănuită o nouă formaţiune, Divizia Blindată sau „Panzer”, şi în curând
au fost create trei asemenea unităţi. S-au făcut de asemenea
aranjamente amănunţite pentru înregistrarea tineretului german. Din
rândurile Tineretului Hitlerist, băieţii Germaniei treceau, la vârsta de
optsprezece ani, pe bază voluntară, în S.A., pentru o perioadă de doi ani.
Serviciul în Batalioanele de muncă sau Arbeitsdienst a devenit o datorie
pentru fiecare bărbat german ajuns la vârsta de douăzeci de ani. Timp
de şase luni, trebuia să-şi servească tara, construind drumuri, barăci sau
secând mlaştine, întărindu-se astfel fizic şi moral pentru datoria de
frunte a unui cetăţean german, serviciul în forţele armate. În
Batalioanele de muncă, se punea accentul pe abolirea claselor şi pe
sublinierea unităţii sociale a poporului german; în armată, accentul se
punea pe disciplină şi pe unitatea teritorială a naţiunii.
Începea acum uriaşa sarcină de a instrui noul organism şi a lărgi
cadrele acestuia. La 15 octombrie 1935, tot ca o sfidare a clauzelor
Tratatului de la Versailles, a fost redeschis Colegiul german al cadrelor,
printr-o ceremonie oficială cu participarea lui Hitler însoţit de şefii
serviciilor armatei. Aici era vârful piramidei, a cărei bază era deja
constituită de miriadele de formaţiuni ale Batalioanelor de muncă. La 7
noiembrie, primul contingent, cel născut în 1914, a fost chemat la
serviciul militar: 569 000 de tineri bărbaţi urmau să fie instruiţi în
85
profesiunea armelor. Astfel, cel puţin pe hârtie, armata germană a

crescut la un efectiv de aproape 700 000.
S-a înţeles că, după prima înrolare a celor din contingentul 1914,
în Germania, ca şi în Fran (a, anii următori vor aduce o scădere a
numărului recruţilor, datorată declinului naşterilor în perioada
războiului mondial. De aceea, în august 1936, perioada serviciului
militar activ a fost mărită la doi ani. Contingentul din 1915 a numărat
464 000 şi, prin reţinerea încă un an a celui din 1914, numărul
germanilor la instrucţie militară era în 1936 de 1 511 000 oameni. Forţa
efectivă a armatei franceze, în afară de rezervişti, era în acelaşi an de
623 000 oameni, dintre care doar 407 000 erau în Franţa.
Următoarele cifre, pe care statisticienii le puteau prevedea cu
oarecare precizie, vorbesc de la sine:
Tabel comparativ al cifrelor franceze şi germane privind

contingentele de născut între 1914-1920 şi chemaţi la recrutare între
1934 şi 1940.
Contingentul German francez

1914 596000 oameni 279000 oameni
1915 464000 „ 184 000 „
1916 351000 „ 165 000 „
1917 314000 „ 171000 „
1918 326000 „ 197 000 „
1919 485000 „ 218 000 „
1920 636000 „ 360 000 „
3172000 oameni 1574000 oameni
Înainte ca aceste cifre să devină fapte pe măsură ce treceau anii,

ele erau doar umbre ameninţătoare. Tot ce s-a făcut până în 1935 a fost
puţin faţă de faima şi forţa armatei franceze şi a rezervelor ei vaste, fără
să mai socotim numeroşii şi viguroşii ei aliaţi.
Chiar şi în acest moment, o decizie hotărâtă, autoritară, care putea
fi obţinută uşor de la Liga Naţiunilor, ar fi putut opri întregul proces.
Germania putea să fie adusă la Geneva şi obligată să dea explicaţii
depline şi să permită misiuni interaliate de cercetare a situaţiei
armamentelor şi a formaţiunilor militare care încălcau Tratatul sau, în
eventualitatea unui refuz, ar fi fost necesară reocuparea capetelor de
86
pod de la Rin, până la asigurarea acceptării Tratatului, fără să existe

vreo posibilitate de rezistentă efectivă sau a unei vărsări de sânge. În
acest fel, al doilea război mondial ar fi putut fi măcar amânat indefinit.
Numeroase fapte şi tendinţa lor generală erau bine cunoscute Statelor
Majore francez şi britanic, dar erau în mai mică măsură înţelese de
guverne. Guvernul francez, care se afla permanent în jocul fascinant al
politicii de partid, ca şi guvernul britanic, care a ajuns la aceleaşi vicii
prin procesul opus al înţelegerii generale de a ţine lucrurile sub tăcere,
erau la fel de incapabile de vreo acţiune drastică sau directă, oricât ar fi
fost ea de justificată de tratat sau de prudentă firească.
Capitolul VIII
SANCŢIUNI ÎMPOTRIVA ITALIEI
1935
Pacea mondială suferi acum o nouă lovitură. Pierderea parităţii

aeriene de către Britania a fost urmată de trecerea Italiei de partea
Germaniei. Îmbinarea celor două evenimente i-au permis lui Hitler să
înainteze pe drumul lui mortal predeterminat. Am văzut cât de mult a
ajutat Mussolini la protejarea independenţei Austriei, cu tot ce a
implicat aceasta în centrul şi sud-estul Europei. Acum, urma să
mărşăluiască în tabăra opusă. Acum, Germania nazistă nu avea să mai
fie singură. Unul dintre principalii aliaţi din primul război mondial i se
va alătura acum acesteia. Gravitatea acestei schimbări nefericite în
echilibrul securităţii îmi apăsa mintea.
Scopurile lui Mussolini în Abisinia erau nepotrivite cu etica
secolului douăzeci. Ele aparţineau acelor epoci întunecate, când oamenii
albi se considerau îndreptăţiţi să cucerească oamenii galbeni, cafenii,
negri sau roşii şi să-i subjuge cu forţa lor superioară şi cu armele. În
vremea noastră luminată, când s-au comis crime şi cruzimi de la care ar
fi dat înapoi chiar şi sălbaticii din epocile trecute, sau de care aceştia nu
ar fi fost capabili, o asemenea comportare era nu numai depăşită istoric
ci şi reprobabilă. În plus, Abisinia era membră a Ligii Naţiunilor. Ca o
curioasă întorsătură a lucrurilor, Italia fusese aceea care insistase
pentru admiterea ei în Ligă şi Britania fusese cea care s-a opus. Punctul
de vedere britanic era că tipul guvernului ethiopian şi condiţiile
predominante în acea ţară de tiranie sălbatică, sclavie şi război tribal, nu
87
erau în concordanţă cu calitatea de membră a Ligii. Dar italienii şi-au

impus punctul de vedere şi Abisinia a devenit membră a Ligii, cu toate
drepturile şi securitatea pe care aceasta le putea oferi. Acesta era, într-
adevăr, un caz test pentru instrumentul guvernării mondiale pe care se
bazau speranţele tuturor oamenilor cumsecade.
Dictatorul Italiei nu era motivat doar de câştiguri teritoriale.
Conducerea, siguranţa sa, depindeau de prestigiu. Umilitoarea
înfrângere suferită de Italia în urmă cu patruzeci de ani la Adowa şi
batjocura lumii când armata italiană a fost nu numai învinsă ori
capturată ci ruşinos mutilată, mai zgândărea mintea italienilor. Ei
văzuseră cum Britania se răzbunase, după trecerea anilor, pentru
Khartoum şi Majuba. Să-şi arate bărbăţia, răzbunându-se pentru Adowa,
însemna pentru Italia la fel de mult ca şi recăpătarea Alsaciei şi Lorenei
pentru Franţa. Se părea că nu există o cale mai uşoară şi cu mai puţine
riscuri şi costuri prin care Mussolini să-şi consolideze puterea sau, după
vederile lui, să sporească autoritatea Italiei în Europa, decât ştergând
pata din anii trecuţi şi alipind Abisinia la recent edificatul imperiu
italian. Asemenea gânduri erau rele şi păcătoase dar, întrucât e
totdeauna înţelept să înţelegi punctul de vedere al altei ţări, putem să le
relatăm.
În lupta înfricoşătoare împotriva reînarmării Germaniei naziste pe
care eu o simţeam apropiindu-se cu paşi inexorabili, vedeam cu
neplăcere îndepărtarea Italiei şi chiar împingerea ei în tabăra adversă.
Nu încăpea îndoiala că atacul unui membru al Ligii asupra altuia, în
acest moment, dacă n-ar fi fost criticat, ar fi fost în cele din urmă
distrugător pentru Ligă ca factor de unire a forţelor tare, doar ele
singure, puteau controla puterea Germaniei reînviate şi groaznica
ameninţare a lui Hitler. Poate că o Ligă vindicativă şi majestuoasă ar fi
putut da mai mult decât putea da vreodată Italia. Deci, dacă Liga era
pregătită să folosească forţa unită a tuturor membrilor săi ca să
oprească politica lui Mussolini, era de datoria noastră să ne asumăm
partea noastră şi să jucăm cinstit. Se părea că Britania nu era obligată
să-şi cunoască propriile slăbiciuni provocate de pierderea parităţii
aeriene ci chiar mai mult, să ţină seama de poziţia Franţei în faţa
reînarmării Germaniei. Un lucru era clar şi sigur: jumătăţile de măsură
erau nefolositoare Ligii şi nefaste pentru Britania dacă aceasta ar fi
preluat conducerea. Dacă noi consideram corect şi necesar să ne certăm
meritat cu Italia lui Mussolini pentru lege şi pentru bunăstarea Europei,
88
trebuia să-l lovim. Căderea dictatorului mai slab ar fi putut aduce în

acţiune toate forţele – şi acestea erau încă copleşitoare – ceea ce ne-ar fi
putut permite îngrădirea dictatorului cel mare şi prin aceasta,
prevenirea unui al doilea război mondial.
Aceste reflexii generale sunt un preludiu la relatarea din acest
capitol.
***
Încă de la Conferinţa de la Stressa, pregătirile lui Mussolini pentru

cucerirea Abisiniei fuseseră evidente. Era clar că opinia britanică va fi
ostilă faţă de un asemenea act de agresiune al italienilor. Aceia dintre
noi care vedeam în Germania lui Hitler un pericol nu doar pentru pace ci
şi pentru supravieţuire, se temeau de această trecere a unei puteri de
primă categorie, cum era cotată atunci Italia, dintr-o tabără în alta. Îmi
amintesc de un dineu la care erau prezenţi Sir Robert Vansittart şi
domnul Duff Cooper, pe atunci doar subsecretar, cu care ocazie a fost
clar prevăzută schimbarea nefericită a echilibrului în Europa. A fost
adus în discuţie un proiect ca unii dintre noi să se ducă să-l vadă pe
Mussolini şi să-i explice efectele inexorabile ce se vor produce în
Britania. N-a reuşit nimic din asta, şi nici n-ar fi folosit la ceva. Mussolini,
ca şi Hitler, privea Britania ca pe o femeie bătrână, speriată, slabă care,
în cel mai rău caz, nu va face decât să vocifereze şi, oricum, era
incapabilă să ducă un război. Lordul Lloyd care era în relaţii prieteneşti
cu el, nota cât de uimit fusese de rezoluţia lui Joad de la Oxford din 1933,
când studenţii au refuzat să „lupte pentru rege şi ţară”.
În august, ministrul de Externe m-a invitat, pe mine şi pe şefii
partidelor din opoziţie, să-l vizităm separat la Ministerul de Externe, iar
desfăşurarea acestor consultări a fost făcută publică de către guvern. Sir
Samuel Hoare mi-a vorbit de îngrijorarea crescândă în legătură cu
agresiunea italiană în Abisinia şi m-a întrebat cât de departe aş fi dispus
eu să merg împotriva acesteia. Dorind să ştiu mai multe despre situaţia
internă şi a personalului din Ministerul de Externe înainte de a
răspunde, am întrebat despre punctul de vedere al lui Eden. „Am să-l
chem aici” a spus Hoare şi, în câteva minute, a sosit Anthony, zâmbitor şi
bine dispus. Am avut o conversaţie uşoară. Am spus că eu consider că
Ministerul de Externe era justificat să meargă cu Liga Naţiunilor
împotriva Italiei până acolo până unde putea să atragă şi Franţa; dar am
89
adăugat că nu trebuia să facă presiuni asupra Franţei, datorită

convenţiei ei militare cu Italia şi a preocupării ei faţă de Germania; şi că,
în aceste condiţii, nu mă aştept ca Franţa să meargă foarte departe. În
general, am sfătuit cu fermitate miniştrii să nu-şi asume un rol
conducător şi să nu se pună prea vizibil în faţă. În privinţa aceasta, eu
eram apăsat desigur de temerile mele faţă de Germania şi de situaţia la
care fusese redusă apărarea noastră.
Pe măsură ce avansa vara anului 1935, mişcarea vaselor italiene
cu trupe prin Canalul de Suez era continuă şi, de-a lungul frontierei
răsăritene a Abisiniei, se adunau forţe şi mijloace considerabile. După
discuţiile de la Ministerul de Externe, a avut loc brusc un eveniment
extraordinar şi neaşteptat pentru mine. La 24 august, Cabinetul a
hotărât şi a declarat că Britania îşi va susţine obligaţiile din tratate şi în
cadrul Ligii Naţiunilor. Domnul Eden, ministru pentru problemele Ligii
Naţiunilor şi aproape egal cu ministrul de Externe, se afla deja, de câteva
săptămâni, la Geneva, unde raliase Adunarea la o politică de „sancţiuni”
împotriva Italiei, dacă va invada Abisinia. Funcţia specială cu care fusese
numit l-a făcut, prin natura ei, să se concentreze asupra problemei
Abisiniei, cu un accent care le copleşea pe celelalte. „Sancţiunile”
însemnau încetarea oricărui ajutor financiar către Italia, încetarea
aprovizionării ei cu materii prime şi acordarea de asemenea, de ajutoare
Abisiniei. Pentru o ţară ca Italia, dependentă de importuri neîngrădite
de peste mări pentru multe bunuri necesare războiului, aceste măsuri
constituiau într-adevăr o extraordinară piedică. Zelul şi îndemânarea lui
Eden şi principiile proclamate de el au dominat Adunarea. La 11
septembrie, ministrul de Externe, Sir Samuel Hoare, sosit la Geneva, s-a
adresat el însuşi Adunării:
Voi începe prin a reafirma sprijinul acordat Ligii de către

guvernul pe care-l reprezint şi interesul poporului britanic faţă de
securitatea colectivă… Ideea cuprinsă în Acordul Ligii şi în special
aspiraţia de a introduce domnia Ligii în problemele internaţionale
au devenit o parte a conştiinţei noastre naţionale. Naţiunea
britanică şi-a demonstrat adeziunea la principiile Ligii şi nu faţă de
alte manifestări particulare. Orice altă părere este imediat o
subestimare a bunei noastre credinţe şi o negare a sincerităţii
noastre. În conformitate cu obligaţiile ei explicite, poziţia Ligii,
căreia ţara mea i se alătură, este în favoarea menţinerii colective a
90
Acordului în întregimea lui şi în special în favoarea unei rezistenţe

permanente şi colective faţă de orice acte de agresiune
neprovocată.
În ciuda îngrijorărilor mele faţă de Germania şi oricât de puţin îmi

plăcea modul cum erau conduse treburile noastre, îmi aduc aminte că
am fost mişcat de acest discurs, când l-am citit sub soarele Rivierei.
Acesta i-a emoţionat pe loji şi a reverberat şi în Statele Unite. Discursul a
unit toate acele forte din Britania care se pronunţau pentru o îmbinare
curajoasă a dreptăţii şi forţei. Acesta măcar era o politică. Dacă oratorul
şi-ar fi dat seama ce forte uriaşe dezlănţuite ţinea în mâinile lui în acel
moment, ar fi putut într-adevăr să fi condus lumea un timp.
Aceste declaraţii îşi păstrau valabilitatea prin faptul că, la fel ca şi
multe alte chestiuni care în trecut s-au dovedit vitale pentru progresul şi
libertăţile umane, aveau în spate Marina britanică. Pentru prima şi
ultima dată, Liga Naţiunilor părea să aibă la dispoziţia ei o armă
seculară. Iată, aceasta era forţa politicii internaţionale, pe baza
autorităţii finale a căreia puteau fi folosite toate presiunile politice şi
economice. Chiar a doua zi, la 12 septembrie, când crucişătoarele de
luptă Hood şi Renown, însoţite de Escadra a doua şi o flotilă de
distrugătoare, au sosit la Gibraltar, s-a presupus de către toate părţile că
Britania îşi va susţine vorbele cu fapte. Politica şi acţiunea au căpătat un
sprijin imediat şi copleşitor acasă. Se considera de la sine înţeles, şi pe
bună dreptate, că nici declaraţia şi nici mişcarea vaselor de război nu s-
ar fi făcut fără calculele atente ale specialiştilor Amiralităţii cu privire la
flota sau flotele necesare în Mediterana pentru ca acţiunea noastră să
aibă valoare.
La sfârşitul lui septembrie, eu aveam de ţinut o conferinţă la
Clubul City Carlton, un organism ortodox de oarecare influenţă. Am
încercat să transmit un avertisment lui Mussolini, pe care cred că l-a
citit; dar, în octombrie, neîmpiedicat de mişcarea navală britanică, a
lansat armata italiană în invazia asupra Abisiniei. Pe data de 10, pe baza
votului a 50 de state suverane, până la unul, Adunarea Ligii a hotărât să
ia măsuri colective împotriva Italici şi a fost numit un Comitet din
optsprezece membri care să facă eforturi în continuare pentru o
soluţionare paşnică. Mussolini, confruntat astfel, a făcut o declaraţie
marcată de o adâncă şiretenie. În loc să spună: „Italia va răspunde
sancţiunilor cu război”, el a spus: „Italia le va răspunde cu disciplină, cu
91
cumpătare şi cu sacrificii.” în acelaşi timp însă, el a lăsat să se înţeleagă

că nu va tolera impunerea nici unei soluţii care să oprească invadarea
Abisiniei Dacă această acţiune a lui avea să fie periclitată, el va merge la
război cu oricine îi va sta în cale. „Cincizeci de naţiuni!” a spus el.
„Cincizeci de naţiuni conduse de una singură!” Aceasta era situaţia în
săptămânile care au precedat dizolvarea Parlamentului în Britania şi
alegerile general, care acum aveau loc la termenul fixat prin constituţie.
***
Vărsarea de sânge din Abisinia, ura faţă de fascism, invocarea

sancţiunilor Ligii, au produs o convulsie în Partidul Laburist britanic.
Sindicaliştii, printre care mai proeminent era domnul Ernest Bevin, nu
erau pacifişti prin temperament. În rândurile muncitorilor, se ridica o
foarte puternică dorinţă de a lupta împotriva dictatorului italian, de a se
aplica sancţiuni cu un caracter decisiv şi a se folosi la nevoie flota
britanică. La adunări agitate se rosteau vorbe dure şi aspre. Într-o
singură ocazie, domnul Bevin s-a plâns că „a obosit ducând conştiinţa lui
George Lansbury de la o conferinţă la alta”. Mulţi membri ai Partidului
Laburist împărtăşeau starea de spirit a sindicatelor. Într-o sferă mai
largă, toţi conducătorii Ligii Naţiunilor s-au simţit legaţi de cauza Ligii.
Aici existau principii de supunere potrivit cărora umanişti de o viaţă
erau gata să moară, iar dacă erau gata să moară, erau gata şi să ucidă. La
8 octombrie, domnul Lansbury şi-a dat demisia din Partidul Laburist
parlamentar, iar maiorul Attlee, care avusese o frumoasă comportare în
război, a preluat conducerea în locul lui.
Dar această trezire naţională nu era în acord cu punctul de vedere
sau cu intenţiile domnului Baldwin. Abia la câteva luni după alegeri, am
început să înţeleg principiile pe care s-au bazat sancţiunile. Primul-
ministru declarase că sancţiunile însemnau război; în al doilea rând, el
era convins că nu trebuia să fie război; iar, în al treilea rând, el a decis
sancţiunile. Era evident imposibil să reconcilieze aceste trei elemente.
Sub îndrumarea Britaniei şi sub presiunile lui Laval, Comitetul Ligii
Naţiunilor, însărcinat cu definirea sancţiunilor, s-a ferit de acele
sancţiuni care ar fi provocat războiul. S-a interzis intrarea în Italia a
unui mare număr de bunuri, dintre care multe erau materiale de război,
şi a fost elaborat un plan impunător. Dar pietroiul, fără de care
campania în Abisinia nu putea fi menţinută, continua să intre liber,
92
pentru că se înţelegea că oprirea acestuia ar fi însemnat război. Aici,

atitudinea Statelor Unite, care nu erau membre ale Ligii Naţiunilor, dar
erau şi principalul furnizor de petrol al lumii, deşi binevoitoare, nu era
sigură. În plus, oprirea petrolului pentru Italia implica oprirea acestora
şi pentru Germania. Exportul de aluminiu pentru Italia implica oprirea
acestuia şi pentru Germania. Exportul de aluminiu pentru Italia era
strict interzis, dar aluminiul era aproape unicul metal pe care Italia îl
producea în cantităţi peste nevoile ei proprii. Importul deşeurilor de fier
şi al minereului de fier era strict interzis, în numele dreptăţii publice.
Dar, întrucât uzinele metalurgice ale Italiei nu prea făceau uz de acestea
şi cum lingourile de oţel şi fontă erau libere, Italia nu a suferit lipsuri.
Astfel, măsurile impuse cu atâta paradă nu erau sancţiuni reale, care să
paralizeze agresiunea, ci simple sancţiuni luate cu Inima îndoită, pe care
agresorul le putea tolera, pentru că, de fapt, deşi erau oneroase, ele
stimulau spiritul războinic al Italiei. Aşadar, Liga Naţiunilor a procedat
la salvarea Abisiniei bazându-se pe faptul că nimic nu trebuie făcut
pentru stânjenirea armatei italiene invadatoare. Aceste fapte nu erau
cunoscute de opinia publică britanică în momentul alegerilor. Aceasta
sprijinea sincer politica sancţiunilor şi se credea că era calea sigură de a
se pune capăt asaltului italian asupra Abisiniei.
Cu atât mai puţin avea de gând guvernul Majestăţii Sale să facă uz
de flotă. Se vorbea despre tot felul de escadre sinucigaşe, de scafandrii-
torpilă care se vor arunca la bordul vapoarelor noastre şi le vor arunca
în aer. Flota britanică, adunată la Alexandria, fusese acum întărită.
Printr-un simplu gest, aceasta putea întoarce din drum transporturile
italiene prin Canalul Suez şi în consecinţă, ar fi putut oferi un prilej de
luptă marinei italiene. Ni s-a spus că aceasta nu era capabilă să facă faţă
unui asemenea antagonism. Eu am pus o întrebare, dar am primit
asigurări. Vasele noastre de luptă erau desigur vechi, iar acum reieşea că
nu aveam acoperire aeriană şi aveam foarte putină muniţie antiaeriană.
Totuşi, s-a aflat că Amiralul comandant a fost nemulţumit că i s-a
atribuit sugestia că el nu era destul de puternic ca să susţină o bătălie. Se
părea că, înainte de a lua o primă decizie de a se opune agresiunii
italiene, guvernul Majestăţii Sale ar fi trebuit să examineze cu atenţie
căile şi mijloacele şi să se hotărască.
Nu încape îndoială, după cunoştinţele noastre de acum, că o
decizie îndrăzneală ar fi tăiat comunicaţiile Italiei cu Ethiopia şi am fi
avut succes în orice luptă navală care putea urma. Eu nu am fost
93
niciodată în favoarea unor acţiuni izolate ale Marei Britanii, dar, dacă
am mers atât de departe, a fost un fapt dureros că am dat înapoi. În plus,
Mussolini nu ar fi îndrăznit niciodată să se lupte cu un guvern britanic
hotărât. Aproape întreaga lume era împotriva lui şi ar fi trebuit să-şi
rişte regimul într-un război de unul singur cu Britania, în care o acţiune
a flotei în Mediterana ar fi fost primul test decisiv. Cum ar fi dus Italia
războiul? În afara unui avantaj limitat în crucişătoare uşoare, moderne,
marina ei reprezenta a patra parte din cea britanică. Armata ei
numeroasă de recruţi, care se lăuda cu milioane, nu putea intra în
acţiune. Forţa ei aeriană era mult sub modesta noastră forţă, atât
cantitativ cât şi calitativ. Ar fi fost imediat blocată. Armata italiană din
Abisinia ar fi fost lipsită de provizii şi muniţie. Germania nu putea încă
să-i dea niciun ajutor efectiv. Dacă a existat vreodată ocazia de a se da o
lovitură decisivă pentru o cauză generoasă, cu minimum de risc, aceea
era aici şi acum. Faptul că guvernul britanic nu a avut curajul să se ridice
la nivelul momentului poate fi scuzat doar prin sincera lui dorinţă de
pace. De fapt, a avut rolul de a ne duce spre un război infinit mai
groaznic. Păcăleala lui Mussolini a avut succes, iar un important
spectator a tras concluzii importante din acest lucru. Hitler se hotărâse
de mult la război pentru extinderea Germaniei. Acum, şi-a format o
părere despre degenerarea Marei Britanii, care însă avea să se schimbe,
dar prea târziu pentru a salva pacea şi prea târziu pentru Hitler. Şi în
Japonia erau spectatori care stăteau pe gânduri.
***
Cele două procese, de strângere a unităţii naţionale în problema

arzătoare a zilei pe de o parte şi de ciocnire a intereselor de partid
inseparabile de alegerile generale pe de altă parte înaintau împreună.
Acest lucru era în avantajul domnului Baldwin şi al suporterilor lui.
„Liga Naţiunilor va rămâne, ca şi până acum piatra de temelie a politicii
externe britanice”; aşa glăsuia manifestul de alegeri al guvernului.
„Preîntâmpinarea războiului şi instaurarea păcii în lume trebuie să
reprezinte totdeauna interesul vital al poporului britanic, iar Liga este
instrumentul care a fost făurit şi în care ne punem speranţele pentru
atingerea acestor obiective. Vom continua deci să facem tot ce ne stă în
putere ca să susţinem acordul, să menţinem şi să întărim Liga. În actuala
94
nefericită dispută între Italia şi Abisinia, nu va exista nicio şovăială în

politica pe care am dus-o până acum „
Pe de altă parte, Partidul Laburist era foarte divizat. Majoritatea
membrilor săi erau pacifişti, iar campania activă a domnului Bevin
atrăgea mulţi suporteri din rândul maselor. Conducătorii oficiali căutau
deci să dea satisfacţie generală, indicând în acelaşi timp două căi. Pe de
o parte, cereau zgomotos o acţiune hotărâtă împotriva dictatorului
italian, iar pe de altă parte, denunţau politica de reînarmare. Astfel, la 22
octombrie, în Camera Comunelor, Bevin a spus: „Vrem sancţiuni
efective, aplicate efectiv. Sprijinim sancţiunile economice. Sprijinim
sistemul Ligii”. Dar mai departe, în aceeaşi cuvântare: „Nu suntem
convinşi că drumul spre securitate este de a acumula armament. Nu
credem că în acest timp există ceva care se numeşte apărare naţională.
Noi credem că trebuie să mergem înainte spre dezarmare şi nu la
acumulare de armamente.” Niciuna din părţi nu are cu ce să se
mândrească în perioadele de alegeri. Însuşi primul-ministru era, fără
îndoială, conştient de forţa crescândă din spatele politicii externe a
guvernului. El era totuşi hotărât să nu fie atras într-un război, sub niciun
motiv. Văzând lucrurile din afară, mie mi se părea că el dorea să adune
cât mai mult sprijin posibil şi să-l folosească pentru a începe
reînarmarea britanică pe o scară modestă.
La alegerile generale, domnul Baldwin a vorbit în termeni hotărâţi
despre nevoia de reînarmare şi principalul lui discurs s-a referit la
situaţia nesatisfăcătoare a marinei. Totuşi, după ce a câştigat pe toţi pe
care-i putea câştiga în favoarea unui program de sancţiuni şi
reînarmare, a devenit dornic să liniştească elementele iubitoare de pace
profesioniste din cadrul naţiunii şi să aline din inimi temerile pe care le-
ar fi putut provoca discuţiile lui despre necesităţile navale. La 1
octombrie, cu şase săptămâni înaintea alegerilor, el a ţinut un discurs la
Societatea pentru pace, la Primăria Londrei. În cursul acestei cuvântări a
spus: „Vă dau cuvântul meu că nu vor fi armamente grele.” În lumina
cunoştinţelor pe care guvernul le avea despre intensele pregătiri
germane, aceasta era o promisiune curioasă. Astfel erau atraşi atât cei
care căutau să vadă naţiunea pregătită împotriva pericolelor viitorului
cât şi cei care considerau că pacea putea fi păstrată lăudându-i virtuţile.
Rezultatul a fost un triumf pentru domnul Baldwin. Alegătorii i-au
acordat o majoritate de două sute cincizeci şi şapte mandate peste toate
celelalte partide laolaltă şi, după cinci ani de funcţionare, a ajuns la o
95
poziţie de putere personală inegalată de niciun prim-ministru după

încheierea Marelui Război. Toţi cei care s-au opus, fie în problema
Indiei, fie în legătură cu neglijarea apărării noastre, au fost uluiţi de
acest nou vot de încredere pe care îl obţinuse prin tactica sa
îndemânatică şi norocoasă în politica internă şi prin stima larg resimţită
pentru caracterul său. Astfel, administraţia aceasta, mai dezastruoasă
decât oricare alta din ţara noastră, a văzul cum toate erorile şi greşelile
ei erau aclamate de naţiune. Totuşi, nota trebuia plătită şi i-au trebuit
aproape zece ani Camerei Comunelor ca să o achite.
Se zvonise mult că ar trebui să mă alătur guvernului ca prim Lord
al Amiralităţii. Dar, după ce au fost anunţate cifrele victoriei sale,
domnul Baldwin nu a pierdut timpul şi a anunţat, prin biroul central, că
nu avea intenţia să mă includă pe mine în guvern. S-a făcut mult haz în
presă despre excluderea mea. Dar acum se poate vedea cât de norocos
am fost. Deasupra mea pluteau aripi invizibile.
Şi am avut consolări plăcute. Am plecat cu vopselele de pictură pe
tărâmuri mai calde, fără să mai aştept şedinţa Parlamentului.
***
Triumful domnului Baldwin a avut o urmare curioasă, de dragul

căreia putem sacrifica cronologia. Ministrul lui de Externe, Sir Samuel
Hoare, călătorind prin Paris spre Elveţia pentru o bine meritată vacanţă
la patinaj, a avut o convorbire cu Laval, care mai era încă ministrul de
Externe francez. Rezultatul acesteia a fost pactul Hoare-Laval din 9
decembrie. Merită să privim puţin în fundalul acestui incident celebru.
Ideea ca Britania să conducă Liga Naţiunilor împotriva invaziei
fasciste a lui Mussolini în Abisinia a ridicat toată naţiunea. Dar, după ce
au trecut alegerile şi miniştrii s-au trezit cu o majoritate care le dădea
conducerea statului pe timp de patru ani, trebuia să se ţină seama de
multe consecinţe neplăcute. La baza acestora era expresia domnului
Baldwin: „Nu trebuie să fie război” şi de asemeni: „Nu trebuie să fie
înarmări mari”. Acest remarcabil manager de partid, câştigând alegerile
pe baza conducerii lumii împotriva agresiunii, era profund convins că
trebuie să menţinem pacea cu orice preţ.
În plus, de la Ministerul de Externe a venit acum o lovitură
puternică. Sir Robert Vansittart nu-şi lua ochii niciun moment de la
pericolul Hitler. El şi cu mine eram la unison în această privinţă. Iar
96
acum, politica britanică îl forţase pe Mussolini să treacă în partea

cealaltă. Germania nu mai era izolată. Cele patru puteri occidentale erau
împărţite două câte două, în loc de trei la una. Această gravă deteriorare
a situaţiei noastre a îngrijorat mai mult Franţa. Guvernul francez
încheiase deja înţelegerea franco-italiană din ianuarie. A urmat
convenţia militară cu Italia. Se făcea calculul că această convenţie salva
optsprezece divizii de pe frontul împotriva Germaniei. În negocierile lui,
este sigur că Laval l-a lăsat nu o dată pe Mussolini să înţeleagă că Franţa
nu se va preocupa de nimic ce s-ar putea întâmpla în Abisinia. Francezii
aveau multe de dezbătut cu miniştrii britanici. Mai întâi, timp de câţiva
ani, am încercat să-i facem să reducă armata, singurul lucru pe care se
puteau baza pentru a supravieţui. În al doilea rând, britanicii au avut un
rol conducător în Liga Naţiunilor, împotriva lui Mussolini. Câştigaseră
doar şi alegerile pe baza asta, iar în ţările democrate alegerile sunt
foarte importante. În al treilea rând, noi am încheiat o înţelegere navală,
presupusă a fi foarte bună pentru noi, ceea ce ne făcea să fim liniştiţi pe
mare, în afara unui război de submarine.
Acum, în decembrie 1935, un nou set de argumente apăreau în
scenă. Presat de sancţiuni şi sub greaua ameninţare a „cincizeci de
naţiuni conduse de una”, se zvonea că Mussolini ar saluta un compromis
în Abisinia. Oare nu se putea face o pace care să-i dea lui Mussolini ceea
ce ceruse el prin agresiune şi să i se lase Abisiniei patru cincimi din
teritoriul ţării? Vansittart, care era întâmplător la Paris când a trecut pe-
acolo ministrul de Externe şi astfel a fost atras la discuţii, nu trebuie să
fie greşit judecat pentru faptul că se gândea mereu la ameninţarea
germană şi dorea ca Britania şi Franţa să fie organizate cât mai bine, ca
să facă faţă pericolului major, având Italia în spatele lor ca prietenă şi nu
ca duşman.
Dar naţiunea britanică dă din când în când drumul unor valuri de
sentimente de cruciadă. Mai mult decât orice altă tară din lume, ea este
gata, la intervale rare, să lupte pentru o cauză sau o problemă doar
pentru că e convinsă în sufletul ei că nu va avea niciun avantaj material
din conflict. Baldwin şi miniştrii lui au ridicat prestigiul Britaniei prin
rezistenta lor faţă de Mussolini la Geneva. Ei merseseră atât de departe,
încât singura lor salvare în faţa istoriei era să meargă până la capăt.
Dacă nu erau pregătiţi să-şi susţină vorbele şi gesturile cu fapte, ar fi
trebuit să se ţină în afară, ca Statele Unite, şi să lase lucrurile să se
maturizeze, să vadă ce se întâmplă. Aceasta era un plan discutabil. Dar
97
nu acesta a fost planul adoptat de ei. Ei au apelat la milioanele de

alegători, iar aceste milioane, până acum neînarmate, au răspuns cu un
strigăt puternic, acoperind toate celelalte ţipete: „Da, o să mărşăluim
împotriva răului şi vom mărşălui acum. Daţi-ne armele!”
Noua Cameră a Comunelor era un organism curajos. Având în
vedere problemele ce stăteau în faţa sa în următorii zece ani, avea
nevoie să fie aşa. De aceea, când încă se mai bucurau după alegeri, au
primit cu un şoc teribil vestea că se ajunsese la un compromis între Sir
Samuel Hoare şi domnul Laval în problema Abisiniei. Această criză a fost
gata să-l coste pe domnul Baldwin viaţa sa politică. A zguduit
Parlamentul şi naţiunea până la temelii. Domnul Baldwin a căzut
aproape peste noapte de pe culmea de conducător aclamat al naţiunii la
adâncimea batjocurei şi dispreţului. Poziţia lui în Cameră, în aceste zile,
era demnă de milă. El nu a înţeles niciodată de ce oamenii se
îngrijorează de aceste plicticoase probleme externe. Aveau o majoritate
conservatoare şi nu era război. Ce mai voiau? Dar pilotul experimentat
simţea şi măsura puterea deplină a furtunii.
La 9 decembrie, Cabinetul a aprobat planul Hoare-Laval de
împărţire a Abisiniei între Italia şi împărat. Pe data de 13, textul integral
al propunerilor Hoare-Laval a fost pus în faţa Ligii. În 18, Cabinetul a
abandonat propunerile Hoare-Laval, ceea ce presupunea demisia lui Sir
Samuel Hoare. Criza a trecut. La întoarcerea sa de la Geneva, domnul
Eden a fost chemai în Downing Street 10 de către primul-ministru,
pentru a discuta situaţia în urma demisiei lui Sir Samuel Hoare. Domnul
Eden a sugerat imediat că Sir Austen Chamberlain ar trebui să fie invitat
să preia Ministerul de Externe şi a adăugat că, dacă se doreşte, el este
gata să lucreze sub conducerea lui, în orice funcţie. Domnul Baldwin a
replicat că se gândise deja la asta şi că îl informase el însuşi pe Sir
Austen că nu se simţea în stare să-i ofere Ministerul de Externe. Asta,
probabil, datorită sănătăţii lui Sir Austen. La 22 decembrie, domnul
Eden a devenit ministru de Externe.
Soţia mea şi cu mine am petrecut acea săptămână emoţionantă la
Barcelona. Mai mulţi dintre bunii mei prieteni m-au sfătuit să nu mă
întorc. Mi-am zis că mi-aş face doar un rău dacă aş fi amestecat în acest
conflict violent. Confortabilul nostru hotel din Barcelona era locul de
întâlnire al stângii spaniole. În excelentul restaurant unde luam prânzul
şi cina, erau totdeauna câteva grupuri de tineri, cu feţe vioaie şi haine
închise, care vorbeau cu ochi strălucitori despre politica spaniolă, în
98
cadrul căreia, în curând, aveau să moară un milion de spanioli. Privind

în urmă, mă gândesc că ar fi trebuit să mă întorc atunci acasă. Aş fi putut
aduce un element de decizie şi combinaţie adunărilor
antiguvernamentale care ar fi pus capăt regimului Baldwin. Poate că, în
acel moment, se putea crea un guvern sub conducerea lui Sir Austen
Chamberlain. Pe de lată parte, prietenii mei strigau: „Mai bine stai
departe. Întoarcerea ta ar fi privită doar ca o provocare personală la
adresa guvernului.” Nu-mi plăcea sfatul care, cu siguranţă, nu mă flata;
dar am cedat impresiei că nu puteam face nimic bun şi am rămas la
Barcelona să pictez pânze la soare. Mai târziu, mi s-a alăturat Frederick
Lindemann şi ne-am plimbat cu un vapor cu aburi în jurul coastei de
răsărit a Spaniei şi am debarcat la Tanger. Aici l-am găsit pe lordul
Rothermere într-un cerc plăcut. El mi-a spus că domnul Loyd George era
la Marrakesh, unde vremea era frumoasă. Ne-am dus cu toţii acolo. Am
stat şi am pictat în încântătorul Maroc şi nu m-am întors până la
moartea bruscă a Regelui George al II-lea, la 20 ianuarie.
***
Prăbuşirea rezistenţei abisiniene şi anexarea întregii ţări de către
Italia a produs efecte nefavorabile în opinia publică germană. Chiar şi
elementele care nu aprobau politica sau acţiunile lui Mussolini, au
admirat modul rapid, eficient şi nemilos, în care, după cum părea, fusese
dusă campania. Părerea generală era că Marea Britanie ieşise slăbită
serios. Ea îşi câştigase ura nemuritoare a Italiei şi distrusese definitiv
frontul de la Stressa; iar pierderea prestigiului ei în lume contrasta în
mod agreabil cu creşterea forţei şi reputaţiei Germaniei noi. „Sunt
impresionat”, scria unul dintre reprezentanţii noştri în Bavaria, „de nota
de dispreţ din referirile la Marea Britanie, în numeroase cercuri… Este
de temut că atitudinea Germaniei, în negocierile pentru o înţelegere în
Europa occidentală şi pentru o înţelegere mai generală în probleme
europene şi extra-europene, va fi mai dură. „Toate acestea erau prea
adevărate. Guvernul Majestăţii Sale s-a oferit, în mod imprudent, să
susţină o mare cauză a lumii. A condus cincizeci de naţiuni cu un limbaj
foarte curajos. Confruntat cu faptele brute, domnul Baldwin a dat înapoi.
Politica lui a fost destinată mult timp să dea satisfacţie unor elemente
puternice ale opiniei publice din interior, în loc să caute să vadă
realităţile situaţiei europene. Îndepărtând Italia, guvernul a stricat
întregul echilibru al Europei şi nu a câştigat nimic pentru Abisinia. A dus
99
Liga Naţiunilor la un eşec deplin, foarte dăunător, dacă nu fatal la adresa

existenţei ei efective ca instituţie.
Molotov, Mussolini şi contele Ciano
Capitolul IX
HITLER LOVEŞTE
1936
Când m-am întors, la sfârşitul lui ianuarie 1936, mi-am dat seama
că în Anglia era o atmosferă nouă. Cucerirea Ethiopiei de către Mussolini
şi metodele brutale prin care se realizase, şocul negocierilor Hoare-
Laval, demonetizarea Ligii Naţiunilor şi prăbuşirea vizibilă a „securităţii
colective”, schimbaseră starea de spirit nu doar în partidele laburist şi
liberal ci şi într-o mare parte a opiniei publice care avea bune intenţii,
dar fără folos până acum. Toate aceste forţe erau acum pregătite să se
gândească la un război împotriva tiraniei fasciste şi naziste. Departe de
a fi exclusă din minte, folosirea forţei a devenit treptat un punct decisiv
în mintea unei vaste mase de oameni militari de pace şi chiar a multora
dintre cei care, până acum, fuseseră mândri să se numească pacifişti.
Dar, după principiile lor, forţa putea să fie folosită numai la iniţiativa şi
sub conducerea Ligii Naţiunilor. Deşi ambele partide din opoziţie
continuau să se opună oricăror măsuri de înarmare, era deschisă o
imensă cale de înţelegere, iar dacă guvernul Majestăţii Sale ar fi fost la
înălţimea acestui moment, ar fi putut conduce un popor unit în această
chestiune şi cu o stare de spirit potrivită.
Guvernul a aderat la politica sa de moderaţie şi jumătăţi de
măsură de menţinere a liniştii. Mă uimea faptul că nu căuta să folosească
marea înţelegere care exista acum în rândul naţiunii. Prin aceasta, ar fi
putut să să întărească şi să capete puterea de a întări ţara. Domnul
100
Baldwin nu avea asemenea înclinaţii. Îmbătrânea repede. Se baza pe

marea majoritate pe care i-o dăduseră alegerile, iar Partidul
Conservator şedea liniştit în mâinile lui.
***
De îndată ce Hitler a avut permisiunea să se reînarmeze fără

amestecul activ al Aliaţilor şi al fostelor puteri asociate, un al doilea
război mondial era aproape sigur. Cu cât se amâna o încercare de forţă,
cu atât erau mai slabe şansele noastre, mai întâi de a-l opri pe Hitler fără
lupte serioase, iar în a doua etapă, de a fi victorioşi după o situaţie
îngrozitoare. În vara anului 1935, Germania reinstituise recrutarea,
încălcând tratatele.
Marea Britanie a acceptat lucrul acesta şi, printr-o înţelegere
separată, a fost de acord cu refacerea marinei germane, cu submarine de
buzunar-U, dacă dorea, la nivelul Britaniei. Germania nazistă îşi crease
în secret şi legal o forţă aeriană militară care pretindea în mod deschis
că o egalase pe cea britanică. Ea era acum în al doilea an de producţie a
muniţiei, după îndelungi pregătiri pe ascuns. Marea Britanie şi întreaga
Europă, plus ceea ce era considerată atunci îndepărtata Americă, erau
puse în faţa puterii organizate şi a voinţei de război a unei rase foarte
eficiente, de şaptezeci de milioane, din Europa, care dorea să-şi
recâştige gloria naţională şi care era mânată, în caz că ar şovăi, de un
regim de partid nemilos din punct de vedere militar şi social.
Poate mai era încă timp pentru afirmarea securităţii colective
bazată pe hotărârea membrilor respectivi de a întări cu forţa armelor
decizia Ligii Naţiunilor. Democraţiile şi statele dependente erau încă
real şi potenţial mai puternice decât dictaturile, dar poziţia lor faţă de
oponenţi nu mai reprezenta decât jumătate din cât fusese în urmă cu
douăsprezece luni. Motivările virtuoase, amestecate cu inerţie şi
timiditate, nu se pot opune relei voinţe înarmate şi hotărâte. Dragostea
de pace nu e o scuză pentru aruncarea a sute de milioane de oameni
simpli într-un război total. Ovaţiile unor adunări slabe, binevoitoare, au
încetat să mai aibă ecou, iar voturile lor nu mai contau. Nenorocirea
mărşăluia înainte.
În anul 1935, Germania a respins şi a sabotat eforturile puterilor
occidentale de a negocia un Locarno răsăritean. Noul Reich se declara în
acel moment un bastion împotriva bolşevismului; spuneau că pentru ei,
101
nu se punea problema de a colabora cu sovieticii. La 18 decembrie,

Hitler i-a spus ambasadorului Poloniei la Berlin că „se opunea cu
hotărâre oricărei cooperări a Occidentului cu Rusia”. Se bănuia că avea
de gând să împiedice şi să submineze încercările franceze de a ajunge la
o înţelegere directă cu Moscova. Pactul franco-sovietic fusese semnat în
mai, dar nu era încă ratificat de niciuna dintre părţi. Devenise un
obiectiv major al diplomaţiei germane să împiedice ratificarea. Laval a
fost avertizat de Berlin că, dacă acest lucru are loc, nu va mai exista nicio
speranţă de apropiere franco-germană. Strădania lui de a persevera a
devenit vizibilă, dar aceasta nu a afectat evenimentele.
La 27 februarie, Camera franceză a ratificat Pactul, iar a doua zi,
ambasadorul francez la Berlin a fost instruit să contacteze guvernul
german şi să se intereseze pe ce bază ar putea fi iniţiate negocieri în
vederea unei înţelegeri franco-germane. Drept răspuns, Hitler a cerut
câteva zile de gândire. În dimineaţa zilei de 7 martie, la ora 10, Herr von
Neurach, ministrul de Externe german, i-a chemat în Wilhelmstrasse pe
ambasadorii britanic, francez, belgian şi italian ca să le comunice
propunerile pentru un pact pe douăzeci şi cinci de ani, pentru
demilitarizarea ambelor părţi ale frontierei de pe Rin, un pact de
limitare a forţelor aeriene şi pacte de neagresiune care să fie negociate
cu vecinii de la răsărit şi de la apus.
„Zona demilitarizată” în regiunea Rinului fusese stabilită prin
articolele 42, 43 şi 44 ale Tratatului de la Versailles. Aceste articole
stipulau că Germania nu trebuia să aibă sau să construiască fortificaţii
pe malul stâng al Rinului şi pe cincizeci de kilometri distanţă de malul
drept. Germania nu trebuia să aibă în această zonă niciun fel de forţe
militare, nu putea să desfăşoare vreodată manevre militare sau să aibă
mijloace pentru mobilizare militară. Peste aceste prevederi, mai era
Tratatul de la Locarno, negociat în mod liber de ambele părţi. În acest
tratat, puterile semnatare garantau, individual şi colectiv, permanenţa
frontierelor dintre Germania şi Belgia şi dintre Franţa şi Germania.
Articolul 2 al Tratatului de la Locarno promitea că Germania, Franţa şi
Belgia nu vor ataca sau invada aceste frontiere. Totuşi, dacă articolele
42 sau 43 ale Tratatului de la Versailles vor fi încălcate, o asemenea
violare va constitui „un act de agresiune neprovocată” şi va fi necesară
acţiunea imediată a semnatarilor ofensaţi din cauza masării de trupe în
zona demilitarizată. Asemenea violări vor trebui aduse imediat în faţa
Ligii Naţiunilor, iar Liga, după stabilirea faptelor de violare, va aviza
102
puterile semnatare că sunt obligate să dea ajutor militar puterii

împotriva căreia a fost săvârşită încălcarea.
La amiază, în aceeaşi zi de 7 martie 1936, la două ore după
propunerea unui pact pe douăzeci şi cinci de ani, Hitler a anunţat
Reichstagul că intenţionează să reocupe regiunea Rinului şi, chiar în
timp ce el vorbea, coloane germane se revărsau peste graniţă şi intrau în
toate oraşele germane. Au fost primiţi peste tot cu bucurie temperată,
de teama unei riposte a Aliaţilor. Simultan, pentru a uimi opinia publică
britanică şi americană, Hitler a declarat că ocuparea era pur simbolică.
Ambasadorul german la Londra a înmânat domnului Eden propuneri
similare cu cele pe care, la Berlin, Newrath le dăduse în cursul dimineţii
ambasadorilor celorlalte puteri de la Locarno. Acest lucru îi liniştea pe
toţi cei de pe ambele părţi ale Atlanticului care doreau să fie păcăliţi.
Domnul Eden i-a dat un răspuns reţinut ambasadorului. Acum ştim
desigur că Hitler îşi folosea propunerile de reconciliere ca parte a
scopurilor sale de a avea o acoperire pentru actul de violenţă comis, al
cărui succes era vital pentru prestigiul său şi, în consecinţă, pentru
următoarea etapă a programului său.
Acest act nu reprezenta doar o încălcare a unor obligaţii stabilite
prin forţa armelor, în război, sau a Tratatului de la Locarno, semnat liber
şi în plină pace, ci şi obţinerea de avantaje de pe urma evacuării
prieteneşti de către forţele aliate a regiunii Rinului, cu câţiva ani înainte
de expirarea termenului. Vestea a provocat senzaţie în lumea întreagă.
Guvernul francez, condus de domnul Sarraut, în care ministru de
Externe era domnul Flandin, s-a ridicat cu furie zgomotoasă şi a apelat
la toţi aliaţii şi la Ligă. De asemeni, Franţa avea dreptul să privească şi
spre Marea Britanie, având în vedere garanţia pe care o dăduse aceasta
în ce priveşte frontiera franceză, împotriva agresiunii germane, precum
şi presiunea pe care o exercitase asupra Franţei pentru evacuarea mai
devreme a regiunii Rinului.
Domnii Sarraut şi Flandin au avut impulsul de acţiona imediat prin
mobilizarea generală. Dacă s-ar fi ridicat la înălţimea sarcinii lor, ar fi
făcut lucrul ăsta şi astfel i-ar fi obligat pe toţi ceilalţi să li se alăture. Dar
păreau incapabili să se mişte fără ajutorul britanic. Aceasta este o
explicaţie, dar nu o scuză. Chestiunea era vitală pentru Franţa, şi orice
guvern francez demn de acest nume şi-ar fi hotărât singur şi s-ar fi ţinut
de obligările tratatului. Nu o singură dată în aceşti ani fluizi, miniştrii
francezi din guvernele lor mereu schimbătoare, au fost mulţumiţi să
103
găsească în pacifismul britanic o scuză pentru pacifismul lor. Astfel, ei

nu au primit nicio încurajare din partea Britaniei ca să reziste agresiunii
germane. Dimpotrivă, dacă ei au ezitat să acţioneze, aliaţii britanici nu
au ezitat să-i sfătuiască să nu o facă. În cursul zilei de duminică, au avut
loc convorbiri telefonice agitate între Londra şi Paris. Guvernul
Majestăţii Sale i-a povăţuit pe francezi să aştepte, pentru ca ambele ţări
să poată acţiona în comun şi după o deplină analiză a situaţiei. Un covor
de catifea pentru retragere!
Reacţiile neoficiale de la Londra erau înfricoşătoare. Domnul Lloyd
George s-a grăbit să spună: „După opinia mea, cea mai mare crimă a
domnului Hitler nu a fost încălcarea unui tratat, pentru că aici era vorba
de o provocare”. El a adăugat că „sperăm să nu ne pierdem capul”.
Provocarea a fost probabil eşecul Aliaţilor de a se dezarma chiar mai
mult decât o făcuseră. Lordul Snowden, socialist, s-a concentrat asupra
Pactului de neagresiune şi a spus că încercările de pace anterioare ale
lui Hitler fuseseră ignorate, dar că poporul nu va permite ca această
ofertă de pace să fie neglijată. Aceste vorbe puteau exprima eventual
opinia publică britanică, rău îndrumată în acel moment, dar nu erau
credibile în ce priveşte autorii lor. Cabinetul britanic, căutând linia
minimei rezistente, a simţit că cea mai uşoară cale de ieşire din situaţie
era de a presa Franţa să facă din nou apel la Liga Naţiunilor.
Şi în Franţa erau mari divergente. În ansamblu, politicienii doreau
mobilizarea armatei şi trimiterea unui ultimatum lui Hitler, iar generalii,
ca şi omologii lor germani, pledau pentru calm, răbdare şi amânare.
Acum cunoaştem conflictele care au apărut între Hitler şi înaltul
comandament german. Dacă guvernul francez ar fi mobilizat armata
franceză care avea aproape o sută de divizii şi forţă aeriană (pe atunci
încă considerată în mod greşit că ar fi cea mai puternică din Europa), nu
încape îndoială că Hitler ar fi fost obligat de propriul lui Stat Major să se
retragă, şi s-ar fi dat o lovitură pretenţiilor lui, fapt care se putea dovedi
fatal pentru conducerea lui. Trebuie să fie amintit că, atunci, Franţa
singură era destul de puternică pentru a-i scoate pe germani din
regiunea Rinului. În schimb, Britania a cerut guvernului francez să
arunce povara pe Liga Naţiunilor, deja slăbită şi necăjită de acel fiasco al
sancţiunilor şi de înţelegerea navală anglo-germană încheiată cu un an
înainte.
Luni 9 martie, domnul Eden a plecat la Paris însoţit de Lordul
Halifax şi de Ralph Wigram.
104
Planul iniţial fusese să se convoace o şedinţă a Ligii Naţiunilor la

Paris, dar imediat domnul Wigram a fost trimis la Paris, din dispoziţia
lui Eden, să-i spună lui Flandin să vină la Londra, ca întâlnirea Ligii să
aibă loc la Londra, având în felul acesta un sprijin mai eficient din partea
Britanici. Aceasta a fost o misiune neplăcută pentru credinciosul
diplomat. La întoarcerea sa la Londra, la 11 martie, a venit la mine şi mi-
a relatat povestea. Flandin însuşi a sosit în aceeaşi noapte şi, pe la 8.30
miercuri dimineaţa, a venit la apartamentul meu din Morpeth Mansions.
El mi-a spus că îşi propune să ceară guvernului britanic mobilizarea
simultană a forţelor terestre, marine şi aeriene ale ambelor ţări şi că
primise asigurări din partea tuturor ţărilor din „Mica Antantă” şi de la
celelalte state. Nu încăpea îndoială că Aliaţii din războiul trecut aveau
încă o forţă superioară. Nu trebuiau decât să acţioneze ca să câştige.
Deşi noi nu ştiam ce se petrecea între Hitler şi generali, era evident că o
forţă copleşitoare era de partea noastră.
Domnul Neville Chamberlain era în acea vreme, ca ministru de
Finanţe, cel mai influent membru al guvernului. Biograful lui, domnul
Keith Feiling, dă următorul extras din jurnalul lui: „12 martie, am vorbit
cu Flandin subliniind că opinia publică nu ne va sprijini în sancţiuni de
niciun fel. Părerea lui este că, dacă se menţine o poziţie fermă, Germania
va ceda fără război. Nu putem accepta aşa ceva ca o estimare valabilă la
reacţia unui dictator nebun.” Când Flandin a cerut măcar un boicot
economic, Chamberlain a replicat sugerând o forţă internaţională în
timpul negocierilor, a fost de acord cu un pact de ajutor reciproc şi a
declarat că, dacă prin renunţarea la o colonie am putea asigura o pace
îndelungată, el ar lua în considerare chestiunea.
Între timp, cea mai mare parte a presei britanice, cu The Times şi
Daily Herald în frunte, îşi exprima credinţa în sinceritatea ofertei lui
Hitler privind un pact de neagresiune. Austen Chamberlain, într-un
discurs la Cambridge, a proclamat un punct de vedere opus. Wigram
considera că era în atribuţiile lui să-l pună pe Flandin în contact cu toţi
cei la care se putea gândi, din City, din presă şi din guvern precum şi cu
Lordul Lothian. Tuturor celor cu care s-a întâlnit la Wigram, Flandin le-a
vorbit în următorii termeni: „întreaga lume, şi mai cu seamă naţiunile
mici, îşi întorc azi privirea spre Anglia. Dacă Anglia va acţiona acum, va
putea conduce Europa. Dacă veţi avea o politică, toată lumea vă va urma
şi astfel veţi preîntâmpina războiul. Este ultima voastră şansă. Dacă nu
opriţi Germania acum, totul s-a terminat. Franţa nu mai poate garanta
105
Cehoslovacia pentru că acest lucru va deveni geografic imposibil. Dacă

nu veţi menţine tratatul de la Locarno, nu vă va mai rămâne decât să
aşteptaţi reînarmarea Germaniei, împotriva căreia Franţa nu poate face
nimic. Dacă nu opriţi azi Germania cu forţa, războiul este inevitabil,
chiar dacă realizaţi o prietenie temporară cu Germania. În ce mă
priveşte, eu nu cred că prietenia este posibilă între Franţa şi Germania;
relaţiile dintre cele două ţări vor fi totdeauna încordate. Totuşi, dacă
abandonaţi Locarno, eu îmi voi schimba politica, pentru că nu voi mai
avea altceva de făcut.” Acestea erau cuvinte curajoase, dar acţiunea ar fi
vorbit mai tare.
Contribuţia Lordului Lothian a fost: „În fond, ei se duc doar în
curtea lor din spate”. Acesta era un punct de vedere britanic tipic.
***
Când am auzit cât de prost mergeau lucrurile şi după o discuţie cu

Wigram, l-am sfătuit pe domnul Flandin să ceară o întrevedere cu
domnul Baldwin, înainte de a pleca. Aceasta a avut loc în Downing
Street. Primul-ministru l-a primit pe domnul Flandin cu cea mai mare
curtoazie. Domnul Baldwin a explicat că, deşi ştia foarte puţine despre
problemele externe, era capabil să înţeleagă sentimentele poporului
britanic. Şi acesta voia pacea. Domnul Flandin afirmă că el a ripostat
susţinând că singurul mod de a o asigura era de a opri agresiunea
hitleristă cât timp mai este posibil. Franţa nu doreşte să târască Marea
Britanie în război; ea nu a cerut practic niciun ajutor şi îşi va asuma ea
însăşi ceea ce va fi o simplă acţiune de poliţie, întrucât, conform
informaţiilor franceze, trupele germane din regiunea Rinului au ordin să
se retragă dacă li se opune forţa. Flandin afirmă că a spus că tot ce a
cerut Franţa de la aliaţii ei a fost să-i dea mână liberă. Lucrul acesta,
desigur, nu e adevărat. Cum ar fi putut Britania să oprească Franţa de la
acţiune, când, conform tratatului de la Locarno, avea legal dreptul la ea?
Primul-ministru britanic a repetat că ţara lui nu putea accepta să rişte
un război. El a întrebat ce a hotărât să facă guvernul francez. La aceasta,
nu s-a dat un răspuns direct. După Flandin, domnul Baldwin a spus
atunci: „Se poate să ai dreptate, dar dacă există o şansă dintr-o sută ca să
urmeze un război după operaţiunea voastră de poliţie, eu nu am dreptul
să angajez Anglia:” Iar după o pauză, a adăugat: „Anglia nu este în
situaţia de a porni la război.” La aceasta nu există nicio confirmare.
106
Domnul Flandin s-a întors convins mai întâi că propria lui ţară divizată
nu putea fi unită decât în condiţiile realizării unei puternice voinţe de
acţiune în Britania şi, în al doilea rând că, după cum se putea prevedea,
nu se putea aştepta de la Britania un impuls puternic. A tras în mod
absolut greşit concluzia tristă că singura speranţă a Franţei era un
aranjament cu Germania tot mai agresivă.
Totuşi, având în vedere ceea ce am remarcat în atitudinea lui
Flandin în acele zile îngrijorătoare, am simţit că este de datoria mea să-i
vin în ajutor în anii următori, pe cât mi-a fost posibil. Mi-am folosit
puterea, în iarna lui 1943-1944, ca să-l protejez când a fost arestat în
Algeria de către administraţia de Gaulle. În această acţiune am invocat şi
am primit sprijin activ din partea preşedintelui Roosevelt. După război,
când Flandin a fost judecat, fiul meu Randolph, care l-a cunoscut pe
Flandin în timpul campaniei din Africa, a fost chemat martor şi eu am
fost bucuros că pledoaria lui precum şi scrisoarea pe care i-am scris-o
lui Flandin ca s-o folosească în apărarea lui, nu au fost lipsite de
influenţă în obţinerea achitării pronunţate de tribunalul francez.
Slăbiciunea nu e trădare, deşi poate fi la fel de dezastruoasă. Totuşi,
nimic nu poate scuza guvernul francez de răspunderea lui principală.
Clemenceau sau Poincaré nu i-ar fi lăsat domnului Baldwin nicio
opţiune.
Supunerea britanicilor şi francezilor în faţa violărilor tratatelor de
la Versailles şi Locarno constând în ocuparea de către Hitler a regiunii
Rinului a fost o lovitură mortală dată lui Wigram. „După plecarea
delegaţiei franceze”, îmi scria soţia lui, „Ralph a venit înapoi şi s-a aşezat
într-un colţ al camerei unde nu se mai aşezase până atunci şi mi-a spus:
«Războiul este acum inevitabil şi va fi cel mai groaznic război care a
existat vreodată. Eu nu cred că am să-l văd, dar tu, da. Acum poţi să te
aştepţi să cadă bombe pe casa asta mică». Eu m-am speriat la vorbele
lui, dar el a continuat: «Toată munca mea din anii aceştia a fost inutilă.
Sunt un ratat. Nu am reuşit să fac oamenii de aici să vadă ce e în joc.
Presupun că nu am suficientă putere. Nu am fost capabil să-i fac să
înţeleagă. Winston a înţeles, totdeauna a înţeles, iar el e puternic şi va
merge până la capăt» „.
Prietenul meu părea că nu-şi va reveni de pe urma şocului. L-a pus
prea mult la inimă. În fond, poţi continua să faci ceea ce crezi că este de
datoria ta şi să rişti chiar mai mult, până cazi. Înţelegerea profundă a lui
Wigram a reacţionat prea tare asupra naturii lui sensibile. Moartea lui
107
prematură, în decembrie 1936, a fost o pierdere ireparabilă pentru

Ministerul de Externe şi a jucat un rol în declinul mizerabil al norocului
nostru.
***
Când Hitler s-a întâlnit cu generalii săi după reocuparea cu succes

a regiunii Rinului, el i-a putut confrunta cu falsitatea temerilor lor şi le-a
dovedit cât de superioară este judecata lui sau „intuiţia” faţă de cea a
oamenilor obişnuiţi. Generalii s-au înclinat. Ca buni germani, ei s-au
bucurat să vadă că ţara lor cucereşte teren atât de rapid în Europa iar
adversarii ei sunt atât de divizaţi şi blânzi. Fără îndoială, prestigiul şi
autoritatea lui Hitler au crescut destul de mult în cercurile supreme ale
puterii germane, în urma acestui episod, încurajându-l şi permiţându-i
să meargă înainte spre încercări mai mari. Lumii, el i-a spus: „Toate
ambiţiile teritoriale ale Germaniei au fost acum satisfăcute.”
Franţa a fost aruncată într-o stare confuză în care predomina
teama de război şi uşurarea că acesta fusese evitat. Englezului simplu i
se spunea de către presa simplă să se mulţumească cu următorul gând:
„În fond, germanii se întorc în ţara lor. Cum ne-am simţi noi dacă am fi
scoşi, să zicem, din Yorkshire pe timp de zece, cincisprezece ani?”
Nimeni nu s-a oprit să observe că punctul din care armata germană
putea ataca Franţa înaintase cu vreo sută cincizeci de kilometri. Nimeni
nu s-a îngrijorat de dovada dată tuturor puterilor „Micii Antante” şi
Europei că Franţa nu va lupta şi că Anglia ar reţine-o, chiar dacă ar vrea
să lupte. Acest episod a confirmat puterea lui Hitler asupra Reichului şi
a ridiculizat în mod ruşinos patriotismul bâlbâit al generalilor care, până
atunci, încercaseră să-l reţină.
Capitolul X
PAUZĂ TENSIONATĂ
1936-1938
Doi ani întregi au trecut între ocuparea de către Hitler a regiunii

Rinului, în martie 1936, şi violarea Austriei, în martie 1938. Acesta a fost
un interval mai lung decât mă aşteptasem. În această perioadă,
108
Germania nu a pierdut timpul. Fortificarea regiunii Rinului Sau „zidul de

vest” s-a desfăşurat rapid şi un imens şir de fortificaţii permanente şi
semipermanente s-a dezvoltat continuu. Armata germană, bazată acum
pe serviciul militar obligatoriu şi întărită de voluntari înflăcăraţi, creştea
tot mai puternic, lună de lună, atât ca număr cât şi ca maturitate şi
calitate a formaţiunilor ei. Forţa aeriană deţinea şi îşi sporea permanent
superioritatea asupra Marii Britanii. Uzinele germane de muniţii lucrau
sub presiune mare. În Germania, roţile se învârteau şi ciocanele loveau
ziua şi noaptea, făcând din întreaga industrie un arsenal şi unind
întreaga populaţie într-o maşină de război disciplinată. În interior, în
toamna lui 1936, Hitler a inaugurat un plan pe patru ani pentru
reorganizarea economiei germane în vederea unei mai mari
independenţe în timp de război. În exterior, a obţinut acea „puternică
alianţă” despre care spunea în Mein Kampf „că va fi necesară politicii
externe a Germaniei”. A ajuns la înţelegere cu Mussolini şi s-a format
Axa Roma-Berlin.
Până la mijlocul anului 1936, politica de agresiune a lui Hitler nu s-
a bazat pe forţa Germaniei ci pe lipsa de unitate şi timiditatea Franţei şi
Britaniei, ca şi pe izolaţionismul Statelor Unite. Fiecare dintre paşii lui
preliminări au fost jocuri de noroc în care ştia că nu-şi putea permite să
primească o reacţie puternică. Ocuparea regiunii Rinului şi fortificarea
ulterioară a acesteia a fost cel mai mare joc de noroc dintre toate. A
reuşit în mod strălucit. Oponenţii lui erau prea nehotărâţi ca să-l
demaşte. Când s-a mişcat a doua oară, n-a mai fost o cacialma.
Agresiunea a fost susţinută de forţă şi putea fi susţinută cu o forţă şi mai
mare. Când guvernele britanic şi francez şi-au dat seama de teribila
transformare care avusese loc, era prea târziu.
***
La sfârâitul lui iulie 1936, degenerarea crescândă a regimului

parlamentar din Spania şi puterea crescândă a mişcărilor în favoarea
unei revoluţii comuniste sau alternativ anarhiste, a dus la o revoltă
militară care se pregătea de mult. Face parte din doctrina comunistă şi
din regulile de căpătâi stabilite de Lenin însuşi, că comunismul trebuie
să ajute mişcările de stânga şi să sprijine venirea la putere a unor
guverne slabe, constituţionale, radicale sau socialiste. Pe acestea, ei
trebuie să le submineze, să smulgă din mâinile lor puterea absolută şi să
109
întemeieze statul marxist. De fapt, în Spania avea loc o perfectă

reproducere a perioadei lui Kerenski în Rusia. Dar puterea Spaniei nu
fusese sfărâmată prin război extern. Armata încă mai păstra o oarecare
coeziune. Alături de conspiraţia comunistă, se elabora în secret un
complot militar. Nicio parte nu putea pretinde pe bună dreptate
legalitatea, iar spaniolii din toate clasele trebuiau să se gândească la
viitorul Spaniei.
Multe dintre garanţiile obişnuite ale societăţii civilizate fuseseră
deja lichidate de comuniştii infiltraţi în guvernul constituţional şubrezit.
Au început crime de ambele părţi, iar plaga comunistă ajunsese la un
asemenea stadiu încât putea să-şi prindă oponenţii politici pe stradă sau
să-i ia din paturile lor şi să-i omoare. Un mare număr de asemenea
asasinate avuseseră loc deja la Madrid şi în afara lui. Punctul culminant
a fost uciderea lui Senor Sotelo, conducătorul conservatorilor, care
corespundea cumva cu tipul lui Sir Edward Carson în politica britanică,
înainte de războiul din 1914. Această crimă a fost semnalul de acţiune
pentru generalii din armată. Generalul Franco îi scrisese, cu o lună
înainte, o scrisoare ministrului de Război spaniol, arătând clar că, dacă
guvernul spaniol nu poate menţine garanţia normală a legalităţii în viaţa
cotidiană, armata va trebui să intervină. Spania văzuse în trecut multe
pronunciamentos ale şefilor militari. Când generalul Franco a ridicat
stindardul revoluţiei, el a fost sprijinit de armată, inclusiv de soldaţi.
Biserica, doar cu excepţia notabilă a dominicanilor, precum şi toate
elementele dreptei şi centrului i s-au alăturat şi, curând, Franco
stăpânea mai multe provincii importante. Marinarii spanioli i-au ucis pe
ofiţerii lor şi s-au alăturat părţii comuniste. Prin căderea guvernului
civilizat, secta comunistă a obţinut controlul şi a acţionat conform cu
legile sale. A început acum amarul război civil. Comuniştii care au
preluat puterea au continuat masacrarea cu sânge rece a oponenţilor lor
politici şi a bogaţilor. Acestea au fost răzbunate cu vârf şi îndesat de
forţele lui Franco. Toţi spaniolii s-au dus la moarte cu multa stăpânire
de sine şi mulţi, din ambele părţi, au fost împuşcaţi. Cadeţii militari şi-au
apărat colegiul din Alcazar, în Toledo, cu mare tenacitate, iar trupele lui
Franco, croindu-şi drum în sus dinspre sud şi lăsând semne de
răzbunare în urma lor în fiecare sat comunist, le-au venit în ajutor. Acest
episod merită să fie remarcat de istorici.
În această confruntare, eu eram neutru. Natural, nu eram în
favoarea comuniştilor. Cum puteam să fiu? Dacă eram spaniol m-ar fi
110
omorât, pe mine, familia mea şi prietenii. Totuşi, eram sigur că, având
atâtea probleme, guvernul britanic făcea bine că nu se amesteca în
Spania. Franţa a propus un plan de neintervenţie, prin care ambele părţi
să fie lăsate să se lupte, fără niciun ajutor din afară. Guvernele britanic,
german, italian şi rus au subscris la acest plan. În consecinţă, guvernul
spaniol, acum în mâinile celor mai extremişti revoluţionari, s-a trezit că
nu avea dreptul să cumpere arme comandate cu aurul pe care îl poseda
în mod fizic. Ar fi fost mai raţional să se urmeze linia normală şi să se
recunoască beligeranţa ambelor părţi, aşa cum s-a făcut în războiul civil
american din 1861-65. În schimb, a fost adoptată politica de
neintervenţie care a fost acceptată oficial de toate marile puteri. Această
înţelegere a fost cu stricteţe urmată de Marea Britanie; dar Italia şi
Germania, pe de-o parte, şi Rusia sovietică, pe de alta, şi-au încălcat tot
timpul angajamentul şi şi-au aruncat puterea în luptă, una împotriva
celeilalte. Germania, în special, şi-a folosit forţa aeriană ca să comită
asemenea orori experimentale ca bombardarea micului orăşel fără
apărare, Guernica.
Guvernul domnului Léon Blum, care îi urmase domnului Albert
Sarraut la 4 iunie, era presat de suporterii lui comunişti din Cameră să
sprijine guvernul spaniol cu materiale de război. Ministrul Aerului,
domnul Cot, fără să tină seama de forţa aeriană franceză, în stare de
decădere pe atunci, livra în secret avioane şi arme armatei republicane.
Eu am fost tulburat de asemenea evenimente şi, la 31 iulie 1936, i-am
scris ambasadorului francez:
Una dintre marile dificultăţi pe care le întâmpin în

încercarea de a menţine vechea poziţie este vorbăria germană că
ţările anticomuniste trebuie să rămână laolaltă. Sunt sigur că, dacă
Franţa a trimis aeroplane, etc. Guvernului actual de la Madrid iar
germanii şi italienii s-au amestecat în favoarea părţii opuse, forţele
dominante de la noi ar fi de partea Germaniei şi Italiei şi s-ar
îndepărta de Franţa. Sper că nu vă deranjează că scriu asta, lucru
pe care îl fac, bineînţeles, pe cont propriu. Nu-mi place să aud
oamenii spunând că Anglia, Germania şi Italia se unesc împotriva
comunismului european. E prea uşor ca să fie bine.
Sunt sigur că o neutralitate absolut rigidă, însoţită de cel mai
puternic protest împotriva oricărei încălcări a acesteia, este calea
cea mai corectă şi mai sigură în momentul de faţă. Poate va veni o
111
zi, dacă se va produce un impas, când Liga Naţiunilor va dori să

intervină ca să pună capăt ororilor. Dar şi acest lucru e foarte
îndoielnic.
***
Se pot obţine avantaje în război ca şi în politica externă sau în alte

domenii, prin selectarea, din numeroase alternative plăcute şi
neplăcute, a punctului de vedere dominant. Teoria militară americană a
introdus expresia „obiectiv strategic general”. Când ofiţerii noştri au
auzit asta, au râs la început; dar, mai târziu, înţelepciunea expresiei a
devenit vizibilă şi acceptată. E clar că aceasta trebuie să fie regula, iar
alte treburi importante să fie în relaţie se subordonare faţă de acesta.
Eşuarea aderării la acest principiu produce confuzie şi ineficienţă în
acţiune şi aproape înrăutăţeşte situaţia mai târziu. Personal, nu am avut
dificultăţi să mă conformez acestei reguli, chiar înainte de a o auzi
formulată. Mintea mea era obsedată de impresia Germaniei teribile, pe
care o văzusem şi o simţisem în acţiune între anii 1914 şi 1918, care se
înălţa din nou cu toată puterea ei materială, în timp ce Aliaţii, care abia
supravieţuiseră, stăteau cu gura căscată, leneşi şi dezorientaţi. De aceea,
am continuat, cu orice mijloace şi în orice ocazie, să folosesc influenţa pe
care o aveam în Camera Comunelor şi printre miniştri, ca să îndemn la
pregătirea noastră militară şi să ofer Aliaţilor şi asociaţilor lor ceea ce în
curând avea să devină din nou bunul simţ.
Într-o zi, un prieten al meu, aflat într-o poziţie înaltă confidenţială
în cadrul guvernului, a venit la Chartwell să înoate cu mine în piscină, în
timp ce soarele strălucea şi apa era destul de caldă. N-am vorbit decât
despre războiul ce avea să vină, de iminenţa căruia el nu era convins în
întregime. Când l-am condus la plecare, s-a întors brusc spre mine şi mi-
a spus: „Germanii cheltuiesc cu înarmarea o mie de milioane de lire
sterline pe an”. Am considerat că Parlamentul şi opinia publică trebuiau
să cunoască acest fapt şi m-am apucat să studiez finanţele Germaniei. În
Germania, bugetele erau încă publicate în fiecare an; dar, din bogăţia lor
de cifre, era foarte greu să afli ce se întâmplă. Totuşi, în aprilie 1936, am
instituit două linii de cercetare, în particular. Prima se baza pe doi
refugiaţi germani de mare capacitate şi ferm hotărâţi. Ei cunoşteau toate
amănuntele prezentării bugetelor germane, valoarea mărcii şi aşa mai
departe. În acelaşi timp, i-am cerut prietenului meu Sir Henry Strakosch
112
dacă n-ar putea să afle ce anume se întâmplă în realitate. Strakosch era

şeful firmei Union Corporation, cu resurse mari şi cu un personal foarte
devotat. Greierele companiei din City s-au axat câteva săptămâni asupra
problemei. La sfârşit, au raportat cu precizie şi pe larg că cheltuielile de
război germane erau în jur de o mie de milioane lire sterline pe an. În
acelaşi timp, refugiaţii germani, prin cu totul altă serie de argumente, au
ajuns în mod independent la aceeaşi concluzie. O mie de milioane lire
sterline pe an, la valoarea banilor din 1936!
Aveam deci două structuri de fapte pe care să-mi bazez o afirmaţie
publică. Atunci, înainte de o dezbatere, l-am acostat în hol pe domnul
Neville Chamberlain, care era încă ministru de Finanţe, şi i-am spus:
„Mâine am să vă întreb dacă este adevărat sau nu că germanii cheltuiesc
o mie de milioane de lire pe an pentru pregătiri de război şi am să vă cer
să confirmaţi sau să negaţi.” Chamberlain a zis: „Nu pot nega şi, dacă
ridici problema, eu am să o confirm”.
Am înlocuit cifra de 1000 milioane lire cu cea de 800 milioane lire,
ca să-mi acopăr informaţiile secrete şi ca să fiu mai sigur, iar domnul
Chamberlain a recunoscut în Parlament că aprecierea mea „nu era
excesivă”. Am căutat prin mai multe mijloace să clarific situaţia
armamentelor Britaniei şi Germaniei. Am cerut o dezbatere în şedinţă
secretă. Am fost refuzat. „Va produce o alarmare inutilă.” Am primit prea
puţin sprijin. Şedinţele secrete nu sunt populare în rândul presei. Apoi,
la 20 iulie, l-am întrebat pe primul-ministru dacă ar primi o delegaţie a
Consiliului de coroană şi încă alţi câţiva, care să-i prezinte faptele, atât
pe cât le cunosc. Lordul Salisbury a cerut să vină şi o delegaţie a Camerei
Lorzilor. S-a căzut de acord. Deşi am făcut apel personal la domnul
Attlee şi la Sir Archibald Sinclair, partidele laburist şi liberal au refuzat
să fie reprezentate. La 28 iulie, am fost primiţi în biroul primului-
ministru din Camera Comunelor de către domnul Baldwin, Lordul
Halifax şi Sir Thomas Inskip, un avocat capabil care avea avantajul că nu
era prea cunoscut şi nu ştia nimic despre problemele militare şi pe care
domnul Baldwin îl făcuse ministru pentru coordonarea apărării. Cu
mine a venit un grup de conservatori şi notabilităţi fără de partid. Sir
Austen Chamberlain ne-a prezentat. Aceasta a fost o ocazie importantă.
Nu-mi amintesc să mai fi văzut aşa ceva în viaţa publică britanică.
Grupul de bărbaţi eminenţi, fără gânduri de avantaje personale, dar a
căror viaţă era concentrată asupra treburilor publice, prezentau o forţă
în opinia conservatorilor, care nu putea fi uşor nesocotită. Dacă şefii
113
opoziţiei laburiste şi liberale ar fi venit cu noi acolo, ar fi fost o situaţie

politică atât de încordată încât ar fi impus o acţiune imediată. Discuţiile
au durat câte trei-patru ore, două zile la rând. Am spus totdeauna că
domnul Baldwin ştia să asculte. Părea că ascultă cu mare interes şi
atenţie. Împreună cu el, erau diverşi membri ai Comitetului de apărare
al Imperiului. În prima zi, eu am deschis problema cu o cuvântare de o
oră şi un sfert şi am încheiat după cum urmează:
Mai întâi, avem în faţă cel mai mare pericol şi cea mai gravă
stare de urgenţă din istoria noastră. În al doilea rând, trebuie să
sperăm că ne vom rezolva problema doar împreună cu republica
franceză. Unirea flotei britanice şi a armatei franceze cu forţele lor
aeriene combinate, care să acţioneze din spatele frontierelor
franceză şi belgiană, laolaltă cu tot ce reprezintă Britania şi Franţa,
constituie un mijloc de reţinere în care poate consta salvarea.
Oricum, e cea mai bună speranţă. Ajungând la detalii, trebuie să
lăsăm de-o parte orice impediment în creşterea forţei noastre
proprii. Nu ne putem asigura împotriva tuturor pericolelor
posibile. Trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce este vital. Ca
să ajungem la propuneri mari definite, trebuie să dezvoltăm forţa
noastră aeriană ca o prioritate deasupra oricăror alte
considerente. Cu orice preţ, trebuie să atragem floarea tineretului
nostru să piloteze aeroplane. Nu contează ce stimulente trebuie să
oferim; trebuie să apelăm la toate sursele, la toate mijloacele.
Trebuie să accelerăm şi să simplificăm producţia noastră de
avioane, să o împingem pe o scară mai mare şi să nu ezităm să
facem contracte cu Statele Unite sau în alte părţi pentru cantităţi
mai mari de materiale pentru aviaţie şi echipamente de tot felul.
Suntem în pericol, cum nu am mai fost până acum – nu nici măcar
la începutul campaniei submarinelor. 1917.
Acest gând mă apasă. Lunile trec repede, iar dacă amânăm
prea mult refacerea apărării, am putea fi împiedicaţi de forţe
superioare să încheiem procesul.
Am fost foarte dezamăgiţi că ministrul de Finanţe nu a putut fi

prezent. Era evident că sănătatea domnului Baldwin se şubrezise şi se
ştia bine că, în curând, va cere să i se ia poverile. Nu încăpea îndoială
cine va fi succesorul lui. Din nefericire, domnul Neville Chamberlain era
114
într-o bine meritată vacanţă şi nu a avut ocazia acestei confruntări

directe cu faptele din partea membrilor Partidului Conservator, care îl
includea şi pe fratele lui ca şi pe mulţi dintre cei mai apreciaţi prieteni
personali.
Miniştrii au acordat consideraţia cea mai sinceră formidabilelor
noastre prezentări, dar abia după deliberări, la 23 noiembrie 1936, am
fost cu toţii invitaţi de domnul Baldwin ca să primim o declaraţie mai
temeinică asupra întregii probleme. Atunci, Sir Thomas Inskip a susţinut
o dare de seamă sinceră în care nu s-a ascuns gravitatea situaţiei în care
ne aflăm. În esenţă, el a arătat că estimările noastre, şi în special
cuvântarea mea, au un punct de vedere prea întunecat în privinţa
perspectivelor noastre; că se făceau eforturi mari (şi într-adevăr, aşa
era) pentru recuperarea terenului pierdut, dar că nu era cazul ca
guvernul să adopte măsuri de urgenţă; că acestea ar avea un caracter
care ar perturba viaţa industrială a ţării, ar provoca alarmă în rândurile
populaţiei şi ar face reclamă deficienţelor existente şi că, în aceste
limite, se făcea tot ce era posibil. Cu aceasta Sir Austen Chamberlain a
notat impresia noastră generală că îngrijorările noastre n-au fost
înlăturate şi că nu eram în niciun fel satisfăcuţi. Apoi am plecat.
În tot anul 1936, îngrijorarea Parlamentului şi a naţiunii a
continuat să crească şi se concentra în special asupra apărării aeriene.
În dezbaterea cu privire la cuvântarea din 12 noiembrie, i-am reproşat
domnului Baldwin că nu şi-a ţinut angajamentul ca „oricare guvern al
acestei ţări – un guvern naţional mai mult ca oricare şi anume acest
guvern, va avea grijă ca forţa şi puterea aeriană a acestei ţări, să nu mai
fie într-o poziţie de inferioritate faţă de nicio ţară aflată la o distanţă de
la care să poată ataca malurile ei”. Eu am spus: „Guvernul pur şi simplu
nu se poate hotărî, sau nu-l poate face pe primul-ministru să se
hotărască. Aşa că se învârt într-un paradox straniu, decis să fie indecis,
hotărât să fie nehotărât, neclintit în nesiguranţă, ferm în fluiditate şi
puternic în neputinţă. Continuăm în felul acesta să ne pregătim, luni şi
ani – preţioşi, poate vitali, pentru măreţia Britaniei – ca să fim mâncaţi
de lăcuste.”
Domnul Baldwin mi-a răspuns printr-un discurs remarcabil, în
care a spus:
Am să amintesc Camerei că nu doar o dată ci de multe ori şi

în diverse locuri unde am vorbit şi am pledat cât pot de mult
115
pentru principiile democrate, am afirmat că o democraţie este

totdeauna cu doi ani în urma unei dictaturi. Eu consider că acest
lucru e adevărat. A fost adevărat în cazul de faţă. Prezint în faţa
Camerei, cu mare sinceritate, părerile mele proprii. Vă amintiţi de
Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva. Vă amintiţi că pe
atunci 1931-32 exista probabil în această ţară un sentiment
pacifist mai puternic ca oricând. Vă amintiţi de alegerile de la
Fulham din toamna anului 1933, când un loc deţinut de guvernul
naţiunii a fost pierdut cu aproape 7000 de voturi doar din cauza
problemei pacifismului… Poziţia mea ca şef al unui mare partid nu
a fost plăcută. M-am întrebat ce şanse existau – având în vedere că
un sentiment ca cel exprimat la Fulham era comun în întreaga ţară
– ce şansă era ca acest sentiment să se schimbe într-un an sau doi,
pentru ca ţara să dea un mandat de reînarmare. Presupunând că
m-aş fi adresat ţării spunând că Germania se reînarma şi că noi
trebuie să ne înarmăm, crede oare cineva că democraţia pacifistă
s-ar fi raliat în acel moment la acel strigăt? Nu mai pot gândi, din
punctul meu de vedere, la nimic altceva care să fi făcut mai sigură
pierderea alegerilor.
Aceasta era într-adevăr o sinceritate uluitoare. Ducea până la

indecenţă. Adevărul gol despre motivaţiile lui, faptul că un prim-
ministru mărturisea că nu-şi făcuse datoria faţă de securitatea naţională
pentru că se temea că va pierde alegerile era un act de o incidenţă fără
asemuire în istoria noastră parlamentară. Domnul Baldwin nu era
desigur împins de nicio dorinţă de a rămâne în funcţie. În 1936, el dorea
de fapt sincer să se retragă. Politica lui era dictată de teama că, dacă vor
veni la putere socialiştii, se va face chiar mai puţini decât intenţiona
guvernul lui. Toate declaraţiile şi voturile lor împotriva măsurilor de
apărare sunt înregistrate. Dar aceasta nu era o apărare reală şi nu era
ceva drept faţă de spiritul poporului britanic. Succesul atins de naiva
mărturisire de anul trecut cu privire la calcularea greşită a parităţii
aeriene, nu s-a repetat de data aceasta. Camera era şocată. Într-adevăr,
impresia produsă era atât de dureroasă, încât îi putea fi fatală domnului
Baldwin care, în acea vreme, avea şi sănătatea şubrezită, dacă nu ar fi
intervenit ceva neaşteptat.
În acea vreme, se manifesta o mare apropiere a bărbaţilor şi
femeilor din toate părţile Angliei, care vedeau pericolele viitorului şi
116
erau hotărâţi pentru măsuri practice care să ne asigure securitatea şi

cauza libertăţii, ameninţate atât de impulsurile totalitare cât şi de
nemulţumirea de sine a guvernului. Planul nostru era reînarmarea
Britanici, foarte rapidă şi pe scară mare, îmbinată cu totala acceptare şi
folosire a autorităţii Ligii Naţiunilor. Am numit această politică „Arme şi
Acord”. Performanţa domnului Baldwin în Camera Comunelor era
privită de noi toţi cu dispreţ.
Culminarea acestei campanii avea să fie o întrunire la Albert Hall.
Aici, la 3 decembrie, s-au adunat numeroase persoane de frunte din
diferite partide – conservatori din aripa dreaptă, puternic convinşi de
pericolul naţional; conducători ai Uniunii Ligii Naţiunilor; reprezentanţi
ai unor mari Uniuni sindicale, incluzându-l pe vechiul meu oponent din
timpul grevei generale, Sir Walter Citrine; din Partidul Liberal, inclusiv
conducătorul lor, Sir Archibald Sinclair. Aveam sentimentul că nu eram
doar pe pragul de a câştiga respect pentru vederile noastre ci şi de a le
face dominante. În acel moment, pasiunea regelui de a se căsători cu
femeia iubită a făcut ca toate celelalte să cadă în umbră. Criza abdicării
era aproape.
Înainte de a răspunde la Moţiunea de mulţumiri, s-a auzit un
strigăt: „Dumnezeu să-l apere pe rege” şi, în aceste aclamaţii prelungite,
eu mi-am exprimat spontan poziţia personală în această chestiune:
Mai este o chestiune gravă care ne apasă minţile în scara

asta. Peste câteva minute, vom cânta „Dumnezeu să-l apere pe
rege”. Am să cânt imnul din toată inima cu şi mai multă fervoare
decât am făcut-o în viaţa mea. Sper şi mă rog să nu se ia în grabă
nicio decizie irevocabilă, dar acest moment şi opinia publică vor
trebui să joace un rol astfel încât o personalitate îndrăgită şi unică
să nu se rupă definitiv de poporul pe care îl iubeşte atât de mult la
rândul său. Sper că Parlamentului i se va permite să-şi folosească
funcţia în aceste înalte probleme constituţionale. Am încredere că
Regele nostru va fi îndrumat de opiniile care sunt exprimate acum
pentru prima dată de naţiunea britanică şi de Imperiul Britanic şi
că poporul britanic, la rândul lui, nu va fi lipsit de consideraţie
generală faţă de ocupantul tronului.
Nu este relevant pentru această relatare să descriu scurta dar

violenta controversă care a urmat. L-am cunoscut pe regele Edward al
117
VIII-lea de când era copil şi, în 1910, ca ministru de Interne, am citit,

într-o minunată adunare la castelul Carnavon, Proclamaţia care îl făcea
Prinţ de Wales.
M-am simţit obligat să-mi pun loialitatea personală faţă de el pe
cel mai înalt plan. Deşi în timpul verii am fost pe deplin conştient de ce
se întâmpla, eu n-am intervenit şi nu am comunicat cu el în niciun fel,
nicicând. Totuşi, acum, în nefericirea lui, el i-a cerut permisiunea
primului-ministru de a mă consulta şi pe mine. Domnul Baldwin şi-a dat
oficial consimţământul, iar eu, fiind anunţat, m-am dus la rege, la fortul
Belvedere. Am rămas în contact cu el până la abdicare şi am făcut tot
posibilul să pledez, atât regelui cât şi publicului, să aibă răbdare şi să
amâne. Nu m-am căit niciodată pentru lucrul ăsta – nu puteam face
altceva.
Primul-ministru s-a dovedit a fi un bun cunoscător al
sentimentelor naţionale britanice. Fără îndoială, el simţea şi exprima
profunda voinţă a naţiunii. Felul hotărât şi îndemânatic cu care a
manevrat problema abdicării, l-a ridicat în două săptămâni din adâncuri
în vârf. Au fost câteva momente când am crezut că sunt absolut singur
împotriva unei Camere a Comunelor furioasă. Când sunt în acţiune, nu
mă afectează prea mult curentele de sentimente ostile; dar nu o dată a
fost aproape fizic imposibil să mă fac auzit. Toate forţele pe care le
adunasem laolaltă în jurul ideii „Armele şi Acordul”, al cărei resort m-am
considerat a fi, se înstrăinaseră sau se dizolvaseră, iar eu însumi eram
atât de doborât în opinia publică, încât exista o părere universală că
viaţa mea politică se sfârşise în cele din urmă. Ce straniu este că aceeaşi
Cameră a Comunelor, care m-a privit cu atât de mare ostilitate, a fost
instrumentul care a ascultat de îndrumarea mea şi m-a susţinut în anii
lungi de adversitate ai războiului, până la obţinerea victoriei asupra
tuturor duşmanilor noştri! Ce dovadă ni se oferă în acest caz că singura
linie înţeleaptă şi sigură este să acţionezi, de la o zi la alta, în
concordanţă cu ceea ce pare să-ţi dicteze propria conştiinţă.
De la abdicarea unui rege până la încoronarea altuia, la sfârşitul lui
mai 1937, ceremonialul şi splendoarea unui act naţional solemn de
credinţă şi consfinţire a loialităţii britanice în interior şi în tot Imperiul
faţă de noul suveran au preocupat toate minţile. Problemele externe şi
situaţia apărării noastre au pierdut orice interes în rândul opiniei
publice. Insula noastră putea să fie şi la zeci de mii de kilometri de
Europa. Totuşi, îmi este permis să înregistrez că, la 18 mai 1937, în
118
ajunul încoronării, am primit de la noul rege o scrisoare scrisă de mâna

lui:
Royal Lodge
Great Park
Windsor Berk’s
18.V.37
Dragă domnule Churchill, îţi scriu ca să-ţi mulţumesc pentru

foarte amabila scrisoare pe care mi-ai adresat-o. Ştiu cât de
devotat ai fost şi mai eşti încă dragului meu frate şi mă simt
emoţionat dincolo de cuvinte de simpatia şi înţelegerea dumitale
în foarte dificila problemă ce a apărut din decembrie de când el
ne-a părăsit. Îmi dau seama pe deplin de marile răspunderi şi griji
pe care mi le-am asumat ca rege şi mă simt foarte încurajat
primind urările dumitale de bine, ca unul dintre marii noştri
oameni de stat şi care şi-a servit cu atâta credinţă patria. Pot doar
să sper şi să am încredere că bunele sentimente şi speranţa care
există în ţară şi în imperiu se vor dovedi un bun exemplu pentru
celelalte naţiuni ale lumii.
Crede-mă
al dumitale foarte sincer
George R. I.
Acest gest de mărinimie faţă de un om a cărui influenţă scăzuse la

zero va fi totdeauna o experienţa scumpă din viaţa mea.
***
La 28 mai 1937, după încoronarea regelui George al VI-lea,

domnul Baldwin s-a retras. Serviciile sale publice îndelungate au fost
răsplătite corespunzător cu un titlu de Lord şi cu Ordinul Jartierei. El a
părăsit ampla autoritate pe care o obţinuse şi o menţinuse cu grijă, dar
pe care o folosise cât mai puţin cu putinţă. A plecat într-o strălucire a
gratitudinii şi stimei publice. Nu încăpea îndoială în privinţa persoanei
care va fi succesorul lui. Domnul Neville Chamberlain, ca ministru de
Finanţe, nu numai că se ocupase de principalele treburi ale guvernului
119
în cei cinci ani care au trecut, dar era şi cel mai priceput şi cel mai
puternic ministru, ca mare capacitate şi cu un nume istoric. Îl
descrisesem, cu un an în urmă la Birmingham, prin cuvintele lui
Shakespeare, ca pe „calul de povară al marilor noastre treburi”, iar el
acceptase această descriere ca pe un compliment. Nu mă aşteptam că o
să dorească să lucreze cu mine, nici că ar fi fost înţelept să o facă într-un
asemenea moment. Ideile lui erau cu mult diferite de ale mele în
tratarea problemei dominante a zilei. Dar am salutat venirea la putere a
unei figuri executive vii, competente. Relaţiile noastre au continuat să
fie reci, uşoare şi politicoase, atât în public cât şi în particular.
Pot schiţa aici o apreciere comparativă a acestor doi prim-miniştri,
Baldwin şi Chambelain, pe care i-am cunoscut timp îndelungat şi sub
care am lucrat sau urma să lucrez. Stanley Baldwin era o personalitate
mai înţeleaptă şi mai înţelegătoare, dar fără capacitate executivă. Era, în
mare măsură, detaşat de problemele externe şi militare. Ştia puţine
despre Europa şi nu-i plăcea ce ştia. Cunoştea în adâncime politica
britanică de partid şi reprezenta, în sens larg, unele dintre calităţile şi
defectele rasei de pe insula noastră. A luptat în cinci alegeri generale ca
şef al Partidului Conservator şi a câştigat trei dintre ele. Avea geniu în a
aştepta evenimentele şi era imperturbabil în faţa criticilor adverse. Era
deosebit de îndemânatic în a lăsa evenimentele să lucreze pentru el şi
era capabil să prindă momentul potrivit, când acesta se ivea. Mi se părea
că el reînvie impresiile pe care ni le dă istoria despre Sir Robert
Walpole, bineînţeles fără corupţia secolului al XVIII-lea, şi a fost şeful
politicii britanice aproape tot atât de mult timp.
Pe de altă parte, Neville Chamberlain era alert, gen om de afaceri,
cu opinii şi foarte plin de încredere în sine. Spre deosebire de Baldwin,
el se considera capabil să înţeleagă întregul domeniu al Europei şi chiar
al lumii. În locul unei intuiţii vagi dar adânc înrădăcinate, aveam acum
de-a face cu o eficienţă, îngustă şi ascuţită, în limitele politicii în care
credea. Atât ca ministru de Finanţe cât şi ca prim-ministru, el a exercitat
cel mai strâns control asupra cheltuielilor militare. În toată această
perioadă, el a fost principalul oponent al oricăror măsuri de urgenţă. Şi-
a format judecăţi clare despre toate figurile politice ale zilei, atât din
ţară cât şi din străinătate, şi se simţea capabil să se descurce cu ele.
Speranţa lui precumpănitoare era să intre în istorie ca marele
împăciuitor, iar pentru asta, era pregătit să lupte continuu cu faptele şi
să facă faţă unor mari riscuri pentru el şi pentru ţară. Din nefericire, a
120
intrat în valuri a căror forţă nu o putea măsura şi a întâmpinat furtuni

fără să clipească dar cărora nu le putea face faţă. În aceşti ultimi ani
înainte de război aş fi găsit că e mai uşor de lucrat cu Baldwin aşa cum îl
cunoşteam, decât cu Chamberlain; dar niciunul nu a avut dorinţa să
lucreze cu mine decât în ultimă instanţă.
***
Într-o zi, în 1937, am avut o întâlnire cu domnul von Ribbentrop,

ambasador al Germaniei în Britania. Într-unul dintre articolele mele
bilunare notasem că unul dintre discursurile sale fusese denaturat. Îl
întâlnisem bineînţeles de mai multe ori în societate. Acum m-a întrebat
dacă aş vrea să viu la el şi să avem o discuţie. M-a primit în camera mare
de la etaj a ambasadei germane. Am avut o conversaţie care a durat mai
mult de două ore. Ribbentrop a fost foarte politicos şi am trecui prin
problemele scenei europene, atât sub aspectul armamentelor cât şi al
politicii. Tema adresată mie a fost că Germania caută prietenia Angliei
(pe continent suntem adesea numiţi „Anglia”). Mi-a spus că putea să fie
ministru de Externe al Germaniei, dar i-a cerut lui Hitler să-l lase să vină
la Londra pentru ca să susţină o antantă anglo-germană sau chiar o
alianţă. Germania ar apăra Imperiul Britanic în toată măreţia şi
întinderea lui. S-ar putea ca ei să ceară returnarea coloniilor germane,
dar acest lucru, evident, nu era cardinal. Ce se cerea era ca Britania să
dea Germaniei mână liberă în estul Europei. Ea trebuia să aibă acel
Lebenraum sau spaţiu vital pentru populaţia ei în creştere. De aceea,
Polonia şi coridorul Danzig trebuiau absorbite. Bielorusia şi Ucraina
erau indispensabile în viitor vieţii Reichului german de circa şaptezeci
de milioane de suflete. Nimic mai puţin nu era suficient. Tot ce se cerea
de la guvernul britanic şi de la imperiu, era să nu intervină. Era o hartă
mare pe perete, iar ambasadorul m-a dus la ea de câteva ori ca să-mi
ilustreze proiectele.
După ce am ascultat toate acestea, am zis că eram sigur că
guvernul britanic nu va fi de acord să dea Germaniei mână liberă în
Europa de est. Era adevărat că nu eram în relaţii bune cu Rusia şi că
uram comunismul la fel de mult ca şi Hitler, dar putea fi sigur că, chiar
dacă Franţa ar fi apărată, Marea Britanie nu se va dezinteresa de situaţia
continentului în asemenea măsură încât să permită Germaniei
dominaţia Europei centrale şi răsăritene. Stăteam chiar în faţa hărţii,
121
când am spus asta. Ribbentrop s-a întors brusc. Apoi a spus: „În cazul
ăsta, războiul este inevitabil. Nu există nicio cale de ieşire. Führerul este
hotărât. Nimic n-o să-l oprească pe el şi nimic n-o să ne oprească pe noi.”
Am revenit apoi la fotoliile noastre. Eu eram doar un membru particular
al Parlamentului, dar de o oarecare proeminenţă. Am considerat că e
drept să-i spun ambasadorului german – chiar îmi amintesc bine
cuvintele:
„Când vorbiţi de război, care fără îndoială va fi un război

general, nu trebuie să subestimaţi Anglia. E o ţară curioasă şi
puţini străini îi pot înţelege gândirea. Nu ne judecaţi după
atitudinea actualei administraţii. Când o cauză mare este
prezentată poporului, tot felul de acţiuni neaşteptate pot fi
întreprinse de acelaşi guvern şi de naţiunea britanică.” Şi am
repetat: „Nu subestimaţi Anglia. E foarte deşteaptă. Dacă ne
aruncaţi pe toţi într-un nou mare război, ea va aduce întreaga
lume împotriva voastră, ca şi rândul trecut.” La aceasta,
ambasadorul a ridicat capul şi a spus, „Ah, Anglia poate fi foarte
deşteaptă, dar de data asta ea nu va aduce lumea împotriva
Germaniei.”
Am schimbat conversaţia pe teme mai uşoare şi nu s-a mai

întâmplat nimic demn de semnalat. Totuşi, incidentul rămâne în
memoria mea şi, întrucât am informat despre el la Ministerul de
Externe, am simţit că am dreptul să-l redau.
Când a fost judecat de cuceritori, Ribbentrop a dat o versiune
deformată a conversaţiei şi a pretins ca eu să fiu chemat ca martor. Ceea
ce am pus pe hârtie este şi ceea ce aş fi spus ca martor dacă aş fi fost
chemat.
122
Generalul Douglas MacArthur
Capitolul XI
DOMNUL EDEN LA MINISTERUL DE EXTERNE.
DEMISIA LUI
Ministrul de Externe are o poziţie specială în Cabinetul britanic. El

este privit cu mare respect în poziţia sa înaltă şi responsabilă, dar el îşi
duce munca sub controlul continuu, dacă nu al întregului cabinet, măcar
al principalilor lui membri. El este obligat să-i informeze. Printre colegii
săi, circulă în mod obişnuit toate telegramele lui oficiale, rapoartele de
la ambasadele noastre din străinătate, înregistrarea întâlnirilor sale cu
ambasadorii străini sau cu alte notabilităţi. Cel puţin, acesta era obiceiul
când am avut şi eu experienţa vieţii de cabinet. Supravegherea este
desigur exercitată mai mult de primul-ministru care, personal sau prin
Cabinetul lui, este răspunzător şi are puterea să controleze linia
principală a politicii externe. Niciun ministru de Externe nu-şi poate
duce munca dacă nu e sprijinit de şeful lui. Pentru ca lucrurile să meargă
neted, între ei nu trebuie să fie doar o înţelegere în chestiuni
fundamentale, ci şi o armonie a punctelor de vedere şi chiar, într-o
anumită măsură, o potrivire de temperament. Acest lucru este şi mai
important când primul-ministru acordă o atenţie specială problemelor
externe.
123
Eden a fost ministrul de Externe a lui Baldwin care, în afara

binecunoscutei sale dorinţe de pace şi de o viaţă liniştită, nu a luat parte
activă la politica externă. Pe de altă parte, domnul Chamberlain a căutat
să exercite un control de stăpân asupra multor departamente. Avea
puncte de vedere ferme în politica externă şi, de la început, şi-a afirmat
dreptul neîndoielnic de a discuta cu ambasadorii străini. Preluarea de
către el a funcţiei de premier a implicat deci o delicată dar perceptibilă
schimbare în poziţia ministrului de Externe.
La acestea, s-a adăugat o profundă deosebire de spirit şi opinie,
deşi latentă la început. Primul-ministru dorea să ajungă în termeni buni
cu cei doi dictatori europeni şi credea că atitudinea conciliantă şi
evitarea oricărui lucru care i-ar putea ofensa era cea mai bună metodă.
Eden, pe de altă parte, şi-a câştigat reputaţia la Geneva, prin unirea
naţiunilor Europei împotriva dictatorului şi, lăsat în voia lui, ar fi putut
duce sancţiunile până în pragul războiului şi poate chiar dincolo de
acesta. El era un devotat susţinător al Antantei franceze. El dorea să aibă
relaţii mai intime cu Rusia. Simţea şi se temea de pericolul pe care-l
reprezenta Hitler. Era alarmat de slăbiciunea armamentelor noastre şi
de reacţia acestuia în problemele externe. Aproape că se poate spune că
nu erau prea mari deosebiri de vederi între el şi mine, doar că el,
bineînţeles, era ţinut în frâu. De aceea, de la început am simţit că vor
apare divergenţe între aceste două figuri ministeriale de frunte, pe
măsură ce situaţia mondială devenea mai acută.
În plus, primul-ministru avea în Lordul Halifax un coleg care părea
să-i împărtăşească cu simpatie şi convingere punctele lui de vedere în
politica externă. Îndelungata şi intima mea asociere cu Edward Halifax
data din 1922 când, pe vremea lui Lloyd George, el a devenit
subsecretarul meu la Ministerul Dominioanelor şi Coloniilor.
Divergenţele politice, chiar şi atât de serioase şi prelungite ca acelea
care au apărut între noi în legătură cu politica lui ca vicerege al Indiei, n-
au distrus relaţiile noastre personale. Credeam că-l cunosc foarte bine şi
ştiam că exista o prăpastie între noi. Am simţit că aceeaşi prăpastie, sau
una asemănătoare, era deschisă între el şi Anthony Eden. Ar fi fost mai
înţelept, în ansamblu, ca domnul Chamberlain, când a format guvernul,
să-l fi făcut pe Lordul Halifax ministrul lui de Externe. Eden ar fi fost
mult mai bine plasat la Ministerul de Război sau la Amiralitate, iar
primul-ministru ar fi avut un spirit înrudit şi omul lui la Ministerul de
Externe. Între vara lui 1937 şi sfârşitul anului, divergenţele, atât în
124
metodă cât şi în scop, dintre primul-ministru şi ministrul de Externe au

sporit. Şirul de evenimente care au dus la demisia domnului Eden, în
februarie 1938, a urmat un curs logic.
Punctele iniţiale de divergenţă au apărut în legătură cu relaţiile
noastre cu Germania şi Italia. Domnul Chamberlain dorea să-şi continue
armonia cu cei doi dictatori. În iulie 1937, el l-a invitat pe ambasadorul
italian, Contele Grandi, la Downing Street. Conversaţia a avut loc cu
ştirea dar nu în prezenţa domnului Eden. Domnul Chamberlain a vorbit
despre dorinţa lui de îmbunătăţire a relaţiilor anglo-italiene. Contele
Grandi i-a sugerat, ca o mişcare preliminară, că ar fi bine ca primul-
ministru să scrie un apel personal către Mussolini. Domnul Chamberlain
s-a aşezat şi a scris o asemenea scrisoare în timpul întrevederii. Aceasta
a fost expediată fără ştirea ministrului de Externe, care era la Ministerul
de Externe, la câţiva metri mai departe. Scrisoarea nu a produs rezultate
vizibile, iar relaţiile noastre cu Italia s-au înrăutăţit din cauza
intervenţiei ei crescânde în Spania.
Domnul Chambelain era pătruns de sentimentul că avea o misiune
specială şi personală de a ajunge la relaţii prieteneşti cu dictatorii Italici
şi Germaniei şi se considera capabil de a realiza această relaţie. Lui
Mussolini voia să-i acorde recunoaşterea cuceririi Abisiniei de către
Italia, ca preludiu al unei rezolvări a divergenţelor. Lui Hitler era
pregătit să-i ofere concesii coloniale. În acelaşi timp, nu era dispus să ia
în considerare, în mod serios, îmbunătăţirea armamentelor britanice
sau necesitatea unei strânse colaborări cu Franţa, atât la nivelul Statelor
Majore cât şi la nivel politic. Domnul Eden, pe de altă parte, considera că
aranjamentele cu Italia trebuie să facă parte dintr-o reglementare
generală a problemei Mediteranei, care trebuia să includă Spania şi să
fie tratată în strânsă legătură cu Franţa. Într-o asemenea reglementare,
recunoaşterea de către noi a poziţiei Italiei în Abisinia ar fi fost în mod
clar un element de târguială. A lansa acest lucru prematur şi a apare
dornic să iniţiezi negocieri era, după părerea ministrului de Externe, o
lipsă de înţelepciune.
În toamna lui 1937, aceste divergente au devenit şi mai ascuţite.
Domnul Chamberlain considera că Ministerul de Externe obstrucţiona
încercările lui de începe discuţii cu Germania şi Italia, iar domnul Eden
simţea că şeful lui arată o grabă nejustificată în a lua legătura cu
dictatorii, mai ales într-o perioadă când armamentele britanice erau atât
125
de slabe. Era de fapt o profundă divergentă de păreri, practică şi

psihologică.
***
În ciuda divergentelor mele cu guvernul, eram în strânsă simpatie

cu ministrul de Externe. Mi se părea figura cea mai hotărâtă şi curajoasă
din administraţie şi, cu toate că, mai întâi ca secretar particular şi apoi
ca subsecretar de stat la Externe, trebuise să se adapteze la multe
lucruri pe care eu le atacasem şi încă le condamnam, eram sigur că
inima lui era acolo unde trebuie să fie şi că stăpânea esenţa lucrurilor.
Cât îl priveşte, mi-a propus funcţii în Ministerul de Externe şi am
corespondat liber. Desigur, nu era nimic necurat în această practică, iar
domnul Eden se ţinea după precedentul bine stabilit prin rare ministrul
de Externe are obiceiul să menţină contacte cu figurile politice
proeminente ale zilei, în toate problemele internaţionale importante.
În toamna lui 1937, Eden şi cu mine am ajuns, deşi pe căi oarecum
diferite, la un punct de vedere similar împotriva intervenţiei active a
Italiei în războiul civil din Spania. Eu l-am sprijinit totdeauna în Cameră,
când întreprindea o acţiune hotărâtă, chiar dacă aceasta era pe o scară
limitată. Ştiam bine care erau dificultăţile lui cu unii dintre colegii mai
vârstnici din cabinet şi cu şeful lui şi că ar acţiona mai curajos dacă n-ar
fi ţinut în frâu. Curând a apărut o criză în Mediterana, pe care a mânuit-o
cu fermitate şi îndemânare şi care a fost rezolvată într-un fel care a
reflectat o strălucire de încredere în metoda noastră. Un număr de vase
comerciale fuseseră scufundate de aşa-zise submarine spaniole. De fapt,
nu încăpea îndoială că ele nu erau spaniole ci italiene. Aceasta era pură
piraterie şi i-a îndemnat la acţiune pe toţi care erau în cunoştinţă de
cauză. A fost convocată o Conferinţă a puterilor mediteraneene la Nyon,
la 10 septembrie. Au plecat acolo ministrul de Externe însoţit de
Vansittart şi de Lordul Chatfield, prim Lord al Mării. Conferinţa a fost
scurtă şi a avut succes. S-a căzut de acord să se plaseze patrule
antisubmarin britanice şi franceze, cu ordine care nu lăsau nicio
îndoială în privinţa sorţii submarinelor întâlnite. Lucrul acesta a fost
acceptat şi de Italia şi atacurile au încetat imediat.
Deşi era vorba doar de un incident, aceasta era o dovadă de cât de
puternică ar fi fost influenţa combinată, britanică şi franceză, asupra
intenţiilor şi politicii dictatorilor, dacă ar fi fost exprimată cu convingere
126
şi bazată pe hotărârea de a folosi forţa. Nu se poate afirma că o

asemenea politică ar fi putut opri războiul în această etapă. Putea doar
să-l amâne. Fapt este că „liniştirea”, sub toate formele ei, încurajează
agresiunea şi dă dictatorilor mai multă putere asupra popoarelor lor, în
timp ce orice semn de contraofensivă pozitivă al democraţiilor
occidentale produce imediat o scădere a încordării. Această regulă a fost
predominantă pe parcursul întregului an 1937. După aceea, scena şi
condiţiile au fost diferite.
În noiembrie, Eden a devenit tot mai preocupat de reînarmarea
noastră lentă. Pe data de 11, a avut o întrevedere cu primul-ministru şi a
încercat să-i transmită îngrijorările sale. După un timp, domnul
Chamberlain a refuzat să-l mai asculte. L-a sfătuit să se „ducă acasă şi să
ia o aspirină”. În februarie 1936, ministrul de Externe a simţit că era
aproape izolat în cadrul Cabinetului. Primul-ministru era puternic
sprijinit împotriva lui şi a punctului său de vedere. Un grup de miniştri
importanţi considerau politica Ministerului de Externe ca fiind
periculoasă şi chiar provocatoare. Pe de altă parte, un număr de miniştri
mai tineri erau gata să înţeleagă punctul lui de vedere. Unii dintre ei s-
au plâns chiar, mai târziu, că el nu a avut încredere în ei. El nu avea
totuşi de gând să formeze un grup împotriva conducătorului. Şefii de
Stat Major nu-l puteau ajuta. Într-adevăr, lor le plăcea precauţia şi se
temeau de pericolele situaţiei. Nu doreau să se apropie prea mult de
francezi, ca să nu intrăm în angajamente ce depăşeau puterea noastră de
a le îndeplini. Aveau o părere proastă despre forţa militară rusă după
epurarea făcută de Stalin, dar despre asta mai târziu. Ei considerau că
este necesar să ne ocupăm de problemele noastre ca şi când am fi avut
trei duşmani – Germania, Italia şi Japonia – care ar putea să ne atace
laolaltă şi ar fi fost puţini cei care să ne ajute. Noi puteam cere baze
aeriene în Franţa, dar nu eram în stare să trimitem armată în primă
instanţă. Chiar şi cea mai mică sugestie era întâmpinată cu o puternică
rezistenţă în Cabinet.
Dar ruptura a intervenit în legătură cu o chestiune nouă şi aparte.
În seara lui 11 ianuarie 1938, domnul Sumner Welles, subsecretarul de
stat american, l-a chemat pe ambasadorul britanic la Washington. Era
purtătorul unui mesaj secret şi confidenţial din partea preşedintelui
Roosevelt către domnul Chamberlain. Preşedintele era foarte îngrijorat
de deteriorarea situaţiei internaţionale şi propunea să ia iniţiativa
invitării reprezentanţilor unor guverne la Washington, pentru a discuta
127
cauzele care stau la baza acestor dificultăţi. Înainte de a face acest pas,
voia totuşi să consulte ce părere are guvernul britanic despre un
asemenea plan şi stipula că niciun alt guvern nu trebuia să fie informat
nici de natura şi nici de existenţa unei asemenea propuneri. El a cerul să
primească un răspuns la mesajul său, nu mai târziu de 17 ianuarie, şi a
afirmat că, doar dacă sugestia sa va fi primită cu „aprobare cordială şi
sprijin din toată inima de către guvernul Majestăţii Sale”, va contacta
guvernele Franţei, Germaniei şi Italiei. Acesta era un pas formidabil şi de
o deosebită însemnătate.
Transmiţând la Londra această propunere ultrasecretă,
ambasadorul britanic, Sir Ronald Lindsay, a susţinut acceptarea ei în
maniera cea mai onestă. Ministerul de Externe a primit telegrama de la
Washington la 12 ianuarie şi s-a trimis o copie primului-ministru la ţară,
chiar în seara aceea. A doua zi dimineaţa, acesta a venit la Londra şi, la
indicaţiile lui, s-a trimis un răspuns la mesajul preşedintelui. Domnul
Eden era atunci într-o scurtă vacanţă în sudul Franţei. Răspunsul
domnului Chamberlain era în sensul că aprecia încrederea preşedintelui
Roosevelt că îl consulta în felul acesta în legătură cu planul pe care-l
propune pentru uşurarea tensiunii existente în Europa, dar că dorea să
explice propriile sale încercări de a ajunge la o înţelegere cu Germania şi
Italia, mai cu seamă cu aceasta din urmă. „Guvernul Majestăţii Sale ar fi
gata, în ce îl priveşte şi dacă se poate, cu autoritatea Ligii Naţiunilor, să
recunoască de jure ocuparea Abisiniei de către Italia, dacă ar constata că
guvernul italian ar da dovadă de dorinţa de a contribui la restaurarea
încrederii şi a relaţiilor prieteneşti.” Mesajul continua arătând că
primul-ministru a menţionat aceste fapte pentru ca preşedintele să
poată analiza dacă propunerea sa actuală nu s-ar pune de-a curmezişul
eforturilor britanice. Nu ar fi deci mai bine să se amâne lansarea
planului american?
Acest răspuns a fost primit de domnul Roosevelt cu oarecare
dezamăgire. A lăsat să se înţeleagă că va răspunde domnului
Chamberlain până la 17 ianuarie. În seara de 15 ianuarie, ministrul de
Externe s-a întors în Anglia. Fusese chemat să revină, nu de şeful său,
care era bucuros să acţioneze fără el, ci de funcţionarii lui devotaţi din
Ministerul de Externe. Vigilentul Alexander Cadogan l-a aşteptat la
Dover. Domnul Eden, care muncise îndelung şi din greu pentru
îmbunătăţirea relaţiilor anglo-americane, a fost adânc tulburat. El a
trimis imediat o telegramă lui Sir Ronald Lindsay, încercând să
128
minimalizeze efectele răspunsului rece al domnului Chamberlain.

Scrisoarea preşedintelui a sosit la Londra în dimineaţa zilei de 18
ianuarie. În aceasta, el era de acord să-şi amâne propunerea, având în
vedere faptul că guvernul britanic lua în considerare negocieri directe,
dar adăuga că era grav preocupat de sugestia că guvernul Majestăţii Sale
ar putea acorda recunoaştere poziţiei italiene în Abisinia. El considera
că aceasta va avea un efect foarte dăunător asupra politicii japoneze în
Orientul îndepărtat şi asupra opiniei publice americane. Predând
scrisoarea ambasadorului britanic la Washington, domnul Cordell Hull
s-a exprimat şi mai emfatic. El a spus că o asemenea recunoaştere ar
„stârni un sentiment de dezgust, ar reînvia şi multiplica toate temerile
de scoatere a castanelor din foc; propunerea ar fi considerată ca o
târguială coruptă făcută în Europa pe seama intereselor din Orientul
îndepărtat, de care America era preocupată îndeaproape.”
Scrisoarea preşedintelui a fost analizată la o serie de şedinţe ale
comitetului pentru probleme externe al Cabinetului. Domnul Eden a
reuşit să obţină o considerabilă modificare a atitudinii anterioare.
Majoritatea miniştrilor considerau că el era satisfăcut. Nu le arătase clar
că nu era. În urma acestor discuţii, au fost trimise la Washington două
mesaje, în seara de 21 ianuarie. Esenţa acestor răspunsuri era că
primul-ministru saluta călduros iniţiativa preşedintelui, dar că nu dorea
să-şi asume nicio răspundere pentru eşecul ei, dacă deschiderea
americană ar fi prost primită. Domnul Chamberlain voia să sublinieze că
nu acceptam într-un mod necalificat procedura sugerată de preşedinte,
care i-ar irita atât pe ambii dictatori cât şi Japonia. Guvernul Majestăţii
Sale avea sentimentul că preşedintele nu a înţeles pe deplin poziţia
noastră în legătură cu recunoaşterea de jure. Al doilea mesaj era de fapt
o explicare a atitudinii noastre în această chestiune. Înţelegeam să
acordăm o asemenea recunoaştere doar ca parte a unei înţelegeri
generale cu Italia.
Ambasadorul britanic a raportat convorbirea lui cu domnul
Sumner Welles când i-a înmânat aceste mesaje preşedintelui, în 22
ianuarie. El a declarat că domnul Welles i-a spus că „preşedintele privea
recunoaşterea ca pe o pilulă amară pe care va trebui să o înghiţim
amândoi împreună.”
Astfel, a fost respinsă de domnul Chamberlain propunerea
preşedintelui Roosevelt de a folosi influenţa americană în scopul
aducerii laolaltă a puterilor europene de frunte ca să discute şansele
129
unei înţelegeri generale, aceasta implicând totuşi, oricât de sugerat,

marea forţă a Statelor Unite.
***
Era clar că demisia ministrului de Externe nu se putea baza pe

respingerea de către domnul Chamberlain a deschiderii oferite de
preşedinte. Domnul Roosevelt risca mult în politica sa internă implicând
în mod deliberat Statele Unite pe scena tot mai întunecată a Europei. Ar
fi fost stârnite toate forţele izolaţionismului, dacă ar fi transpirat vreo
parte a acestor schimburi de scrisori. Pe de altă parte, niciun alt
eveniment nu ar fi avut o mai mare şansă de a îndepărta sau chiar de a
evita războiul, decât apariţia Statelor Unite în sfera conflictelor şi
temerilor europene. Pentru Britania, era aproape o chestiune de viaţă şi
de moarte. Nimeni nu poate măsura retrospectiv influenţa pe care
acesta o putea avea asupra cursului evenimentelor din Austria şi, mai
târziu, de la München. Trebuie să privim respingerea propunerii –
pentru că, asta era – ca pierderea ultimei şanse slabe de a salva lumea
de tiranie altfel decât prin război. Faptul că domnul Chamberlain, cu
punctul lui de vedere limitat şi lipsa de experienţă privind scena
europeană, a avut îngâmfarea să dea la o parte mâna întinsă oferită
peste Atlantic, ne lasă chiar şi acum uluiţi şi fără răsuflare. Lipsa oricărui
simţ al proporţiilor şi chiar de autoconservare, pe care le dezvăluie
acest episod la un om drept, competent, cu bune intenţii, însărcinat cu
destinele ţării noastre şi cu tot ce depinde de aceasta, este îngrozitoare.
Nici azi nu putem reconstitui starea de spirit care a făcut posibil un
asemenea gest.
Probabil că domnul Eden s-a dus la Paris, la 25 ianuarie, să se
consulte cu francezii, cu o încredere scăzută în viitor. Toate speranţele
se îndreptau acum spre succesul unei apropieri de Italia, despre care se
menţionase cu vigoare în răspunsurile noastre către preşedinte.
Miniştrii francezi i-au accentuat domnului Eden necesitatea includerii
Spaniei în orice aranjament general cu italienii; în această privinţă, el nu
era greu de convins. La 10 februarie, primul-ministru şi ministrul de
Externe s-au întâlnit cu contele Grandi care a declarat că, în principiu,
italienii erau gata să înceapă convorbirile.
La 15 februarie, a venit vestea că Schuschnigg a primit din partea
Germaniei cererea ca principalul agent nazist Seyss-Inquart să fie inclus
130
ca ministru de Interne şi şef al Poliţiei austriece, în guvernul austriac.

Acest grav eveniment nu a împiedicat criza personală dintre domnul
Chamberlain şi domnul Eden. La 18 februarie, s-au întâlnit din nou cu
contele Grandi. Aceasta a fost ultima chestiune pe care au condus-o
împreună. Ambasadorul a refuzat să discute atât poziţia Italiei faţă de
Austria cât şi să ia în considerare retragerea din Spania a voluntarilor,
sau a aşa-zişilor voluntari, în cazul de faţă cinci divizii ale armatei
italiene regulate. Grandi a cerut totuşi să se înceapă convorbiri generale
la Roma. Primul-ministru le dorea, dar ministrul de Externe se opunea
cu putere unui asemenea pas.
Au avut loc parlamentări prelungite şi întâlniri ale Cabinetului. La
sfârşit, domnul Eden a oferit scurt demisia sa, motivată de purtarea
convorbirilor cu italienii în această etapă şi în aceste condiţii. Faţă de
aceasta, colegii lui au rămas uimiţi. Nu-şi dăduseră seama că relaţiile
dintre primul-ministru şi ministrul de Externe ajunseseră la punctul de
ruptură. Evident, dacă demisia domnului Eden era acceptată, se punea o
întrebare mai amplă şi mai generală. Cu toţii se implicaseră în problema
în discuţie. Restul acelei zile lungi s-a petrecut în eforturile de a-l
convinge pe ministrul de Externe să-şi schimbe părerea. Domnul
Chamberlain a fost impresionat de tristeţea Cabinetului. „Văzând cât de
surprinşi au fost colegii mei, am propus o amânare până a doua zi.” Dar
Eden nu vedea niciun folos în continuarea căutării de formule, aşa că la
miezul nopţii, pe data de 20, demisia lui a devenit finală. „Spre meritul
lui, după cum consider eu”, nota primul-ministru. Imediat, Lordul
Halifax a fost numit ministru de Externe în locul lui.
***
Devenise desigur cunoscut că existau divergenţe în Cabinet, deşi

cauza lor era obscură. Eu auzisem ceva despre asta, dar m-am abţinut cu
grijă de la vreo comunicare cu domnul Eden. Speram să nu demisioneze
înainte de a-şi susţine cauza şi a da numeroşilor săi prieteni din
Parlament şansa de a rezolva lucrurile. Dar în acel moment guvernul era
atât de puternic şi distant încât lupta se ducea în conclavul ministerial şi
în special doar între cei doi bărbaţi.
Seara târziu, pe 20 februarie, în timp ce şedeam în vechea mea
cameră de la Chartwell (cum stau adesea acum) am primit mesajul
telefonic că Eden a demisionat. Trebuie să mărturisesc că m-am
131
descurajat şi că, un timp, valul negru al disperării m-a copleşit. Într-o

viaţă lungă, am avut multe suişuri şi coborâşuri. În timpul războiului,
care avea să vină curând, şi în vremurile lui cele mai grele, n-am avut
probleme cu dormitul. În timpul crizei din 1940, când aveam atât de
multă răspundere, şi în multe momente îngrijorătoare, grele, din
următorii cinci ani puteam totdeauna să mă trântesc în pat şi să dorm
după terminarea muncii zilei respective – cu toate eventualele apeluri
de urgenţă, dormeam dus şi mă trezeam împrospătat şi nu aveam alte
sentimente decât pofta de a mă lupta cu evenimentele pe care le aducea
dimineaţa. Dar acum, în noaptea de 20 februarie 1938, şi doar cu
această ocazie, somnul m-a ocolit. De la miezul nopţii până în zori, am
zăcut în patul meu, consumat de emoţii, de părere de rău şi de teamă.
Părea că el era singura figură tânără care se opunea unor valuri uriaşe,
înfricoşătoare, de nesiguranţă şi capitulare, de aprecieri greşite şi de
impulsuri slabe. Atitudinea mea faţă de unele lucruri ar fi fost diferită de
a lui în multe sensuri; dar în acel moment mi se părea că el
întruchipează speranţa de viaţă a naţiunii britanice, a marii şi bătrânei
rase britanice care făcuse atât de multe pentru oameni şi care mai avea
încă atâtea de dat. Acum el plecase. Am urmărit cum lumina zilei intră
încet pe ferestre şi am avut în faţa mea viziunea mintală a morţii.
Capitolul XII
VIOLAREA AUSTRIEI
FEBRUARIE 1938
De obicei, în vremurile moderne, statele care au fost învinse în

război şi-au păstrat structura, identitatea şi secretul arhivelor lor. De
data aceasta, războiul fiind dus până la capăt, am ajuns în posesia
istoriei interne a duşmanului. Astfel, putem verifica cu oarecare
exactitate propriile noastre informaţii şi performanţe. În iulie 1936,
Hitler a dat indicaţii Statului Major german să elaboreze planuri militare
pentru ocuparea Austriei când va veni timpul. Această operaţiune a fost
denumită „Cazul Otto”. De data asta, la 5 noiembrie 1937, el şi-a
dezvăluit scopurile în faţa şefilor forţelor sale armate. Germania are
nevoie de mai mult „spaţiu vital”: Acesta putea fi găsit cel mai bine în
răsăritul Europei – Polonia, Bielorusia şi Ucraina. Obţinerea acestora ar
însemna un război major şi eventual exterminarea oamenilor care
132
trăiau în acele locuri. Germania va trebui să ţină cont de cei doi

„duşmani odioşi” ai ei, Anglia şi Franţa, pentru care „un colos german în
centrul Europei ar fi intolerabil.” Pentru a profita de avansul pe care l-a
cucerit în producţia de muniţii şi de febra patriotică stârnită şi
reprezentată de Partidul Nazist, Germania va trebui să pornească
război, la prima ocazie promiţătoare, şi să se ocupe de cei doi oponenţi
clari ai ei, înainte ca aceştia să fie gata de luptă.
Neurath, Fritsch, chiar şi Blomberg, influenţaţi cu toţii de părerile
Ministerului de Externe german, ale Statului Major şi ale Corpului
ofiţeresc, erau alarmaţi de această politică. Ei considerau că riscurile
erau prea mari. Ei recunoşteau că, prin îndrăzneala Führerului, ei erau
definit înaintea Aliaţilor în toate formele de reînarmare. Armata. Se
maturiza lună de lună, iar decăderea internă a Franţei şi lipsa de voinţă
a Britaniei erau factori favorabili care aveau să continue. Ce mai conta
un an sau doi, când totul mergea atât de bine? Trebuiau să aibă timp să
completeze maşina de război, iar un discurs conciliant ţinut de Führer
din când în când va face ca aceste democraţii inutile şi degenerate să
rămână la vorbe. Dar Hitler nu era sigur de asta. Geniul lui îi spunea că
victoria nu va fi obţinută cu siguranţă. Trebuiau asumate riscuri. Saltul
trebuia făcut. El era animat de succesele sale, mai întâi reînarmarea, în
al doilea rând recruţii, în al treilea rând regiunea Rinului, în al patrulea
rând ridicarea Italiei lui Mussolini. A aştepta până va fi gata totul
însemna probabil să aştepte până va fi prea târziu. Este foarte uşor
pentru istorici şi pentru alţi oameni care nu sunt obligaţi să lucreze de
pe o zi pe alta, să spună că el ar fi avut toată soarta lumii în mâna lui
dacă ar fi continuat să se dezvolte încă doi sau trei ani, înainte de a lovi.
Totuşi, nu e neapărat aşa. Nu există siguranţă în viaţa omului sau în
viaţa statelor. Hitler era hotărât să se grăbească şi să-şi ducă războiul
cât mai era tânăr.
Blomberg, slăbit în faţa Corpului ofiţeresc de o căsătorie
nepotrivită, a fost primul înlăturat; apoi, la 4 februarie 1938, Hitler l-a
înlăturat pe Fritsch şi şi-a asumai el însuşi comanda supremă a armatei.
Atât cât este posibil pentru un singur om, oricât de înzestrat şi puternic,
oricât de teribile ar fi pedepsele pe care le poate aplica pentru a-şi
impune voinţa în sfere atât de vaste, Führerul şi-a asumat controlul
direct nu doar asupra politicii statului ci şi asupra maşinii militare. Avea
în acea vreme ceva în genul puterii lui Napoleon după Austerlitz şi Jena,
dar bineînţeles fără gloria de a fi câştigat mari bătălii prin îndrumări
133
directe date de pe cal, dar cu triumfuri pe plan politit şi diplomatic,

despre care toţi cei din cercul lui, ca şi adepţii săi, ştiau că se datorau
doar lui, judecăţii şi îndrăznelii sale.
***
În afara hotărârii lui atât de clar descrisă în Mein Kampf, de a

aduce în Reich toate rasele teutonice, Hitler avea două motive ca să
dorească să absoarbă republica austriacă. Aceasta îi deschidea
Germaniei ambele uşi, atât spre Cehoslovacia cât şi spre porţile mai
spaţioase ale sud-estului Europei. După uciderea cancelarului Dollfuss,
în iulie 1934, de către secţiunea austriacă a Partidului Nazist, procesul
de subminare a guvernului austriac independent, cu ajutorul banilor, al
intrigii şi al forţei, nu a încetat. Mişcarea nazistă creştea în Austria cu
fiecare succes al lui Hitler în altă parte, fie în Germania, fie împotriva
Aliaţilor. Fusese necesar să se avanseze pas cu pas. Oficial, Papen era
instruit să menţină relaţiile cele mai cordiale cu guvernul Austriac şi să
obţină recunoaşterea oficială a Partidului Nazist Austriac ca organism
legal. În acea vreme, atitudinea lui Mussolini impusese reţinere. După
uciderea doctorului Dollfuss, dictatorul italian zburase la Veneţia s-o
reconforteze pe văduvă, care se refugiase acolo, şi forţe militare
considerabile fuseseră masate la graniţa de sud a Austriei. Dar acum, în
zorii lui 1938, avuseseră loc schimbări decisive în gruparea şi valorile
europene. Linia Siegfried confrunta Franţa cu o tot mai mare frontieră
de oţel şi beton, care se părea că ar necesita un uriaş sacrificiu de
oameni din partea Franţei pentru a o străpunge. Accesul dinspre vest
era astfel blocat. Mussolini fusese împins în sistemul german prin
sancţiuni cu totul ineficiente, care mai mult l-au înfuriat, fără să-i
slăbească însă puterea. S-ar fi putut gândi cu plăcere la celebra remarcă
a lui Machiavelli: „Oamenii răzbună loviturile uşoare, dar nu şi pe cele
grave”. Mai presus de toate, democraţiile occidentale au arătat, în
repetate rânduri, că sunt dispuse să cedeze în faţa violenţei, atât timp
cât nu sunt ele însele asaltate.
Papen lucra cu îndemânare în interiorul structurii politice
austriece. Mulţi austrieci de seamă au cedat în faţa presiunilor şi
intrigilor lui. Turismul, atât de important pentru Viena era împiedicat de
incertitudine. În fundal, activităţile teroriste şi bombele au zguduit viaţa
plăpândă a republicii austriece.
134
S-a considerat că venise acum ceasul să se obţină controlul asupra

politicii austriece prin obţinerea intrării în Cabinetul de la Viena a
conducătorilor Partidului Nazist Austriac, de curând legalizat. La 12
februarie 1938, la opt zile după ce a preluat comanda supremă, Hitler l-a
chemat pe cancelarul austriac, Herr von Schuschnigg, la Berchtesgaden.
Acesta a ascultat şi a venit însoţit de ministrul său de Externe, Guido
Schmidt. Acum avem relatarea lui Schuschnigg, în care se redă dialogul
ce a avut loc. Hitler a menţionat fortificarea frontierelor austriece. Nu
era nevoie de mai mult decât atât ca să fie necesară o operaţiune
militară pentru răsturnarea lor şi astfel să se ridice o problemă majoră a
păcii şi războiului.
Hitler: „Nu trebuie decât să dau un ordin şi toate acele

ridicole sperietori de ciori de la frontieră vor dispare. Doar nu-ţi
închipui cu adevărat că mă poţi opri măcar o jumătate de oră, nu-i
aşa? Cine ştie, poate peste noapte am să ajung până la Viena; ca o
furtună de primăvară. Atunci, o să ai o adevărată experienţă. Aş
dori să-i scutesc pe austrieci de aşa ceva; ar costa multe victime.
După trupe, va urma S.A. Şi Legiunea! Nimeni nu va putea opri
răzbunarea lor, nici măcar eu însumi. Vrei să transformi Austria
într-o altă Spanie? Toate acestea aş vrea să le evit, dacă este
posibil.”
Schuschnigg: „Am să obţin informaţiile necesare şi am să pun
capăt oricăror lucrări de fortificaţii la frontiera germană. Natural
că îmi dau seama că puteţi mărşălui în Austria dar, domnule
cancelar, fie că vrem sau nu, asta va duce la vărsare de sânge. Noi
nu suntem singuri pe lume. Asta probabil înseamnă război.”
Hitler: „Asta e foarte uşor de spus acum, când stăm aici în
fotolii, dar, în spatele tuturor acestor lucruri, este suferinţă şi
sânge. Îţi iei răspunderea pentru asta, Herr Schuschnigg? Să nu
crezi că mă împiedici de la hotărârile mele! Italia? Cu Mussolini
sunt în clar; cu Italia sunt în cele mai bune relaţii posibile. Anglia?
Anglia nu va ridica niciun deget pentru Austria. Acum doi ani, când
am mărşăluit în regiunea Rinului cu o mână de batalioane, am
riscat mult în acel moment. Dacă Franţa ne ataca atunci, trebuia să
ne retragem… Dar pentru Franţa acum e prea târziu!”
135
Prima întrevedere a avut loc la unsprezece dimineaţa. După un

prânz oficial, austriecii au fost chemaţi într-o cameră mică şi acolo au
fost confruntaţi de Ribbentrop şi Papen cu un ultimatum scris. Termenii
nu puteau fi discutaţi. Ei prevedeau includerea nazistului austriac Seyss-
Inquart ca ministru al Securităţii în Cabinetul austriac, o amnistie
generală pentru toţi naziştii austrieci aflaţi în detenţie şi Încorporarea
oficială a Partidului Nazist Austriac în Frontul Patriei, sponsorizat de
guvern.
Mai târziu, Hitler l-a primit pe cancelarul austriac. „Vă repet, asta
este ultima voastră şansă. În trei zile, aştept executarea acestei
înţelegeri.” În jurnalul lui, Jodl scrie: „Von Schuschnigg împreună cu
Guido Schmidt sunt din nou supuşi celei mai grele presiuni politice şi
militare. La 11 p.m. Schuschnigg semnează protocolul”. Când Papen a
plecat înapoi cu Schuschnigg în sania care îi ducea pe şoselele înzăpezite
la Salzburg, a comentat: „Da, aşa poate să fie Führerul, acum ai avut
singur experienţa. Dar, când o să vii data viitoare, o să-ţi fie mai uşor.
Führerul poate să fie cu adevărat fermecător”.
Drama şi-a continuat cursul. Mussolini i-a trimis acum lui
Schuschnigg un mesaj verbal în care spunea că el consideră atitudinea
austriacă la Berchtesgaden ca fiind dreaptă şi îndemânatică. El l-a
asigurat de atitudinea inalterabilă a Italiei faţă de problema Austriacă şi
de prietenia sa personală. La 24 februarie, cancelarul austriac a vorbit
personal în faţa Parlamentului austriac, salutând aranjamentul cu
Germania, dar a sublimat cu oarecare ascuţime că Austria nu va merge
niciodată mai departe de această înţelegere martie, i-a trimis lui
Mussolini, prin ataşatul militar la Roma un mesaj confidenţial prin care
îl informa pe Duce că intenţiona să întărească puterea politică în
Austria, prin ţinerea unui plebiscit. Douăzeci şi patru de ore mai târziu a
primit un mesaj de la ataşat în care acesta descria întrevederea cu
Mussolini. Cu această ocazie, Ducele s-a exprimat cu optimism. Situaţia
se va îmbunătăţi. O iminentă détente între Roma şi Londra va asigura o
uşurare a acestei presiuni… Cât priveşte chestiunea plebiscitului,
Mussolini a rostit o avertizare: „E un errore” (E o greşeală). „Dacă
rezultatul e satisfăcător, oamenii vor spune că nu e real. Dacă e rău,
situaţia guvernului va deveni insuportabilă; iar dacă este nedecis, atunci
nu are nicio valoare.” Dar Schuschnigg era hotărât. La 9 martie, el a
anunţat oficial că, în toată Austria, se va ţine un plebiscit duminica
următoare, la 13 martie.
136
La început, nu s-a întâmplat nimic. Seyss-Inquart părea să accepte

ideea, fără proteste. Totuşi, la ora 5.30 în dimineaţa zilei de 11,
Schuschnigg a fost sunat la telefon de la sediul Poliţiei din Viena. I s-a
spus: „Frontiera germană de la Salzburg a fost închisă acum o oră.
Oficialităţile vamale germane au fost retrase. Au fost tăiate
comunicaţiile pe calea ferată.” Următorul mesaj care a sosit la cancelarul
austriac a fost de la Consulul general din München, care spunea că a fost
mobilizat Corpul de armată german; direcţia presupusă – Austria!
Mai târziu, în cursul dimineţii, a venit Seyss-Inquart care l-a
anunţat că tocmai i-a telefonat Goering că plebiscitul trebuie anulat în
decurs de o oră. Dacă în acest timp nu se primeşte un răspuns, Goering
va presupune că lui Seyss-Inquart nu i s-a permis să telefoneze şi va
acţiona în consecinţă. După ce a fost informat de oficialităţi responsabile
că politica şi armata nu sunt în întregime demne de încredere,
Schuschnigg l-a informat pe Seyss-Inquart că plebiscitul va fi amânat. O
oră mai târziu, acesta din urmă a venit cu un răspuns de la Goering
măzgălit pe un carneţel:
Situaţia poate fi salvată doar dacă Cancelarul îşi dă imediat

demisia şi dacă, în decurs de două ore, doctorul Seyss-Inquart este
numit cancelar. Dacă nu se face nimic în acest răstimp, va urma
invadarea germană a Austriei.
Schuschnigg aştepta ca preşedintele Miklas să se ocupe de demisia

lui. În timp ce se afla în camera preşedintelui, a primit o telegramă
descifrată din partea guvernului italian care preciza că acesta nu putea
oferi niciun sfat. Bătrânul preşedinte era încăpăţânat. „Deci, în
momentul hotărâtor, sunt lăsat singur”. El refuza cu tărie să numească
un cancelar nazist. Era hotărât să-i forţeze pe germani la o faptă violentă
şi ruşinoasă. Dar aceştia erau bine pregătiţi pentru această acţiune.
Hitler a ordonat forţelor armate germane să ocupe Austria cu armele.
Operaţiunea „Otto”, îndelung studiată şi pregătită cu grijă, a început.
Preşedintele Miklas s-a confruntat cu fermitate cu Seyss-Inquart şi cu
şefii naziştilor austrieci, o zi întreagă, la Viena. Convorbirea telefonică
dintre Hitler şi prinţul Philip de Hesse, trimisul lui special la Duce, a fost
citită drept dovadă la Nürenberg şi prezintă interes:
137
Hesse: Tocmai m-am întors de la Palazzo Venezia. Ducele a

acceptat toată chestiunea într-o manieră foarte prietenească. Vă
trimite salutări. Fusese informat din Austria; von Schuschnigg i-a
dat vestea. El a spus atunci că aceasta, intervenţia italiană ar fi o
totală imposibilitate; ar fi o cacialma; aşa ceva nu se poate face.
Aşa că lui Schuschnigg i s-a spus că, din nefericire, totul era aranjat
şi nu mai putea fi schimbat. Apoi, Mussolini a afirmat că Austria ar
fi inexistentă pentru el.
Hitler: Atunci, spune-i lui Mussolini că n-am să-l uit
niciodată pentru asta.
Hesse: Bine.
Hitler: Niciodată; niciodată, niciodată, orice s-ar întâmpla.
Încă sunt gata să fac cu totul altă înţelegere cu el.
Hesse: Da, i-am spus şi asta.
Hitler: De îndată ce se rezolvă chestiunea austriacă, am să fiu
gata să trec cu el prin apă şi foc; nimic nu contează.
Hesse: Da, Führerul meu.
Hitler: Ascultă. Am să fac orice înţelegere – nu mă mai tem
de groaznica situaţie militară care s-ar fi creat în cazul în care am
fi fost implicaţi într-un conflict. Poţi să-i spui că îi mulţumesc mult;
niciodată, niciodată n-am să uit asta.
Hitler: N-am să uit niciodată, orice s-ar întâmpla. Dacă o să
aibă vreodată nevoie de un ajutor, sau va fi în pericol, poate să fie
convins că voi fi alături de el, orice s-ar putea întâmpla, chiar dacă
toată lumea ar fi împotriva lui.
Desigur, când l-a salvat pe Mussolini de guvernul provizoriu italian

în 1943, Hitler s-a ţinut de cuvânt.
***
O intrare triumfală în Viena fusese visul caporalului austriac. În

noaptea de sâmbătă 12 mai, Partidul Nazist din capitală plănuise o
procesiune cu torţe pentru a-l primi pe eroul cuceritor. Dar n-a sosit
nimeni. Trei bavarezi uluiţi din serviciul de aprovizionare, care veniseră
cu trenul ca să facă aranjamente de cazare pentru armata invadatoare,
138
au fost duşi pe umăr pe străzi. Cauza incidentului a transpirat încet.

Maşina de război a trecut târâş-grăbiş peste frontieră şi a rămas lângă
Linz. În ciuda vremii şi situaţiei perfecte a drumurilor, majoritatea
tancurilor s-au stricat. Au apărut defecţiuni şi la artileria grea
motorizată. Drumul de la Linz la Viena era blocat de vehicole rămase pe
loc. Generalul von Reichenall, favoritul lui Hitler, comandant al Grupului
IV de armată, a fost considerat responsabil pentru prăbuşirea la care a
fost expusă proaspăta armată germană în această etapă a reconstruirii
ei. Hitler însuşi, trecând cu maşina prin Linz, a văzut această blocare a
circulaţiei. Tancurile uşoare au fost scoase din învălmăşeală şi au
pătruns în Viena în primele ore ale dimineţii de duminică. Vehiculele
blindate şi artileria grea motorizată au fost încărcate în vagoane de
marfă şi doar aşa au ajuns la timp pentru ceremonie. Fotografiile cu
Hitler traversând Viena printre mulţimi bucuroase sau îngrozite, sunt
bine cunoscute. Dar momentul gloriei mistice a avut un fundal unic.
Führerul era de fapt convulsionat de furie, din cauza lipsurilor vizibile
ale maşinii lui militare. I-a batjocorit pe generali, iar ei i-au răspuns. I-au
amintit că a refuzat să-l asculte pe Fritsch şi avertizările lui că Germania
nu era într-o poziţie în care să-şi asume riscul unui conflict major. S-au
păstrat însă aparenţele. Sărbătoririle şi parăzile oficiale au avut loc.
Duminică, după ce un mare număr de soldaţi germani şi nazişti austrieci
au pus stăpânire pe Viena, Hitler a decretat dizolvarea republicii Austria
şi anexarea teritoriului ei la Reich.
***
Herr von Ribbentrop era pe punctul de a părăsi Londra pentru a

prelua funcţia de ministru de Externe al Germaniei. Domnul
Chamberlain a dat o masă în onoarea lui, în Downing Street. Soţia mea şi
cu mine am acceptat invitaţia primului-ministru de a participa. Erau
poate şaisprezece persoane prezente. Soţia mea şedea alături de Sir
Alexander Cadogan, aproape de un capăt al mesei. Cam pe la jumătatea
meniului, un mesager de la Ministerul de Externe i-a adus acestuia un
plic. El l-a deschis şi a fost absorbit de conţinut. Apoi s-a ridicat, a mers
în jurul mesei unde şedea primul-ministru şi i-a dat mesajul. Deşi
comportarea lui Cadogan nu arăta că s-ar fi întâmplat ceva, eu n-am
putut să nu observ preocuparea vizibilă a primului-ministru. Imediat,
Cadogan s-a întors cu hârtia şi s-a reaşezat la locul lui. Mai târziu, mi s-a
139
spus care era conţinutul mesajului. Se anunţa că Hitler a invadat Austria

şi că forţele mecanizate germane înaintau spre Viena. Masa a continuat
fără cea mai mică întrerupere, dar curând, doamna Chamberlain, care
primise un semnal de la soţul ei, s-a ridicat şi a spus, „Să luăm cu toţii
cafeaua în salon”. Am intrat acolo în grup şi, pentru mine, poate şi
pentru alţii, a fost evident că doamna şi domnul Chamberlain doreau să
pună capăt recepţiei. Un fel de nelinişte cuprinsese adunarea şi aproape
toată lumea era în picioare să-şi ia rămas bun de la oaspetele de onoare.
Totuşi, Herr von Ribbentrop şi soţia lui nu păreau deloc conştienţi de
această atmosferă. Au continuat o jumătate de oră să-şi angajeze
gazdele într-o conversaţie volubilă. La un moment dat, am venit în
contact cu Frau von Ribbentrop şi i-am spus în gen de urare: „Sper că
Anglia şi Germania îşi vor păstra prietenia”.
„Aveţi grijă să nu o stricaţi” a fost replica ei graţioasă.
Sunt sigur că amândoi ştiau perfect de bine ce se întâmplase, dar s-
au gândit că era o manevră bună ca să-l ţină pe primul-ministru departe
de munca lui şi de telefon. În cele din urmă, Chamberlain i-a spus
ambasadorului: „îmi pare rău, dar acum trebuie să plec, am treburi
urgente de rezolvat”, şi, fără nimic altceva, a părăsit camera. Cei doi
Ribbentrop au mai rămas, aşa că majoritatea dintre noi ne-am scuzat şi
am plecat spre casele noastre. În cele din urmă, presupun că au plecat şi
ei. Asta a fost ultima oară când l-am văzut pe Herr von Ribbentrop,
înainte de a fi spânzurat.
Ruşii au fost cei care au dat acum alarma şi, la 18 martie, au
propus o conferinţă cu privire la această situaţie. Voiau să discute, fie şi
în linii generale, căile şi mijloace de punere în aplicare a pactului franco-
sovietic în cadrul acţiunilor Ligii, în cazul unei ameninţări majore la
adresa păcii din partea Germaniei. Acest lucru a fost primit cu putină
căldură la Paris şi Londra. Guvernul francez era sustras de alte
preocupări. Erau greve serioase în uzinele de avioane. Armatele lui
Franco înaintau adânc în teritoriile Spaniei comuniste. Chamberlain era
sceptic şi deprimat. El era profund în dezacord cu interpretarea mea
privind pericolele ce ne pândesc şi mijloacele de a le combate. Eu sus
ţineam mereu perspectivele unei alianţe franco-britanico-ruse, ca
singura speranţă de a opri înaintarea nazistă.
Domnul Feiling ne spune că primul-ministru şi-a exprimat
sentimentele într-o scrisoare către sora lui, la 20 martie:
140
Planul „Marii Alianţe”, cum o numeşte Winston, mi-a venit în

minte cu mult înainte ca el să o menţioneze… Am vorbit despre
asta cu Halifax şi am supus ideea şefilor de Stat Major şi experţilor
de la Ministerul de Externe. Este o idee foarte atrăgătoare; într-
adevăr, ai totul de spus în favoarea ei, până ajungi să o examinezi
din punct de vedere practic. Din acest moment, atracţia dispare.
Trebuie doar să te uiţi la hartă ca să vezi că nimic din ce ar putea
face Franţa sau noi nu ar putea salva Cehoslovacia de a fi invadată
de Germania, dacă aceasta ar vrea să facă aşa ceva. De aceea, am
abandonat orice idee de a da garanţii Cehoslovaciei sau Franci în
legătură cu obligările ei în acea tară.
Aceasta era, oricum, o decizie. A fost luată pe baza unor argumente

false. În războaiele moderne dintre mari naţiuni sau alianţe, anumite
regiuni nu sunt apărate doar prin luptă locală. Este implicat întregul
echilibru al frontului războiului. Lucrul acesta este cu atât mai adevărat
când ne referim la politica dinainte de începerea războiului, când încă
acesta mai putea fi evitat. Sigur că nu le-a trebuit mult timp de gândire
„Şefilor de Stat Major şi experţilor de la Ministerul de Externe” ca să-i
spună primului-ministru că marina britanică şi armata franceză nu
puteau fi desfăşurate pe frontul munţilor Boemiei ca să se interpună
între Republica Cehoslovacă şi armatele invadatoare ale lui Hitler. Acest
lucru este într-adevăr evident dacă te uiţi pe hartă. Dar certitudinea că
trecerea frontierei Boemiei ar fi implicat un război european general ar
fi putut, chiar şi la acea dată, să împiedice sau să amâne următorul asalt
al lui Hitler. Cât de greşit apare raţionamentul particular şi onest al
domnului Chamberlain, când ne gândim mai departe, la garanţiile pe
care avea să le dea Poloniei peste un an, după ce toată valoarea
strategică a Cehoslovaciei fusese aruncată, iar forţa şi prestigiul lui
Hitler aproape se dublaseră.
***
Cititorul este rugat acum să treacă spre apus, la Insula de Smarald.

„E lung drumul spre Tipperary”, dar o vizită acolo este uneori
irezistibilă, în intervalul dintre ocuparea Austriei de către Hitler şi
desfăşurarea telurilor sale asupra Cehoslovaciei, trebuie să ne
141
întoarcem spre o altă nenorocire, cu totul diferită, care a căzut pe capul

nostru.
Încă de la începutul anului 1938 au existat negocieri între
guvernul britanic şi cel al domnului de Valera din sudul Irlandei, iar la
25 aprilie a fost semnată o înţelegere prin care, printre altele, Marea
Britanie renunţa la drepturile de a ocupa în scopuri navale cele două
porturi irlandeze sudice, Queenstown şi Berehaven, precum şi baza de
la Lough Swilly. Cele două porturi sudice erau puncte vitale în apărarea
navală a aprovizionării noastre cu alimente. În 1922, în calitate de
secretar cu problemele Coloniale şi ale Dominioanelor, m-am ocupat de
amănuntele înţelegerii cu Irlanda, încheiată de Cabinetul de atunci. L-am
adus atunci pe amiralul Beatty la Ministerul Coloniilor, ca să-i explice lui
Michael Collins importanta acestor porturi pentru întregul nostru
sistem de asigurare a aprovizionării Britaniei. Collins a fost imediat
convins. „Bineînţeles că trebuie să ai porturile” a spus el, „sunt necesare
pentru viaţa voastră.” Astfel, problema s-a rezolvat şi lucrurile au mers
şnur în cei şaisprezece ani care au trecut.
Motivul pentru care Queenstown şi Berehaven erau necesare
pentru securitatea noastră e uşor de înţeles. Erau bazele de
aprovizionare cu combustibil de unde flotila noastră de distrugătoare
pornea spre apus, în Atlantic, în urmărirea submarinelor de buzunar-U
şi pentru protejarea convoaielor care veneau şi ajungeau în mările
înguste. Lough Swilly era de asemeni necesar pentru protejarea
apropierii de Clyde şi Mersey. A le abandona însemna ca flotila noastră
să fie nevoită să pornească spre nord de la Lamlash şi spre sud de la
Pembroke Dock sau Falmouth, micşorându-se astfel raza lor de acţiune
şi protecţie pe care şi-o puteau permite, cu mai mult de 650 de kilometri
distantă dus şi întors.
Pentru mine era incredibil că şefii de Stat Major au fost de acord să
abandoneze această importantă securitate şi, până în ultimul moment,
m-am gândit că ne-am păstrat măcar dreptul de a ocupa aceste porturi,
în eventualitatea unui război. Totuşi, domnul Valera a anunţat în Dail că
cedarea nu este legată de nicio condiţie. Am fost asigurat mai târziu că
domnul de Valera a fost surprins văzând cât de uşor a acceptat guvernul
britanic cererea sa. El indusese acest punct în propunerile sale ca mijloc
de târguială, care ar fi fost abandonat dacă alte probleme ar fi fost
rezolvate satisfăcător.
142
Lordul Chatfield, în ultima sa carte, a consacrat un capitol pentru a

explica linia adoptată de el şi de alţi şefi ai Statului Major. Acesta ar
trebui să fie citit de cei care vor să urmărească tema în continuare.
Personal, eu rămân convins că gratuitatea abandonării dreptului nostru
de a folosi porturile irlandeze în caz de război a fost o lovitură majoră
dată vieţii şi securităţii naţionale a Britaniei. Cu greu poate fi imaginat
un act mai inutil şi încă într-un asemenea moment. E adevărat că, până
la urmă, am supravieţuit fără acele porturi. Este de asemenea adevărat
că, dacă nu ne-am fi descurcat fără de ele, mai curând le-am fi luat cu
forţa, decât să murim de foame. Dar aceasta nu este o scuză. Multe
vapoare şi multe vieţi aveau să fie pierdute în curând din cauza acestui
exemplu necugetat de împăciuire
Agresiunile hitleriste
143
Capitolul XIII
CEHOSLOVACIA
În timp ce invadarea Austriei era în plină desfăşurare, Hitler i-a

spus în maşină lui von Halder: „Asta o să fie ceva foarte neplăcut de
privit.” Haider a remarcat imediat semnificaţia observaţiei. Pentru el,
era o clarificare a viitorului. Îi arăta intenţiile lui Hitler şi, în acelaşi
timp, după părerea lui, dovedea ignoranţa militară a lui Hitler. „Era
practic imposibil” a explicat el, „ca o armată germană să atace
Cehoslovacia din sud. Singura cale ferată prin Linz era total descoperită
şi nu putea fi vorba de surpriză.” Dar principala concepţie a strategiei
politice a lui Hitler era corectă. Zidul de vest se întărea şi, cu toate că era
departe de a fi gata, confrunta deja armata franceză cu amintiri
groaznice despre Somme şi Passchendacle. El era convins că nici Franţa
şi nici Britania nu vor lupta.
În ziua marşului armatei germane în Austria, am auzit că Goering
dăduse asigurări solemne ministrului ceh la Berlin că Germania „nu avea
intenţii rele faţă de Cehoslovacia”. La 14 martie, premierul francez,
domnul Blum, i-a declarat solemn ministrului ceh la Paris că Franţa îşi
va onora fără rezerve obligaţiile ei faţă de Cehoslovacia. Aceste asigurări
diplomatice nu puteau ascunde trista realitate. Întreaga poziţie
strategică a continentului se schimbase. Argumentele şi armatele
germane se puteau concentra acum direct asupra frontierelor de vest
ale Cehoslovaciei, cu districte de graniţă germane din punct de vedere
rasial şi unde exista un Partid Naţionalist german, agresiv şi activ,
dornic să acţioneze ca o coloană a cincea în caz de tulburări.
***
În speranţa de a-i opri pe germani, guvernul britanic, în acord cu

hotărârea domnului Chamberlain, a căutat o înţelegere cu Italia în
Mediterana. Aceasta ar fi întărit poziţia Franţei şi ar fi permis atât
francezilor cât şi britanicilor să se concentreze asupra evenimentelor
din centrul Europei. Mussolini, îmblânzit într-o oarecare măsură de
căderea lui Eden şi simţindu-se pe o poziţie forte la tratative, nu a
respins căinţa britanică. La 16 aprilie 1938, s-a semnat o înţelegere
anglo-italiană, care dădea mână liberă Italiei în Abisinia şi în Spania, în
schimbul imponderabilei valori a bunăvoinţei italiene faţă de Europa
144
centrală. Ministerul de Externe era sceptic faţă de această tranzacţie.

Biograful domnului Chamberlain ne spune că acesta a scris într-o
scrisoare personală şi particulară: „Ar fi trebuit să vezi proiectul pe care
mi l-a prezentat M.E. Ar fi îngheţat şi un urs polar.”
Am împărtăşit presimţirile Ministerului de Externe faţă de această
mişcare.
Hitler urmărea scena cu vigilentă. Pentru el era importantă
alinierea Italiei, în caz de criză europeană. La sfârşitul lui aprilie,
împreună cu şefii săi de Stat Major, se gândea cum să forţeze ritmul.
Mussolini voia mână liberă în Abisinia. În ciuda acceptării faptului de
către guvernul britanic, s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul german în
această acţiune. Dacă era aşa, atunci şi el trebuia să accepte acţiunea
împotriva Cehoslovaciei. Chestiunea trebuia dusă până la capăt şi, în
rezolvarea problemei cehe, Italia trebuia implicată de partea Germaniei.
Declaraţiile oamenilor de stat britanici şi francezi erau desigur studiate
la Berlin. Intenţia acestor puteri occidentale de a-i convinge pe cehi să
fie raţionali în interesele păcii europene era notată cu satisfacţie.
Partidul Nazist din regiunea sudetă, condus de Henlein, îşi formula
acum cererile de autonomie în regiunea germană de graniţă a acelei ţări,
iar miniştrii britanic şi francez au venit curând după aceea la Ministerul
de Externe ceh, „să-şi exprime speranţa că guvernul ceh va merge cât
mai departe ca să rezolve problema.”
În mai, germanilor din Cehoslovacia li s-a ordonat să-şi micşoreze
agitaţia. S-au ţinut alegeri municipale şi guvernul german a început un
război calculat al nervilor. Circulau deja zvonuri persistente privind
mişcări de trupe germane spre graniţa cehă. Dezminţirile germane nu i-
au liniştit pe cehi care, în noaptea de 20-21 mai, au decretat mobilizarea
generală a armatei lor.
Hitler fusese convins de câtva timp că nici Franţa şi nici Britania
nu vor lupta pentru Cehoslovacia. La 28 mai, a ţinut o şedinţă cu
principalii săi consilieri şi le-a dat instrucţiuni să pregătească atacul
asupra Cehoslovaciei. Totuşi, nu toţi consilierii îi împărtăşeau
încrederea copleşitoare. Generalii germani nu puteau fi convinşi că,
având în vedere preponderenţa încă uriaşă a Aliaţilor, cu excepţia forţei,
aeriene, Franţa şi Britania se vor supune în faţa provocării Führerului.
Pentru a înfrânge armata cehă şi a străpunge şi trece de fortăreţele de la
graniţa Boemiei, era nevoie practic de treizeci şi cinci de divizii. Şefii de
stat major l-au informat pe Hitler că armata cehă trebuie considerată
145
eficientă şi la zi în ce priveşte armamentul şi echipamentul. Fortificaţiile

zidului de vest, sau Linia Siegfried, deşi existentă ca lucrări de câmp, era
departe de a fi terminată, iar în momentul atacului împotriva cehilor,
pentru apărarea întregii graniţe de apus a Germaniei, vor fi la dispoziţie
doar cinci divizii efective şi cele opt de rezervă, împotriva armatei
franceze care ar putea mobiliza o sută de divizii. Generalii erau uimiţi să
rişte atât, când, dacă mai aşteptau câţiva ani, armata germană putea fi
din nou stăpână. Deşi judecata politică a lui Hitler se dovedise corectă
prin pacifismul şi slăbiciunea Aliaţilor în problema recrutărilor, a
regiunii Rinului şi a Austriei, înaltul Comandament german nu putea
crede că această cacealma a lui Hitler va reuşi şi a patra oară. Părea să
desconsidere foarte mult ideea raţională că marile naţiuni puternice, cu
o evidentă superioritate militară, vor abandona din nou calea datoriei şi
onoarei care, pentru ei, era şi calea bunului simţ şi a prudenţei. În afară
de toate astea, mai era Rusia, cu afinităţi slave faţă de Cehoslovacia şi a
cărei atitudine faţă de Germania, în acel moment, era plină de
ameninţare.
Relaţiile Rusiei Sovietice cu Cehoslovacia ca stat şi cu preşedintele
Beneş personal erau relaţii de prietenie intimă şi solidă. Bazele acestei
situaţii constau într-o anumită afinitate de rasă precum şi în evenimente
comparativ recente, care necesită o scurtă digresiune. Când preşedintele
Beneş m-a vizitat la Marrakech, în ianuarie 1944, mi-a povestit
întâmplarea următoare. În 1935, primise din partea lui Hitler oferta de a
respecta, în orice condiţii, integritatea Cehoslovaciei, în schimbul unei
garanţii că aceasta rămâne neutră în eventualitatea unui război franco-
german. Când Beneş s-a referit la tratatul care îl obliga să acţioneze
alături de Franţa într-un asemenea război, ambasadorul german a spus
că nu era necesar să fie anulat tratatul. Era suficient să fie încălcat, dacă
şi când va veni vremea, doar prin refuzul de a mobiliza sau de a porni la
acţiune. Mica republică nu era în situaţia de a-şi îngădui indignarea faţă
de o asemenea sugestie. Teama lor de Germania era deja foarte gravă, cu
atât mai mult cu cât problema sudeţilor germani putea fi ridicată în
orice moment de către Germania, ceea ce ar fi sporit tulburarea şi
pericolul în care se aflau. De aceea, Beneş a lăsat ca problema să cadă,
fără comentarii sau angajamente, şi nu a mai fost reluată timp de un an.
În toamna anului 1936, preşedintele Beneş a primit un mesaj de la o
înaltă autoritate militară din Germania, în care se arăta că, dacă voia să
se folosească de oferta Führerului, ar trebui să se grăbească, pentru că,
146
în curând, vor avea loc evenimente care vor face nesemnificativ orice
ajutor pe care el l-ar putea da Germaniei.
În timp ce Beneş reflecta asupra acestui lucru tulburător, îşi dădu
seama că, prin intermediul ambasadei sovietice de la Praga, circulau
comunicaţii între personalităţi importante din Rusia şi guvernul
german. Aceasta era o parte a conspiraţiei armatei şi a comunicaţiilor
din vechea gardă pentru răsturnarea lui Stalin şi instaurarea unui nou
regim, bazat pe o politică progermană. Preşedintele Beneş n-a pierdut
timpul şi a comunicat lui Stalin tot ce a putut afla. După aceasta, a urmat
epurarea nemiloasă, dar poate nu inutilă, militară şi politică, în Rusia
sovietică şi seria de procese din ianuarie 1937, în care acuzatorul public
Vîşinski a jucat un rol atât de important.
Deşi este foarte improbabil ca vechea-gardă a comuniştilor să fi
făcut cauză comună cu şefii militari sau vice versa, ei erau probabil
geloşi pe Stalin, care îi înlăturase. Probabil că a fost convenabil să scape
de ei în acelaşi timp, conform standardelor unui stat totalitar. Zinoviev,
Buharin şi alţi conducători iniţiali ai revoluţiei, mareşalul Tukacevski,
care fusese invitat să reprezinte Uniunea Sovietică la încoronarea
regelui George al VI-lea şi multe alte înalte oficialităţi ale armatei, au fost
împuşcaţi. În total, nu mai puţin de cinci mii de ofiţeri superiori cu grad
mai mare de căpitan, au fost „lichidaţi”. Armata rusă a fost epurată de
elementele ei progermane cu un preţ uriaş în domeniul eficienţei
militare. Guvernul sovietic s-a înclinat mult împotriva Germaniei. Stalin
era conştient că avea o datorie personală faţă de preşedintele Beneş, iar
guvernul sovietic avea o foarte puternică dorinţă de a-l ajuta pe el şi ţara
sa ameninţată, împotriva pericolului nazist. Situaţia era desigur bine
înţeleasă de Hitler, dar nu-mi dau seama dacă guvernele britanic şi
francez erau conştiente. Pentru domnul Chamberlain şi pentru Statele
Majore britanic şi francez, epurarea din 1937 s-a prezentat în principal
ca o răfuială internă a armatei ruse şi ca o imagine a Uniunii Sovietice
măcinată de ură şi răzbunări feroce. Acesta era probabil un punct de
vedere excesiv; pentru că un sistem de guvernare bazat pe teroare poate
să fie întărit printr-o afirmare nemiloasă şi plină de succes a puterii lui.
Faptul relevant pentru scopurile relatării de faţă îl constituie strânsă
asociere între Rusia şi Cehoslovacia şi între Stalin şi Beneş.
Dar nici încordările interne din Germania şi nici legăturile dintre
Beneş şi Stalin nu erau cunoscute lumii din afară, şi nu erau apreciate de
miniştrii francezi sau britanici. Linia Siegfried, deşi neterminată, părea
147
un obstacol înfricoşător. Forţa şi puterea de luptă a armatei germane,

aşa nouă cum era, nu putea fi estimată corect şi era cu siguranţă
exagerată. Mai planau de asemenea pericolele nemăsurate ale unui atac
aerian asupra unor oraşe neapărate. Dar mai presus de toate, era
oroarea faţă de război ce domnea în inimile democraţiilor.
Cu toate acestea, la 12 iunie, domnul Daladier, noul premier al
Franţei, a reînnoit jurământul din 14 martie al predecesorului său, şi a
declarat că angajamentele Franţei faţă de Cehoslovacia „sunt sacre şi nu
pot fi ocolite”. Această declaraţie considerabilă a măturat toate
pălăvrăgelile în legătură cu faptul că Tratatul de la Locarno, din urmă cu
treisprezece ani, ar fi lăsat implicit vagi problemele estului, până la un
Locarno răsăritean. Nu încape îndoială în faţa istoriei că Tratatul dintre
Franţa şi Cehoslovacia din 1924 era complet valabil nu doar juridic ci şi
în faptă, şi că acest lucru a fost confirmat de şefii succesivi ai guvernului
francez în toate împrejurările anului 1938.
Dar, în această problemă, Hitler era convins că doar judecata lui
era sănătoasă şi, la 18 martie, el a dat directiva finală cu privire la atacul
împotriva Cehoslovaciei; cu această ocazie, el s-a gândit să-şi liniştească
generalii îngrijoraţi. El i-a spus generalului Keitel: „Am să decid să
acţionez împotriva Cehoslovaciei doar dacă voi fi ferm convins, ca şi în
cazul zonei demilitarizate regiunea Rinului şi al intrării în Austria, că
Franţa nu va reacţiona şi Anglia nu va interveni”.
La 26 iulie 1938, Chamberlain a anunţat Parlamentului misiunea
Lordului Runciman la Praga, cu scopul de a căuta o soluţie acolo pentru
un aranjament Între guvernul ceh şi domnul Henlein. A doua zi, cehii au
scos o schiţă de statut al minorităţilor naţionale care să constituie o bază
de negocieri. În aceeaşi zi, Lordul Halifax a afirmat în Parlament: „Nu
cred că cei responsabili din guvernele din vreo ţară din Europa de azi vor
război”. La 3 august, Lordul Runciman a ajuns la Praga şi au avut loc o
serie de discuţii interminabile şi complicate cu diferitele părţi
interesate. După două săptămâni, aceste negocieri s-au întrerupt şi apoi
evenimentele s-au succedat rapid.
La 27 august, Ribbentrop, acum ministru de Externe, a informat în
legătură cu o vizită a ambasadorului italian la Berlin, care „primise o altă
instrucţiune scrisă de la Mussolini, prin care acesta cerea ca Germania
să-i comunice din timp data probabilă a acţiunii împotriva
Cehoslovaciei.” Mussolini cerea o asemenea notificare pentru „a putea
lua din timp măsurile necesare la frontiera cu Franţa”.
148
***
Îngrijorarea a crescut permanent în cursul lunii august, iar în

după-amiaza zilei de 2 septembrie, am primit un mesaj de la
ambasadorul sovietic că ar dori să vină la Chartwell să mă vadă imediat
într-o problemă urgentă. Eu avusesem de câtva timp relaţii personale
prieteneşti cu domnul Maiski, care se vedea des şi cu fiul meu Randolph.
L-am primit pe ambasador şi, după câteva preliminarii, el mi-a spus în
amănunte precise şi oficiale povestea relatată mai jos. Înainte de a
merge prea departe, mi-am dat seama că îmi făcea o declaraţie, mie, o
persoană particulară, pentru că guvernul sovietic prefera canalul acesta
în locul unei oferte directe făcute Ministerului de Externe, care putea să
o respingă. Se intenţiona clar ca eu să informez guvernul Majestăţii Sale
despre ceea ce mi s-a spus. Lucrul acesta nu a fost chiar exprimat în
cuvinte de către ambasador, dar era subînţeles prin faptul că nu mi s-a
cerut să rămână un secret. Cum problema mi s-a părut de primă
importanţă, am fost atent să nu influenţez luarea ei în considerare de
către Halifax şi Chamberlain, implicându-mă personal în vreun fel sau
folosind un limbaj care să nască o controversă între noi.
Esenţa celor spuse de el a fost următoarea:
Însărcinatul cu afaceri francez de la Moscova (ambasadorul

fiind în concediu) fusese în aceeaşi zi la domnul Litvinov şi, în
numele guvernului francez, a întrebat ce ajutor ar da Rusia
Cehoslovaciei în cazul unui atac german, având în vedere în special
greutăţile pe care le creează neutralitatea Poloniei şi României.
Litvinov a răspuns că Uniunea Sovietică a decis să-şi îndeplinească
obligaţiile. El a recunoscut dificultăţile create de atitudinea
Poloniei şi României, dar gândea că, în cazul României, ele puteau
fi depăşite. Dacă, de exemplu, Liga decidea că Cehoslovacia era
victima şi că Germania era agresorul, aceasta ar convinge probabil
România să permită trupelor ruseşti şi forţelor aeriene să treacă
prin teritoriul ei.
Chiar dacă Consiliul Ligii nu ar fi în unanimitate de acord,
domnul Litvinov considera că decizia unei majorităţi ar fi
suficientă şi că România s-ar asocia probabil la aceasta. El sfătuia
deci convocarea Consiliului, conform articolului 11, pe motiv că
exista pericol de război şi că puterile Ligii trebuiau să se consulte.
149
Cu cât se făcea mai repede lucrul acesta, cu atât mai bine, întrucât
timpul poate fi foarte scurt. Trebuie să aibă loc convorbiri
imediate între Statele Majore ale Rusiei, Franţei şi Cehoslovaciei,
cu privire la căile şi mijloacele de a da ajutor.
El a susţinut de asemeni ideea unor consultaţii între puterile
paşnice în privinţa celei mai bune metode de apărare a păcii,
avându-se în vedere poate o declaraţie comună care să includă
Franţa, Rusia şi Mare Britanie. El credea că Statele Unite vor da un
sprijin moral unei asemenea declaraţii.
Asta mi-a spus domnul Maiski. Eu am răspuns că e imposibil ca

guvernul britanic să ia în considerare noi măsuri, până când sau dacă va
apare o nouă ruptură în negocierile Henlein-Beneş, pentru care vina nu
putea fi atribuită în niciun fel guvernului Cehoslovaciei. Noi nu vom vrea
să-l irităm pe Hitler, dacă el se gândeşte cu adevărat la o soluţie paşnică.
Am trimis Lordului Halifax un raport despre toate astea, de îndată
ce le-am dictat. El a răspuns la 5 septembrie într-o manieră reţinută,
arătând că nu crede, în prezent, că o acţiune de genul acesta, propusă pe
baza Articolului 11, ar fi de ajutor, dar că va reţine ideea: „Acum cred,
aşa cum aţi indicat, că ar trebui să revedem situaţia în lumina raportului
cu care s-a întors Henlein de la Berchtesgaden.” El a adăugat că situaţia
rămâne foarte serioasă.
***
În articolul de fond din 7 septembrie al ziarului Times, scria:
Dacă sudeţii cer acum mai mult decât este dispus să accepte
guvernul ceh în ultimul lui set de propuneri, nu se poate
presupune decât că germanii vor mai mult decât o simplă
înlăturare a lipsei de drepturi pentru cei care nu se simt în largul
lor în cadrul republicii cehoslovace. În acest caz, ar merita poate
mai curând ca guvernul cehoslovac să se gândească dacă n-ar
trebui să elimine cu totul proiectul, care a fost primit favorabil în
unele cercuri, de a face Cehoslovacia un stat mai omogen, prin
cedarea acelei populaţii străine care este apropiată de naţiunea de
care e unită prin rasă.
150
Asta implica desigur predarea întregii linii de fortificaţii din

Boemia. Deşi guvernul britanic a declarat imediat că articolul din Times
nu reprezintă punctul lui de vedere, opinia publică din străinătate, în
special din Franţa, era departe de a fi liniştită. Domnul Bonnet, pe atunci
ministru de Externe, declară că, la 10 septembrie 1938, a pus
următoarea întrebare ambasadorului nostru la Paris, Sir Eric Phipps:
„Mâine, Hitler ar putea ataca Cehoslovacia. Dacă o face, Franţa va
mobiliza imediat. Ea se va întoarce spre voi şi va spune: «Noi nu vom sta
pe loc, veniţi şi voi cu noi?» Care va fi răspunsul Marii Britanii?” Iată
care a fost răspunsul, aprobat de Cabinet, trimis de Lordul Halifax prin
Sir Eric Phipps, pe data de 12:
Recunosc desigur cât de important ar fi pentru guvernul

francez să aibă un răspuns direct la această întrebare. Dar aşa cum
i-aţi subliniat lui Bonnet, întrebarea însăşi, deşi simplă ca formă,
nu poate fi disociată de condiţiile în care ar putea fi pusă şi care, în
etapa actuală, sunt absolut ipotetice.
În plus, în această chestiune, este imposibil pentru guvernul
Majestăţii Sale să se preocupe doar de poziţia lui, întrucât, în cazul
oricărei decizii la care ar ajunge, sau al oricărei acţiuni pe care ar
întreprinde-o, el ar angaja de fapt Dominioanele. Cu siguranţă că
guvernele lor nu vor dori în niciun chip ca decizia să fie luată în
numele lor înainte de apariţia condiţiilor reale, pe care ar dori să
le judece ele însele.
Deci, în măsura în care sunt în situaţia de a da vreun
răspuns, în această etapă, întrebării domnului Bonnet, acesta ar
trebui să fie anume că, în timp ce guvernul Majestăţii Sale nu va
permite niciodată ca securitatea Franţei să fie ameninţată, el nu
poate face declaraţii precise despre caracterul viitoarelor sale
acţiuni sau despre momentul când vor fi făcute, în condiţii care nu
pot fi prevăzute în momentul de faţă.
La afirmaţia că guvernul Majestăţii Sale nu va permite niciodată ca

securitatea Franţei să fie ameninţată: francezii au întrebat la ce ajutor se
puteau aştepta dacă Franţa ar fi ameninţată”. După Bonnet, Londra ar fi
răspuns: două divizii nemotorizate şi 150 de avioane, în primele şase
luni de război. Dacă domnul Bonnet căuta o scuză pentru a-i lăsa pe cehi
151
în voia sorţii, trebuie recunoscut că aceste tatonări au avut un oarecare

succes.
În aceeaşi zi de 12 septembrie, la Nürenberg, la o adunare de
partid, Hitler i-a atacat violent pe cehi, care, a doua zi, au replicat prin
introducerea legii marţiale în anumite districte ale republicii. La 14
septembrie, negocierile cu Henlein au fost total întrerupte iar pe data de
15, conducătorul sudeţilor a fugit în Germania.
Culmea crizei fusese acum atinsă.
Capitolul XIV
TRAGEDIA DE LA MÜNCHEN
Multe volume s-au scris şi se vor scrie despre criza care s-a
terminat la München prin sacrificarea Cehoslovaciei, iar aici am intenţia
de a da câteva fapte cardinale şi a stabili principalele proporţii ale
evenimentului. La adunarea Ligii Naţiunilor din 21 septembrie, Litvinov
a dat un avertisment oficial:
În momentul de faţă, Cehoslovacia suferă un amestec în

treburile ei interne din partea statelor vecine şi este ameninţată
public, cu glas tare, că va fi atacată. Unul dintre cele mai vechi, mai
cultivate şi mai muncitoare popoare din Europa, care şi-a cucerit
independenţa după secole de oprimare, ar putea, azi sau mâine, să
decidă să ia armele în mână pentru a apăra această
independenţă… Cu câteva zile înainte de a pleca spre Geneva, când
guvernul francez a întrebat, pentru prima oară, care este
atitudinea noastră în eventualitatea unui atac asupra
Cehoslovaciei, am dat, în numele guvernului meu, următorul
răspuns perfect clar, fără ambiguităţi:
„Avem intenţia să ne îndeplinim obligaţiile conform pactului
şi, împreună cu Franţa, să acordăm asistenţă Cehoslovaciei pe căile
care ne sunt deschise. Ministerul nostru de Război este gata să
participe la o conferinţă cu reprezentanţi ai Ministerelor de Război
francez şi cehoslovac pentru a discuta măsurile potrivite
momentului…”
Abia în urmă cu două zile, guvernul cehoslovac a adresat o
întrebare oficială guvernului meu dacă Uniunea Sovietică este
152
pregătită, în concordanţă cu Pactul sovieto-ceh, să dea

Cehoslovaciei ajutor imediat şi efectiv, în cazul că Franţa, loială
obligaţiilor ei, va acorda o asistenţă similară, la care guvernul meu
a dat un răspuns clar în sens afirmativ.
Această declaraţie publică şi categorică a uneia dintre cele mai

mari puteri interesate nu a jucat niciun rol în negocierile domnului
Chamberlain sau în conducerea de către francezi a crizei. De fapt, oferta
sovieticilor a fost ignorată. Ei nu au fost puşi în balanţă împotriva lui
Hitler şi au fost trataţi cu o indiferenţă – ca să nu spunem dispreţ – care
a lăsat urme în mintea lui Stalin. Evenimentele şi-au urmat cursul, de
parcă Rusia Sovietică n-ar fi existat. Lucrul acesta a fost plătit scump
mai târziu.
În seara zilei de 26, Hitler a vorbit la Berlin. El s-a referit la Anglia
şi Franţa cu fraze curtenitoare, lansând în acelaşi timp un atac aspru şi
brutal împotriva lui Beneş şi a cehilor. El a spus categoric că cehii
trebuie să plece din regiunea sudetă dar, odată cu rezolvarea acestui
lucru, nu-l mai interesa ce se întâmplă cu Cehoslovacia. Aceasta e ultima
pretenţie teritorială pe care o am în Europa. „Pe la ora 8 în seara aceea,
domnul Leeper, pe atunci şeful departamentului de presă al Ministerului
de Externe, a prezentat ministrului de Externe un comunicat a cărui
esenţă este următoarea:
Dacă, în ciuda eforturilor primului-ministru britanic,

Germania atacă Cehoslovacia, rezultatul imediat trebuie să fie
acela că Franţa va fi obligată prin legământ să vină în ajutorul ei,
iar Marea Britanie şi Rusia se vor situa cu siguranţă alături de
Franţa.
Acesta a fost imediat aprobat de Lordul Halifax şi a fost imediat

emis. Se părea că sosise momentul ciocnirii şi că forţele opuse erau
aliniate. Cehii aveau un milion şi jumătate de oameni înarmaţi, în spatele
celei mai puternice linii de fortificaţie din Europa, echipaţi de o maşină
industrială foarte organizată şi puternică. Armata franceză era parţial
mobilizată şi, deşi cu reţinere, miniştrii francezi erau de acord să-şi
onoreze obligaţiile faţă de Cehoslovacia. În 28 septembrie la ora 11.20
a.m., Amiralitatea a dat ordin de mobilizare a flotei britanice.
153
***
Începuse deja o luptă intensă, necontenită între Führer şi

consilierii lui de specialitate. Criza părea să ofere toate condiţiile de care
se temeau generalii germani. Între treizeci şi patruzeci de divizii cehe se
desfăşurau la frontiera estică a Germaniei, iar armata franceză, cu un
scor de aproape opt la unu, presa cu toată greutatea asupra
fortificaţiilor din vest. O Rusie ostilă putea acţiona de pe aeroporturile
cehe, iar armatele ruseşti îşi puteau croi drum înainte prin Polonia sau
România. Câţiva dintre ei au făcut un complot ca să-l aresteze pe Hitler
şi să „imunizeze Germania împotriva acestui nebun”. Alţii au declarat că
moralul scăzut al populaţiei germane nu era capabil să susţină un război
european, iar forţele armate germane nu erau încă pregătite pentru aşa
ceva. Amiralul Raeder, şeful Amiralităţii germane, a făcut un apel
vehement către Führer şi care a fost subliniat câteva ore mai târziu de
ştirea că flota britanică se mobiliza. Hitler a oscilat. La ora 2 noaptea,
postul de radio german transmitea o dezminţire oficială, afirmând că
Germania nu intenţiona să mobilizeze pe 29, iar la 11.45 a.m., în aceeaşi
zi, agenţia germană oficială de ştiri a transmis presei britanice o
declaraţie similară. Încordarea acestui om singur şi a uluitoarei lui
puteri de voinţă trebuie să fi fost foarte puternică în acel moment. Era
evident că ajunsese în pragul unui război general. Putea să se arunce în
foc în condiţiile unei opinii publice nefavorabile şi a avertizărilor şefilor
armatei, marinei şi forţelor aeriene? Pe de altă parte, putea oare să dea
înapoi, când trăise atât de multă vreme pe baza prestigiului?
Dar domnul Chamberlain era şi el activ, iar acum controla în mod
absolut politica externă britanică. Lordul Halifax, în ciuda. Unor îndoieli
crescânde provenite din atmosfera din departamentul său, urma
îndrumările şefului. Cabinetul era adânc perturbat, dar asculta.
Majoritatea guvernamentală din Camera Comunelor era mânuită cu
îndemânare. Un om, unul singur, conducea treburile noastre. El nu
dădea înapoi nici de la răspunderea pe care aceasta o implica, nici de la
oboseala personală pe care o cerea. La 14 septembrie, el îi telegrafiase
lui Hitler, din iniţiativă proprie, propunându-i să se ducă să-l vadă. În
total, primul-ministru a zburat de trei ori în Germania, atât el cât şi
Lordul Runciman fiind convinşi că doar cedarea regiunii sudete îl va
convinge pe Hitler să nu atace Cehoslovacia. Ultima ocazie a fost la
München, unde erau de faţă şi domnul Daladier, premierul Franţei,
154
precum şi Mussolini. Rusia nu fusese invitată. Nici cehilor înşişi nu li s-a

permis să fie prezenţi la întâlniri. Guvernul ceh a fost informat în
termeni seci, în seara de 28, că o conferinţă a celor patru puteri
europene va avea loc a doua zi. Între cei „Patru mari” s-a ajuns repede la
o înţelegere. Convorbirile au început la amiază şi au ţinut până la ora
două noaptea. S-a elaborat un memorandum care s-a semnat pe 30
septembrie la ora 2 dimineaţa. În esenţă, era vorba despre acceptarea
cererilor germane. Regiunea sudetă urma să fie evacuată în cinci etape,
începând cu 1 octombrie, şi să fie încheiată în decurs de zece zile. O
comisie internaţională avea să stabilească frontiera finală.
Documentul a fost pus în faţa delegaţilor cehi. Ei s-au înclinat în
faţa deciziilor. Au spus că: „Vor să se menţioneze că protestează în faţa
lumii împotriva unei decizii la care nu au luat parte.” Preşedintele Beneş
şi-a dat demisia pentru că „el s-ar putea dovedi o piedică în
evenimentele la care trebuie să se adapteze noul nostru stat.” El a plecat
din Cehoslovacia şi a găsit adăpost în Anglia. Dezmembrarea
Cehoslovaciei a continuat. Germanii nu erau singurii vulturi ce zburau
deasupra hoitului. Guvernul polonez a trimis un ultimatum de douăzeci
şi patru de ore, cerându-le cehilor predarea districtului de frontieră
Teschen. Nu exista posibilitatea de a rezista acestei cereri dure. Ungurii
au venit şi ei cu pretenţiile lor.
***
Când cei patru oameni de stat aşteptau ca experţii să schiţeze

documentele finale, primul-ministru l-a întrebat pe Hitler dacă ar fi
dispus la o conversaţie în particular. Hitler „s-a grăbit să accepte ideea”.
Cei doi conducători s-au întâlnit în apartamentul lui Hitler din München,
în dimineaţa zilei de 30 septembrie, şi au fost singuri, cu excepţia
interpretului. Chamberlain a scos un proiect de declaraţie pe care îl
pregătise şi în care se proclama că „problema relaţiilor anglo-germane
este de primă importanţă pentru cele două ţări şi pentru Europa” şi că
„Noi socotim înţelegerea semnată noaptea trecută şi înţelegerea navală
anglo-germană ca simbolice pentru dorinţa ambelor noastre popoare de
a nu mai pomi din nou la război unul împotriva celuilalt.”
Hitler a citit-o şi a semnat-o fără ezitare.
Chamberlain s-a întors în Anglia. La Heston, unde a aterizat, el a
fluturat declaraţia comună pe care o semnase Hitler la cererea lui şi a
155
citit-o mulţimii de notabilităţi şi altora care au venit să-l primească.

Când maşina lui a pornit de la aeroport prin mulţimea care ovaţiona, i-a
spus lui Halifax, care şedea alături de el: „Toate astea se vor termina
peste trei luni”; apoi, de la ferestrele din Downing Street, a fluturat din
nou foaia de hârtie, folosind aceste vorbe: „Aceasta este a doua oară în
istoria noastră când pacea s-a întors din Germania în Downing Street în
mod onorabil. Eu cred că asta înseamnă pace pentru epoca noastră. ”
Judecata lui Hitler fusese încă o dată, în mod categoric, justificată.
Statul Major german era total uluit. Din nou, Führerul avusese dreptate
în cele din urmă. El, doar cu geniul şi intuiţia lui, apreciase just toate
condiţiile militare şi politice. Încă o dată, ca şi în cazul regiunii Rinului,
conducerea Führerului a triumfat, peste obstrucţia şefilor militari
germani. Toţi acei generali erau bărbaţi patrioţi. Ei doreau să-şi vadă
patria recăpătându-şi poziţia în lume. Ei se devotau zi şi noapte fiecărui
proces care putea întări armata germană. De aceea, ei au simţit că li se
frânge inima pentru că s-au situat atât de mult sub nivelul
evenimentului, iar în multe cazuri, antipatia şi neîncrederea lor faţă de
Hitler fusese copleşită de talentele lui de conducător şi de norocul lui
miraculos. Cu siguranţă că era o stea ce trebuia urmată, cu siguranţă că
era un conducător care trebuia ascultat. Astfel, Hitler a devenit stăpânul
necontestat al Germaniei şi se deschisese calea pentru realizarea
scopului cel mare. Conspiratorii s-au dat la fund şi nu au fost trădaţi de
camarazii lor militari.
***
Nu este uşor în zilele de acum, după ce am trecut cu toţii prin ani

de intens stres moral şi fizic şi de oboseală, să înfăţişăm pentru o altă
generaţie, pasiunile care au frământat Britania în legătură cu înţelegerea
de la München. Familiile şi prietenii mei conservatori, cu care eram în
contact intim, erau divizaţi cum n-au mai fost vreodată. Bărbaţi şi femei,
care fuseseră mult timp legaţi prin relaţii de partid, sociale sau prin
legături familiale, se uitau urât unii la alţii, dispreţuitori sau furioşi.
Problema nu putea fi rezolvată de mulţimile care l-au întâmpinat cu
ovaţii pe domnul Chamberlain la întoarcerea de la aeroport sau care au
blocat Downing Street şi împrejurimile, şi nici de eforturile dublate ale
miniştrilor şi partizanilor progermani. Noi, care eram în minoritate în
acel moment, eram nepăsători la glumele şi privirile urâte ale
156
suporterilor guvernului. Cabinetul era zguduit până în temelii, dar

evenimentul se întâmplase şi ei îşi strângeau rândurile. Un singur
ministru a făcut opinie separată. Primul Lord al Amiralităţii, domnul
Duff Cooper, şi-a dat demisia din înalta lui funcţie, de care se arătase
demn, mobilizând flota. În momentul în care domnul Chamberlain
stăpânea în mod covârşitor opinia publică, el şi-a croit drum prin
mulţimea fericită ca să-şi declare totala opoziţie faţă de conducător.
În deschiderea dezbaterii de trei zile cu privire la München, el şi-a
ţinut cuvântarea de demisie. Acesta a constituit un incident important în
viaţa noastră parlamentară. Vorbind cu uşurinţă şi fără însemnări, el a
ţinut sub vraja lui timp de patruzeci de minute o majoritate ostilă a
partidului său. A fost uşor pentru liberali şi laburişti, care erau în
opoziţie faţă de guvernul zilei, să-l aplaude. Era o ceartă în interiorul
Partidului Conservator.
Dezbaterea care a avut loc a fost meritorie pentru emoţiile pe care
le-a stârnit şi pentru chestiunile aflate în discuţie. Îmi amintesc bine că,
atunci când am spus că „Noi am suferit o înfrângere totală şi absolută”,
furtuna care s-a dezlănţuit a făcut necesar să mă opresc un timp, înainte
de a relua. Exista o admiraţie largă şi sinceră faţă de eforturile
perseverente şi ferme ale domnului Chamberlain de a menţine pacea şi
faţă de eforturile personale pe care le făcuse. Este imposibil în acest
sens să eviţi de a face un lung şir de calcule şi aprecieri greşite asupra
oamenilor şi faptelor pe care el s-a bazat, dar motivările care l-au
inspirat nu au fost niciodată puse la îndoială; iar drumul pe care a mers,
a necesitat un curaj moral de cel mai înalt grad. Pentru asta l-am lăudat
doi ani mai târziu, în cuvântul meu după moartea lui.
A existat de asemeni un şir de argumente serioase şi practice, dar
nu favorabile, pe baza cărora guvernul se putea autolinişti. Nimeni nu
putea nega că eram îngrozitor de nepregătiţi pentru război. Cine
dovedise mai mult acest lucru decât mine şi prietenii mei? Marea
Britanie permisese să se lase depăşită de puterea forţelor aeriene
germane. Toate punctele noastre vulnerabile erau neprotejate. Abia o
sută de tunuri antiaeriene puteau fi găsite pentru apărarea celui mai
mare oraş şi centru populat din lume; iar acestea erau în mare măsură
în mâinile unor oameni neinstruiţi. În ipoteza că Hitler a fost onest şi s-a
obţinut într-adevăr o pace durabilă, Chamberlain avea dreptate. Dacă
însă, din nefericire, el fusese înşelat, ar trebui măcar să obţinem un timp
ca să ne tragem răsuflarea şi să reparăm cele mai grave dintre
157
neglijenţele noastre. Aceste considerente, precum şi uşurarea şi bucuria

generală că ororile războiului fuseseră temporar evitate, cereau
consimţământul loial al masei suporterilor guvernului. Camera a
aprobat, cu 366 voturi contra 144, politica guvernului Majestăţii Sale
„prin care războiul a fost evitat în criza recentă”. Cei treizeci sau
patruzeci de conservatori potrivnici nu au putut decât să se abţină.
Acest lucru a fost făcut în mod oficial şi unitar.
La 1 noiembrie, un necunoscut, un doctor Hacha, a fost ales în
locul vacant de preşedinte al rămăşiţelor Cehoslovaciei. Un nou guvern a
intrat în funcţie în Cehoslovacia. „Condiţiile din Europa şi din lume în
general”, a spus ministrul de Externe al acestei administraţii oropsite,
„nu sunt de natură să putem spera la o perioadă de calm în viitorul
apropiat.” Şi Hitler gândea la fel. La începutul lui noiembrie, Germania a
făcut o împărţire oficială a rămăşiţelor. Polonia nu a fost deranjată în
ocuparea Teschenului. Slovacii, care fuseseră folosiţi ca pion de către
Germania, au căpătat o autonomie precară. Ungaria a căpătat o bucată
de carne pe seama Slovaciei. Când aceste consecinţe ale Münchenului au
fost menţionate în Camera Comunelor, domnul Chamberlain a explicat
că oferta franceză şi britanică privind acordarea unui garanţii
internaţionale Cehoslovaciei, care fusese dată după Pactul de la
München, nu se referea la frontierele existente ale statului ci se referea
doar la ipotetica problemă a unei agresiuni neprovocate. „Ceea ce facem
noi acum”, a spus el cu multă detaşare, „este să fim martori la
reajustarea frontierelor stabilite prin Tratatul de la Versailles. Nu ştiu
dacă oamenii care au stabilit aceste frontiere s-au gândit că ele vor
rămâne permanent aşa cum au fost fixate. Mă îndoiesc că da. Se aşteptau
probabil că, din timp în timp, frontierele vor trebui să fie ajustate… Cred
că am vorbit destul despre Cehoslovacia…” Totuşi s-a mai ivit şi altă
ocazie.
***
S-a dezbătut mult problema cine a câştigat mai mult în forţă în

anul care a urmat după München: Hitler sau Aliaţii. Multe persoane din
Britania, care ne cunoşteau goliciunea, au avut un sentiment de uşurare
că, odată cu trecerea fiecărei luni, forţa noastră aeriană se dezvolta, iar
tipurile de Hurricane şi Spitfire se apropiau de finalizare. Numărul
escadrilelor formate creştea, iar tunurile antiaeriene se înmulţeau. De
158
asemeni, începuse să se învioreze presiunea generală asupra industriei

privind pregătirile pentru război, dar aceste îmbunătăţiri, oricât de
valoroase erau, erau încă mici în comparaţie cu puternicul avans al
armatelor germane. După cum se explicase, producţia de muniţie pe
plan naţional e o treabă de patru ani. În primul an nu se obţine nimic, în
al doilea foarte puţin, în al treilea mult, iar în al patrulea un şuvoi.
Germania lui Hitler era deja în al treilea sau în al patrulea an de
pregătiri intense, în condiţii asemănătoare cu cele din timp de război.
Britania, pe de altă parte, se mişcase doar pe o bază ce nu cerea urgenţă,
cu un impuls mai slab şi pe o scară mult mai mică. În 1938-39, toate
cheltuielile militare britanice atinseseră 304 milioane lire, în timp ce
cele germane erau de cel puţin 1000 milioane lire. Este probabil că, în
acest ultim an înainte de izbucnirea războiului, Germania să fi produs
cel puţin dublu, posibil chiar triplu faţă de câtă muniţie au produs
Britania şi Franţa la un loc şi de asemeni că planurile de producţie a
tancurilor ajunseseră la capacitate deplină. Ei căpătau deci armele într-
un ritm mult mai rapid decât noi.
Subjugarea Cehoslovaciei răpea Aliaţilor armata cehă de douăzeci
şi una de divizii regulate şi cincisprezece sau şaisprezece divizii de linia
doua deja mobilizate precum şi linia lor fortificată din munţi care, în
zilele Münchenului, necesitase desfăşurarea a treizeci de divizii
germane, adică întreaga forţă a armatei germane mobile şi pe deplin
instruite. După spusele generalilor Halder şi Jodl, în vest, în timpul
aranjamentelor de la München, rămăseseră doar treisprezece divizii,
dintre care doar cinci erau formate din trupe de primă linie. Noi am
suferit desigur o pierdere prin căderea Cehoslovaciei, echivalentă cu
circa treizeci şi cinci de divizii. În plus, uzinele Skoda, al doilea arsenal
ca importanţă din Europa centrală, care produseseră între august 1938
şi septembrie 1939 aproape tot atât cât producţia fabricilor britanice de
arme în acea perioadă, au trebuit, fără voie, să treacă de partea cealaltă.
În timp ce în toată Germania se lucra sub presiune intensă, aproape ca
în timp de război, muncitorii francezi obţinuseră, încă din 1936, mult
dorita săptămână de lucru de patruzeci de ore. Şi mai dezastruoasă era
modificarea forţei relative a armatelor franceză şi germană. Cu fiecare
lună care trecea, după 1938, armata germană creştea nu doar ca număr
de formaţiuni şi acumulare de rezervişti ci şi în calitate şi maturitate.
Avansarea în instruire şi eficienţă ţinea pasul cu echipamentul tot mai
numeros. Armata franceză nu dispunea de o asemenea îmbunătăţire sau
159
expansiune. Ea era depăşită la fiecare cotitură. În 1935, Franţa, fără

aliaţii ei anteriori, ar fi putut invada şi ocupa Germania, aproape fără
lupte serioase. În 1936, încă nu exista îndoială asupra forţei ei
covârşitor superioare. Noi ştim acum, în urma dezvăluirilor germane, că
aceasta a continuat în 1938 şi tocmai cunoaşterea slăbiciunii lor a
îndemnat înaltul comandament german să facă totul pentru a-l reţine pe
Hitler de la fiecare dintre loviturile lui de succes prin care i s-a mărit
faima. În anul de după München, pe care îl examinăm acum, armata
germană, deşi încă mai slabă în rezervişti instruiţi decât cea franceză, se
apropia de eficienţa maximă. Întrucât se baza pe o populaţie dublă decât
a Franţei, era doar o chestiune de timp până putea deveni mai puternică
conform oricărui test. Germanii aveau şi un avantaj moral. Dezertarea
unui aliat, mai ales din teamă de război, subminează starea de spirit a
oricărei armate. Sentimentul de a fi forţaţi să cedeze îi deprimă atât pe
ofiţeri cât şi pe oameni. În timp ce, de partea germană, încrederea,
succesul şi sentimentul de forţă crescândă înflăcărau instinctele
marţiale ale rasei, recunoaşterea slăbiciunii descuraja militarii francezi
de orice grad.
***
Totuşi, exista o sferă vitală în care am început să depăşim

Germania şi să ne îmbunătăţim poziţia. În 1938, procesul de înlocuire a
avioanelor de luptă britanice biplane, de tipul Gladiator, cu tipurile
moderne Hurricane şi mai târziu Spitfire tocmai începuse. În septembrie
1938, aveam doar cinci escadrile pe avioane Hurricane. În plus, se
permisese scăderea rezervelor şi pieselor de schimb pentru avioanele
mai vechi, pentru că începeau să fie scoase din uz. Germanii erau cu
mult înaintea noastră în înlocuirea cu tipuri mai noi de avioane de luptă.
Ei aveau deja un număr destul de mare de ME 109, împotriva cărora
vechile noastre avioane ar fi mers foarte prost. În cursul anului 1939,
poziţia noastră s-a îmbunătăţit cu tot mai multe escadrile reînnoite. În
luna iulie a acelui an, noi aveam douăzeci şi şase de escadrile de avioane
moderne de luptă, cu opt tunuri, deşi fusese puţin timp pentru adunarea
rezervelor şi pieselor de schimb necesare. În iulie 1940, În timpul
bătăliei pentru Britania, aveam la dispoziţie patruzeci şi şapte de
escadrile de avioane de luptă moderne.
160
Cât îi privea pe germani, ei Îşi făcuseră cea mai mare parte a

expansiunii aeriene înainte de începerea războiului, atât cantitativ cât şi
calitativ. Efortul nostru a fost întârziat faţă de al lor cu aproape doi ani.
Între anii 1939 şi 1940, ei au avut o creştere de doar 20 la sută, în timp
ce creşterea noastră în avioane moderne de luptă a fost de 80 la sută.
Anul 1938 ne-a găsit cu o tristă deficienţă la calitate şi, cu toate că în
1939 tăcuserăm oarecare drum spre înlăturarea decalajului, stăteam
încă relativ prost faţă de 1940, când a venit testul.
În 1938, am fi putut suferi raiduri aeriene asupra Londrei, pentru
care eram pregătiţi în mod lamentabil. Totuşi, nu exista posibilitatea
unei bătălii decisive aeriene a Britaniei atât timp cât germanii nu
ocupaseră Franţa şi Ţările de Jos, obţinând astfel bazele necesare la
distanţă apropiată de malurile noastre. Fără aceste baze, ei n-ar fi putut
să-şi însoţească bombardierele cu avioanele de luptă din acea vreme.
Armatele germane nu erau capabile să-i înfrângă pe francezi în 1938 sau
1939.
Producţia vastă de tancuri cu care au spart frontul francez nu a
existat până în 1940 şi, în faţa superiorităţii franceze în vest şi cu o
Polonie încurajată în est, germanii cu siguranţă că nu şi-ar fi putut
concentra întreaga lor forţă aeriană împotriva Angliei, aşa cum au putut
s-o facă atunci când Franţa a fost obligată să se predea. Aceasta fără a
ţine seama de atitudinea Rusiei sau de rezistenţa pe care ar fi putut s-o
opună Cehoslovacia. Din toate motivele de mai sus, acel an de respiro,
despre care s-a spus că a fost „câştigat” la München, a lăsat Britania şi
Franţa într-o poziţie mult mai nefavorabilă în comparaţie cu Germania
lui Hitler, decât în timpul crizei de la München.
***
În sfârşit, mai trebuie avut în vedere acest fapt descumpănitor că,

într-un singur an, 1938, Hitler a anexat la Reich şi a adus sub
conducerea sa absolută 6 750 000 austrieci şi 3 500 000 sudeţi, în total
peste zece milioane de supuşi, lucrători şi soldaţi. Într-adevăr, balanţa
se înclinase în favoarea lui.
161
Capitolul XV
PRAGA, ALBANIA ŞI GARANŢIA DATĂ POLONIEI
După ce uşurarea provocată de înţelegerea de la München s-a

erodat, domnul Chamberlain şi guvernul său s-a trezit confruntat cu o
dilemă ascuţită. Premierul spusese: „Cred că asta înseamnă pace pentru
epoca noastră.” Dar majoritatea colegilor lui voiau să folosească acest
„epoca noastră” ca să se reînarmeze cât mai curând posibil. În această
problemă, în sânul cabinetului a apărut o divizare. Sentimentul de
alarmă pe care îl trezise criza de la München, dezvăluirea flagrantă a
deficientelor noastre, mai ales în domeniul tunurilor antiaeriene, dictau
vehement reînarmarea. Iar aceasta era bineînţeles criticată de guvernul
german şi de presa inspirată de acesta. Totuşi, nu exista îndoială cu
privire la opinia naţiunii britanice. Deşi se bucura că fusese scăpată de
război datorită primului-ministru şi striga ca un ecou lozinci de pace,
simţea o acută nevoie de arme. Toate departamentele armatei şi-au
prezentat alarmantele lipsuri dezvăluite de criză. Cabinetul a ajuns la un
compromis acceptabil pe baza tuturor pregătirilor posibile, fără
tulburarea comerţului ţării şi fără iritarea germanilor şi italienilor prin
măsuri pe scară mare.
Domnul Chamberlain a continuat să creadă că trebuia doar să
obţină un contact personal cu dictatorii ca să efectueze o îmbunătăţire
importantă în situaţia lumii. El nu ştia că deciziile fuseseră luate. Într-o
stare de spirit plină de speranţă, a propus ca el şi Lordul Halifax să facă
o vizită în Italia, în ianuarie. După o oarecare amânare, s-a primit o
invitaţie şi, la 11 ianuarie 1939, a avut loc întâlnirea. Te face să roşeşti
citind în jurnalul lui Ciano comentariile care se făceau în spatele scenei
italiene despre ţara noastră şi despre reprezentanţii ei. „În cele din
urmă, scrie Ciano, vizita a avut loc la un nivel scăzut… Contactul efectiv
nu s-a realizat. Cât de departe suntem de oamenii aceia! E o altă lume.
Am discutat despre asta după cină, la Duce. «Oamenii aceştia» a spus
Mussolini, nu sunt făcuţi din acelaşi aluat ca Francis Drake şi ceilalţi
magnifici aventurieri care au creat imperiul. Ei sunt, în fond, odraslele
obosite ale unui lung şir de oameni bogaţi.” „Britanicii”, nota Ciano, „nu
vor să lupte. Ei încearcă să dea înapoi cât pot de încet, dar nu vor să
lupte… Convorbirile noastre cu englezii s-au terminat. Nu s-a realizat
nimic. I-am telefonat lui Ribbentrop şi i-am spus că a fost un fiasco,
absolut fără conţinut…” Apoi, două săptămâni mai târziu, scria: „Lordul
162
Perth ambasadorul britanic ne-a supus spre aprobare conţinutul

discursului pe care Chamberlain îl va ţine în Camera Comunelor, pentru
ca noi să facem sugestii de modificări dacă este necesar.” Ducele l-a
aprobat şi a comentat: „Cred că este prima dată când şeful guvernului
britanic a supus unui guvern străin conţinutul unuia dintre discursurile
sale. E un semn rău pentru ei.” Totuşi, în cele din urmă, Ciano şi
Mussolini au fost cei care au mers la pierzanie.
Între timp, în aceeaşi lună ianuarie 1939, Ribbentrop s-a dus la
Varşovia ca să continue ofensiva diplomatică împotriva Poloniei.
Absorbirea Cehoslovaciei avea să fie urmată de încercuirea Poloniei.
Prima etapă urma să fie ruperea Poloniei de mare, prin afirmarea
suveranităţii germane în Danzig şi prin prelungirea controlului german
în Baltica, până la portul lituanian vital Memel. Guvernul polonez a dat
dovadă de o rezistenţă puternică la această presiune şi, un timp, Hitler a
urmărit şi a aşteptat anotimpul potrivit pentru campanie.
În a doua săptămână a lui martie, s-au înteţit zvonurile despre
mişcări de trupe în Germania şi Austria, în special în regiunea Viena-
Salzburg. Se informa că patruzeci de divizii germane erau mobilizate pe
picior de război. Încrezători în sprijinul german, slovacii plănuiau să-şi
separe teritoriul de Republica Cehoslovacă. Ministrul de Externe
polonez, colonelul Beck, uşurat văzând că vântul teutonic sufla în altă
direcţie, a declarat public la Varşovia că guvernul său are o simpatie
deplină faţă de aspiraţiile slovacilor. Cardinalul Tiso, conducătorul
slovac, a fost primit de Hitler la Berlin cu onorurile cuvenite unui prim-
ministru. Pe data de 12, domnul Chamberlain, întrebat în Parlament
despre garantarea graniţelor cehoslovace, a reamintit Camerei că
propunerea se referea doar la o garanţie împotriva unei agresiuni
neprovocate. O asemenea agresiune nu avusese însă loc. Dar n-a avut
mult de aşteptat.
***
Un val de optimism pervers cuprinsese Britania în acele zile de

martie 1939. În ciuda tensiunii crescânde din Cehoslovacia sub
intensele presiuni germane din afară şi din interior, miniştrii şi ziarele
care se identificau cu înţelegerea de la München nu şi-au pierdut
credinţa în politica în care au atras naţiunea. La 10 martie, ministrul de
Interne s-a adresat alegătorilor în legătură cu speranţele lui privind un
163
Plan de pace pe cinci ani, care să ducă cu timpul la crearea unei „Epoci
de aur”. Se mai discuta cu speranţă despre un tratat comercial cu
Germania. Faimoasa revistă Punch a publicat o caricatură ce îl
reprezenta pe John Bull trezindu-se uşurat dintr-un coşmar, în timp ce
toate zvonurile rele, fantasmele şi bănuielile nopţii zburau afară pe
fereastră. Chiar în ziua apariţiei caricaturii, Hitler a lansat un ultimatum
guvernului ceh, care acum era lipsit de linia sa de fortificaţii, ca urmare a
deciziilor de la München. Trupele germane au ocupat Praga şi au asumat
controlul absolut asupra statului, fără ca acesta să opună rezistenţă. Îmi
amintesc că şedeam cu domnul Eden în sala de fumat a Camerei
Comunelor, când au sosit ediţiile ziarelor de seară cu relatarea
evenimentului. Chiar şi cei ca noi, care nu ne făceam iluzii şi am
mărturisit-o cu sinceritate, am fost uimiţi de violenţa bruscă a acestui
ultragiu. Era greu de crezut că, în ciuda atâtor informaţii secrete,
guvernul Majestăţii Sale să fie atât de în afara realităţii. Ziua de 14
martie a fost martora dizolvării şi subjugării Republicii Cehoslovace.
Slovacii şi-au declarat oficial independenţa. Trupele ungare, sprijinite pe
ascuns de Polonia, au trecut în provincia răsăriteană a Cehoslovaciei sau
Ucraina sub-carpatină, pe care o revendicau. Hitler, sosit la Praga, a
proclamat un protectorat german asupra Cehoslovaciei, care astfel a fost
încorporată Reichului. *
În ziua de 15, domnul Chamberlain a trebuit să spună în Cameră:

„Ocuparea Boemiei de către forţele militare germane a început azi
dimineaţă la ora şase. Guvernul ceh a ordonat poporului său să nu
opună rezistenţă.” Apoi, a continuat să declare că garanţia pe care o
dăduse Cehoslovaciei nu mai avea valabilitate, după părerea sa…
„Întrucât situaţia s-a schimbat, dat fiind că Dieta slovacă a proclamat
independenţa Slovaciei. Ca urmare a frământărilor interne, această
declaraţie a pus capăt existenţei statului ale cărui frontiere ne-am
propus să le garantăm şi, în consecinţă, guvernul Majestăţii Sale nu se
poate considera legat de această obligaţie.”
Acest lucru părea decisiv. „Este natural, a spus el în concluzie, că
regretăm amarnic ceea ce s-a întâmplat acum, dar aceasta nu e un motiv
de a ne abate de la drumul nostru. Să ne amintim că dorinţa tuturor
popoarelor din lume rămâne în continuare concentrată asupra
speranţelor de pace.”
164
Domnul Chamberlain urma să vorbească peste două zile la

Birmingham. Mă aşteptam că va accepta pe deplin ce s-a întâmplat, cu
cea mai mare bunăvoinţă posibilă. Reacţia primului-ministru m-a
surprins. El îşi închipuise că avea o înţelegere specială a caracterului lui
Hitler şi puterea de a măsura cu isteţime limitele acţiunilor germane.
Credea cu speranţă că la München a fost cu adevărat o întâlnire a unor
capete şi că el, Hitler şi Mussolini au salvat împreună lumea de ororile
nesfârşite ale războiului. Brusc, ca printr-o explozie, credinţa sa şi tot ce
urmase acţiunilor şi argumentelor sale, s-a sfărâmat. Întrucât era
răspunzător pentru grava neînţelegere a faptelor, pentru că s-a amăgit
singur şi a impus greşelile sale colegilor săi subordonaţi şi nefericitei
opinii publice britanice, primul-ministru, între noapte şi dimineaţă, a
întors totuşi brusc spatele trecutului său. Dacă Chamberlain nu a reuşit
să-l înţeleagă pe Hitler, Hitler a subestimat complet natura primului-
ministru britanic. El a confundat aspectul lui civilizat şi dorinţa
pasionată de pace cu o înţelegere totală a personalităţii lui şi a crezut că
umbrela era simbolul acestuia. El nu şi-a dat seama că Neville
Chamberlain avea un sâmbure interior foarte puternic şi că nu-i plăcea
să fie trişat.
Discursul de la Birmingham a atins o notă nouă. El i-a reproşat lui
Hitler o încălcare flagrantă a încrederii în legătură cu înţelegerea de la
München. El a citat toate asigurările pe care le dăduse Hitler. „Aceasta
este ultima pretenţie teritorială pe care o am în Europa”. „Nu mă va mai
interesa statul ceh şi pot garanta asta. Nu mai vrem cehi”. „Sunt convins,
a spus primul-ministru, că, după München, marea majoritate a
poporului britanic a împărtăşit dorinţa mea onestă ca această politică să
fie dusă mai departe, dar astăzi îi împărtăşesc dezamăgirea şi
indignarea că aceste speranţe au fost sfărâmate. Cum se pot împăca
evenimentele din această săptămână cu acele asigurări pe care vi le-am
citit? Este oare acesta ultimul atac asupra unui. Stat mic, sau va fi urmat
de un altul? Este oare acesta de fapt un pas în direcţia unei încercări de
dominare a lumii prin forţă?”
Nu e uşor să-ţi imaginezi o răsturnare mai mare faţă de starea de
spirit şi de politica exprimată în declaraţia primului-ministru din urmă
cu două zile în Camera Comunelor. Trebuie să fi trecut printr-o perioadă
de stres intens. În plus, schimbarea de atitudine a lui Chamberlain nu s-a
oprit la vorbe. Următorul „stat mic” de pe lista lui Hitler era Polonia.
Dacă ţinem seama de gravitatea deciziei şi de toţi cei care au trebuit să
165
fie consultaţi, această perioadă a fost probabil deosebit de încărcată:

După două săptămâni, 31 martie primul-ministru a spus în Parlament:
În eventualitatea oricărei acţiuni care ar ameninţa

independenţa poloneză iar guvernul Poloniei ar considera în
consecinţă că e vital să reziste cu forţele sale naţionale, guvernul
Majestăţii Sale s-ar găsi imediat legat să acorde guvernului
polonez tot sprijinul ce-i stă în putere. S-a dat guvernului polonez
o asigurare în acest sens.
Pot să adaug că guvernul francez m-a autorizat să arăt clar
că, în această chestiune, este şi el pe aceeaşi poziţie cu cea a
guvernului Majestăţii Sale… Şi, mai departe: Dominioanele au fost
informate pe deplin.
Acesta nu era momentul unor învinuiri pentru trecut. Garanţia

pentru Polonia a fost sprijinită de conducătorii tuturor partidelor şi ai
grupurilor din Cameră. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu putem face
altceva”, am spus eu. În punctul la care am ajuns, era o acţiune necesară.
Dar nimeni dintre cei care înţelegeau situaţia nu putea să se îndoiască
asupra faptului că asta însemna, după toate probabilităţile omeneşti, un
război major în care va trebui să ne implicăm.
În această tristă poveste a judecăţilor greşite ale unor oameni bine
intenţionaţi şi capabili, ajungem acum la apogeu. Faptul că am ajuns cu
toţii la un asemenea impas îi face pe cei responsabili, oricât erau de
onorabile motivările lor, să fie demni de a fi blamaţi în faţa istoriei.
Uitaţi-vă înapoi şi vedeţi ce am acceptat sau la ce am renunţat
succesiv: o Germanie dezarmată printr-un tratat solemn; o Germanie
reînarmată prin violarea unui tratat solemn; superioritate aeriană sau
chiar paritatea pierdută; regiunea Rinului ocupată cu forţa şi linia de
fortificaţie Siegfried construită sau în construcţie; crearea Axei Berlin-
Roma; Austria devorată şi digerată de Reich; Cehoslovacia părăsită şi
distrusă prin Pactul de la München, cu tot şirul ei de fortăreţe în mâinile
germanilor, cu puternicul arsenal Skoda producând muniţie pentru
armata germană; eforturile preşedintelui Roosevelt de a stabiliza sau
clarifica situaţia europeană prin intervenţia Statelor Unite, au fost
respinse cu un gest al mâinii; dorinţa neîndoielnică a Rusiei sovietice de
a se alătura ţărilor occidentale şi de a merge până la capăt pentru
salvarea Cehoslovaciei a fost şi ea ignorată; renunţarea la serviciile a
166
treizeci şi cinci de divizii cehe împotriva armatei germane care atunci nu

se maturizase încă, într-un moment când Marea Britanie putea să ofere
doar două divizii pentru întărirea frontului în Franţa; toate s-au risipit
în vânt.
Iar acum, când toate aceste ajutoare şi avantaje au fost risipite şi
azvârlite, Marea Britanie înaintează, ducând Franţa de mână, pentru a
da garanţii de integritate Poloniei – aceleiaşi Polonii care, cu o pofta de
hienă, s-a alăturat, doar cu şase luni în urmă, la jefuirea şi distrugerea
statului cehoslovac. În 1938, avea sens să lupţi pentru Cehoslovacia,
când armata germană putea arunca pe frontul de vest abia o jumătate de
duzină de divizii instruite, când francezii, cu şaizeci sau şaptezeci de
divizii, ar fi putut cu siguranţă să avanseze peste Rin sau în Ruhr. Dar
acest lucru fusese considerat iraţional, pripit, sub nivelul gândirii
intelectuale şi al moralei moderne. Iar acum, ultimele două democraţii
occidentale s-au declarat gata să-şi pună în joc existenţa pentru a apăra
integritatea teritorială a Poloniei. Istoria, despre care ni se spune că este
doar înregistrarea tuturor crimelor, nebuniilor şi nefericirilor omenirii,
poate fi scormonită şi scuturată pentru a găsi o paralelă la această
întoarcere bruscă şi completă a unei politici de cinci sau şase ani de
liniştire împăciuitoare, şi transformarea ei în dispoziţia de a accepta un
război vizibil iminent, în condiţii cu mult mai rele şi pe scara cea mai
mare.
În plus, cum puteam proteja Polonia şi să ne susţinem garanţia?
Doar declarând război Germaniei şi atacând un zid vestic mai puternic şi
o armată germană mai puternică decât cea din faţa căreia am dat înapoi
în septembrie 1938. Iată un şir de jaloane spre dezastru. Acesta este un
catalog de capitulări, atât la început, când totul era mai uşor, cât şi mai
târziu, când lucrările deveniseră mai grele, în faţa puterii germane
crescânde. Dar acum, în cele din urmă, luase sfârşit atitudinea de
supunere a Britaniei şi Franţei. Iată, venise în sfârşit hotărârea, luată în
cel mai prost moment posibil şi pe cea mai nesatisfăcătoare bază, care
trebuia cu siguranţă să ducă la măcelărirea a milioane de oameni. Iată
cum o cauză dreaptă era legată acum de o bătălie mortală, după ce
părţile bune şi avantajele situaţiei au fost risipite cu atâta lipsă de
prevedere. Totuşi, dacă nu lupţi pentru dreptate când poţi câştiga uşor
şi fără vărsare de sânge, dacă nu lupţi când victoria e sigură şi nu prea
costisitoare, ajungi într-un moment când va trebui să lupţi având toate
dezavantajele împotriva ta şi doar o şansă precară de supravieţuire. Dar
167
exista o situaţie şi mai rea. S-ar fi putut să trebuiască să lupţi când nu

mai este nicio speranţă de victorie, doar pentru că e mai bine să pieri
decât să trăieşti ca sclavii.
***
Polonezii obţinuseră Teschenul datorită atitudinii lor ruşinoase

faţă de lichidarea statului cehoslovac. Aveau să plătească în curând
propriile lor datorii. La 21 martie, când Ribbentrop s-a întâlnit cu
ambasadorul polonez la Berlin, el a adoptat un ton mai tăios decât la
întâlnirile precedente. Ocuparea Boemiei şi crearea Slovaciei satelite au
adus armata germană la graniţa sudică a Poloniei. Ambasadorul a
explicat că omul de pe stradă din Polonia nu putea înţelege de ce Reichul
şi-a asumat protecţia Slovaciei, această protecţie fiind îndreptată
împotriva Poloniei. El s-a interesat de asemeni de recenta convorbire
dintre Ribbentrop şi ministrul de Externe lituanian. Acestea afectau
cumva Memelul? El a primit răspunsul două zile mai târziu (23 martie).
Trupele germane au ocupat Memelul.
Mijloacele de a organiza o rezistenţă împotriva agresiunii germane
în Europa erau aproape epuizate. Ungaria era în tabăra germană.
Polonia se ţinuse departe de cehi şi nu voia să colaborez cu România.
Nici Polonia şi nici România nu ar fi acceptat intervenţia Rusiei
împotriva Germaniei trecând peste teritoriile lor. Cheia unei mari
alianţe era o înţelegere cu Rusia. La 19 martie, guvernul rus, profund
afectat de tot ce se întâmpla şi cu toate că fusese lăsat deoparte în
timpul crizei de la München, a propus o conferinţă a celor şase puteri. În
această chestiune, domnul Chamberlain avea păreri hotărâte. Într-o
scrisoare particulară, el „a mărturisit profunda sa neîncredere în Rusia.
Nu am nicio încredere în capacitatea ei de a menţine o ofensivă efectivă,
chiar dacă ar dori-o. Şi nu am încredere în mişcările ei care, după
părerea mea, nu au prea mare legătură cu ideile noastre de libertate, ea
fiind preocupată doar să-i tragă pe toţi ceilalţi de urechi. În plus, ea este
nu numai urâtă ci şi suspectată de multe dintre statele mai mici, mai ales
de Polonia, România şi Finlanda.”
Propunerea sovietică pentru o conferinţă a celor şase puteri a fost,
în consecinţă, privită cu răceală şi abandonată.
Posibilitatea de a scoate Italia din Axă, care fusese atât de
atrăgătoare pentru calculele oficiale britanice, se evapora şi ea. La 26
168
martie, Mussolini a ţinut un discurs violent, ridicând pretenţii în

Mediterana împotriva Franţei. La 7 aprilie 1939, în zori, forţe italiene au
debarcat în Albania şi, după o uşoară luptă, au ocupat ţara. Tot aşa cum
Cehoslovacia avea să fie baza de agresiune împotriva Poloniei, Albania
avea să fie trambulina pentru acţiunea italiană împotriva Greciei şi
pentru neutralizarea Iugoslaviei. Guvernul britanic îşi asumase deja
obligaţii în nord-estul Europei, în interesul păcii. Cum rămânea cu
ameninţarea din sud-est? Flota britanică din Mediterana, care ar fi putut
împiedica mişcarea italiană, fusese dispersată. Vaporul păcii lua apă
prin toate încheieturile. La 15 aprilie, după declararea de către
Germania a protectoratului asupra Boemiei şi Moraviei, Goering s-a
întâlnit cu Mussolini şi Ciano la Roma ca să explice înaintarea
pregătirilor germane de război. În aceeaşi zi, preşedintele Roosevelt a
trimis un mesaj personal lui Hitler şi Mussolini cerându-le să dea o
garanţie că nu vor mai comite alte agresiuni timp de zece „sau chiar
douăzeci şi cinci de ani, dacă e să privim chiar atât înainte”. Ducele a
refuzat mai întâi să citească documentul, apoi a remarcat: „E rezultatul
unei paralizii infantile!” Nu se gândea că el va fi cel care va avea mai
mult de suferit.
***
La 27 aprilie, primul-ministru a luat decizia serioasă de a

introduce serviciul militar obligatoriu, deşi dăduse repetate asigurări
împotriva unui asemenea pas. Domnului Hore-Belisha, secretarul de stat
pentru Război, îi revine meritul că a forţat această trezire întârziată.
Desigur, el şi-a riscat cariera politică şi câteva întâlniri cu şeful lui au
avut un caracter formidabil. L-am văzut în această situaţie grea şi el nu
era niciodată sigur că a doua zi va mai fi în funcţie.
Bineînţeles că introducerea recrutării în această etapă nu ne
oferea o armată. Măsura se referea doar la bărbaţii de douăzeci de ani
care abia urma să fie instruiţi; iar după ce aveau să fie instruiţi, trebuiau
să fie înarmaţi. Era totuşi un gest simbolic, cu cele mai mari consecinţe
pentru Franţa şi Polonia ca şi pentru alte naţiuni cărora le oferiserăm
garanţii. În dezbateri, opoziţia nu şi-a făcut datoria. Atât Partidul
Laburist cât şi cel Liberal n-au vrut să privească în faţă vechea şi adânc
înrădăcinata prejudecată care a existat totdeauna în Anglia împotriva
serviciului militar obligatoriu, iar conducătorii lor au găsit motive ca să
169
se opună acestui pas. Ambele erau supărate faţă de o asemenea poziţie,

simţind că erau obligate să o adopte doar din raţiuni de partid. Dar până
la urmă au adoptat-o, deşi au adus o mulţime de motivări. Deosebirile de
vederi se manifestau pe linie de partid, iar conservatorii şi-au pus în
aplicare politica cu 180 voturi contra 143. În cuvântul meu, m-am
străduit să conving opoziţia să sprijine această măsură indispensabilă;
dar orice eforturi au fost în zadar. Le-am înţeles pe deplin dificultăţile,
mai ales când eram confruntaţi cu un guvern căruia i se opuneau.
Trebuie să înregistrez evenimentul pentru că îi lipseşte pe partizanii
laburişti şi liberali de orice drept de a cenzura guvernul zilei. Şi-au
arătat neînţelegerea faţă de evenimente, chiar prea clar. Ulterior aveau
să le înţeleagă cu adevărat.
În martie, mă alăturasem domnului Eden şi unui număr de vreo
treizeci de membri ai Partidului Conservator în depunerea unei rezoluţii
pentru un guvern naţional. În cursul verii, în ţară exista o considerabilă
atmosferă în favoarea acestui lucru, sau cel puţin pentru includerea mea
şi a domnului Eden în cabinet. Sir Stafford Cripps, în poziţia sa
independentă, a devenit adânc îngrijorat de pericolul naţional. El m-a
vizitat, pe mine şi pe diverşi miniştri, ca să cerem formarea unui guvern
„al tuturor”, cum îl numea el. Eu nu puteam face nimic, dar domnul
Stanley, preşedintele Camerei de Comerţ, a fost adânc mişcat. El i-a scris
primului-ministru, oferindu-şi propriul post dacă asta ar ajuta la o
reconstruire. Domnul Chamberlain s-a mulţumit cu o luare la cunoştinţă
formală.
Pe măsură ce treceau săptămânile, toate ziarele, în frunte cu Daily
Telegraph şi mai ales Manchester Guardian, reflectau această mişcare de
opinie. Eram surprins să văd reluarea ei zilnică şi exprimarea repetată a
acestei opinii. Mii de afişe uriaşe au fost răspândite săptămâni în şir în
metrou; „Churchill trebuie să revină”. Zeci de voluntari tineri, bărbaţi şi
femei, purtau placarde cu lozinci asemănătoare, plimbându-se în sus şi
în jos prin faţa Camerei Comunelor. Eu nu aveam nicio legătură cu
asemenea metode de agitaţie, dar cu siguranţă că m-aş fi alăturat
guvernului, dacă aş fi fost invitat. Şi de data asta, norocul meu m-a ajutat
şi toate celelalte au pornit-o mai departe în ordinea lor logică, naturală
şi teribilă.
170
Capitolul XVI
ÎN PRAG
Am ajuns la perioada când toate relaţiile dintre Britania şi

Germania ajunseseră la capăt. Acum ştim că nu a existat nicio relaţie
adevărată între cele două ţări ale noastre de la venirea la putere a lui
Hitler. El a sperat doar să convingă sau să sperie Britania ca să-i dea
mână liberă în Europa de est, iar domnul Chamberlain s-a mulţumit cu
speranţa de a-l linişti şi a-l schimba în bine. Totuşi, venise timpul ca
iluziile guvernului britanic să se destrame. Guvernul se convinsese în
cele din urmă că Germania voia război, iar primul-ministru oferea
garanţii şi contracta alianţe cât mai putea, în toate direcţiile posibile,
indiferent dacă eram în situaţia să dăm sau nu vreun ajutor ţărilor în
cauză. La garanţia dată Poloniei, am adăugat o garanţie, dată Greciei şi
României, iar la acestea se adăuga o alianţă cu Turcia.
Trebuie să reamintim trista hârtie pe care a semnat-o Hitler la
München la cererea domnului Chamberlain şi pe care acesta o fluturase
triumfător în faţa mulţimii, când a coborât din aeroplan la Heston. În
aceasta, el a invocat cele două legături care presupunea că existau între
Britania şi Germania şi anume înţelegerea de la München şi Tratatul
naval anglo-german. Subjugarea Cehoslovaciei a distrus-o pe prima; la
28 aprilie, Hitler a măturat-o şi pe a doua. El a denunţat de asemeni şi
Pactul de neagresiune germano-polonez. El a motivat asta prin garanţia
anglo-poloneză.
Guvernul britanic trebuia să ia urgent în considerare implicaţiile
practice ale garanţiilor date Poloniei şi României. Niciuna dintre aceste
asigurări nu avea o valoare militară decât în cadrul general al unei
înţelegeri cu Rusia. Tocmai având în vedere acest obiectiv, la 15 aprilie
au început la Moscova convorbiri, între ambasadorul britanic şi domnul
Litvinov. Având în vedere felul cum fusese tratat până atunci guvernul
sovietic, nu se putea aştepta prea mult acum de la acesta. Totuşi, la 16
aprilie, guvernul sovietic a făcut o ofertă oficială, al cărei text nu a fost
publicat, privind crearea unui front de asistenţă mutuală între Marea
Britanie, Franţa şi U.R.S.S. Cele trei puteri, cu Polonia în plus, dacă era
posibil, urmau să acorde garanţii acelor state din Europa centrală şi
răsăriteană care erau ameninţate de agresiunea germană. Obstacolul în
calca acestei înţelegeri era tocmai groaza acestor ţări învecinate de a
primi ajutor sovietic sub forma armatelor sovietice care să mărşăluiască
171
pe teritoriul lor pentru a le apăra de germani şi eventual să le

încorporeze în sistemul comunist sovietic, al căror oponenţi vehemenţi
erau. Polonia, România, Finlanda şi cele trei ţări Baltice, nu ştiau de ce
anume se tem mai mult, de agresiunea germană sau de ajutorul rusesc.
Această alegere hidoasă a paralizat politica britanică şi franceză.
Nu încape îndoială, chiar după cunoştinţele pe care le are acum, că
Britania şi Franţa ar fi trebuit să accepte oferta rusească, să proclame
Tripla alianţă şi să lase ca metoda prin care putea fi făcută efectivă în caz
de război să fie stabilită între aliaţii angajaţi în lupta împotriva unui
duşman comun. În asemenea condiţii, predomină o atmosferă diferită.
În timpul războiului, aliaţii au tendinţa să se încline mult în faţa
dorinţelor celorlalţi, mai ales când biciul luptei loveşte pe front, şi
acceptă tot felul de expediente, care în timp de pace, ar fi privite cu
groază. În cadrul unei Mari alianţe, aşa cum ar fi putut deveni aceasta,
nu ar fi fost uşor pentru un aliat să intre pe teritoriul altuia fără să fie
invitat.
Dar domnul Chamberlain şi Ministerul de Externe au rămas
deconcertaţi de această enigmă a Sfinxului. Când evenimentele se
succed atât de repede şi într-un asemenea şuvoi extraordinar, ca în
acest moment, este înţelept să faci doar câte un pas. Alianţa Britanici,
Franţei şi Rusiei ar fi provocat o adâncă alarmă în Germania în 1939, şi
nimeni nu poate dovedi că războiul nu ar fi putut fi evitat. Pasul următor
putea fi făcut cu o putere superioară de partea Aliaţilor. Ei ar fi putut
recăpăta iniţiativa prin diplomaţie. Hitler nu putea porni războiul pe
două fronturi, lucru pe care îl condamnase el însuşi, dar nici nu putea să
se opună. Păcat că Hitler nu a fost pus în această situaţie dificilă, care
putea foarte bine să-l coste viaţa. Oamenii de stat nu sunt nevoiţi să
rezolve doar probleme uşoare. Acestea se rezolvă adesea singure.
Tocmai acolo unde balanţa oscilează, iar raporturile de forţe sunt
învăluite în ceaţă, se prezintă ocazia deciziilor care să salveze lumea.
Pentru că ne-am băgat singuri în această situaţie îngrozitoare din anul
1939, era vital să ne agăţăm de speranţa cea mai mare. Dacă, de
exemplu, domnul Chamberlain ar fi răspuns ofertei ruse, „Da. Hai să ne
unim toţi trei şi să-i rupem gâtul lui Hitler” sau cu alte vorbe dar în
sensul acesta, Parlamentul ar fi aprobat, Stalin ar fi înţeles, iar istoria ar
fi luat poate un alt curs. Oricum, nu putea lua unul mai rău.
De fapt, a fost o tăcere îndelungată, în timp ce se pregăteau
jumătăţi de măsură şi compromisuri judicioase. Această amânare a fost
172
fatală pentru Litvinov. Ultima lui încercare de a aduce problema la o

decizie hotărâtă a puterilor occidentale a eşuat. Meritele noastre erau
foarte scăzute. Era necesară o cu totul altfel de politică externă pentru
siguranţa Rusiei şi trebuia găsit un nou exponent. La 3 mai, un
comunicat oficial de la Moscova anunţa că domnul Litvinov a fost
eliberat din funcţia de ministru de Externe la cererea sa şi că
însărcinările lui vor fi preluate de premier, domnul Molotov. Eminentul
evreu, ţinta antagonismului german, a fost aruncat deocamdată, ca o
unealtă stricată şi, fără să i se permită un cuvânt de explicaţie, a fost
scos de pe scena mondială şi împins în obscuritate, cu o bucată de pâine
şi supraveghere poliţienească. Molotov, puţin cunoscut în afara Rusiei, a
devenit Comisar pentru probleme externe, având cea mai strânsă
legătură cu Stalin. El era liber faţă de toate declaraţiile anterioare, liber
de atmosfera Ligii Naţiunilor şi capabil să se mişte în toate direcţiile pe
care le putea cere autoconservarea Rusiei. Exista de fapt o singură
direcţie în care probabil avea să se mişte acum. El fusese din totdeauna
în favoarea unui aranjament cu Hitler. Guvernul sovietic era convins,
după München şi după multe altele, că nici Britania şi nici Franţa nu vor
lupta până nu vor fi atacate, iar atunci nu vor mai fi folositoare. Furtuna
care se aduna era gata să izbucnească. Rusia trebuia să aibă grijă de ea
însăşi.
Brusca şi artificiala întoarcere a politicii ruseşti a fost o
metamorfozare de care sunt capabile doar statele totalitare. Trecuseră
doar doi ani de când conducătorii armatei ruse şi câteva mii dintre
ofiţerii ei cei mai capabili fuseseră măcelăriţi tocmai pentru înclinarea
care acum devenea acceptabilă pentru acea mână de stăpâni îngrijoraţi
de la Kremlin. Progermanismul însemnase erezie şi trădare. Acum, peste
noapte, aceasta era politica de stat şi era vai de aceia care îndrăzneau să
o conteste şi chiar de aceia care nu erau destul de iuţi ca să facă această
cotitură.
Pentru această sarcină, nimeni nu era mai potrivit şi mai bine
înzestrat decât noul ministru de Externe.
***
Figura pe care Stalin o adusese acum la amvonul politicii externe

sovietice merită o descriere, care nu era la dispoziţia guvernelor
britanic şi francez la vremea respectivă. Viaceslav Molotov era un om de
173
o abilitate deosebită şi de o cruzime cu sânge rece. Supravieţuise

groaznicelor nenorociri şi suferinţe la care fuseseră supuşi vechii
conducători bolşevici în anii revoluţiei triumfătoare. Trăise şi
prosperase într-o societate în care intriga mereu variată era însoţită de
o constantă ameninţare cu lichidarea persoanelor. Cu un cap ca un obuz
de tun, cu mustaţa neagră şi ochi poruncitori, cu faţa uscată, cu o
uşurinţă verbală şi o comportare imperturbabilă, acestea se potriveau
cu îndemânarea şi calităţile sale. El era mai potrivit decât oricare alt om
să fie agent şi instrument al politicii unei maşini incalificabile. M-am
întâlnit cu el doar pe picior de egalitate, în discuţii în care uneori apărea
un uşor umor, sau la banchete unde el propunea cu veselie un şir întreg
de toasturi convenţionale şi fără niciun sens. Nu am văzut niciodată o
altă fiinţă umană care să reprezinte mai perfect conceptul modern de
robot. Dar cu toate acestea, el era în aparenţă un diplomat raţional şi
bine lustruit. Ce însemna el pentru subalternii lui nu ştiu să spun. Ce
reprezenta el pentru ambasadorul Japoniei din anii când, după
Conferinţa de la Teheran, Stalin a promis că va ataca Japonia de îndată
ce armata germană avea să fie bătută, se poate deduce din conversaţiile
lui înregistrate. O întrevedere după alta, delicată, cercetătoare,
neobişnuită, era condusă cu perfect calm, cu un scop impenetrabil şi o
corectitudine oficială, rece. Nu lăsa deschisă nicio fisură. Nu crea nicio
disonanţă inutilă. Zâmbetul lui ca o iarnă siberiană, vorbele lui măsurate
cu grijă şi adesea înţelepte, comportarea afabilă, îl făceau să fie agentul
perfect al politicii sovietice într-o lume mortală. Corespondenţa cu el în
probleme disputate era totdeauna inutilă, iar dacă era împinsă prea
departe, se termina cu minciuni şi insulte despre care lucrarea de faţă va
da imediat câteva exemple. O singură dată mi s-a părut că a avut o
reacţie naturală, umană. Aceasta s-a întâmplat în primăvara anului
1942, când a aterizat în Britania, la întoarcerea din Statele Unite.
Semnaserăm Tratatul anglo-sovietic şi el urma să-şi facă periculosul
zbor spre casă. La poarta grădinii din Downing Street, pe care o
foloseam ca ieşire secretă, l-am apucat de braţ şi ne-am uitat unul în
ochii celuilalt. Brusc, el păru adânc mişcat. Dincolo de chip a apărut
omul. A răspuns cu aceeaşi strânsoare a braţului meu. În tăcere, ne-am
dat mâna. Dar atunci eram cu toţii împreună şi era vorba de moarte sau
viaţă pentru tot grupul. Prăpădul şi ruina îl însoţiseră în toate zilele sale,
fie atârnând ameninţătoare deasupra lui, fie provocate de el altora.
Desigur, maşina sovietică găsise în Molotov un reprezentant capabil şi în
174
multe privinţe fermecător – totdeauna credincios partidului şi discipol

al comunismului. Cât de bucuros sunt eu la sfârşitul vieţii mele că nu am
avut de îndurat stresul pe care l-a avut el de suferit! mai bine nu s-ar fi
născut. În conducerea treburilor externe, Mazarin, Talleyrand,
Metternich l-ar primi bucuroşi în compania lor, dacă ar exista o altă
lume în care bolşevicii şi-ar permite să se ducă.
Din momentul când Molotov a devenit ministru de Externe,
politica lui a urmărit să obţină un aranjament cu Germania pe seama
Poloniei. Negocierile ruseşti cu Britania au început lent, iar la 19 mai
problema a fost ridicată în Camera Comunelor. Dezbaterea, care a fost
scurtă şi serioasă, s-a restrâns practic la conducătorii de partide şi la
proeminenţi foşti miniştri. Domnul Lloyd George, domnul Eden şi cu
mine am prezentat guvernului nevoia vitală a unui aranjament imediat
cu Rusia, cu un caracter foarte amplu şi în termeni de egalitate. Primul-
ministru a răspuns şi, pentru prima dată, şi-a dezvăluit părerea despre
oferta sovietică. O primise cu răceală şi, într-adevăr, cu dispreţ; şi părea
să arate aceeaşi lipsă de simţ al proporţiilor ca şi atunci când a respins
propunerile lui Roosevelt, cu un an în urmă. Attlee, Sinclair şi Eden au
vorbit pe linia generală a iminenţei pericolului şi a necesităţii alianţei cu
Rusia. Nu încăpea îndoială că totul era acum prea târziu. Eforturile
noastre se părea că ajunseseră la un impas. Guvernele polonez şi român
acceptau garanţia britanică, dar nu erau pregătite să accepte o acţiune
similară, în aceeaşi formă, din partea guvernului rus. O atitudine
asemănătoare era dominantă în alt centru strategic vital, Ţările Baltice.
Guvernul sovietic a arătat clar că va adera la un pact de asistenţă
mutuală, numai dacă Finlanda şi Ţările Baltice sunt incluse într-o
garanţie generală. Toate cele patru ţări au refuzat în acel moment şi
poate că, în groaza lor, ar fi refuzat de mult timp o asemenea condiţie.
Finlanda şi Estonia au afirmat chiar că vor considera o garanţie extinsă
asupra lor, fără consimţământul lor, drept un act de agresiune. La 7
iunie, Estonia şi Letonia au semnat pacte de neagresiune cu Germania.
Astfel, Hitler a pătruns cu uşurinţă în sistemul de apărare tardiv şi
nehotărât al coaliţiei împotriva lui.
Vara înainta, pregătirile de război continuau să se desfăşoare în
toată Europa, iar atitudinea diplomaţilor, discursurile politicienilor şi
dorinţele omenirii contau din zi în zi tot mai puţin. Mişcările de trupe
germane păreau să prevestească rezolvarea cu forţa a disputei cu
Polonia cu privire la Danzig, ca un lucru preliminar în vederea asaltului
175
asupra Poloniei însăşi. La 10 iunie domnul Chamberlain şi-a expus în

Parlament îngrijorarea sa şi a repetat intenţia de a sta alături de Polonia,
dacă independenţa ei ar fi ameninţată. Fără să ţină seama de realitate,
guvernul belgian, în mare măsură sub influenţa regelui, a anunţat că
este împotriva unei convorbiri ale Statului Major Belgian cu cele ale
Angliei şi Franţei şi că Belgia intenţiona să păstreze o strictă
neutralitate. Valul evenimentelor a adus o întărire a legăturilor între
Anglia şi Franţa şi la o strângere a rândurilor în interior. În luna iulie, a
fost un du-te-vino între Paris şi Londra. Sărbătorirea zilei de
paisprezece iulie a fost ocazia manifestării unităţii anglo-franceze. Eu
am fost invitat să particip la strălucitorul spectacol. Când am plecat de la
Le Bourget, după paradă, generalul Gamelin mi-a sugerat să vizitez
frontul francez. „N-aţi văzut încă sectorul Rinului, a spus el. Veniţi în
august; o să vă arătăm totul.” în consecinţă, s-a făcut un plan şi, la 15
august, generalul Spears şi cu mine am fost primiţi de prietenul lui
apropiat, generalul Georges, comandant şef al armatelor de pe frontul
de nord-est şi eventual succesor la comanda supremă. Am fost încântat
să-l întâlnesc pe acest ofiţer agreabil şi competent şi am petrecut în
compania lui următoarele zece zile, dezbătând probleme militare şi
luând contact cu Gamelin, care inspecta şi el anumite puncte în aceste
părţi ale frontului.
Începând cu cotul Rinului, lângă Lauterbourg, am traversat
întreaga secţiune, până la graniţa elveţiană, în Anglia, ca şi în 1914,
oamenii, lipsiţi de griji, se bucurau de vacanţe şi se jucau în nisip cu
copiii lor. Dar aici, de-a lungul Rinului, strălucea altă lumină, toate
podurile temporare peste râu fuseseră înlăturate spre un mai sau altul.
Podurile permanente erau serios păzite şi minate. Ofiţeri de încredere
erau de pază zi şi noapte ca, la un semnal, să apese pe butoane şi să le
arunce în aer. Fluviul, umflat de zăpada topită din Alpi, curgea trist.
Avanposturile franceze se ghemuiau în mici şanţuri printre tufişuri. Doi
sau trei dintre noi am putut înainta până la malul apei, dar nu era cazul
să ne constituim în ţintă. La vreo trei sute de metri mai departe, ici colo
printre tufişuri, se puteau vedea siluete germane lucrând destul de agale
la tranşeele lor, cu sapa şi târnăcopul. Tot sectorul malului de la
Strasbourg fusese deja evacuat de civili. Am stat pe pod şi m-am uitat la
două trei maşini care l-au traversat. La ambele capete, au avut loc
prelungite discuţii cu privire la paşapoarte şi la persoane. Aici, postul
german se afla la mai puţin de o sută de metri de cel francez. Nu era
176
nicio legătură între ele. Totuşi, în Europa era pace. Nu exista un conflict
între Germania şi Franţa. Rinul continua să curgă în valuri cu
nouăsprezece kilometri pe oră. Una sau două canoe cu băieţi au trecut
repede pe curentul apei. Nu am mai văzut Rinul decât cinci ani mai
târziu, în martie 1945, când l-am traversat într-o barcă mică, împreună
cu mareşalul Montgomery. Dar asta s-a întâmplat lângă Wesel, mult mai
la nord.
Cel mai remarcabil lucru pe care l-am înţeles în timpul vizitei mele
a fost completa acceptare a defensivei care domina gazdele mele
franceze cele mai responsabile şi care mi s-a relevat în mod irezistibil.
Stând de vorbă cu aceşti înalţi ofiţeri foarte competenţi, aveai
sentimentul că germanii erau mai puternici şi că francezii nu mai aveau
impulsul vital de a organiza o mare ofensivă. Franţa ar lupta pentru
existenţa ei – Voilà tout! Aici era linia Siegfried, fortificată cu toată forţa
de foc puternică a armatelor moderne. Şi eu simţeam în oase oroarea
ofensivelor de pe Somme şi de la Passechendaele. Germanii erau desigur
mult mai puternici decât în epoca Münchenului. Noi nu cunoşteam
îngrijorările adânci pe care le simţea înaltul lor comandament. Ne-am
permis noi înşine să ajungem într-o asemenea stare, fizică şi psihologică,
încât nicio persoană cu răspundere – până în acel moment eu nu aveam
răspunderi – nu putea acţiona decât pe baza presupunerii, care era
adevărată, că patruzeci şi două de divizii germane, pe jumătate echipate
şi instruite, păzeau frontiera lor lungă, de la Marea Nordului până în
Elveţia. Asta în comparaţie cu doar treisprezece în perioada München.
***
În aceste ultime săptămâni, temerile mele erau că guvernul

Majestăţii Sale va da înapoi de la a declara război Germaniei dacă
aceasta va ataca Polonia. Nu încape îndoială că, de data asta, domnul
Chamberlain se hotărâse să se lanseze, oricât de neplăcut îi era acest
lucru. Dar încă nu-l cunoşteam aşa de bine cum l-am cunoscut un an mai
târziu. Mă temeam că Hitler ar putea încerca o nouă cacealma, cu o nouă
viclenie sau o nouă armă care să uimească sau să facă să se mire
Cabinetul supraîncărcat. Din când în când, profesorul Lindemann mi-a
vorbit despre energia atomică. De aceea i-am cerut să-mi spună cum
stăteau lucrurile în acest domeniu, iar după conversaţie, am scris
177
următoarea scrisoare lui Kingsley Wood, secretarul de stat al Aerului, cu

care aveam relaţii destul de strânse:
Acum câteva săptămâni, unul dintre ziarele duminicale a

răspândit povestea uriaşei energii care poate fi eliberată din
uraniu prin recent descoperitul lanţ de procese care are loc atunci
când acest tip special de atom este spart de neutroni. La prima
vedere, aceasta ar părea că duce la apariţia unui nou exploziv de
putere devastatoare. Având în vedere aceasta, este necesar să
înţelegem că, oricât de mare ar fi interesul ştiinţific al descoperirii şi
poate, în final, importanţa ei practică, nu există niciun pericol ca ea
să ducă la rezultate capabile de a fi puse în practică pe scară mare
înainte de câţiva ani.
Există semne că, atunci când încordările internaţionale vor
deveni acute, vor fi puse în circulaţie, în mod deliberat, poveşti în
legătură cu adaptarea procesului la producerea unui nou
explozibil secret, teribil, capabil să radă Londra de pe faţa
pământului. Coloana a cincea va face, fără îndoială, încercări să ne
oblige, prin intermediul acestei ameninţări, să acceptăm o altă
capitulare. Din această cauză, este imperativ necesar să afirmăm
poziţia reală.
... Teama că această nouă descoperire le-ar oferi naziştilor
un nou explozibil secret, sinistru, cu care să-şi distrugă duşmanii,
este evident fără niciun fundament. Se vor lansa previziuni
întunecate şi vor circula cu asiduitate zvonuri îngrozitoare, dar să
sperăm că nimeni nu se va lăsa înşelat de acestea.
Este remarcabil cât de corectă a fost previziunea. Nu germanii au

fost cei care au găsit rezolvarea. Ei au urmat o pistă greşită şi au
abandonat, de fapt, cercetarea pentru bomba atomică în favoarea
rachetelor sau avioanelor fără pilot, în momentul în care preşedintele
Roosevelt şi cu mine luam decizii şi ajungeam la înţelegeri memorabile
care vor fi descrise la locul lor, în vederea producerii pe scară mare a
bombei atomice.
***
178
„Spune-i lui Chamberlain”, a zis Mussolini la 7 iulie ambasadorului

britanic, „că dacă Anglia este gata să lupte pentru apărarea Poloniei,
Italia va pune mâna pe arme alături de aliata ei Germania”. Dar, în
spatele scenei, atitudinea lui era inversă. În acel moment, el nu se
gândea decât cum să-şi consolideze interesele în Mediterana şi în
Nordul Africii, să culeagă fructele intervenţiei în Spania şi să digere
cucerirea Albaniei. Nu-i plăcea să fie atras într-un război european, doar
ca Germania să cucerească Polonia. Cu toată lăudăroşenia lui în public,
el ştia fragilitatea militară şi politică a Italiei mai bine ca oricine. El era
gata să vorbească despre un război în 1942, dacă Germania îi va da
muniţii; dar în 1939 – nu!
Cum presiunea asupra Poloniei s-a ascuţit în timpul verii,
Mussolini şi-a îndreptat gândurile spre repetarea rolului său de
mediator la München şi a sugerat o Conferinţă mondială pentru pace.
Hitler a respins politicos asemenea idei. În august, i-a spus clar lui Ciano
că intenţiona să rezolve problemele cu Polonia, că va fi obligat să se
lupte cu Anglia şi cu Franţa şi că voia ca şi Italia să intre în joc. El a spus:
„Dacă Anglia îşi păstrează trupele în tară, ea poate trimite în Franţa cel
mult două divizii de infanterie şi o divizie blindată. În plus, ar putea
oferi câteva escadrile de bombardiere, dar nu şi avioane de luptă, pentru
că forţa aeriană germană va ataca imediat Anglia iar avioanele de luptă
engleze vor fi urgent necesare pentru apărare”. Despre Franţa, el a spus
că, după distrugerea Poloniei – care nu va dura mult – Germania va
putea aduna sute de divizii de-a lungul fortificaţiilor de vest şi Franţa va
fi atunci obligată să-şi concentreze toate forţele disponibile, din colonii,
de la frontiera cu Italia şi din alte locuri, pe Linia Maginot, pentru o luptă
pe viaţă şi pe moarte. După aceste discuţii, Ciano s-a întors întristat să
raporteze stăpânului său, pe care l-a găsit şi mai adânc convins că
Democraţiile vor lupta şi mai hotărât ca el însuşi să se ţină în afara
luptei.
***
Guvernele britanic şi francez făceau acum noi eforturi de a ajunge

la un aranjament cu Rusia sovietică. S-a decis să plece la Moscova un
trimis special. Domnul Eden, care avusese contacte folositoare cu Stalin
cu câţiva ani înainte, s-a oferit voluntar să se ducă. Această ofertă
generoasă a fost respinsă de primul-ministru. În schimb, la 12 iunie, s-a
179
încredinţat această misiune extraordinară, domnului Strang, un

funcţionar capabil, dar fără vreo poziţie deosebită în afara Ministerului
de Externe. Aceasta a fost o nouă greşeală. Trimiterea unei figuri atât de
neînsemnate a ofensat. Este îndoielnic că el a putut măcar să străpungă
crusta exterioară a organismului sovietic. Oricum, totul era acum prea
târziu. Multe se întâmplaseră de când domnul Maiski venise să mă vadă
la Chartwell, în septembrie 1938. Avusese loc Münchenul. Armata lui
Hitler a mai avut un an să se maturizeze. Uzinele sale de muniţii, întărite
de uzina Skoda, erau toate în plină producţie. Guvernului sovietic îi păsa
mult de Cehoslovacia; dar Cehoslovacia fusese pierdută. Beneş era în
exil. La Praga conducea un gauleitter german.
Pe de altă parte, Polonia prezenta pentru Rusia un set cu totul
diferit de probleme politice şi strategice, vechi de veacuri. Ultimul lor
contact major a fost bătălia de la Varşovia din 1920, când invazia
armatelor bolşevice, conduse de Kameniev, a fost respinsă de Pilsudski,
ajutat de sfatul generalului Weygand şi de misiunea britanică sub
conducerea Lordului d’Abernon, iar apoi au fost urmărite de răzbunarea
lui sângeroasă. În toţi aceşti ani, Polonia fusese un vârf de lance al
antibolşevismului. Cu mâna stângă, ea ajuta statele baltice antisovietice.
Dar cu mâna dreaptă, în perioada Münchenului, ajutase la
dezmembrarea Cehoslovaciei. Guvernul sovietic era sigur că Polonia îl
ura şi, de asemeni, că Polonia nu putea rezista atacului Germaniei. El era
totuşi conştient de propriile pericole şi de nevoia de timp ca să se
înlăture debandada din înaltul Comandament al armatei lor. În aceste
condiţii, perspectivele misiunii domnului Strang nu erau strălucite.
Negocierile s-au învârtit în jurul problemei Poloniei şi Ţărilor
Baltice care nu doreau să fie salvate de Germania de către sovietici; iar
în această privinţă, nu au făcut progrese. În cursul lunii iulie, discuţiile
au continuat cu intermitenţă şi, în cele din urmă, guvernul sovietic a
propus ca discuţia să fie continuată pe bază militară, cu prezenţa
reprezentanţilor francezi şi britanici. De aceea, guvernul britanic l-a
trimis pe amiralul Drax cu o misiune la Moscova, la 10 august. Ofiţerii nu
aveau o autorizaţie scrisă de a negocia. Misiunea franceză era condusă
de generalul Doumene. Din partea rusă, trata generalul Voroşilov. Acum
ştim că, în acelaşi timp, guvernul sovietic a căzut de acord cu venirea la
Moscova a unui negociator german. Conferinţa militară a eşuat curând,
datorită refuzului Poloniei şi României de a permite tranzitarea trupelor
180
ruseşti. Atitudinea Poloniei era: „Cu germanii riscăm să ne pierdem

libertatea, cu ruşii, sufletul”.
La Kremlin, în august 1942, în primele ore ale dimineţii, Stalin mi-
a dat o explicaţie a poziţiei sovietice: „Ne-am format impresia, a spus
Stalin, că guvernele britanic şi francez nu erau hotărâte să meargă to
război dacă Polonia ar fi fost atacată, dar că sperau că alinierea
diplomatică a Britanici, Franţei şi Rusiei îl va opri pe Hitler. Noi eram
siguri că nu-l va opri.” „Câte divizii, a întrebat Stalin, ar trimite Franţa
împotriva Germaniei în cazul mobilizării?” Răspunsul a fost, „Circa o
sută”. Atunci el a întrebat, „Câte va trimite Anglia?” Răspunsul a fost,
„Două, iar alte două mai târziu”. Stalin a mai întrebat: „Ştiţi câte divizii
va trebui să punem noi pe frontul rusesc dacă mergem la război cu
Germania?” A urmat o pauză. „Mai mult de trei sute”. Nu mi s-a spus cu
cine a avut loc această conversaţie. Trebuie recunoscut că relatarea era
adevărată, dar nu era favorabilă pentru domnul Strang de la Ministerul
de Externe. Stalin şi Molotov au socotit necesar, în scopuri de târguială,
să-şi ascundă intenţiile reale până în ultimul moment posibil. De o
remarcabilă îndemânare în duplicitate au dat dovadă Molotov şi
subordonaţii săi, la toate contactele cu ambele părţi. În seara de 19
august, Stalin a anunţat Biroului Politic intenţia sa de a semna un pact cu
Germania. La 22 august, generalul Voroşilov nu a putut fi găsit până
seara de misiunea britanică. A doua zi, Ribbentrop a sosit la Moscova.
Printr-o înţelegere secretă, Germania a declarat că nu este interesată
politic de Letonia, Estonia şi Finlanda, dar considera Lituania ca fiind în
sfera ei de influenţă. S-a schiţat o linie de demarcaţie pentru împărţirea
Poloniei. În ţările baltice, Germania cerea doar interese economice.
Pactul de neagresiune şi înţelegerea secretă a fost semnat abia în
noaptea de 23 august.
În ciuda tuturor celor relatate, fără pasiuni, în acest capitol, doar
despotismul totalitar din ambele ţări putea să privească în faţă
caracterul odios al unui asemenea act nefiresc. Se pune întrebarea: cine
l-a urât mai mult, Hitler sau Stalin? Amândoi îşi dădeau seama că era
doar un expedient temporar. Antagonismele dintre cele două imperii şi
sisteme erau mortale. Stalin a simţit probabil că, după un an de război
cu puterile occidentale, Hitler ar fi un duşman mai puţin mortal pentru
Rusia. Hitler şi-a urmat metoda. „Câte unul”. Faptul că s-a putut încheia
o asemenea înţelegere marchează culmea eşecului politicii externe şi al
diplomaţiei britanice şi franceze pe o perioadă îndelungată.
181
Despre partea sovietică, trebuie spus că nevoia ei vitală era să ţină

desfăşurarea poziţiilor armatei germane cât mai spre vest posibil, ca să
dea ruşilor mai mult răgaz să-şi adune forţele din toate părţile uriaşului
lor imperiu. Ruşilor li se imprimaseră în minte dezastrele armatei lor
din 1914, când s-au avântat să-i atace pe germani într-un moment când
aceştia erau abia parţial mobilizaţi. Dar acum frontierele germane erau
mai avansate spre est decât în războiul anterior. Ruşii trebuiau să ocupe
statele baltice şi o mare parte din Polonia, cu forţa sau prin fraudă,
înainte de a fi atacaţi. Dacă politica lor era dusă cu sânge rece, ca era în
acelaşi timp realistă în cel mai înalt grad.
Merită să amintim termenii Pactului.
Înaltele comandamente ale ambelor părţi se obligă să se

obţină de la orice violenţă, de la orice acţiune agresivă şi orice atac
al uneia împotriva celeilalte, fie individual, fie împreună cu alte
puteri.
Tratatul avea să dureze zece ani şi, dacă nu era anulat de vreuna
dintre părţi cu un an înainte de expirarea acestei perioade, urma să fie
extins în mod automat pe încă cinci ani. A fost multă veselie şi toasturi
în jurul mesei de conferinţă. Stalin a propus în mod spontan un toast
pentru Führer, astfel: „Ştiu cât de mult îşi iubeşte Führerul naţiunea
germană, de aceea aş vrea să beau în sănătatea lui.” Se poate extrage o
morală din toate acestea, care e şi foarte simplă: „Onestitatea este cea
mai bună politică”. Câteva exemple referitoare la acest lucru vor fi date
în aceste pagini. Se va arăta că bărbaţi şi oameni de stat puternici au fost
îndrumaţi greşit de calculele lor elaborate. Dar acesta este exemplul
principal. Doar douăzeci şi două de luni aveau să treacă, până când
Stalin şi naţiunea rusă de multe milioane aveau să plătească o amendă
îngrozitoare. Dacă un guvern nu are scrupule morale, i se pare adesea că
obţine mari avantaje şi libertăţi de acţiune, dar „Totul dispare la
sfârşitul zilei şi totul va dispare mai deplin când se vor sfârşi toate
zilele”.
***
Vestea sinistră a căzut asupra lumii ca o explozie. Dar, orice

emoţie a simţit guvernul britanic, teama nu se număra printre ele. El nu
182
a pierdut timp şi a declarat că „un asemenea eveniment nu va afecta în

niciun fel obligaţiile pe care era hotărât să şi le îndeplinească.” Guvernul
a luat imediat măsuri de precauţie. S-au dat ordine posturilor cheie de
pe coastă şi apărării antiaeriene să se concentreze pentru apărarea
punctelor vulnerabile. Telegrame de avertizare au fost trimise
guvernelor din dominioane şi colonii. Toate permisiile au fost
suspendate, în toate serviciile militare de luptă. Amiralitatea a dat
avertizări vaselor comerciale. S-au mai luat multe alte măsuri. La 25
august, guvernul britanic a proclamat un tratat oficial cu Polonia,
confirmând garanţia deja dată. Se spera că acest pas va da cea mai bună
şansă înţelegerii prin negocieri directe între Germania şi Polonia, în faţa
perspectivei că, dacă acestea eşuează, Britania va sta alături de Polonia.
De fapt, Hitler a amânat ziua atacului. D-Day de la 25 august la 1
septembrie şi a intrat în negocieri directe cu Polonia, aşa cum dorea
Chamberlain. Obiectivul lui Hitler nu era totuşi să ajungă la o înţelegere
cu Polonia, ci să dea guvernului Majestăţii Sale toate ocaziile ca să scape
de garanţii. Gândurile guvernului, ca şi ale naţiunii, se situau însă pe un
alt plan. Este un fapt curios în legătură cu insularii britanici, cărora nu le
place instrucţia militară şi nu au fost invadaţi de aproape o mie de ani, şi
anume că atunci când pericolul se apropie şi creşte, ei devin tot mai
puţin nervoşi; când este iminent, ei devin duri; când este mortal, ei sunt
neînfricaţi. Aceste obiceiuri i-au salvat de câteva ori la ananghie.
Din corespondenţa sa cu Mussolini, în acest moment, Hitler a aflat,
dacă nu ghicise deja, că nu putea conta pe intervenţia armată a Italiei, în
caz de război. Se pare că Ducele a aflat de la britanici şi nu din surse
germane, despre ultimele mişcări. Ciano notează în jurnalul lui, la 27
august: „Englezii ne-au comunicat textul propunerilor germane adresate
Londrei, despre care noi n-am ştiut nimic.” Singura nevoie a lui
Mussolini acum era ca Hitler să recunoască neutralitatea Italiei. Acest
lucru i s-a acordat.
La 31 august, Hitler a emis următoarea „Directivă numărul 1,
pentru conducerea războiului”:
1. Acum, când s-au epuizat toate posibilităţile politice în vederea
rezolvării prin mijloace paşnice a unei situaţii la frontiera de est, care
este intolerabilă pentru Germania, am hotărât o rezolvare prin forţă.
2. Atacul asupra Poloniei urmează să fie realizat conform
pregătirii făcute… Data atacului, 1 septembrie 1939. Ora atacului –
04.45 (scris cu creion roşu).
183
3. În vest, este important ca răspunderea pentru deschiderea

ostilităţilor să revină fără echivoc Angliei şi Franţei. La început, vor fi
luate acţiuni pur locale împotriva unor violări minore ale frontierei.
***
La întoarcerea mea de pe frontul de la Rin, am petrecut nişte zile

însorite la doamna Balsan, într-o companie plăcută dar foarte
îngrijorată, în vechiul castel unde regele Henric de Navarra a dormit în
noaptea dinaintea bătăliei de la Ivry. Se simţea adânca nelinişte ce
plutea peste toate şi însăşi lumina acestei frumoase văi a râului Eyre
părea lipsită de razele ei. Activitatea de a picta mi s-a părut greu de
realizat în această atmosferă de nesiguranţă. La 26 august, am decis să
plec spre casă, unde măcar puteam afla ce se întâmplă. I-am spus soţiei
mele că îi voi trimite vorbă la timp. În drumul meu prin Paris, am oferit
un prânz generalului Georges. El mi-a arătat toate cifrele privind
armatele franceză şi germană şi a clasificat diviziile după calitate.
Rezultatul m-a impresionat atât de tare, încât am spus pentru prima
dată: „Dar voi sunteţi stăpânii.” El a răspuns: „Germanii au o armată
foarte puternică şi nu avem voie să lovim noi primii. Dacă ei vor ataca,
ambele noastre ţări vor fi legate de obligaţiile lor”.
În noaptea aceea, am dormit la Chartwell, unde îl invitasem pentru
a doua zi pe generalul Ironside să stea cu mine. El tocmai se întorsese
din Polonia şi relatările pe care le dădea despre armata poloneză erau
foarte favorabile. El văzuse un exerciţiu de atac divizionar sub un baraj
de tir nu lipsit de răniri. Moralul polonezilor era ridicat. El a stat cu mine
trei zile şi am încercat din greu să descifrăm necunoscutul. În acelaşi
timp, am terminat de înălţat bucătăria din cărămizi, pe care o
pregătisem anul trecut, ca un cămin pentru familia mea în anii ce vor
veni. La semnalul meu, soţia mea s-a întors via Dunkerque la 30 august.
În acel timp, se ştia că în Anglia erau douăzeci de mii de nazişti
germani organizaţi, ceea ce ar fi fost în concordanţă cu procedura lor din
alte ţări prieteneşti, unde izbucnirea războiului era precedată de un
preludiu de sabotaje şi crime. Eu nu aveam în acea vreme niciun fel de
protecţie oficială şi nu voiam să cer aşa ceva, dar m-am considerat
destul de cunoscut ca să-mi iau măsuri de precauţii. Aveam destule
informaţii care să mă convingă că Hitler mă considera drept duşman.
Fostul meu detectiv de la Scotland Yard, inspectorul Thompson, era
184
pensionat. I-am spus să vină la mine şi să-şi aducă pistolul cu el. Mi-am
scos şi armele mele, care erau bune. În timp ce unul dormea, celălalt
stătea de pază. Astfel, nimeni nu putea ajunge la noi. În orele acelea,
ştiam că, dacă va izbucni războiul – şi cine se putea îndoi că va izbucni?
– o povară importantă va cădea asupra mea.
Capitolul XVII
RĂZBOIUL CIUDAT
Polonia a fost atacată de Germania în zorii zilei de 1 septembrie. În

cursul dimineţii, s-a ordonat mobilizarea tuturor forţelor noastre.
Primul-ministru m-a invitat să-l vizitez după-amiază, în Downing Street.
Mi-a spus că nu vedea nicio speranţă de a evita războiul cu Germania şi
că propunea formarea unui mic Cabinet de război cu miniştri fără
ministere de condus. El a menţionat că a înţeles că Partidul Laburist nu
este dornic să facă parte dintr-o coaliţie naţională. Avea încă speranţe că
liberalii i se vor alătura. El m-a invitat să devin membru al Cabinetului
de război. Am acceptat propunerea lui fără comentarii şi, pe această
bază, am avut o lungă convorbire despre oameni şi măsuri.
Am fost surprins că nu am mai primit nicio veste de la domnul
Chamberlain toată ziua de 2 septembrie, care a fost o zi de criză intensă.
Am crezut că se făcea probabil un efort de ultim moment pentru
menţinerea păcii şi acest lucru s-a dovedit adevărat. Totuşi, când
Parlamentul s-a întrunit scara, a avut loc o dezbatere scurtă dar foarte
înfierbântată, în care declaraţia de temporizare a primului-ministru a
fost prost primită de către Cameră. Când domnul Greenwood s-a ridicat
să vorbească în numele opoziţiei laburiste, domnul Amery, de pe băncile
conservatorilor, a strigat la el: „Vorbeşte în numele Angliei”. Fraza a fost
primită cu urale puternice. Nu încăpea îndoială că atmosfera în Cameră
era pentru război. Am găsit-o încă mai hotărâtă şi mai unită decât în
scena similară din 3 august 1914, la care luasem de asemeni parte. Am
aflat mai târziu că se dăduse Germaniei un ultimatum la 9.30 p.m. pe
data de 1 septembrie şi că acesta fusese urmat de un al doilea ultimatum
final la 9 dimineaţa, pe 3 septembrie.
Emisiunea de radio din dimineaţa de 3 anunţa că primul-ministru
va vorbi la radio la ora 11.15 a.m.
185
Cuvântarea primului-ministru ne anunţa că eram deja în război şi

abia terminase de vorbit, când un zgomot straniu, prelungit, plângător,
care apoi ne-a devenit familiar, ne izbi urechile. Soţia mea a intrat în
cameră, incitată de această criză, şi a comentat favorabil promptitudinea
şi precizia germană; ne-am urcat pe acoperişul plat al casei, pentru a
vedea ce se întâmplă. În jurul nostru, în lumina clară, rece, de
septembrie, se ridicau acoperişurile şi turnurile Londrei. Deasupra lor,
se ridicau deja, încet, treizeci sau patruzeci de baloane cilindrice. Am dat
guvernului o notă bună pentru acest semn evident de pregătire şi, cum
sfertul de oră despre care ni se spusese că-l avem la dispoziţie trecuse,
ne-am îndreptat spre adăpostul care ni se rezervase, cu o sticlă de
coniac şi alte reconfortări medicale potrivite.
Adăpostul nostru era la circa o sută de metri în josul străzii şi
consta dintr-un subsol deschis, chiar fără saci de nisip, în care erau deja
adunaţi locuitori a vreo jumătate de duzină de apartamente. Toţi erau
veseli şi bine dispuşi, cum sunt englezii când urmează să se întâlnească
cu necunoscutul. Cum mă uitam din uşă pe strada pustie şi la camera
aglomerată de jos, imaginaţia mea mă făcea să văd tablouri de ruine şi
măceluri şi puternice explozii care zguduiau pământul; de clădiri care se
prăbuşesc, transformate în praf şi moloz; de pompieri şi ambulanţe
grăbindu-se prin fum, sub zumzetul unor aeroplane ostile. Oare nu ni se
spusese tuturor cât de groaznice vor fi raidurile aeriene? Ministerul.
Aerului, pentru a-şi da importanţă, le exagerase cu mult puterea.
Pacifiştii s-au gândit să se folosească de temerile publicului, iar acei
dintre noi care făcuseră presiuni pentru pregătiri şi pentru o forţă
aeriană superioară, deşi nu acceptam previziunile cele mai întunecate,
eram mulţumiţi că acestea acţionau ca un imbold. Am ştiut că guvernul
era pregătit în primele zile ale războiului, cu 250 000 paturi pentru
răniţii de pe urma raidurilor aeriene. Aici, cel puţin, nu existaseră
subestimări. Acum trebuia să vedem care erau realităţile.
După ce au trecut vreo zece minute, sunetul plângător s-a auzit din
nou. Nici eu nu eram sigur dacă nu era repetarea avertizării de mai
înainte, dar un bărbat a venit în fugă pe stradă, strigând: „Totul e în
ordine”, iar noi ne-am răspândit la locuinţele noastre. Treaba mea era să
mă duc la Camera Comunelor, care se întâlnea la amiază, cu procedura
ei lentă şi cu scurte rugăciuni. Acolo am primit un bilet de la primul-
ministru care îmi cerea să vin în camera lui, de îndată ce dezbaterea
avea să ia sfârşit. Cum stăteam la locul meu ascultând cuvântările, m-a
186
cuprins un puternic sentiment de calm, după intensele pasiuni şi emoţii

din ultimele câteva zile. Am simţit un fel de detaşare totală de treburile
omeneşti şi personale. Gloria bătrânei Anglii, aşa iubitoare de pace şi
prost pregătită cum era, dar rapidă şi neînfricată la chemarea onoarei,
mi-a înfiorat fiinţa şi mi-a părut că ne ridică soarta în sfere depărtate de
fapte lumeşti şi de senzaţii fizice. Am încercat să transmit Camerei ceva
din această stare de spirit atunci când am vorbit, şi nu în zadar.
Domnul Chamberlain mi-a spus că acum avea posibilitatea să-mi
ofere Amiralitatea, precum şi un loc în Cabinetul de Război. Hram foarte
bucuros pentru că, deşi nu ridicasem problema, preferam o sarcină
definită decât aceea de a mă apleca asupra muncii făcute de alţii, care
pot fi mai buni miniştri decât cel care nu are niciun departament, oricât
ar fi el de influent. Este mai uşor să dai indicaţii decât sfaturi şi e mai
agreabil să ai dreptul să acţionezi, chiar într-o sferă limitată, decât
privilegiul să vorbeşti despre multe. Dacă premierul mi-ar fi dat de la
început posibilitatea de a alege între Cabinetul de Război şi Amiralitate,
eu aş fi ales bineînţeles Amiralitatea. Acum însă le aveam pe amândouă.
Nu mi s-a spus nimic despre când aveam să primesc postul din
partea regelui şi, de fapt, n-am sărutat mâini până în ziua de 5. Dar
primele ore ale războiului pot fi vitale pentru marină. De aceea, am
trimis vorbă la Amiralitate că eu voi prelua funcţia şi voi sosi la ora 6.
Consiliul a fost destul de amabil să semnaleze flotei că „Winston a
revenit”. Astfel încât am revenit în camera pe care o părăsisem cu
durere şi tristeţe în urmă cu aproape un sfert de secol, când demisia
Lordului Fischer a dus la înlocuirea mea din post ca Prim Lord şi a
nimicit iremediabil, cum s-a dovedit, concepţia privind importanţa
forţării Dardanelelor. La vreo doi metri în spatele meu, cum stăteam în
vechiul meu fotoliu, era cadrul de lemn pentru hartă, pe care îl pusesem
să fie fixat în 1911 şi în care rămăsese încă harta Mării Nordului pe care,
în fiecare zi, pentru a concentra atenţia asupra obiectivului suprem,
pusesem pe cei de la contrainformaţiile navale să înregistreze mişcările
şi dispozitivul flotei germane. Din 1911, trecuse mai mult de un sfert de
secol şi încă un pericol mortal ne ameninţa din partea aceleiaşi naţiuni.
Din nou, apărarea drepturilor unui stat slab, ultragiat şi invadat printr-o
agresiune neprovocată, ne-a forţat să tragem sabia. Din nou trebuia să
luptăm pentru viaţă şi onoare, împotriva forţei şi furiei rasei germane,
vitează, disciplinată şi nemiloasă. Din nou! Aşa să fie!
187
Imediat, Primul Lord al mării a venit să mă vadă. Îl cunoscusem

puţin pe Dudley Pound în fosta mea funcţie la Amiralitate, ca pe unul
dintre ofiţerii de încredere ai Lordului Fischer. Condamnasem cu putere
în Parlament dispunerea flotei mediteraneene recomandată de el în
momentul invaziei italiene spre Albania. Acum ne întâlneam în calitate
de colegi, de ale căror relaţii strânse şi înţelegere fundamentală avea să
depindă activitatea normală a vastei maşini a Amiralităţii. Ne-am uitat
unul la altul cu amiciţie dar cu îndoială. Dar, din primele zile, prietenia şi
încrederea noastră reciprocă a crescut şi a înflorit. Am măsurat şi am
respectat marile calităţi profesionale şi personale ale amiralului Pound.
În timp ce războiul, cu toate schimbările şi sorţii, ne izbea cu diferite
lovituri, am devenit tot mai mult camarazi şi prieteni. Iar patru ani mai
târziu, când el a murit în momentul victoriei generale asupra Italiei, am
jelit cu o durere personală pe toţi cei pe care îi pierduse Marina şi
naţiunea.
***
Aveam, după cum îşi poate da seama cititorul, o considerabilă

cunoaştere a Amiralităţii şi a Marinei Regale. Cei patru ani, între 1911 şi
1915, când am avut sarcina să pregătesc flota pentru război şi să conduc
Amiralitatea în primele zece luni critice, au fost cei mai vii din viaţa mea.
Adunasem o cantitate imensă de informaţii detaliate şi învăţasem multe
lecţii despre flotă şi despre războiul pe mare. Între timp, am studiat şi
am scris mult despre treburi navale. Vorbisem în repetate rânduri
despre acestea în Camera Comunelor şi am păstrai totdeauna o legătură
strânsă cu Amiralitatea şi, deşi am fost un critic al ei în aceşti ani, am
cunoscut multe dintre secretele ei. Cei patru ani de activitate în
Comitetul pentru cercetare al apărării antiaeriene, mi-au dat acces la
toate dezvoltările moderne din domeniul radarului, care afecta acum
vital serviciul militar naval. În iunie 1938, Lordul Charfield pe atunci
Prim Lord al mării, mi-a arătat el însuşi şcoala antisubmarin de la
Portland şi am ieşit pe mare cu distrugătoarele, la un exerciţiu de
detectare a submarinelor prin folosirea aparatului Asdic. Legătura mea
strânsă cu decedatul amiral Henderson, controlor al Marinei până în
1938, şi discurile pe care Primul lord din acea vreme m-au încurajat să
le am cu Lordul Chartfield în legătură cu proiectele unor vase de luptă şi
crucişătoare, mi-au dat o vedere de ansamblu asupra sferei noilor
188
construcţii. Eram bineînţeles familiarizat, din datele publicate, cu

puterea, compoziţia şi structura flotei, actuale şi în perspectivă, şi cu
marinele germană, italiană şi franceză.
***
Una dintre primele măsuri pe care le-am luat când am preluat

Amiralitatea şi am devenit membru al Cabinetului de Război a fost să-mi
formez un departament al meu de statistică. În acest scop, m-am bazat
pe profesorul Lindemann, prietenul şi confidentul meu de atâţia ani.
Împreună, ne-am format punctul de vedere şi estimările în legătură cu
toată povestea. Acum, l-am instalat la Amiralitate, cu o jumătate de
duzină de statisticieni şi economişti în care puteam avea încredere că nu
vor acorda atenţie altor fapte decât realităţii. Acest grup de oameni
capabili, cu acces la toate informaţiile oficiale, era în stare, sub
îndrumarea lui Lindemann, să-mi prezinte continuu tabele şi diagrame
ilustrând întregul război, atât cât îl cunoşteam noi. Ei examinau şi
analizau necontenit toate documentele departamentale care circulau în
Cabinetul de Război şi urmăreau de asemenea toate cercetările pe care
doream să le fac eu.
În acea vreme, nu exista o organizaţie de statistică generală a
guvernului. Fiecare departament îşi prezenta istoria pe baza cifrelor şi
datelor proprii. Ministerul Aerului calcula într-un fel, cel al Războiului
altfel. Ministerul Aprovizionării şi Camera de Comerţ, deşi se referau la
acelaşi lucru, vorbeau dialecte diferite. Aceasta ducea uneori la
neînţelegeri şi pierdere de timp, când un punct de vedere sau altul se
ciocneau în Cabinet. Eu am avut totuşi, de la început, propria mea sursă
de informaţii, sigură şi permanentă, fiecare sector al acesteia fiind
integral legat de tot restul. Deşi acest lucru acoperea doar o parte a
domeniului lui, era de ajutor pentru mine pentru a-mi forma un punct
de vedere just şi cuprinzător asupra numeroaselor fapte şi cifre care
curgeau spre noi.
Teribila situaţie navală din 1914 nu s-a repetat. Atunci, intrasem
în război cu un raport de şaisprezece la zece în vase importante şi de doi
la unu în crucişătoare. În acele zile, mobilizasem opt escadre de luptă de
câte opt vase de luptă, cu o escadră de crucişătoare şi cu câte o flotilă
pentru fiecare, laolaltă cu importante forţe de crucişătoare detaşate, iar
eu speram la o acţiune generală, cu o flotă mai mică dar totuşi
189
formidabilă. Acum, flota germană abia îşi începuse reconstrucţia şi nu

avea puterea nici măcar să formeze o linie de luptă. Cele două vase mari
de luptă ale lor, Bismarck şi Tirpitz, despre care trebuie spus că ambele
au depăşit limitele impuse tonajului prin Tratat, mai aveau un an până
să fie gata. Crucişătoarele uşoare de luptă Scharnhorst şi Gneisenau, care
au fost în mod fraudulos mărite de germani de la 10 000 tone la 26000
tone, fuseseră terminate în 1938. În afară de acestea, Germania avea la
dispoziţie cele trei vase de luptă „de buzunar” de 10000 tone, Amiral
Graf Spee. Amiral Scheer şi Deutschland, împreună cu două crucişătoare
cu tunuri de 95 cm, de 10 000 tone, şase crucişătoare uşoare şi şaizeci
de distrugătoare şi vase mai mici. Astfel că nu reprezenta un pericol în
ce priveşte forţa de suprafaţă pentru stăpânirea de către noi a mărilor.
Nu încăpea îndoială că Marina britanică era copleşitor de superioară
celei germane ca putere şi număr şi nu aveam motive să presupunem că
ar fi avut lipsuri în ce priveşte cunoştinţele, instrucţia şi îndemânarea. În
afara lipsei de crucişătoare şi distrugătoare, flota fusese menţinută la
standardul ei înalt, obişnuit. Ea avea de făcut faţă unor îndatoriri
enorme şi nenumărate, mai curând decât unui conflict.
Italia nu declarase război şi era deja clar că Mussolini aştepta
desfăşurarea evenimentelor. În această nesiguranţă, şi ca o măsură de
precauţie până se terminau toate aranjamentele noastre, am considerat
că e cel mai bine să împrăştiem vasele în jurul Capului. Aveam deja de
partea noastră, în afara preponderenţei noastre proprii asupra
Germaniei şi Italiei laolaltă, puternica flotă a Franţei, care, datorită
remarcabilei capacităţi şi îndelungatei conduceri a amiralului Darlan,
fusese adusă la cea mai mare forţă şi grad de eficienţă atinse vreodată
de Marina franceză după epoca monarhici. Dacă Italia avea să devină
ostilă, primul nostru câmp de luptă trebuia să fie Mediterana. Cu
excepţia unei înţelegeri temporare, eu mă opuneam total oricăror
planuri de a părăsi centrul şi de a ne mulţumi să închidem capetele
întinsei mări interioare. Doar forţele noastre, chiar fără ajutorul Marinei
franceze şi al porturilor ei fortificate, erau suficiente pentru a alunga de
pe mare vasele italiene şi a asigura completa stăpânire navală a
Mediteranei în două luni sau poate chiar mai repede.
***
190
Opinia ziarelor, în frunte cu Times, era în favoarea principiului

unui Cabinet de Război cu nu mai mult de cinci sau şase miniştri, toţi
fiind eliberaţi de treburi departamentale. Doar aşa, s-a argumentat, se
putea avea un punct de vedere larg şi concentrat asupra politicii de
război, mai ales în aspectele ei mai largi. Exprimat pe scurt, „cinci
bărbaţi care să nu aibă nimic altceva de făcut” era considerat idealul.
Totuşi, existau numeroase obiecţii practice la un asemenea sistem. Un
grup de oameni de stat detaşaţi, oricât de mare ar fi autoritatea lor
nominală, se află într-un dezavantaj serios când au de a face cu miniştri
aflaţi în fruntea unor departamente mari, de importanţă vitală. Acest
lucru este adevărat mai ales în privinţa departamentelor militare.
Personajele Cabinetului de Război nu pot avea răspunderea pentru
evenimentele de zi cu zi. Ei pot lua decizii majore, pot da sfaturi
generale înainte sau pot critica după aceea, dar nu se pot compara, de
exemplu, cu un Prim Lord al Amiralităţii sau cu un secretar de stat al
Războiului sau al Aerului care, cunoscând fiecare amănunt al problemei
şi sprijinit fiind de colegii săi, poartă răspunderea acţiunii. Uniţi, ei pot
rezolva aproape totul, dar, de obicei, între ei sunt opinii diferite. Vorbele
şi aranjamentele sunt interminabile, iar între timp torentul războiului
curge mai departe. Miniştrii Cabinetului de Război ar fi rezervaţi, în mod
firesc, în a critica ministrul responsabil, înarmat cu toate faptele şi
cifrele. Ei ar simţi o mustrare de cuget dacă ar spori încordarea care
apasă asupra celor din executivul real. Ei tind de aceea tot mai mult să
fie nişte supervizori teoretici şi comentatori, citind în fiecare zi o imensă
cantitate de materiale, dar nu ştiu cum să-şi folosească aceste cunoştinţe
fără să facă mai mult rău decât bine. Adesea, ci nu pot face mai mult
decât să arbitreze, sau să găsească un compromis în disputele
interdepartamentale. Este deci nevoie ca miniştrii de la Externe şi de la
departamentele de luptă să fie membri integrali ai organului suprem. De
obicei, cel puţin unii dintre cei „Cinci mari” sunt aleşi mai degrabă
pentru influenţa lor politică decât pentru cunoştinţele sau aptitudinile
lor în domeniul operaţiunilor de război. Numărul membrilor începe
atunci să crească mult, dincolo de cercul limitat conceput iniţial.
Desigur, dacă primul-ministru însuşi ajunge ministru al Apărării, se
obţine o concentrare puternică. Personal, când am primit însărcinarea,
nu mi-a plăcut să am în jurul meu miniştri fără legături. Preferam să am
de-a face cu şefi ai unor organisme decât cu consilieri. Fiecare trebuia să
191
presteze o zi bună de muncă şi să răspundă pentru o treabă definită; în

acest caz, nu face gălăgie de dragul gălăgiei sau ca să se evidenţieze.
Planul iniţial al domnului Chamberlain cu privire la un Cabinet de
Război a fost aproape imediat extins, prin forţa împrejurărilor, pentru a-
i include pe Lordul Halifax, ministrul de Externe, pe Lordul Samuel
Hoare, Lordul Sigiliului Privat, pe Sir John Simon, ministru de Finanţe,
pe Lordul Chatfield, ministru al Coordonării Apărării, şi pe Lordul
Hankey, ministru fără portofoliu. La aceştia, s-au adăugat miniştrii
Armatei, dintre care făceam şi eu parte acum, cu domnul Hore Belisha,
secretar de stat al Războiului, şi cu Sir Kingsley Wood, secretar de stat al
Aerului. În plus, era necesar să fie prezenţi la fiecare ocazie, domnul
Eden, care acum revenise în guvern ca secretar al Dominioanelor şi Sir
John Anderson, secretar la Interne şi ministru al Securităţii Interne, deşi
nu erau membri ai Cabinetului de Război. Astfel, totalul nostru era de
unsprezece.
În afară de mine, toţi ceilalţi miniştri conduseseră treburile
noastre mulţi ani în ultima vreme sau erau implicaţi în situaţia în faţa
căreia eram puşi, atât pe plan diplomatic cât şi militar. Eu nu avusesem
o funcţie publică de aproape unsprezece ani. Deci nu aveam răspunderi
pentru trecut sau pentru vreo lipsă de pregătire, care acum erau vizibile.
Dimpotrivă, în ultimii şase, şapte ani, fusesem tot timpul un profet al
răului care acum se adeverea în mare măsură. Astfel, înarmat cum eram
acum cu puternica maşinărie a Marinei, asupra căreia cădea povara
luptei active, din acest moment nu mă simţeam defel dezavantajat, iar
dacă m-aş fi simţit, sentimentul ar fi fost înlăturat de amabilitatea şi
loialitatea primului-ministru şi a colegilor lui. Îi cunoşteam bine pe toţi.
Majoritatea lucraserăm împreună timp de cinci ani în cabinetul
domnului Baldwin şi am fost în contact prietenesc sau în controversă pe
scena schimbătoare a vieţii parlamentare. Sir John Simon şi cu mine
reprezentam totuşi o generaţie politică mai veche. Eu intrasem şi
ieşisem din guvernul britanic timp de cincisprezece ani, iar el cam tot
atâţia, înainte ca vreunul dintre ceilalţi să fi obţinut funcţii publice. Eu
fusesem în fruntea Amiralităţii lor în timpul primului război mondial.
Deşi primul-ministru era mai în vârstă decât mine cu câţiva ani, eu eram
aproape singurul antediluvian. Aceasta putea fi o chestiune de reproşat
în timp de criză, când era natural şi popular să se ceară forţa oamenilor
tineri şi a ideilor noi. Am înţeles deci că va trebui să mă străduiesc să ţin
pasul cu generaţia acum în putere şi cu uriaşi tineri proaspeţi, care ar
192
putea apare oricând. În această privinţă, m-am bazat pe cunoaştere şi pe

toată energia posibilă, reală şi mintală.
În acest scop, am recurs la un mod de viaţă care mi-a fost impus la
amiralitate în 1914 şi 1915 şi despre care am constatat că îmi sporeşte
mult capacitatea mea de lucru zilnică. Mă culcam totdeauna, cel puţin o
oră, cât se putea de devreme după-amiază, şi foloseam din plin
norocoasa mea înzestrare de a adormi imediat şi adânc. În acest fel,
eram capabil să fac o zi şi jumătate de muncă într-o zi. Natura nu l-a
făcut pe om în stare să lucreze de la opt dimineaţa până la miezul nopţii
fără această împrospătare de fericită uitare, care, chiar dacă durează
doar douăzeci de minute, reînnoieşte toate forţele vitale. Îmi părea rău
că trebuia să mă duc la culcare în fiecare după-amiază, ca un copil, dar
eram răsplătit, putând să lucrez nopţile până la două sau chiar mai
târziu – uneori mult mai târziu – până dimineaţa, şi să încep ziua
următoare între opt şi nouă. Am continuat această rutină tot timpul
războiului şi o recomand şi altora, atunci când şi dacă au nevoie să
scoată timp îndelungat tot ce se poate de la fiinţa umană. Primul Lord al
Mării, amiralul Pound, de îndată ce şi-a dat seama de tehnica mea, a
adoptat-o şi el, doar că el nu se culca în pat ci aţipea în fotoliul lui. El
ducea această politică atât de departe, încât adesea adormea adânc la
şedinţele de Cabinet. Un singur cuvânt despre marină era însă suficient
ca să-l trezească la activitate deplină. Nimic nu trecea pe lângă urechea
lui vigilentă sau mintea lui înţelegătoare.
***
Între timp, în jurul mesei Cabinetului eram martorii distrugerii

rapide şi aproape mecanice a unui stat mai slab, conform metodei şi
ţelului lui Hitler. Peste o mie cinci sute de avioane moderne au fost
aruncate asupra Poloniei, iar cincizeci şi şase de divizii, incluzând toate
cele nouă divizii motorizate şi blindate, formau armata invadatoare,
numeroasă şi bine echipată, încât polonezii nu se puteau măsura cu
atacatorii lor, dar nici dispunerea lor nu era înţeleaptă. Ei şi-au
răspândit forţele de-a lungul întregii frontiere a ţării lor. Nu aveau
rezerve centrale. În timp ce luau o atitudine mândră şi arţăgoasă
împotriva ambiţiilor germane, se temuseră totuşi să nu fie acuzaţi de
provocare, mobilizând la timp împotriva forţelor care se adunau în jurul
lor. Treizeci de divizii, reprezentând doar două treimi din armata lor
193
activă, erau gata, sau aproape gata să întâmpine primul şoc. Viteza
evenimentelor şi violenţa intervenţiei, a forţei aeriene germane, i-a
împiedicat pe ceilalţi să ajungă pe poziţii înaintate ca totul să fie
sfărâmat aşa că au fost implicaţi doar în dezastrul final. Astfel, polonezii
s-au aflat în faţa unei armate de două ori mai puternice, înşiraţi pe un
perimetru lung şi fără să aibă nimic în spatele lor. Ei nu erau inferiori
doar ca număr. Erau foarte mult depăşiţi în artilerie şi aveau o singură
brigadă blindată care să facă faţă celor nouă brigăzi de Panzer, cum se
numeau deja. Cavaleria, care număra douăsprezece brigăzi, a luptat cu
vitejie împotriva tancurilor şi a maşinilor blindate, dar nu le puteau face
nimic cu săbiile şi lăncile lor. Cele nouă sute de avioane din linia întâia,
dintre care poate jumătate erau de tip modern, au fost luate prin
surprindere şi multe au fost distruse chiar înainte de a ajunge în aer. În
două zile, forţele aeriene ale Poloniei au fost practic anihilate. Într-o
săptămână, armata germană muşcase adânc din Polonia. Rezistenţa era
peste tot curajoasă dar zadarnică şi, la sfârşitul a două săptămâni,
armata poloneză, ce număra vreo două milioane de oameni, a încetat să
mai existe ca forţă organizată.
Era acum rândul sovieticilor. Ceea ce ei numesc „democraţie” a
intrat în acţiune. La 17 septembrie, armata rusă s-a năpustit peste
frontiera de răsărit a Poloniei, aproape nepăzită, şi a înaintat spre vest
pe un front larg. Pe data de 18, ruşii s-au întâlnit cu colaboratorii lor
germani, la Brest-Litovsk. Aici, în războiul anterior, bolşevicii,
încălcându-şi înţelegerea solemnă cu Aliaţii occidentali, făcuseră pace
separată cu Germania Kaiserului şi s-au înclinat termenilor ei aspri.
Acum, la Brest-Litovsk, comuniştii ruşi zâmbeau şi dădeau mâna cu
Germania lui Hitler. Ruinarea Poloniei şi întreaga ei subjugare s-a
desfăşurat rapid. Rezistenţa Varşoviei provenind în mare măsură din
ridicarea cetăţenilor ei, a fost minunată dar pierdută. După multe zile de
bombardamente aeriene şi de tiruri de artilerie grea, care fusese rapid
transferată de pe frontul de vest inactiv, pe şoselele laterale, postul de
radio a încetat să mai transmită imnul naţional polonez şi Hitler a intrat
în oraşul în ruină. Într-o lună, s-a terminat totul şi o naţiune de treizeci
şi cinci de milioane a căzut în ghearele nemiloase ale acelora care
urmăreau nu numai cucerirea ci şi sclavia şi de fapt nimicirea unui mare
număr de oameni.
Văzusem un specimen perfect de Blitzkrieg modern; interacţiunea
strânsă pe câmpul de luptă a armatei şi a forţelor aeriene; bombardarea
194
violentă a tuturor comunicaţiilor şi a oraşelor care par o ţintă

atrăgătoare; înarmarea unei Coloane a cincea active; folosirea liberă a
spionilor şi a paraşutiştilor; şi, mai presus de toate, irezistibila înaintare
a marii mase de blindate. Polonezii nu aveau să fie ultimii care să îndure
nenorocirea.
Capitolul XVIII
SARCINA AMIRALITĂŢII
Lumea întreagă a rămas uluită când atacul violent asupra Poloniei

a fost urmat de declararea războiului împotriva Germaniei de către
Britania şi Franţa, după o prelungită şi apăsătoare aşteptare. Domnul
Chamberlain, într-o scrisoare particulară publicată de biograful lui, a
descris acest război ca „război ciudat” iar eu am găsit expresia atât de
justă şi expresivă încât am folosit-o ca titlu pentru această perioadă.
Armata franceză nu a atacat Germania. Mobilizarea fiind completă,
aceasta rămânea în contact, dar fără să acţioneze, de-a lungul frontului.
Niciun fel de acţiune aeriană, în afară de zboruri de recunoaştere, nu au
fost întreprinse deasupra Britaniei şi niciun atac asupra Franţei din
partea germanilor. Guvernul francez ne-a cerut să ne abţinem de la
atacuri aeriene împotriva Germaniei, spunând că asta ar provoca
represalii asupra uzinelor lor de război care erau neprotejate. Noi ne-
am mulţumit să aruncăm manifeste ca să-i ridicăm pe germani la o
moralitate, mai înaltă. Această fază a războiului pe uscat şi în aer a uimit
pe toată lumea. Franţa şi Britania au rămas impasibile, în timp ce
Polonia a fost distrusă sau subjugată în câteva săptămâni de întreaga
forţă a maşinii de război germane. Hitler nu avea motive să se plângă.
Războiul pe mare, dimpotrivă, a început din prima oră cu toată
intensitatea şi Amiralitatea a devenit centrul activ al evenimentelor. La
3 septembrie, toate vasele noastre navigau prin lume pentru treburile
lor. Brusc, au fost atacate de submarinele de buzunar-U, bine amplasate
dinainte, în special pe căile de acces occidentale. La ora 9 p.m., în aceeaşi
seară, vasul de pasageri Athenia, de 13000 tone, a fost torpilat şi s-a
scufundat cu pierderea a 112 vieţi, incluzând douăzeci şi opt de cetăţeni
americani. Acest ultragiu a fost aflat în întreaga lume în câteva ore.
Guvernul german, pentru a evita orice neînţelegere în Statele Unite, a
emis imediat o declaraţie în care se susţinea că eu personal am ordonat
195
ca o bombă să fie plasată la bordul vasului, pentru ca, prin distrugerea

acestuia să aduc prejudicii relaţiilor germano-americane. Minciuna a
găsit o oarecare crezare în cercurile duşmănoase. În zilele de 5 şi 6 au
fost scufundate, lângă coasta Spaniei, vasele Bosnia, Royal Sceptre şi Rio
Claro. Toate acestea erau vase importante.
La Amiralitate, existau planuri cuprinzătoare pentru mărirea
forţei noastre antisubmarine şi mai era pregătit un plan amănunţit de
construire, în timp de război, a unor distrugătoare mari şi mici şi a unor
crucişătoare cu multe vase auxiliare şi care a intrat automat în funcţiune
odată cu declararea războiului. Conflictul anterior dovedise meritul
suveran al convoiului şi l-am adoptat imediat în Atlanticul de nord.
Înainte de sfârşitul lunii, funcţionau convoaie regulate pe ocean, plecând
de pe Tamisa şi din Liverpool, iar înapoi spre casă de la Halifax,
Gibraltar şi Freetown. La toate nevoile noastre de a hrăni insula şi de a
ne mări puterea de a duce războiul, s-au simţit acum imediat urmările
pierderii paralizante a porturilor irlandeze sudice. Aceasta a impus o
dureroasă restrângere a razei de acţiune a distrugătoarelor noastre, şi
aşa prea puţine.
***
După instituirea sistemului de convoaie, următoarea nevoie vitală

navală era asigurarea unei baze sigure pentru flotă. Într-un război cu
Germania, Scapa Flow este punctul cu adevărat strategic, din care
marina britanică poate controla ieşirile din Marea Nordului şi poate
asigura blocada lor; de aceea, am simţit de datoria mea să vizitez Scapa
încă din primele momente. Am obţinut deci o învoire de la şedinţele
noastre zilnice de Cabinet şi-am pornit spre Wick, cu un mic număr de
funcţionari, în noaptea de 14 septembrie. În următoarele două zile, mi-
am petrecut cea mai mare parte a timpului inspectând portul şi intrările
acestuia. M-am asigurat că funcţionau la fel de bine ca şi în războiul
trecut şi că se făceau importante adăugiri şi îmbunătăţiri. Am stat cu Sir
Charles Forbes, comandantul şef, pe nava lui amiral Nelson, şi am
discutat cu el şi cu principalii săi ofiţeri nu doar despre Scapa ci şi
despre toate problemele navale. Restul flotei se adăpostea la Loch Ewe,
iar pe data de 17, amiralul m-a dus acolo cu Nelson. Intrarea în Loch era
îngustă şi închisă cu câteva şiruri de plase indicatoare şi vase de
patrulare, şi era dotată cu aparate Asdic şi de control la adâncime şi cu
196
vase de pază numeroase şi active. De jur-împrejur se înălţau dealurile

roşietice ale Scoţiei, în toată splendoarea lor. Gândurile mele s-au întors
în urmă cu un sfert de secol, la celălalt septembrie, când l-am vizitat pe
Sir John Jellicoe şi pe căpitanii lui în acelaşi golf şi i-am găsit cu lunga lor
linie de nave de luptă şi crucişătoare scoase afară la ancoră, pradă
aceloraşi nesiguranţe care ne frământau şi pe noi azi. Majoritatea
căpitanilor şi amiralilor din acele zile muriseră sau ieşiseră la pensie.
Ofiţerii superiori responsabili, care îmi erau prezentaţi în timp ce
vizitam diverse vase, fuseseră tineri locotenenţi sau simpli marinari în
acele zile îndepărtate. Înaintea războiului anterior, avusesem un răgaz
de trei ani, în care am putut cunoaşte şi aproba numirea majorităţii
înaltului personal; acum însă, toţi aceştia erau figuri noi, feţe noi.
Disciplina perfectă, stilul şi ţinuta, rutina de ceremonie – totul era
neschimbat. Dar o generaţie total diferită era acum în uniforme şi în
funcţii. Doar vapoarele fuseseră, în majoritatea lor, construite pe
vremea când eram eu la post. Niciunul nu era nou. Era o experienţă
stranie, de parcă aş fi trăit o încarnare anterioară. Mi se părea că eu
eram singurul care supravieţuisem în aceeaşi funcţie pe care o
deţinusem cu atât de mult timp în urmă. Dar nu; pericolele
supravieţuiseră şi ele. Pericolele veneau din adâncuri şi erau mai
serioase şi mai puternice, reprezentând submarinele de buzunar-U,
precum şi din văzduh, pericolul de a fi descoperit în ascunzătoarea ta şi
de a suferi cu greu şi poate distrugător atac!
Nimeni nu trecuse de două ori pe un drum atât de îngrozitor la un
asemenea interval. Nimeni nu a simţit pericolele şi răspunderile din vârf
ca mine, sau, ca să cobor la o chestiune măruntă, nu a înţeles cum sunt
trataţi Primii Lorzi ai Amiralităţii când se scufundă vapoare mari şi
lucrurile merg prost. Dacă vom parcurge din nou acelaşi ciclu pentru a
doua oară, va trebui oare să îndur din nou durerea înlăturării mele?
Fisher, Wilson, Battenburg, Jellicoe, Beatty, Pakenham, Sturdee, toţi s-au
dus!
Mă simt ca unul
Care a rămas singur, într-o sală de banchet goală,
Cu luminile stinse,
Cu ghirlande veştejite,
De unde toţi au plecat, în afară de el.
197
Şi cum rămânea cu nenorocirea supremă, nemăsurată, în care ne

scufundaserăm din nou în mod iremediabil? Polonia era în agonie;
Franţa, doar o palidă reflectare a trecutei ei de înflăcărări războinice;
colosul rusesc nu ne mai era aliat, nici măcar neutru, ba era posibil să ne
devină duşman. Italia nu ne era prietenă. Japonia nu ne era aliată.
America se va ridica oare din nou? Imperiul Britanic rămânea intact şi
glorios de unit, dar slab pregătit, şi nu era gata de război. Încă mai
aveam supremaţia pe mare. Dar eram dureros depăşiţi în număr în ce
priveşte noile arme mortale din văzduh. Cumva, peisajul se întuneca.
Am luat trenul la Inverness şi am călătorit toată după-amiaza şi
noaptea, până la Londra. Când am coborât la Euston, a doua zi
dimineaţă, am fost surprins să-l văd pe peron pe Primul Lord al Mării.
Amiralul Pound avea un aer grav. „Am veşti proaste pentru dumneata,
Prim Lord. Vasul Courageous a fost scufundat ieri seară în Canalul
Bristol.” Courageous era unul dintre cele mai vechi portavioane ale
noastre, dar un vas foarte necesar în această perioadă. I-am mulţumit că
a venit să mă anunţe personal şi i-am spus: „Nu putem să ducem un
război ca acesta fără ca asemenea lucruri să se întâmple din când în
când. Am mai văzut aşa ceva mai de mult.” Apoi, la baie şi la munca altei
zile.
***
La sfârşitul lui septembrie, aveam puţine motive de nemulţumire

faţă de rezultatele primului impact al războiului pe mare. Simţeam că
preluasem efectiv marele departament pe care îl cunoşteam atât de bine
şi îl iubeam cu un ochi discriminatoriu. Acum ştiam ce aveam în mână şi
ce era pe drum. Ştiam unde era fiecare lucru. Vizitasem principalele
porturi navale şi cunoscusem toţi comandanţii şefi. Prin decretul de
constituire a Consiliului, Primul Lord „răspunde în faţa Coroanei şi a
Parlamentului pentru toate treburile amiralităţii”, iar eu mă simţeam
pregătit să-mi asum această datorie, atât formal cât şi în fapte.
Făcusem uriaşa, delicata şi periculoasa trecere de la pace la război.
În primele săptămâni, am suferit daune prin atacarea bruscă şi contrară
înţelegerilor internaţionale a vaselor comerciale, într-un război fără
discriminare dus de submarinele de buzunar-U; dar sistemul
convoaielor era acum în deplină desfăşurare şi vasele comerciale plecau
din porturile noastre în fiecare zi, în grupuri şi cu un singur tun şi un
198
nucleu de trăgători. Traulere echipate cu aparatură Asdic şi alte vase

mici echipate cu aparate de detectare la adâncime, toate bine pregătite
de Amiralitate înainte de izbucnirea războiului, erau acum folosite din
plin. Simţeam cu toţii că primul atac al submarinelor de buzunar-U
asupra comerţului britanic fusese stopat şi că ameninţarea era sub un
control serios şi tot mai puternic. Era clar că germanii vor construi
submarine cu sutele. Peste douăsprezece luni, sau cu siguranţă în
optsprezece, trebuia să ne aşteptăm să înceapă cu adevărat războiul
submarinelor de buzunar-U. Dar, până atunci, speram ca masa noastră
de noi flotile şi vase antisubmarine, care erau principala noastră
prioritate, vor fi gata să le întâmpine cu o superioritate proporţională şi
efectivă.
Între timp, transportul forţei expediţionare în Franţa se desfăşura
lin şi blocada Germaniei era forţată prin metode similare cu cele folosite
în războiul anterior. Peste mări, crucişătoarele noastre vânau vase
germane şi, în acelaşi timp, asigurau acoperirea vaselor noastre
împotriva atacului prin raiduri. Navigaţia germană stătea pe loc şi 325
vase germane, totalizând aproape 750 000 tone, erau imobilizate în
porturi străine. Aliaţii noştri îşi jucau şi ei rolul lor. Francezii şi-au
asumat un rol important în controlul Mediteranei. În apele lor şi în
golful Biscaya, ei au ajutat la lupta împotriva submarinelor de buzunar-
U, iar în centrul Atlanticului, o forţă puternică, având baza la Dakar,
constituia o componentă a planurilor Aliaţilor împotriva vaselor de raid
de suprafaţă.
În aceeaşi lună, am fost încântat că am primit o scrisoare
personală de la preşedintele Roosevelt. Îl întâlnisem doar o dată în
războiul anterior. S-a întâmplat la un dineu la Gray’s Inn şi am fost izbit
de prezenţa lui magnifică, de tinereţea şi forţa lui. Nu a fost timp pentru
nimic altceva decât pentru saluturi. El mi-a scris în data de 11: „Pentru
că dumneata şi cu mine am ocupat poziţii similare în războiul mondial,
vreau să ştii cât sunt de bucuros că eşti din nou la Amiralitate. Îmi dau
seama că problemele sunt complicate de factori noi, dar esenţialul nu e
foarte diferit. Ce vreau să ştiţi, dumneata şi primul-ministru, e că aş fi
bucuros oricând dacă dumneata mă vei ţine la curent personal cu orice
ai dori ca eu să ştiu. Poţi trimite oricând scrisori închise prin curierul
dumitale sau al meu.”
Am răspuns cu promptitudine, folosind semnătura „Persoană
navală” şi astfel a început o lungă şi memorabilă corespondenţă –
199
acoperind aproape o mie de comunicări de fiecare parte, care a ţinut

până la moartea lui, peste cinci ani.
***
În octombrie, ne-a izbit brusc un eveniment care a atins

Amiralitatea într-un punct foarte sensibil.
Un raport potrivit căruia un submarin de buzunar-U se află în
interior la Scapa Flow a mânat Marea flotă în larg, în noaptea de 17
octombrie 1914. Alarma era prematură. Acum, după exact un sfert de
secol, s-a adeverit. La 1.30 noaptea, la 14 octombrie 1939, un submarin
de buzunar-U german, înfruntând valurile şi curenţii, a pătruns apărarea
noastră şi a scufundat vasul de luptă Royal Oak care stătea ancorat. La
început, dintr-o salvă de torpile, doar una a atins vasul şi a produs o
explozie înăbuşită. Faptul că o torpilă putea să-i lovească în siguranţa de
la Scapa Flow era atât de incredibil pentru amiral şi pentru căpitanul de
la bord, încât au atribuit explozia vreunei cauze interne. Douăzeci de
minute au trecut până când submarinul-U, căci aşa ceva era, şi-a
reîncărcat tuburile şi a tras a doua salvă. Atunci, trei sau patru torpile,
lovind în succesiune rapidă, au rupt fundul vasului. În zece minute,
acesta s-a răsturnat şi s-a scufundat. Majoritatea oamenilor era la
posturi, dar viteza cu care s-a răsturnat vasul a făcut aproape imposibil
ca cineva din compartimentele de jos să scape.
Acest episod, care trebuie privit ca o faptă de arme din partea
comandantului submarinului, căpitanul Prien, a produs un şoc în opinia
publică. Ar fi fost fatal din punct de vedere politic oricărui ministru
responsabil pentru precauţiile dinainte de război. Fiind un nou venit, eu
eram imun faţă de asemenea reproşuri, în aceste prime luni, şi, în plus,
opoziţia nu a încercat să adune capital din această nenorocire. Am
promis cea mai strictă anchetă. Evenimentul a arătat cât de necesar era
să perfecţionăm apărarea la Scapa împotriva oricăror forme de atac,
înainte de a permite efectuarea lor. Au trecut şase luni până să ne putem
bucura de avantajele acesteia.
Acum, un nou şi formidabil pericol ne ameninţa viaţa. În
septembrie şi octombrie, aproape o duzină de vase comerciale au fost
scufundate la intrarea în porturile noastre, deşi acestea fuseseră bine
curăţate de mine. Amiralitatea a bănuit imediat că fusese folosită o mină
magnetică. Aceasta nu era o noutate în război; noi am început s-o
200
folosim pe scară mică încă la sfârşitul războiului anterior; dar daunele

teribile care puteau fi provocate de minele mari, plasate la mare
adâncime de vapoare sau avioane, nu fuseseră pe deplin înţelese. Fără
un specimen al minei, era imposibil să se creeze antidotul. Pierderile din
cauza minelor, în mare parte ale aliaţilor şi neutrilor, în septembrie şi
octombrie, s-au ridicat la 56 000 tone, iar în noiembrie, Hitler a fost
încurajat să lase. Să se înţeleagă că ar deţine o „armă secretă” care nu
putea fi contracarată. Într-o noapte, când eram la Chartwell, amiralul
Pound a venit să mă vadă, foarte îngrijorat. Şase vase fuseseră
scufundate lângă Tamisa. În fiecare zi, sute de vapoare intrau şi ieşeau
din porturile britanice iar supravieţuirea noastră depindea de mişcarea
lor. Specialiştii lui Hitler trebuie să-i fi spus că acest fel de atac va aduce
ruina noastră. Din fericire, el începuse pe scară mică, cu stocuri şi
capacităţi de producţie limitate.
Norocul ne-a favorizat însă în mod direct. La 22 noiembrie, între 9
şi 10 p.m. a fost observat un avion german care a aruncat în mare, lângă
Shoeburiness, un obiect mare, legat de o paraşută. Coasta este aici
mărginită de mari suprafeţe de noroi, care se descoperă odată cu
refluxul, şi era clar că, orice ar fi acel obiect, putea fi examinat şi
eventual recuperat când apa scădea. Aceasta a fast şansa noastră de aur.
Înainte de miezul nopţii, în aceeaşi noapte, doi ofiţeri foarte pricepuţi,
locotenenţii comandanţi Ouvry şi Lewis de pe Vermon, centrul
răspunzător pentru dezvoltarea armelor submarine, au fost chemaţi la
Amiralitate, unde Primul Lord al Mării şi cu mine am discutat cu ei şi le-
am ascultat planurile. La 1.30 noaptea, ei erau cu maşina în drum spre
Southend, ca să înceapă sarcina periculoasă de recuperare. Înainte de a
se lumina de ziuă, în 23, în întuneric complet, doar cu o lampă de
semnalizare, au găsit mina la vreo 500 de metri de semnul de apă
adâncă; dar întrucât acum venea fluxul, nu au putut decât să o
inspecteze şi să-şi facă pregătirile să o caute după reflux.
Operaţiunea periculoasă a început după-amiază devreme, când se
descoperise că o a doua mină era de asemeni în noroi, alături de prima.
Ouvry şi ofiţerul Baldwin s-au ocupat de prima, în timp ce colegii lor,
Lewis şi Vearn Combe, aşteptau la o distanţă sigură în caz de accident.
După fiecare operaţie stabilită dinainte, Ouvry îi semnala lui Lewis, aşa
încât cunoştinţele obţinute combinate ale celor patru, folosite la prima
mină precum şi îndemânarea şi devotamentul lor, au fost pe deplin
răsplătite. În seara aceea, unii din echipă au venit la Amiralitate şi au
201
raportat că mina a fost recuperată intactă şi era în drum spre

Portsmouth pentru examinare amănunţită. I-am primit cu entuziasm.
Am adunat vreo optzeci sau o sută de ofiţeri şi oficialităţi în cea mai
mare cameră a noastră şi un auditoriu emoţionat a ascultat povestea,
conştient de tot ce era în joc.
Acum se cerea toată forţa şi ştiinţa Marinei; şi nu peste mult timp,
încercările şi experienţele au început să dea rezultate practice. Lucram
pe toate căile odată, imaginând mai întâi atacarea minei cu metode noi
de dragare a minelor şi de provocare a detonării, iar în al doilea rând,
folosind mijloace pasive de apărare a vaselor împotriva minelor din
canalele nedragate sau ineficient dragate. Pentru acest al doilea scop, s-a
găsit un sistem de demagnetizare eficientă a vapoarelor, prin
înconjurarea lor cu un cablu electric. Sistemul s-a aplicat tuturor
vapoarelor. Dar nenorocirile serioase continuau. Noul crucişător Belfast
a fost lovit de o mină la 21 noiembrie, iar la 4 decembrie, vasul de luptă
Nelson a fost lovit de o mină când intra în Loch Ewe. Totuşi, ambele vase
au putut ajunge într-un port cu docuri de reparaţii. Este remarcabil
eşecul contrainformaţiilor germane de a străpunge măsurile noastre de
securitate pentru ascunderea daunelor suferite de Nelson, până la
repararea vasului şi punerea lui din nou în funcţiune. Totuşi, în cazul
primului, multe mii de oameni din Anglia au trebuit să cunoască faptele
reale.
Experienţa ne-a oferit curând noi metode de demagnetizare.
Efectul moral al acestui succes a fost enorm, dar, pentru a înfrânge
eforturile duşmanului, ne bazam pe munca plină de credinţă, curajoasă
şi persistentă, a celor ce dragau minele şi pe îndemânarea răbdătoare a
specialiştilor tehnicieni care imaginau şi furnizau echipamentele pe care
le foloseam. De acum încolo, în ciuda multor perioade de îngrijorare,
ameninţarea minelor a fost totdeauna sub controlul şi, În cele din urmă,
pericolul începu să scadă.
Este bine să analizăm această parte a războiului naval. O proporţie
semnificativă a întregului nostru efort de război a trebuit să fie
consacrat combaterii minelor. O mare cantitate de bani şi materiale au
fost îndreptate aici de la alte sarcini şi multe mii de oameni şi-au riscat
viaţa, zi şi noapte, doar în dragarea minelor. Cifra de vârf a fost atinsă în
iunie 1944, când aproape şaizeci de mii de oameni erau folosiţi în acest
scop. Nimic n-a micşorat ardoarea marinei comerciale, iar starea lor de
spirit s-a îmbunătăţit, odată cu complicaţiile atacului cu mine şi cu
202
măsurile noastre eficiente de a le contracara. Munca şi curajul lor au fost

salvarea noastră. În sfera mai largă a operaţiunilor navale, încă nu
avusese loc o provocare majoră a poziţiei noastre. Asta urma abia să
vină şi o descriere a două conflicte majore cu vasele germane de raid de
suprafaţă poate încheia relatarea mea despre războiul pe mare, în 1939.
***
Linia noastră lungă, rezistentă, de blocadă de la nord de Orkneys,

formată în mare măsură de vase comerciale înarmate, intercalate cu
vase de război, era desigur expusă unui atac brusc din partea vaselor
germane principale şi, în special, a celor două crucişătoare de luptă
rapide şi foarte puternice, Scharnhorst şi Gneisenau. Nu puteam evita să
se dea o asemenea lovitură. Speranţa noastră era să-i facem pe cei care
vin să se angreneze într-o acţiune decisivă.
După-amiaza târziu, la 23 noiembrie, vasul comercial înarmat
Rawalpindi, patrulând între Islanda şi Faroe, a văzut un vas inamic care
se apropia repede. S-a crezut că străinul era vasul de luptă de buzunar
Deutschland şi s-a procedat în consecinţă. Ofiţerul comandant, căpitanul
Kennedy, nu-şi putea face iluzii asupra felului cum se va termina o
asemenea întâlnire. Vasul lui era doar un vas de pasageri transformat,
cu patru tunuri de 15 centimetri, iar presupusul inamic avea şase tunuri
de 29 centimetri, în afară de alt armament secundar. Totuşi, a acceptat
situaţia, luptând până la capăt pentru vasul său. Duşmanul a deschis
focul de la 10 000 de metri iar Rawalpindi a răspuns. O asemenea
acţiune nu putea ţine mult, dar lupta a continuat până când, cu toate
tunurile scoase din funcţiune, Rawalpindi s-a transformat într-o epavă
în flăcări. S-a scufundat la puţin timp după aceea, cu pierderea
căpitanului şi a 270 marinari curajoşi.
De fapt, nu fusese vasul Deutschland, ci două crucişătoare de luptă
Scharnhorst şi Gneisenau, care s-au angajat în bătălie. Cele două vapoare
părăsiseră Germania cu două zile înainte, ca să atace convoaiele noastre
din Atlantic, dar întâlnind şi scufundând vasul Rawalpindi şi temându-se
de consecinţele de a fi descoperite, şi-au abandonat restul misiunii şi s-
au întors imediat în Germania. Aşadar, lupta eroică a lui Rawalpindi nu a
fost în zadar. Crucişătorul Newcastle, patrulând în apropiere, a văzut
lumina tirului şi a răspuns la primul apel al lui Rawalpindi, sosind la
locul respectiv împreună cu crucişătorul Delphi, unde au găsit vasul
arzând şi încă plutind. A urmărit duşmanul şi, la 6.15 p.m., a zărit două
203
vase în timp ce se însera şi ploua dens. Pe unul, l-a recunoscut ca fiind

un vas de luptă, dar l-a pierdut în întuneric şi duşmanul a scăpat.
Speranţa de a forţa cele două vase germane vitale să accepte lupta
îi domina pe toţi cei în cauză, iar comandantul şef a ieşit în larg cu toată
flota. În ziua de 25, paisprezece crucişătoare britanice brăzdau Marea
Nordului cu distrugătoare şi submarine care cooperau între ele având
flota de luptă drept sprijin. Dar norocul ne-a fost potrivnic; n-au găsit
nimic şi n-au observat niciun semn de mişcare a duşmanului spre vest.
În ciuda vremii foarte proaste, căutarea a fost continuată timp de şapte
zile şi, până la urmă, am aflat că Scharnhorst şi Gneisenau au reintrat cu
siguranţă în Baltica. Acum se ştie că au trecut pe lângă linia noastră de
patrulare, lângă coasta Norvegiei, în dimineaţa de 26 noiembrie. Vremea
era ceţoasă şi nu s-au văzut unii pe alţii. Radarul modern ar fi asigurat
contactul, dar pe atunci nu-l aveam. Impresia publicului era
nefavorabilă Amiralităţii. Nu puteam face lumea exterioară să înţeleagă
vastitatea mării sau uriaşele eforturi pe care le făcea marina în atâtea
regiuni. După aproape două luni de război şi mai multe pierderi
serioase, nu am avut nimic de arătat de partea cealaltă. Nici nu puteam
încă răspunde, la întrebarea: „Ce face marina?”
***
Atacul asupra comerţului nostru oceanic de către vase de raid de

suprafaţă ar fi fost şi mai formidabil, dacă l-ar fi putut menţine. Cele trei
vase de luptă de buzunar permise de Tratatul de la Versailles fuseseră
concepute cu gândul profund de a distruge comerţul. Tunurile lor de 29
centimetri, viteza de 26 noduri şi blindajul fuseseră comprimate cu
îndemânare măiastră în limitele unui deplasament de 10 000 tone.
Niciun crucişător britanic nu se putea compara cu ele. Crucişătoarele cu
tunuri de 21 centimetri erau mai moderne decât ale noastre şi, dacă ar fi
fost folosite împotriva vaselor comerciale, ar fi constituit şi ele o
ameninţare formidabilă. În afară de asta, duşmanul putea folosi vase
comerciale deghizate, bine înarmate. Aveam amintirea vie a jafurilor
comise de navele Einden şi Koenigsberg în 1914 şi de cele treizeci sau
mai multe vase de război şi de comerţ înarmate, care ne-au obligat să ne
unim ca să le distrugem.
Înainte de izbucnirea noului război, au circulat zvonuri şi
informaţii că încă un vas de luptă de buzunar fusese construit în
204
Germania şi pornise în larg. A fost căutat, dar nu s-a găsit nimic. Acum
ştim că atât Deutschland cât şi Graf Spee plecaseră din Germania între
21-24 august şi navigau deja libere în zona periculoasă, în oceane,
înainte de organizarea blocadei noastre şi a patrulelor în nord. La 3
septembrie, Deutschland, după ce a trecut prin strâmtorile Danemarcei,
se învârtea în jurul Groenlandei. Graf Spee traversase nevăzut ruta
comercială din Atlanticul de nord şi era deja departe, la sud de Azore.
Fiecare era însoţit de un vas auxiliar pentru combustibil şi rezerve.
Ambele au stat la început inactive şi pierdute în spaţiul oceanului. Dar,
dacă nu loveau, nu câştigau nimic. Iar până nu loveau, nu erau în pericol.
La 30 septembrie, vasul de linie Clement, de 5000 tone, navigând
independent, a fost scufundat de către Graf Spee la Pernambuco. Ştirea a
electrizat Amiralitatea. Era semnalul pe care-l aşteptam. Au fost formate
imediat un număr de grupuri de vânătoare, cuprinzând toate
portavioanele noastre disponibile, susţinute de vase de luptă şi
crucişătoare. Fiecare grup de două sau mai multe vase era considerat
capabil să prindă şi să distrugă un vas de luptă de buzunar.
În total, în următoarele luni, căutarea celor două vase de croazieră
a necesitat formarea a nouă grupuri de vânătoare cu douăzeci şi trei de
vase puternice. Acţionând de la baze foarte dispersate din Atlantic şi din
Oceanul Indian, aceste grupuri puteau acoperi principalele regiuni
traversate de vasele noastre. Pentru a ne ataca navele comerciale,
duşmanul trebuia să se plaseze cel puţin în raza de acţiune a unuia
dintre ele.
Deutschland, care trebuia să ne hărţuiască linia vitală din nord-
vestul Atlanticului, a interpretat ordinul cu precauţie înţelegătoare. În
cele două luni şi jumătate de navigaţie, nu s-a apropiat niciodată de
convoaiele noastre. Eforturile lui hotărâte de a evita forţele britanice nu
i-au permis să facă decât două victime, una fiind un mic vas norvegian.
La începutul lui noiembrie, s-a strecurat înapoi în Germania, trecând din
nou prin apele arctice. Simpla prezenţă a acestui vas puternic pe
principala noastră rută comercială a creat totuşi, aşa cum a fost şi
intenţia, o încordare serioasă escortelor noastre şi grupurilor de
vânătoare din nordul Atlanticului. De fapt, am fi preferat să fie activ, şi
nu doar vaga ameninţare pe care o întruchipa.
Graf Spee a fost mai îndrăzneţ şi mai imaginativ şi în scurt timp a
ajuns în centrul atenţiei, în Atlanticul de sud. Practica lui era să facă o
scurtă apariţie într-un punct, să scufunde o victimă şi să dispară fără
205
urmă în vastitatea apei. După o a doua apariţie mai spre sud, pe ruta
Capului, când a scufundat un singur vas, nu a mai dat niciun semn timp
de aproape o lună, timp în care grupurile noastre de vânătoare căutau în
toate sectoarele, şi mai ales în Oceanul Indian. Aceasta era de fapt
destinaţia lui şi, la 15 noiembrie, a scufundat un mic vas petrolier
britanic în Canalul Mozambicului, între Madagascar şi ţărm.
Înregistrându-şi astfel apariţia printr-o acţiune în Oceanul Indian,
pentru a atrage vânătorii în acea direcţie, căpitanul Langsdorff, o
persoană de înaltă clasă, a luat imediat drumul înapoi şi, trecând pe la
sud de Cap, a reintrat în Atlantic.
Această mişcare nu fusese neprevăzută, dar planurile noastre de a-
l intercepta au eşuat din cauza vitezei de retragere. Amiralităţii nu-i era
deloc clar dacă era vorba de un singur vas sau de două vase aflate după
pradă şi s-au făcut căutări atât în Oceanul Indian cât şi în Atlantic.
Disproporţia între forţa duşmanului şi contramăsurile la care eram
obligaţi era supărătoare. Asta îmi amintea de săptămânile de îngrijorare
dinaintea acţiunii de la Coronel şi mai târziu din Insulele Falkland, în
decembrie 1914, când a trebuit să fim pregătiţi în şapte sau opt puncte
în Pacific şi în sudul Atlanticului pentru sosirea amiralului Spee cu o
versiune anterioară a lui Scharnhorst şi Gneisenau. Trecuse un sfert de
secol, dar confuzia era aceeaşi. Cu un sentiment de mare uşurare, am
aflat că Spee a apărut din nou pe ruta Cap-Freetown, scufundând la 2
decembrie vasul Doris Star şi încă unul, iar în 7 încă unul.
***
De la începutul războiului, sarcina comandorului Harwood a fost

să acopere transporturile britanice cu vaporul dincolo de râul Plata şi de
Rio de Janeiro. El era convins că, mai devreme sau mai târziu, Spee va
veni spre Plata, unde avea cel mai mult de câştigat. El s-a gândit cu
atenţie la tacticile pe care le va adopta în cazul unei întâlniri. Împreună
cu crucişătoarele Lumberland şi Exeter, cu tunuri de 18 centimetri, şi
crucişătoarele Ajax şi Achilles, cu tunuri de 16 centimetri, ultimul fiind
un vas din Noua Zeelandă cu personal în majoritate neozeelandez, nu
numai că-l vor prinde, dar îl vor distruge. Totuşi, nevoia de combustibil
şi aprovizionare făcea improbabil ca toate patru să fie prezente „în ziua
aceea”. Dacă nu erau, problema devenea discutabilă. Când au auzit că la
2 decembrie a fost scufundat Doris Star, Harwood a ghicit corect. Deşi
206
era la 3000 de mile depărtare, el a presupus că Spee va veni la Plata. El a

estimat cu noroc şi cu înţelepciune că acesta ar putea sosi pe 13. A
ordonat tuturor forţelor disponibile să se concentreze acolo pe 12
decembrie. Din păcate, Cumberland se refăcea în insulele Falkland dar,
în dimineaţa zilei de 13, Exeter, Ajax şi Achilles erau împreună în centrul
rutelor comerciale, dincolo de gurile râului. La 6.14 a.m. S-a zărit fum
înspre răsărit. Mult dorita întâlnire sosise.
Harwood, pe Ajax, şi-a dispus forţele astfel încât să atace vasul de
luptă de buzunar din locuri foarte divergente şi astfel să-i zăpăcească
tirul şi a înaintat cu cea mai mare viteză a micii lui escadre. Căpitanul
Langsdorff a crezut, la prima vedere, că avea de-a face doar cu un singur
crucişător uşor şi cu două distrugătoare, aşa că a înaintat şi el cu toată
viteza; dar, câteva minute mai târziu, a recunoscut calitatea oponenţilor
săi şi şi-a dat seama că va urma o acţiune mortală. Cele două forţe se
apropiau acum cu aproape cincizeci de mile pe oră. Langsdorff avea un
răgaz de numai un minut ca să se decidă. Atitudinea justă ar fi fost să se
depărteze imediat, pentru a-i ţine pe atacatorii săi, pe cât posibil, la
limita superioară a razei de acţiune a tunurilor lui de 29 centimetri, la
care britanicii nu ar fi putut răspunde de la început. Ar fi putut reuşi să
tragă netulburat datorită diferenţei de viteză dintre ei. Ar fi putut lovi pe
unul dintre duşmanii lui, înainte ca aceştia să tragă în el. A decis însă
contrariul şi şi-a continuat drumul, îndreptându-se spre Exeter.
Acţiunea a început deci aproape simultan de ambele părţi.
6,30 a.m. Exeter deschide focul.

Graf Spee a deschis primul focul, 3 minute mai devreme.
207
Tactica comandantului de escadră Harwood s-a dovedit

avantajoasă. Salvele britanice de pe Exeter au lovit vasul Spee din
primele etape ale luptei. Între timp, crucişătoarele cu tunuri de 15
centimetri loveau şi ele puternic şi eficient. Curând, Exeter a primit o
lovitură care nu a distrus doar turela B ci şi toate comunicaţiile de pe
punte, a ucis sau a rănit aproape pe toţi cei aflaţi pe vas şi a scos
temporar vasul de sub control. În acel timp însă, crucişătoarele nu mai
puteau fi neglijate de către duşman şi Spee şi-a îndreptat spre ele
întregul armament, dînd astfel un timp de răgaz lui Exeter într-un
moment critic. Vasul de luptă german, lovit din trei direcţii, a găsit că
atacul britanic e prea periculos şi curând s-a întors, sub o perdea de
fum, cu intenţia aparentă de a se îndrepta spre râul Plata. Langsdorff ar
fi trebuit să facă asta mai devreme.
6.36 a.m. Graf Spee se depărtează sub perdea de fum
După această întoarcere, Spee l-a atacat din nou pe Exeter, greu
lovit de ghiulele de tun de 28 de centimetri. Toate tunurile din faţă erau
scoase din acţiune. Ardea puternic la mijloc şi avea o listă lungă de morţi
şi răniţi. Căpitanul Bell, care scăpase neatins din explozia de pe punte, a
adunat doi sau trei ofiţeri în jurul lui, la postul de control, şi a menţinut
vasul în acţiune doar cu o singură turelă, până când, la 7.30 lipsa de
presiune a scos-o şi pe aceasta din funcţiune. La 7.40 Exeter s-a depărtat
să-şi facă reparaţii şi nu a mai luat parte la luptă.
208
Ajax şi Achilles, care erau deja în urmărire, au continuat acţiunea în

modul cel mai curajos. Spee şi-a întors toate armele grele împotriva lor.
La 7.25, două turele ale lui Ajax au fost distruse iar Achilles
suferise şi el daune.
Cele două crucişătoare uşoare nu se puteau compara cu duşmanul
în privinţa puterii de foc şi, constatând că muniţia scăzuse, Harwood, pe
Ajax, a decis să întrerupă acţiunea până la căderea întunericului, când va
avea şanse mai mari să-şi folosească mai eficient armamentul lui mai
uşor şi eventual torpilele. De aceea, s-a îndreptat sub acoperirea
perdelei de fum, iar duşmanul nu l-a urmărit.
Această bătălie a durat aproape o oră şi douăzeci de minute. În tot
restul zilei, Spee s-a îndreptat spre Montevideo, crucişătoarele britanice
fiind pe urmele lui, cu schimburi de focuri ocazionale. La scurt timp
după miezul nopţii, Spee a ajuns la Montevideo şi a rămas acolo să
repare daunele, să-şi facă provizii, să-şi ducă răniţii pe uscat,
transferând o parte a personalului pe un vas german de comerţ şi
raportând Führerului situaţia. Ajax şi Achilles stăteau în afara estuarului
să-l urmărească în cazul în care se va hazarda să iasă.
6.46 a.m. Ajax se întoarce să urmărească

Exeter – două turele scoase din funcţiune
209
Între timp, în noaptea de 14, Cumberland, care venise în plină

viteză din insulele Falkland, a luat locul foarte avariatului Exeter. Sosirea
acestui crucişător cu tunuri de 21 centimetri a refăcut echilibrul, într-o
situaţie nesigură.
7,30 a.m. Graf Spee sub perdea de fum
210
7.40 a.m. Ajax întrerupe acţiunea.

7.52 a.m. Ajax se întoarce să continue urmărirea
La 16 decembrie, căpitanul Langsdorff a telegrafiat Amiralităţii

germane că scăparea era fără speranţă. „Cer să hotărâţi dacă vasul ar
trebui sabordat, în ciuda adâncimii insuficiente, în estuarul râului Plata,
sau dacă e de preferat captivitatea”.
La o consfătuire prezidată de Hitler, la care au fost prezenţi Raeder
şi Jodl, s-a decis asupra următorului răspuns:
„Încearcă prin orice mijloc să câştigi timp în apele neutre…
Croieşte-ţi drum spre Buenos Aires, dacă e posibil. Nu captivitate în
Uruguay, încearcă distrugerea, dacă vasul e sabordat.”
În conformitate cu acest ordin, în cursul după-amiezii de 17, Spee a
transferat peste şapte sute de oameni cu bagaje şi provizii în vasul
comercial german aflat în port. La scurt timp după aceea, amiralul
Harwood a aflat că vasul ridică ancora. La 6.15 p.m., urmărit de o imensă
mulţime, vasul părăsi portul şi porni încet spre larg, aşteptat de
211
crucişătoarele britanice flămânde. La 8.54 p.m., când soarele apuse,

aviaţia de pe Ajax raporta: „Graf Spee s-a autoaruncat în aer”. Langsdorff,
cu inima frântă din cauza pierderii vasului său, s-a împuşcat două zile
mai târziu.
Aşa s-a terminat primul atac la suprafaţă împotriva flotei
comerciale britanice pe ocean. Niciun alt vas de croazieră nu a mai
apărut până în primăvara anului 1940, când a început o nouă campanie
în care s-au folosit vase comerciale deghizate. Acestea puteau evita mai
uşor detectarea, dar, pe de altă parte, puteau fi distruse de o putere mai
mică decât cea necesară pentru distrugerea unui vas de luptă de
buzunar.
Capitolul XIX
RĂZBOIUL ÎN FRANŢA
Imediat ce a izbucnit războiul, Forţa expediţionară britanică, sau

„B. E. F.” a început să se îndrepte spre Franţa. Pe la mijlocul lui
octombrie, patru divizii britanice, formate din două corpuri de armată
de profesionişti, erau staţionate de-a lungul frontierei franco-belgiene,
iar în martie 1940, li s-au mai alăturat încă şase divizii, formând un total
de zece. Pe măsură ce numărul nostru a crescut, am mai preluat o parte
din linia frontului. Noi nu eram, desigur, în contact cu duşmanul.
Când trupele B. E. F. Au ajuns pe poziţiile rezervate lor, au găsit
pregătit un şanţ artificial antitanc, de-a lungul liniei frontului, iar la
fiecare circa o mie de metri era o cazemată mare, vizibilă, care permitea
foc de-a lungul poziţiei pentru tunurile antitanc şi pentru armele
automate. Mai era de asemeni un cordon de sârmă ghimpată. O mare
parte a activităţii trupelor noastre în acea stranie toamnă şi iarnă a fost
axată pe îmbunătăţirea fortificaţiilor franceze şi organizarea unui soi de
linie Siegfried, în ciuda gerului, progresul era rapid. Fotografiile aeriene
arătau cum îşi extindeau germanii propria lor linie Siegfried spre nord
de Moselle. În ciuda numeroaselor avantaje pe care le aveau nemţii în
resurse interne şi muncă forţată, se părea că ţineam pasul cu ei. Au fost
create instalaţii pentru baze, au fost îmbunătăţite drumurile, a fost
construită o linie ferată lungă de o sută cincizeci de kilometri. Au fost
dezvoltate sau îmbunătăţite aproape cincizeci de noi aeroporturi cu
sateliţi. În spatele frontului nostru, au fost adunate mase de provizii şi
212
muniţie în depozite aflate de-a lungul mijloacelor de comunicaţie.

Proviziile pe zece zile erau concentrate între Sena şi Somme, iar pentru
încă şapte zile, la nord de Somme. Această din urmă provizie a salvat
armata, după ce germanii au spart frontul. Treptat, având în vedere
liniştea care domnea, multe porturi de la nord de Havre au fost aduse în
stare de folosinţă pe rând, iar la sfârşit, noi foloseam toate cele
treisprezece porturi franceze.
***
În 1914, starea de spirit a armatei şi naţiunii franceze, care se

transmitea vie din tată-n fiu încă din 1870, era vehement ofensivă.
Doctrina lor era că puterile mai mici numeric puteau contracara invazia
doar prin contraofensivă, nu doar strategică ci şi tactică, în fiecare
punct. Acum, Franţa era cu totul diferită de aceea care s-a aruncat
asupra vechiului ei duşman în 1914. Spiritul de révenche îşi epuizase
rolul şi se epuizase el însuşi ca urmare a victoriei din primul război. Şefii
care l-au nutrit muriseră de mult. Poporul francez suferise masacrul
îngrozitor al unui milion şi jumătate de bărbaţi. Acţiunea ofensivă era
asociată în mintea marii majorităţi a francezilor cu eşecul iniţial al
atacului francez din 1914, cu respingerea generalului Nivelle din 1917,
cu lungile agonii de la Somme şi Paschendaele şi, mai presus de toate, cu
sentimentul că puterea de foc a armelor moderne era distrugătoare
pentru atacant.
Nici în Franţa şi nici în Britania nu a existat o înţelegere a
consecinţelor noului fapt că vehicolele blindate pot fi făcute capabile să
reziste la tirul artileriei şi că pot avansa cu o sută cincizeci de kilometri
pe zi O carte edificatoare în acest sens, publicată înainte cu câţiva ani de
către un comandant de Gaulle, nu a produs nicio reacţie. Autoritatea
bătrânului mareşal Pétain în Comitetul superior de război a cântărit
greu asupra gândirii militare franceze, închizând uşa ideilor noi şi mai
ales descurajând ceea ce numeau în mod ciudat „arme ofensive”.
Mai târziu, politica liniei Maginot a fost adesea condamnată. Ea a
dat cu siguranţă naştere unei mentalităţi defensive. Totuşi, este o
precauţie înţeleaptă să aperi o frontieră de sute de kilometri, să o
blochezi pe cât posibil prin fortificaţii şi astfel să economiseşti folosirea
trupelor în roluri sedentare şi să „canalizezi” invazia potenţială. Bine
folosită în planul francez de război, Linia Maginot ar fi fost de mare
213
serviciu pentru Franţa. Putea fi văzută ca o lungă succesiune de porţi

secrete de ieşire valoroase şi, mai presus de toate ca blocarea unor largi
secţiuni ale frontului în vederea acumulării de „mase de manevră”.
Având în vedere diferenţa dintre Franţa şi Germania în ce priveşte
numărul populaţiei, linia Maginot trebuie privită ca o măsură înţeleaptă
şi prudentă. Într-adevăr, este ciudat că ea nu a fost continuată mai
departe, de-a lungul râului Meuse. În acest caz, ar fi putut servi ca un
scut de încredere, eliberând o sabie franceză grea, tăioasă, ofensivă. Dar
mareşalul Pétain s-a opus acestei extinderi. El a susţinut cu putere că
munţii Ardeni pot fi excluşi ca un canal de invazie, prin natura terenului.
Într-adevăr, era exclus. Concepţia ofensivă a liniei Maginot mi-a fost
explicată de generalul Giraud când am vizitat oraşul Metz în 1937. Dar
aceasta nu a fost pusă în aplicare, iar linia nu numai că a absorbit un
mare număr de soldaţi şi tehnicieni foarte instruiţi, ci a creat şi un efect
enervant atât asupra strategiei militare cât şi a vigilenţei naţionale.
Noua forţă aeriană era pe drept cuvânt estimată drept un factor
revoluţionar în toate acţiunile. Ţinând seama de numărul comparativ
mic de avioane disponibile de ambele părţi, în acea vreme, efectele ei
erau chiar exagerate şi erau destinate în principal în favoarea
defensivei, stânjenind concentrările şi comunicaţiile unei mari armate,
odată lansate la atac. Chiar şi perioada mobilizării franceze era privită
de Înaltul comandament francez ca foarte critică din cauza posibilei
distrugeri a centrelor feroviare, deşi numărul de avioane germane, ca şi
ale aliaţilor, era mult prea mic pentru o asemenea sarcină. Aceste
gânduri exprimate de şefi ai Aerului au mers pe linii corecte şi au fost
justificate în anii ulteriori ai războiului, când puterea aeriană crescuse
de zece, douăzeci de ori. La izbucnirea războiului, erau însă premature.
***
Care erau şansele unei ofensive germane împotriva Franţei?

Existau trei variante posibile. Mai întâi, invadarea prin Elveţia. Se putea
înconjura astfel flancul de sud al liniei Maginot, dar prezenta multe
dificultăţi geografice şi strategice. În al doilea rând, invadarea Franţei
prin frontiera comună. Aceasta părea improbabilă, întrucât se credea că
armata germană nu era pe deplin echipată sau înarmată pentru un atac
frontal decisiv asupra liniei Maginot. Iar în al treilea rând, invadarea
Franţei prin Olanda şi Belgia. Aceasta permitea ocolirea liniei Maginot şi
214
nu implica atâtea pierderi ca într-un atac frontal împotriva unor

fortificaţii permanente. Nu puteam face faţă unui atac prin Ţările de Jos
la o distanţă atât de mare ca Olanda, dar ar fi fost în interesul aliaţilor să
îl oprească, dacă e posibil, în Belgia, iar în acest caz existau două linii pe
care aliaţii puteau avansa, dacă intenţionau să vină în ajutorul acestei
ţări, sau puteau ocupa Belgia printr-o schemă secretă, bine plănuită şi
rapidă, dacă ar fi fost invitaţi s-o facă. Prima dintre aceste linii era ceea
ce s-ar putea numi linia scutului. Nu era un marş lung de la frontiera
franceză şi implica puţine riscuri serioase. În cel mai rău caz, putea fi
transformat într-un „front fals”. În cel mai bun caz, putea fi folosit
conform desfăşurării evenimentelor. A doua linie posibilă era mult mai
ambiţioasă. Aceasta mergea pe Meuse, prin Givet, Dinant şi Namur, prin
Louvain, spre Anvers. Dacă această linie aventuroasă ar fi cucerită de
Aliaţi şi ţinută prin luptă crâncenă, aripa dreaptă a invaziei germane ar
fi oprită; iar dacă armata lor s-ar dovedi inferioară, acesta ar fi un
admirabil preludiu pentru preluarea sub control a centrului vital de
producţie a muniţiei germane din Ruhr.
„Înţelegem, scriau şefii de Stat Major, că această idee

franceză constă în aceea că, dacă belgienii rezistă pe râul Meuse,
armatele franceză şi britanică ar trebui să ocupe linia Givet-Namur
cu Forţa expediţionară britanică operând în stânga. Noi
considerăm că ar fi mai sigur să adoptăm acest plan numai dacă
planurile sunt concertate cu belgienii pentru ocuparea acestei linii
cu timp suficient înainte de înaintarea germană… Dacă actuala
atitudine belgiană se schimbă şi se pot pregăti planurile pentru
ocuparea din timp a liniei Givet-Namur numită şi Meuse-Anvers,
suntem ferm de părere că înaintarea germană ar trebui
întâmpinată în poziţiile pregătite de la frontiera franceză „
Consiliul Suprem Aliat s-a întrunit la Paris la 17 noiembrie.

Domnul Chamberlain l-a luat cu el pe Lordul Halifax, pe Lordul Chatfield
şi pe Sir Kingsley Wood. S-a luat decizia următoare:
„Dată fiind importanţa ţinerii forţelor germane cât mai departe în
est, este esenţial să se facă orice efort posibil de a păstra linia Meuse-
Anvers, în eventualitatea unei invazii germane în Belgia.” La adunare,
domnul» Chamberlain şi domnul Daladier au insistat asupra
importanţei pe care o acordă rezoluţiei şi acţiunii ce derivă din ea.
215
În această situaţie, am trecut iarna şi am aşteptat primăvara. Alte

noi decizii strategice nu au mai fost luate de Statele Majore britanic sau
francez, sau de către guvernele lor, în cele şase luni premergătoare
înaintării germane.
Diagrama Liniei Scut şi a Liniei Meuse-Anvers
***
În cursul iernii şi în primăvară, forţele B. E. F. Au fost foarte

ocupate, instalându-se, fortificându-şi linia şi pregătindu-se de război,
fie ofensiv, fie defensiv. De la cel mai înalt grad la cel mai mic, toţi se
străduiau din răsputeri, iar comportarea bună de care au dat dovadă s-a
datorat în mare măsură folosirii depline a tuturor ocaziilor avute în
cursul iernii. Armata britanică era o armată mult mai bună la sfârşitul
„războiului ciudat”. Era şi mai numeroasă. Dar lipsa îngrozitoare, care
reflecta pregătirile noastre dinainte de război, o constituia absenţa fie şi
a unei singure divizii de blindate în Forţa expediţionară britanică.
Britania, leagănul tancului în toate variantele, a neglijat atât de mult,
între cele două războaie, dezvoltarea acestei arme, care avea curând să
domine câmpurile de luptă, încât, la opt luni după declararea războiului,
mica dar buna noastră armată avea cu ea, când a sosit ceasul încercării,
216
doar Brigada I-a de tancuri, formată din 17 tancuri uşoare şi 100 tancuri
„de infanterie”. Doar 23 dintre acestea din urmă aveau un tun cu două
ţevi, restul aveau doar mitraliere. Erau chiar şi şapte regimente de
cavalerie şi yeoman-i echipate cu transportoare şi tancuri uşoare, care
urmau să fie transformate în două brigăzi de blindate uşoare.
Pe frontul francez, situata era mult mai nesatisfăcătoare. Într-o
forţă naţională cu atât de mulţi recruţi, starea de spirit a poporului se
reflectă puternic în armată, cu atât mai mult atunci când armata este
încartiruită în ţară iar contactele sunt apropiate. Nu se poate spune că
Franţa, în anii 1939-40, vedea războiul cu o stare de spirit optimistă sau
măcar cu încredere. Politica internă instabilă din ultimul deceniu a dat
naştere lipsei de unitate şi nemulţumirilor. Ca o reacţie faţă de
comunism, elemente importante s-au îndreptat spre fascism, aplecând
urechea la propaganda îndemânatică a lui Goebbels, şi transmiţând-o
mai departe prin bârfă şi zvonuri. Astfel că şi în armată acţionau
influenţele dezintegratoare atât ale comunismului cât şi ale fascismului;
lungile luni de iarnă, de aşteptare, au dat otrăvii timp şi ocazie să
acţioneze.
Foarte mulţi factori contribuie la edificarea unui moral sănătos în
armată, dar unul dintre cei mai importanţi este acela ca oamenii să fie
pe deplin ocupaţi cu o muncă folositoare şi interesantă. Lenevia este un
teren care dă naştere la pericole. În cursul iernii, erau multe sarcini care
trebuiau îndeplinite; instruirea cerea o atenţie continuă; fortificaţiile
erau departe de a fi satisfăcătoare sau terminate – chiar şi Linia Maginot
era lipsită de lucrări de câmp suplimentare; menţinerea capacităţii fizice
cerea exerciţiu. Totuşi, vizitatorii frontului francez erau adesea izbiţi de
slaba calitate a muncii, de lipsa vizibilă a activităţii de orice fel.
Drumurile pustii din spatele liniilor contrastau mult cu acel du-te-vino
continuu, pe kilometri întregi, în spatele sectorului britanic.
Nu încape îndoială că, în cursul iernii, calitatea armatei franceze a
fost lăsată să se deterioreze şi că aceasta ar fi luptat mai bine în toamnă
decât în primăvară. Curând, ea avea să fie uluită de rapiditatea şi
violenţa atacului german. Abia în ultima fază a acestei campanii scurte,
calităţile soldaţilor francezi s-au ridicat la nivelul cel mai înalt, în
apărarea patriei împotriva duşmanului lor de veacuri. Dar atunci era
deja prea târziu.
La 10 ianuarie 1940, îngrijorările în legătură cu frontul de vest s-
au confirmat. Un maior german al Diviziei 7 aviaţie a primit ordin să
217
ducă nişte documente la cartierul general din Köln. El a pierdut trenul şi

a decis să ia avionul. Aparatul lui a greşit ţinta şi a aterizat forţat în
Belgia, unde trupele belgiene l-au arestat şi i-au luat documentele, deşi
acesta a încercat cu disperare să le distrugă. Documentele conţineau
întregul şi realul plan de invadare a Belgiei, Olandei şi Franţei, la care se
hotărâse Hitler. În scurt timp, maiorul german a fost eliberat, ca să
explice situaţia superiorilor săi. Am fost informat despre toate acestea
încă atunci şi mi s-a părut incredibil că belgienii nu au de gând să ne
invite să colaborăm. Ei n-au făcut nimic în legătură cu asta. În toate trei
ţările s-a argumentat că era vorba de o cursă. Dar lucrul acesta nu putea
fi adevărat. N-avea niciun sens ca germanii să-i facă pe belgieni să
creadă că îi vor ataca în viitorul apropiat. Acest lucru putea să-i
determine să facă ultimul lucru pe care l-ar fi dorit germanii şi anume să
elaboreze un plan cu armatele britanică şi franceză ca acestea să vină în
Belgia în secret şi repede, într-o noapte frumoasă. Eu am crezut deci
într-un atac iminent.
Noi am făcut apel la belgieni, dar regele Belgiei şi Statul Major al
armatei s-au mulţumit să aştepte, sperând că totul va ieşi bine. În ciuda
documentelor maiorului german, nu s-a luat nicio măsură de către aliaţii
sau de către statele ameninţate. Hitler, pe de altă parte, după cum ştim,
l-a chemat pe Goering şi, când i s-a spus că documentele capturate erau
chiar planurile complete ale invaziei, după ce şi-a revărsat furia, a
ordonat să se pregătească noi variante. Desigur că, dacă politica
britanică şi franceză din cei cinci ani dinaintea războiului ar fi avut un
caracter bărbătesc şi hotărât, bazată pe respectarea cu sfinţenie a
tratatelor şi pe aprobarea Ligii Naţiunilor, Belgia s-ar fi alăturat vechilor
ei aliaţi şi ar fi permis formarea unui front comun. O asemenea alianţă
bine organizată, ar fi înălţat un scut de-a lungul frontierei belgiene, până
la mare, împotriva acelei mişcări care aproape că ne-a distrus în 1914 şi
avea să joace rolul ei în ruinarea Franţei în 1940. În cel mai nefericit caz,
Belgia nu putea avea o soartă mai rea decât cea care a căzut în realitate
asupra ei. Când ne amintim de indiferenţa Statelor Unite, de campania
domnului Ramsay MacDonald pentru dezarmarea Franţei, de
respingerile şi umilirile repetate pe care le-am acceptat în cazul
diferitelor încălcări de către Germania a clauzelor de dezarmare ale
Tratatului; de supunerea noastră faţă de violarea de către germani a
regiunii Rinului; de acceptarea absorbirii Austriei; de Pactul nostru de la
München şi de acceptarea ocupării germane a oraşului Praga – când ne
218
amintim de toate astea, niciun om din Britania sau Franţa care a avut în
acea vreme răspunderi publice, nu are niciun drept să condamne Belgia.
Într-o perioadă de nehotărâre şi de linişte, belgienii s-au agăţat de
neutralitate şi s-au amăgit în zadar cu credinţa că vor putea ţine
invadatorul* german la graniţa lor fortificată, până când armatele
britanică şi franceză vor putea să le vină în ajutor.
Capitolul XX
SCANDINAVIA, FINLANDA
Această peninsulă de o mie cinci sute de kilometri lungime, care se

întinde de la gura Balticii la Cercul Arctic, avea o semnificaţie strategică
uriaşă. Munţii Norvegiei ajungeau până la Ocean, cu o salbă continuă de
insule. Între aceste insule şi ţărmul principal, era un cordon de apă
teritorială prin care Germania putea comunica cu largul mării în ciuda
blocadei noastre. Industria de război germană se baza în principal pe
aprovizionarea cu minereu de fier suedez care, în cursul verii, era
transportat din portul suedez Lulea, în capul golfului Botnic, iar iarna,
când acesta era îngheţat, din Narvik, de pe coasta de vest a Norvegiei.
Pentru respectarea acestor ape adăpostite, numite „Leads”, trebuia să
permitem ca tot acest trafic să continue, sub protecţia neutralităţii, în
ciuda superiorităţii forţelor noastre navale. Amiralitatea era tulburată
de acest important avantaj ce se oferea Germaniei şi, la prima ocazie, am
ridicat problema în Cabinet.
La început, problema ridicată de mine a fost privită favorabil. Toţi
colegii mei erau adânc impresionaţi de acest pericol, dar respectarea
strictă a neutralităţii statelor mici era un principiu de comportare la
care aderam cu toţii. În septembrie, la invitaţia colegilor mei şi după ce
subiectul fusese analizat în amănunţime de Amiralitate, am elaborat un
document pentru Cabinet pe această temă, precum şi asupra navlosirii
tonajului neutru. Din nou a existat o înţelegere deplină în privinţa
acestei necesităţi; dar nu am fost capabil să obţin asentimentul de a
acţiona. Argumentele Ministerului de Externe în favoarea neutralităţii
erau grele şi aveau preponderenţă. Am continuat, după cum se va vedea,
să-mi susţin punctul de vedere cu orice mijloace şi în toate ocaziile. Dar
abia în aprilie 1940 s-a luat decizia pe care eu o cerusem în septembrie
1939. Atunci era însă prea târziu.
219
Aproape în acelaşi moment, după cum ştim acum, privirea germanilor

era îndreptată în aceeaşi direcţie. La 3 octombrie, amiralul Raeder, şeful
Statului Major al Marinei, i-a înaintat lui Hitler o propunere intitulată
„Obţinerea de baze în Norvegia”. El cerea ca „Führerul să fie informat,
cât de curând posibil, despre părerea Statului Major al Marinei cu
privire la posibilitatea de a extinde spre nord bazele operaţionale.
Trebuie să ne asigurăm dacă putem să obţinem baze în Norvegia, sub
presiunea combinată a Rusiei şi Germaniei, cu scopul de a îmbunătăţi
situaţia noastră strategică şi operaţională.” Pentru aceasta, el a întocmit
o serie de note pe care le-a pus în faţa lui Hitler la 10 octombrie. În
aceste note, el scria:
„Am subliniat dezavantajele pe care le-ar avea pentru noi

ocuparea Norvegiei de către britanici: controlul intrărilor în
Baltica, învăluirea operaţiilor noastre navale şi a atacurilor
noastre aeriene asupra Britanici, sfârşitul presiunilor noastre
asupra Suediei. Am subliniat de asemeni avantajele noastre de pe
urma ocupării coastei norvegiene: ieşirea spre Atlanticul de nord,
nicio posibilitate de barieră britanică de mine, ca în anii 1917-18.”
Rusia atacă Finlanda, decembrie 1939
220
Rosenberg, expertul în probleme externe al Partidului Nazist şi

însărcinat cu un birou special care se ocupa de activitatea de
propagandă în străinătate, împărtăşea punctul de vedere al amiralului.
El visa la „convertirea Scandinaviei la ideea unei comunităţi nordice
care să cuprindă popoarele nordice sub conducerea firească a
Germaniei.” La începutul anului 1939, el a crezut că a descoperit un
instrument în Partidul Naţionalist extremist din Norvegia, care era
condus de un fost ministru norvegian al Războiului, pe nume Vidkun
Quisling. S-au stabilit contacte şi activitatea lui Quisling a fost legată de
planurile Statului Major Naval german prin organizaţia lui Rosenberg şi
ataşatul naval german la Oslo. Quisling şi ajutorul lui, Hagelin, au plecat
la Berlin la 14 decembrie şi au fost duşi de Raeder la Hitler, ca să discute
despre o eventuală lovitură politică în Norvegia. Quisling a venit cu un
plan amănunţit. Hitler, atent la păstrarea secretului, s-a prefăcut că nu
doreşte să-şi sporească angajamentele şi a spus că ar prefera o
Scandinavie neutră. Totuşi, după Raeder, chiar în aceeaşi zi, el a dat
ordin Comandamentului suprem să se pregătească pentru o operaţiune
în Norvegia.
Noi, bineînţeles, nu ştiam nimic despre toate astea.
***
Între timp, peninsula scandinavă a devenit scena unui conflict

neaşteptat care a stârnit sentimente puternice în Britania şi Franţa şi a
afectat serios discuţiile despre Norvegia. „Pactele de asistenţă mutuală”
ale lui Stalin cu Estonia, Letonia şi Lituania duseseră deja la ocuparea şi
ruina acestor ţări, iar Armata Roşie şi forţele ei aeriene blocau acum
liniile de intrare în Uniunea Sovietică dinspre apus până departe,
oricum până la drumurile dinspre Baltica. Rămânea doar apropierea de
ea prin Finlanda.
La începutul lui octombrie, domnul Paasikivi, unul dintre oamenii
de stat finlandezi care semnase în 1921 pacea cu Uniunea Sovietică, a
plecat la Moscova. Cererile sovietice erau cuprinzătoare: frontiera
finlandeză din Istmul Kareliei trebuia mutată înapoi cu o distantă
considerabilă, astfel încât să scoată Leningradul din raza de acţiune a
artileriei ostile. Cedarea unor insule finlandeze în Golful Finlandei de la
Marea Arctică, Petsamo; şi, mai presus de toate, închirierea portului
Hango, la intrarea în Golful Finlandei, ca bază navală şi aeriană rusească.
221
Finlandezii erau pregătiţi să facă unele concesii în toate punctele, cu

excepţia ultimului. Cheile Golfului fiind în mâinile ruşilor, securitatea
strategică şi naţională a Finlandei li se părea că dispare. Negocierile au
încetat la 13 noiembrie, iar guvernul finlandez a început mobilizarea. La
28 noiembrie, Molotov a denunţat Pactul de neagresiune dintre
Finlanda şi Rusia; două zile mai târziu, ruşii au atacat în opt puncte
frontiera de o mie cinci sute de kilometri a Finlandei şi, în aceeaşi
dimineaţă, capitala Helsinki a fost bombardată de forţa aeriană roşie.
Greutatea atacului rus a căzut mai întâi asupra fortificaţiilor finlandeze
din Istmul Kareliei. Acestea cuprindeau o zonă fortificată de vreo
treizeci de kilometri în adâncime, care se întindea spre nord şi sud, prin
regiunea păduroasă înecată în zăpadă. Aceasta se numea „Linia
Mannerheim”, după comandantul şef şi salvatorul Finlandei de
subjugarea bolşevică în 1917. Indignarea stârnită în Britania, Franţa şi
chiar mai vehement în Statele Unite, faţă de atacul neprovocat al uriaşei
forţe sovietice împotriva unei naţiuni mici, curajoase şi foarte civilizate,
a fost curând urmată de uimire şi uşurare. Primele săptămâni de luptă
nu au adus niciun succes forţelor sovietice. Armata finlandeză, care avea
o forţă de luptă de numai 100 000 de oameni, s-a comportat bine.
Tancurile sovietice au fost primite cu îndrăzneală şi cu un nou tip de
grenade de mână, denumite curând „cocteil Molotov”.
Probabil că guvernul sovietic contase pe o victorie uşoară. Primele
lor raiduri aeriene peste Helsinki şi alte locuri, deşi nu erau prea
puternice, urmăreau să creeze teroare. Trupele pe care ruşii le-au folosit
la început, deşi numeric mult mai puternice, erau inferioare calitativ şi
mai prost instruite. Efectele raidurilor aeriene şi ale invaziei ţării lor, i-
au ridicat pe finlandezi, care s-au unit până la unul împotriva agresiunii
şi au luptat cu o hotărâre absolută şi cu mare îndemânare. Atacul asupra
„Mijlocului” Finlandei s-a dovedit un dezastru pentru invadatori.
Regiunea este aici aproape în întregime acoperită de păduri de pini,
uşor ondulată şi acoperită în acel moment cu treizeci de centimetri de
zăpadă. Frigul era intens. Finlandezii erau bine echipaţi cu schiuri şi
haine călduroase, iar ruşii nu aveau nici unele, nici altele. În plus,
finlandezii s-au dovedit a fi luptători individuali, curajoşi, foarte bine
instruiţi în recunoaştere şi în războiul în pădure. Ruşii s-au bazat în
zadar pe numărul lor şi pe arme mai grele. De-a lungul frontierei
finlandeze, posturile de pază finlandeze s-au retras treptat fiind urmate
de coloanele ruseşti. După ce au pătruns circa patruzeci şi ceva de
222
kilometri, acestea au fost prinse în cursă de finlandezi. Reţinute în faţă

de liniile de fortificaţie construite în păduri, violent atacate din flancuri,
zi şi noapte, cu comunicaţiile tăiate în spatele lor, coloanele au fost
tăiate în bucăţi sau, dacă au avut noroc, s-au retras cu pierderi mari, de
unde au venit. La sfârşitul lui decembrie, tot planul rusesc de a trece
prin „mijloc” se prăbuşise.
Între timp, asaltul asupra Liniei Mannerheim, în Istmul Kareliei, nu
mergea mai bine. La începutul lui decembrie, au fost lansate o serie de
atacuri, cu aproape douăsprezece divizii, şi care au continuat în tot
cursul lunii. La sfârşitul anului, eşecul pe tot frontul a convins guvernul
sovietic că avea de-a face cu un altfel de duşman decât cel la care se
aşteptase. Sovieticii s-au hotărât asupra unui efort major. Acesta cerea
pregătire pe scară mare şi, de la sfârşitul anului, luptele au încetat pe tot
frontul de-a lungul frontierei finlandeze, lăsându-i pe finlandezi
victorioşi asupra puternicului lor atacator. Acest eveniment
surprinzător a fost primit cu satisfacţie de toate ţările, beligerante sau
neutre, din întreaga lume. Era o reclamă proastă pentru armata
sovietică. În cercurile britanice, mulţi oameni se felicitau că nu ne-am
străduit prea mult să-i aducem pe sovietici de partea noastră şi se
lăudau cu previziunea lor. Se trăsese prea repede concluzia că armata
rusească fusese distrusă de epurări şi că inerenta putreziciune şi
degradare a sistemului lor de guvernare şi a societăţii erau acum
dovedite. Acest punct de vedere nu fusese adoptat doar în Anglia. Nu
încape îndoială că Hitler şi generalii săi au meditat profund la
experienţa din Finlanda şi că asta a jucat un rol important în
influenţarea gândirii Führerului.
Toate resentimentele simţite împotriva guvernului sovietic pentru
pactul Ribentrop-Molotov au fost aţâţate de această ultimă dovadă de
comportare brutală şi de agresiune. Acestea se amestecau cu dispreţul
faţă de ineficienţa trupelor sovietice şi cu entuziasmul pentru finlandezii
curajoşi. În ciuda Marelui Război care fusese declarat, exista o dorinţă
reală de a-i ajuta pe finlandezi cu avioane şi alte preţioase materiale de
război şi cu voluntari din Britania, din Statele Unite şi mai mulţi încă din
Franţa. Atât pentru muniţii cât şi pentru voluntari, exista o singură cale
de acces posibilă spre Finlanda. Portul pentru minereul de fier de la
Narvik, cu calea lui ferată peste munţi, spre minele de fier suedeze, a
căpătat o nouă semnificaţie sentimentală, dacă nu şi strategică.
Folosirea lui ca o cale de aprovizionare a armatei finlandeze afecta atât
223
neutralitatea Norvegiei cât şi a Suediei. Aceste două state, care se

temeau în aceeaşi măsură de Germania ca şi de Rusia, nu aveau alt scop
decât să rămână în afara războaielor care le înconjurau şi care le puteau
înghiţi. Pentru ele, aceasta părea singura şansă de supravieţuire. Dar,
deşi guvernul britanic se abţinea în mod natural să încalce, fie şi din
punct de vedere tehnic, apele teritoriale norvegiene punând mine în
Leads împotriva Germaniei, el a făcut o cerere mai serioasă către
Norvegia şi Suedia de a acorda liberă trecere oamenilor şi aprovizionării
spre Finlanda, pe baza unor sentimente generoase, doar indirect legate
de problemele noastre de război.
Eu am simpatizat arzător cu finlandezii, am sprijinit toate
propunerile pentru ajutorarea lor şi am salutat noua briză favorabilă ca
un mijloc de a realiza avantajul strategic major de a tăia aprovizionarea
Germaniei cu minereu de fier. Dacă Narvik avea să devină un fel de bază
navală a Aliaţilor pentru aprovizionarea finlandezilor, ar fi desigur uşor
ca vasele germane să fie împiedicate să încarce minereu în port şi să
navigheze în siguranţă prin Leads spre Germania. Odată ce protestele
norvegiene şi suedeze ar fi fost înlăturate din cine ştie ce raţiuni, ar fi
fost luate măsuri mai importante care le-ar fi inclus pe cele mai mici. De
aceea, la 16 decembrie, mi-am reînnoit eforturile de a obţine
consimţământul pentru minarea Leadsului, o operaţiune simplă şi
nesângeroasă.
Memorandumul meu a fost luat în discuţia Cabinetului în 22
decembrie şi eu am pledat cauza cât am putut mai bine. Nu am putut
obţine nicio decizie de acţiune. Se putea face un protest diplomatic către
Norvegia faţă de folosirea de către Germania a apelor ei teritoriale, iar
şefilor de Stat Major li s-a spus să „analizeze consecinţele militare ale
angajamentelor pe teritoriul scandinav”. Ei au fost autorizaţi să
„elaboreze planul pentru o debarcare a unei forţe armate la Narvik în
sprijinul Finlandei precum şi în cazul unei posibile ocupări de către
germani a sudului Norvegiei.” Dar Amiralităţii nu i s-au putut da ordine
de executare. Într-un document pe care l-am făcut să circule în 21
decembrie, am adunat rapoartele de contrainformaţii care arătau
posibilitatea unui interes rusesc asupra Norvegiei. Se spunea acolo că
sovieticii ar avea concentrate trei divizii la Murmansk, pregătindu-se
pentru o expediţie pe mare. Eu trăgeam concluzia: „S-ar putea ca acest
teatru să devină curând scena unor activităţi”. Acest lucru s-a dovedit
prea adevărat; dar din altă direcţie.
224
***
De mult eram preocupat de faptul că Altmark, auxiliarul lui Spee,

trebuia să fie capturat. Vasul acesta era o închisoare plutitoare pentru
echipajele vaselor noastre comerciale scufundate. Prizonierii britanici
eliberaţi de căpitanul Langsdorff, conform legii internaţionale, în portul
Montevideo, ne-au spus că aproape trei sute de marinari britanici din
marina comercială se aflau la bordul lui Altmark. Acest vas s-a ascuns
aproape două luni în Atlanticul de sud iar apoi, sperând că s-a potolit
căutarea lui, căpitanul acestuia a făcut o încercare de a se întoarce în
Germania. Norocul şi vremea a fost în favoarea lui şi abia în 14
februarie, după ce trecuse printre Islanda şi Feroe, a fost văzut de
avioanele noastre în apele teritoriale ale Norvegiei. După cum se arăta
într-un comunicat al Amiralităţii, „câteva vase ale Majestăţii Sale erau
dispuse convenabil şi au pornit acţiunea”. O flotilă de distrugătoare, sub
comanda căpitanului Philip Vian de pe vasul Cossack, l-a interceptat pe
Altmark dar nu l-a atacat imediat. Vasul s-a refugiat îndată în fiordul
Jösing, un mic intrând de vreo doi kilometri lungime, înconjurat de
stânci înalte acoperite cu zăpadă. Două distrugătoare britanice au fost
instruite să execute o examinare a locului. La intrarea în fiord, au fost
întâmpinate de două canoniere norvegiene care i-au informat că vasul
era neînarmat, fusese controlat cu o zi înainte şi primise permisiunea să
meargă mai departe în Germania, folosind apele teritoriale ale
Norvegiei. La aceasta, distrugătoarele noastre s-au retras.
Când această informaţie a ajuns la Amiralitate, am intervenit şi, cu
ajutorul ministrului de Externe, am ordonat vaselor noastre să intre în
fiord. Vian a făcut restul. În noaptea aceea, vasul Cossack, cu
reflectoarele aprinse, a intrat în fiord printre sloiurile de gheaţă. El s-a
dus mai întâi la bordul canonierei norvegiene Kjell şi a cerut ca Altmark
să fie dus la Bergen sub dublă escortă, pentru cercetări, conform legilor
internaţionale. Căpitanul norvegian şi-a repetat asigurarea că Altmark
fusese de două ori controlat, că era neînarmat şi că nu a fost găsit niciun
prizonier britanic. Vian a declarat atunci că îl va aborda şi l-a invitat pe
ofiţerul norvegian să i se alăture. Oferta aceasta a fost respinsă.
Între timp, Altmark a pornit şi, încercând să-l izbească pe Kossack,
a eşuat pe uscat. Kossack şi-a făcut drum de-a lungul lui, iar un grup de
abordare a sărit pe punte, după ce a legat cele două vase împreună. A
225
urmat o tăioasă luptă corp la corp, în care patru germani au fost omorâţi
şi cinci au fost răniţi; o parte a echipajului a fugit la mal, iar restul s-au
predat. A început căutarea prizonierilor britanici. Au fost găsiţi curând,
cu sutele, înghesuiţi, închişi în cămări de provizii, ba chiar într-un tanc
gol de petrol. Atunci s-a auzit un strigăt: „A sosit Marina!” Uşile au fost
sfărâmate şi captivii au alergat pe punte. S-a constatat de asemeni că
Altmark avea două tunuri de 37 mm şi patru mitraliere şi că, în ciuda
faptului că fusese abordat de două ori de către norvegieni, nu fusese
controlat. Canonierele norvegiene au rămas tot timpul observatoare
pasive. La miezul nopţii, Vian ieşise din fiord şi se îndrepta spre Forth.
Amiralul Pound şi cu mine am rămas împreună, la fel de
îngrijoraţi, în sala de război a Amiralităţii. Eu strânsesem cu uşa
Ministerul de Externe şi ştiam pe deplin gravitatea tehnică a măsurii
luate. Dar ceea ce avea importanţă în ţară şi în Cabinet era dacă
prizonierii britanici au fost găsiţi la bord sau nu. Am fost încântaţi când,
la ora trei dimineaţa, a venit ştirea că au fost găsiţi şi salvaţi trei sute de
prizonieri britanici. Acesta era faptul esenţial.
Hotărârea lui Hitler de a invada Norvegia fusese luată, după cum
am văzut, la 14 decembrie, iar munca statului major se făcea sub
conducerea lui Keitel. Fără îndoială că incidentul cu Altmark a urgentat
acţiunea. La sugestia lui Keitel, la 20 februarie, Hitler l-a chemat urgent
la Berlin pe generalul Von Falkenhorst, care în acea vreme era
comandantul Corpului de armată de la Coblenz. Falkenhorst luase parte
la campania germană din Finlanda în 1918, şi el a discutat în acea după-
amiază cu Hitler, Keitel şi Jodl planul operaţional amănunţit pentru
expediţia norvegiană, pe care avea să o comande acum chiar el.
Problema priorităţilor era de maximă importanţă. Hitler se va angaja
oare în Norvegia înainte sau după executarea atacului împotriva
Franţei? La 1 martie a luat decizia: Norvegia mai întâi. Führerul a ţinut o
conferinţă militară în după-amiaza zilei de 16 martie, iar ziua D a fost
fixată provizoriu, se pare, pentru 9 aprilie.
***
Între timp, sovieticii şi-au adus principalele forţe împotriva

finlandezilor. Ei şi-au dublat eforturile pentru a străpunge linia
Mannerheim, înainte de topirea zăpezii. Din păcate, în anul acela,
primăvara, în care finlandezii puternic presaţi îşi puseseră speranţa, a
226
sosit cu aproape şase săptămâni mai târziu. Marea ofensivă sovietică

asupra istmului, care avea să ţină patruzeci şi două de zile, a început la 1
februarie, combinată cu bombardamente aeriene grele asupra bazelor
de depozitare şi a căilor ferate din spatele frontului. Zece zile de
bombardament greu, cu tunurile sovietice masate roată lungă roată, au
premers atacului principal al infanteriei. După o luptă de două
săptămâni, frontul a fost spart. Atacul aerian asupra fortului şi bazei
cheie de la Viipuri a crescut în intensitate. La sfârşitul lunii, sistemul de
fortificaţii Mannerheim fusese dezorganizat şi ruşii s-au putut concentra
împotriva golfului Viipuri. Finlandezii nu mai aveau muniţii şi trupele
erau epuizate.
Onorabila corectitudine care ne-a lipsit de orice iniţiativă
strategică, ne-a împiedicat de la orice măsuri eficiente de trimitere de
muniţii Finlandei. În Franţa, totuşi, a dominat un sentiment mai cald şi
mai adânc şi acesta a fost susţinut cu putere de domnul Daladier. La 2
martie, fără să se consulte cu guvernul britanic, el a fost de acord să
trimită Finlandei cincizeci de mii de voluntari şi o sută de bombardiere.
Noi n-am fi putut acţiona pe o asemenea scară dar, având în vedere
documentele găsite asupra maiorului german în Belgia şi a rapoartelor
de contrainformaţii privind masarea continuă a trupelor germane pe
frontul de vest, ei au mers mult mai departe decât ar fi permis prudenţa.
La 12 martie, Cabinetul a decis să reînvie planurile de debarcare la
Narvik şi Trondheim, ca să urmeze apoi Stavanger şi Bergen, ca parte a
ajutorului dat Finlandei, în care fuseserăm atraşi de francezi. Aceste
planuri trebuiau să intre în acţiune la 20 martie, deşi permisiunea
norvegienilor şi suedezilor nu fusese dată. Între timp, la 7 martie,
domnul Paasikivi a plecat din nou la Moscova, de data asta pentru a
discuta termenii armistiţiului. Pe data de 12, termenii ruseşti au fost
acceptaţi de către finlandezi. Toate planurile noastre de debarcare
militară au, fost din nou puse la păstrare, iar forţele adunate au fost
dispersate în oarecare măsură. Cele două divizii, care fuseseră reţinute
în Anglia, au fost acum expediate spre Franţa, iar puterea noastră de
luptă pentru Norvegia a fost redusă la unsprezece batalioane.
***
Prăbuşirea militară a Finlandei a dus şi la alte repercusiuni. La 18

martie, Hitler s-a întâlnit cu Mussolini la Pasul Brenner. Hitler i-a lăsat
227
în mod deliberat impresia gazdei sale italiene că nici vorbă nu era

despre lansarea de către Germania a unei ofensive pe uscat împotriva
Occidentului. În ziua de 19, domnul Chamberlain a vorbit în Camera
Comunelor. Având în vedere criticile tot mai numeroase, el a trecut în
revistă oarecum amănunţit povestea ajutorului britanic pentru
Finlanda. El a subliniat, pe bună dreptate, că principalul nostru
considerent a fost dorinţa de a respecta neutralitatea Norvegiei şi
Suediei şi a luat apărarea guvernului pentru faptul că nu a fost atras în
încercări de a-i ajuta pe finlandezi, ceea ce ar fi oferit slabe şanse de
succes. Înfrângerea Finlandei a fost fatală pentru guvernul Daladier, al
cărui şef hotărâse o acţiune importantă deşi tardivă, şi care dăduse
personal o însemnătate disproporţionată acestui aspect al îngrijorărilor
noastre. La 21 martie, a fost format alt guvern, sub conducerea
domnului Reynaud, hotărât să conducă mai viguros războiul.
Relaţiile mele cu domnul Reynaud erau altele decât cele pe care le
stabilisem cu domnul Daladier. Reynaud, Mande şi cu mine am simţit
aceleaşi emoţii în legătură cu München. Daladier fusese de partea
cealaltă. Eu am salutat aşadar schimbarea. Miniştrii francezi au venit la
Londra la o întâlnire a Consiliului suprem al războiului, la 28 martie.
Domnul Chamberlain a deschis lucrările cu o descriere completă şi clară
a scenei, aşa cum o vedea el. El a spus că Germania avea două puncte
slabe: aprovizionarea cu minereu de fier şi cu petrol. Principalele surse
de aprovizionare cu acestea erau situate în capete opuse ale Europei.
Minereul de fier venea din nord. El a prezentat cu precizie problema
interceptării minereurilor germane furnizate din Suedia. El s-a ocupat
de asemeni şi de petrolul din România şi Baku, care ar trebui interzise
Germaniei, dacă este posibil pe cale diplomatică. Am ascultat cu tot mai
multă plăcere această argumentare. Nu-mi dădusem seama cât de deplin
eram noi de acord.
Domnul Reynaud a vorbit despre impactul propagandei germane
asupra moralului francezilor. Postul de radio german urla în fiecare
seară că Reichul german nu avea niciun motiv de conflict cu Franţa, că
originea războiului se afla în cecul în alb dat de Britania Poloniei; că
Franţa fusese târâtă în război, la călcâiele Britaniei, şi chiar că nu era
capabilă să susţină lupta. Politica lui Goebbels faţă de Franţa părea să fie
de a lăsa ca războiul să continue în acest ritm redus, bazându-se pe
creşterea descurajării în rândurile celor cinci milioane de francezi,
228
treziţi acum de apariţia unui guvern care doreşte să ajungă la un

compromis cu Germania pe seama Marii Britanii.
El a mai arătat că în Franţa se pune pe plan amplu întrebarea:
„Cum pot Aliaţii să câştige războiul?” Numărul de divizii, „în ciuda
eforturilor britanice”, creştea mai repede de partea germană decât de a
noastră. Când vom putea deci spera să ne asigurăm acea superioritate în
forte umane necesară într-o acţiune în vest? Noi nu ştiam ce se întâmpla
în Germania în domeniul echipamentului material. În Franţa era un
sentiment general că războiul ajunsese la un impas şi că germanii nu
trebuiau să facă altceva decât să aştepte. Dacă nu se lua o măsură activă
de a se tăia aprovizionarea duşmanului cu petrol şi cu alte materii
prime, „s-ar putea să crească sentimentul că blocada nu este o armă
destul de puternică pentru a asigura victoria cauzei Aliaţilor”. Reynaud
era mult mai dispus la tăierea aprovizionării cu minereu de fier din
Suedia şi a afirmat că exista o legătură precisă între cantitatea de
minereu de fier furnizat de Suedia Germaniei şi producţia industriei
germane de fier şi otel. Concluzia lui era că Aliaţii ar trebui să pună mine
în apele teritoriale de-a lungul coastei Norvegiei şi apoi să împiedice,
printr-o acţiune similară, ca minereul să fie cărat din portul Lulck în
Germania. El a subliniat importanta împiedicării aprovizionării
Germaniei cu petrol din România.
S-a decis, în cele din urmă, că, după ce se vor adresa comunicări
generale Norvegiei şi Suediei, ar trebui să punem mine în apele
teritoriale ale Norvegiei, la 5 aprilie. S-a căzut de acord de asemeni că,
dacă Germania va invada Belgia, Aliaţii să se îndrepte imediat Spre acea
tară, fără să aştepte o invitaţie oficială; iar dacă Germania va invada
Olanda iar Belgia n-ar porni în ajutorul ei, Aliaţii se vor considera liberi
să intre în Belgia, în scopul de a ajuta Olanda.
În cele din urmă, ca un punct în care eram cu toţii de acord,
comunicatul afirma că guvernele britanic şi francez au fost de acord cu
următoarea declaraţie solemnă:
„În actualul război, nu vor negocia şi nu vor încheia un armistiţiu

sau tratat de pace decât prin înţelegere mutuală.”
Acest pact a căpătat mai târziu o mare importanţă.
***
229
La 3 aprilie, Cabinetul britanic a pus în aplicare hotărârea

Consiliului Suprem de război, iar Amiralitatea a fost autorizată să
mineze apele teritoriale ale Norvegiei, la 8 aprilie. Eu am denumit
această operaţiune „Wilfred”, pentru că, în sine, era tare mică şi
nevinovată. Cum minarea apelor norvegiene putea provoca o reacţie
germană, s-a căzut de asemeni de acord ca o brigadă britanică şi un
contingent francez să fie trimise la Narvik să golească portul şi să
înainteze spre frontiera suedeză. Alte forţe urmau să fie trimise la
Stavanger, Bergen şi Trondheim, pentru a interzice accesul duşmanului
la aceste baze.
Acum au început să vină veşti prevestitoare de rele, a căror
credibilitate era variabilă. La aceeaşi şedinţă a Cabinetului de Război din
3 aprilie, secretarul de stat de la Război ne-a spus că se primise un
raport la Ministerul Războiului că germanii adună trupe puternice la
Rostock, cu intenţia de a ocupa Scandinavia dacă va fi necesar. Ministrul
de Externe a afirmat că ştirea de la Stockholm tindea să confirme acest
raport. Conform legaţiei suedeze de la Berlin, o capacitate de 200 000
tone de transport pe mare german era acum concentrată la Stetin şi
Swinemünde, cu trupe la bord, pe care zvonurile le estimau la 400000.
Se sugera că aceste forţe erau pregătite să dea o contralovitură
împotriva unui eventual atac asupra Narvikului sau a altor porturi
norvegiene, în legătură cu care, se spunea, germanii erau în continuare
nervoşi.
Miercuri 4 aprilie, domnul Chamberlain a ţinut un discurs de un
optimism neobişnuit. El a declarat că Hitler „a pierdut trenul”. Cele şapte
luni trecute ne-au permis să înlăturăm slăbiciunile noastre şi să
adăugăm mult la forţa noastră de luptă. Germania, pe de altă parte, s-a
pregătit atât de complet încât mai avea doar o mică marjă pe care să se
bazeze.
Aceasta s-a dovedit o afirmaţie greşit gândită. Presupunerea
principală că noi şi francezii eram relativ mai puternici decât la
începutul războiului nu era raţională. După cum s-a explicat mai înainte,
germanii erau acum în al patrulea an de producţie vehementă de
muniţii, în timp ce noi eram într-un stadiu mult mai puţin avansat,
comparabil probabil ca rezultate cu al doilea an. Mai mult, cu fiecare
lună care trecea, armata germană, acum cu o vechime de patru ani,
devenea o armă matură şi perfectă şi avantajul anterior al armatei
230
franceze în instruire şi coeziune dispărea treptat. Totul era în suspans.

Diversele expediente minore pe care am putut să le sugerez fuseseră
acceptate; dar nimic cu un caracter major nu fusese întreprins de
niciuna dintre părţi. Planurile noastre, aşa cum erau, se bazau pe
întărirea blocadei prin minarea coridorului norvegian în nord şi prin
împiedicarea aprovizionării germane în sud-est. În „spatele frontului
german domnea o completă imobilitate. Brusc, politica pasivă sau pe
scară mică a Aliaţilor a fost măturată de o cataractă de o violenţă
surprinzătoare. Aveam să învăţăm ce înseamnă războiul total.
Capitolul XXI
NORVEGIA
Înainte de a relua naraţiunea, trebuie să explic modificările care au

apărut în poziţia mea în luna aprilie 1940.
Funcţia lordului Charfield la Ministerul de Coordonare a Apărării
devenise de prisos şi, În data de 3, demnul Chamberlain a acceptat
demisia pe care acesta şi-a dat-o de bunăvoie. Pe data de patru, s-a emis
o declaraţie de la Downing Street 10, că nu se propunea completarea
locului vacant, dar că se făceau aranjamente ca Primul Lord al
Amiralităţii, ca ministru important interesat, să prezideze Comitetul de
coordonare militară. În consecinţă, eu am luat conducerea acestor
şedinţe care se ţineau zilnic şi uneori chiar de două ori pe zi, de la 8
până la 15 aprilie. Aveam deci o răspundere excepţional de mare, dar
nicio putere de conducere efectivă. Printre ceilalţi miniştri ai Armatei
care erau şi ei membri ai Cabinetului de război, eu eram „primul între
egali”. Totuşi nu aveam puterea de a lua sau aplica decizii. Trebuia să
atrag de partea mea atât miniştrii Armatei cât şi pe şefii lor
profesionişti. Astfel, mulţi oameni importanţi şi capabili aveau dreptul şi
datoria să-şi exprime punctul lor de vedere asupra fazelor în schimbare
rapidă ale bătăliei – căci bătălie era – care începuse acum.
Şefii de Stat Major se adunau zilnic să discute întreaga situaţie cu
miniştrii lor respectivi. Apoi, ajungeau la propria lor decizie care,
desigur, devenea de o importanţă dominantă. Aflam despre acestea fie
de la Primul Lord al Mării, care nu-mi ascundea nimic, fie de la diverse
memorandumuri sau aide-mémoire-uri pe care le amintea Comitetul
231
Statelor Majore. Dacă voiau să pun sub semnul întrebării vreuna dintre
opinii, bineînţeles că puteam ridica problema în primul rând la
Comitetul de Coordonare, unde şefii de Stat Major, sprijiniţi de miniştrii
lor departamentali, pe care de obicei îi convinseseră de partea lor, erau
prezenţi ca membri individuali. Era acolo o copioasă conversaţie
politicoasă, la sfârşitul căreia se încheia un raport plin de tact de către
secretarul şedinţei, controlat de cele trei departamente ale armatei
pentru a se asigura să nu fie discrepanţe. Astfel am ajuns la acele largi şi
fericite înălţimi unde totul este rezolvat spre binele celor mai numeroşi
prin bunul-simţ al celor mai numeroşi, în urma consultării tuturor. Dar,
într-un război ca acesta, aveam să simţim că condiţiile erau diferite. Din
păcate, trebuie să scriu că un conflict real trebuia să semene cu acela
când un ticălos îi dă altuia peste bot cu bastonul, cu un ciocan sau chiar
cu ceva mai tare. Toate astea sunt lucruri deplorabile şi reprezintă un
motiv bun pentru a evita conflictul, şi a rezolva totul prin înţelegere, în
mod prietenesc, cu toată consideraţia faţă de dreptul minorităţilor şi cu
înregistrarea corectă a părerilor contrare. Comisia pentru Apărare din
Cabinetul de Război se întrunea aproape în fiecare zi, pentru a discuta
rapoartele Comisiei de Coordonare Militară şi cele ale şefilor de Stat
Major, iar concluziile sau divergenţele lor erau din nou referite
Cabinetului. Totul trebuia explicat şi reexplicat; iar când acest proces
era terminat, întreaga scenă se schimbase deja. La Amiralitate, care în
timp de război este un cartier general de luptă, deciziile privind flota
erau luate pe moment şi doar în cazurile mai grave erau referite
primului-ministru, care le-a sprijinit în toate ocaziile. Acolo unde se
rezolvau acţiunile celorlalte servicii militare, procedura era imposibil să
ţină ritmul cu evenimentele. Totuşi, la începutul campaniei din
Norvegia, Amiralitatea avea în mâinile ei, datorită situaţiei, trei sferturi
din partea executivă.
Nu pretind că, oricare ar fi fost puterile mele, aş fi putut lua decizii
mai bune sau aş fi putut ajunge la soluţii bune ale problemelor cu care
ne confruntam acum. Impactul evenimentelor ce urmează a fi descrise a
fost atât de haotic, încât curând mi-am dat seama că doar autoritatea
primului-ministru putea domni deasupra Comitetului de Coordonare
Militară. În consecinţă, în data de 15, am cerut domnului Chamberlain să
preia conducerea acestuia, iar el a prezidat aproape toate şedinţele
noastre următoare în timpul campaniei din Norvegia. El şi cu mine am
232
continuat să fim de aceeaşi părere, iar el a dat autoritatea supremă

punctelor de vedere exprimate de mine.
Toţi cei în cauză dădeau dovadă de loialitate şi bunăvoinţă. Totuşi,
primul-ministru şi cu mine eram amândoi conştienţi de lipsa de
eficienţă a sistemului nostru, mai ales în contact cu mersul surprinzător
al evenimentelor. Deşi Amiralitatea era în acea vreme principalul
element de mişcare, se puteau ridica obiecţii vizibile faţă de o
organizaţie în care unul dintre miniştrii Armatei încerca să orchestreze
toate operaţiunile celorlalte departamente şi, în acelaşi timp, să conducă
toate treburile Amiralităţii şi să aibă răspunderea pentru acţiunile
navale. Aceste dificultăţi nu erau înlăturate de faptul că primul-ministru
însuşi prezida şi mă susţinea. Dar când nenorocirile veneau una după
alta iar rezultatele lipsei de mijloace sau al conducerii indiferente
cădeau asupra noastră aproape zilnic, eu am continuat să-mi menţin
poziţia în acest cerc fluid, prietenos dar neconcentrat.
În cele din urmă, dar abia după ce multe dezastre au căzut pe
capul nostru în Scandinavia, am fost autorizat să adun şi să prezidez
adunările Comitetului şefilor de Stat Major, fără de care nu se putea face
nimic, şi am fost făcut în mod oficial răspunzător de „a le da îndrumate
şi directive”. Generalul Ismay, un ofiţer superior de la Statul Major
Central, a fost pus la dispoziţia mea ca ofiţerul meu de Stat Major şi
reprezentant, iar în această calitate, a fost făcut membru plin al
Comitetului şefilor de Stat Major. Îl cunoşteam pe Ismay de mulţi ani,
dar acum pentru prima dată am devenit strâns legaţi şi chiar mai mult.
Astfel, şefii de Stat Major au devenit, în mare măsură, răspunzători în
faţa mea în calitatea lor de membri ai colectivului, iar ca locţiitor al
primului-ministru, eu puteam influenţa în mod autoritar deciziile şi
politica lor. Pe de altă parte, era natural ca principala lor loialitate să fie
faţă de ministerele respective ale armatei, care ar fi fost mai puţin decât
umane dacă nu ar fi avut resentimente faţă de delegarea unei părţi a
autorităţii lor unuia dintre colegi. În plus, se arăta în mod expres că
răspunderile mele vor trece în seama Comitetului de Coordonare
Militară. Aveam astfel numeroase răspunderi, fără o putere efectivă în
mâinile mele ca să le pot aplica. Cu toate acestea, aveam sentimentul că
voi putea face ca noua organizaţie să funcţioneze. A fost însă destinată
să ţină doar o săptămână. Dar legătura mea personală şi oficială cu
generalul Ismay şi legătura lui cu Comitetul şefilor de Stat Major a rămas
233
neîntrerupte şi neslăbite, de la 1 mai 1940 până la 26 iulie 1945, când

mi-am abandonat sarcina.
***
În seara de vineri 5 aprilie, ministrul german la Oslo a invitat

oaspeţi distinşi, inclusiv membri ai guvernului, la un film prezentat la
Legaţie. Filmul reprezenta cucerirea Poloniei de către germani şi a
culminat cu un crescendo de scene de groază din timpul bombardării
Varşoviei. Explicaţia era: „Pentru asta, pot mulţumi prietenilor lor
britanici şi francezi.” Societatea s-a răspândit în tăcere şi teamă.
Guvernul norvegian era totuşi preocupat de activitatea britanicilor. La 8
aprilie, între 4.30 şi 5 a.m., patru distrugătoare britanice au plasat un
câmp de mine la intrarea în fiordul West, pe canalul spre portul Narvik.
La ora 5 a.m., ştirea a fost transmisă prin radio de la Londra, iar la 5.30,
o notă a guvernului Majestăţii Sale a fost înmânată ministrului de
Externe norvegian. Dimineaţa, la Oslo, s-au elaborat proteste către
Londra. Dar mai târziu, după-amiaza, Amiralitatea a informat Legaţia
norvegiană din Londra că vase germane de luptă au fost văzute dincolo
de coasta norvegiană, îndreptându-se spre nord, probabil spre Narvik.
Cam în acelaşi timp, în capitala norvegiană a sosit ştirea că Rio de
Janeiro, un vas cu trupe, fusese scufundat dincolo de coasta de sud a
Norvegiei, de către submarinul polonez Orzel, că un mare număr de
soldaţi germani au fost salvaţi de pescarii localnici şi că soldaţii afirmau
că se îndreptau spre Bergen ca să-i ajute pe norvegieni să-şi apere ţara
împotriva britanicilor şi francezilor. Mai aveau să se întâmple şi altele.
Germania pătrunsese în Danemarca, dar vestea nu a ajuns în Norvegia
decât după ce ea însăşi fusese invadată. Astfel, ea n-a primit un
avertisment oficial. Danemarca fusese ocupată uşor, după o rezistenţă în
care au murit câţiva soldaţi credincioşi. În noaptea aceea, vase de război
germane s-au apropiat de Oslo. Bateriile lor au deschis focul. Forţa de
apărare a Norvegiei consta dintr-un puitor de mine, Olav Tryggvason, şi
două vase curăţitoare de mine. După ivirea zorilor, două curăţitoare de
mine germane au intrat în gurile fiordului, să debarce trupe în
apropierea bateriilor de coastă. Unul a fost scufundat de vasul Olav
Tryggvason, dar trupele germane au fost debarcate şi au cucerit
bateriile. Puitorul de mine a ţinut totuşi la distantă două distrugătoare
germane la gurile fiordului şi a adus daune crucişătorului Emden. O
234
balenieră norvegiană, înarmată cu un singur tun, a intrat şi ea în acţiune

imediat împotriva invadatorilor şi fără ordine speciale. Tunul i-a fost
distrus iar comandantul a fost împuşcat în ambele picioare. Pentru a nu-
i descuraja pe oamenii lui, el s-a rostogolit peste bord şi a murit cu
nobleţe. Principala forţă germană, condusă de crucişătorul greu
Bluecher, a intrat atunci în fiord, îndreptându-se spre strâmtoarea
apărată de fortăreaţa Oscarsborg. Bateriile norvegiene au deschis focul
şi două torpile trase de la mal, de la distanţa de circa treizeci de metri,
au dat o lovitură decisivă. Vasul Bluecher s-a scufundat rapid, ducând cu
el ofiţerii germani de administraţie şi detaşamente ale Gestapoului.
Celelalte vase germane s-au retras, inclusiv Luetzow. Emden, avariat, nu
a mai luat parte la luptă pe mare. Oslo a fost în cele din urmă cucerit, nu
de pe mare, ci cu avioane care transportau trupe şi prin debarcări în
fiord.
Planul lui Hitler s-a realizat imediat. Trupe germane au debarcat la
Kristiansand, la Schvenger, iar în nord la Bergen şi Trondheim. Cea mai
îndrăzneaţă lovitură a fost la Narvik. Timp de o săptămână, vase
germane de transportat minereu, presupuse a fi goale, care veneau în
acest port în cursa lor obişnuită, se mişcaseră în susul coridorului, în
conformitate cu neutralitatea Norvegiei, dar pline cu aprovizionare şi
muniţii. Distrugătoarele germane, fiecare având câte două sute de
soldaţi şi sprijinite de Scharnhorst şi Gneisenau, părăsiseră Germania cu
câteva zile mai înainte şi au ajuns la Narvik dimineaţa, în data de 9.
Două vase de război norvegiene, Norge şi Eidsvold, se aflau în
fiord. Erau pregătite să lupte până la capăt. În zori, au fost văzute
distrugătoare apropiindu-se de port în mare viteză. Dar, din cauza
zăpezii, identitatea lor nu a fost imediat stabilită. Curând a apărut un
ofiţer german Într-o barcă cu motor şi a cerut capitularea lui Eidsvold.
Primind de la ofiţerul comandant răspunsul scurt „Eu atac”, el s-a retras,
dar aproape imediat vasul a fost distrus cu aproape toţi oamenii de o
salvă de torpile. Între timp, Norge a deschis focul, dar în câteva minute a
fost şi el torpilat şi s-a scufundat imediat. În rezistenta curajoasă dar
fără speranţă, 387 marinari norvegieni au pierit, fiind salvaţi mai puţin
de o sută de oameni din cele două vase. După aceea, cucerirea portului
Narvik a fost uşoară. Acesta reprezenta o cheie strategică refuzată nouă
pentru totdeauna.
În acea dimineaţă, amiralul Forbes era în dreptul portului Bergen.
Situaţia de la Narvik era obscură. Sperând să împiedice ocuparea
235
portului de către germani, comandantul şef a ordonat distrugătoarelor

noastre să intre în fiord şi să oprească orice debarcare. În consecinţă,
căpitanul Warburton Lee, cu cele cinci distrugătoare din flotila lui,
Hardy, Hunter, Havock, Hotspur şi Hostile au
Campania Aliaţilor în Norvegia, 1940
intrat în fiordul Vest. Piloţii norvegieni i-au spus la Tranoy că şase vase
mai mari decât ale lui precum şi un submarin de buzunar-U au intrat în
fiord şi că intrarea în port era minată. El a semnalat această informaţie
şi a adăugat „Intenţionez să atac în zori”. În ceaţa şi furtunile de zăpadă
din 10 aprilie, cele cinci distrugătoare britanice au intrat în fiord şi, în
236
zori, erau în faţa portului Narvik. În port erau cinci distrugătoare

duşmane. La primul atac, Hardy a torpilat vasul cu însemnele
comandantului de escadră german, care a fost ucis; un alt distrugător a
fost scufundat de două torpile, iar celelalte trei au fost atât de distruse
de loviturile de tun încât nu au putut opune o rezistenţă efectivă. În port
mai erau douăzeci şi trei de vase comerciale de diverse naţionalităţi,
incluzând cinci britanice; şase vase germane au fost distruse. Doar trei
dintre cele cinci distrugătoare ale noastre atacaseră până atunci.
Hotspur şi Hostile fuseseră lăsate în rezervă ca pază împotriva oricăror
baterii de pe mai sau împotriva unor noi vase germane care s-ar fi
apropiat.
Acum, ele s-au alăturat într-un al doilea atac, iar Hotspur a
scufundat cu torpile încă două vase comerciale. Vasele căpitanului
Warburton Lee erau neatinse; focul duşmanului părea că amuţise şi,
după o oră de luptă, niciun vas nu mai ieşi din golfuleţe împotriva lui.
Dar acum, norocul s-a schimbat. În timp ce se întorcea dintr-un al
treilea atac, căpitanul Warburton Lee a văzut apropiindu-se trei vase
noi. Nu arătau dorinţa să se apropie prea mult, iar acţiunea a început de
la circa 7000 de metri. Brusc, din ceaţă, au mai apărut două vase de
război. Acestea nu erau, după cum sperase la început, întăriri britanice,
ci distrugătoare germane care fuseseră ancorate într-un fiord din
apropiere. Curând, tunurile germane, mai grele, au început să se facă
simţite. Puntea vasului Hardy a fost sfărâmată, Warburton Lee a fost
rănit mortal şi toţi ofiţerii şi camarazii săi au fost ucişi sau răniţi, în
afară de locotenentul Stanning care a preluat cârma. Apoi, o ghiulea a
explodat în camera maşinilor şi, sub un tir puternic, vasul a eşuat.
Ultimul mesaj al căpitanului de pe Hardy către flotila sa a fost:
„Continuaţi lupta cu duşmanul”.
Între timp, Hunter fusese scufundat, iar Hotspur şi Hostile, care
erau amândouă avariate, au ieşit în larg împreună cu Havock. Duşmanul,
care le barase trecerea, nu mai putea să le oprească acum. O jumătate de
oră mai târziu, au întâlnit un vas mare, care s-a dovedit a fi Rauenfols,
care transporta rezerva de muniţie germană. Havock a tras în el şi
curând vasul a sărit în aer. Supravieţuitorii de pe Hardy s-au străduit să
ajungă pe ţărm cu trupul comandantului lor, căruia i s-a conferit postum
Crucea Victoria. El şi marinarii lui au lăsat urme asupra duşmanului şi
au rămas în istoria noastră navală.
237
Surpriza, duritatea şi precizia au fost caracteristicile atacului

împotriva inocentei şi neapăratei Norvegii. Au fost folosite şapte divizii
de armată. Opt sute de avioane de luptă şi 250 sau 300 de avioane de
transport au fost elementele vitale ale misiunii. În decurs de patruzeci şi
opt de ore, toate porturile principale ale Norvegiei au fost în mâinile
germanilor. Regele, guvernul, armata şi poporul, când şi-au dat seama ce
se întâmplă, s-au aprins de furie. Dar era mult prea târziu. Infiltrarea şi
propaganda germană le-au înceţoşat vederea până atunci, iar acum le
submina puterea de rezistenţă. Maiorul Quisling s-a prezentat la postul
de radio, aflat acum în mâinile germanilor, în calitate de conducător
progerman al ţării cucerite. Aproape toate oficialităţile norvegiene au
refuzat să-l sprijine.
Armata a fost mobilizată şi a început din nou să lupte împotriva
invadatorilor, care o împingeau spre nord de Oslo. Patrioţii care au
putut găsi arme au pornit spre munţi şi păduri. Regele, miniştrii şi
parlamentul s-au retras mai întâi la Hamar, la o sută cincizeci de
kilometri de Oslo. Erau urmăriţi de maşinile blindate germane şi s-au
făcut încercări feroce de a fi exterminaţi prin bombardare şi mitraliere
din aer. Ei au continuat totuşi să emită proclamaţii către ţară,
îndemnând la cea mai mare rezistenţă. Restul populaţiei era covârşită şi
terorizată prin exemple sângeroase, fiind nevoită să se supună,
stupefiată şi tristă. Peninsula Norvegia are aproape o mie cinci sute de
kilometri lungime. Are o populaţie rară, iar şoselele şi căile ferate sunt
puţine, mai ales spre nord. Rapiditatea cu care Hitler a ocupat ţara a fost
o realizare remarcabilă în materie de război şi politică şi un exemplu de
exactitate, răutate şi brutalitate germană.
***
Guvernul norvegian, care până acum se temea de Germania, şi era

foarte rece faţă de noi, făcea acum apeluri vehemente la ajutor. De la
început a fost clar că nouă ne era imposibil să ajutăm sudul Norvegiei.
Aproape toate trupele noastre instruite şi multe doar pe jumătate
instruite erau în Franţa. Modesta noastră forţă aeriană, în creştere,
având ca sarcină să sprijine Forţa Expediţionară Britanică din Franţa, şi
să apere teritoriul ţării, se instruia viguros. Toate tunurile noastre
antiaeriene ne erau necesare, chiar dacă ar fi fost de zece ori mai
numeroase, în puncte vulnerabile de cea mai mare importanţă. Totuşi,
238
ne-am simţit obligaţi să facem tot posibilul şi să-i ajutăm, chiar cu preţul
tulburării pregătirilor şi intereselor noastre. Se părea că Narvik putea fi
cucerit şi apărat în beneficiul cauzei Aliaţilor. Aici, regele Norvegiei îşi
putea înălţa steagul necucerit. Pentru Trondheim se putea lupta, oricum,
ca un mijloc de a amâna înaintarea spre nord a invadatorilor până la
recucerirea Narvikului şi transformarea lui într-o bază a armatei.
Aceasta se părea că putea fi realizată dinspre mare cu o forţă superioară
oricărei forţe ce putea fi folosită de pe uscat şi care trebuia să treacă
peste şapte sute cincizeci de kilometri de teren muntos. Cabinetul a
aprobat cu însufleţire orice măsuri posibile pentru a salva şi apăra
Narvikul şi Trondheim. Trupele care au fost eliberate de la proiectul
finlandez precum şi un nucleu ţinut la îndemână pentru Narvik puteau fi
gata curând. Dar aveau aviaţie, tunuri antiaeriene şi tunuri antitanc,
mijloace de transport şi instruire. Tot nordul Norvegiei era acoperit cu
zăpadă de o grosime cum soldaţii noştri nu mai văzuseră, nu o simţiseră
şi nu şi-o imaginaseră vreodată. Nu existau nici bocanci de zăpadă şi nici
schiuri – şi cu atât mai puţin schiori. Trebuia să facem tot ce puteam.
Aceasta a fost o campanie improvizată.
Am debarcat, sau am încercat să debarcăm la Narvik, Trondheim şi
în alte locuri. Supremaţia germanilor în fixarea obiectivelor în
conducere şi în forţă era vizibilă. Ei au pus nemilos în execuţie un plan
de acţiune pregătit cu atenţie. Ei au înţeles perfect importanţa folosirii
armei aeriene pe o scară mare, sub toate aspectele. În plus, ascendenţa
lor individuală era evidentă, mai ales în grupuri mici. La Narvik, o forţă
germană amestecată, improvizată, de circa şase mii de oameni a ţinut la
distanţă timp de şase săptămâni vreo douăzeci de mii de trupe aliate şi,
deşi alungaţi afară din oraş, au rezistat până i-au văzut plecând. Atacul
de pe mare, deschis în mod strălucit de marină, a fost paralizat de
refuzul comandantului militar de a accepta un risc care era, să
recunoaştem, disperat. Noi ne-am împărţit resursele între Narvik şi
Trondheim şi ne-am periclitat ambele planuri. La Narvik a fost un du-te-
vino ineficient. Doar într-o expediţie la Aadalsnes am lovit în plin.
Germanii, deşi trebuiau să treacă printr-un teritoriu de sute de kilometri
de teren aspru, acoperit de zăpadă, ne-am împins înapoi, în ciuda unor
episoade vitejeşti. Noi, care eram stăpâni pe mare şi puteam lovi
oriunde coasta neapărată, am fost depăşiţi în viteză de duşman, care se
mişca pe uscat pe distanţe foarte mari în ciuda numeroaselor obstacole.
239
Ne-am străduit, la chemarea datoriei, să ne agăţăm şi să ne fixăm

în Norvegia. Am considerat că norocul a fost crud cu noi. Acum, putem
vedea că ne-a ocolit. Între timp, la începutul lui mai, a trebuit să ne
liniştim singuri cât am putut mai bine, printr-o serie de evacuări de
succes. Având în vedere rolul proeminent pe care l-am jucat eu în aceste
evenimente şi imposibilitatea de a explica dificultăţile de care am fost
depăşiţi, sau deficienţele Statului Major, ale organizării noastre
guvernamentale şi ale metodelor noastre de conducere a războiului, a
fost o minune că am supravieţuit şi mi-am păstrat poziţia, în stima
publică şi încrederea Parlamentului. Aceasta s-a datorat faptului că,
timp de şase sau şapte ani, eu am prezis cu adevărat cursul
evenimentelor şi am dat necontenite avertismente, neluate în seamă pe
atunci dar reamintite acum.
Portavionul Glorious, atacat la 8 iunie de germani de crucişătoarele
de luptă Scharnhorst şi Gneisenau, a pierit într-o oră şi jumătate. Despre
dispariţia unuia dintre distrugătoarele lui de escortă, Acasta, relatată de
unicul supravieţuitor, marinarul C. Carter, avem un tablou viu şi tipic al
încleştării pe mare.
La bordul vasului nostru domnea un calm mortal, abia dacă

se rostea un cuvânt, iar vasul se depărta acum de duşman cu viteză
maximă; apoi, veniră o mulţime de ordine: să pregătim perdeaua
de fum, să branşăm furtunurile, să pregătim diverse alte lucruri;
ne depărtam în continuare de duşman şi făceam fum. Apoi,
căpitanul a transmis tuturor posturilor următorul mesaj: „Poate
credeţi că fugim de duşman, dar nu-i aşa, vasul nostru pereche
(Ardent) a fost scufundat, iar tot ce putem face este să dăm un
spectacol. Noroc tuturor!” Apoi am schimbat direcţia, intrând în
propria noastră perdea de fum. Eu am primit ordin să stau lângă
gurile de foc 6 şi 7, apoi am ieşit din perdeaua de fum şi am
schimbat direcţia, ca să putem lansa torpilele. Atunci, am zărit
prima dată duşmanul; ca să fiu sincer, mie mi s-a părut că era un
vas mare şi unul mic; eram foarte aproape. Am lansat cele două
torpile ale mele, tuburile din faţă au tras şi ele, şi urmăream cu
toţii rezultatele. N-am să uit niciodată uratele care s-au înălţat;
într-o parte a unuia dintre vase, a ţâşnit o flamă galbenă şi o
coloană de fum şi apă. Ştiam că l-am lovit; în ce mă priveşte, nu
ştiam cum am fi putut să nu nimerim, atât eram de aproape.
240
Duşmanul n-a tras niciun foc asupra noastră, eu cred că trebuie să

fi fost foarte surprinşi. După ce am lansat torpilele, am reintrat în
propria noastră perdea de fum şi am schimbat din nou cursul spre
dreapta. „Fiţi gata să lansaţi torpilele rămase”. Dar de data asta,
cum am scos vasul din fum, duşmanul ne-a tras-o. O ghiulea a lovit
camera maşinilor, mi-a ucis echipa de la tuburi, am fost aruncat de
suflu, şi cred că am leşinat un timp, pentru că, atunci când mi-am
revenit, mă durea braţul; vasul se oprise. Iată aici ceva care, dacă
vreţi, mă credeţi, dacă nu, nu; m-am căţărat înapoi în scaunul de
control, am văzut cele două vase, am lansat torpilele rămase;
nimeni nu mi-a spus să fac asta, bănuiesc că eram nebun de furie.
Dumnezeu ştie de ce am tras, dar am făcut-o. Tunurile lui Acosta
trăgeau întruna. Duşmanul ne-a lovit atunci de câteva ori, dar o
singură explozie mare a avut loc după aceea şi adesea m-am
întrebat dacă duşmanul ne-a lovit cu o torpilă; oricum, mi s-a
părut că se ridică vasul din apă. În cele din urmă, căpitanul a dat
ordin să abandonăm vasul. Am să-mi amintesc totdeauna de
locotenentul medic militar, era primul vas, prima lui acţiune.
Înainte de a sări peste bord, l-am văzut îngrijind un rănit, o treabă
fără speranţă, iar când eram în apă, l-am văzut pe căpitan
aplecându-se peste punte, luând o ţigară şi aprinzând-o. L-am
strigat să vină în barca noastră, dar el ne-a făcut cu mâna, „Adio şi
noroc”. Acesta a fost sfârşitul unui bărbat curajos.
Dar, din toate distrugerile şi confuzia, a reieşit un fapt de

importanţă majoră, care putea afecta viitorul războiului. Într-o ciocnire
disperată cu marina britanică, germanii şi-au distrus-o pe a lor proprie,
atâta câtă era, chiar înaintea apogeului ce avea să urmeze. Pierderile
Aliaţilor în luptele pe mare din apropierea Norvegiei s-au ridicat la un
portavion, două crucişătoare, o goeletă şi nouă distrugătoare. Şase
crucişătoare, două goelete şi şase distrugătoare au fost avariate, dar au
putut fi reparate în cadrul marjei noastre de forţă marină. Pe de altă
parte, la sfârşitul lui iunie 1940, o dată memorabilă, flota germană
efectivă consta din nu mai mult de un crucişător cu tunuri de 18
centimetri, două crucişătoare uşoare şi patru distrugătoare. Deşi multe
dintre vasele lor avariate, ca şi ale noastre, puteau fi reparate, marina
germană nu a constituit un factor important în problema supremă a
invadării Britaniei.
241
***
„Războiul ciudat” s-a încheiat cu atacul lui Hitler împotriva

Norvegiei. A izbucnit în lumina celei mai înfricoşătoare explozii militare
cunoscute până acum de om. Am descris transa în care fuseseră ţinute,
timp de opt luni, Franţa şi Britania, în vreme ce lumea se minuna. Faza s-
a dovedit foarte dăunătoare pentru Aliaţi. Din momentul în care Stalin s-
a înţeles cu Hitler, comuniştii din Franţa au preluat sloganele lui Stalin şi
au denunţat războiul ca pe o crimă imperialistă şi capitalistă împotriva
democraţiei. Ei au făcut tot ce au putut ca sa submineze moralul armatei
şi să împiedice producţia în uzine. Moralul Franţei, atât în armată cât şi
în rândurile populaţiei, era acum în mod vizibil mai scăzut decât fusese
la izbucnirea războiului.
Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat în Britania, unde
comunismul condus de sovietici, deşi era activ, era slab. Cu toate
acestea, eram în continuare un partid de guvernământ cu un prim-
ministru de care opoziţia era înstrăinată şi care nu avea ajutorul
înflăcărat şi pozitiv al mişcării sindicale. Caracterul liniştit, sincer, dar de
rutină al administraţiei nu evoca acel efort intens care se făcea, nici în
cercurile guvernamentale şi nici în fabricile de muniţii, unde era vital.
Atingerea catastrofei şi imboldul pericolului au avut rolul să trezească
forţele adormite ale naţiunii britanice. Semnalul de alarmă putea acum
să sune.
Capitolul XXII
CĂDEREA GUVERNULUI
Numeroasele dezamăgiri şi dezastre ale scurtei campanii din

Norvegia au provocat numeroase perturbări în ţară, iar curente de
pasiuni s-au ivit chiar şi în piepturile unora dintre cei care au fost
îndoielnici şi cu desăvârşire orbi în anii dinainte de război. Opoziţia a
cerut o dezbatere cu privire la situaţia războiului şi aceasta fost stabilită
la 7 mai. Camera era plină cu membri într-o stare înaltă de iritare şi
supărare. Cuvântul de deschidere al domnului Chamberlain nu a oprit
valul ostil. El a fost întrerupt batjocoritor şi i s-a amintit de cuvântarea
lui din 4 aprilie în care, în cu totul alt context, el spusese fără precauţie
242
că „Hitler a pierdut trenul”. El a definit noua mea poziţie şi legătura mea

cu şefii de Stat Major şi, răspunzând domnului Herbert Morrison, a
arătat că eu nu am deţinut aceste puteri în timpul operaţiunii din
Norvegia. Un vorbitor după altul, din ambele laturi ale Camerei, au
atacat guvernul şi în special pe şeful acestuia, cu o neobişnuită
amărăciune şi vehemenţă şi s-au trezit susţinuţi de puternice aplauze
din toate colţurile. Sir Roger Keyes, dorind cu ardoare să se remarce în
noul război, a criticat Statul Major naval pentru eşecul acestuia de a
pune mâna pe Trondheim. El a spus: „Când am văzut cât de prost merg
lucrurile, am cerut tot timpul Amiralităţii şi Cabinetului de Război să mă
lase pe mine să-mi iau răspunderea şi să conduc atacul.” Purtându-şi
uniforma de amiral al flotei, el a susţinut plângerile opoziţiei cu
amănunte tehnice şi cu propria lui autoritate profesională într-o
manevră foarte potrivită atmosferei din Cameră. De pe băncile din
spatele guvernului, domnul Amery a citat, în ovaţii furtunoase, vorbele
imperative ale lui Cromwell către Parlamentul cel lung: „Aţi stat aici
prea mult timp pentru cât bine aţi făcut. Plecaţi, vă spun, şi să terminăm
cu voi. În numele lui Dumnezeu, plecaţi!” Acestea erau vorbe
îngrozitoare, mai ales că veneau de la un prieten şi coleg de mulţi ani,
consilier privat, cu distincţie şi experienţă.
A doua zi, la 8 mai, dezbaterea a continuat, în urma unei moţiuni
de amânare, şi a căpătat caracterul unui vot de cenzură, iar domnul
Herbert Morrison, în numele opoziţiei, a declarat intenţia acesteia de a
se supune la vot. Primul-ministru s-a ridicat din nou, a acceptat
provocarea şi, într-un pasaj nefericit, a apelat la prietenii săi să stea
alături de el. Avea dreptul să facă asta, întrucât prietenii lui l-au susţinut
în acţiune sau inacţiune şi împărţeau cu el răspunderea din „anii
lăcustelor”, dinainte de război. Dar azi, ei stăteau spăsiţi şi tăcuţi, iar unii
dintre ei se alăturaseră demonstraţiilor ostile. Ziua aceasta a fost
martoră ultimei intervenţii decisive a domnului Lloyd Georges în
Camera Comunelor. Într-un discurs de nu mai mult de douăzeci de
minute, el a dat o lovitură foarte dureroasă şefului guvernului. El s-a
străduit să mă disculpe pe mine: „Eu nu cred că primul Lord a fost în
întregime vinovat pentru toate lucrurile care s-au întâmplat în
Norvegia.” Eu m-am interpus imediat: „Eu îmi asum toată răspunderea
pentru ce a făcut Amiralitatea şi îmi asum toată partea mea de povară”.
După ce m-a avertizat să nu mă transform într-un adăpost antiaerian ca
să-mi apăr colegii de schije, domnul Lloyd George s-a întors din nou
243
către domnul Chamberlain. „Problema nu e acum cine sunt prietenii

primului-ministru. Este o chestiune mult mai importantă. El a făcut apel
la sacrificii. Naţiunea este pregătită la orice sacrificii, atâta timp cât are o
conducere, atâta timp cât guvernul arată clar spre ce se îndreaptă şi
atâta timp cât naţiunea are încredere că acei care o conduc se străduiesc
să facă lucrurile cât mai bine.” El a încheiat: „Eu afirm solemn că
premierul ar trebui să dea un exemplu de sacrificiu, pentru că nimic nu
poate contribui mai bine la victoria în război decât ca el să-şi sacrifice
sigiliile funcţiei.”
Ca miniştri, noi toţi am rămas uniţi. Secretarul de Stat al Aerului
vorbise deja. Mă oferisem voluntar să închei dezbaterea, ceea ce era de
datoria mea, nu doar ca loialitate faţă de şeful sub care am lucrat, ci şi
din cauza rolului excepţional de proeminent pe care l-am jucat în
folosirea acestor forţe neadecvate în încercarea pierdută de a ajuta
Norvegia. Am făcut tot ce am putut ca să recapăt controlul Camerei, în
favoarea guvernului, în ciuda necontenitelor întreruperi care veneau în
principal de pe băncile opoziţiei laburiste. Am făcut acest lucru cu bună-
credinţă gândindu-mă la greşelile lor şi la pacifismul lor periculos din
anii trecuţi şi cum, doar cu patru luni înainte de izbucnirea războiului, ei
au votat în bloc împotriva recrutării. Am simţit că eu şi câţiva prieteni
care au acţionat cu mine aveam dreptul să impunem această cenzură,
dar ei nu aveau acest drept. Când ei s-au repezit asupra mea, le-am
replicat şi i-am sfidat; de câteva ori, gălăgia era atât de mare încât nu mă
puteam face auzit. Dar tot timpul era clar că furia lor nu era îndreptată
împotriva mea ci a primului-ministru pe care eu îl apăram după
priceperea mea şi fără alte considerente. Când m-am aşezat jos, la ora
unsprezece, Camera s-a împărţit. Guvernul avea o majoritate de 81, dar
peste 30 de conservatori au votat cu laburiştii şi cu opoziţia liberală, iar
alţi 60 s-au abţinut. Nu încăpea îndoială că rezultatul votului, deşi nu în
formă, cât mai ales prin scindare, era o violentă manifestare a lipsei de
încredere în domnul Chamberlain şi în administraţia lui.
După încheierea dezbaterii, el mi-a cerut să vin în camera lui şi am
văzut imediat că privea foarte serios sentimentele Camerei faţă de
persoana lui. Simţea că nu putea continua. Ne trebuie un guvern
naţional, zicea el. Un singur partid nu putea duce povara. Cineva trebuie
să formeze un guvern la care să ia parte toate partidele, altfel nu putem
răzbate.
244
Stârnit de antagonismul dezbaterii şi sigur de antecedentele mele

în legătură cu problemele în discuţie, eu eram dispus să merg mai
departe. „A fost o majoritate bună. Nu pune chestiunea la inimă. Avem în
Norvegia o situaţie mai bună decât am putut arăta Camerei. Întăreşte-ţi
guvernul în toate privinţele şi hai să continuăm până ne părăseşte
majoritatea noastră.” Aşa i-am spus. Dar Chamberlain nu era nici
convins, nici reconfortat, şi l-am părăsit pe la miezul nopţii, având
sentimentul că va persista în hotărârea lui de a se sacrifica, dacă nu era
altă cale, decât să încerce să ducă mai departe războiul cu un guvern al
unui singur partid.
Nu-mi amintesc exact cum s-au întâmplat lucrurile în cursul
dimineţii de 9 mai, dar au avut loc următoarele fapte: Sir Kingsley Wood
era foarte apropiat de primul-ministru, în calitate de coleg şi prieten.
Lucraseră mult timp împreună, în deplină încredere. De la el, am aflat că
domnul Chamberlain era hotărât să formeze un guvern naţional şi, dacă
el nu putea să fie în fruntea acestuia, va ceda locul oricui în care avea
încrederea că ar putea s-o facă. Astfel, după-amiază, am început să
înţeleg că s-ar putea să fiu chemat să preiau conducerea. Perspectiva
nici nu mă emoţiona, nici nu mă alarma. M-am gândit că ar fi de departe
planul cel mai bun. Am fost mulţumit să las evenimentele să se
desfăşoare. După-amiază, primul-ministru m-a chemat în Downing
Street, unde l-am găsit pe Lordul Halifax, iar după o discuţie despre
situaţia în general, mi s-a spus că domnul Attlee şi domnul Greenwood
ne vor vizita peste câteva minute pentru o consultare. Când au sosit, noi
cei trei miniştri ne-am aşezat de o parte a mesei, iar liderii opoziţiei de
cealaltă. Domnul Chamberlain a susţinut nevoia extraordinară a unui
guvern naţional şi voia să se asigure dacă Partidul Laburist va participa
la un asemenea guvern sub conducerea lui. Conferinţa partidului lor era
în şedinţă la Bournemooth. Convorbirea a fost foarte politicoasă, dar era
clar că şefii laburişti nu se vor angaja fără să se consulte cu oamenii lor
şi au lăsat să se înţeleagă destul de clar că răspunsul va fi nefavorabil.
Apoi s-au retras. Era o după-amiază luminoasă, însorită, iar eu şi Lordul
Halifax ne-am aşezat un timp în grădina de la numărul 10 şi am stat de
vorbă despre de toate. Eu m-am întors apoi la Amiralitate şi am fost
ocupat toată seara şi o parte din noapte cu treburi grele.
***
245
S-au ivit zorii zilei de 10 mai şi, odată cu ea, au venit veşti
importante. Teancuri de telegrame veneau de la Amiralitate, de la
Ministerul de Război şi Ministerul de Externe. Germanii au dat lovitura
lor mult aşteptată. Olanda şi Belgia erau ambele invadate. Frontierele
lor fuseseră trecute în puncte diferite. Întreaga mişcare a armatei
germane de invadare a Ţărilor de Jos şi a Franţei începuse.
Pe la ora zece, a venit să mă vadă Sir Kingsley Wood, după ce
fusese la primul-ministru. Mi-a spus că domnul Chamberlain era înclinat
să creadă că marea bătălie care s-a abătut asupra noastră făcea necesară
rămânerea lui în funcţie. Kingsley Wood îi spusese că, dimpotrivă, noua
criză făcea cu atât mai necesar un guvern naţional, singurul care se
putea confrunta cu ea, şi a adăugat că domnul Chamberlain a acceptat
acest punct de vedere. La ora unsprezece, am fost din nou chemat în
Downing Street de către primul-ministru. Acolo l-am găsit din nou pe
Lordul Halifax. Ne-am luat locurile la masă în faţa domnului
Chamberlain. El ne-a spus că sarcina formării unui guvern naţional îl
depăşea. Răspunsul pe care l-a primit de la conducătorii liberali nu-i
lăsa nicio îndoială în privinţa asta. Întrebarea era deci pe cine să-l
sfătuiască pe rege să-l cheme după acceptarea demisiei lui. Comportarea
lui era rece, fără emoţie, şi părea chiar detaşat de aspectul personal al
problemei. S-a uitat la noi amândoi, peste masă.
Am avut multe interviuri importante în viaţa mea publică, dar
acesta era cu siguranţă cel mai important. De obicei, vorbesc mult, dar
cu această ocazie am tăcut. Domnul Chamberlain avea cu siguranţă în
minte scena furtunoasă din Camera Comunelor, cu două seri în urmă,
când păream să fiu într-o atât de vie controversă cu Partidul Laburist.
Deşi acest lucru a fost în sprijinul şi apărarea lui, el simţea totuşi că ar
putea fi un obstacol ca eu să obţin acordul lor în această conjunctură.
Nu-mi amintesc exact cuvintele pe care le-a rostit, dar aceasta era
implicaţia. Biograful lui, domnul Feiling, afirmă cu hotărâre că îl prefera
pe Halifax. Cum eu am tăcut, a urmat o pauză foarte lungă. Mi s-a părut
desigur mai lungă decât cele două minute pe care le păstrăm la
comemorarea zilei armistiţiului. Apoi, în cele din urmă, a vorbit Halifax.
El a spus că avea sentimentul că poziţia lui de Lord, în afara Camerei
Comunelor va face foarte dificil ca el să îndeplinească sarcinile primului-
ministru într-un război ca acesta. Va răspunde pentru toate, dar nu va
avea puterea să îndrume adunarea, de a cărei încredere depinde viaţa
oricărui guvern. El a vorbit câteva minute în acest sens, iar când a
246
terminat, era clar că datoria va cădea pe mine – de fapt, a şi căzut pe

mine. Atunci am vorbit pentru prima dată. Am spus că nu voi lua
legătura cu niciun partid din opoziţie, până nu voi avea însărcinarea din
partea regelui să formez un guvern. Cu aceasta, importanta convorbire
s-a terminat şi am revenit la maniera noastră uşoară, familiară, a unor
oameni care au lucrat ani de zile împreună şi ale căror vieţi în şi în afara
funcţiilor s-au desfăşurat în atmosfera de prietenie a politicii britanice.
Eu m-am întors atunci la Amiralitate, unde mă aşteptau multe treburi,
după cum vă imaginaţi.
Miniştrii olandezi erau în camera mea. Zăpăciţi şi obosiţi, cu
groaza în priviri, tocmai zburaseră de la Amsterdam. Ţara lor fusese
atacată fără nici cel mai mic pretext sau avertisment. Avalanşa de foc şi
oţel s-a rostogolit peste frontieră, iar când rezistenţa a început şi paza
olandeză de frontieră a tras, s-a prăvălit din aer o vitejie covârşitoare.
Toată ţara era într-o confuzie nebunească. Planurile de apărare
îndelung pregătite au fost puse în aplicare; canalele au fost deschise şi
apa răspândită. Dar germanii trecuseră deja peste liniile exterioare şi
veneau acum în jos, pe malurile Rinului şi prin fortificaţiile interioare. Ei
ameninţau deja digul rutier care închide Zuyder-Zee. Am putea face noi
ceva ca să împiedicăm asta? Din fericire, aveam o flotilă nu prea departe
şi aceasta a primit ordin să măture cu tirul digul rutier şi să-i
îndepărteze pe cât posibil pe invadatori. Regina se mai afla încă în
Olanda. Dar se părea că nu va putea rămâne prea mult timp acolo.
Drept consecinţă a acestor discuţii, un mare număr de ordine au
fost dat de Amiralitate tuturor vaselor noastre din apropiere şi s-au
stabilit relaţii strânse cu marina regală olandeză. Chiar având în minte
recenta ocupare a Norvegiei şi Danemarcei, miniştrii olandezi păreau
incapabili să înţeleagă cum marea naţiune germană, care până cu o
seară înainte nu vorbea decât de prietenie, a trecut la acel atac
înspăimântător şi brutal. Cu aceste chestiuni şi cu alte treburi, a trecut o
oră. O groază de telegrame veneau de la toate frontierele afectate de
înaintarea armatelor germane. Se părea că vechiul plan Schlieffen, adus
la zi cu prelungirea olandeză, era deja în plină aplicare. În 1914, braţul
drept al invaziei germane trecuse prin Belgia dar s-a oprit în faţa
Olandei. Se ştia foarte bine atunci că, dacă războiul ar mai fi întârziat cu
trei, patru ani, grupul suplimentar de armată ar fi fost gata iar
terminalele de cale ferată şi comunicaţii ar fi fost adaptate pentru o
trecere prin Olanda. Acum, acea faimoasă trecere a fost efectuată cu
247
toate mijloacele şi cu toate condiţiile de surprindere şi trădare. Dar şi

alte evenimente ne mai aşteptau. Lovitura decisivă a duşmanului nu
avea să fie o întoarcere pe flanc ci o străpungere a frontului principal.
Acest lucru nu l-am prevăzut nici noi şi nici francezii, care erau sub o
comandă responsabilă. Mai devreme, în timpul anului, într-un interviu
publicat, am atras atenţia acestor ţări neutre asupra soartei care le paşte
şi care era evidentă după dispunerea trupelor şi după dezvoltarea
şoselelor şi căilor ferate, precum şi din planurile germane capturate.
Vorbele mele au fost privite cu resentimente.
În zgomotul acestei vaste bătălii, conversaţia liniştită pe care am
avut-o în Downing Street s-a şters sau s-a ascuns în fundul minţilor
noastre. Totuşi, îmi amintesc că mi s-a spus că domnul Chamberlain s-a
dus sau avea să se ducă la rege şi acest lucru era de aşteptat în mod
firesc. Imediat, a sosit un mesaj în care eram chemat la Palat la ora şase.
Îţi trebuie doar două minute ca să ajungi de la Amiralitate pe Mail. Deşi
presupuneam că ziarele de seară trebuiau să fie pline cu teribilele ştiri
de pe continent, ele nu menţionau nimic despre criza de Cabinet.
Publicul nu avusese timp să realizeze ce se întâmpla, acasă sau în
străinătate, şi nu era lume în jurul porţilor palatului.
Am fost condus imediat la rege. Majestatea Să m-a primit cu
simpatie şi m-a invitat să mă aşez. M-a privit un timp cercetător şi
întrebător, apoi a spus: „Presupun că nu ştii pentru ce te-am chemat?”
Adoptând starea lui de spirit, am răspuns, „Sire, nici nu-mi pot închipui
pentru ce.” El a râs şi a spus: „Vreau să-ţi cer să formezi un guvern.” Am
răspuns că voi face asta cu siguranţă.
Regele nu a făcut nicio referire că guvernul ar trebui să aibă
caracter naţional şi am simţit că împuternicirea mea nu depindea oficial
de acest lucru. Dar, având în vedere cele întâmplate şi condiţiile care au
dus la demisia domnului Chamberlain, un guvern cu caracter naţional
era inerent în această situaţie. Dacă voi constata că e imposibil să ajung
la o înţelegere cu partidele din opozite, n-aş fi fost împiedicat prin
Constituţie să formez cel mai puternic guvern posibil cu toţi cei care ar fi
dorit să stea alături de ţară în ora pericolului, cu condiţia ca un
asemenea guvern să poată avea o majoritate în Camera Comunelor. I-am
spus regelui că voi trimite imediat după conducătorii partidelor laburist
şi liberal şi că speram să-i comunic cel puţin cinci nume înainte de
miezul nopţii. Cu aceasta, am plecat şi m-am întors la Amiralitate.
248
Între şapte şi opt, la cererea mea, domnul Attlee a venit la mine. L-

a adus cu el pe domnul Greenwood. I-am spus de însărcinarea pe care o
aveam de a forma un guvern şi am întrebat dacă Partidul Laburist se va
alătura. Au spus că da. Le-am propus să ia mai mult decât o treime din
locuri, având două locuri din cinci sau poate şase în Cabinetul de Război
şi i-am cerut domnului Attlee să-mi dea câteva nume ca să putem
discuta funcţiile. I-am menţionat pe domnii Ernest Bevin, Alexander,
Morrison şi Dalton ca oameni ale căror servicii în posturi înalte erau
necesare imediat. Îi cunoscusem bineînţeles atât pe Attlee cât şi pe
Greenwood, de mult timp, în Camera Comunelor. În cei zece ani dinainte
de izbucnirea războiului, în poziţia mea mai mult sau mai puţin
independentă, mă ciocnisem mult mai des cu conservatorii şi cu
guvernul naţional decât cu opoziţia laburistă şi liberală. Am avut un
timp o discuţie plăcută, apoi au plecat să-i informeze telefonic pe
prietenii lor şi pe adepţii lor de la Bournemouth, cu care fuseseră,
bineînţeles, în contact strâns în ultimele patruzeci şi opt de ore.
L-am invitat pe domnul Chamberlain să conducă Camera
Comunelor ca Lord preşedinte al Consiliului, iar el a răspuns prin
telefon că acceptă şi că a aranjat ca să se transmită la radio, la ora nouă
în seara aceea, că şi-a dat demisia şi să roage ca toată lumea să-l sprijine
pe succesorul lui. Asta a făcut-o în termeni mărinimoşi. I-am cerut
Lordului Halifax să se alăture Cabinetului de Război şi să rămână
ministru de Externe. Pe la ora zece, i-am trimis regelui lista cu cele cinci
nume pe care i-am promis-o. Numirea celor trei miniştri ai armatei era
vital urgentă. Mă hotărâsem deja cine trebuiau să fie aceştia. Domnul
Eden trebuia să preia Ministerul Războiului, domnul Alexander trebuia
să vină la Amiralitate, iar Sir Archibald Sinclair, şeful Partidului Liberal,
ar fi trebuit să ia Ministerul Aerului. În acelaşi timp, eu mi-am asumat
Ministerul Apărării, fără a încerca însă să-i definesc scopul şi puterile.
***
Astfel deci, în noaptea de 10 mai, la începutul marii bătălii, eu am

căpătat principala putere în stat, pe care am deţinut-o în măsură tot mai
mare în cei cinci ani şi trei luni de război, la sfârşitul cărora toţi
duşmanii noştri s-au predat necondiţionat sau erau gata s-o facă; am
fost imediat eliberat de electoratul britanic de la conducerea treburilor
sale.
249
În aceste ultime zile aglomerate ale crizei politice, pulsul meu nu a

crescut niciun moment. Am luat totul aşa cum venea. Dar nu pot
ascunde cititorului acestei relatări adevărate că m-am culcat pe la ora 3
a.m. Eram conştient de un profund sentiment de uşurare. În cele din
urmă, aveam autoritatea de a da îndrumări pe întreaga scenă. Mă
simţeam de parcă mergeam în pas cu destinul şi că toată viaţa mea din
trecut fusese doar o pregătire pentru această oră şi pentru această
încercare. Zece ani în lupta politică mă eliberaseră de antagonismele
obişnuite de partid. Avertismentele mele din ultimii şase ani au fost atât
de numeroase, de amănunţite, iar acum se dovedeau atât de justificate
încât nimeni nu mă putea contrazice. Nu putea să mi se reproşeze nici că
am provocat războiul şi nici că nu am făcut pregătiri pentru el. Gândeam
că ştiu multe despre toate şi eram sigur că nu voi eşua. De aceea,
aşteptând dimineaţa cu nerăbdare, am dormit liniştit şi nu am avut
nevoie de vise care să mă înveselească. Faptele sunt mai bune decât
visele.
SFÂRŞITUL PRIMEI CĂRŢI
250
Cartea II
SINGURI
10 mai 1940 – 22 iunie 1941
„După primele patruzeci de zile eram singuri, faţă de Germania

victorioasă şi Italia angajate într-un atac mortal împotriva noastră, cu o
Rusie Sovietică neutră şi ostilă care îl ajuta activ pe Hitler şi cu o Japonie
care era o ameninţare de necunoscut.”
Capitolul I
COALIŢIA NAŢIONALĂ
Acum, în sfârşit, furia furtunii, adunată lent, reţinută mult timp, a

izbucnit deasupra noastră. Patru sau cinci milioane de bărbaţi s-au
întâlnit într-o primă confruntare, cea mai nemiloasă dintre toate
războaiele cunoscute. În decurs de o săptămână, frontul din Franţa, în
spatele căruia fuseserăm obişnuiţi să stăm în războiul anterior şi în faza
de început a acestuia, avea să fie rupt iremediabil. În decurs de trei
săptămâni, faimoasa armată franceză avea să se prăbuşească în derută
şi ruină, iar armata noastră britanică avea să fie aruncată în mare,
251
pierzând tot echipamentul, în decurs de şase săptămâni, ne-am trezit

singuri, aproape dezarmaşi, faţă de o Germanie triumfătoare şi o Italie
care ne strângea de gât, cu întreaga Europă deschisă în faţa puterii lui
Hitler şi cu o Japonie care ne privea ostil pe partea opusă a globului. În
cadrul acestor fapte şi al acestor perspective sumbre, mi-am preluat
îndatoririle de prim-ministru şi de ministru al Apărării şi m-am apucat
de prima sarcină de a forma un guvern al tuturor partidelor, care să
conducă treburile Majestăţii Sale în tară şi în străinătate, prin orice
mijloace considerate potrivite pentru interesele naţionale.
Cinci ani mai târziu, a fost posibil să aveam un punct de vedere
mai favorabil asupra condiţiilor noastre. Italia era cucerită şi Mussolini
ucis. Puternica armată germană se predase necondiţionat. Hitler se
sinucisese, în afara imenselor capturi ale generalului Eisenhower,
aproape trei milioane de soldaţi germani fuseseră luaţi prizonieri în
douăzeci şi patru de ore de mareşalul Alexander în Italia şi de mareşalul
Montgomery în Germania. Franţa era eliberată, raliată şi înviorată. Mână
în mână cu Aliaţii noştri, cele mai puternice două imperii din lume,
înaintam spre anihilarea rapidă a rezistenţei Japoniei. Contrastul era
desigur remarcabil. Drumul de-a lungul acestor cinci ani a fost lung,
greu şi periculos. Cei care au pierit nu şi-au dat viaţa în zadar. Cei care
au mers înainte până la capăt, vor fi totdeauna mândri că l-au parcurs cu
onoare.
***
Relatând despre conducerea mea şi povestind faimoasa istorie a

guvernului naţional de coaliţie, este de datoria mea să explic clar
amploarea şi forţa contribuţiei pe care Marea Britanie şi imperiul ei – pe
care pericolul le-a unit şi mai mult – au adus-o la ceea ce avea să devină,
în cele din urmă, cauza comună a atâtor state şi naţiuni. Fac acest lucru
fără nicio dorinţă de a face comparaţii invidioase sau de a trezi rivalităţi
fără sens cu cel mai mare aliat al nostru, Statele Unite, cărora le datorăm
gratitudine incomensurabilă şi veşnică. Dar este în interesul lumii de
limbă engleză să cunoască şi să înţeleagă magnitudinea efortului de
război britanic. De aceea, am pus să se întocmească un tabel care
acoperă întreaga perioadă a războiului. Acesta arăta că, până în 1944,
Britania şi imperiul ei au avut un număr substanţial mai mare de divizii
în luptă cu duşmanul, faţă de Statele Unite. Cifrele generale includ nu
252
doar zona europeană şi africană ci şi tot războiul din Asia împotriva

Japoniei. Până la sosirea în Normandia a marei mase a armatei
americane, în toamna lui 1944, noi am avut totdeauna dreptul de a vorbi
ca un egal şi, de obicei, ca partenerul dominant pe toate teatrele de
război, cu excepţia Pacificului şi a Asiei Australe; mai rămâne de
asemeni adevărat, până în momentul menţionat, că diviziile noastre au
fost predominante pe toate fronturile şi în orice lună. Din iulie 1944,
frontul de luptă al Statelor Unite, reprezentat prin divizii aflate în
contact direct cu duşmanul, a devenit tot mai dominant şi a continuat
aşa, triumfător şi în ascensiune, până la victoria finală, zece luni mai
târziu.
Forţe terestre în contact de luptă cu duşmanul

„Divizii echipamente”
IMPERIUL BRITANIC S.UA.

Frontul Frontul Total Frontul Frontul Total
de vest de est de vest de est
1 ian. 5 1/3 — 5 — — —
1940 1/3(a)
1 iulie 6 — 6 — — —
1940
1 ian. 10 1/3 — 10 — — —
1941 1/3(b)
1 iulie 13 — 13(b) — — —
1941
1 ian. 7 2/3 7 14 2/3 — 2 2/3 2
1942 2/3(c)
1 iulie 10 4 2/3 14 2/3 — 8 1/3 8 1/3
1942
1 ian. 10 1/3 8 2/3 19 5 10 15
1943
1 iulie 16 2/3 7 2/3 24 1/3 10 12 1/3 22 1/3
1943
1 ian. 11 1/3 12 1/3 23 2/3 6 2/3 9 1/3 16

1944
253
1 iulie 22 2/3 16 38 2/3 25 17 42

1944
1 ian. 30 2/3 18 2/3 49 55 2/3 23 1/3 79
1945
Note şi presupuneri
(a) Forţe britanice expediţionare în Franţa
(b) Exclud gherilele din Abisinia
(e) Exclud trupele filipineze
Linia de despărţire între frontul de vest şi de est este considerată o
linie nord-sud prin Karachi
Următoarele nu sunt considerate ca fronturi operaţionale:
Frontiera de N-V a Indiei; Gibraltar; Africa de Vest; Hawaii;
Palestina; Irak; Siria în afară de 1 iunie 1940.
Contingentele străine – de ex. cele ale francezilor liberi,
polonezilor, cehilor, nu sunt incluse.
O altă comparaţie pe care am făcut-o arată că sacrificiile în

pierderi de vieţi ale Britaniei şi ale imperiului, au fost mai mari decât
cele ale curajosului nostru Aliat. Totalul morţilor şi dispăruţilor
presupuşi morţi din forţele armate britanice s-au ridicat la 303 240, la
care se pot adăuga peste 109 000 din dominioane, India şi colonii, adică
un total de peste 412 140. Această cifră nu-i include pe cei 60 500 de
civili ucişi în raidurile aeriene asupra Regatului Unit, nici pierderile
marinei noastre comerciale şi de pescuit care se ridică la aproape 30
000 de oameni. Faţă de aceste cifre, americanii deplâng pierderea în
armată, marină, forţe aeriene, puşcaşi marini, şi apărarea de coastă, a
322 188 oameni. Citez aceste liste de onoare cu credinţa că această
camaraderie egală, sfinţită de atâta sânge preţios, va continua să
păstreze respectul pentru pierderile suferite şi să inspire comportarea
lumii de limbă engleză.
Pe mări, natural, Statele Unite au purtat aproape întreaga greutate
a războiului în Pacific, iar bătăliile decisive pe care le-au dus lângă
Insula Midway, la Guadal Canal şi în Marea de Coral în 1942 le-a dat
întreaga iniţiativă în acest vast domeniu al oceanului şi le-a permis
asaltul asupra tuturor cuceririlor japoneze şi, în cele din urmă, asupra
Japoniei însăşi. Marina americană nu putea purta în acelaşi timp
principala povară în Atlantic şi în Mediterana. Şi aici avem datoria să
254
arătăm faptele. Din cele 751 submarine de buzunar-U germane şi 85

italiene distruse pe frontul european, în Oceanul Atlantic şi Indian, 594
au fost distruse de forţele navale şi aeriene britanice, care au anihilat
toate vasele de luptă, crucişătoare şi distrugătoare, în afară de
distrugerea sau capturarea întregii flote italiene. Tabelul pierderilor de
submarine de buzunar-U este următorul:
Pierderi de submarine de buzunar-U
Distruse de Germane Italiene Japoneze

Forţele britanice 525 69 9 1/2
Forţele Statelor 174 5 110 1/2
Unite24
Alte cauze 82 11 10
necunoscute
TOTALURI 781 85 130
Totalul general al submarinelor de buzunar-U distruse este deci

996.
În aer, au fost făcute eforturi superbe din partea Statelor Unite
pentru a intra în acţiune, mai ales cu bombardierele lor de tip fortăreţe
zburătoare de zi, pe scara cea mai mare, încă din primul moment, după
Pearl Harbour, iar forţa lor a fost folosită şi împotriva Japoniei, iar de pe
insulele britanice, împotriva Germaniei. Totuşi, când am ajuns la
Casablanca în ianuarie 1943, este un fapt recunoscut că nici un singur
avion de bombardament american nu aruncase o bombă în timpul zilei
asupra Germaniei. Foarte curând, avea să vină fructificarea marelui
efort pe care îl făceau, dar până în 1943, lansările de bombe britanice
asupra Germaniei depăşiseră pe ansamblu de 8 ori pe cele aruncate ziua
sau noaptea de aparatele americane şi abia în primăvara anului 1944,
preponderenţa bombardamentelor a fost realizată de Statele Unite. În
acest domeniu, ca şi în ce priveşte armata şi marina, noi am dus greul
războiului de la început, şi abia în 1944 am fost depăşiţi de uriaşul efort
de război al Statelor Unite.
Trebuie să ne amintim că efortul nostru în ce priveşte muniţiile a
fost mărit cu o cincime prin generozitatea Statelor Unite după Legea
împrumutului şi închirierii din ianuarie 1941. Cu materialele şi armele
255
pe care ni le-au dat, am fost de fapt capabili să ducem războiul de parcă

am fi fost o naţiune de cincizeci şi opt de milioane în loc de patruzeci şi
trei. În navigaţie, de asemeni, minunata producţie de vase Liberty a
permis să fie menţinut transportul aprovizionării peste Atlantic. Pe de
altă parte, analiza pierderilor de vase suferite de pe urma acţiunilor
duşmanilor de toate naţiunile în tot cursul războiului trebuie reţinută.
Iată cifrele:
Naţionalitate Pierderi în tone Procente

Britanică 11.357.000 54
Statele Unite 3.334.000 16
Toate celelalte naţiuni 6.503.000 30
(în afara controlului
duşman)
21.194.000 100
Dintre aceste pierderi, 80 la sută au fost suferite în Oceanul

Atlantic, inclusiv în apele de coastă britanice şi Marea Nordului. Doar 5
la sută s-au pierdut în Pacific.
Toate acestea le-am arătat nu pentru a pretinde merite
nejustificate ci pentru a stabili un raport care cere respect pentru
imensul efort depus în toate activităţile de război de către poporul
acestei mici insule, asupra căruia a căzut greul în criza istoriei mondiale.
***
Probabil că e mai uşor să se formeze un Cabinet, în general un

Cabinet de coaliţie, în fierbinţeala luptei decât în vremuri liniştite.
Predomină sentimentul datoriei şi pretenţiile personale scad. De îndată
ce principalele aranjamente au fost stabilite cu şefii celorlalte partide, cu
autorizarea oficială a organizaţiilor lor, atitudinea tuturor celor pe care
i-am chemat a fost asemănătoare celeia a soldaţilor în acţiune, care se
duc imediat la locul ce le-a fost desemnat, fără să pună întrebări. Baza de
partid fiind stabilită oficial, mi se părea că niciun sentiment egoist nu
intra în mintea nici unuia dintre domnii pe care a trebuit să-i chem în
număr mare. Dacă puţini dintre ei au ezitat, a fost din considerente
publice. Această comportare de un înalt nivel se referă şi la numărul
mare de miniştri conservatori şi naţional liberali care au trebuit să-şi
256
părăsească funcţiile, să-şi întrerupă cariera şi, în acest moment de mare

interes şi emoţie, să iasă din viaţa oficială, în multe cazuri pentru
totdeauna.
Conservatorii aveau în Camera Comunelor o majoritate de o sută
şi douăzeci peste celelalte partide. Domnul Chamberlain a fost
conducătorul lor ales. Îmi dădeam bine seama că înlocuirea lui cu
persoana mea trebuia să fie foarte neplăcută pentru mulţi dintre ei,
după îndelungaţii mei ani de critică şi adesea de reproşuri dure. În plus,
pentru majoritatea dintre ei trebuie să fi fost evident că viaţa mea s-a
scurs în fricţiuni şi chiar în luptă cu Partidul Conservator, că i-am
părăsit şi m-am întors mai târziu la ei ca ministru de Finanţe. Apoi, am
fost timp de mulţi ani principialul lor oponent în legătură cu India, în
probleme de politică externă şi în legătură cu lipsa de pregătire de
război. Le venea foarte greu să mă accepte ca prim-ministru. Era un
lucru dureros pentru mulţi oameni onorabili. Mai mult, loialitatea faţă
de conducătorul ales de partid este o principală caracteristică a
conservatorilor. Dacă în anumite probleme ei nu şi-au făcut datoria faţă
de naţiune în anii dinainte de război, aceasta s-a întâmplat din acest
sentiment al loialităţii faţă de şeful ales. Niciunul dintre aceste
considerente nu-mi provoca îngrijorare. Ştiam că toate fuseseră
depăşite de bubuitul tunurilor.
În primul moment, i-am propus domnului Chamberlain, iar el a
acceptat, conducerea Camerei Comunelor şi funcţia de Lord Preşedinte.
Nimic nu se dăduse publicităţii. Domnul Attlee mi-a spus că Partidul
Laburist nu va putea lucra uşor în cadrul acestui aranjament. Într-o
coaliţie, conducerea Camerei trebuie să fie general acceptabilă. I-am pus
această problemă domnului Chamberlain şi, cu acceptarea lui imediată,
am preluat eu însumi conducerea şi am păstrat-o până în februarie
1942. În tot acest timp, domnul Attlee a fost adjunctul meu şi a lucrat
zilnic, îndelungata lui experienţă în opoziţie era foarte valoroasă. Eu
veneam doar la ocaziile cele mai serioase. Acestea erau totuşi destul de
frecvente. Mulţi conservatori au simţit că şeful lor de partid a fost
desconsiderat. Toată lumea admira comportarea lui personală. La prima
lui intrare în Cameră în noua sa poziţie (13 mai), toţi cei din partidul lui
s-au ridicat şi l-au primit cu o vehementă demonstraţie. În primele
săptămâni, eu am fost salutat mai mult de pe băncile laburiştilor. Dar
loialitatea şi sprijinul domnului Chamberlain erau ferme iar eu eram
sigur pe mine însumi. A existat o presiune considerabilă din partea unor
257
elemente ale Partidului Laburist şi din partea unora dintre persoanele

capabile şi dornice, care nu au fost incluse în noul guvern, ca să se facă o
epurare a „oamenilor vinovaţi” şi a miniştrilor care fuseseră
răspunzători de München sau care puteau fi criticaţi pentru
numeroasele lipsuri în pregătirea noastră de război. Dar acesta nu era
momentul pentru proscrierea unor oameni capabili, potriviţi, cu lungă
experienţă în funcţii înalte. Dacă cei care cenzurau ar fi avut câştig de
cauză, cel puţin o treime dintre miniştrii conservatori ar fi trebuit să
demisioneze. Având în vedere că domnul Chamberlain era conducătorul
Partidului Conservator, era clar că această mişcare ar fi fost
distrugătoare pentru unitatea naţională. În plus, nu aveam nevoie să mă
întreb dacă vina era de o singură parte. Răspunderea oficială era a
guvernului din acea vreme. Dar răspunderea morală era mai largă. O
lungă şi formidabilă listă de citate şi de voturi înregistrate din partea
laburiştilor şi nu mai puţine din partea liberalilor, şi care au fost
ridiculizate de evenimente, îmi venea în minte în amănunţime. Nimeni
nu avea mai mult decât mine dreptul să treacă cu buretele peste trecut.
De aceea am rezistat acestor tendinţe de răfuială. Am spus, câteva
săptămâni mai târziu: „Dacă prezentul încearcă acum să judece trecutul,
o să piardă viitorul”. Argumentul şi apăsarea îngrozitoare a momentului
i-a amuţit pe vânătorii de erezii.
***
Experienţa mea în acele prime zile a fost deosebită. Trăiam din

plin confruntarea asupra căreia se concentrau toate gândurile mele şi. În
legătură cu care nu puteam face nimic. Tot timpul îmi era răpit de
formarea guvernului, de primirea diverşilor domni şi de luarea în
considerare a echilibrelor de partid. Nu-mi pot aminti, şi nici nu e notat
în dosarele mele, cum mi-am petrecut toate orele. În acea vreme,
administraţia britanică avea între şaizeci şi şaptezeci de miniştri ai
Coroanei şi toţi aceştia trebuiau aşezaţi ca într-un joc de puzzle, având
în vedere şi pretenţiile a trei partide. Era necesar ca eu să mă întâlnesc
nu doar cu figurile principale ci şi măcar câteva minute cu mulţimea de
bărbaţi capabili care urmau să fie aleşi pentru sarcini importante. În
formarea unui guvern de coaliţie, primul-ministru trebuie să acorde
greutatea ce se cuvine dorinţelor şefilor de partide cu privire la
persoana, dintre adepţii lor, căreia să i se dea funcţia atribuită partidului
258
respectiv. Eu mă conduceam în genere după acest principiu. Dacă cineva

care merita mai mult a fost lăsat în afară la sfatul autorităţii sale de
partid sau poate în ciuda acestui sfat, eu nu pot decât să-mi exprim
regretul. În ansamblu însă, am avut puţine dificultăţi.
În Clement Attlee am avut un coleg cu experienţă de război şi
versat în Camera Comunelor. Singura deosebire dintre noi, ca punct de
vedere, se referea la socialism, dar aceasta a fost depăşită de un război
care avea să implice curând aproape completa subordonare a
individului faţă de stat. Am lucrat împreună, cu o perfectă uşurinţă şi
încredere, în toată perioada guvernului acesta. Domnul Greenwood a
fost un consilier înţelept, de mare curaj, şi un prieten bun şi săritor.
Sir Archibald Sinclair, liderul oficial al Partidului Liberal, a
considerat jenant să accepte funcţia de ministru al Aerului, pentru că
adepţii lui considerau că el trebuie să aibă un loc în Cabinetul de Război.
Dar acest lucru era contrar principiului alcătuirii unui Cabinet de Război
mai restrâns. Atunci, am propus ca el să se alăture Cabinetului de Război
doar când se discuta o chestiune de politică fundamentală sau care
privea uniunea între partide. El fusese prietenul meu şi secundul meu la
comandă în 1916, când comandam „A şasea de Puşcaşi Scoţieni” la
Plugstreet („Strada Plug”) şi personal aş fi dorit să intru în marea sferă
de acţiune pe care i-o rezervasem lui. După destule întrevederi, treaba a
fost rezolvată amical. Domnul Ernest Bevin, pe care îl cunoscusem la
începutul războiului când am încercat să diminuez nevoia dureroasă de
traulere a Amiralităţii, a trebuit să consulte Sindicatul Muncitorilor din
Transport, al cărui secretar era, înainte de a putea să se alăture echipei
în foarte importanta funcţie de ministru al Muncii. Acest lucru a durat
două trei zile, dar a meritat. Sindicatul cel mai mare din Britania a
hotărât în unanimitate ca el să facă această treabă şi astfel a rămas pe
baricade cinci ani, până am câştigat.
Mai greu a fost cu Lordul Beaverbrook. Eu am considerat că poate
aduce servicii de o foarte înaltă calitate. Hotărâsem, pe baza experienţei
mele din războiul trecut, să scot aprovizionarea şi construcţia de
avioane din subordinea Ministerului Aerului şi am vrut ca el să devină
ministrul Producţiei de Avioane. La început, părea că nu vrea să-şi
asume această sarcină şi, desigur, Ministerul Aerului nu voia să i se ia
sectorul de aprovizionare. Mai erau şi alte rezistenţe faţă de numirea lui.
Eu eram totuşi sigur că viaţa noastră depindea de ritmul construirii
259
noilor avioane; aveam nevoie de energia lui vitală şi vibrantă şi am

persistat în părerea mea.
În ciuda părerilor preponderente exprimate în Parlament şi în
presă, era necesar ca acel Cabinet de Război să fie restrâns. De aceea am
început prin a avea doar cinci membri, dintre care doar unul, ministrul
de Externe, avea un departament. Aceştia erau desigur principalii
politicieni de partid ai zilei. Pentru buna conducere a treburilor, era
necesar ca ministrul de Finanţe şi şeful Partidului Liberal să fie de obicei
prezenţi şi, întrucât timpul presa, numărul „participanţilor permanenţi”
a crescut. Dar principala răspundere cădea asupra celor cinci miniştri ai
Cabinetului de Război. Ei erau singurii care aveau privilegiul să li se taie
capul pe Tower Hill dacă nu câştigam. Restul puteau avea de suferit din
cauza lipsurilor în ministerele lor, dar nu pentru politica de stat. În afara
Cabinetului de Război, oricine putea spune: „Nu pot accepta
răspunderea pentru una sau alta.” Povara politicii era dusă la un nivel
mai înalt. Aceasta a scăpat pe mulţi de îngrijorare, în zilele care aveau să
cadă pe noi în curând.
***
În lunga mea experienţă politică, am deţinut majoritatea funcţiilor

importante de stat, dar recunosc că postul care mi-a revenit acum era
cel care îmi plăcea cel mai mult. Puterea doar de dragul de a o exercita
asupra unor creaturi asemeni ţie sau pentru a o adăuga la importanţa
personală este, pe bună dreptate, socotită josnică. Dar să deţii puterea în
cazul unei crize naţionale, când bărbatul respectiv trebuie să ştie ce
ordine să dea, este o binecuvântare. În nicio sferă de acţiune nu poate
exista vreo comparaţie între poziţia numărul unu şi numărul doi, trei
sau patru. Datoriile şi problemele tuturor persoanelor în afara
numărului unu sunt cu totul diferite şi, în multe privinţe, mai grele. E
totdeauna o nenorocire dacă numărul doi sau trei trebuie să iniţieze un
plan sau o politică dominantă. El trebuie să ţină seama nu numai de
meritele politicii respective ci şi de ideile şefului; nu doar ce sfat să dea
ci şi ce anume sfat dat se potriveşte cu poziţia lui; nu doar ce să se facă ci
şi cum să fie acceptată ideea şi cum să fie îndeplinită. În plus, numărul
doi sau trei ar trebui să ţină seama şi de numerele patru, cinci şi şase
sau de vreun outsider inteligent, numărul douăzeci. Ambiţia, nu doar în
scopuri vulgare ci pentru faimă, sclipeşte în fiecare minte. Întotdeauna
260
există mai multe puncte de vedere care pot fi juste şi multe care sunt
plauzibile. În 1915, am suferit o înfrângere în problema Dardanelelor şi
astfel o acţiune de mare importanţă a eşuat, pentru că am încercat să
realizez o operaţiune de război majoră şi cardinală dintr-o poziţie
subordonată. Oamenii sunt prost sfătuiţi când încearcă aşa ceva. Această
lecţie mi-a intrat în sânge.
La vârf, lucrurile sunt mai simple. Un lider acceptat trebuie doar să
fie sigur ce e mai bine de făcut, sau măcar să se fi hotărât în această
privinţă. Loialităţile din jurul numărului unu sunt uriaşe. Dacă se
împiedică, trebuie susţinut. Dacă face greşeli, ele trebuie acoperite. Dacă
doarme, nu trebuie tulburat degeaba. Dacă nu e bun, trebuie tăiat cu
securea. Dar acest proces extrem nu se poate face în fiecare zi; şi,
oricum, nu a doua zi după ce a fost ales.
Schimbările fundamentale în maşinăria conducerii războiului erau
mult mai reale decât în aparenţă. „O Constituţie, spunea Napoleon,
trebuie să fie scurtă şi enigmatică”. Organismele existente au rămas
intacte. Nicio personalitate oficială nu a fost schimbată. Cabinetul de
Război şi Comitetul şefilor de Stat Major au continuat la început să se
întâlnească în fiecare zi ca şi înainte. Numindu-mă ministru al Apărării,
cu aprobarea regelui, n-am făcut schimbări legale sau constituţionale.
Am avut grijă să nu-mi definesc drepturile şi datoriile. N-am cerut puteri
speciale, nici de la Coroană, nici de la Parlament. Se înţelegea totuşi şi se
accepta că eu îmi voi asuma conducerea generală a războiului, cu
sprijinul Cabinetului de Război şi al Camerei Comunelor. Schimbarea
cheie care a avut loc când am preluat funcţia a fost desigur supervizarea
şi conducerea Comitetului Şefilor de Stat Major de către un Ministru al
Apărării cu puteri nedefinite. Cum acest ministru era şi primul-ministru,
el avea toate drepturile inerente acestei funcţii, inclusiv puteri foarte
largi de alegere şi îndepărtare a tuturor personajelor profesionale şi
politice. Astfel, pentru prima dată, Comitetul şefilor de Stat Major a
căpătat locul potrivit ce i se cuvine, fiind în contact direct, zilnic, cu şeful
executiv al guvernului şi, în acord cu el, avea deplin control asupra
conducerii războiului şi a forţelor armate. Poziţia Primului Lord al
Amiralităţii şi a secretarilor de stat pentru Război şi Aer a fost afectată
decisiv, cel puţin în fapt dacă nu în formă. Ei nu erau membri ai
Cabinetului de Război şi nu participau nici la şedinţele Comitetului
şefilor de Stat Major. Ei rămâneau în întregime răspunzători pentru
departamentele lor dar, rapid şi aproape imperceptibil, au încetat să mai
261
fie răspunzători de formularea planurilor strategice şi de conducerea de

zi cu zi a operaţiunilor. Acestea erau stabilite de Comitetul şefilor de Stat
Major care acţiona direct sub conducerea ministrului de Război şi a
primului-ministru şi deci aveau autoritatea Cabinetului de Război. Cei
trei miniştri ai Armatei, prieteni foarte competenţi şi de încredere pe
care i-am ales pentru aceste sarcini, nu aveau nevoie de protocol. Ei au
organizat şi administrat forţele crescânde şi au ajutat cât au putut mai
mult, în stilul simplu, practic, englezesc. Ca membri ai Comitetului
Apărării, aveau cele mai complete informaţii şi un acces permanent la
mine. Subordonaţii lor profesionişti, şefii de Stat Major, discutau totul cu
ei şi îi tratau cu cel mai mare respect. Dar exista o conducere integrală a
războiului, căreia loialitatea lor i se supunea. Nu a existat nicio ocazie
când atribuţiile lor să fie abrogate sau provocate şi oricine din acest cerc
îşi putea spune părerea; dar conducerea reală a războiului a intrat
curând în foarte puţine mâini şi ceea ce păruse atât de dificil înainte
devenise mult mai simplu, bineînţeles cu excepţia lui Hitler. În ciuda
turbulenţei evenimentelor şi a multor dezastre pe care a trebuit să le
îndurăm, maşinăria lucra aproape automat şi se trăia într-un şuvoi de
gândire coerentă, capabil să fie tradus cu mare rapiditate în acţiune
executivă.
***
Deşi groaznica bătălie se desfăşura acum dincolo de canal şi

cititorul e, fără îndoială, nerăbdător să ajungă acolo, cred că e locul să
descriu aici sistemul şi maşinăria de conducere a armatei şi a altor
probleme, pe care l-am pus pe picioare şi le-am practicat din primele
zile când am primit puterea. Eu cred cu tărie în tratarea treburilor
oficiale prin intermediul Cuvântului scris. Fără îndoială că, analizate
după un timp, multe dintre cele puse pe hârtie din oră-n oră sub
impactul evenimentelor pot apare lipsite de proporţie sau pot să nu se
adeverească. Sunt dispus să risc lucrul ăsta. Este totdeauna mai bine, în
afara ierarhiei de disciplină militară, să-ţi exprimi păreri şi dorinţe în loc
să dai ordine. Totuşi, directivele ce veneau personal de la şeful
guvernului constituit legal şi care era şi ministru însărcinat în mod
special cu apărarea, contau în aşa măsură încât, deşi nu erau exprimate
sub formă de ordin, îşi găseau adesea fructificarea în acţiune.
262
Pentru a mă asigura ca numele meu să nu fie folosit prea uşor, am

emis următoarea minută în timpul crizei din iulie:
„Să se înţeleagă clar că orice directive ce provin de la mine sunt în
scris, sau trebuie confirmate imediat în scris şi că nu accept nicio
răspundere în probleme legate de apărarea naţională despre care se
afirmă că am dat hotărâri, dacă acestea nu sunt înregistrate în scris.”
Când mă trezeam, în jur de ora 8 a.m., citeam telegramele şi, din
pat, dictam un şuvoi de minute şi directive departamentelor şi
comitetului şefilor de Stat Major. Acestea se băteau la maşină pe măsură
ce le dădeam şi erau înmânate imediat generalului Ismay, secretar
adjunct (militar) al Cabinetului de Război şi reprezentantul meu la
Comitetul şefilor de Stat Major, care venea să mă vadă în fiecare
dimineaţă, devreme. Astfel, el avea o mulţime de lucruri scrise pe care le
aducea în faţa Comitetului şefilor de Stat Major ce se aduna la zece şi
jumătate. Ei acordau toată consideraţia părerilor mele, în timp ce
discutam situaţia generală. Aşa că, între orele trei şi cinci după-amiază,
dacă nu existau divergenţe între noi care să ceară alte consultări, o serie
întreagă de ordine şi telegrame erau gata să fie trimise de mine sau de
şefii de Stat Major, de comun acord între noi, dând de obicei imediat
toate deciziile necesare.
În războiul total, este aproape imposibil să tragi o linie între
problemele militare şi cele non-militare. Faptul că nu a existat o
asemenea fricţiune între militari şi Cabinetul de Război s-a datorat în
primul rând personalităţii lui Sir Edward Bridges, secretar al
Cabinetului de Război. Acest fiu al unui fost poet laureat, nu era doar
extrem de competent şi un lucrător neobosit, ci şi un om de o forţă
excepţională, capabil şi cu farmec personal, fără nicio urmă de gelozie în
firea lui. Tot ce-l interesa pe el era ca secretariatul Cabinetului de Război
să servească pe primul-ministru şi Cabinetul de Război cât se poate mai
bine. Nu avea în minte niciun gând în legătură cu poziţia lui personală şi
niciodată nu s-a rostii un cuvânt răstit între civili şi ofiţerii din
secretariat.
În probleme mai mari, sau dacă erau divergenţe de păreri,
convocam o şedinţă a Comitetului de Apărare al Cabinetului de Război,
care la început era format din domnul Chamberlain, domnul Attlee şi cei
trei miniştri ai Armatei precum şi şefii de Stat Major care participau.
Aceste adunări oficiale au devenit mai rare după 1941. Când maşinăria a
început să lucreze lin, am ajuns la concluzia că şedinţele zilnice ale
263
Cabinetului de Război cu prezenţa şefilor de Stat Major nu mai erau

necesare. De aceea, am instituit ceea ce era cunoscut între noi sub
numele de „Parada Cabinetului de luni”. În fiecare luni, era o şedinţă
considerabilă la care luau parte tot Cabinetul de Război, miniştrii
Armatei şi ministrul Securităţii interne, ministrul de Finanţe, secretarii
de stat ai dominioanelor şi Indiei, ministrul Informaţiei, şefii de Stat
Major şi şeful oficial al Ministerului de Externe. La aceste şedinţe, fiecare
şef de Stat Major relata pe rând tot ce s-a întâmplat în cele şapte zile
anterioare; urma ministrul de Externe, cu relatarea lui despre
evenimentele externe importante. În celelalte zile ale săptămânii,
Cabinetul de Război se întrunea singur şi toate problemele importante
care cereau o decizie erau aduse în faţa lui. Participau alţi miniştri şi
anume cei preocupaţi cu problemele în discuţie specifice lor. Membrii
Cabinetului de Război aveau acces deplin la toate materialele cu privire
la război şi vedeau toate telegramele importante trimise de mine. Pe
măsură ce creştea încrederea, Cabinetul de Război intervenea tot mai
puţin în probleme operaţionale, deşi le urmărea cu atenţie şi în deplină
cunoaştere. Acesta a preluat aproape toată greutatea problemelor
interne şi de partid de pe umerii mei, lăsându-mă astfel liber să mă
concentrez asupra problemei principale. În vederea tuturor
operaţiunilor importante viitoare, îl consultam din timp, dar când se
analizau problemele implicate, acesta cerea adesea să nu fie informat
asupra datelor şi amănuntelor, iar în câteva ocazii, membrii Cabinetului
de Război m-au oprit când am vrut să le expun şi aceste amănunte.
Nu am intenţionat niciodată să creez un departament pentru
ministrul Apărării. Acesta ar fi cerut modificarea legislaţiei şi alte
modificări delicate, pe care le-am descris şi care s-au rezolvat prin
bunăvoinţă personală; în caz contrar, ar fi necesitat un proces inoportun
momentului respectiv, de modificări în Constituţie. Exista şi activa
totuşi, sub conducerea directă a primului-ministru, aripa militară a
secretariatului Cabinetului de Război care, în zilele dinainte de război,
fusese Secretariatul Comitetului de Apărare imperială. În fruntea
acestuia era generalul Ismay, având ca adjuncţi pe colonelul Hollis şi
colonelul Jacobs, şi cuprinzând şi un grup de tineri ofiţeri, special aleşi,
aduşi din toate cele trei ministere. Secretariatul a devenit personalul
ministrului Apărării. Datoria mea faţă de membrii Secretariatului este
nemăsurată. Generalul Ismay, colonelul Hollis şi colonelul Jacobs au
crescut în grad şi ca reputaţie pe măsură ce războiul avansa şi niciunul
264
dintre ei nu a fost schimbat. Înlocuirile într-o sferă atât de legată şi

preocupată de probleme secrete sunt în detrimentul rezolvării eficiente
a treburilor.
După câteva schimbări iniţiale, o stabilitate asemănătoare a fost
realizată şi în Comitetul şefilor de Stat Major. La expirarea mandatului
său ca şef al Statului Major al Aerului, în septembrie 1940, mareşalul
aerului Newall a devenit guvernator general în Noua Zeelandă şi a fost
urmat în funcţie de mareşalul aerului Portal, care era steaua acceptată a
forţelor aeriene. Portal a rămas cu mine tot timpul războiului. Sir John
Dill, care i-a urmat generalului Ironside în mai 1940, a rămas C. I. G. S.
până când m-a însoţit la Washington în decembrie 1941. L-am numit
atunci reprezentantul meu personal pe lângă preşedinte şi şef al
Misiunii noastre de Stat Major comun. Relaţiile lui cu generalul Marshall,
şeful Statului Major al armatei Statelor Unite, au devenit o legătură
preţioasă în toate treburile noastre, iar când el a murit, vreo doi ani mai
târziu, i s-a acordat onoarea unică a unui loc de odihnă în Cimitirul
Arlington, până atunci o Valhalla rezervată doar luptătorilor americani.
A fost urmat de Sir Alan Brooke, care a rămas alături de mine până la
sfârşit.
Din 1941, timp de patru ani, din care prima parte a trecut cu mari
nenorociri şi dezamăgiri, singura schimbare făcută în mica orchestră, fie
între şefii de Stat Major, fie în personalul de la Apărare, s-a produs din
cauza morţii la datorie a amiralului Pound. Acesta ar putea fi un record
în istoria militară britanică. Un grad similar de continuitate a fost
realizat şi de preşedintele Roosevelt în cercul său. Şefii de Stat Major ai
Statelor Unite – generalul Marshall, amiralul King şi generalul Arnold, la
care s-a alăturat apoi amiralul Leany – au început să lucreze împreună la
intrarea Americii în război şi nu au mai fost schimbaţi. Cum britanicii şi
americanii au format imediat un Comitet combinat al şefilor de Stat
Major, acest lucru a fost un avantaj inestimabil pentru toţi. Niciodată nu
s-a cunoscut aşa ceva între aliaţi.
Nu pot să spun că nu au existat divergenţe între noi, chiar şi în
interior, dar între mine şi şefii de Stat Major britanici s-a născut un fel
de înţelegere că trebuie să convingem şi să argumentăm şi nu să
încercăm să ne conducem unii pe alţii. Acest lucru era ajutat desigur de
faptul că vorbeam aceeaşi limbă tehnică şi aveam un corp comun de
doctrină militară şi experienţă de război. În această scenă mereu în
schimbare, ne mişcăm ca unul singur, iar Cabinetul de Război ne
265
acoperea cu şi mai mare discreţie şi ne susţinea cu neobosită şi

neclintită constanţă. Nu exista, ca în războiul trecut, o diviziune între
politicieni şi militari, între „Costum civil” şi „trese” – termeni odioşi care
întunecau judecata. Eram foarte apropiaţi într-adevăr şi s-au format
prietenii care cred că erau adânc apreciate.
Eficienţa unei administraţii de război depinde în mare măsură de
faptul dacă deciziile emanate de la cea mai înaltă autoritate legală sunt
ascultate strict, cu credinţă şi punctualitate. Acest lucru s-a realizat în
Britania, în această perioadă de criză, datorită fidelităţii, înţelegerii şi
hotărârii inimoase a Cabinetului de Război, pentru realizarea scopului
esenţial propus, căruia ne devotaserăm. Conform indicaţiilor date, se
mişcau avioane, trupe şi vapoare şi se învârteau roţile uzinelor. Prin
toate aceste procese şi cu toată încrederea, indulgenţa şi loialitatea care
mă susţineau, am fost curând capabil să dau îndrumări integrale în
aproape toate aspectele războiului. Acest lucru era cu adevărat necesar,
pentru că timpurile erau deosebit de rele. Metoda a fost acceptată,
pentru că toată lumea şi-a dat seama cât de aproape era moartea şi
ruina. Era aproape nu doar moartea individuală, care este o experienţă
universală, ci, incomparabil mai grav, era în joc viaţa Britaniei, misiunea
şi gloria ei.
***
Orice relatare a metodelor de guvernare care s-au dezvoltat într-o

coaliţie naţională, ar fi incompletă fără o explicare a seriei de mesaje
personale pe care le-am trimis preşedintelui Statelor Unite şi
conducătorilor altor ţări străine şi guvernelor din dominioane.
Corespondenţa trebuie descrisă. Neprimind de la Cabinet nicio decizie
necesară în politică, am compus şi am dictat eu însumi aceste
documente, în cea mai mare parte pe baza faptului că era vorba de o
corespondenţă intimă şi neoficială cu prieteni şi colegi. Îţi poţi astfel
exprima mai bine gândurile, în cuvinte proprii. Doar ocazional citeam în
prealabil textele în faţa Cabinetului. Cunoscând punctele de vedere ale
membrilor acestuia, am folosit uşurinţa şi libertatea necesară
îndeplinirii muncii mele. Eram desigur mână-n mână cu ministrul de
Externe şi cu departamentul lui şi orice deosebire de vederi era
rezolvată împreună. Aceste telegrame, după ce au fost trimise, au
circulat uneori pe la principalii membri ai Cabinetului de Război, dacă
266
era în preocuparea lor, şi la Secretariatul pentru dominioane. Înainte de

a le expedia, eu verificam bineînţeles ideile şi faptele la departamente şi
aproape toate mesajele militare treceau prin mâinile lui Ismay, la şefii
de Stat Major. Această corespondenţă nu era în contradicţie cu
comunicările oficiale sau cu munca ambasadorilor. Acesta a devenit
totuşi canalul multor treburi vitale şi a jucat, în conducerea de către
mine a războiului, un rol nu mai puţin important ci poate chiar mai
important decât îndatoririle mele de ministru al Apărării.
Cercul foarte select de oameni, care erau total liberi să-şi exprime
părerea, erau aproape invariabil mulţumiţi de ciornele mele şi îmi
dădeau astfel mai multă încredere. Divergenţele cu autorităţile
americane, de exemplu, de neînvins la nivelul al doilea, erau rezolvate
direct la vârf, adesea doar în câteva ore. Într-adevăr, cu trecerea
timpului, eficacitatea acestei tratări a treburilor la nivel înalt era atât de
vizibilă, încât a trebuit să fiu atent să nu o las să devină un vehicol
pentru treburi departamentale obişnuite. În repetate rânduri, a fost
necesar să refuz cererile colegilor mei de a mă adresa personal
preşedintelui cu probleme importante dar de amănunt. Dacă asemenea
probleme ar fi încărcat în mod nepermis corespondenţa personală, s-ar
fi distrus curând caracterul ei privat şi, în consecinţă, valoarea ei.
Relaţiile mele cu preşedintele au devenit curând atât de apropiate,
încât principalele treburi dintre ce e două ţări ale noastre erau efectiv
rezolvate prin aceste schimburi personale între el şi mine. În acest fel, s-
a realizat înţelegerea noastră perfectă. În calitatea lui de şef al statului şi
al guvernului, Roosevelt vorbea şi acţiona cu autoritate în toate sferele;
iar eu, ducând cu mine Cabinetul de Război, reprezentam Marea Britanie
cu o latitudine aproape egală. Astfel, s-a obţinut un grad mare de
concordanţă, iar scurtarea timpului şi reducerea numărului de oameni
informaţi erau de nepreţuit. Eu trimiteam telegramele la ambasada
americană din Londra, care era în legătură directă cu preşedintele de la
Casa Albă prin maşini speciale de codificare. Viteza cu care se primeau
răspunsurile şi se rezolvau lucrurile era favorizată de diferenţa de fus
orar. Orice mesaj pe care îl pregăteam seara, noaptea sau chiar la ora
două dimineaţa, ajungea la preşedinte înainte de a se duce la culcare şi,
foarte adesea, răspunsul lui venea când mă trezeam a doua zi dimineaţă.
În total, i-am trimis nouă sute cincizeci de mesaje şi am primit opt sute
ca răspuns. Am simţit că eram de acord cu un om foarte mare, care era şi
267
un prieten cu inima caldă şi un important susţinător al înaltei cauze pe.

Care o serveam.
***
Luni 13 mai 1940, am cerut Camerei Comunelor, convocată în mod

special, un vot de încredere în noua administraţie. După ce am informul
asupra progreselor făcute în completarea diverselor funcţii, am spus:
„Nu am de oferit nimic decât sânge, muncă, lacrimi şi sudoare”. În toată
lungii noastră istorie, niciun prim-ministru nu a fost capabil să prezinte
Parlamentului şi naţiunii un program atât de scurt şi de popular. Am
încheiat astfel:
Mă întrebaţi care e politica noastră? Vă voi spune: Este să

ducem război, pe mare, pe uscat şi în aer, cu toată puterea noastră
şi cu toată forţa pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să putem duce
războiul împotriva unei tiranii monstruoase, niciodată depăşită în
analogul întunecat şi lamentabil al crimelor umane. Asta e politica
noastră. Dacă mă întrebaţi care-i scopul nostru, pot să vă răspund
cu un singur cuvânt; victorie – victorie cu orice preţ, victorie în
ciuda teroarei; victorie, oricât de lungă şi grea ar fi calea; pentru
că, fără victorie nu există supravieţuire. Să se înţeleagă: nu există
supravieţuire pentru imperiul britanic; nu există supravieţuire
pentru nimic ce a însemnai imperiul britanic, nu există
supravieţuire pentru dorinţa şi impulsul veacurilor ca lumea să
meargă înainte spre ţelurile ei. Dar eu îmi asum sarcina cu avânt şi
speranţă. Simt cu siguranţă că oamenii nu vor admite ca o cauză ca
a noastră să eşueze. În tot acest timp, mă simt îndreptăţit să cer
ajutorul tuturor şi spun: „Hai să mergem înainte împreună, cu
forţe unite”.
În privinţa acestei chestiuni simple, Camera a votat în unanimitate

şi a amânat-o până la 21 mai.
Atunci am pornit cu toţii la noua noastră sarcină. Niciun prim-
ministru britanic nu a primit de la colegii lui de Cabinet ajutorul loial şi
real de care m-am bucurat eu în următorii cinci ani din partea acestor
oameni, din toate partidele din stat. Parlamentul, deşi menţinea o critică
liberă şi activă, a dat un sprijin continuu, copleşitor, tuturor măsurilor
268
propuse de guvern, iar naţiunea era unită şi mai înflăcărată ca niciodată.

Într-adevăr, era bine să fie aşa, pentru că aveau să vină peste noi
evenimente mai teribile decât prevăzuse cineva.
Înaintarea germana în zilele următoare, 13-15 mai
Capitolul II
BĂTĂLIA FRANŢEI
La izbucnirea războiului, în septembrie 1939, principala forţă a

armatei germane a fost concentrată asupra invadării şi cuceririi
Poloniei. De-a lungul întregului front de vest, de la Aix-la-Chapelle la
frontiera elveţiană se aflaseră patruzeci şi două de divizii germane fără
blindate. După mobilizarea din Franţa, aceasta putea desfăşura
echivalentul a şaptezeci de divizii care să li se opună. Dar, din motive
care au fost explicate, atunci nu s-a considerat posibil să fie atacată
Germania. La 10 mai 1940, situaţia era cu totul alta. Duşmanul,
profitând de amânarea de opt luni şi de distrugerea Poloniei, înarmase,
269
echipase şi instruise 155 divizii, dintre care zece erau blindate

(„Panzer”). Înţelegerea lui Hitler cu Stalin i-a permis să reducă forţele
armate din răsărit la o proporţie mai mică. În fata Rusiei, după cum
afirma generalul Halder, şeful Marelui Stat Major german, „nu mai era
decât o forţă de acoperire, abia suficientă pentru perceperea taxelor
vamale.” Fără să prevadă propriul său viitor, guvernul sovietic a urmărit
distrugerea celui de „al doilea front” din vest, pe care curând aveau să-l
ceară cu atâta vehementă şi aveau să-l aştepte atât de mult în agonie.
Hitler era deci în poziţia de a-şi lansa atacul împotriva Franţei cu 126
divizii şi cu întreaga uriaşă armată blindată numărând zece divizii
Panzer, cu circa trei mii de vehicole blindate, dintre care cel puţin o mie
erau tancuri grele.
În faţa acestei desfăşurări, a cărei forţă şi dispoziţie ne era
necunoscută, francezii aveau echivalentul total a 103 divizii, inclusiv
britanicii. Dacă armatele Belgiei şi Olandei s-ar fi implicat, numărul ar fi
crescut cu douăzeci şi două de divizii belgiene şi zece olandeze. Cum
ambele aceste ţări au fost atacate imediat, totalul diviziilor Aliaţilor, de
toate calităţile, aflate nominal la dispoziţie la 10 mai, era deci de 135,
sau practic cam acelaşi număr cu acelea ale duşmanului, după cum ştim
acum. Bine organizată şi echipată, bine instruită şi condusă, această
forţă ar fi trebuit, conform standardelor din războiul anterior, să aibă
şanse favorabile de a opri invazia.
Totuşi, germanii aveau deplina libertate de a alege momentul,
direcţia şi forţa atacului lor. Peste jumătate din armata franceză era
staţionată în sectoarele de sud şi est, iar cele cincizeci şi două de divizii
franceze şi britanice ale Grupului nr. 1 Armată al generalului Billotte, cu
eventualele divizii belgiene şi olandeze care aveau să vină, trebuiau să
facă faţă atacului a peste şaptezeci de divizii ostile aflate sub comanda
lui Bock şi Rundstedt, între Longwy şi mare. Combinaţia între tancul
aproape indestructibil şi bombardierele în picaj, care s-a dovedit atât de
plină de succes în Polonia, pe o scară mai mică, avea din nou să formeze
vârful de lance al atacului principal, iar un grup de cinci divizii Panzer şi
trei divizii motorizate, sub conducerea lui Kleist, au fost îndreptate prin
Ardeni, spre Sedan şi Monthermé.
Pentru a întâmpina asemenea forme moderne de război, francezii
au desfăşurat circa 2300 tancuri, majoritatea uşoare, dar mai mult de
jumătate din forţa lor blindată era dispersată în batalioane de tancuri
uşoare, destinate cooperării cu infanteria. Cele şase divizii de blindate
270
ale lor, cu care s-ar fi putut opune asaltului masiv al Panzerelor, erau
larg răspândite pe front şi nu puteau fi adunate ca să acţioneze coerent
împreună. Britania, patria tancului, Tocmai completase formarea şi
instruirea primei ei divizii blindate (328 tancuri), care era încă în
Anglia.
Avioanele de luptă germane, acum concentrate în vest, erau
superioare în număr şi calitate celor franceze. Forţa aeriană britanică
din Franţa cuprindea cele zece escadrile de luptă Hurricane, de care se
putea lipsi apărarea internă vitală, şi nouăsprezece escadrile de alte
tipuri. Nici autorităţile aviatice britanice şi nici cele franceze nu se
echipaseră cu bombardiere în picaj, care, la acea vreme, ca şi în Polonia,
au devenit proeminente şi aveau să joace un rol important în
demoralizarea infanteriei franceze şi în special a trupelor lor de culoare.
***
În noaptea de 9 spre 10 mai, anunţate de un amplu atac aerian

împotriva aeroporturilor, comunicaţiilor, cartierelor generale şi
depozitelor, forţele germane au înaintat spre Franţa, trecând peste
frontierele Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. O surpriză tactică a fost
realizată aproape în fiecare caz. Din întuneric, au apărut brusc
nenumărate trupe de asalt, bine înarmate, avântate, adesea însoţite de
artilerie uşoară şi, cu mult timp înaintea zorilor, peste două sute de
kilometri de front erau în flăcări. Olanda şi Belgia, asaltate fără cel mai
mic pretext sau avertisment, au strigat după ajutor. Olandezii au avut
încredere în linia lor de canale; toate stăvilarele care nu au fost ocupate
sau trădate au fost deschise, iar paznicii de la frontiera olandeză au tras
asupra invadatorilor.
Domnul Colijn, când m-a vizitat în 1937 ca prim-ministru, îmi
explicase minunata eficienţă a inundării olandeze. El putea, după cum
mi-a explicat, ca printr-un mesaj telefonic de la masa sa de prânz de la
Chartwell, să apese un buton care ar confrunta un invadator cu
obstacole de apă de netrecut. Dar toate astea erau un nonsens. Puterea
unui stat mare împotriva unuia mic, în condiţiile moderne, este
copleşitoare. Germanii au pătruns prin toate punctele, făcând poduri
peste canale sau ocupând închiderile şi controlul apelor. Într-o singură
zi, toată linia olandeză exterioară de fortificaţii a fost ocupată. În acelaşi
timp, forţa aeriană germană a început să-şi exercite puterea asupra unei
271
ţări fără apărare. Oraşul Rotterdam a fost transformat într-o ruină în

flăcări. Haga, Utrecht şi Amsterdam erau ameninţate cu aceeaşi soartă.
Speranţa olandezilor că vor fi ocoliţi printr-o întoarcere spre dreapta a
germanilor, ca în războiul trecut, a fost zadarnică.
În ziua de 14, veştile proaste au început să sosească. La ora 7 p. m.
am citit în faţa Cabinetului un mesaj din partea domnului Raynaud, care
spunea că germanii au străpuns frontul la Sedan, că francezii nu erau
capabili să reziste combinaţiei de tancuri şi bombardiere în picaj şi
cerea încă zece escadrile de avioane de luptă care să restabilească
frontul. Alte mesaje primite de la şefii de Stat Major dădeau informaţii
similare şi adăugau că, atât generalul Gamelin cât şi generalul Georges,
socoteau că situaţia e serioasă şi că generalul Gamelin era surprins de
rapiditatea înaintării duşmanului. Aproape în toate punctele unde
armatele veniseră în contact, greutatea şi furia atacului german erau
copleşitoare. Toate escadrilele britanice luptau continuu, principalul lor
efort fiind îndreptat împotriva podurilor de pontoane din regiunea
Sedan. Mai multe dintre acestea fuseseră distruse iar altele avariate în
atacuri disperate, pline de devotament. Pierderile suferite din cauza
artileriei antiaeriene germane în atacurile la joasă înălţime asupra
podurilor, erau crude. Într-un caz, din şase avioane, doar unul s-a întors
din misiunea sa plină de succes. Doar în acea zi, am pierdut un total de
şaizeci şi şapte de aparate şi, fiind angajaţi în principal în luptă cu
forţele antiaeriene duşmane, am doborât doar cincizeci şi trei de
aparate germane. În noaptea aceea, au rămas în Franţa, din Forţele
Ariene Regale, doar 206 avioane din 474. Această informaţie amănunţită
a venit treptat. Dar era deja clar că a continua lupta pe această scară
însemna să consumăm complet forţa aeriană britanică, în ciuda
ascendenţei ei individuale. Ni s-a pus întrebarea dură şi anume cât mai
puteam trimite din Britania fără să ne lăsăm pe noi fără apărare şi astfel
să pierdem puterea de a continua războiul. Impulsurile noastre naturale
şi multe argumente militare cu greutate dădeau forţă apelurilor
necontenite, vehemente, ale francezilor. Pe de altă parte, exista o limită,
iar această limită, dacă era depăşită, ne putea costa viaţa.
În acea vreme, toate problemele erau discutate de întreg Cabinetul
de Război, care se întrunea de câteva ori pe zi. Mareşalul Downing, aflat
în fruntea forţei metropolitane de avioane de luptă, mi-a declarat că,
având douăzeci şi cinci de escadrile de avioane de luptă, ar apăra Insula
împotriva întregii Forţe aeriene germane, dar că, dacă va avea mai
272
puţine, ar fi depăşit. Înfrângerea ar fi însemnat nu doar distrugerea

tuturor aeroporturilor şi forţei aeriene ci şi a fabricilor noastre de
avioane, de care depindea viitorul nostru. Colegii mei şi cu mine eram
hotărâţi să ne asumăm toate riscurile pentru bătălie, dar până la această
limită – iar acele riscuri erau foarte mari – şi să nu o depăşim, oricare ar
fi fost consecinţele.
Pe la şapte şi jumătate, în ziua de 15, am fost trezit cu vestea că
domnul Raynaud era la telefon, aparatul fiind lângă patul meu. Vorbea
în engleză şi, evident, sub stres: „Am fost învinşi”. Cum eu nu am
răspuns imediat, a repetat: „Suntem bătuţi; am pierdut bătălia”. Eu am
zis: „Nu se poate atât de repede”. Dar el a replicat: „Frontul a fost rupt
lângă Sedan. Ei se scurg pe acolo în număr mare, cu tancuri şi maşini
blindate” – sau cam asemenea vorbe. Eu atunci am spus: „Experienţa ne
învaţă că ofensiva se termină după un timp. Îmi amintesc de 21 martie
1918. După cinci sau şase zile, trebuie să se oprească pentru
aprovizionare şi se prezintă ocazia pentru contraatac. Am învăţat toate
astea atunci chiar de la mareşalul Foch.” Cu siguranţă că asta văzusem în
trecut şi ar fi trebuit să vedem şi acum. Totuşi premierul francez a
revenit la fraza cu care începuse, care se dovedea a fi prea adevărată:
„Suntem învinşi; am pierdut bătălia.” Am zis că eram gata să vin la el să
discutăm.
Într-adevăr, se făcuse o spărtură de vreo 75 de kilometri în liniile
franceze, pe unde se revărsa o mare masă de blindate duşmane, iar
armata a noua franceză era complet împrăştiată. În seara de 15, se
informa că blindatele germane erau la circa nouăzeci de kilometri în
spatele frontului. În aceeaşi zi, lupta în Olanda s-a terminat. Datorită
capitulării înaltului Comandament olandez, la ora 11 a.m., doar puţine
trupe olandeze au putut fi evacuate.
Desigur, tabloul dădea o impresie generală de înfrângere. Văzusem
o mulţime de asemenea lucruri în războiul trecut şi ideea că o linie a
frontului a fost ruptă, chiar pe o întindere mare, nu-mi transmitea
consecinţele îngrozitoare care decurgeau acum din lucrul ăsta. Neavând
acces la informaţii oficiale atâţia ani, nu înţelegeam violenta revoluţiei
realizate după primul război mondial de incursiunea unei mase de
blindate grele care se mişcă repede. Aflasem despre ea, dar nu-mi
schimbase convingerile interioare, aşa cum ar fi trebuit. Oricum, n-aş fi
putut face nimic. L-am sunat pe generalul Georges, care mi s-a părut
destul de rece, şi mi-a raportat că ruptura de la Sedan se închide. O
273
telegramă din partea generalului Gamelin afirma de asemeni că, deşi

pătrunderea dintre Namur şi Sedan era serioasă, el privea situaţia cu
calm. Am informat Cabinetul la ora 11 a.m. despre mesajul lui Raynaud
şi alte ştiri.
Dar, pe 16, pătrunderea de nouăzeci de kilometri în interior de la
frontiera de lângă Sedan, a fost confirmată. Deşi puţine amănunte erau
la dispoziţia Ministerului de Război şi nu ne puteam forma o părere
clară în legătură cu ce se întâmpla, gravitatea crizei era evidentă. Am
simţit că este imperativ să plec la Paris în acea după-amiază.
***
Pe la 3 p.m., m-am urcat într-un „Flamingo”, un avion de pasageri

al guvernului, de tipul căruia aveam trei. Cu mine au venit generalul Dill,
şef adjunct al Statului Major imperial, şi Ismay.
Era un aparat bun, foarte confortabil, şi zbura cu circa 240
kilometri pe oră. Cum era neînarmat, ni s-a dat o escortă, dar ne-am
înălţat într-un nor de ploaie şi am ajuns la Le Bourget în ceva mai mult
de o oră. Din momentul în care am coborât din „Flamingo”, era clar că
situaţia era incomparabil mai proastă decât ne imaginasem. Ofiţerii care
ne-au întâmpinat i-au spus generalului Ismay că se aştepta ca germanii
să ajungă la Paris în cel mult câteva zile. După ce am auzit la ambasadă
despre situaţie, am plecat cu maşina la Quai d’Orsay, ajungând la cinci şi
jumătate. Am fost condus într-una din frumoasele camere. Acolo, se
aflau Raynaud, Daladier, ministrul Apărării Naţionale şi Războiului şi
generalul Gamelin. Toţi stăteau în picioare. Niciun moment nu ne-am
aşezat în jurul unei mese. Disperarea era întipărită pe chipul fiecăruia.
În fata lui Gamelin, pe un stativ, era o hartă de vreo doi metri pătraţi, cu
o linie neagră reprezentând frontul Aliaţilor. Această linie avea o
umflătură mică dar sinistră în dreptul Sedanului.
Comandantul şef a explicat pe scurt ce se întâmplase. La nord şi
sud de Sedan, pe un front de circa şaptezeci sau nouăzeci de kilometri,
germanii au rupt frontul. Armata din faţa lor a fost distrusă sau
împrăştiată. Un şuvoi mare de vehicole blindate înainta cu o viteză
nemaipomenită până acum spre Amiens şi Arras, cu intenţia vizibilă de
a ajunge la coastă la Abberville sau în apropiere. Alternativ, se puteau
îndrepta spre Paris. În spatele blindatelor, a spus el, înaintau vreo opt
sau zece divizii germane, toate motorizate, făcându-şi flancuri, pe
274
măsură ce avansează, din ambele părţi împotriva celor două armate

franceze despărţite. Generalul a vorbit poate cinci minute, fără ca
altcineva să fi rostit vreun cuvânt. Când s-a oprit, a urmat o tăcere
îndelungată. Apoi, eu am întrebat: „Unde sunt rezervele strategice?!”
apoi am trecut în franceză pe care o folosesc relativ (în toate sensurile)
„Qù est la masse de manoeuvre?” Generalul Gamelin s-a întors spre mine
cu o mişcare din cap şi, ridicând din umeri, a spus „Nicăieri”.
A urmat o nouă pauză lungă. Afară, în grădina de la Quay d’Orsay,
se ridicau nori de fum de la focuri mari şi am văzut oficialităţi venerabile
împingând spre ele roabe pline cu arhive. Se pregătea deja evacuarea
Parisului.
Experienţa din trecut, pe lângă avantaje, prezintă şi deficienţa că
lucrurile nu se întâmplă niciodată la fel. În caz contrar, cred că viaţa ar fi
prea uşoară. În fond, am mai avut şi înainte cazuri când fronturile au
fost rupte; dar întotdeauna am fost în stare să ne adunăm şi să oprim
forţa asaltului. Dar aici erau doi factori noi la care nu mă aşteptasem
vreodată să trebuiască să le fac faţă. Mai întâi, acoperirea comunicaţiilor
şi întregului teren cu o teribilă incursiune a vehicolelor blindate şi, în al
doilea rând, inexistenţa rezervei strategice. „Nicăieri”. Eram uluit. Ce
trebuia să gândim despre marea armată franceză şi comandantul ei
suprem?
Nu mi-am închipuit vreodată că vreun comandant care trebuie să
apere şapte sute cincizeci de kilometri de front se va lăsa fără o masă de
manevră. Nimeni nu poate apăra în siguranţă un asemenea front, dar
când duşmanul s-a hotărât să dea o lovitură majoră care rupe frontul,
poţi avea, trebuie să ai, o masă de divizii care vine la contraatac
vehement, în momentul în care prima furie a ofensivei şi-a irosit forţele.
La ce servea Linia Maginot? Ar fi trebuit să economisească trupe
pe un sector mare al frontierei şi nu să ofere doar puncte de sprijin
pentru contraatacuri locale ci de asemeni să permită ca mari forţe să fie
ţinute în rezervă; şi acesta e singurul mod în care pot fi făcute aceste
lucruri. Dar acum nu existau rezerve. Recunosc că aceasta a fost una
dintre cele mai mari surprize pe care le-am avut în viaţa mea. De ce nu
am ştiut mai multe despre asta, deşi am fost atât de ocupat la
Amiralitate? De ce guvernul britanic şi Ministerul de Război, mai mult
decât oricine, n-au ştiut nimic despre lucrul ăsta? Nu exista nicio scuză
că Înaltul comandament francez nu a vrut să împărtăşească dispunerea
forţelor, nouă sau Lordului Gort, decât în linii vagi. Aveam dreptul să
275
ştiu. Trebuia să insistăm. Ambele armate luptau împreună pe front. M-

am dus din nou la fereastră, privind la norii de fum proveniţi din
arderea documentelor de stat ale Republicii franceze. Bătrânii domni
încă mai cărau cu roabele şi aruncau cu hărnicie conţinutul lor în flăcări.
Generalul Gamelin vorbi din nou. El discuta acum dacă era cazul să
se adune forţe care să lovească flancurile spărturii sau „pungii” cum am
numit mai târziu asemenea lucruri. Opt sau nouă divizii fuseseră retrase
din zonele mai liniştite ale frontului, de la Linia Maginot; mai erau două
sau trei divizii blindate care nu fuseseră angajate în luptă; alte opt sau
nouă divizii urmau să fie aduse din Africa şi aveau să ajungă în zona de
luptă în următoarele două sau trei săptămâni. Germanii vor avansa deci
pe un coridor între două fronturi, pe care se putea duce lupta, ca în anii
1917 şi 1918. Poate că germanii nu vor putea menţine coridorul, cu
flancurile duble tot mai intense şi mai greu de apărat şi, în acelaşi timp,
să-şi alimenteze incursiunea blindatelor. Gamelin părea că spunea ceva
în sensul acesta şi totul era bine gândit. Eram totuşi conştient că nu
reuşea să convingă acest cerc, până acum influent şi responsabil.
Imediat, l-am întrebat pe Gamelin când şi unde îşi propune să atace
flancurile intrândului. Răspunsul lui a fost: „Suntem în inferioritate
numerică, inferioritate de echipament, inferioritate de tactică.” Apoi a
ridicat din umeri fără speranţă. Nu mai exista niciun argument. Nu mai
era nevoie de niciun argument. Dar, oricum, care era situaţia noastră, a
britanicilor, având în vedere mica noastră contribuţie, de zece divizii,
după opt luni de război şi nici măcar o singură divizie modernă de
tancuri în acţiune?
***
Greutatea remarcilor generalului Gamelin şi ale Înaltului

comandament a fost axată pe insistenţa asupra inferiorităţii lor în aer şi
pe apeluri oneste la mai multe escadrile ale Forţei Aeriene Regale,
bombardiere şi avioane de luptă, dar în special acestea din urmă.
Această rugăminte de a-i sprijini în avioane de luptă a fost repetată la
fiecare conferinţă ce a urmat, până la căderea Franţei. În cursul apelului
său, generalul Gamelin a spus că avioanele de luptă erau necesare nu
doar pentru acoperirea armatei franceze ci şi pentru oprirea tancurilor
germane. „Nu. Oprirea tancurilor este treaba artileriei. Treaba
avioanelor de luptă este să cureţe cerul deasupra luptei.” Era vital ca
forţa noastră aeriană metropolitană să nu fie scoasă cu niciun chip din
276
Britania. Existenţa noastră depindea de asta. Totuşi, era necesar să o

reducem la sânge. Dimineaţa, înainte de plecare, Cabinetul îmi dăduse
autoritatea să mai mut în Franţa încă patru escadrile. La întoarcerea la
ambasadă şi după ce am mai discutat cu Dill, am decis să cer aprobarea
pentru trimiterea a încă şase. Asta ne va lăsa acasă doar cu douăzeci şi
cinci de escadrile de avioane de luptă, iar aceasta era limita finală. Era o
decizie sfâşietoare în ambele sensuri. I-am spus generalului Ismay să
telefoneze la Londra ca să se adune imediat Cabinetul şi să analizeze o
telegramă urgentă care va fi expediată în decurs de circa o oră.
Răspunsul a venit pe la unsprezece şi jumătate. Cabinetul a spus,
„Da”. Imediat, l-am luat pe Ismay cu mine într-o maşină şi ne-am dus la
domnul Raynaud acasă. După câtva timp, domnul Raynaud a apărut din
dormitor, în halat de casă, şi i-am comunicat vestea favorabilă. Zece
escadrile de avioane de luptă! L-am convins apoi să trimită după
domnul Daladier, care a fost chemat şi adus la acest apartament, ca să
audă decizia Cabinetului britanic. În felul acesta, am sperat să reînviu
starea de spirit a prietenilor noştri francezi, atât cât ne permiteau
mijloacele noastre limitate. Daladier n-a scos niciun cuvânt. S-a ridicat
încet de pe scaun şi mi-a strâns mâna. M-am întors la ambasadă pe la 2
a.m. şi am dormit bine, deşi tirul tunurilor unor mici raiduri de avioane
te făcea să te răsuceşti din când în când. Dimineaţa am zburat acasă şi, în
ciuda altor preocupări, am continuat cu edificarea celui de al doilea
nivel al noului guvern.
Cabinetul de Război s-a întrunit la ora 10 a.m. în ziua de 17 şi am
făcut o relatare cu privire la vizita mea la Paris şi asupra situaţiei, atât
cât o puteam aprecia eu.
Am arătat că le-am spus francezilor că, dacă ei nu fac un efort
suprem, noi nu vom fi justificaţi să acceptăm gravul risc pentru
siguranţa propriei noastre ţări pe care ni-l asumam prin trimiterea
escadrilelor suplimentare de avioane de luptă în Franţa. Aveam
sentimentul că problema întăririi forţei aeriene era una dintre cele mai
importante pe care Cabinetul britanic a avut-o vreodată de întâmpinat.
Se afirma că pierderile aeriene germane erau de patru sau cinci ori mai
mari decât ale noastre, dar mi s-a spus că francezii au rămas cu doar un
sfert din forţa lor aeriană. În acea zi, Gamelin a considerat situaţia
„pierdută” şi se informa că ar fi spus că „Garantez siguranţa Parisului
pentru azi, mâine (data de 18) şi noaptea următoare.” Criza luptei
creştea în intensitate, oră de oră. În după-amiaza aceea, germanii au
277
intrat în Bruxelles. A doua zi, au ajuns la Cambrai, au trecut de St.

Quentin şi au măturat micile noastre grupuri din Péronne. Armatele
belgiană, britanică şi franceză se retrăgeau spre Scheldt.
La miezul nopţii (18-19 mai), Lordul Gore a fost vizitat la cartierul
său general de către generalul Billotte. Nici personalitatea acestui
general şi nici propunerile lui, aşa cum erau, nu au inspirat încredere
aliaţilor săi. Din acel moment, posibilitatea retragerii spre coastă a
început să preocupe pe comandantul şef britanii. În telegrama lui
publicată în martie 1941, el scrisese: „Tabloul nu mai era acum în
noaptea de 19 acela al unei linii de front curbate sau temporar rupte, ci
al unei fortăreţe asediate”.
***
Acum, domnul Raynaud făcea schimbări importante în Cabinetul

francez şi în înaltul comandament. Pe data de 18, mareşalul Pétain a fost
numit vicepreşedinte al Consiliului; Raynaud însuşi, transferându-l pe
Daladier la Externe, a preluat Ministerul Apărării Naţionale şi al
Războiului. Pe 19 la ora 7 p.m., l-a numit pe Weygand, care tocmai
venise din Levant, să-l înlocuiască pe generalul Gamelin. L-am cunoscut
pe Weygand când era mâna dreaptă a mareşalului Foch şi am admirat
intervenţia măiastră în bătălia Varşoviei împotriva invaziei bolşevice în
Polonia, în august 1920 – un eveniment decisiv pentru Europa în acea
vreme. El avea acum şaptezeci şi trei de ani, dar se spunea că era eficient
şi viguros într-un grad foarte înalt. Ultimul ordin al generalului Gamelin
(nr. 12), datat 19 mai ora 9.45 a.m. dădea indicaţia ca armatele din nord,
în loc să se lase încercuite, trebuie să-şi croiască drum spre sud, la
Somme, atacând diviziile Panzer care le tăiaseră comunicaţiile. În acelaşi
timp, Armata a doua şi a şasea, nou formată, trebuiau să atace spre nord,
în direcţia Mézieres. Aceste ordine erau bune. Într-adevăr, ordinul de
retragere al Armatei de nord spre sud era deja întârziat cu patru zile. De
îndată ce gravitatea rupturii în centrul francez de la Sedan a devenit
vizibilă, singura speranţă a armatelor din nord era marşul imediat spre
Somme. Dar, sub conducerea generalului Billotte, acestea se retrăgeau
treptat şi parţial spre Scheldt şi formau flancul defensiv din dreapta.
Chiar şi acum mai era însă timp pentru marşul spre sud.
Confuzia comandamentului din nord, aparenta paralizie a Armatei
întâia franceze şi nesiguranţa în legătură cu ce se întâmpla au provocat
278
multe îngrijorări Cabinetului de Război. Toate acţiunile noastre erau

liniştite şi calme, dar aveam o părere unită şi decisă, în spatele căreia
era pasiune tăcută. Pe data de 19, am fost informaţi, la ora 4.30 p.m., că
Lordul Gort „examina o posibilă retragere spre Dunkerque, dacă ar fi
fost obligat s-o facă.” Ironside, care era C. I. G. S., nu putea accepta
această propunere pentru că, la fel ca majoritatea dintre noi, prefera
marşul spre nord. De aceea, l-am trimis la Lordul Gort cu instrucţiuni să
îndrepte armata britanică într-o direcţie sud-vestică şi să-şi forţeze
drum împotriva oricăror opoziţii, ca să se unească cu francezii în sud, iar
belgienilor trebuie să li se ceară să se conformeze acestei mişcări, cu
alternativa că vom evacua cât mai multe trupe ale lor posibil, prin
porturile canalului. Trebuia să i se spună că noi înşine vom informa
guvernul francez în legătură cu ce s-a hotărât. În aceeaşi şedinţă a
Cabinetului, l-am trimis pe Dill la Cartierul general al generalului
Georges, cu care avusesem o linie de telefon directă. El avea să stea
acolo timp de patru zile şi să ne spună tot ce putea afla. Contactele, chiar
şi cu Lordul Gort, erau intermitente şi dificile, dar important era că
exista aprovizionare şi muniţii doar pentru patru zile.
Situaţia în seara de 18 mai
La şedinţa de dimineaţă a Cabinetului de război, din 20 mai, am

discutat din nou situaţia armatei noastre. Chiar presupunând o
279
retragere cu succes, prin luptă, la Somme, am considerat că e posibil că

mulţi să fie rupţi de ceilalţi şi împinşi înapoi spre mare. Este consemnat
în stenograma şedinţei că: „Primul-ministru a luat în considerare, ca o
măsură de precauţie, ca Amiralitatea să adune un număr mare de
ambarcaţiuni mici care să fie pregătite să plece în porturile şi golfuleţele
coastei franceze.” Amiralitatea a acţionat imediat în acest sens şi cu
toată vigoarea, pe măsură ce treceau zilele şi situaţia devenea mai grea.
Pe data de 20, controlul operaţional a fost încredinţat amiralului
Ramsay, care comanda la Dover, iar în după-amiaza zilei de 20, conform
ordinelor de la Londra, s-a ţinut la Dover o conferinţă a tuturor celor
implicaţi, inclusiv reprezentanţi ai Ministerului Pescuitului, pentru a se
analiza „evacuarea de urgenţă peste Canal a unor forţe foarte
numeroase.” S-a planificat, dacă va fi nevoie, să se evacueze din Calais,
Boulogne şi Dunkerque, în ritm de o mie de oameni din fiecare port în
douăzeci şi patru de ore. De la Harwick la Weymouth, ofiţerilor de
transport pe mare li s-a cerut să facă liste cu toate vasele potrivite, până
la o mie de tone, şi s-a făcut o trecere în revistă a tuturor vaselor din
porturile britanice. Aceste planuri pentru ceea ce se numea
„operaţiunea Dynamo” s-au dovedit a fi salvarea armatei, zece zile mai
târziu.
***
Direcţia loviturii germane devenea acum mai clară. Vehicole

blindate şi divizii mecanizate continuau să curgă, prin spărtura
frontului, spre Amiens şi Arras, cotind spre vest de-a lungul râului
Somme, spre mare. În noaptea de 20, ei au intrat în Abberville,
traversând şi tăind toate comunicaţiile armatelor de nord. Aceste coase
hidoase, fatale, întâmpinau puţină rezistenţă sau deloc, după ruptura
frontului. Tancurile germane – temutele „chars allemands” – alergau
libere prin ţara deschisă şi, ajutate şi aprovizionate de un transport
mecanic, înaintau cu patruzeci şi cinci – şaizeci de kilometri pe zi.
Trecuseră prin zeci de oraşe şi sute de sate, fără cea mai mică opoziţie,
ofiţerii lor uitându-se prin turela deschisă, făcând veseli locuitorilor
semne cu mâna. Martori oculari vorbeau de mulţimi de prizonieri
francezi care mărşăluiau alături de ei, unii purtându-şi încă armele care,
din când în când, erau adunate şi sfărâmate sub tancuri. Am fost şocat
de completul lor eşec în lupta cu blindatele germane care, cu câteva mii
280
de vehicole, realizau distrugerea totală a unor armate puternice, precum

şi de prăbuşirea rapidă a rezistenţei franceze, imediat după ruperea
frontului de luptă. Întreaga mişcare germană se desfăşura pe
principalele şosele, care păreau să nu fie blocate în niciun punct.
Prima acţiune a lui Weygand a fost să ţină o consfătuire cu
comandanţii săi. Nu era nenatural faptul că a vrut să vadă el însuşi care
era situaţia în nord şi astfel să ia legătura cu comandanţii de acolo.
Trebuie făcute excepţii pentru un general care preia conducerea în
condiţiile crizei unei bătălii pierdute. Dar acum nu era timp. N-ar fi
trebuit să renunţe la controalele la vârf şi să se implice în amânările şi
dificultăţile mişcării de personal. Putem nota în amănunt ce a urmat. În
dimineaţa zilei de 20, Weygand, instalat în locul lui Gamelin, a făcut
aranjamente să viziteze armatele din nord pe data de 21. După ce a aflat
că drumurile spre nord sunt tăiate de germani, a decis să zboare.
Avionul lui a fost atacat şi obligat să aterizeze la Calais. Ora fixată pentru
conferinţa lui la Ypres a trebuit să fie modificată la 3 p.m., pe 21. Aici l-a
întâlnit pe regele Leopold al Belgiei şi pe generalul Billotte. Lordul Gort,
căruia nu i se comunicase ora şi locul, nu era prezent şi niciun ofiţer
britanic nu era acolo. Regele a descris această conferinţă ca „patru ore
de convorbiri confuze.” Se discuta coordonarea celor trei armate,
executarea planului Weygand, iar dacă acesta eşua, retragerea
britanicilor şi francezilor la Lys şi a belgienilor la Yser. La ora 7 p.m.,
generalul Weygand trebuia să plece. Lordul Gort a sosit abia noaptea,
când a primit o relatare a celor discutate, din partea generalului Billotte.
Weygand a plecat cu maşina la Calais, s-a îmbarcat pe un submarin spre
Dieppe şi s-a întors la Paris. Billotte a plecat cu maşina să se ocupe de
criza lui şi, după o oră, a murit într-o ciocnire. Astfel, totul era din nou în
suspensie.
Pe 21, Ironside s-a întors şi a raportat că Lordul Gort, când a
primit instrucţiunile Cabinetului, a părut că se opune unui marş spre
sud. Asta ar fi implicat o acţiune de ariergardă de la Scheldt, în acelaşi
timp cu un atac într-o regiune deja puternic deţinută de formaţiunile
blindate şi mobile duşmane. Într-o asemenea mişcare, trebuiau
protejate ambele flancuri şi nici armata întâia franceză, nici belgienii nu
ar fi fost capabili să se conforme unei asemenea manevre, dacă ea ar fi
fost încercată. Ironside a adăugat că în înaltul comandament francez din
nord domneşte confuzia, că generalul Billotte nu-şi îndeplinise în
ultimele opt zile sarcinile de coordonare şi se părea că nu avea niciun fel
281
de planuri, că cei din Forţa expediţionară britanică erau însufleţiţi şi nu

au avut decât vreo cinci sute de pierderi în luptă. El a dat o descriere vie
a stării şoselelor, încărcate de refugiaţi seceraţi de tirul avioanelor
germane. O dusese şi el greu.
În faţa Cabinetului de Război erau deci două alternative de temut.
Prima, armata britanică să-şi facă drum spre sud şi spre Somme, cu
orice preţ, cu sau fără cooperarea belgiană şi franceză, sarcină de care
Lordul Gort se îndoia că ar putea reuşi; a doua, să se retragă spre
Dunkerque şi să facă faţă unei evacuări pe mare, sub atacul aerian ostil,
cu siguranţa de a pierde întreaga artilerie şi echipamentul, pe atunci
atât de rar şi preţios. Era clar că erau riscuri mari pentru realizarea
primei alternative, dar nu exista niciun motiv să nu se ia toate
precauţiile şi să se facă pregătirile pentru evacuarea pe mare, în cazul
când eşuează planul spre sud. Le-am propus colegilor să plec în Franţa
ca să mă întâlnesc cu Raynaud şi Weygand şi să ajungem la o decizie. Dill
urma să mă întâlnească acolo, la cartierul general al generalului
Georges.
***
Când am sosit la Paris, la 22 mai, era un nou amplasament.

Gamelin dispăruse; Daladier plecase de pe scena războiului. Reynaud
era atât prim-ministru cât şi ministru al Războiului. Cum înaintarea
germană se îndrepta definit spre mare, Parisul nu era ameninţat
imediat. Grand-Quartier-Général era în continuare la Vincennes.
Reynaud m-a dus acolo cu maşina, pe la amiază. În grădină, unele dintre
figurile pe care le văzusem în jurul lui Gamelin – printre care un ofiţer
de cavalerie foarte înalt – umblau posomorâţi în sus şi în jos. „C’est
l’ancien régime”, a remarcat aghiotantul. Raynaud şi cu mine am fost
conduşi în camera lui Weygand, apoi în camera hărţilor, unde erau
marile hărţi ale Comandantului suprem. Weygand ne-a întâmpinat. În
ciuda oboselii fizice şi a unei nopţi de călătorie, el era iute, vioi şi incisiv.
A făcut asupra tuturor o impresie excelentă. Şi-a desfăşurat planul său
de război. Nu era mulţumit cu un marş spre sud sau cu retragerea
Armatelor din nord. Trebuiau să lovească spre sud-est din împrejurimile
Cambrai şi Arras, în direcţia generală spre St. Quentin, luând astfel
flancul diviziilor blindate germane, în prezent angajate în ceea ce el
numea buzunarul St. Quentin-Amiens. Spatele lor, gândea el, va fi apărat
282
de armata belgiană, care îi va acoperi spre est şi, dacă va fi nevoie, spre
nord. Între timp, o nouă armată franceză sub conducerea generalului
Frère, compusă din optsprezece-douăzeci de divizii scoase din Alsacia,
de pe Linia Maginot, din Africa şi din orice altă parte, avea să formeze un
front de-a lungul râului Somme. Aripa ei stângă va înainta prin Amiens
şi Arras şi astfel, prin eforturi susţinute, vor stabili contactul cu
armatele din nord. Blindatele duşmane trebuiesc ţinute sub o presiune
continuă. „Diviziilor Panzer, a spus Weygand, nu trebuie să li se permită
să păstreze iniţiativa”. Toate ordinele necesare fuseseră date, în măsura
în care se puteau da ordine. Ni s-a spus acum că generalul Billotte,
căruia îi împărtăşise tot planul, tocmai fusese ucis în accidentul cu
maşina. Dill şi cu mine eram de acord că nu aveam de ales şi nicio altă
soluţie decât să acceptăm planul. Eu am subliniat faptul că „era
indispensabil să se redeschidă comunicaţiile între armatele din nord şi
cele din sud, prin Arras”. Am explicat că Lordul Gort, în timp ce mergea
spre sud, trebuia să se menţină şi spre coastă. Pentru a ne asigura că nu
se vor face greşeli în cete stabilite, eu însumi am dictat un rezumat al
deciziei şi i l-am arătat lui Weygand, care a fost de acord. Am informat şi
Cabinetul şi am transmis ştirea Lordului Gort.
Se va vedea că noul plan al lui Weygand nu diferea decât ca accent
faţă de Instrucţiunea numărul 12 a generalului Gamelin. Nici nu era în
neconcordanţă cu vehementa opinie exprimată de Cabinetul de Război
în 19. Armatele din nord aveau să-şi facă drum spre sud printr-o acţiune
ofensivă, distrugând, dacă era posibil, incursiunea blindatelor. Acestea
aveau să fie întâmpinate de un atac prin Amiens, realizat de sub
conducerea generalului Frère. Acest lucru va fi foarte important dacă se
va realiza, n particular, m-am plâns lui Raynaud că Gort a fost lăsat
complet fără ordine timp de patru zile consecutiv. Chiar după ce
Weygand a preluat conducerea, s-au pierdut trei zile cu luarea deciziilor.
Schimbarea în comanda supremă era justă. Amânarea ce a rezultat, a
fost însă rea.
În absenţa unei conduceri supreme a războiului, evenimentele şi
duşmanul şi-au asumat controlul. O mică bătălie pierdută s-a dus de
către britanici în apropiere de Arras, între 21 şi 23, dar blindatele
duşmane, unele dintre ele comandate de un general Rommel, erau prea
puternice. Până acum, generalul Weygand contase pe armata
generalului Frère care să înainteze spre nord, spre Amiens, Albert şi
283
Peronne. Dar, de fapt, el nu făcuse progrese vizibile şi abia o forma şi o

aduna.
Situaţia în seara de 22 mai
***
În Cabinet şi în înaltele cercuri militare existau sentimente foarte

puternice cu privire la capacităţile şi cunoştinţele strategice ale Lordului
Dill, care din 23 aprilie fusese şef adjunct al Statului Major Imperial, şi
care ar trebui să-şi găsească deplina lor folosire prin numirea lui ca
principal consilier al armatei. Nimeni nu se putea îndoi că, din punct de
vedere profesional, era mult superior lui Ironside.
În timp ce lupta nefericită se apropia de culme, eu şi colegii mei
doream ca Sir John Dill să devină şeful Statului Major Imperial. Alesesem
şi un Comandant şef al Insulei Britanice, în caz că am fi invadaţi.
Noaptea târziu, în 25 mai, Ironside, Dill, Ismay, eu şi încă unul sau doi,
încercam, în camera mea de la Amiralitate, să apreciem situaţia.
Generalul Ironside a propus în mod voluntar ca el să numai fie şeful
Statului Major Imperial şi s-a declarat dornic să comande Forţele
interne britanice. Având în vedere ce sarcină nepromiţătoare implica pe
atunci o asemenea comandă, se bănuia că aceasta era o ofertă curajoasă
şi altruistă. De aceea, am acceptat propunerea generalului Ironside; iar
înaltele titluri şi onoruri care i s-au conferit mai târziu, au provenit din
284
aprecierea mea faţă de comportarea lui în acest moment al situaţiei

noastre. Sir John Dill a devenit, la 27 mai, şeful Statului Major Imperial.
Schimbările au fost în general socotite potrivite momentului.
Capitolul III
MARŞUL SPRE MARE
Acum, putem trece în revistă desfăşurarea acestei memorabile

bătălii până în acest moment.
Doar Hitler fusese pregătit să violeze neutralitatea Belgiei şi
Olandei. Belgia nu a vrut să-i invite pe Aliaţi până nu a fost ea însăşi
atacată. De aceea, iniţiativa militară era de partea lui Hitler. La 10 mai, el
a dat lovitura. Primul grup de armată, cu britanicii în centru, în loc să
stea în spatele fortificaţiilor lor, au sărit înainte în Belgia, într-o inutilă
misiune de salvare, pentru că era întârziată, în concordanţă cu planul D
al generalului Gamelin. Francezii lăsaseră deschiderea din faţa munţilor
Ardeni prost fortificată şi slab păzită. O pătrundere de blindate pe o
scară necunoscută în război a rupt centrul liniei armatelor franceze şi, în
patruzeci şi opt de ore, a ameninţat să taie toate comunicaţiile armatelor
din nord cu cele din sud şi de lângă mare. Cel mai târziu în 14, înaltul
Comandament francez ar fi trebuit să dea ordin categoric acestor
armate să se retragă total şi cu mare viteză, acceptând nu doar riscuri ci
şi pierderi masive de matériel Acest punct de vedere, în realismul său
brutal, nu a fost luat în considerare de generalul Gamelin. Comandantul
francez al grupului de armate din nord, Billotte, era incapabil să ia el
însuşi deciziile necesare, în toate armatele, ameninţate din aripa stângă,
domnea confuzia.
Când au simţit puterea superioară a duşmanului, au dat înapoi.
Cum mişcarea de ocolire a luat-o în dreapta lor, au format un flanc
defensiv. Dacă ar fi pornit înapoi, în 14, ar fi putut să se afle pe vechea
lor linie în 17 şi ar fi avut şansa să-şi găsească drumul de ieşire. Au fost
pierdute cel puţin trei zile decisive. După data de 17, Cabinetul de
Război britanic a văzut clar că doar un marş imediat, prin luptă, spre
sud, ar putea salva armata britanică. Cabinetul era hotărât să-şi susţină
punctul de vedere faţă de guvernul francez şi de generalul Gamelin, dar
propriul lor comandant, Lordul Gort, se îndoia de posibilitatea de a
dezangaja fronturile de luptă şi, mai mult, de a le străpunge. În data de
285
19, generalul Gamelin a fost eliberat din funcţie şi Weygand a preluat

conducerea în locul lui. Acea „Instruction No. 12”, ultimul lui ordin, deşi
întârziat cu cinci zile, era corect în principiu şi în conformitate cu
principalele concluzii ale Cabinetului de Război britanic şi ale şefilor de
Stat Major. Schimbările în Comandamentul Suprem, sau lipsa de
comandă, au dus la încă o amânare de trei zile. Planul curajos pe care
generalul Weygand l-a propus după ce a vizitat armatele din nord, nu
era decât o schemă pe hârtie. În esenţă, era tot planul lui Gamelin,
devenit însă mai lipsit de speranţă din cauza întârzierii. În dilema oribilă
care se prezenta acum, noi am acceptat planul Weygand şi am făcut
eforturi loiale şi persistente, deşi ineficiente acum, de a-l duce la
îndeplinire, până în 25, când toate comunicaţiile fiind tăiate,
contraatacul nostru slab a fost respins, ducând la pierderea Arrasului şi
la ruperea frontului belgian, regele Leopold fiind gata să capituleze;
orice speranţă de scăpare spre sud a dispărut. Rămânea doar marea.
Vom putea oare ajunge la ea, sau vom fi înconjuraţi şi distruşi în câmp
deschis? În orice caz, întreaga noastră artilerie şi echipamentul armatei
noastre, de neînlocuit multe luni, trebuia pierdut. Dar ce însemna asta
pe lângă salvarea armatei, pe nucleul şi structura căreia Britania îşi
putea edifica armatele viitorului? Lordul Gort, care din 25 încolo a simţit
că evacuarea pe mare era singura noastră şansă, a pornit acum la
formarea unui cap de pod în jurul Dunkerqueului şi să lupte ca să ajungă
acolo cu forţa pe care o mai avea. Era nevoie de toată disciplina
britanică şi de calităţile comandanţilor, care îi includeau pe Brooke,
Alexander şi Montgomery. S-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Dar va fi
oare de-ajuns?
***
Acum, trebuie examinat un episod foarte disputat. Generalul

Halder, şeful Statului Major german, a declarat că, în acest moment,
Hitler a făcut singura lui intervenţie personală, directă, în luptă.
Conform acestei autorităţi, el a devenit „alarmat în legătură cu
formaţiunile blindate, pentru că erau în pericol considerabil într-o
regiune dificilă, întreţesută de canale, fără a fi capabile să obţină
rezultate vitale”. El avea sentimentul că nu putea sacrifica forţe blindate
în mod inutil, întrucât erau esenţiale celei de a doua etape a campaniei.
El credea, fără îndoială, că superioritatea lui aeriană va fi suficientă
286
pentru a împiedica o evacuare masivă pe mare. De aceea, după cum

relatează Halder, el a trimis prin Brauchitsch un mesaj prin care ordona
ca „formaţiunile blindate să fie oprite, iar vârfurile chiar retrase”. Astfel,
afirmă Halder, s-a deschis drumul spre Dunkerque pentru armatele
britanice. Oricum, noi am interceptat un mesaj trimis necifrat la 11.45
a.m., în 24 mai, în sensul că înaintarea în direcţia Dunkerque trebuia să
nu mai fie continuată deocamdată. Halder afirmă că el a refuzat, în
numele Cartierului General Suprem al Armatei (O. K. W.), să se amestece
în mişcarea grupului de armată a lui Rundstedt, care avea ordine clare
să împiedice duşmanul să ajungă la coastă. Cu cât succesul era mai rapid
şi mai complet, argumenta el, cu atât mai uşor ar fi fost mai târziu să se
recupereze pierderea unor tancuri.
Controversa s-a încheiat cu un ordin definitiv al lui Hitler, la care
acesta a adăugat că se va asigura de executarea ordinului trimiţând pe
front ofiţeri de legătură personală. „N-am putut niciodată să înţeleg, a
spus generalul Halder, cum de a conceput Hitler ideea existenţei unui
pericol pentru formaţiunile blindate. Probabil că Keitel, care fost mult
timp în Flandra în primul război mondial, i-a insuflat acestei idei cu
poveştile lui”.
Alţi generali germani au spus cam acelaşi lucru şi chiar au sugerat
că ordinul lui Hitler a fost inspirat de un motiv politic, ca să-şi
îmbunătăţească şansele unei păci cu Anglia după înfrângerea Franţei.
Ulterior, au ieşit la lumină dovezi documentare autentice, sub forma
jurnalului real al cartierului general al lui Rundstedt scris la vremea
respectivă. Acesta spune o altă istorie. La miezul nopţii de 23, au venit
ordine de la Brauchitsch de la O. K. W., care confirmau că Armata a patra
trebuia să rămână, sub conducerea lui Rundstedt, pentru „ultimul act” al
„luptei de încercuire”. A doua zi dimineaţa, Hitler l-a vizitat pe
Rundstedt care i-a arătat că divizia lui de blindate, care a ajuns atât de
departe şi atât de repede, era mult redusă ca forţă şi avea nevoie de o
pauză, ca să se reorganizeze şi să-şi recapete echilibrul pentru lovitura
finală împotriva unui duşman care, afirmă jurnalul statului lui major,
„luptă cu extraordinară tenacitate”. În plus, Rundstedt prevedea
posibilitatea unor atacuri asupra forţelor lui larg dispersate, dinspre
nord şi dinspre sud; de fapt era vorba de planul lui Weygand, care, dacă
ar fi fost realizat, ar fi constituit o contralovitură clară a Aliaţilor. Hitler
„a fost de acord în totalitate”. El s-a oprit de asemeni asupra necesităţii
supreme de a conserva forţele blindate pentru operaţiunile viitoare.
287
Totuşi, foarte devreme în ziua de 25, a sosit o nouă directivă de la

Brauchitsch, care, în calitate de comandant şef, ordona continuarea
înaintării blindatelor. Rundstedt, întărit de acordul verbal al lui Hitler,
nu a fost de acord. El nu a transmis ordinul comandantului Armatei a
patra, Kluge, căruia i s-a spus să continue să cruţe forţele diviziilor
Panzer. Kluge a protestat faţă de amânare, dar abia a doua zi, în 26,
Rundstedt i-a dat mână liberă, deşi chiar şi atunci a adăugat că
Dunkerque în sine încă nu trebuia luat cu asalt. Jurnalul înregistrează că
Armata a patra a protestat faţă de această restricţie, iar şeful de Stat
Major a telefonat în ziua de 27:
Tabloul porturilor de la Canal se prezintă astfel: Vase mari

se apropie de chei, se lasă scările, iar oamenii se îngrămădesc pe
vase. Toate materialele sunt lăsate în urmă. Dar nu suntem
bucuroşi că o să-i întâlnim din nou pe aceşti oameni, echipaţi şi
luptând împotriva noastră.
Este deci sigur că blindatele au fost reţinute; iar acest lucru a fost
făcut nu la iniţiativa lui Hitler ci a lui Rundstedt. Rundstedt avea
probabil motive pentru punctul lui de vedere, atât în ce priveşte situaţia
blindatelor cât şi a bătăliei în general, dar ar fi trebuit să asculte de
ordinele oficiale ale Comandamentului armatei, sau măcar să le
comunice lui Hitler în timpul conversaţiei. În rândul comandanţilor
germani, se acceptă în general că s-a pierdut o mare ocazie.
***
A mai existat totuşi o cauză anume care afecta blindatele germane

în acel punct decisiv. După ce au ajuns la mare lângă Abbeville, în
noaptea de 20, coloanele blindate şi motorizate germane din frunte s-au
mişcat spre nord, de-a lungul coastei, spre Boulogne, Calais şi
Dunkerque, cu intenţia vădită de a tăia orice scăpare pe mare. Această
regiune îmi era clară în minte din războiul anterior, când am menţinut
brigada mobilă de marină să opereze de la Dunkerque împotriva
flancurilor şi spatelui armatelor germane care înaintau spre Paris. Nu
trebuia deci să aflu despre sistemul de inundare dintre Calais şi
Dunkerque sau despre semnificaţia fortificaţiei de apă Gravelines.
Stăvilarele fuseseră deja deschise şi, cu fiecare zi, apa se răspândea,
288
oferind protecţie dinspre sud liniei noastre de retragere. Apărarea

oraşelor Boulogne şi în special Calais se baza pe o situaţie confuză şi,
imediat, au fost trimise garnizoane din Anglia. Boulogne, izolat şi atacat
la 22 mai, a fost apărat de două batalioane din Gărzi şi de una dintre
puţinele noastre baterii antitanc, precum şi de ceva trupe franceze.
După treizeci şi şase de ore de rezistenţă, s-a raportat că nu mai poate fi
susţinută lupta şi am consimţit ca rămăşiţele garnizoanei, inclusiv
francezii, să fie luaţi pe mare. Cei din Gardă au fost îmbarcaţi pe opt
distrugătoare, în noaptea de 23-24 mai, cu o pierdere de doar 200
oameni. Francezii au continuat lupta în citadelă până în dimineaţa zilei
de 25. Eu am regretat evacuarea noastră.
Cu câteva zile înainte, am pus apărarea porturilor Canalului direct
sub conducerea şefului Statului Major Imperial, cu care eram în contact
permanent. Acum am hotărât că oraşul Calais trebuia apărat până la
moarte şi că nu trebuia permisă nicio evacuare pe mare a garnizoanei
formate dintr-un batalion din Brigada de puşcaşi, unul din „A 60-a
Puşcaşi”, din brigada de Puşcaşi Regina Victoria, bateria antitanc 229 şi
un batalion din Regimentul regal de tancuri cu douăzeci şi unu de
tancuri uşoare şi douăzeci şi şapte grele, precum şi de un număr egal de
francezi. Era deci dureros să sacrificăm aceste splendide trupe instruite,
din care aveam atât de puţine, pentru avantajul îndoielnic de a câştiga
două sau poate trei zile şi pentru nişte foloase nesigure ce ar fi putut fi
obţinute de pe urma acestei zile. Ministrul Războiului şi C. I. G. S. au fost
de acord cu această măsură dură. Decizia finală de a nu elibera
garnizoana a fost luată în seara de 26 mai. Până atunci, distrugătoarele
au fost ţinute pregătite. Eden şi Ironside erau cu mine la Amiralitate. Noi
trei am ieşit de la cinci la 9 p.m. cu hotărârea luată. Era implicat însăşi
regimentul lui Eden, în care el a făcut armata şi a luptat în războiul
trecut. Omul trebuie să mănânce şi să bea chiar şi în război, dar n-am
putut să nu mă simt fizic îngreţoşat în timp ce stăteam tăcuţi la masă.
Calais era cheia. Multe alte cauze puteau împiedica eliberarea
Dunkerqueului, dar este sigur că cele trei zile câştigate prin apărarea
oraşului Calais au permis apărarea fortificaţiei de apă Gravelines şi că,
fără asta, chiar şi în ciuda ezitărilor lui Hitler şi a ordinelor lui
Rundstedt, toţi ar fi fost încercuiţi şi pierduţi.
***
289
Peste toate acestea, a căzut acum o catastrofă simplificatoare.

Germanii, care până acum nu presaseră prea sever frontul belgian, au
rupt la 24 mai liniile belgiene de ambele părţi la Courtrai, aflat la doar
patruzeci şi cinci de kilometri de Ostend şi Dunkerque. Regele
belgienilor a considerat curând că situaţia e fără speranţă şi s-a pregătit
de capitulare.
În seara zilei de 25, Lordul Gort a luat o decizie vitală. Ordinele lui
urmăreau în continuare planul lui Weygand, al unui atac în sud spre
Cambrai, în care trebuiau să fie folosite diviziile a cincea şi a cincizecea,
împreună cu francezii. Atacul promis de francezi dinspre nord, de la
Somme, nu dădea semne de realitate. Ultimii apărători de la Boulogne
fuseseră evacuaţi. Calais încă mai rezista. Gort a abandonat acum planul
Weygand. După părerea lui, nu mai era speranţă pentru un marş spre
sud şi spre Somme. În plus, în acest moment, prăbuşirea apărării
belgiene şi ruptura frontului în nord crea un nou pericol dominant în
sine. Încrezător în virtutea sa militară şi convins de completa distrugere
a oricărui control, fie din partea guvernelor britanic sau francez, fie din
partea comandamentului suprem francez, Gort a hotărât să abandoneze
atacul spre sud, să închidă breşa pe care o capitulare belgiană era gata
să o producă în nord şi să pornească spre mare. În acel moment, acolo
era singura speranţă de a salva ceva de distrugere sau predare. La ora 6
p.m., a ordonat diviziilor a cincea şi a cincizecea să se alăture Corpului II
britanic ca să umple ruptura iminentă a frontului belgian. El l-a informat
pe generalul Blanchard, care îi urmase lui Billotte la comanda Grupului
întâi Armată, despre decizia lui; ofiţerul, cunoscând forţa evenimentelor,
a dat la 11.30 p.m. ordin de retragere pe o linie în spatele canalului Lys,
la vest de Lille, cu scopul de a forma un cap de pod în jurul
Dunkerqueului. Devreme, în 26 mai, Gort şi Blanchard îşi elaborau
planul de retragere spre coastă. Cum Armata întâia franceză avea de
mers mai mult, primele mişcări în noaptea de 26-27 trebuiau să fie
pregătitoare, iar ariergarda Corpurilor britanice de armată I şi II urma
să rămână pe fortificaţiile frontierei până în noaptea de 27-28. În toate
acestea, Lordul Gort a acţionat pe propria lui răspundere. Dar deja noi,
acasă, cu un unghi de informaţii cumva diferit, ajunseserăm la aceeaşi
concluzie. În 26, o telegramă a Ministerului de Război aproba
comportarea lui şi îl autoriza să acţioneze spre coastă, în legătură cu
armatele franceză şi belgiană. Adunarea de urgenţă, pe scară mare, a
vaselor navale de toate felurile şi mărimile era deja în plină desfăşurare.
290
Între timp, organizarea capetelor de pod de la Dunkerque se

desfăşura. Francezii aveau să ţină frontul între Gravelines şi Bergues, iar
britanicii de-a lungul canalului, de la Furnes la Newport şi la mare.
Diversele grupuri şi fragmente din toate armele, care soseau din ambele
direcţii, erau încorporate în această linie. Confirmând ordinele din 26,
Lordul Gort a primit o telegramă de la Ministerul Războiului, expediată
la ora 1 p.m. în 27, în care i se spunea că sarcina lui de acum încolo era
să „evacueze maximum de forţe posibil”. Eu îl informasem pe domnul
Reynaud cu o zi înainte că politica noastră urmărea evacuarea Forţei
Expediţionare britanice
Situaţia în 28 mai
şi îi cerusem să dea ordine corespunzătoare. Ruptura în comunicaţii era

însă atât de mare, încât la ora 2 p.m., în 27, comandantul Armatei întâia
franceze a dat ordin corpurilor sale de armată că: „Bătălia se va da fără
291
retragere, pe poziţia Lys.” Patru divizii britanice şi întreaga Armată

întâia franceză erau acum în mare pericol de a fi încercuite în jurul
oraşului Lille. Cele două braţe ale mişcării germane de încercuire se
străduiau să-i includă în cleştele lor. Acesta era totuşi unul dintre acele
rare dar decisive momente când transportul mecanic îşi exercită
drepturile. Când Gort a dat ordinul, toate cele patru divizii au venit
înapoi cu surprinzătoare viteză, aproape într-o noapte. Între timp, prin
luptă susţinută în ambele părţi ale coridorului, armata britanică ţinea
deschis drumul spre mare. Ghearele cleştelui, întârziate de Divizia doua
şi ţinute sub control de divizia cincea, s-au întâlnit în noaptea de 29 mai,
într-o manieră similară cu marea operaţiune rusă în jurul
Stalingradului, în 1942. Cursa avusese nevoie de două zile şi jumătate ca
să se închidă, iar în acest timp, diviziile britanice şi o mare parte a
Armatei Întâia franceze, în afara Corpului V care a fost pierdut, s-au
retras în bună ordine prin deschizătură, în ciuda faptului că francezii
aveau doar transport cu cai şi drumul principal spre Dunkerque era deja
tăiat iar drumurile secundare erau pline de trupe în retragere, lungi
trenuri de transport şi multe mii de refugiaţi.
***
Întrebarea privind capacitatea noastră de a continua lupta singuri,

pe care i-am cerut domnului Chamberlain să o examineze cu alţi miniştri
în urmă cu zece zile, mi-a fost pusă acum mie, oficial, de către consilierii
noştri militari. Am schiţat problema intenţionat în termeni care, deşi
dădeau o direcţionare, dădeau posibilitate şefilor de Stat Major să-şi
exprime, părerea, oricare ar fi fost aceasta. Ştiam dinainte că erau
absolut hotărâţi; dar e bine să existe înregistrări scrise ale unor
asemenea decizii. În plus, voiam să pot asigura Parlamentul că hotărârea
noastră era susţinută de părerile unor profesionişti.
Iată aici problema şi răspunsul:
1. Am revăzut raportul nostru despre „Strategia britanică

într-o anumită eventualitate” în lumina următorilor termeni de
referinţă remişi nouă de primul-ministru:
„În eventualitatea că Franţa este în imposibilitate de a
participa la război şi devine neutră, că germanii îşi vor menţine
poziţiile actuale iar armata belgiană va fi obligată să capituleze
292
după ce va ajuta Forţa Expediţionară britanică să ajungă la coastă;

în eventualitatea când Britania ar fi pusă în situaţia de a se afla în
întregime la bunul plac al Germaniei prin dezarmare, preluarea
bazelor navale din Orkney, etc. Care sunt perspectivele noastre de
a continua războiul singuri împotriva Germaniei şi probabil a
Italiei? Marina şi forţele aeriene ne pot da speranţe rezonabile de a
împiedica o invadare serioasă, iar forţele adunate pe Insulă pot
oare să facă faţă raidurilor aeriene în condiţiile unor detaşamente
nu mai mari de 10 000 de oameni, ştiind că o prelungire a
rezistenţei britanice ar putea fi foarte periculoasă pentru
Germania, angajată în stăpânirea întregii Europe?”
2. Concluziile noastre sunt conţinute în următoarele
paragrafe:
3. Atât timp cât avem o Forţă aeriană proprie, Marina şi
Forţa noastră aeriană împreună ar trebui să fie capabile să
împiedice Germania să realizeze o invadare serioasă pe mare a
acestei ţări.
4. Presupunând că Germania obţine totală superioritate în
aer, considerăm că Marina ar putea retine o invazie un anumit
timp, dar nu o perioadă nedefinită.
5. Dacă Germania încearcă o invazie şi Marina nu e capabilă
să o oprească iar Forţa noastră Aeriană dispare, fortificaţiile
noastre de coastă şi de pe plaje ar putea împiedica tancurile şi
infanteria germană să pună piciorul pe malurile noastre. În
condiţiile de mai sus, forţele noastre terestre nu ar fi însă
suficiente pentru a face faţă unei invazii serioase.
6. Problema cheie este superioritatea aeriană. Odată ce
Germania atinge acest lucru, ea poate încerca să subjuge această
ţară doar prin atacuri aeriene.
7. Germania n-ar putea să atingă superioritatea aeriană
decât dacă ar putea distruge Forţa noastră aeriană şi industria de
avioane, din care o parte vitală este concentrată la Coventry şi
Birmingham.
8. Atacurile asupra fabricilor de avioane ar fi făcute ziua sau
noaptea. Considerăm că ziua ar trebui să fim în stare să provocăm
atâtea pierderi duşmanului încât să evităm să suferim daune
serioase. Totuşi, orice am face în privinţa măsurilor defensive – şi
mergem înainte cu acestea cu toată viteza – nu putem fi siguri de
293
protejarea marilor centre industriale, de care depinde industria

noastră de avioane, împotriva daunelor materiale serioase
provocate de atacurile de noapte. Duşmanul n-ar avea nevoie să
folosească bombardamentul de precizie pentru a obţine acest
efect.
9. Dacă atacurile reuşesc să elimine industria de Avioane,
totul depinde nu doar de daunele materiale suferite prin
bombardare ci şi de efectul moral asupra muncitorilor şi de
hotărârea lor de a continua în faţa panicei totale şi a distrugerii.
10. Dacă duşmanul efectuează atacuri de noapte asupra
industriei noastre de avioane, probabil că ar realiza asemenea
daune materiale şi morale în regiunea industrială încât munca s-ar
opri.
11. Trebuie reţinut că, numeric, germanii au o superioritate
de patru la unu. În plus, fabricile de avioane germane sunt bine
dispersate şi relativ inaccesibile.
12. Pe de altă parte, atâta timp cât avem o forţă de
bombardament contraofensivă, putem realiza atacuri similare
asupra centrelor industriale germane şi, prin efecte morale şi
materiale, să le aducem parţial la stagnare.
13. Ca să rezumăm, concluzia noastră este că Germania are
majoritatea atuurilor, dar adevăratul test este dacă moralul
combatanţilor şi al populaţiei civile va contrabalansa avantajele
numerice şi materiale de care se bucură Germania. Noi credem că
da.
Acest raport, care bineînţeles că era scris în cel mai întunecat

moment dinainte de evacuarea de la Dunkerque, era semnat nu doar de
cei trei şefi de Stat Major, Newall, Pound şi Ironside ci şi de cei trei
adjuncţi, Dill, Philips şi Peirse. Citindu-l, după ani de zile, trebuie să
recunosc că era grav şi întunecat. Dar Cabinetul de Război şi ceilalţi
câţiva miniştri care l-au văzut, au fost toţi într-un gând. Nu încăpeau
discuţii. Cu inima şi cu sufletul, eram cu toţii împreună.
În interior am emis următorul apel general:
(Strict confidenţial)
28. V. 40
294
În aceste zile întunecate, primul-ministru ar fi recunoscător dacă

toţi colegii din guvern, precum şi oficialităţile importante, ar menţine un
moral ridicat în cercurile lor; fără să minimalizeze gravitatea
evenimentelor, dar arătând încredere în capacitatea şi hotărârea
noastră de neclintit de a continua războiul până vom înfrânge voinţa
duşmanului de a aduce sub dominaţia sa întreaga Europă.
Nu trebuie tolerată ideea că Franţa va face o pace separată; dar,
orice s-ar întâmpla pe continent, noi nu ne putem îndoi de datoria
noastră şi ne vom folosi cu siguranţă toată puterea pentru a ne apăra
Insula, Imperiul şi cauza noastră.
***
În primele ore ale zilei de 28, armata belgiană s-a predat. Lordul
Gort a primit vestea oficială în legătură cu aceasta doar cu o oră înaintea
evenimentului, dar prăbuşirea fusese prevăzută cu trei zile înainte şi,
într-un fel sau altul, breşa fusese închisă. Toată ziua aceea, salvarea
armatei britanice a fost în cumpănă. Pe front, de la Comines la Ypres şi
de acolo spre mare, cu faţa spre sud şi încercând să acopere breşa
belgiană, generalul Brooke şi Corpul al doilea dădeau o luptă magnifică,
dar belgienii s-au retras spre nord şi apoi au capitulat, iar breşa se
lărgise fără putinţă de a mai fi închisă. Lovitura germană între armatele
britanică şi belgiană nu putea fi oprită, dar consecinţa ei fatală, o
întoarcere în interior pe Yser, care ar fi făcut ca duşmanul să ajungă la
plajă, în spatele trupelor noastre aflate în luptă, a fost prevăzută şi
înlăturată.
Germanii au suferit o respingere sângeroasă tot timpul. Doar la
şase kilometri în spatele frontului de luptă al lui Brooke, mari mase de
transport şi de trupe se scurgeau spre capul de pod în curs de formare
de la Dunqerque şi erau amplasate în fortificaţii cu improvizaţii
îndemânatice. Până în 29, o mare parte a Forţelor Expediţionare
britanice ajunseseră în perimetru şi, în acest timp, măsurile navale de
evacuare începeau să-şi atingă efectul complet. La 30 mai, Cartierul
general a raportat că toate diviziile britanice, sau rămăşiţele lor,
sosiseră acasă.
Mai mult de jumătate din Armata întâia franceză şi-a croit drum
spre Dunkerque iar marea majoritate a fost îmbarcată în siguranţă. Dar
linia de retragere a cel puţin cinci divizii a fost tăiată de mişcarea
295
cleştelui german la vest de Lille. Francezii au luptat la Lille pe fronturi

tot mai restrânse, împotriva unei presiuni crescânde, până în seara de
31, când, din lipsă de alimente şi cu muniţia epuizată, au fost nevoiţi să
se predea. Astfel, circa cincizeci de mii de oameni au căzut în mâinile
germanilor. Aceşti francezi, sub conducerea curajoasă a generalului
Moulinié au reţinut timp de patru zile hotărâtoare, nu mai puţin de
şapte divizii germane, care altfel s-ar fi putut alătura asaltului din
perimetrul Dunkerque. Aceasta a fost o splendidă contribuţie la salvarea
camarazilor lor mai norocoşi şi a Forţelor Expediţionare britanice…
***
Era pentru mine o experienţă dură să port o răspundere generală

atât de grea, să urmăresc în aceste zile cu priviri rapide această dramă
care nu putea fi controlată, iar intervenţia putea face mai mult rău decât
bine. Nu încape îndoială că, urmând cu toată loialitatea planul lui
Weygand de retragere spre Somme, atât cât am făcut-o, situaţia aviatică,
şi aşa gravă, s-a agravat şi mai mult. Dar decizia lui Gort, pe care am
acceptat-o imediat, de a abandona planul Weygand şi a se îndrepta spre
mare, a fost executată cu îndemânare măiastră şi va fi privită ca un
episod strălucit în analele militare britanice.
Capitolul IV
EVACUAREA DE LA DUNKERQUE
Era marţi 28 mai, iar eu nu mai participasem la Cameră până în

acea zi. N-aş fi obţinut niciun avantaj printr-o nouă declaraţie în acest
interval şi nici membrii Camerei nu-şi exprimaseră vreo dorinţă în acest
sens. Dar toată lumea îşi dădea seama că soarta armatei noastre, şi
poate chiar mai mult de atât, s-ar fi putut decide înainte de sfârşitul
săptămânii. „Camera, am spus, trebuie să se pregătească de veşti dure şi
grele. Trebuie doar să adaug că nimic din ce se poate întâmpla în această
bătălie nu ne poate elibera de datoria noastră de a apăra cauza lumii
căreia ne-am dedicat; nici nu trebuie să ne distrugă încrederea în
puterea noastră de a ne croi drum, ca şi în alte ocazii din istoria noastră,
prin dezastru şi durere, până la înfrângerea definitivă a duşmanilor
noştri”. De la formarea guvernului, nu mai văzusem pe numeroşi colegi
296
ai mei din afara Cabinetului de Război decât individual şi am considerat

potrivit să am o întâlnire în sala mea din Camera Comunelor cu toţi
miniştrii în afara celor ce erau membri în Cabinetul de Război. Eram
poate douăzeci şi cinci în jurul mesei. Am descris cursul evenimentelor
şi le-am arătat clar cum stăteam şi tot ce era în cumpănă. Apoi, am spus
ca din întâmplare şi fără să tratez problema ca un punct cu semnificaţie
specială:
„Desigur că, orice s-ar întâmpla la Dunkerque, noi vom continua să
luptăm.”
A avut loc o demonstraţie care, având în vedere caracterul
adunării – politicienii cu experienţă şi parlamentarii care, înainte de
război, reprezentau toate punctele de vedere diferite, bune sau rele, m-a
surprins. Un număr mare dintre ei au sărit de la masă şi au venit la
scaunul meu alergând, ţipând şi bătându-mă uşor pe spate. Nu încape
îndoială că dacă, în acea situaţie, aş fi ezitat în conducerea naţiunii, aş fi
fost aruncat afară din biroul meu. Sunt sigur că fiecare ministru era gata
mai curând să moară cu întreaga familie şi cu bunurile distruse, decât să
cedeze. În acest sens, ei reprezentau Camera Comunelor şi aproape
întregul popor, îmi revenea mie, în zilele şi lunile următoare, să exprim
sentimentele lor în ocazii potrivite. Asta puteam s-o fac, pentru că
acestea erau şi sentimentele mele. Era o strălucire albă, copleşitoare,
sublimă, care străbătea Insula noastră de la un capăt la altul.
S-au scris relatări corecte şi excelente despre evacuarea armatelor
britanice şi franceze din Dunkerque. Încă din 20, adunarea de vase şi
mici ambarcaţiuni se desfăşura sub controlul amiralului Ramsay, care
comanda la Dover. În seara de 26, un semnal al Amiralităţii a declanşat
operaţiunea „Dynamo” şi primele trupe au fost aduse acasă chiar în
noaptea aceea. După pierderea localităţilor Boulogne şi Calais, doar
portul Dunkerque şi deschiderile de lângă frontiera belgiană
rămăseseră în mâinile noastre. În acel moment, se credea că vom putea
salva cel mult circa patruzeci şi cinci de mii de oameni în două zile. A
doua zi dimineaţa devreme, în 27 mai, au fost luate măsuri de urgenţă
pentru găsirea altor vase mici „pentru o necesitate specială”. Asta
însemna nimic mai puţin decât deplina evacuare a Forţelor
Expediţionare britanice. Era clar că un număr mare de asemenea vase
trebuiau să acţioneze pe plaje, în afara vaselor mai mari care puteau
intruşi încărca în portul Dunkerque. La sugestia domnului H. C. Riggs de
la Ministerul Transportului Naval, diversele ateliere constructoare de
297
bărci, de la Teddington la Brightlingsea, au fost cercetate de ofiţeri ai

Amiralităţii şi au dat peste patruzeci de bărci cu motor şi şalupe care au
fost adunate a doua zi la Sheerness. În acelaşi timp, bărcile de salvare de
la vasele de pasageri din docurile londoneze, remorcherele pe Tamisa,
yahturi, vase de pescuit, barje şi bărci de plăcere – orice putea fi folosit
de-a lungul plajelor – au fost chemate să dea ajutor. În noaptea de 27, un
şuvoi imens de mici ambarcaţiuni au pornit spre mare, mai întâi spre
porturile noastre de la Canal, apoi spre Dunkerque şi armata iubită.
Odată ce nevoia de a păstra secretul nu mai era atât de acută,
Amiralitatea nu a ezitat să dea frâu liber mişcării spontane care a
cuprins populaţia de pe malul apei de pe coastele de sud şi sud-est.
Oricine avea o barcă de orice fel, cu aburi sau cu pânze, a plecat spre
Dunkerque, iar pregătirile, începute din fericire cu o săptămână mai
devreme, au fost sprijinite acum pe scară uluitoare de improvizaţiile
strălucite ale voluntarilor. Numărul celor sosiţi în 29 era mic, dar ei au
precedat aproape patru sute de ambarcaţiuni mici care, din data de 31,
erau destinate să joace un rol vital, transportând de pe plaje la vasele
din larg aproape o sută de mii de oameni. În acele zile, mi-a lipsit şeful
Camerei hărţilor de la Amiralitate, căpitanul Pim şi alte una sau două
chipuri familiare. Ei puseseră mâna pe un vas olandez numit schuit, care,
în patru zile, a adus patru sute de soldaţi. În total, au venit în ajutorul
salvării armatei, sub bombardamentul continuu al duşmanului, circa opt
sute şaizeci de vase, dintre care aproape şapte sute au fost britanice iar
restul ale Aliaţilor.
***
Între timp, pe mal, în jurul portului Dunkerque, ocuparea

perimetrului era efectuată cu precizie. Trupele ieşite din haos erau
dispuse în ordine de-a lungul fortificaţiilor, care se întăriseră în ultimele
două zile. Acei oameni care erau în stare mai bună s-au întors să
formeze o linie a frontului. Divizii, ca a doua şi a cincea, care suferiseră
cel mai mult, erau ţinute în rezervă pe plaje şi apoi au fost îmbarcate
devreme. În primul moment, urmau să fie pe front trei corpuri de
armată, dar în 27, când francezii şi-au asumat un rol mai mare în
apărarea fortificaţiilor, au fost suficiente doar două. Duşmanul a urmărit
îndeaproape retragerea, iar luptele grele erau necontenite, mai ales pe
flancuri, lângă Nieuport şi Bergues. În timp ce evacuarea continua,
298
descreşterea numărului de trupe britanice şi franceze era însoţită de o

contractare corespunzătoare a apărării. Pe plaje, printre dune de nisip,
mii de oameni au stat trei, patru sau cinci zile sub atac necontenit.
Credinţa lui Hitler că aviaţia germană va face imposibilă evacuarea şi că
trebuie să-şi păstreze formaţiunile blindate pentru atacul final al
campaniei, a fost greşită dar nu iraţională.
Trei factori au înşelat aşteptările lui. Mai întâi, bombardarea
necontenită a maselor de trupe de-a lungul malului mării nu le-a produs
acestora „mari daune. Bombele se înfigeau în nisipul moale, care le
înăbuşea explozia, în primele etape, după un raid aerian zdrobitor,
trupele au fost uimite să constate că aproape nimeni nu fusese omorât
sau rănit. Peste tot fuseseră explozii, dar aproape nimeni nu o ducea mai
rău. Un mal stâncos ar fi produs mult mai multe rezultate ucigătoare.
Imediat, soldaţii au privit atacurile aeriene cu dispreţ. Ei se ghemuiau în
dunele de nisip cu calm şi cu speranţă crescândă. În faţa lor, se întindea
marea cenuşie dar nu duşmănoasă. Dincolo de ea, erau vasele salvatoare
şi apoi – acasă.
Cel de al doilea factor pe care Hitler nu-l prevăzuse era atacarea
aviatorilor săi. Calitatea avioanelor britanice şi germane în văzduh, a
fost pusă la încercare în mod direct. Prin eforturi intense,
comandamentul avioanelor de luptă menţinea patrule succesive
deasupra scenei, care luptau cu duşmanul. Oră după oră, muşcau
escadrilele germane de avioane de luptă şi bombardament, provocând
daune grele, împrăştiindu-le şi gonindu-le înapoi. Zi după zi, am
continuat aşa, până a fost cucerită glorioasa victorie a Forţei Aeriene
Regale. Oriunde erau întâlnite avioane germane, uneori în grupuri de
patruzeci, cincizeci, erau imediat atacate, uneori de o singură escadrilă
sau nici atât şi doborâte cu duzinile, care curând s-au transformat în
sute. A fost folosită întreaga noastră Forţă Aeriană Metropolitană,
ultima noastră rezervă sacră. Uneori, piloţii de pe avioanele noastre de
luptă făceau patru ieşiri pe zi. S-a obţinut un rezultat clar. Duşmanul,
superior numeric, era învins sau ucis şi, cu toată bravura lor, erau
dominaţi sau chiar intimidaţi. Aceasta a fost o încleştare decisivă. Din
nefericire, trupele de pe plajă vedeau prea puţin din acest epic conflict
din aer, care se desfăşura la kilometri distanţă sau dincolo de nori. Ele
nu ştiau nimic despre pierderile provocate duşmanului. Tot ce simţeau
erau bombele care ardeau plajele, aruncate de duşmanii care reuşeau să
pătrundă dar poate că nu mai apucau să se întoarcă. A existat chiar şi o
299
furie amară a armatei împotriva forţelor aeriene, iar unele dintre

trupele care au debarcat la Dover sau în porturile de pe Tamisa, în
ignoranţa lor, au insultat oameni în uniforme de aviaţie. Ar fi trebuit să
le strângă mâinile; dar de unde puteau ei să ştie? În Parlament, m-am
străduit să răspândesc adevărul.
Dar tot ajutorul nisipului şi toate vitejiile din aer ar fi fost
zadarnice fără mare. Instrucţiunile date cu zece, douăsprezece zile
înainte s-au fructificat uluitor sub presiunea şi emoţia evenimentelor. O
disciplină perfectă a domnit pe mal şi pe apă. Marea era liniştită. Încoace
şi încolo, între mai şi vapoare, trudeau micile ambarcaţiuni, adunând
oameni de pe plajă sau din apă, cu toată indiferenţa faţă de
bombardamentele aeriene care adesea îşi cereau victimele. Doar
numărul lor sfida atacurile aeriene. Acea Mosquito Armada, armata de
ţânţari, forma un tot de nescufundat. În mijlocul înfrângerii noastre,
aceasta a constituit o glorie pentru poporul Insulei, unit şi de necucerit,
iar povestea plajelor de la Dunkerque va străluci în orice istorie a
acţiunilor noastre.
În afară de strădania curajoasă a vaselor mici, nu trebuie să se uite
că povara cea mai grea a căzut pe vasele care plecau din portul
Dunkerque, şi în care fuseseră îmbarcate două treimi din oameni.
Distrugătoarele au jucat rolul predominant, după cum arată listele
accidentelor. Nu trebuie uitat nici marele rol jucat de vasele particulare
cu echipajele lor.
***
Progresul evacuării era privit cu ochi îngrijoraţi şi speranţă

crescândă. În seara zilei de 27, poziţia Lordului Gort părea critică în faţa
autorităţilor navale, iar căpitanul Tennant de la Marina Regală, care îşi
asumase din partea Amiralităţii sarcina de ofiţer naval superior la
Dunkerque, a semnalat tuturor vaselor disponibile să fie trimise imediat
la plaje „pentru că evacuarea în noaptea următoare era problematică.”
Imaginea care se prezenta era tristă, chiar disperată. S-au făcut eforturi
uriaşe pentru a se răspunde la acest apel, iar un crucişător, opt
distrugătoare şi douăzeci şi şase de alte vase au fost trimise în ajutor.
Ziua de 28 a fost o zi de tensiune, aceasta scăzând apoi treptat, pe
măsură ce poziţia pe uscat a fost stabilizată cu puternicul ajutor al
Forţei Aeriene Regale. Planul naval a fost îndeplinit, în ciuda pierderilor
300
grele din 29, când au fost scufundate trei distrugătoare şi douăzeci şi

unu de alte vase, iar multe altele au fost avariate.
În 30, am ţinut o şedinţă cu cei trei miniştri ai armatei şi cu şefii de
Stat Major, la Amiralitate, în Camera de război. Am analizat
evenimentele zilei de pe coasta belgiană. Numărul total de trupe
evacuate se ridica la 120000, incluzând 6000 de francezi; 800 de vase
erau în acţiune. Un mesaj de la amiralul Wake-Walker spunea că, în
ciuda bombardamentelor intense şi a atacurilor aeriene, 4000 de
oameni fuseseră îmbarcaţi în ora anterioară. El mai consideră că
Dunkerque nu va putea rezista până a doua zi. Eu am subliniat nevoia
urgentă de a scoate mai multe trupe franceze. În caz contrar, am putea
aduce daune ireparabile relaţiilor dintre noi şi Aliatul nostru. Am mai
spus de asemeni că, în momentul când forţele britanice se vor reduce la
un corp de armată, ar trebui să-i spunem Lordului Gort să se îmbarce şi
să se întoarcă în Anglia, lăsând comanda unui comandant de corp.
Armata britanică va trebui să reziste cât mai mult posibil, ca evacuarea
francezilor să poată continua.
Cunoscând bine caracterul Lordului Gort, i-am scris cu mâna mea
următorul ordin, care i-a fost transmis oficial prin Ministerul de Război
la ora 2 p.m. pe data de 30:
Continuă să aperi perimetrul prezent cât mai mult, ca să

acoperi la maxim evacuarea care acum se desfăşoară bine.
Raportează la fiecare trei ore prin La Panne. Dacă vom mai putea
comunica, îţi vom trimite un ordin să te întorci în Anglia cu ofiţerii
pe care îi alegi, în momentul în care vom considera că rolul
dumitale la comandă s-a redus atât de mult încât aceasta poate fi
predată unui comandant de corp de armată. Trebuie să numeşti
acum acel comandant. Dacă se întrerup comunicaţiile, trebuie să
predai comanda şi să te întorci, aşa cum este specificat, atunci
când forţa efectivă de luptă nu depăşeşte echivalentul a trei divizii.
Aceasta este în concordanţă cu procedura militară corectă şi nu ţi
se lasă nimic la discreţie personală în această chestiune. Pe plan
politic, ar fi un triumf inutil pentru duşman să te captureze, când a
rămas doar o mică forţă sub comanda dumitale. Comandantul de
Corp de armată ales trebuie să primească ordin să continue
apărarea împreună cu francezii precum şi evacuările de la
Dunkerque şi de pe plaje; dar când, după părerea lui, nu mai e
301
posibilă evacuarea organizată şi când asupra duşmanului nu se

mai pot produce daune de proporţii, este autorizat ca, în
consultare cu un comandant francez superior, să capituleze oficial,
pentru a evita distrugeri inutile.
Este posibil ca acest ultim mesaj să fi influenţat alte mari

evenimente şi soarta unui alt comandant curajos. Când am fost la Casa
Albă, la sfârşitul lui decembrie 1941, am aflat de la preşedinte şi de la
domnul Stimson despre soarta asemănătoare a generalului MacArthur
şi a garnizoanei americane de la Corregidor. Am considerat că este drept
să le arăt modul cum am rezolvat noi situaţia unui comandant şef, ale
cărui forţe armate au fost reduse la o mică fracţiune din numărul celor
aflaţi sub comanda lui. Preşedintele şi domnul Stimson au citit amândoi
telegrama, cu profundă atenţie, şi am fost uimit de impresia pe care
părea să o facă asupra lor. Ceva mai târziu, în cursul zilei, domnul
Stimson a venit înapoi şi mi-a cerut o copie, pe care i-am dat-o imediat.
S-ar putea întâmpla (pentru că nu ştiu sigur) ca aceasta să-i fi influenţat
să ia decizia justă pe care au luat-o, ordonându-i generalului MacArthur
să predea comanda unuia dintre generalii subordonaţi lui şi astfel a fost
salvat marele comandant pentru viitoarele sale servicii glorioase, şi care
altfel ar fi pierit sau ar fi petrecut războiul ca prizonier la japonezi. Mi-ar
place să cred că lucrul ăsta e adevărat.
În aceeaşi zi de 3 mai 1940, membri ai Statului Major al Lordului
Gort, în conferinţă cu amiralul Ramsay, la Dover, i-am informat că zorii
zilei de 1 iunie era ultimul termen până la care se poate aştepta să
reziste perimetrul de sud. De aceea, evacuarea a fost continuată cu cea
mai mare urgentă, pentru a se asigura, pe cât posibil, că ariergarda
britanică, nu mai mare de patru mii de oameni, va rămâne pe uscat. Mai
târziu, s-a constatat că acest număr ar fi insuficient pentru apărarea
ultimelor poziţii de acoperire şi s-a decis să se tină sectorul britanic
până la miezul nopţii de 1-2 iunie, evacuarea continuând între timp cu o
deplină egalitate între trupele franceze şi britanice.
Aceasta era situaţia când, în seara de 31, Lordul Gort, conform
ordinelor primite, a predat comanda generalului maior Alexander şi a
revenit în Anglia.
***
302
Pentru a evita eventuale neînţelegeri prin păstrarea unor contacte

personale, era necesar să zbor la Paris pe 31 mai pentru o întâlnire cu
Consiliul Suprem de Război. Cu mine în avion se mai aflau domnul Attlee
şi generalii Dill şi Ismay. L-am mai luat şi pe generalul Spears, care
venise în 30, cu ultimele veşti de la Paris. Acest strălucit ofiţer şi
membru al Parlamentului era un prieten al meu din primul mare război.
Ofiţer de legătură între aripa stângă a armatei franceze şi aripa dreaptă
a armatei britanice, el mă condusese la Vimy Ridge, în 1916. Vorbind
franceza cu un accent perfect şi având pe mânecă cinci trese de răniri, el
era, în acest moment, o personalitate potrivită pentru relaţiile noastre
îngrijorate. Când francezii şi englezii sunt împreună la necaz şi apar
divergente, francezii sunt adesea volubili şi vehemenţi iar englezii nu
reacţionează sau sunt brutali. Dar Spears le putea spune ce aveam de
spus înaltelor personalităţi franceze cu o uşurinţă şi forţă pe care nu am
văzut-o egalată vreodată.
De data asta, nu ne-am dus la Quai d’Orsay ci în camera domnului
Reynaud, la Ministerul de Război, în Rue Saint Dominique. Attlee şi cu
mine i-am avut în faţă pe Reynaud şi pe mareşalul Pétain ca singurii
miniştri francezi. Aceasta era prima apariţie a lui Pétain, acum
vicepreşedinte al Consiliului, la vreuna dintre întâlnirile noastre. Purta
haine civile. Ambasadorul nostru, Dill, Ismay şi Spears erau cu noi, iar
Weigand şi Darlan, căpitanul de Margerie, şeful biroului particular al lui
Reynaud şi domnul Balldouin, secretarul Cabinetului Francez de Război,
reprezentau partea franceză.
Francezii păreau că nu aveau mai multă idee despre ce se întâmpla
cu Armatele din nord, decât aveam noi despre principalul front francez.
Când le-am spus că 165000 de oameni, dintre care 15 000 erau francezi,
au fost scoşi de acolo, au rămas miraţi. Natural că au atras atenţia
asupra preponderenţei britanice. Am explicat că acest lucru se datora în
mare parte faptului că fuseseră multe unităţi administrative britanice în
spatele frontului, şi care au putut să se îmbarce înainte ca trupele
combatante să poată fi scoase de pe front. În plus, francezii nu primiseră
până acum ordine să se evacueze. Unul dintre motivele principale
pentru care venisem la Paris era ca să mă asigur că aceleaşi ordine se
vor da atât trupelor franceze cât şi celor britanice. Guvernul Majestăţii
sale a considerat necesar ca, în aceste condiţii grele, să evacueze
oamenii capabili să lupte şi să lase în urmă răniţii. Dacă speranţele
actuale se confirmau, circa 200 000 de ostaşi capabili să lupte au plecat
303
probabil. Acesta ar fi aproape un miracol. În urmă cu patru zile, nu aş fi

pus pariu pentru mai mult de maximum 50 000. M-am oprit asupra
groaznicelor noastre pierderi de materiale. Reynaud a lăudat activitatea
Marinei britanice şi a Forţelor Aeriene, pentru care eu i-am mulţumit.
Apoi, am vorbit mai mult despre ce s-ar putea face pentru refacerea
forţelor britanice în Franţa. Între timp, amiralul Darlan a făcut o ciornă
de telegramă către amiralul Abrial, la Dunkerque:
(1) Un cap de pod va fi menţinut la Dunkerque cu diviziile de

sub comanda dumitale şi cu cele de sub comanda britanică.
(2) Imediat ce eşti convins că trupele din afara capului de
pod nu mai pot ajunge la punctele de îmbarcare, trupele care ţin
capul de pod se vor retrage şi se vor îmbarca, trupele britanice
îmbarcându-se primele.
Am intervenit imediat ca să spun că trupele britanice nu se vor

îmbarca primele, dar că evacuarea trebuie să continue în raport egal
între britanici şi francezi – „Bras dessus, Bras dessous”. Britanicii vor
forma ariergarda. Cu aceasta s-a căzut de acord.
Conversaţia s-a îndreptat apoi spre Italia. Am exprimat părerea
britanică, conform căreia, dacă Italia se va implica, noi o vom lovi
imediat în modul cel mai efectiv. Mulţi italieni sunt împotriva războiului
şi toţi trebuie făcuţi să înţeleagă seriozitatea acestuia. Am propus că ar
trebui să lovim cu bombardamente aeriene în triunghiul industrial
nord-vestic, închis între oraşele Milano, Torino şi Genova. Reynaud a
fost de acord că Aliaţii trebuie să lovească imediat; iar amiralul Darlan a
spus că avea gata un plan de bombardare aeriană şi navală a rezervelor
de petrol ale Italiei, în mare măsură depozitate pe coastă, între frontieră
şi Neapole. Au fost stabilite detaliile tehnice necesare.
După unele discuţii despre necesitatea de a ţine Spania în afara
războiului, eu am vorbit despre aspectul general. Aliaţii, am zis, trebuie
să păstreze un front neclintit împotriva tuturor duşmanilor lor. Statele
Unite au fost impresionate de ultimele evenimente şi, chiar dacă nu
intră în război, vor fi pregătite curând să dea un ajutor puternic. O
invadare a Angliei, dacă va avea loc, ar avea un efect mai profund asupra
Statelor Unite. Anglia nu se teme de invazie şi îi va rezista foarte energic,
în fiecare orăşel şi sat. Abia după completarea nevoii ei esenţiale de
trupe, surplusul de forţe armate ar putea fi pus la dispoziţia aliatului
304
francez. Eram absolut convins că nu trebuia decât să continuăm să

luptăm ca să învingem. Chiar dacă unii dintre noi vor fi înfrânţi, ceilalţi
nu trebuie să abandoneze lupta. Guvernul britanic era pregătit să ducă
războiul din Lumea Nouă, dacă, în urma vreunui dezastru, Anglia ar fi
pierdută. Dacă Germania învinge pe unul dintre aliaţi sau pe amândoi,
ea nu ne-ar trata cu milă; am fi reduşi la situaţia de vasali şi sclavi
pentru totdeauna. Ar fi mult mai bine ca civilizaţia din Europa
Occidentală, cu toate realizările ei, să ajungă la un tragic dar splendid
sfârşit, decât ca două mari democraţii să continue să vegeteze, lipsite de
tot ceea ce face ca viaţa să merite să fie trăită.
Domnul Attlee a spus atunci că este perfect de acord cu punctul
meu de vedere. „Poporul britanic îşi dă acum seama de pericolul care îi
stă în faţă şi ştie că, în eventualitatea unei victorii germane, tot ceea ce a
construit va fi distrus. Germanii nu omoară numai oameni ci şi idei.
Oamenii noştri sunt mai hotărâţi ca oricând înainte în istoria lor.”
Reynaud ne-a mulţumit pentru cele spuse. El era sigur că moralul
poporului german nu era la nivelul triumfului momentan al armatei lor.
Dacă Franţa ar putea rezista pe râul Somme cu ajutorul Britaniei şi dacă
industria americană ar interveni să reducă decalajul în armament,
atunci am putea fi siguri de victorie. A spus că era recunoscător pentru
orice asigurare reînnoită că, dacă o ţară va cădea, cealaltă nu va
abandona lupta.
Aşa s-a terminat întâlnirea oficială.
După ce ne-am ridicat de la masă, câteva dintre persoanele
principale au stat de vorbă lângă fereastră, într-o atmosferă oarecum
diferită. Principalul dintre aceştia era mareşalul Pétain. Spears era cu
mine, ajutându-mă la franceza mea şi vorbind el însuşi. Tânărul francez,
căpitanul de Margerie, vorbise totdeauna de lupta în Africa. Dar
atitudinea mareşalului Pétain, detaşată şi sumbră, mi-a dat sentimentul
că el ar întrevedea o pace separată. Influenţa personalităţii lui,
reputaţia, acceptarea senină a mersului potrivnic al evenimentelor, în
afară de vorbele pe care le-a folosit, erau aproape copleşitoare pentru
cei aflaţi sub vraja lui. Unul dintre francezi, nu-mi amintesc cine, a spus,
în stilul lor elegant, că o continuare a evenimentelor militare negative ar
putea, în anumite condiţii, să oblige Franţa la o modificare a politicii ei
externe. Aici, Spears a profitat de ocazie şi, adresându-se mareşalului
Pétain, a spus într-o franceză perfectă: „Presupun că înţelegeţi, domnule
mareşal, că aceasta ar însemna blocadă?” Altcineva a spus: „Asta va fi
305
poate inevitabil.” Dar apoi Spears i-a replicat lui Pétain: „Asta n-ar
însemna doar blocadă ci bombardament asupra tuturor porturilor
franceze aflate în mâinile germanilor.” Eram bucuros că s-a spus asta. Eu
mi-am cântat melodia mea obişnuită: vom continua să luptăm orice s-ar
întâmpla şi oricine ar ieşi din joc. Am avut din nou o noapte cu mici
raiduri, iar dimineaţă am plecat.
***
31 mai şi 1 iunie au constituit apogeul dar nu şi sfârşitul la

Dunkerque, în acele două zile, 132 000 de oameni au fost debarcaţi în
siguranţă în Anglia, aproape o treime dintre ei fiind aduşi de pe plajă în
vase mici, sub focul aerian îndârjit. La 1 iunie, din zori, bombardierele
duşmane au făcut mari eforturi, venind adesea când avioanele noastre
de luptă se întorceau să-şi facă plinul. Aceste atacuri au provocat mari
daune vaselor înghesuite, care au suferit aproape Vot atât cât în toată
săptămâna anterioară, în acea singură zi, pierderile noastre din cauza
atacurilor aeriene, a minelor turn din alte cauze au fost de treizeci şi unu
de vase scufundate şi unsprezece avariate. Pe uscat, duşmanul a
intensificat presiunea asupra capului de pod, făcând tot posibilul să
pătrundă. A fost ţinut la distanţă prin rezistenta disperată a ariergardei
aliate.
Ultima fază a fost realizată cu multă îndemânare şi precizie. Pentru
prima dată, devenise posibil să planificăm dinainte, în loc să fim forţaţi
să ne bazăm pe improvizaţii în fiecare oră. În zorii zilei de 2 iunie, circa
patru mii de britanici, cu şapte tunuri antiaeriene şi douăsprezece
tunuri antitanc, au rămas în împrejurimile localităţii Dunkerque, cu
forţele franceze încă numeroase care apărau perimetrul ce se strângea
mereu. Evacuarea era posibilă acum doar pe întuneric; iar amiralul
Ramsay a hotărât să facă o coborâre în port în noaptea aceea, cu toate
resursele pe care le avea la dispoziţie. În afara remorcherelor şi a
vaselor mici, în noaptea aceea au mai fost trimise patruzeci şi patru de
vase din Anglia, incluzând unsprezece distrugătoare şi paisprezece
căutătoare de mine. Patruzeci de vase franceze şi belgiene au participat
de asemeni. Înainte de miezul nopţii, a fost îmbarcată ariergarda
britanică.
Totuşi, acesta nu a fost sfârşitul poveştii de la Dunkerque.
Fuseserăm pregătiţi să ducem în noaptea aceea un număr mai mare de
306
francezi decât se oferiseră. Rezultatul a fost că, atunci când vasele

noastre, multe dintre ele fiind încă goale, au trebuit să se retragă, un
mare număr de trupe franceze, multe încă în contact cu duşmanul, au
rămas pe mal. Mai trebuia făcut încă un efort. În ciuda oboselii
companiilor navale după atâtea zile fără odihnă şi pauză, s-a răspuns la
apel. La 4 iunie, 26175 francezi au fost debarcaţi în Anglia, peste
douăzeci şi unu de mii dintre ei cu ajutorul vaselor britanice. Din
nefericire, au mai rămas câteva mii care au continuat lupta la capul de
pod până la 4 iunie dimineaţa, când duşmanul a ajuns la marginea
oraşului iar ei erau la capătul puterilor. Luptaseră cu vitejie multe zile,
ca să acopere evacuarea camarazilor lor englezi şi francezi. Aveau să-şi
petreacă următorii ani în captivitate. Să ne amintim că, fără rezistenta
ariergărzii de la Dunkerque, refacerea în Britania a unei armate pentru
apărarea ţării şi victoria finală ar fi suferit grave prejudicii.
În sfârşit, la 2.23 p.m. în ziua de 4 iunie, Amiralitatea, de acord cu
francezii, a anunţat că operaţiunea „Dynamo” era încheiată. Peste 338
000 de militari din trupele britanice şi ale Aliaţilor fuseseră debarcaţi în
Anglia.
***
Parlamentul s-a întrunit la 4 iunie şi a fost de datoria mea să

expun povestea în faţa lor, mai întâi în public şi apoi în şedinţă secretă.
Relatarea de faţă necesită doar câteva extrase din cuvântarea mea. Era
imperativ să explic, nu doar oamenilor noştri ci lumii întregi, că
hotărârea noastră de a continua lupta se sprijinea pe o bază solidă şi nu
era doar un efort disperat. Era corect, de asemeni, să dezvălui propriile
mele motive de încredere:
Trebuie să fim foarte atenţi să nu acordăm acestei evacuări

atributele unei victorii. Dar a fost o victorie în această acţiune de
salvare, care ar trebui remarcată. Victoria a fost obţinută de forţa
aeriană. Mulţi dintre soldaţii noştri nu au văzut forţele aeriene la
lucru; ei au văzut doar bombardierele care au scăpat din atacul
preventiv al acestora. Ei au subestimat realizările aviaţiei. Am
auzit multe discuţii în legătură cu asta; de aceea mă străduiesc să
vă spun toate astea. Am să vă povestesc cum au stat lucrurile.
307
A fost o mare încercare a puterii Între forţele aeriene

britanice şi cele germane. Puteţi să vă imaginaţi un obiectiv mai
important pentru germanii din aer decât acela de a face imposibilă
această evacuare de pe plaje şi de a scufunda toate vasele astea,
care erau la vedere, aproape cu miile? Putea exista oare un
obiectiv militar de mai mare importanţă şi semnificaţie pentru
întreaga desfăşurare a războiului decât acesta? Au încercat din
răsputeri dar au fost loviţi la rândul lor; nu şi-au putut îndeplini
misiunea lor. Noi ne-am eliberat armata din încercuire, iar ei au
plătit de patru ori mai mult pentru fiecare pierdere pe care au
provocat-o… Toate tipurile noastre de avioane şi toţi piloţii noştri
au dovedit o superioritate netă faţă de ceea ce avuseseră ei de
înfruntat până atunci.
Când ne gândim cât de mare va fi avantajul nostru în lupta
de apărare a cerului de deasupra Insulei noastre împotriva unui
atac de peste mare, trebuie să spun că găsesc în aceste fapte o bază
sigură pe care se pot întemeia gânduri practice şi liniştitoare. Voi
acorda încredere şi credit acestor tineri aviatori. Marea armată
franceză a fost în mare măsură, deocamdată, dată înapoi de
năvălirea câtorva mii de vehicole blindate. Oare nu se poate
întâmpla ca însăşi cauza civilizaţiei să fie apărată de îndemânarea
şi devotamentul câtorva mii de aviatori?
Ni s-a spus că Herr Hitler are un plan de invadare a insulelor
britanice. Acest lucru a mai fost plăsmuit şi înainte. Când Napoleon
se afla la Boulogne de un an, cu vasele lui cu fundul plat şi cu
marea lui armată, cineva i-a spus: „În Anglia, strugurii sunt acri”.
Acum, cu siguranţă, aceştia sunt mult mai acri de când Forţa
Expediţionară britanică s-a reîntors în ţară.
Întreaga problemă a apărării noastre împotriva invaziei este
desigur puternic influenţată de faptul că acum avem pe această
Insulă forţe militare incomparabil mai puternice decât am avut în
oricare alt moment al acestui război sau al celuilalt. Nu ne vom mai
mulţumi cu un război defensiv. Avem o datorie faţă de Aliatul
nostru. Trebuie să reconstituim şi să refacem Forţa Expediţionară
britanică, sub comanda viteazului ei comandant şef, Lordul Gort.
Toate acestea sunt în curs; dar, între timp, trebuie să ne organizăm
fortificaţiile de pe Insulă într-un asemenea mod încât să necesite
un număr cât mai mic posibil de oameni pentru asigurarea unei
308
securităţi eficiente şi astfel să se realizeze cel mai mare potenţial

ofensiv posibil. Iată acţiunea în care ne-am angajat acum.
Am încheiat cu un pasaj care avea să dovedească, după cum veţi

vedea, ce rol important îl are decizia Statelor Unite:
„Deşi multe zone ale Europei şi multe state vechi şi faimoase

au căzut sau ar putea să mai cadă în ghearele Gestapoului şi ale
restului aparatului odios al conducerii naziste, nu ne vom înclina şi
nu vom eşua. Vom continua până la capăt. Vom lupta în Franţa,
vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta cu încredere şi forţă
crescândă în văzduh; ne vom apăra Insula, oricare ar fi preţul. Ne
vom lupta pe plaje, o să luptăm pe terenurile de debarcare, o să
luptăm pe dealuri, dar nu ne vom preda niciodată. Nu cred niciun
moment că, dacă această Insulă, sau o mare parte a ei, ar fi
subjugată şi muritoare de foame, Imperiul nostru de peste mări,
înarmat şi condus de flota britanică, nu va continua lupta până
când, la momentul voit de Dumnezeu, Lumea cea Nouă, cu toată
forţa şi puterea ei, va veni să salveze şi să elibereze Lumea Veche.”
Capitolul V
GOANA DUPĂ PRADĂ
Prietenia dintre popoarele britanic şi italian datează din vremea

lui Garibaldi şi Cavour. Fiecare etapă a eliberării nordului Italiei de sub
Austria şi fiecare pas spre unitatea şi independenta Italiei a atras
simpatiile liberalismului Victorian. Influenta britanică a contribuit mult
la alăturarea Italiei la cauza Aliaţilor în primul război mondial. Ridicarea
lui Mussolini şi întemeierea fascismului ca o contrapondere a
bolşevismului a divizat, în prima etapă, opinia publică italiană în ce
priveşte partidele, dar nu a afectat temeliile largi ale afinităţii dintre
popoare. Am văzut că, până în momentul când obiectivele lui Mussolini
împotriva Abisiniei au ridicat probleme grave, el se aliniase cu Marea
Britanie împotriva hitlerismului şi a ambiţiilor germane. Am relatat
povestea tristă a felului în care politica Baldwin – Chamberlain în
legătură cu Abisinia ne-a adus cel mai rău lucru din ambele părţi ale
lumii, cum l-am înstrăinat pe dictatorul italian fără să-i înfrângem
309
puterea şi cum Liga Naţiunilor a fost grav afectată fără să poată însă
salva Abisinia. Am văzut de asemeni eforturile oneste dar inutile ale
domnului Chamberlain, ale lui Sir Samuel Hoare şi ale Lordului Halifax
de a recâştiga, într-un moment de calm, favorurile pierdute ale lui
Mussolini că soarele Britaniei a apus şi că viitorul Italiei putea să se
realizeze numai cu ajutorul Germaniei pe. Ruinele imperiului britanic.
Acest lucru a fost urmat de crearea axei Berlin-Roma; pe baza căreia era
de aşteptat ca Italia să intre în război împotriva Britaniei şi Franţei,
chiar din prima zi a acestuia.
Din partea lui Mussolini a fost doar un act de prudentă obişnuită
că a aşteptat să vadă cum va merge războiul, înainte de a se implica, el şi
ţara sa, în mod irevocabil. Procesul de aşteptare nu a fost nicidecum
neprofitabil. Italia era curtată de ambele părţi şi a obţinut multă
consideraţie pentru interesele ei, multe contracte profitabile şi răgaz
pentru îmbunătăţirea armamentului ei. Aşa au trecut lunile războiului
ciudat. Se pot face speculaţii interesante despre care ar fi fost soarta
italienilor dacă ei ar fi menţinut această politică. Statele Unite, cu
importantul electorat italian, i-ar fi putut spune clar lui Hitler că, dacă
încearcă să atragă Italia cu forţa armelor de partea lui, acest lucru va
ridica probleme grave. Pace, prosperitate şi o forţă crescândă ar fi fost
câştigul unei neutralităţi persistente. Odată ce Hitler s-a încurcat cu
Rusia, această situaţie fericită ar fi putut să se prelungească la infinit, cu
beneficii tot mai mari, iar Mussolini ar fi putut rămâne liniştit în fruntea
Italiei până la sfârşitul războiului când ar fi fost considerat cel mai
înţelept om de stat pe care l-a cunoscut însorita peninsulă şi poporul ei
muncitor şi prolific. Aceasta ar fi fost o situaţie mai plăcută decât cea
care îl aştepta de fapt.
În cele două ocazii când l-am întâlnit pe Mussolini în 1927, relaţiile
noastre personale au fost intime şi plăcute. N-aş fi încurajat niciodată
Britania să rupă relaţiile cu el din cauza Abisiniei sau să ridice Liga
Naţiunilor împotriva lui, decât dacă am fi fost pregătiţi să mergem la
război ca o măsură extremă. El, ca şi Hitler, a înţeles şi, într-un fel, a
respectat campania mea pentru reînarmarea Britanici, deşi era foarte
bucuros că opinia publică nu sprijinea punctul meu de vedere.
În criza în care ajunsesem în urma dezastrului bătăliei Franţei, era
clar de datoria mea, ca prim-ministru, să fac tot posibilul să ţin Italia în
afara conflictului şi, deşi nu mă legănam cu speranţe zadarnice, am
folosit imediat resursele şi influenta pe care o puteam avea. La şase zile
310
după ce ajunsesem şeful guvernului, am scris, la dorinţa Cabinetului, un

apel către Mussolini şi care, împreună cu răspunsul acestuia, au fost
publicate doi ani mai târziu, în condiţii foarte diferite. Apelul era datat
16 mai 1940.
Acum, când am preluat funcţia de prim-ministru şi ministru

al Apărării, îmi amintesc de întâlnirile noastre de la Roma şi simt
dorinţa de a-ţi adresa vorbe de bunăvoinţă dumitale, ca şef al
naţiunii italiene, pe deasupra a ceea ce pare a fi o ruptură tot mai
largă. Să fie oare prea târziu să oprim să curgă un râu de sânge
între popoarele britanic şi italian? Putem, fără îndoială, să ne
producem pierderi grele unii altora, să ne sfâşiem cu cruzime şi să
întunecăm Mediterana cu lupta noastră. Dacă aşa hotărăşti, aşa va
fi; dar eu declar că n-am fost niciodată duşmanul măreţiei Italiei, şi
niciodată, în sufletul meu, n-am fost inamicul conducătorului
italian. E de prisos să prezicem cursul marilor bătălii acum în
Europa, dar sunt sigur că, orice s-ar întâmpla pe Continent, Anglia
va merge până la capăt, chiar şi singură, cum am mai făcut şi
înainte, şi cred, cu oarecare siguranţă, că vom fi ajutaţi într-o
măsură mai mare de Statele Unite şi de fapt de întreaga Americă.
Te rog să crezi că nu din slăbiciune sau de teamă fac acest
solemn apel care va rămâne înscrise în anale. De-a lungul
veacurilor, pe deasupra tuturor apelurilor, se face auzită dorinţa
ca urmaşii civilizaţiilor latină şi creştină nu trebuie să se opună
unii altora în luptă mortală. Te rog cu toată onoarea şi respectul,
să dai atenţie acestui lucru înainte de a da semnalul îngrozitor al
războiului. Noi nu-l vom da niciodată.
Răspunsul a fost dur. Avea cel puţin meritul candoarei.
Răspund la mesajul trimis, pentru a-ţi spune că îţi dai şi

dumneata seama de gravele motive cu caracter istoric şi de
conjunctură care au aşezat cele două ţâri ale noastre în tabere
opuse. Fără a ne întoarce prea mult în timp, îţi amintesc iniţiativa
luată în 1935 de guvernul vostru de a organiza la Geneva sancţiuni
împotriva Italiei, angajată să-şi asigure un mic spaţiu sub soarele
african fără a provoca nici cea mai mică daună intereselor şi
teritoriilor noastre sau ale altora. Îţi amintesc de asemeni de
311
starea reală şi actuală de servitudine în care se află Italia în

propria ei mare. Dacă onorezi semnătura guvernului vostru prin
care acesta a declarat război Germaniei, vei înţelege că acelaşi
sentiment de onoare şi respect faţă de angajamentul asumat în
Tratatul italiano-german ghidează politica italiană de azi şi de
mâine în faţa oricăror evenimente.
Din acest moment, nu mai puteam avea nicio îndoială cu privire la

intenţia lui Mussolini de a intra în război în momentul cel mai favorabil.
El luase de fapt hotărârea de îndată ce înfrângerea armatei franceze
devenise clară. La 13 mai, el îi spusese lui Ciano că va declara război
Britaniei peste o lună. Decizia sa oficială de a declara război la orice dată
potrivită după 5 iunie a fost împărtăşită şefilor de Stat Major italieni la
29 mai. La cererea lui Hitler, data a fost amânată pentru 10 iunie.
***
La 26 mai, când soarta armatelor din nord atârna în cumpănă şi

nimeni nu putea fi sigur că vor scăpa, Reynaud a sosit în Anglia ca să
discute cu noi această problemă care nu fusese absentă din mintea
noastră. Declaraţia de război italiană era de aşteptat în orice moment.
Astfel, Franţa avea să lupte pe un alt front şi un nou duşman avea să
mărşăluiască flămând spre ea, în sud. Se putea face oare ceva pentru a-l
cumpăra pe Mussolini? Aceasta era problema pusă. Eu nu credeam că
exista nici cea mai mică şansă, iar fiecare fapt pe care primul-ministru
francez îl folosea drept argument de încercare mă făcea să fiu doar mai
sigur că nu exista nicio speranţă. Totuşi, Reynaud era sub o puternică
presiune în ţară, iar noi, pe de altă parte, doream să dăm toată
consideraţia aliatului nostru, a cărui armă vitală, Armata, i se fărâmiţa în
mână. Deşi nu era nevoie să se prezinte faptele grave, domnul Reynaud
s-a referit, nu în mod obscur, la posibila retragere a Franţei din război.
El personal ar fi continuat să lupte, dar există mereu posibilitatea ca el
să fie înlocuit curând de alţii, cu o altă stare de spirit.
Deja, la 25 mai, la insistenţa guvernului francez, făcusem o nouă
cerere preşedintelui Roosevelt de a interveni. În acest mesaj, Britania şi
Franţa îl autorizau să declare că noi înţelegeam că Italia avea pretenţii
teritoriale împotriva noastră în Mediterana, că eram dispuşi să luam în
considerare orice dorinţe raţionale, că Aliaţii vor primi Italia la
312
Conferinţa de pace cu statut egal oricărui beligerant şi că îl vom invita

pe preşedinte să aibă grijă ca orice înţelegere la care se va ajunge acum
să fie dusă la îndeplinire. Preşedintele a acţionat corespunzător; dar
apelurile lui au fost respinse de dictatorul italian în modul cel mai tăios.
La întâlnirea noastră cu Reynaud, aveam deja acest răspuns în faţa
noastră. Premierul francez a sugerat acum alte propuneri mai precise:
Era clar că dacă acestea aveau intensa să remedieze „starea de
servitudine în care se află Italia în propria ei mare”, ele trebuiau să
afecteze statutul Gibraltarului şi al Suezului. Franşa era gata să facă
concesii similare în Tunis. Noi nu am putut să ne arătăm favorabili
acestor idei. Aceasta nu pentru că era greşit să le examinăm sau pentru
că părea că nu merită să plătim, în acel moment, un preţ greu pentru a
menţine Italia în afara războiului. Propriul meu sentiment era că, în
situaţia în care se aflau treburile noastre, nu aveam de oferit lui
Mussolini nimic din ce n-ar fi putut lua el însuşi sau n-ar fi primit de la
Hitler, dacă noi am fi fost învinşi. Nu poţi să te tocmeşti când eşti la
ultima suflare. De îndată ce am porni negocieri cu Ducele pentru
medieri prieteneşti, ne-am distruge puterea de a continua lupta. I-am
găsit pe colegii mei foarte rigizi şi duri. Mintea noastră se îndrepta mai
curând spre bombardarea oraşelor Milano şi Torino în momentul în
care Mussolini ar declara război, şi să vedem cum i-ar place lucrul ăsta.
Reynaud, care în inima lui era de acord, a părut convins sau măcar
mulţumit. Asta nu a împiedicat guvernul francez să facă, doar câteva zile
mai târziu, o ofertă proprie către Italia, privind unele concesii
teritoriale, pe care însă Mussolini a tratat-o cu dispreţ. „Nu a fost
interesat”, i-a spus Ciano ambasadorului francez la 3 iunie, „să recapete
teritorii franceze prin negocieri paşnice. A decis să declare război
Franţei.” Aceasta era exact ceea ce ne aşteptam şi noi.
În ciuda eforturilor extreme făcute de Statele Unite, nimic nu l-a
putut întoarce pe Mussolini din drumul lui. La 10 iunie, la 4.45 p.m.,
ministrul de Externe italian l-a informat pe ambasadorul britanic că
Italia se va considera în război cu Marea Britanie începând de la miezul
nopţii din ziua respectivă. O comunicare similară a fost făcută
guvernului francez. Când Ciano a predat această notă ambasadorului
francez, domnul François-Poncet a remarcat când a ajuns la uşă: „Veţi
constata şi voi că germanii sunt stăpâni duri.” Din balconul lui din Roma,
Mussolini a anunţat unei mulţimi bine organizate că Italia era în război
cu Franţa şi Britania. După cum se afirma că ar fi spus apologetic mai
313
târziu Ciano, „Era o şansă care se iveşte doar o dată la cinci mii de ani”.
Asemenea şanse, deşi rare, nu sunt totdeauna bune.
Imediat, italienii au atacat trupele franceze pe frontul alpin, iar
Marea Britanie a declarat reciproc război Italiei. Cinci vase italiene,
reţinute în Gibraltar, au fost capturate şi s-au dat ordine Marinei să
intercepteze şi să aducă în porturi controlate toate vasele italiene de pe
mare. În noaptea de 12, escadrilele noastre de bombardiere, după un
lung zbor din Anglia, care implica o încărcătură uşoară, au aruncat
primele lor bombe asupra oraşelor Milano şi Torino. Aşteptam totuşi un
bombardament mai greu, de îndată ce vom putea folosi aeroporturile de
la Marsilia.
Francezii puteau să adune doar trei divizii, pe lângă trupele de
graniţă ce echivalau cu încă trei, ca să facă faţă invaziei grupului de vest
al armatelor italiene peste trecătorile Alpilor şi de-a lungul Rivierei.
Acestea cuprindeau treizeci şi două de divizii, conduse de printul
Umberto. În plus, blindate germane puternice, coborând pe valea
Ronului, începuseră să treacă în spatele francezilor. Cu toate acestea,
italienii erau în continuare confruntaţi şi chiar opriţi pe noul front de
către unităţile franceze alpine, chiar după căderea Parisului şi după ce
oraşul Lyon căzuse în mâinile germanilor. La 18 iunie, când Hitler şi
Mussolini s-au întâlnit la München, Ducele nu avea cu ce să se
mândrească. La 21 iunie, a fost lansată o nouă ofensivă italiană. Totuşi,
poziţiile alpine franceze s-au dovedit de necucerit iar efortul major
italian spre Nisa a fost oprit lângă Mentone. Dar, deşi pe graniţele de
sud-est, armata franceză şi-a salvat onoarea, marşul german spre sud,
prin spatele armatei franceze, a făcut imposibilă continuarea luptei, iar
încheierea armistiţiului cu Germania a fost însoţită de cererea franceză
către Italia de încetare a ostilităţilor.
În noaptea de 10, fusese anunţat un discurs al preşedintelui
Roosevelt. Pe la miezul nopţii, l-am ascultat împreună cu un grup de
ofiţeri, în Camera de război de la Amiralitate, unde încă mai lucram.
Când a rostit vorbele usturătoare despre Italia: „În ziuă de 10 iunie
1940, mâna care ţinea pumnalul l-a înfipt în spatele vecinei ei”, s-a auzit
un murmur adânc de satisfacţie. Mă întrebam care va fi votul italienilor
în alegerile prezidenţiale care se apropiau; dar ştiam că Roosevelt era
un politician de partid american foarte experimentat, care nu se temea
niciodată să rişte când era vorba de hotărârile lui. A fost un discurs
magnific, plin de patos, şi care ne transmitea un mesaj de speranţă. În
314
timp ce impresia puternică îmi era încă proaspătă şi înainte de a mă

culca, mi-am exprimat recunoştinţa către preşedinte.
***
Goana după pradă începuse. Dar Mussolini nu era singura fiară

flămândă care căuta prada. Alături de şacal a venit şi ursul.
Am notat deja evoluţia relaţiilor anglo-sovietice până la izbucnirea
războiului şi ostilitatea până aproape de ruptură cu Britania şi Franţa,
care a apărut în timpul invadării Finlandei de către Rusia. Germania şi
Rusia colaborau acum, pe cât le permitea adânca lor divergentă de
interese. Hitler şi Stalin aveau multe în comun ca totalitari, iar sistemul
lor de guvernare era înrudit. Molotov îi zâmbea larg ambasadorului
german, contele Schulenburg, la fiecare ocazie, era pe deplin de acord cu
politica germană şi lăuda măsurile militare ale lui Hitler. Când asaltul
german a fost îndreptat asupra Norvegiei, el spusese că guvernul
sovietic înţelegea măsurile la care era forţată Germania. Englezii
merseseră desigur mult prea departe. Ei nu ţinuseră seama de
drepturile naţiunilor neutre. „Îi dorim Germaniei deplin succes în
măsurile ei defensive.” Hitler s-a ostenit să-l informeze pe Stalin, în
dimineaţa zilei de 10 mai, de atacul pe care îl începuse asupra Franţei şi
a Ţărilor de Jos neutre. „M-am dus la Molotov”, scria Schulenburg. „El a
apreciat vestea şi a adăugat că înţelegea că Germania trebuia să se
protejeze de un atac anglo-francez. El nu se îndoia de succesul nostru.”
Deşi exprimarea acestor păreri nu a fost cunoscută decât după
război, noi nu ne făceam iluzii în legătură cu atitudinea ruşilor. Totuşi,
noi am continuat o politică răbdătoare de a încerca să restabilim cu
Rusia relaţii cu caracter confidenţial, bazându-ne pe mersul
evenimentelor şi pe antagonismul său fundamental cu Germania. S-a
considerat înţelept să se folosească abilitatea lui Sir Stafford Cripps ca
ambasador la Moscova. El a acceptat cu bunăvoinţă această sarcină
ingrată şi nepromiţătoare. În acea vreme, nu ne dădeam seama suficient
că comunismul sovietic ura politicienii de extremă stângă mai mult
decât pe conservatori şi liberali. Cu cât un om era mai aproape de
comunism în sentimente, cu atât mai nesuferit era el sovieticilor, dacă
nu se înscria în partid. Guvernul sovietic l-a acceptat pe Cripps ca
ambasador şi le-a explicat acest pas aliaţilor săi nazişti. „Uniunea
Sovietică, scria Schulenburg către Berlin la 29 mai, este interesată să
315
obţină cauciuc şi cositor din Anglia, în schimbul cherestelei. Nu există

niciun motiv de nelinişte privind misiunea lui Cripps, întrucât nu există
niciun motiv să ne îndoim de atitudinea loială a Uniunii Sovietice faţă de
noi mai ales că direcţia neschimbată a politicii sovietice faţă de Anglia
exclude daune aduse Germaniei sau intereselor germane. Aici nu există
niciun motiv să credem că ultimele succese ale Germaniei ar provoca
guvernului sovietic alarmă sau teamă faţă de Germania.”
Prăbuşirea Franţei şi distrugerea armatelor franceze şi a oricărei
contraponderi în vest trebuie să fi produs o oarecare reacţie în mintea
lui Stalin, dar nimic nu părea să-i avertizeze pe conducătorii sovietici de
gravitatea propriului lor pericol. La 18 iunie, când înfrângerea Franţei
era totală, Schulenburg raporta: „Molotov m-a chemat în seara asta în
biroul lui şi mi-a exprimat cele mai calde felicitări ale guvernului
sovietic pentru splendidul succes al forţelor armate germane.” Aceasta s-
a petrecut aproape exact cu un an înainte de data când aceleaşi forţe
armate, luând guvernul sovietic prin totală surprindere, au năvălit
asupra Rusiei în cascade de foc şi oţel. Acum ştiu că doar patru luni mai
târziu, în 1940, Hitler a decis un război de exterminare împotriva.
Sovieticilor şi apoi a început lunga, vasta şi secreta mişcare spre răsărit
a acestor mult felicitate armate germane. Nicio amintire despre calculele
lor greşite şi despre atitudinea lor precedentă nu a împiedicat vreodată
guvernul sovietic şi pe agenţii săi comunişti şi asociaţi din întreaga lume
să ţipe după un al doilea front în care Britania, pe care o hărăziseră
ruinei şi servituţii, avea de jucat un rol principal. Totuşi, noi am înţeles
viitorul mai realist decât aceşti calculatori cu sânge rece şi am înţeles
pericolele şi interesele lor mai bine decât le-au înţeles ei înşişi.
La 14 iunie, în ziua căderii Parisului, Moscova a trimis Lituaniei un
ultimatum, acuzând-o pe ea şi pe celelalte state, baltice de conspiraţie
militară împotriva U.R.S.S. şi cerând schimbări radicale de guvern şi
concesii militare. La 15 iunie, trupele armatei roşii au invadat ţara.
Letonia şi Estonia erau expuse aceluiaşi tratament: Li se cerea să
instaleze guverne prosovietice şi să accepte garnizoane sovietice pe
teritoriul acestei ţări mici. Nu se punea problema rezistenţei.
Preşedintele Letoniei a fost deportat în Rusia, iar domnul Vîşinski a sosit
ca să numească un guvern provizoriu care să organizeze noi alegeri. În
Estonia, modelul a fost identic. La 19 iunie, a sosit Jdanov ca să instaleze
un regim similar. Între 3-6 august, faţada unor guverne prosovietice,
316
prieteneşti şi democrate, a fost înlăturată iar Kremlinul a anexat statele

Baltice la Uniunea Sovietică.
Un ultimatum rusesc adresat României a fost predat ministrului
român la Moscova în 26 iunie, la ora 10 p.m. Se cerea cedarea Basarabiei
şi a nordului provinciei Bucovina şi un răspuns imediat a doua zi.
Germania, deşi supărată de această acţiune precipitată a Rusiei, care
ameninţa interesele ei economice din România, era legată de aceasta
prin pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939, care recunoştea
interesele politice exclusive ale Rusiei în această arie din sud-estul
Europei. Guvernul german a sfătuit deci România să cedeze. La 27 iunie,
trupele române au fost retrase din cele două provincii în cauză iar
teritoriile au trecut în mâinile ruşilor Forţele armate ale Uniunii
Sovietice erau acum ferm instalate pe malurile Mării Baltice şi la gurile
Dunării.
Hartă generală a vestului Franţei (Cherbourg – Brest)
317
Capitolul VI
ÎNAPOI ÎN FRANŢA
4 iunie – 12 iunie
Când s-a aflat câţi oameni au fost salvaţi la Dunkerque, pe Insulă şi

în întreg imperiul s-a răspândit un sentiment de uşurare care s-a
transformat aproape în triumf. Întoarcerea acasă în siguranţă a unui
sfert de milion de oameni, floarea armatei noastre, a fost o piatră de
hotar în pelerinajul nostru prin ani de înfrângeri. Ostaşii s-au întors
doar cu puştile şi baionetele şi cu câteva sute de mitraliere şi au fost
trimişi imediat la casele lor pentru o permisie de şapte zile. Bucuria de a
fi din nou cu familiile lor nu le-a atenuat dorinţa fermă de a se înfrunta
cu duşmanul cât mai curând posibil. Cei care au luptat cu germanii
aveau credinţa că, dacă li s-ar fi oferit şansa, ar fi putut să-i învingă.
Moralul lor era ridicat şi s-au întors la regimente şi baterii cu
promptitudine.
Bineînţeles că Dunkerque a reprezentat şi o latură întunecată.
Pierduserăm întregul echipament al armatei pe care o dotaserăm cu cele
mai bune produse ale fabricilor noastre. Trebuiau să treacă multe luni
ca pierderea să poată fi reparată, chiar dacă programele actuale ar fi fost
îndeplinite fără întreruperi provocate de duşman.
Totuşi, dincolo de Atlantic, în Statele Unite, se stârniseră deja
emoţii puternice în inimile bărbaţilor de la conducere. S-a înţeles
imediat că grosul armatei britanice a scăpat, dar şi-a pierdut întreg
echipamentul, încă de la 1 iunie, preşedintele a trimis ordine
ministerelor Războiului şi Marinei să raporteze de ce arme se pot lipsi,
pentru a le oferi Britaniei şi Franţei. În fruntea armatei americane, şef de
Stat Major era generalul Marshall, nu doar un militar cu calităţi dovedite
ci şi un om cu viziune largă. El a ordonat şefului cu aprovizionarea
artileriei şi adjutantului său să analizeze lista de rezerve americane în
artilerie şi stocuri de muniţie, în patruzeci şi opt de ore i s-a dat
răspunsul, iar la 3 iunie, Marshall a aprobat listele. Prima listă a cuprins
o jumătate de milion de puşti de calibrul 30, din cele două milioane
produse în 1917 şi 1918 şi păstrate în unsoare peste douăzeci de ani.
Pentru acestea, existau câte 250 cartuşe de fiecare. Mai erau 80 000
mitraliere şi diverse alte arme. Şeful aprovizionării artileriei, general-
maior Wesson, a avut sarcina să se ocupe de problemă şi imediat toate
depozitele şi arsenalele americane au început să ambaleze materialul
318
pentru a fi îmbarcat. Până la sfârşitul săptămânii, peste şase sute de

maşini grele de transport se îndreptau spre docurile armatei de la
Raritan, New Jersey. La 11 iunie, o duzină de nave comerciale britanice
au intrat şi au ancorat în golful Gravesend, unde a început încărcarea.
Prin această măsură extraordinară, Statele Unite şi-au păstrat
echipament doar pentru 1800 000 de oameni, cifra minimă prevăzută
de planul american de mobilizare. Toate acestea par lucruri simple
acum, dar în acea vreme reprezentau un act de supremă încredere din
partea conducerii Statelor Unite, ca să se lipsească de această
considerabilă masă de arme de dragul unei ţări pe care unii o
considerau deja învinsă. N-au trebuit să se căiască niciodată. După cum
vom relata imediat, am transportat în siguranţă peste Atlantic aceste
preţioase arme, în cursul lunii iulie, şi ele au format nu doar un câştig
material ci şi un factor important în toate calculele făcute de prieteni
sau duşmani în legătură cu invazia.
***
Luna iunie a fost deosebit de dificilă pentru noi toţi, din cauza
dublului stres la care eram supuşi în situaţia noastră de goliciune: pe de
o parte, datoria noastră faţă de Franţa şi, pe de altă parte, nevoia de a
crea o armată eficientă acasă şi de a fortifica Insula. Dubla tensiune a
nevoilor antagonice dar vitale era foarte mare. Totuşi, am urmat o
politică fermă şi continuă, fără emoţii inutile. Am continuat să dăm
prioritate trimiterii de trupe instruite şi echipate, atâtea câte aveam,
pentru a reconstitui trupele expediţionare britanice din Franţa. După
aceasta, eforturile noastre au fost îndreptate spre apărarea Insulei – mai
întâi prin refacerea şi reechiparea armatei regulate, în al doilea rând
prin fortificarea locurilor posibile de debarcare, iar în al treilea rând,
prin înarmarea şi organizarea populaţiei, pe cât era posibil; şi, desigur,
prin aducerea acasă a trupelor ce puteau fi adunate din imperiu. Nu ne
lipseau oameni, ci arme. Peste 80 000 de puşti fuseseră aduse de la
bazele de la sud de Sena, astfel că, la mijlocul lui iunie, fiecare om din
armata regulată avea cel puţin o armă personală în mâini. Aveam foarte
putină artilerie de câmp, chiar şi pentru armata regulată. Aproape toate
tunurile fuseseră pierdute în Franţa. Niciodată o mare naţiune nu a fost
atât de golaşă în faţa inamicilor. În afara celor douăzeci şi cinci de
escadrile de avioane de luptă, de care nu ne atingeam, priveam ca
319
importantă datoria noastră de a trimite ajutor Franţei. Mişcarea diviziei

52 Lowland spre Franţa, ordonată anterior, trebuia să înceapă la 7 iunie.
Aceste ordine au fost confirmate. Divizia întâia a armatei canadiene,
care se concentrase în Anglia la începutul anului şi era bine înarmată, a
fost îndrumată, cu consimţământul guvernului dominionului, la Brest, ca
să înceapă să ajungă acolo din 11 iunie, la ceea ce era deja considerată o
speranţă pierdută. Faptul că am trimis singurele noastre două divizii
formate, 52 Lowland şi divizia întâia canadiană, aliatului nostru francez,
în această criză mortală, când întreaga furie a Germaniei trebuia să cadă
curând asupra noastră, trebuie trecut în favoarea noastră, în ciuda
forţelor foarte limitate pe care am putut să le aducem în Franţa în
primele opt luni ale războiului. Privind înapoi, mă întreb cum de am
avut curajul să ne lipsim de ultimele formaţiuni militare efective
rămase, când eram hotărâţi să continuăm războiul până la moarte şi
eram sub ameninţarea invaziei, iar Franţa era evident că va cădea. Acest
lucru a fost posibil pentru că noi am înţeles dificultatea traversării
Canalului fără a avea supremaţia pe mare şi în aer sau vasele necesare
de debarcare.
***
Mai aveam încă, în Franţa, divizia 51 Highland, care fusese retrasă

de pe Linia Maginot şi era în condiţie bună. Mai era acolo şi prima (şi
ultima) noastră divizie de blindate, fără batalionul de tancuri şi grupul
de sprijin, care fuseseră trimise la Calais. Aceasta suferise însă pierderi
grele în încercările de a traversa râul Somme, ca parte a planului
Weygand. Până la 1 iunie, fusese redusă la o treime din forţă şi fusese
trimisă înapoi, peste Sena, să se refacă. În acelaşi timp, au fost adunate
de la bazele şi liniile de comunicaţii din Franţa nouă batalioane de
infanterie înarmate aproape numai cu puşti. Aveam foarte puţine arme
antitanc şi n-aveam nici mijloace de transport, nici semnalizare. La 5
iunie a început faza finală a bătăliei Franţei. Am văzut cum au fost
împiedicate şi reţinute blindatele germane în bătălia de la Dunkerque,
pentru a le păstra pentru faza finală din Franţa. Toate blindatele acestea
au pornit-o înainte, peste frontul francez, slab şi improvizat sau timorat,
dintre Paris şi mare. Aici avem posibilitatea să relatăm doar bătălia de
pe flancul de coastă, în care am avut un rol. Armata a zecea franceză a
încercat să ţină frontul pe Somme. La 7 iunie, două divizii blindate
320
germane au pornit spre Rouen. Stânga franceză, incluzând divizia 51

Highland, a fost separată de restul frontului şi, împreună cu rămăşiţele
corpului IX francez, a fost prinsă într-un cul-de-sac Rouen-Dieppe.
Fuseserăm foarte îngrijoraţi că această divizie va fi împinsă înapoi
spre peninsula Havre şi apoi separată de armata principală. I s-a spus
comandantului, general-maior Fortune, să se retragă, dacă era necesar,
în direcţia Rouen. Această mişcare a fost interzisă de comandamentul
francez, aflat deja în dezintegrare. Am făcut repetate reproşuri urgente,
dar au rămas fără efect. A fost un caz de crasă proastă conducere, pentru
că pericolul devenise vizibil cu trei zile înainte.
La 10 iunie, după o luptă grea, divizia s-a retras, împreună cu
corpul IX francez, în perimetrul St. Valery, aşteptându-se să fie evacuată
pe mare. În noaptea de 11-12, ceaţa a împiedicat vasele să evacueze
trupele, în dimineaţa zilei de 12, germanii ajunseseră la stâncile mării, în
sud, iar plaja era sub tirul lor direct. În oraş au apărut steaguri albe.
Corpul francez a capitulat la ora opt, iar divizia Highland a fost şi ca
obligată să facă la fel la ora 10.30 a.m. 8000 de britanici şi 4000 de
francezi au căzut în mâinile Diviziei 7 Panzer, comandată de generalul
Rommel. Am fost vexat că francezii nu au permis diviziei noastre să se
retragă la Rouen la timp, ci a fost reţinută până când n-a mai putut
ajunge nici la Havre, nici să se retragă spre sud, şi aşa a obligat-o să se
predea împreună cu trupele lor. Soarta diviziei Highland a fost dură, dar,
peste ani, nu a rămas nerăzbunată de acei scoţieni care i-au luat locul, au
refăcut divizia şi, unindu-se cu a 90-a scoţiană, au luptat pe toate
fronturile, de la Alamein până la victoria finală, dincolo de Rin.
***
Pe la ora unsprezece în dimineaţa zilei de 11 iunie, a venit un

mesaj de la Reynaud, care îi telegrafiase şi preşedintelui. Tragedia
franceză aluneca tot mai jos. De mai multe zile, făceam presiuni pentru o
întâlnire a Comandamentului suprem. Nu ne mai puteam întâlni la Paris.
Nu ni s-a spus care erau condiţiile acolo. Cu siguranţă că vârful de lance
german era foarte aproape. Am avut oarecare dificultăţi să obţin o
întâlnire, dar nu era momentul să ne ocupăm de ceremonie. Trebuia să
ştim ce aveam de gând să facă francezii. Reynaud mi-a spus acum că
putea să ne primească la Briare, lângă Orleans. Sediul guvernului se
muta de la Paris la Tours. Marele Cartier General era lângă Briare. Am
321
ordonat imediat că avionul Flamingo să fie pregătit la Hendon la amiază

şi, primind aprobarea colegilor mei la şedinţa de dimineaţă a
Cabinetului, am pornit în jurul orei 12.
Aceasta era a patra călătorie a mea în Franţa; şi întrucât
predominau probleme militare, i-am luat cu mine pe domnul Eden,
acum secretar de stat la Ministerul Războiului, pe generalul Dill şi,
desigur, pe Ismay. Avioanele germane ajungeau acum adânc spre Canal
şi a trebuit să facem un ocol mai mare. Ca şi altă dată, Flamingo avea o
escortă de douăsprezece avioane Spitfire. După vreo două ore, am
aterizat pe un mic teren. Erau acolo câţiva francezi şi, curând, a sosit un
colonel cu o maşină. Am abordat o figură zâmbitoare şi un aer
încrezător, aşa cum se consideră potrivit atunci când lucrurile merg
prost, dar francezul era sumbru şi nu răspundea. Mi-am dat seama
imediat cât de mult se prăbuşise situaţia de când fusesem la Paris, cu o
săptămână înainte. După un timp, am fost primiţi de Reynaud, mareşalul
Pétain, generalul Weygand, generalul de aviaţie Vuillemin şi alţi câţiva,
printre care relativ tânărul general de Gaulle, care fusese tocmai numit
subsecretar la Ministerul Apărării Naţionale. În apropiere, pe linia
ferată, era trenul Cartierului General, unde au fost instalaţi unii din
grupul nostru. Castelul avea un singur telefon, în spălător. Era mereu
ocupat, cu lungi întârzieri şi necontenite repetări strigate.
La ora şapte, am intrat în conferinţă. Nu au fost reproşuri sau
învinuiri. Aveam de-a face cu fapte brute. De fapt, discuţia a mers pe
următoarele linii: eu am îndemnat guvernul francez să apere Parisul.
Am subliniat puternica forţă de absorbţie a unei lupte casă cu casă, în
apropierea unui oraş mare împotriva unei armate invadatoare. I-am
amintit mareşalului Pétain nopţile pe care le-am petrecut împreună în
trenul lui la Beauvain, după dezastrul armatei a cincea britanice din
1918 şi cum el, am spus fără să-l menţionez pe mareşalul Foch, a refăcut
situaţia. I-am reamintit de asemeni cum spusese Clemenceau: „Am să
lupt în faţa Parisului, în Paris şi în spatele Parisului”. Mareşalul a
răspuns foarte liniştit şi cu demnitate că, în acele zile, avea o masă de
manevră de peste şaizeci de divizii; acum nu avea nimic. El a menţionat
că atunci erau şaizeci de divizii britanice pe linia frontului.
Transformarea Parisului într-o ruină nu va afecta evenimentul final.
Atunci, generalul Weigand a expus situaţia militară, atât cât o
cunoştea, în bătălia fluidă care se desfăşura la şaptezeci şi cinci,
nouăzeci de kilometri mai încolo şi a lăudat mult vitejia armatei
322
franceze. El a cerut să se trimită orice întăriri posibile – mai presus de

toate, ca escadrilele britanice de avioane de luptă să fie toate aruncate
imediat în luptă… Acesta, a spus el, este punctul decisiv. Acum este
momentul decisiv. De aceea, este greşit să se reţină vreo escadrilă în
Anglia.” Dar, în concordanţă cu decizia Cabinetului, luată în prezenţa
mareşalului aerului Dowding, pe care l-am adus special la acea şedinţă,
eu am răspuns: „Acesta nu este punctul decisiv şi acesta nu este
momentul decisiv. Acest moment va veni când Hitler va arunca
Luftwaffe împotriva Marii Britanii. Dacă putem menţine supremaţia în
aer şi dacă putem ţine mările deschise, după cum vom şi face, o să
câştigăm înapoi totul pentru voi. Douăzeci şi cinci de escadrile de
avioane trebuie menţinute cu orice preţ pentru apărarea Britaniei şi a
Canalului şi nimic nu ne va face să renunţăm la ele. Noi intenţionăm să
continuăm războiul, orice s-ar întâmpla, şi credem că putem face asta un
timp nedefinit, dar a renunţa la aceste escadrile ar însemna să
distrugem şansa noastră de a trăi.”
Imediat a sosit generalul Georges, comandantul şef al frontului de
nord-vest. După ce a fost informat despre cele discutate, el a confirmat
relatarea despre frontul francez făcută de Weygand. Din nou am propus
planul meu de gherilă. Armata germană nu era chiar atât de puternică
pe cât părea, la punctele de impact. Dacă toate armatele franceze, toate
diviziile şi brigăzile, ar lupta împotriva trupelor de pe frontul lor cu
toată vigoarea, s-ar putea realiza o ţinere pe loc generală. Mi s-a răspuns
cu o declaraţie despre starea îngrozitoare a drumurilor
supraaglomerate de refugiaţi, vânaţi de tirul de mitraliere de pe
avioanele germane, despre fuga generală a unui mare număr de
locuitori şi despre ruptura tot mai mare a mecanismului guvernării şi a
controlului militar. La un moment dat, generalul Weygand a menţionat
că s-ar putea ca francezii să ceară armistiţiu. Reynaud i-a replicat
imediat: „Asta e o treabă politică”. După cum îşi aminteşte Ismay, eu am
spus: „Dacă lucrul considerat cel mai bun pentru Franţa, în agonia ei,
este ca armata să capituleze, să nu ezitaţi din cauza noastră, pentru că,
orice veţi face, noi vom continua lupta mereu şi mereu şi mereu.” Când
am afirmat că armata franceză, dacă ar lupta acolo unde se află, ar putea
să ţină sau să obosească o sută de divizii germane, generalul Weygand a
replicat: „Chiar dacă ar fi aşa, ei tot ar mai avea încă o sută de divizii ca
să vă invadeze şi să vă cucerească şi pe voi. Ce-o să faceţi atunci?!” La
asta am răspuns că eu nu sunt un expert militar, dar consilierii mei
323
tehnici sunt de părere că cea mai bună metodă de a trata o invazie

germană a Insulei britanice este să înecăm cât mai mulţi în timp ce
traversează Canalul şi să le dăm în cap, când se târăsc pe mal. Weygand
a răspuns cu un surâs trist: „În orice caz, trebuie să recunosc că aveţi un
foarte bun obstacol antitanc.” Acestea sunt ultimele vorbe şocante pe
care îmi amintesc să le fi auzit de la el. În toată această discuţie
mizerabilă, trebuie ţinut minte că eram bântuit şi ros de durerea pe care
o simţeam că Britania, cu populaţia ei de 48 000 000, nu a fost capabilă
să aducă o contribuţie mai mare la războiul pe uscat împotriva
Germaniei şi că, până acum, nouă zecimi din vărsările de sânge şi
nouăzeci şi nouă de procente din suferinţă căzuseră asupra Franţei şi
numai a Franţei.
După încă aproximativ o oră, ne-am spălat mâinile şi s-a adus de
mâncare la masa de conferinţă. În acest interval, am vorbit în particular
cu generalul Georges şi i-am sugerat mai întâi o luptă pe tot frontul
intern şi o luptă prelungită de gherilă în regiunile muntoase şi apoi o
mişcare în Africa, pe care, cu o săptămână mai înainte, o consideram ca
„defetistă”. Respectatul meu prieten care, deşi însărcinat cu multă
răspundere directă, nu a avut niciodată mână liberă să conducă
armatele franceze, părea că nu crede să existe prea mare speranţă în
niciuna dintre sugestii.
Am scris simplu despre ce s-a întâmplat acolo în acele zile, dar
pentru noi toţi a fost o adevărată agonie a minţii şi a sufletului.
***
Pe la ora zece, toată lumea şi-a reluat locul la cină. Eu şedeam la

dreapta lui Reynaud, iar generalul de Gaulle era în partea cealaltă a mea.
S-a servit supă, omletă sau aşa ceva, cafea şi un vin uşor. Chiar şi în acest
moment al nenorocirii noastre, sub năpasta germană, noi eram
prietenoşi. Dar imediat s-a ivit un interludiu disonant. Cititorul îşi
aminteşte importanţa pe care am acordat-o loviturii puternice a Italiei
în momentul în care aceasta ar intra în război şi se făcuseră
aranjamente, cu deplinul acord al francezilor, de a se instala o forţă de
bombardiere britanice pe aerodromurile franceze de lângă Marsilia,
pentru a ataca Milano şi Torino. Totul era acum gata de lovitură. Abia ne
aşezaserăm jos, când mareşalul aerului, Barrat, care comanda forţa
aeriană britanică din Franţa, l-a sunat la telefon pe Ismay să-i spună că
324
autorităţile locale cer ca bombardierele să-şi ia zborul, pe motiv că un

atac asupra Italiei nu ar aduce decât represalii asupra sudului Franţei,
pe care britanicii nu le pot opri şi la care ei nu pot rezista. Reynaud,
Weygand, Eden, Dill şi cu mine am părăsit masa şi, după nişte
parlamentări, Reynaud a fost de acord să se trimită ordin autorităţilor
franceze în cauză că bombardierele nu trebuiau oprite. Dar mai târziu,
în noaptea aceea, mareşalul Barrat a raportat că cetăţenii francezi din
apropierea aerodromului au cărat tot felul de căruţe şi camioane acolo
şi că bombardierele nu au avut posibilitatea să plece în misiune.
Imediat după ce ne-am ridicat de la cină şi ne-am aşezat la cafea şi
coniac, domnul Reynaud mi-a spus că mareşalul Pétain l-a informat că
va fi necesar ca Franţa să ceară un armistiţiu şi că el a scris un document
pe această temă pe care dorea să-l citească. „Nu mi l-a dat încă, a spus
Raynaud. Încă îi e ruşine s-o facă.” Ar fi trebuit să-i fie ruşine şi atunci
când a sprijinit, chiar şi tacit, cererea lui Weygand ca noi să dăm
ultimele noastre douăzeci şi cinci de escadrile de avioane de luptă, când
el se convinsese deja că totul era pierdut şi că Franţa trebuia să cedeze.
Astfel, ne-am dus cu toţii, nefericiţi, la culcare. În acest castel aflat în
dezordine sau în trenul militar ce staţiona la câţiva kilometri mai
departe. Germanii au intrat în Paris în ziua de 14.
Dimineaţa, devreme, am reluat conferinţa. Mareşalul aerului,
Barrat, era prezent. Reynaud şi-a reînnoit cererea pentru încă cinci
escadrile de avioane de luptă care să aibă baza în Franţa, iar generalul
Weygand a spus că el are mare nevoie de bombardiere de zi care să-i
înlocuiască lipsa de trupe. I-am dat asigurarea că toată problema
sporirii ajutorului aerian pentru Franţa va fi examinată cu atenţie şi
simpatie de cabinetul de război, imediat ce mă voi întoarce la Londra;
dar am subliniat din nou că ar fi o greşeală vitală să se ceară Regatului
Unit să renunţe la esenţa apărării sale.
După nişte discuţii infructuoase despre un contraatac pe Sena
inferioară, am exprimat, în forma cea mai oficială, speranţa că, dacă se
va produce vreo schimbare a situaţiei, guvernul francez va anunţa
imediat guvernul britanic, ca să putem veni să ne întâlnim în orice loc
potrivit, înainte ca ei să ia orice hotărâre care ar guverna acţiunile lor în
a doua fază a războiului.
Apoi ne-am luat rămas bun de la Pétain, Weygand şi oamenii lor şi
aceasta a fost ultima oară când i-am văzut. În cele din urmă, l-am luat pe
amiralul Darlan de-o parte şi am vorbit cu el singur. „Darlan, nu trebuie
325
să-i laşi să ia flota franceză.” El mi-a promis solemn că nu va face

niciodată aşa ceva.
***
Lipsa de combustibil potrivit a făcut imposibil ca cele

douăsprezece avioane Spitfire să ne escorteze. Trebuia să aşteptăm să
ne vină combustibil sau să ne încercăm norocul cu Flamingo. Am fost
asiguraţi că vor fi nori tot drumul. Era necesar să ne întoarcem acasă
urgent. În consecinţă, am pornit singuri, cerând ca o escortă să ne
întâmpine, dacă era posibil, deasupra Canalului. Când ne-am apropiat de
coastă, cerul s-a luminat şi norii au dispărut. La peste două mii de metri
sub noi, spre dreapta, Le Havre ardea. Fumul o lua spre est. Nu se vedea
nicio nouă escortă. Imediat am văzut că aveau loc consultări cu
căpitanul şi, îndată după aceea, am coborât la vreo treizeci de metri
deasupra mării liniştite, unde avioanele sunt adesea invizibile. Ce se
întâmplase? Am aflat mai târziu că văzuseră două avioane germane sub
noi, trăgând în bărcile de pescuit. Am fost norocoşi că piloţii lor nu se
uitau în sus. Noua escortă ne-a întâmpinat abia când ne-am apropiat de
malul englez şi credinciosul Flamingo a aterizat în siguranţă la Hendon.
La ora cinci, în seara aceea, am raportat Cabinetului de Război
rezultatele misiunii mele. Am descris situaţia armatelor franceze, aşa
cum a fost raportată la conferinţă de generalul Weygand. De şase zile,
luptau zi şi noapte şi erau acum aproape total epuizate. Atacul duşman
lansat cu o sută douăzeci de divizii şi cu blindate de sprijin, a căzut peste
patruzeci de divizii franceze. Armatele franceze erau acum pe ultima
linie pe care mai puteau oferi o rezistentă organizată. Această linie a
frontului fusese deja pătrunsă în două sau trei locuri. Generalul
Weygand nu vedea, evident, nicio perspectivă ca francezii să continue
lupta, iar mareşalul Pétain se hotărâse deja că trebuie încheiată pacea.
El considera că Franţa era distrusă în mod sistematic de germani şi că
era de datoria lui să salveze restul ţării de această soartă. Am menţionat
memorandumul lui în acest sens, pe care i-l arătase lui Reynaud, dar nu
i-l lăsase. „Nu încape îndoială, am spus, că Pétain este un om periculos în
această situaţie; a fost totdeauna un defetist, chiar şi în războiul trecut”.
Pe de altă parte, domnul Reynaud a părut hotărât să continue lupta, iar
generalul de Gaulle, care a participat şi el la conferinţă, a fost de acord
cu ducerea în continuare a unui război de gherilă… El era tânăr şi
326
energic şi mi-a făcut o impresie favorabilă. M-am gândit că, probabil,

dacă actuala linie se va prăbuşi, Reynaud se va gândi ca el să preia
comanda. Amiralul Darlan a declarat de asemeni că el nu va preda
niciodată flota franceză duşmanului: în ultimă instanţă, a spus, o va
trimite în Canada; dar, în această privinţă, poate fi împiedicat de
politicieni.
Era clar că Franţa era aproape de capătul rezistentei organizate şi
un capital al războiului se închidea acum. Francezii ar putea, prin
oarecari mijloace, să continue lupta. Ar putea chiar să existe două
guverne franceze, unul care să facă pacea şi unul care să organizeze
rezistenţa din coloniile franceze, ducând războiul pe mare cu flota
franceză, iar în Franţa cu gherilele. Era prea devreme acum de spus ce
va fi. Deşi, o perioadă, s-ar putea să mai trebuiască să trimitem ceva
sprijin în Franţa, trebuia acum să ne concentrăm principalul efort spre
apărarea Insulei noastre.
Capitolul VII
APĂRAREA INTERNĂ ŞI MAŞINĂRIA CONTRAATACULUI
Cititorul acestor pagini în anii viitori trebuie să-şi dea seama cât
de dens şi de uimitor este vălul necunoscutului. Acum, în lumina trecerii
timpului, e uşor să vezi unde eram ignoranţi sau prea alarmaţi, unde am
fost neglijenţi sau greoi. De două ori, în două luni, fuseserăm luaţi total
prin surprindere. Ocuparea Norvegiei şi ruptura frontului la Sedan, cu
tot ce a urmat după acestea, au dovedit puterea mortală a iniţiativei
germane. Ce mai aveau oare gata – pregătit şi organizat la milimetru?
Vor lovi oare brusc, din senin, cu arme noi, cu o planificare perfectă şi cu
o forţă copleşitoare, Insula noastră aproape total neechipată şi
dezarmată, într-unul dintre duzinele de locuri posibile de debarcare?
Sau se vor îndrepta spre Irlanda? Ar fi fost un om foarte prost acela care
ar fi permis raţionamentului său, oricât de curat şi sigur i s-ar fi părut, să
excludă orice posibilitate pe care o putea prevedea. Doctorul Johnson
spune: „Te poţi baza pe faptul că, dacă un om ştie că va fi spânzurat
peste două săptămâni, el îşi va concentra mintea la maximum”. Eu am
fost totdeauna sigur că vom învinge, totuşi eram foarte încordat de
situaţie şi foarte mulţumit să-mi pot pune în aplicare punctele de
vedere.
327
Colegii mei consideraseră deja că e drept ca guvernul să obţină din

partea Parlamentului puteri extraordinare, şi în acest scop se pregătise
o lege în ultimele câteva zile. Această măsură ar da practic guvernului
puteri nelimitate asupra vieţii, libertăţii şi proprietăţii tuturor supuşilor
Majestăţii Sale din Marea Britanie. În termenii generali ai legii, puterile
acordate de Parlament erau absolute. Se prevedea ca actul să „includă
împuternicirea prin ordin al regelui de a face reglementări de apărare
prin care să se ceară tuturor persoanelor să se pună ele însele, serviciile
lor şi proprietatea lor la dispoziţia Majestăţii Sale, aşa cum se crede
necesar sau folositor pentru asigurarea siguranţei publice, apărarea
Patriei, menţinerea ordinei publice sau ducerea oricărui război în care
ar fi angajată Majestatea Sa, sau pentru menţinerea aprovizionării sau
serviciilor esenţiale comunităţii.”
În legătură cu persoanele, Ministerul Muncii avea împuternicirea
să oblige pe oricine să îndeplinească orice serviciu necesar.
Reglementarea care îi» dădea această împuternicire includea o clauză
privind salarizarea corectă, care era înserată în lege, pentru a
reglementa condiţiile de salarizare. Aveau să se organizeze Comitetele
pentru forţele de muncă în centrele importante. Controlul proprietăţii
era de asemeni impus în acelaşi fel. Controlul asupra tuturor
întreprinderilor, inclusiv a băncilor, era impus sub autoritatea ordinelor
guvernului. Patronilor li se putea cere să prezinte registrele, iar
profiturile în exces erau impozitate cu 100 la sută. Trebuia să se
formeze un Consiliu al producţiei, prezidat de domnul Greenwood, şi să
fie numit un director al forţei de muncă.
Legea a fost prezentată Parlamentului în după-amiaza zilei de 22
mai de către domnul Chamberlain şi domnul Attlee, acesta din urmă
făcând a doua citire. Ambele Camere, a Comunelor şi a Lorzilor, cu
imensele lor majorităţi conservatoare, au trecut-o cu unanimitate prin
toate etapele, într-o după-amiază, şi legea a primit în acea noapte
consimţământul regelui.
Romanii s-au bătut eroic

Şi-n lupta lor necruţătoare
Jertfit-au fii, soţii, avere
Şi viaţa lor, pentru onoare.
Asta era atmosfera acelei ore.
328
Era un timp când întreaga Britanie lucra şi se străduia până la

ultima limită şi era unită ca niciodată până atunci. Bărbaţi şi femei
munceau în fabrici până cădeau epuizaţi pe podea şi trebuiau târâţi de
acolo şi trimişi acasă, iar locurile lor erau ocupate de noii veniţi ajunşi
mai devreme. Dorinţa fiecărui bărbat şi a multor femei era să aibă o
armă. Membrii Cabinetului şi guvernului erau uniţi prin legături a căror
amintire este îndrăgită de toţi. Sentimentul fricii părea că lipseşte în
popor, iar reprezentanţii lui din Parlament nu erau nedemni de această
stare de spirit. Noi nu suferiserăm, ca francezii, biciul german. Nimic nu
mişcă un englez mai mult decât ameninţarea unei invazii, realitate
necunoscută de o mie de ani. Un mare număr de oameni erau hotărâţi să
învingă sau să moară. Nu era nevoie să le ridici moralul cu oratorie. Erau
bucuroşi să mă audă exprimându-le sentimentele şi dându-le motive
reale pentru ceea ce intenţionau să facă, sau încercau să facă. Singura
divergenţă posibilă era cu aceia care doreau să facă chiar mai mult decât
era posibil şi considerau că agitaţia poate întări acţiunea.
***
Decizia de a trimite singurele noastre două divizii bine înarmate

înapoi în Franţa a făcut şi mai necesară luarea tuturor măsurilor pentru
apărarea insulei împotriva unui atac direct. Soarta rapidă a Olandei era
în mintea tuturor. Domnul Eden propusese deja Cabinetului formarea
de voluntari de apărare locală sau „Gărzi interne”, iar planul era deja
pus cu energic în practică. În toată ţara, în fiecare oraş sau sat, grupuri
de bărbaţi hotărâţi se adunau cu puşti, arme de vânătoare, măciuci şi
săbii. Din acestea, avea să iasă curând o vastă organizaţie. Imediat s-a
ajuns la un număr de aproape un milion şi jumătate de oameni, iar
treptat au căpătat arme bune. Eu mă temeam în primul rând de
tancurile germane care ar veni pe mal. Întrucât mintea mea era
dominată de ideea tancurilor germane care ar debarca pe mal, m-am
gândit că şi ei ar putea avea aceeaşi idee. Noi nu aveam tunuri antitanc
sau muniţie, nici măcar artilerie de câmp obişnuită. Situaţia la care eram
reduşi în a face faţă pericolului poate fi măsurată după următorul
incident. Am vizitat plajele noastre de la golful St. Margaret, lângă Dover.
Brigadierul m-a informat că are în brigada lui doar trei tunuri antitanc
care acoperă doar cinci-şapte kilometri din această linie de coastă foarte
ameninţată. A declarat că avea doar şase serii de muniţie pentru fiecare
tun şi m-a întrebat, cu un uşor aer de provocare, dacă e justificat să lase
329
oamenii săi să tragă o serie pentru exerciţii, ca să ştie măcar cum

funcţionează arma. Am răspuns că nu ne putem permite exerciţii şi că
tirul trebuie reţinut până în ultimul moment, la distanţa cea mai mică.
Deci, acesta nu era momentul să procedăm pe canale obişnuite şi
să găsim expediente. Pentru a ne asigura de o acţiune rapidă, liberă de
birocraţia departamentală, am decis să ţin în mâna mea proprie, ca
ministru al Apărării, întreprinderea experimentală formată de maiorul
Jefferis la Whitchurch. Încă din 1939, am avut contacte cu acest ofiţer
strălucit, a cărui minte ingenioasă, inventivă, s-a dovedit, după cum se
va vedea, fructuoasă în tot războiul. Lindeman era în legătură strânsă cu
el şi cu mine. Am folosit mintea lor şi puterea mea. Jefferis şi alţii legaţi
de el lucrau la o bombă care putea fi aruncată asupra unui tanc chiar de
la o fereastră şi care se lipea de tanc. Impactul unui exploziv puternic în
contact cu blindajul de oţel este deosebit de eficient. Aveam în minte
imaginea că soldaţi sau civili devotaţi ar alerga aproape de tanc şi ar
arunca bomba asupra acestuia, deşi explozia i-ar costa viaţa. Erau, fără
îndoială, mulţi care ar fi făcut treaba asta. Mă gândeam de asemenea că,
dacă bomba ar fi fixată de o tijă, ar putea să ia foc prin tragere cu puşca,
în cele din urmă, bomba „lipicioasă” a fost acceptată ca cea mai bună
armă în stare de urgenţă. În ţară nu a trebuit s-o folosim niciodată, dar
în Siria, unde erau condiţii la fel de primitive, şi-a dovedit valoarea.
***
Pentru prima dată de o sută douăzeci şi cinci de ani, un duşman

puternic era acum instalat dincolo de Canalul Mânecii. Armata noastră
regulată refăcută, împreună cu cei din armata teritorială, mai numeroşi
dar mai puţin bine instruiţi, trebuiau organizaţi şi desfăşuraţi aşa fel
încât să creeze un sistem elaborat de apărare şi să fie gata, dacă venea
invadatorul, să-l distrugă – pentru că nu exista altă scăpare. „Ucizi sau
eşti pierdut” era deviza ambelor părţi. Gărzile interne puteau fi deja
incluse în cadrul general al apărării. La 25 iunie, comandantul şef al
Forţelor interne şi-a explicat planurile în faţa şefilor de Stat Major. Ele
fuseseră analizate desigur cu mare grijă de experţi şi eu însumi le-am
examinat cu mare atenţie. Ele au fost aprobate, în general. În această
schiţă a unui mare plan pentru viitor, erau trei elemente principale: mai
întâi, o „crustă” de tranşee pe plajele de pe coastă, în punctele probabile
de invadare, ai căror apărători trebuiau să lupte acolo unde se aflau,
330
sprijiniţi de rezerve mobile pentru contraatac imediat; în al doilea rând,

o linie de obstacole antitanc, mânuite de Gărzile interne, care se întindea
din centrul de est al Angliei, apărând Londra şi marile centre industriale
de pătrunderea vehicolelor blindate; în al treilea rând, în spatele acestei
linii, erau principalele rezerve pentru o acţiune de contraofensivă
majoră.
S-au adus necontenite adăugiri şi îmbunătăţiri acestui plan, pe
măsură ce treceau lunile, dar concepţia generală a rămas. Toate trupele,
dacă vor fi atacate, trebuiau să stea ferm pe poziţii, într-o apărare nu
doar liniară ci de jur-împrejur, în timp ce alţii se vor mişca rapid ca să
distrugă atacatorul care putea veni fie de pe mare, fie din aer. Oamenii
care ar fi lipsiţi de un ajutor imediat nu trebuiau doar să rămână pe
poziţii. Se pregăteau mişcări de urmărire a duşmanului din spate, de
intervenţii în comunicaţii şi de distrugere a materialului, aşa cum au
făcut ruşii, cu bune rezultate, când, un an mai târziu, valul german s-a
revărsat asupra ţării lor. Mulţi oameni trebuie să fi fost zăpăciţi de
nenumăratele activităţi din jurul lor. Ei înţelegeau necesitatea minării
plajelor, de obstacolele antitanc din defileuri, de cazematele de beton de
la încrucişările de drumuri, de încălcarea caselor lor pentru a le umple
podurile cu saci de nisip, a terenurilor lor de golf sau a câmpurilor celor
mai fertile şi a grădinilor, ca să se sape largi tranşee antitanc. Toate
aceste neplăceri şi multe altele le acceptau în mare parte. Dar, uneori, ei
trebuie să se fi întrebat dacă exista un plan general sau dacă nu cumva
unii indivizi mai puţin importanţi înnebuniseră în folosirea energică a
noilor lor puteri de a se, amesteca în proprietatea cetăţeanului.
Exista totuşi un plan central, elaborat, controlat şi atotcuprinzător.
Pe măsură ce creştea, a căpătat următoarea formă: Comanda generală
era la Cartierul general din Londra. Toată Marea Britanie şi Irlanda de
nord erau împărţite în şapte Comandamente, acestea la rândul lor în
Comandamente de corpuri şi divizii. Comandamentelor, corpurilor şi
diviziilor li se cerea să ţină o parte din resursele lor în dublă rezervă şi
doar un minim să fie reţinut pentru a apăra propriile lor fortificaţii
specifice. Treptat, s-au edificat în spatele plajelor, zone de apărare în
fiecare teritoriu divizional; în spatele lor erau „zone ale corpurilor” şi
„zone de comandament”; întregul sistem pătrundea în adâncime cam o
sută cincizeci de kilometri sau mai mult. Iar în spatele acestora, era
amplasat principalul obstacol antitanc, care se întindea de-a lungul
Angliei de sud şi către nord, până la Nothingham-Shire. Peste toate
331
acestea, era rezerva finală sub conducerea directă a comandantului şef

al Forţelor interne. Asta era politica noastră, ca să fim cât se poate de
largi.
În cadrul acestei structuri generale, erau numeroase variaţiuni.
Fiecare port de pe coasta de est şi de sud forma obiectul unui studiu
special. Un atac frontal asupra unui port apărat părea o chestiune
improbabilă şi toate porturile au fost transformate în puncte puternice,
la fel de capabile să se apere dinspre mare ca şi dinspre uscat. Au fost
plasate obstacole pe mulţi kilometri titraţi, în Britania, pentru a
împiedica aterizarea trupelor aeropurtate. Toate aerodromurile, staţiile
radar şi depozitele de combustibil, care chiar şi în vara lui 1940 erau în
număr de trei sute şaptezeci, aveau nevoie de apărare cu garnizoane
speciale şi cu aviatorii proprii. Multe mii de puncte vulnerabile, poduri,
centrale electrice, depozite, uzine vitale şi altele asemenea trebuiau să
fie păzite zi şi noapte împotriva sabotajelor sau incendiilor. Erau
pregătite planuri de distrugere imediată a resurselor de ajutor pentru
duşman, în cazul când erau capturate. Distrugerea facilităţilor portuare,
avarierea drumurilor principale, paralizarea transporturilor motorizate,
a telefoanelor şi a sistemului telegrafic, a vagoanelor şi a căilor de
comunicaţie dacă ieşeau de sub controlul nostru, totul era plănuit până
la ultimul amănunt. Totuşi, în ciuda acestor precauţii înţelepte şi
necesare la care departamentele civile au dat ajutor celor militare, nu
era vorba de o politică a „terenului pârjolit”. Anglia trebuia apărată de
populaţia ei, dar nu distrusă.
***
Toate acestea mai aveau o latură. Prima mea reacţie faţă de

„miracolul de la Dunkerque” a fost să-l folosesc pentru a organiza o
contraofensivă. Când era atât de multă nesiguranţă, nevoia de a
recăpăta iniţiativa ne surâdea teribil. Ziua de 4 iunie mi-a fost ocupată
de nevoia de a pregăti şi a ţine lungul şi seriosul discurs în Camera
Comunelor despre care am mai relatat, dar de îndată ce am terminat cu
treaba asta, m-am grăbit să ating nota care, după părerea mea, trebuia
să ne conducă gândirea în acest moment; în consecinţă, i-am trimis
generalului Ismay următoarea minută:
332
Suntem foarte preocupaţi – şi este înţelept să fim – de

pericolele unei debarcări a germanilor în Britania, în ciuda faptului
că avem superioritatea pe mare şi avem o apărare foarte puternică
în aer, cu avioanele de luptă. Fiecare golfuleţ, fiecare plajă, fiecare
port a devenit pentru noi un motiv de îngrijorare. În plus,
paraşutiştii pot trece peste ţară şi pot ocupa Liverpool sau Irlanda
şi aşa mai departe. Toată această atmosferă e bună pentru că
stimulează energia. Dar dacă e atât de uşor pentru germani să ne
invadeze; în ciuda forţei lor slabe pe mare, unii s-ar putea simţi
înclinaţi să pună întrebarea: de ce ar fi oare imposibil ca şi noi să
le facem lor aşa ceva? Obiceiul minţii de a gândi defensiv, care i-a
ruinat pe francezi, nu trebuie lăsat să ne reprime iniţiativa. Este de
cea mai mare importanţă să menţinem cea mai mare parte a
forţelor germane de-a lungul coastelor ţărilor pe care le-au cucerit
şi ar trebui imediat să ne punem pe treabă, să organizăm forţe de
raid asupra acestor coaste, unde populaţia este prietenoasă.
Asemenea forţe ar putea fi compuse din unităţi independente, bine
echipate de, să zicem, o mie de până la nu mai mult de zece mii de
oameni, când sunt combinate. Surpriza va fi asigurată prin faptul
că destinaţia va fi ascunsă până în ultimul moment. Am văzut la
Dunkerque, cât de repede pot fi luate înapoi trupele (şi presupun
că tot aşa pot fi şi duse) în punctele alese, dacă este nevoie. Cât de
minunat ar fi dacă germanii ar putea să fie făcuţi să se întrebe
unde vor fi loviţi data următoare, în loc să ne forţeze să ne
înconjurăm cu ziduri pe Insulă şi să-i punem acoperiş! Trebuie
făcut ceva ca să ne scuturăm de prostraţia noastră mintală şi
morală faţă de voinţa şi iniţiativa duşmanului, de care suferim noi.
Ismay a transmis-o şefilor de Stat Major şi, în principiu, a primit

aprobarea lor cordială, ceea ce s-a reflectat în numeroase decizii pe care
le-am luat. Din aceasta, a reieşit treptat o politică. Gândurile mele erau
ferm fixate în acest timp la războiul cu tancurile, nu doar în defensivă ci
şi în ofensivă. Aceasta cerea construirea unui mare număr de vase de
debarcare, care a devenit una dintre grijile mele permanente. Cum toate
acestea erau destinate să capete o importanţă majoră în viitor, trebuie
acum să mă întorc la un subiect pe care îl aveam de mult timp în minte
şi care acum era reînviat.
333
***
Fusesem totdeauna fascinat de maşini de război amfibii, iar ideea

de a folosi tancuri care să gonească pe mai din vapoare special
construite pentru debarcare pe plajă, acolo unde nu erau aşteptate, îmi
stătea de mult în minte. Cu zece zile înainte de a mă alătura guvernului
domnului Lloyd George ca ministru al Muniţiilor, la 17 iulie 1917,
pregătisem, fără ajutorul experţilor, un plan de capturare a celor două
insule frisiene, Borkum şi Sylt. Planul conţinea următorul paragraf, care
nu a văzut lumina zilei:
Debarcarea trupelor pe insule (Borkum sau Sylt) sub acoperirea
tunurilor flotei la nevoie ajutate de gaze şi fum de pe transportoare
antitorpilă cu ajutorul unor şlepuri antiglonţ. Ar fi necesare cam o sută
pentru debarcarea unei divizii. În plus, trebuie asigurate un număr de,
să zicem, cincizeci de şlepuri de debarcare a tancurilor; fiecare ducând un
tanc sau mai multe şi înzestrate cu tăietoare de sârme. Cu ajutorul unei
pasarele de acostare sau a unei prove care se poate lăsa, tancurile vor
coborî cu puterea lor proprie şi vor evita ca infanteria să fie reţinută de
sârma ghimpată când va ataca forturile şi bateriile. Acesta este un lucru
nou, care va înlătura una dintre ele mai mari dificultăţi şi anume
debarcarea rapidă a artileriei care să distrugă barajele de sârmă
ghimpată.
Şi mai departe:
Există întotdeauna pericolul ca inamicul să afle de intenţiile

noastre şi să-şi întărească garnizoana din timp cu trupe bune şi, oricum,
în ce priveşte Borkum, în legătură cu care trebuie să fie foarte sensibil.
Pe de altă parte, debarcarea poate fi făcută sub scutul şlepurilor;
rezistente la gloanţele de mitraliere şi prea numeroase pentru a fi
afectate serios de tirul tunurilor (adică al tunurilor grele); iar tancurile,
folosite în număr şi mai mare decât se sugerează aici, mai ales cele care se
mişcă repede şi varietăţile mai uşoare, vor acţiona într-o regiune unde nu
s-au putut face pregătiri pentru primirea lor. Asemenea lucruri pot fi
gândite ca fiindu-ne favorabile, noi şi importante.
În acest document, eu am avut şi un plan alternativ de a se

construi o insulă artificială în apele mici de la Horn Reef (spre nord).
334
Una dintre metodele de investigare este următoarea: Un număr de

barje cu fundul plat sau chesoane făcute nu din oţel ci din ciment ar trebui
pregătite în Humber, la Harwick şi în Wash, Medwan şi Tamisa. Aceste
structuri trebuie să fie adaptate adâncimii la care urmează să fie
scufundate, conform unui plan general. Ele vor pluti când vor fi goale şi
vor putea fi tractate pe apă la locul insulei artificiale. La sosirea la
geamandurile care marchează insula, supapele se vor deschide şi ele se
vor lăsa la fund. Ar putea fi apoi umplute cu nisip, dacă se iveşte ocazia,
cu o dragă de absorbţie. În acest fel, se va crea un port antitorpilă şi
împotriva vremii proaste, ca un fel de atol, în largul mării, cu îngrădituri
pentru distrugătoare şi submarine şi platforme de aterizare pentru
avioane.
Acest proiect, dacă este realizabil, este capabil de mari servicii şi
ar putea fi amplasat în diferite locuri. Vapoare de ciment pot fi eventual
puse să ducă un tun greu complet, iar apoi, lăsându-se să intre apa în
camerele lor exterioare, acestea se vor aşeza pe fundul mării, ca
forturile Solent, în locurile dorite. Alte structuri scufundabile ar putea fi
făcute pentru a conţine magazii de provizii, tancuri de petrol sau camere
de locuit. Fără o consultare a specialiştilor, nu se poate face aici mai
mult decât a se indica posibilităţile care nu abordează altceva decât
problema creării, transportării pe bucăţi, asamblării şi aşezării unei
insule artificiale şi a unei baze de distrugătoare.
Un asemenea plan, dacă este găsit bun din punct de vedere
mecanic, evită nevoia de a folosi trupe precum şi toate riscurile atacării
unei insule fortificate. Ar putea fi folosită şi ca un element surpriză pentru
că, deşi construcţia acestor vase ar fi cunoscută de Germania, concluzia
naturală va fi că ele sunt destinate, pentru încercarea de a bloca gurile
râurilor, care este de altfel o idee ce nu trebuie exclusă. Astfel, până când
insula sau sistemul ar începe să prindă contur, duşmanul nu-i va
înţelege scopul.
Timp de aproape un sfert de secol, acest document a dormitat în
arhivele Comitetului pentru apărarea imperiului. Nu l-am tipărit în
volumul Criza mondială, unde trebuia să formeze un capitol, din motive
de spaţiu şi pentru că nu fusese pus în practică. Asta din fericire, pentru
că ideile exprimate acolo erau, în acest război, mai vitale ca oricând; iar
germanii cu siguranţă că au citit cu atenţie cărţile mele despre război.
Concepţiile ce stau la baza acestui vechi document erau adânc întipărite
în mintea mea, iar în noua situaţie de urgenţă, constituiau baza acţiunii
335
care, după un lung interval, şi-a găsit memorabila expresie în vasta flotă
de vase care au debarcat tancurile în 1943 şi în porturile „Mulberry” din
1944.
De atunci încolo, multă energie s-a cheltuit pentru dezvoltarea a
tot felul de vase de debarcare şi s-a format un departament special. La
Amiralitate care să se ocupe de aceste probleme. În octombrie 1940,
încercările primului vas de debarcare a tancurilor erau în curs. A urmat
o formă îmbunătăţită, din care multe au fost construite din secţiuni,
pentru un transport mai convenabil pe mare în Orientul Mijlociu, unde
au început să sosească în vara lui 1941. Ele şi-au dovedit valoarea şi, pe
măsură ce am căpătat experienţă, capacităţile seriilor ulterioare ale
acestor vapoare stranii s-au îmbunătăţit mereu. Din fericire, s-a dovedit
că operaţia de construire a acestor vase de debarcare putea fi
transferată unor firme de construcţii neangajate în construcţia de vase
şi astfel munca celor mai mari întreprinderi de construcţii de vase nu a
trebuit să mai fie tulburată. Acest lucru a dat posibilitate aplicării unui
program pe scară mare, la care ne gândeam, dar a pus şi anumite limite
mărimii vaselor.
Vasele de debarcare a tancurilor erau potrivite pentru operaţiuni
de raiduri peste Canal sau pentru acţiuni mai extinse în Mediterana, dar
nu pentru călătorii lungi în largul mării. A apărut nevoia unor vase mai
mari, mai bune pe mare, care, în afară de faptul că transportă tancuri şi
alte vehicole în călătorii peste ocean, să poată de asemeni să le debarce
pe plaje, ca şi celelalte. Am dat instrucţiuni pentru proiectarea unor
asemenea vase, care au fost numite „Vase de debarcare a tancurilor” (L.
S. T.). La timpul potrivit, proiectul a fost dus în Statele Unite, unde
amănuntele au fost elaborate în comun. A fost introdus în fabricaţie în
America pe scară masivă şi a figurat proeminent în toate operaţiunile
noastre ulterioare, aducând poate cea mai mare contribuţie singulară la
soluţionarea problemei dificile a debarcării vehicolelor grele pe plaje. În
cele din urmă, au fost construite peste o mie de asemenea vase.
La sfârşitul anului 1940, aveam o concepţie sănătoasă asupra
amfibiilor ca arme de război. Producţia de vase specializate şi
echipamente de tot felul se amplifica iar formaţiunile menite să
mânuiască aceste noi materiale erau formate şi instruite sub comanda
operaţională combinată. Centre speciale de instruire au fost create atât
în ţară cât şi în Orientul Mijlociu. Toate aceste idei şi manifestarea lor
practică le-am prezentat prietenilor noştri americani pe măsură ce au
336
căpătat formă. Rezultatele au sporit mereu în cursul anilor de luptă şi

astfel, la timpul potrivit, au constituit instrumentul care, în cele din
urmă, a jucat un rol indispensabil în cele mai mari planuri şi fapte ale
noastre. În 1940 şi 1941, eforturile noastre în acest domeniu au fost
limitate din cauza cerinţei luptelor cu submarinele de buzunar-U. Doar
şapte mii de oameni au putut fi folosiţi pentru producţia de vase de
debarcare la sfârşitul anului 1940, iar numărul acesta nu a fost cu mult
depăşit în anul următor. Totuşi, până în 1944, nu mai puţin de şaptezeci
de mii de oameni se dedicau în Britania, acestei sarcini uriaşe la care se
adăuga un număr şi mai mare în Slutele Unite. Având în vedere
numeroasele relatări care există şi se înmulţesc cu privire la presupusa
mea aversiune faţă de debarcările pe scară mare, ca aceea care a avut
loc în Normandia în 1944, ar fi poate nimerit să arăt clar că, încă de la
început, eu am dat o mare parte din impulsul şi autoritatea pentru
crearea imensului aparat şi a armatei pentru debarcarea blindatelor pe
plaje, fără de care, după cum este recunoscut în prezent pe plan
universal, toate asemenea operaţiuni majore ar fi fost imposibile.
Capitolul VIII
AGONIA FRANCEZĂ
Generaţiile viitoare ar putea considera demn de notat că

întrebarea supremă dacă trebuie să luptăm singuri nu şi-a găsit
niciodată locul pe agenda Cabinetului de Război. A fost considerată
drept ceva de la sine înţeles şi ca o chestiune de linie de către bărbaţii
din toate partidele din stal şi eram prea ocupaţi ca să ne pierdem timpul
cu asemenea chestiuni rupte de realitate, academice. Eram uniţi de
asemeni în a privi cu încredere noua fază a războiului.
La 13 iunie am făcut ultima mea vizită în Franţa, ultima în patru
ani socotiţi aproape exact, până şi la zi. Guvernul francez se retrăsese
acum la Tours şi tensiunea crescuse continuu. I-am luat cu mine pe
Edward Halifax şi pe generalul Ismay, iar Max Beaverbrook s-a oferit
voluntar să vină şi el. La necaz, el este totdeauna activ. De data asta,
cerul era fără nori şi am zburat înconjuraţi de avioanele escadrilei
noastre Spitfire, făcând un ocol şi mai mare spre sud decât înainte.
Ajunşi deasupra oraşului Tours, am constatat că aeroportul fusese grav
bombardat cu o noapte înainte, dar noi, cu toată escorta noastră, am
337
aterizat bine, în ciuda craterelor. Imediat, am simţit degradarea situaţiei.

Nimeni nu a venit să ne întâmpine şi nu părea că ne aşteaptă. Am
împrumutat o maşină militară de la comandant şi am plecat spre oraş,
îndreptându-ne spre prefectură, unde guvernul francez îşi avea cartierul
general. Nicio persoană importantă nu era acolo, dar mi s-a relatat că
Reynaud se va întoarce de unde era plecat prin ţară.
Fiind deja aproape ora două, am insistat să luăm prânzul şi, după
nişte parlamentari, am mers cu maşina pe străzi aglomerate, cu maşini
de refugiaţi, majoritatea cu o saltea pe capotă şi înghesuiţi cu bagaje. Am
găsit o cafenea, care era închisă, dar, după explicaţii, am obţinut o masă.
În timpul mesei, am fost vizitat de domnul Baudouin, a cărui influenţă
crescuse în ultimele zile. El a început imediat, în maniera lui moale,
mătăsoasă, să vorbească despre inutilitatea rezistenţei franceze. Dacă
Statele Unite ar declara război Germaniei, Franţa ar putea, eventual, să
continue. Ce credeam eu despre asta? Eu nu am mai discutat mai
departe chestiunea decât spunând că eu sper că Statele Unite vor intra şi
că, desigur, ar trebui să continuăm lupta. Mi s-a spus că, mai târziu, el a
răspândit faptul că eu am fost de acord ca Franţa să se predea, dacă
Statele Unite nu intră în război.
Apoi ne-am întors la Prefectură, unde ne aştepta Mandel, ministrul
de Interne. Acest fost secretar credincios al lui Clemenceau, care a
purtat mai departe mesajul vieţii acestuia, părea într-o stare de spirit
foarte bună. Era energia şi sfidarea personificată. Prânzul lui, un pui
atrăgător, stătea neatins pe o farfurie în faţa lui. El era ca o rază de
soare. Avea câte un telefon în fiecare mână, prin care dădea necontenit
ordine şi decizii. Ideile lui erau simple: luptaţi în continuare până la
capăt, în Franţa, pentru a acoperi cea mai mare mişcare posibilă în
Africa. Aceasta a fost ultima dată când l-am văzut pe acest curajos
francez. Republica franceză reinstaurată i-a împuşcat pe bună dreptate
pe cei care l-au ucis. Memoria lui este onorată de concetăţenii săi şi de
Aliaţii lor.
Imediat a sosit Reynaud. La început părea deprimat. Generalul
Weygand îi raportase că armatele franceze erau epuizate. Frontul fusese
rupt în multe locuri; refugiaţii se scurgeau pe toate şoselele din ţară şi
multe trupe erau în dezordine. Generalisimul simţea că era necesar să se
ceară un armistiţiu, atât timp cât mai erau suficiente trupe ca să
menţină ordinea până la încheierea păcii. Acesta era sfatul militarului. El
va trimite în cursul zilei un nou mesaj preşedintelui Roosevelt, în care
338
va spune că venise ultima oră şi că soarta cauzei Aliaţilor era în mâinile

Americii. Altfel, alternativa este armistiţiu şi pace.
Domnul Reynaud a început să spună că, în ziua anterioară,
Consiliul de Miniştri l-a îndemnat să întrebe care va fi atitudinea
Britaniei dacă se va întâmpla ce e mai rău. El însuşi îşi dădea seama de
angajamentul solemn că niciunul dintre aliaţi nu va face pace. Generalul
Weygand şi alţii au subliniat că Franţa a sacrificat deja totul pentru
cauza comună. Nu-i mai rămăsese nimic, dar reuşise să slăbească mult
duşmanul comun, în aceste condiţii, ar fi şocant dacă Britania nu ar
înţelege că, fizic, Franţa nu mai era în stare să continue lupta şi în felul
acesta să lase poporul pradă descompunerii şi nenorocirilor în mâinile
unor specialişti în arta de a subjuga popoarele cucerite. Deci aceasta era
întrebarea pe care trebuia să o pună. Va înţelege Marea Britanie faptele
dure cu care se confrunta Franţa?
Am considerat că problema era atât de serioasă încât am cerut să
mă retrag cu colegii mei, înainte de a da răspunsul. Astfel, cu lorzii
Halifax şi Beaverbrook şi restul grupului nostru ne-am dus în grădină şi
am discutat problemele timp de o jumătate de oră. La întoarcere, am
reafirmat poziţia noastră. Nu puteam fi de acord cu o pace separată,
orice s-ar întâmpla. Scopul războiului nostru rămânea înfrângerea totală
a lui Hitler şi simţeam că încă mai puteam realiza lucrul ăsta. Nu eram
deci în situaţia de a elibera Franţa de obligaţiile ei. Orice s-ar întâmpla,
noi nu vom face însă reproşuri Franţei; dar aceasta era cu totul altă
chestiune decât aceea de a consimţi să o eliberăm de angajamentul ei.
Am îndemnat pe francezi să trimită acum din nou un apel final
preşedintelui Roosevelt, pe care noi îl vom sprijini din Londra. Domnul
Reynaud a fost de acord să facă lucrul ăsta şi a promis că francezii vor
rezista până la cunoaşterea rezultatului.
La sfârşitul discuţiilor, el ne-a dus în camera alăturată, unde
şedeau domnii Herriot şi Jeanneney, preşedintele Camerei şi respectiv al
Senatului. Ambii patrioţi au vorbit cu emoţie plină de pasiune despre
continuarea luptei până la moarte. Când am coborât coridorul aglomerat
spre curte, l-am văzut pe generalul de Gaulle stând fără expresie în
cadrul uşii. Salutându-l, i-am spus încet în franceză: „Eşti omul
destinului”. El a rămas nepăsător. În curte trebuie să fi fost mai mult de
o sută de francezi din conducere, într-o stare de spirit înspăimântătoare.
Fiul lui Clemenceau s-a îndreptat spre mine. I-am strâns mâna.
Avioanele Spitfire erau deja în aer şi eu am dormit profund în drumul
339
nostru rapid, fără evenimente, până acasă. A fost un lucru înţelept

pentru că mai era mult până aveam să mă duc la culcare.
***
La 10.15 p.m. am dat noul meu raport Cabinetului. Relatarea mea a

fost susţinută de cei doi însoţitori ai mei. Când încă eram în şedinţă,
ambasadorul Kennedy a venit cu răspunsul preşedintelui Roosevelt la
un apel anterior al lui Reynaud din 10 iunie. „Mesajul dumitale,
telegrafia el, m-a mişcat adânc. V-am mai afirmat, dumitale şi domnului
Churchill, că guvernul acesta face tot ce-i stă în putere să pună la
dispoziţia guvernelor Aliate materialele pe care ele le cer cu atâta
urgenţă şi ne dublăm eforturile ca să facem mai mult. Aceasta din cauză
că avem încredere în idealurile pentru care luptă Aliaţii şi le sprijinim.
Minunata rezistenţă a armatelor franceză şi britanică a
impresionat profund poporul american.
Personal, sunt impresionat de declaraţia dumitale că Franţa va
lupta în continuare pentru democraţie, chiar dacă aceasta înseamnă
retragere lentă, chiar şi în Africa de nord şi în Atlantic. Este foarte
important să ne amintim că flota franceză şi cea britanică continuă să
stăpânească în Atlantic şi în alte oceane; de asemeni, trebuie să nu uităm
că, pentru menţinerea tuturor armatelor, sunt vitale materiale din
lumea exterioară.
Mă însufleţeşte de asemeni ce mi-a spus premierul Churchill
despre continua rezistenţă a imperiului britanic şi că hotărârea se pare
că se aplică şi marelui imperiu francez din întreaga lume. Puterea
navală, în treburile internaţionale, mai ţine încă minte lecţiile istoriei,
după cum bine ştie amiralul Darlan.”
Noi toţi am considerat că preşedintele a mers foarte departe. El îl
autorizase pe Reynaud să publice mesajul din 10 iunie cu tot ce implica
acest lucru, iar acum el trimisese acest răspuns formidabil. Dacă cu
aceasta Franţa decidea să îndure în continuare tortura războiului,
Statele Unite ar fi fost adânc angajate să se implice în război. În orice
caz, răspunsul conţinea două puncte care erau foarte importante pentru
beligeranţi: mai întâi, o promisiune de ajutor material total, ceea ce
implica asistenţă activă; în al doilea rând, un apel ca să continue lupta
chiar dacă guvernul ar fi nevoit să părăsească Franţa. I-am trimis
imediat preşedintelui mulţumirile noastre şi m-am gândit să recomand
340
lui Reynaud mesajul preşedintelui în termenii cei mai călduroşi. Poate

că aceste puncte erau subliniate nejustificat, dar trebuia să folosim la
maximum tot ce aveam.
A doua zi, a sosit de la preşedinte o telegramă în care arăta că nu
poate fi de acord cu publicarea acestui mesaj de către Reynaud. El
personal ar fi vrut, după spusele domnului Kennedy, dar Departamentul
de Stat, deşi simpatiza cu el, a văzut în asta un pericol foarte mare.
Preşedintele lăuda guvernele britanic şi francez pentru vitejia trupelor
lor. El a reînnoit asigurările în legătură cu furnizarea tuturor
materialelor şi cu aprovizionarea posibilă; dar apoi a spus că mesajul
său nu avea intenţia de a angaja guvernul Statelor Unite la o participare
militară. În Constituţia americană nu există nicio autoritate în afară de
Congres care să se poată angaja în asemenea probleme. El avea în minte,
în general, flota franceză. La dorinţa sa, Congresul a aprobat cincizeci de
milioane de dolari în scopul aprovizionării cu alimente şi îmbrăcăminte
a refugiaţilor civili din Franţa.
Aceasta era o telegramă dezamăgitoare.
În jurul mesei noastre, am înţeles pe deplin riscurile preşedintelui
de a fi acuzat de depăşirea autorităţii lui constituţionale şi, în
consecinţă, riscul de a fi învins pe această chestiune la alegerile care se
apropiau şi de care depindea soarta noastră, şi încă multe altele. Eram
convins că el ar renunţa şi la viaţă, ca să nu mai amintesc de funcţia. Să
publică, pentru cauza libertăţii în lume, care era acum într-un atât de
mare pericol. Dar ce-ar fi fost bun în asta? Îi puteam simţi suferinţa
peste Atlantic. La Casa Albă, frământarea era de altă natură decât cea de
la Bordeaux sau Londra. Dar gradul de stres personal era egal.
În răspunsul meu, am încercat să-l înarmez pe domnul Roosevelt
cu câteva argumente pe care le putea folosi faţă de alţii în legătură cu
pericolul ce s-ar crea pentru Statele Unite, dacă Europa ar cădea şi
Britania ar eşua. Aceasta nu era o chestiune de sentiment ci una de viaţă
şi moarte. I-am telegrafiat: „Soarta flotei britanice, după cum ţi-am mai
menţionat, ar fi decisivă pentru viitorul Statelor Unite, pentru că, dacă
aceasta s-ar adăuga celei a flotelor Japoniei, Franţei şi Italiei, precum şi
marilor resurse ale industriei germane, o forţă navală copleşitoare ar
ajunge în mâinile lui Hitler. El ar putea să o folosească, bineînţeles, cu
moderaţie. Dar, pe de altă parte, s-ar putea să nu facă aşa. Această
revoluţie în puterea pe mare s-ar putea produce foarte repede şi, cu
siguranţă, cu mult înainte ca Statele Unite să se poată pregăti împotriva
341
ei. Dacă noi cădem, s-ar putea să aveţi nişte State Unite ale Europei sub
comandă nazistă, mult mai numeroase, mai puternice, mai bine
înarmate decât Lumea Nouă…”
***
Între timp, situaţia pe frontul francez mergea din rău în mai rău.
Operaţiunile germane la nord-vest de Paris, în care fusese pierdută
divizia noastră 51, aduseseră duşmanul în partea de jos a râurilor Sena
şi Oise. Pe malul sudic, rămăşiţele dispersate ale armatelor franceze a
Zecea şi a Şaptea abia dacă organizau o apărare; fuseseră împrăştiaţi şi,
pentru a închide spărtura, fusese scoasă şi interpusă garnizoana
capitalei, aşa-numita „Armée de Paris”.
Mai spre est, de-a lungul râului Aisne, armatele a Şasea, a Patra şi a
Doua, erau în stare mult mai bună. Avuseseră trei săptămâni în care să
se amplaseze şi să absoarbă întăriturile care le-au fost trimise. În
perioada Dunkerque şi a marşului spre Rouen, ele fuseseră lăsate
netulburate, dar forţa lor era mică pentru cei o sută cincizeci de
kilometri pe care trebuiau să-i ţină, iar duşmanul folosise timpul pentru
a concentra împotriva lor un mare număr de divizii care să dea lovitura
finală. La 9 iunie, frontul a căzut. În ciuda unei rezistenţe înverşunate,
pentru că francezii luptau acum cu mare hotărâre, s-au stabilit capete de
pod la sud de râu, de la Soissons la Rethel, iar în următoarele două zile
acestea au fost extinse, până s-a ajuns la Marna. Diviziile germane
Panzer, care jucaseră un rol atât de decisiv în lovitura de-a lungul
coastei, au fost aduse să se alăture noii bătălii. Opt dintre acestea, în
două puternice atacuri, au transformat înfrângerea francezilor într-o
fugă. Armatele franceze, decimate şi în panică, nu au fost capabile să
reziste acestei puternice forţe superioare ca număr, echipament şi
tehnică. În patru zile, la 16 iunie, duşmanul ajunsese la Orleans şi Loire;
în acest timp, spre est, celălalt atac trecuse prin Dijon şi Besançon
aproape până la frontiera cu Elveţia.
La vest de Paris, rămăşiţele armatei a Zecea, echivalentă cu nu mai
mult de două divizii, au fost împinse înapoi spre sud-vest de Sena, spre
Alençon. Capitala a căzut în 14; armatele care o apărau, a Şaptea şi
Armée de Paris, fuseseră împrăştiate; o mare ruptură a frontului separa
acum puţinele forţe franceze şi britanice din vest de restul rămăşiţelor
cândva mândrei armate a Franţei.
342
Dar ce era cu Linia Maginot, scutul Franţei, şi cu apărătorii ei?

Până la 14 iunie, nu se produsese niciun atac direct şi, deja, unele dintre
formaţiunile active, lăsând în urmă trupele de garnizoană, începuseră să
se alăture, când puteau, armatelor din centru care se retrăgeau rapid.
Dar era prea târziu. În acea zi, Linia Maginot a fost străpunsă în faţa
localităţii Saarbrücken şi peste Rin, la Colmar. Francezii, în retragere, au
fost prinşi în luptă şi nu au mai putut să iasă. Două zile mai târziu,
pătrunderea germană la Besançon le-a tăiat retragerea. Peste patru sute
de mii de oameni erau înconjuraţi fără speranţă de scăpare. Multe
garnizoane încercuite au rezistat cu disperare; au refuzat să se predea,
până după încheierea armistiţiului, când ofiţerii francezi au fost trimişi
să le dea ordinul. Ultimele forturi au ascultat ordinul pe 30 iunie,
comandantul protestând că fortificaţiile lui erau încă intacte. Astfel, s-a
încheiat vasta bătălie dezorganizată, pe tot frontul francez. Rămâne doar
de relatat unicul rol pe care au putut să-l joace britanicii.
***
Generalul Brooke a primit distincţii pentru retragerea de la

Dunkerque şi, mai cu seamă, pentru bătălia din breşa lăsată de
capitularea belgienilor. De aceea, l-am ales pe el să comande trupele
britanice rămase în Franţa şi toate întăririle, până vor ajunge la un
număr suficient ca să necesite prezenţa Lordului Gort în calitate de
comandant de armată. Brooke ajunsese în Franţa şi, în 14, s-a întâlnit cu
generalii Weygand şi Georges. Weygand a afirmat că forţele franceze nu
mai sunt capabile să opună rezistenţă organizată sau să desfăşoare o
acţiune concertată. Armata franceză era ruptă în patru grupuri, dintre
care armata a Zecea era cea mai în vest. Weygand i-a mai spus că
guvernele Aliate au fost de acord să se creeze un cap de pod în peninsula
Bretania, care să fie menţinut de trupele franceze şi britanice pe o linie
care să meargă spre nord şi spre sud, prin Rennes. El i-a ordonat să-şi
desfăşoare trupele pe o linie defensivă care să treacă prin acel oraş.
Brooke a subliniat că această linie de apărare avea o lungime de 150 de
kilometri şi avea nevoie de cel puţin cincisprezece divizii. I s-a spus că
instrucţiunile pe care le primea trebuiau privite ca un ordin.
Este adevărat că, la 11 iunie, la Briare, Reynaud şi cu mine am
căzut de acord să încercăm să tragem un fel de „Linie Torres Vedras”
peste piciorul peninsulei Bretania. Totuşi, totul se dizolva în acelaşi
343
timp, iar planul, indiferent de meritele lui, n-a ajuns niciodată de

domeniul acţiunii. Ideea în sine era bună, dar nu erau condiţii ca să
devină realitate. Din moment ce principalele armate franceze erau
sfărâmate sau distruse, acest cap de pod, oricât era el de preţios, nu
putea fi ţinut prea mult timp în faţa atacului german concentrat. Dar o
rezistenţă aici, de câteva săptămâni, ar fi menţinut contactul cu Britania
şi ar fi permis retrageri franceze masive spre Africa, din alte părţi ale
uriaşului front, acum rupt în bucăţele. Dacă bătălia în Franţa avea să
continue, aceasta putea să fie doar în peninsula Brest şi în regiunile
împădurite şi muntoase, ca Vosgii. Alternativa pentru francezi era să se
predea. Deci nimeni nu trebuie să ironizeze ideea capului de pod în
Bretania. Armatele Aliate, sub conducerea lui Eisenhower, pe atunci un
colonel american necunoscut, a răscumpărat-o pentru noi la un preţ
foarte ridicat.
Generalul Brooke, după discuţia sa cu comandantul francez şi
după ce a apreciat din propriul său cartier general o situaţie care se
înrăutăţea cu fiecare oră care trecea, a raportat la Ministerul de Război
şi prin telefon domnului Eden să situaţia era fără speranţă. Orice
trimitere de întăriri ar trebui oprită şi rămăşiţele Forţei Expediţionare
britanice, acum numărând o sută cincizeci de mii de oameni, trebuiau să
fie reîmbarcate imediat. Întrucât ştia că sunt încăpăţânat, m-a sunat în
noaptea de 14 iunie, pe o linie telefonică liberă, din fericire, şi cu
eforturi, şi mi-a comunicat părerea lui. Îl auzeam foarte bine, iar după
zece minute am fost convins că avea dreptate şi că trebuia să plecăm. S-
au dat ordine în conformitate. El a fost eliberat de comanda franceză. A
început reîmbarcarea unei mari cantităţi de echipamente, provizii şi
oameni. Elementele principale ale Diviziei Canadiene, care debarcaseră,
s-au întors în vasele lor, iar divizia 52 Lowland, din care cea mai mare
parte nu intrase în acţiune, s-a retras spre Brest. La 15 iunie, restul
trupelor noastre a fost eliberat de sub ordinele Armatei a Zecea franceză
şi a doua zi s-a deplasat spre Cherbourg. La 17 iunie, s-a anunţat că
guvernul Pétain a cerut armistiţiu, ordonând tuturor forţelor franceze să
înceteze lupta, fără măcar să comunice această informaţie trupelor
noastre. În consecinţă, i-am cerut generalului Brooke să vină cu toţi
oamenii pe care îi putea îmbarca şi cu tot materialul pe care îl putea
salva. Am repetat acum, deşi pe o scară considerabilă şi cu vase mai
mari, evacuarea de la Dunkerque. Peste douăzeci de mii de soldaţi
polonezi, care refuzaseră să capituleze, şi-au croit drum spre mare şi au
344
fost duşi cu vapoarele noastre în ßbritania. Germanii au urmărit trupele

noastre în toate punctele. În peninsula Cherbourg, erau în contact cu
ariergarda noastră, la cincisprezece kilometri sud de port, în dimineaţa
zilei de 18. Ultimul vas a plecat la ora 4 p.m., când duşmanul, condus de
Divizia a 7-a Panzer a lui Rommel, era la cinci kilometri de port. Foarte
puţini dintre oamenii noştri au fost luaţi prizonieri. În total au fost
evacuaţi din porturile franceze 136 000 ostaşi britanici şi 310 tunuri; în
total, cu polonezii, erau 156 000 de oameni.
Atacul aerian german asupra transportului a fost greu. Un incident
înspăimântător s-a întâmplat pe 17, la St. Nazaire. Vasul de linie de 20
000 tone, Lancastria, cu cinci mii de oameni la bord, a fost bombardat
exact când era gata de plecare. Au pierit peste trei mii de oameni. Restul
au fost salvaţi, sub un atac aerian continuu, cu devotamentul
ambarcaţiunilor mici. Când vestea a ajuns la mine, în camera liniştită a
Cabinetului, în cursul după-amiezii, am interzis publicarea ei spunând:
„Ziarele au avut suficiente dezastre pentru ziua de azi”. Am intenţionat
să dau publicităţii ştirea câteva zile mai târziu. Dar evenimentele ne-au
copleşit atât de mult şi atât de repede încât am uitat să ridic interdicţia,
aşa că a trecut un timp până ce această oroare a devenit publică.
***
Trebuie acum să părăsim terenul dezastrelor militare, pentru a ne

referi la convulsiile din Cabinetul francez, şi la personajele car îl
înconjurau la Bordeaux.
În după-amiaza zilei de 16 iunie, domnul Monnet şi generalul de
Gaulle m-au vizitat în Camera Cabinetului. Generalul, în funcţia lui de
secretar de stat al Apărării Naturale, tocmai ordonase vasului francez
Pasteur, care ducea arme din America la Bordeaux, să se îndrepte spre
un port britanic. Monnet era foarte activ în privinţa unui plan de
transferare a tuturor contractelor franceze de muniţii din America spre
Britania, dacă Franţa făcea o pace separată. El se aştepta, evident, la aşa
ceva şi dorea să salveze cât mai mult din ce i se părea a fi prăbuşirea
lumii. Întreaga lui atitudine în această privinţă a fost de mare ajutor.
Apoi, a revenit la trimiterea de către noi a tuturor escadrilelor de
avioane de luptă pentru a participa la bătălia finală în Franţa, care însă
se terminase deja. I-am spus că aşa ceva era imposibil de făcut. Chiar şi
în această etapă, el a folosit argumentele uzuale: – „bătălia decisivă”,
345
„acum ori niciodată”, „dacă Franţa cade, totul se prăbuşeşte” şi aşa mai
departe. Dar nu puteam face nimic ca să-i fac pe plac în acest domeniu.
Cei doi vizitatori francezi ai mei s-au ridicat atunci şi s-au îndreptat spre
uşă, cu Monnet în faţă. Când au ajuns acolo, de Gaulle, care până atunci
nu scosese aproape niciun cuvânt, s-a întors şi, făcând doi, trei paşi spre
mine, mi-a spus în engleză: „Cred că aveţi dreptate”. Cu o comportare
nepăsătoare, imperturbabilă, mi se părea că are o capacitate
remarcabilă de a simţi durerea. Mi-am păstrat impresia, în contactul cu
acest bărbat foarte înalt, flegmatic, că „Acesta este guvernatorul
Franţei”. El s-a întors în seara aceea la Bordeaux cu un avion britanic pe
care i l-am pus la dispoziţie. Dar nu pentru mult timp.
În seara aceea, Cabinetul de Război a avut şedinţă până la şase.
Membrii săi erau într-o stare de emoţie neobişnuită. Căderea şi soarta
Franţei le domina mintea. Nenorocirea noastră proprie şi ce vom avea
de înfruntat singuri părea să treacă pe planul al doilea. Durerea pentru
aliata noastră aflată în agonie şi dorinţa de a face ceva omeneşte posibil
pentru a o ajuta era dominantă în atmosferă. Ne mai preocupa
importanţa copleşitoare a asigurării flotei franceze. Cu câteva zile
înainte, elaborasem o declaraţie pentru o Uniune franco-britanică, cu
cetăţenie comună, cu organe comune de apărare, cu o politică externă,
financiară şi economică şi aşa mai departe, pentru a da domnului
Reynaud noi argumente de natură vie şi stimulatoare ca să atragă o
majoritate a Cabinetului în favoarea unei plecări în Africa şi a
continuării războiului. Înarmat cu acest document şi însoţit de
conducători ai partidelor Laburist şi Liberal, de cei trei şefi de Stat
Major şi de diverşi ofiţeri şi personalităţi importante, am pornit din nou
într-o nouă misiune în Franţa. Un tren special aştepta la Waterloo.
Puteam ajunge la Southampton în două ore şi o noapte de navigaţie, cu o
viteză de treizeci de noduri, pe un crucişător care avea să ne aducă la
întâlnire la prânz, în ziua de 17. Ne-am luat locurile în tren. Soţia mea
venise să mă conducă. A fost o întârziere curioasă la pornire. Era
evident că se întâmplase ceva. Imediat, a sosit secretarul meu personal
din Downing Street, gâfâind, cu următorul mesaj de la Sir Ronald
Champbell, ambasadorul nostru la Bordeaux:
A început criza ministerială… Sper să am veşti la miezul

nopţii.
Între timp, întâlnirea de mâine e imposibilă.
346
Cu aceasta, m-am întors în Downing Street, cu inima grea.
***
Scena finală în Cabinetul Reynaud a decurs astfel:

Speranţele pe care domnul Reynaud şi le pusese pe Declaraţia de
Uniune s-au risipit curând. Rareori o propunere atât de generoasă a fost
primită cu atâta ostilitate. Premierul a citit de două ori declaraţia în
Consiliu. El s-a declarat puternic în favoarea ei şi a adăugat că va aranja
o întâlnire cu mine a doua zi, pentru a discuta amănuntele. Dar miniştrii
agitaţi, unii faimoşi, alţii necunoscuţi, sfâşiaţi de diviziuni şi sub
apăsarea îngrozitoare a înfrângerii, erau şovăielnici. Mulţi erau total
nepregătiţi pentru o asemenea temă de perspectivă. Sentimentul
copleşitor al Consiliului a fost de respingere a întregului plan. Surpriza
şi neîncrederea domina majoritatea, şi chiar cei mai prietenoşi şi
hotărâţi erau uluiţi. Consiliul se întâlnise ca să primească răspuns la
cererea franceză, la care consimţiseră cu toţii, ca Britania să elibereze
Franţa de obligaţiile ei, pentru ca Franţa să-i întrebe pe germani care ar
fi termenii pentru un armistiţiu. Este posibil, chiar probabil, că dacă
răspunsul nostru oficial ar fi fost pus în faţa lor, majoritatea ar fi
acceptat condiţia noastră principală în legătură cu trimiterea flotei lor în
Britania, sau ar fi făcut măcar alte propuneri potrivite şi astfel i-am fi
eliberat de grija de a începe negocieri cu duşmanul şi ar fi păstrat în
acelaşi timp opţiunea lor finală de a se retrage în Africa, dacă condiţiile
germane erau prea severe. Dar acum era un exemplu clasic de „ordin,
contraordin şi dezordine”.
Lui Paul Reynaud i-a fost imposibil să depăşească impresia
nefavorabilă pe care a creat-o propusa Uniune anglo-franceză. Secţiunea
defetistă, condusă de mareşalul Pétain, a refuzat fie şi să o examineze. S-
au adus acuzaţii violente. Că era un „plan de ultim moment”, „o
surpriză”, „o schemă de a pune Franţa sub tutelă sau de a i se lua
imperiul colonial”. Spunea că împingea Franţa în situaţia de dominion.
Alţii se plângeau că francezilor nu li se dădea nici măcar egalitate de
statut, pentru că francezii urmau să capete cetăţenia imperiului britanic
în loc de aceea a Marii Britanii, în timp ce britanicii urmau să fie cetăţeni
ai Franţei. Sugestia este contrazisă de text.
347
Dincolo de aceste cauze, au venit alte argumente. Weygand îl

convinsese pe Pétain, fără prea mare dificultate, că Anglia era pierdută.
Înaltele autorităţi militare fuseseră de părere că „În trei săptămâni,
Angliei i se va rupe gâtul ca unui pui.” A face o uniune cu Marea Britanie
era, după Pétain, „o fuziune cu un cadavru”. Ybarnegaray, care fusese
atât de vajnic în războiul trecut, a exclamat, „Mai bine o provincie
nazistă. Măcar asta ştim ce înseamnă.” Senatorul Reibel, un prieten
personal al lui Weygand, a declarat că planul însemna o distrugere
totală pentru Franţa şi, oricum, o subordonare totală faţă de Anglia.
Degeaba a replicat Reynaud: „Eu prefer să colaborez cu aliaţii mei decât
cu duşmanii”. Iar Mandel: „Ai prefera să fii un district german sau un
dominion britanic?” Totul era în zadar.
Am fost asiguraţi că prezentarea propunerii noastre de către
Reynaud nici măcar nu a fost pusă la vot în Consiliu. Aceasta a
reprezentat o durere personală şi fatală pentru premierul care se lupta
şi a marcat sfârşitul influenţei şi autorităţii lui asupra Consiliului. Toate
discuţiile în continuare s-au întors spre armistiţiu şi spre întrebarea ce
trebuia adresată germanilor despre termenii pe care îi acordau, iar în
această privinţă domnul Chautemps a fost rece şi rapid. Două telegrame
pe care le-am trimis în legătură cu flota nu au fost prezentate
Consiliului. Cererea ca flota să fie trimisă în porturile britanice ca un
preludiu la negocierile cu Germania nu a fost luată în considerare de
Cabinetul Reynaud, care acum era în totală descompunere. Pe la ora opt,
Reynaud, complet epuizat de stresul mintal şi fizic la care fusese supus
de atâtea zile, i-a înaintat preşedintelui demisia sa şi l-a sfătuit să trimită
după mareşalul Pétain. Această acţiune poate fi considerată precipitată.
Se pare că el încă mai ţinea la speranţa că va putea menţine întâlnirea de
a doua zi cu mine şi a vorbit despre asta cu generalul Spears. „Mâine va
fi un alt guvern, şi dumneata nu vei mai vorbi în numele nimănui”, a
spus Spears.
După aceea, mareşalul Pétain a format un guvern francez cu
scopul principal de a obţine un armistiţiu imediat din partea Germaniei.
Târziu, în noaptea de 16 iunie, grupul defetist, în fruntea căruia era el,
era atât de bine închegat şi unit încât acest proces nu a durat mult.
Domnul Chautemps („a întreba despre termeni nu înseamnă şi a-i
accepta”) era vicepreşedinte al Consiliului. Generalul Weygand, a cărui
părere era că se terminase totul, deţinea Ministerul Apărării Naţionale,
348
amiralul Darlan era ministru al Marinei, iar domnul Baudouin, ministru

de Externe.
Singura problemă aparentă a fost în legătura cu domnul Laval.
Prima ofertă a mareşalului a fost ca el să preia postul de ministru al
Justiţiei. Laval a respins-o cu dispreţ. El a cerut Ministerul de Externe,
singura poziţie de unde concepea el că era posibil să-şi realizeze planul
de a schimba alianţele Franţei, de a pune capăt Angliei şi a se alătura, ca
partener minor, Noii Europe naziste. Mareşalul Pétain s-a predat
imediat în faţa violenţei acestei formidabile personalităţi. Domnul
Baudouin, care primise deja postul de ministru de Externe, pentru care
ştia că este total nepotrivit, era gata să-l cedeze. Dar, când a menţionat
faptul domnului Charles-Roux, subsecretar permanent la Ministerul de
Externe, acesta a fost indignat. El a cerut sprijinul lui Weygand. Când
Weygand a intrat în cameră şi s-a adresat ilustrului mareşal, Laval a
devenit atât de furios încât cei doi militari au fost copleşiţi. Totuşi,
secretarul permanent a refuzat absolut să conlucreze cu Laval.
Confruntat cu aceasta, mareşalul a cedat din nou şi, după o scenă
violentă, Laval a plecat furios şi indignat.
Acesta a fost un moment critic. Patru luni mai târziu, în octombrie,
când Laval a devenit în cele din urmă ministru de Externe, exista o nouă
conştiinţă a valorilor militare. Rezistenţa Britaniei în faţa Germaniei era
atunci un fapt real. Se părea că Insula nu putea fi total desconsiderată.
Oricum „gâtul nu-i fusese rupt ca unui pui, în trei săptămâni”. Acesta era
un fapt nou; şi un fapt de care se bucura întreaga naţiune franceză.
***
La dorinţa Cabinetului, am transmis la radio următoarea

declaraţie, în seara de 17 iunie:
Veştile din Franţa sunt foarte proaste şi sunt îndurerat

pentru curajosul popor francez care a căzut în această mare
nenorocire. Nimic nu va schimba sentimentele noastre faţă de ei
sau încrederea noastră că geniul Franţei se va ridica din nou. Ce s-
a întâmplat în Franţa nu influenţează acţiunile şi scopul nostru.
Noi am rămas acum singurii luptători în arenă, să apărăm cauza
lumii. Vom face tot ce ne stă în putinţă ca să merităm această
înaltă onoare. Ne vom apăra Insula, căminul nostru, şi, împreună
349
cu imperiul britanic, vom continua lupta fără să fim cuceriţi până

când blestemul lui Hitler va fi şters de pe frunţile omenirii. Suntem
siguri că, până la urmă, lucrurile se vor îndrepta.
În acea dimineaţă, am menţionat colegilor mei din Cabinet o

convorbire telefonică pe care am avut-o în cursul nopţii cu generalul
Stears, care mi-a spus că nu crede că poate face un serviciu folositor în
noua structură de la Bordeaux. El a vorbit cu oarecare îngrijorare de
siguranţa generalului de Gaulle. Spears fusese probabil avertizat că, aşa
cum se profilau lucrurile, ar fi fost mai bine pentru generalul de Gaulle
să părăsească Franţa. Am fost imediat de acord cu elaborarea unui plan
bun în acest sens. Astfel că, foarte devreme dimineaţa, în 17, de Gaulle s-
a dus la biroul lui din Bordeaux, a stabilit o serie de întâlniri pentru
după-amiază, ca să mascheze lucrurile, apoi a plecat la aeroport cu
prietenul lui, Stears, care-l conducea. Şi-au strâns mâinile şi şi-au luat
rămas bun, iar când avionul a pornit, de Gaulle s-a urcat şi a trântit uşa.
Aparatul s-a ridicat în aer, în timp ce poliţia şi autorităţile franceze au
rămas cu gura căscată. De Gaulle ducea cu el, în acel mic avion, onoarea
Franţei.
Capitolul IX
AMIRALUL DARLAN ŞI FLOTA FRANCEZĂ. ORAN
După prăbuşirea Franţei, întrebarea care se năştea în minţile

tuturor duşmanilor şi prietenilor era: „Se va preda oare şi Britania?” în
măsura în care declaraţiile publice contează atunci când eşti încolţit de
evenimente, am afirmat în numele guvernului Majestăţii Sale, în
nenumărate rânduri, hotărârea noastră de a lupta singuri. După
Dunkerque, la 4 iunie, folosisem expresia „ne vom lupta ani de zile dacă
va fi necesar, şi singuri, dacă va fi necesar”. Această frază nu fusese
înserată degeaba, iar ambasadorul francez la Londra a fost pus a doua zi
să întrebe ce am vrut să spun de fapt. I s-a răspuns: „Exact ce s-a spus”.
Am putut aminti Camerei de remarca mea, când m-am adresat ei, în 18
iunie, a doua zi după căderea oraşului Bordeaux. Atunci am dat „unele
indicaţii în legătură cu bazele reale, solide, pe care ne întemeiem
hotărârea inflexibilă de a continua războiul”. Am putut asigura
Parlamentul că consilierii noştri profesionişti din cele trei forţe armate
350
erau încrezători că există speranţe bune şi rezonabile în privinţa unei

victorii finale. Le-am spus că am primit de la prim-miniştrii tuturor celor
patru dominioane mesaje prin care susţineau hotărârea noastră de a
continua lupta şi se declarau gata să ne împărtăşească soarta. Am mai
spus: „în primii patru ani ai războiului trecut, Aliaţii au avut parte doar
de dezastre şi de dezamăgiri… Ne puneam mereu întrebarea: „Cum o să
câştigăm?” şi nimeni nu a putut răspunde cu mare precizie, până ce, în
cele din urmă, groaznicul nostru duşman s-a prăbuşit în faţa noastră
brusc şi pe neaşteptate, iar noi eram aşa de plini de victorie încât, în
nebunia noastră, am dat-o uitării”.
Am încheiat:
„Ceea ce generalul Weygand a numit bătălia Franţei s-a terminat.
Bănuiesc că va începe bătălia Britaniei. De această bătălie depinde
supravieţuirea civilizaţiei creştine. De ea depinde propria noastră viaţă
britanică şi continuitatea îndelungată a instituţiilor noastre şi a
imperiului nostru. Toată furia şi forţa duşmanului se va întoarce curând
împotriva noastră. Hitler ştie că va trebui să ne înfrângă pe insula asta
sau să piardă războiul. Dacă putem să-i stăm împotrivă, toată Europa va
fi liberă şi viaţa lumii va putea merge înainte spre înălţimi însorite. Dar
dacă eşuăm, atunci întreaga lume, inclusiv Statele Unite, inclusiv tot ce
am cunoscut şi ce ne-a fost drag, se va scufunda în abisul unui nou Ev
întunecat, făcut şi mai sinistru şi mai prelungit de luminile ştiinţei
corupte. Aşadar, să ne înhămăm la datoriile noastre şi să ne comportăm
în aşa fel încât, dacă imperiul britanic şi Commonwealthul vor dura o
mie de ani, oamenii tot să mai spună: «Ăsta a fost momentul lor cel mai
frumos»”.
Toate aceste vorbe, adesea citate, au devenit realitate după
victorie. Dar pe atunci ele erau doar simple vorbe. Străinii care nu
înţeleg temperamentul rasei britanice când i se înfierbântă sângele au
presupus poate că asta era doar o faţadă curajoasă, ca un preludiu la
negocierile de pace. Nevoia lui Hitler de a termina războiul în vest era
vizibilă. El era în situaţia de a oferi termenii cei mai tentanţi. Pentru cei
care, ca şi mine, au studiat mişcările lui, nu părea imposibil că va
consimţi să lase Britania şi imperiul ei, precum şi flota intactă, ca să facă
o pace, ceea ce i-ar fi asigurat mână liberă în est, lucru despre care îmi
vorbise Ribbentrop în 1937 şi care era principala dorinţă a sufletului lui.
Până atunci, noi nu-i făcusem prea mult rău. Adăugasem doar propria
noastră înfrângere la triumful lui în Franţa. Putem oare să ne mirăm că
351
evaluatorii din multe ţări, care, în majoritatea lor, nu cunoşteau

problemele invaziei peste mare şi calitatea forţei noastre aeriene şi care
se aflau sub impresia copleşitoare a puterii şi teroarei germane, nu erau
convinşi de asta? Nu orice guvern democrat sau despotic şi nici orice
naţiune, singură şi aparent abandonată, ar fi preferat ororile invaziei şi
ar fi dispreţuit o şansă bună de pace pentru care puteau fi prezentate
multe cauze plauzibile. Retorica nu era o garanţie. Putea apare o nouă
administraţie. „Războinicii au avut şansa lor, dar au eşuat.” America
stătea de-o parte. Nimeni nu era obligat faţă de Rusia Sovietică. De ce nu
s-ar fi alăturat Britania spectatorilor care, în Japonia şi în Statele Unite,
în Suedia şi în Spania, priveau cu interes detaşat sau chiar cu bucurie, la
o luptă reciproc distrugătoare între imperiile nazist şi comunist?
Generaţiilor viitoare le va veni greu să creadă că problemele pe care le-
am rezumat aici nu au fost considerate că merită să aibă un loc pe
agenda Cabinetului sau măcar să fie menţionate în conclavele noastre
cele mai restrânse. Îndoielile putea fi înlăturate doar prin fapte. Iar
faptele abia urmau să vină.
***
În ultimele zile, la Bordeaux, amiralul Darlan a devenit o persoană

foarte importantă. Contactele mele cu el au fost puţine şi oficiale. Îl
respectam pentru munca pe care o făcuse pentru re-crearea marinei
franceze, care, după zece ani, sub controlul lui profesionist, era mai
eficientă ca oricând după revoluţia franceză. În decembrie 1939, când a
vizitat Anglia, i-am dat un dineu oficial la Amiralitate. Ca răspuns la
toast, el a început prin a aminti că străbunicul lui a fost ucis în bătălia de
la Trafalgar. De aceea, mă gândeam la el ca la unul dintre acei buni
francezi care urăsc Anglia. Discuţiile navale anglo-franceze din ianuarie
au arătat de asemeni cât de gelos era amiralul de pe poziţia lui
profesională, faţă de cel care era ministrul politic al Marinei. Aceasta
devenise o obsesie pozitivă şi cred că a jucat un rol decisiv în acţiunea
lui.
În rest, Darlan a fost prezent la majoritatea conferinţelor pe care
le-am descris şi, la apropierea sfârşitului rezistenţei franceze, el m-a
asigurat în repetate rânduri că, orice s-ar întâmpla, flota franceză nu va
cădea niciodată în mâinile germanilor. Acum, la Bordeaux, venise
momentul decisiv în cariera acestui ambiţios, independent şi capabil
352
amiral. Autoritatea lui asupra flotei era practic absolută. Nu trebuia

decât să dea ordin vaselor să se îndrepte spre porturi britanice,
americane sau din coloniile britanice, – unele porniseră deja – şi acestea
l-ar fi ascultat. În dimineaţa zilei de 17 iunie, după căderea cabinetului
domnului Reynaud, el a declarat generalului Georges că era hotărât să
dea acel ordin. A doua zi după-amiază, Georges l-a întâlnit şi l-a întrebat
ce s-a întâmplat. Darlan i-a spus că s-a răzgândit. Întrebat de ce, a
răspuns simplu: „Eu sunt acum ministrul Marinei.” Asta nu însemna că
se răzgândise pentru a deveni ministru al Marinei ci, fiind ministru, avea
un alt punct de vedere.
Cât de deşarte sunt calculele omeneşti de interes personal! Rareori
a existat un exemplu mai convingător. Darlan nu trebuia decât să
navigheze cu oricare dintre vasele lui în orice port în afara Franţei, ca să
devină stăpânul tuturor intereselor franceze aflate dincolo de controlul
german. El nu ar fi venit, cum a venit generalul de Gaulle, doar cu o
inimă de necucerit şi cu câteva spirite înrudite. El ar fi adus după el,
scăpând-o de puterea germană, cea de a patra flotă din lume, ai cărei
ofiţeri şi marinari erau devotaţi persoanei lui. Acţionând astfel, Darlan
ar fi devenit şeful rezistenţei franceze, având o armă puternică în mână.
Docurile şi arsenalele britanice şi americane ar fi fost la dispoziţia lui
pentru întreţinerea flotei. Odată recunoscut, rezervele de aur franceze
din Statele Unite i-ar fi asigurat resurse ample. Întregul imperiu francez
i s-ar fi raliat. Nimic nu l-ar fi putut împiedica să devină eliberatorul
Franţei. Faima şi puterea pe care o dorea cu atâta ardoare îi erau la
îndemână. În schimb, el a mers înainte timp de doi ani de îngrijorări şi
ocupând un post ruşinos, spre o moarte violentă, un mormânt
dezonorat şi un nume mult timp odios pentru marina franceză şi pentru
naţiunea pa care până atunci le servise atât de bine.
Mai putem atinge un punct în această chestiune. Într-o scrisoare
pe care mi-a trimis-o Darlan în 4 decembrie 1942, exact cu trei
săptămâni înainte de asasinarea lui, el pretindea cu vehemenţă că se
ţinuse de promisiune. Această scrisoare explică poziţia lui şi am
publicat-o în altă parte. Nu se poate nega faptul că niciun vas francez nu
a fost manevrat de germani sau folosit de ei împotriva noastră în război.
Aceasta nu datorită exclusiv măsurilor amiralului Darlan; dar cu
siguranţă că a imprimat în minţile ofiţerilor şi oamenilor marinei
franceze ideea că vasele lor trebuie distruse cu orice preţ, înainte de a fi
capturate de germani, pe care îi ura la fel de mult ca şi pe englezi. Dar, în
353
iunie 1940, alăturarea flotei franceze celei germane şi celei italiene, la

care se adăuga ameninţarea nemăsurată a Japoniei ce se ivea la orizont,
confruntau Marea Britanie cu pericole mortale şi afectau grav siguranţa
Statelor Unite. Articolul 8 al armistiţiului prevedea că flota franceză, cu
excepţia părţii lăsate libere pentru apărarea intereselor coloniale ale
Franţei, „va fi adunată în porturi specificate şi acolo va fi demobilizată şi
dezarmată, sub control german sau italian”. Era deci clar că vasele de
război franceze vor trece sub acel control deplin înarmate. E adevărat
că, în acelaşi articol, acordul german declara solemn că nu aveau
intenţia să folosească vasele în scopuri proprii în timpul războiului. Dar
care om cu mintea întreagă ar fi avut încredere în cuvântul lui Hitler,
după acţiunile lui ruşinoase şi după faptele săvârşite până atunci? În
plus, articolul excepta de această asigurare acele unităţi „necesare
pentru supravegherea coastei şi dragarea minelor”. Interpretarea
acestui punct revenea germanilor. În sfârşit, armistiţiul putea fi oricând
anulat, sub orice pretext de neaplicare. De fapt, asta nu reprezenta
niciun secret pentru noi. Cu orice preţ, cu orice risc, trebuia să ne
asigurăm că marina Franţei nu va cădea în mâini rele, ca apoi să ne
aducă pe noi şi pe alţii la ruină.
***
Cabinetul de Război nu a ezitat nicio clipă. Acei miniştri care, cu o

săptămână înainte, îşi dăruiseră Franţei toată inima şi îi oferiseră
cetăţenia comună, au hotărât că trebuiau luate toate măsurile necesare.
Era o decizie pe care o uram, cea mai nefirească şi dureroasă decizie
care m-a preocupat vreodată. Mi-am amintit de episodul când Marina
Regală a pus mâna pe flota daneză la Copenhaga, în 1807; dar acum,
francezii fuseseră până mai ieri dragii noştri aliaţi, iar simpatia noastră
faţă de nefericirea Franţei era sinceră. Pe de altă parte, se aflau în
cumpănă existenţa statului şi salvarea cauzei noastre. Era o tragedie
greacă. Dar era necesar să acţionăm, pentru viaţa Britaniei şi pentru tot
ce depindea de ea. M-am gândit la Danton, în 1793: „Coaliţia regilor ne
ameninţă, iar noi le aruncăm la picioare, drept gaj de luptă, capul unui
rege.” Tot evenimentul se încadra în această ordine de idei.
Marina franceză era dispusă astfel: două vase de luptă, două
crucişătoare uşoare (sau contretorpilleurs), câteva submarine, incluzând
unul foarte mare, Surcoue, opt distrugătoare şi circa două sute de vase
354
mai mici dar valoroase, pentru dragarea minelor şi antisubmarin, se

aflau în mare parte la Portsmouth şi Plymouth. Acestea erau în puterea
noastră. La Alexandria, era un vas de război francez, patru crucişătoare,
trei dintre ele moderne, cu tunuri de 24 centimetri, şi un număr de vase
mici. Acestea erau acoperite de o puternică escadră britanică de război.
La Oran, în capătul celălalt al Mediteranei, şi în portul militar adiacent
de la Mers-el-Kebir, se aflau două dintre cele mai bun vase ale flotei
franceze, Dunkerque şi Strasbourg, crucişătoare moderne de război
superioare lui Scarnhost şi Gneisenau, construite special pentru a fi
superioare acestora. Aceste vase, dacă ar fi ajuns în mâinile germanilor,
ar fi fost foarte neplăcute pe rutele noastre comerciale. Cu ele, se mai
aflau două vase de război franceze, câteva crucişătoare uşoare şi un
număr de distrugătoare, submarine şi alte vase. La Alger, erau şapte
crucişătoare, dintre care patru erau înarmate cu tunuri de 24 centimetri,
iar la Martinica, un portavion şi două crucişătoare uşoare. La Casablanca
era vasul Jean Bart, nou sosit de la St. Nazaire, dar fără tunuri. Acesta era
unul dintre vasele cheie în calculele forţei navale mondiale. Era
neterminat şi nu putea fi terminat la Casablanca. Nu trebuia să plece în
altă parte. Vasul Richelieu, care era mult mai aproape de a fi terminat,
ajunsese la Dakar. Acesta putea naviga cu putere proprie şi avea tunuri.
Mai erau multe alte vase de mai mică importanţă, în diverse, porturi. În
sfârşit, la Toulon, un număr de vase de război erau de neatins.
Operaţiunea „Catapult” prevedea confiscarea, controlul, deteriorarea
sau distrugerea efectivă şi simultană a tuturor vaselor accesibile din
flota franceză.
Dimineaţa devreme, în ziua de 3 iulie, toate vasele franceze aflate
la Portsmouth şi Plymouth au fost luate sub control britanic. Acţiunea a
fost bruscă şi, în mod necesar, a constituit o surpriză. A fost folosită o
forţă copleşitoare şi întreaga acţiune a arătat cât de uşor ar fi putut pune
mâna germanii pe orice vas de război francez aflat în porturile
controlate de ei. În Britania, transferul, în afară de cazul vasului Surcouf,
a fost amical iar echipajele au coborât de bunăvoie pe mal. Pe Surcouf au
fost ucişi doi viteji ofiţeri britanici şi un marinar, iar un alt marinar a
fost rănit. Un marinar francez a fost de asemeni rănit, dar multe sute s-
au oferit voluntar să ni se alăture. Vasul Surcouf după ce a făcut distinse
servicii, a pierit la 19 februarie 1942, cu tot viteazul lui echipaj francez.
Lovitura mortală s-a produs în vestul Mediteranei. Aici, la
Gibraltar, viceamiralul Somerville cu „Forţa H”, formată din crucişătorul
355
de război Hood, vasele de război Valiant şi Resolution, portavionul Ark

Royal, două crucişătoare şi unsprezece distrugătoare, au primit ordine
trimise de la Amiralitate la 2.24 a.m. pe 1 iulie:
Fiţi pregătiţi pentru „Catapult” la 3 iulie.
Printre ofiţerii lui Somerville, era căpitanul Holland, un distins şi

viteaz ofiţer, care fusese în ultima vreme ataşat naval la Paris, avea
simpatie pentru francezi şi avea influenţă. În după-amiaza zilei de 1
iulie, viceamiralul a telegrafiat:
După discuţii cu Holland şi alţii, viceamiralul „Forţei H” este

impresionat de punctul lor de vedere că folosirea forţei ar trebui
evitată cu orice preţ. Holland consideră că o acţiune ofensivă din
partea noastră i-ar îndepărta pe francezi, oriunde s-ar afla.
La aceasta, Amiralitatea a răspuns la ora 6.20 p.m.
„Intenţia fermă a guvernului Majestăţii Sale este că, dacă

francezii nu vor accepta niciuna dintre alternativele voastre,
trebuie distruşi.
La scurt timp după miezul nopţii, (1.08 a.m. 2 iulie), amiralul

Somerville i s-a trimis amiralului francez o comunicare concepută cu
atenţie. Partea crucială era următoarea:
(a) Navigaţi cu noi şi continuaţi lupta pentru victorie

împotriva germanilor şi italienilor.
(b) Navigaţi cu echipaje reduse, sub controlul nostru, spre
un port britanic. Echipajele reduse vor fi repatriate cât mai curând
posibil.
Dacă adoptaţi una dintre aceste soluţii, vom reda Franţei
vasele ei la sfârşitul războiului, sau vom plăti compensaţii depline
dacă acestea vor fi avariate între timp.
(e) În eventualitatea că vă simţiţi obligaţi să stipulaţi că
vasele nu trebuie să fie folosite împotriva Germaniei sau Italiei
decât în cazul când acestea încalcă armistiţiul, atunci navigaţi cu
noi, cu echipaj redus, spre un port francez din Indiile de vest –
356
Martinica, de exemplu – unde pot fi demilitarizate, spre satisfacţia

noastră, sau pot fi încredinţate Statelor Unite, pentru a rămâne în
siguranţă până la sfârşitul războiului; echipajele fiind repatriate.
Dacă refuzaţi aceste oferte, trebuie să vă cer, cu profund
regret, să vă scufundaţi vasele în decurs de şase ore.
În sfârşit, dacă nu faceţi cele de mai sus, am ordinul
guvernului Majestăţii Sale să folosesc orice forţă necesară ca să
evit ca vasele voastre să intre în mâinile germanilor sau
italienilor.”
Amiralul a navigat la lumina zilei şi a ajuns lângă Oran pe la nouă

treizeci. El l-a trimis pe căpitanul Holland personal, pe un distrugător, la
amiralul francez Gensoul. După ce i s-a refuzat o întrevedere, Holland a
trimis prin mesageri documentul mai sus menţionat. Amiralul Gensoul a
răspuns în scris că, în niciun caz, un vas de război francez nu va fi lăsat
să cadă intact în mâinile germanilor şi italienilor şi că la forţă se va
răspunde cu forţa.
Toată ziua au continuat negocierile. La 4.15 p.m., căpitanului
Holland i s-a permis, în cele din urmă, să vină la bordul vasului
Dunkerque, dar întâlnirea ce a urmat cu amiralul a fost rece ca gheaţa.
Între timp, amiralul Gensoul a trimis două mesaje la Amiralitatea
franceză, iar la 3 p.m., Consiliul de Miniştri francez s-a întrunit ca să ia în
considerare termenii britanici. Generalul Weygand era prezent la
şedinţă, iar ce s-a întâmplat atunci a fost relatat de biograful lui. După
acesta, se pare că a treia alternativă şi anume transferarea flotei
franceze în Indiile de vest, nici nu a fost menţionată. Acesta scrie: „… Se
pare amiralul Darlan, deliberat sau nu, dându-şi seama sau nu, nu ştiu,
nu ne-a informat de fapt de toate amănuntele problemei, la timpul
respectiv. Acum se pare că termenii ultimatumului britanic erau mai
puţin amari decât am fost lăsaţi să credem, sugerându-ni-se o a treia
alternativă, mult mai acceptabilă, şi anume plecarea flotei în apele
Indiilor de vest”. Nici o explicaţie a acestei omisiuni, dacă a fost vorba de
o omisiune, nu a fost dată. (Scris în 1950).
Nefericirea amiralului britanic şi a ofiţerilor lui era evidentă, după
semnalele primite. Numai ordinele cele mai directe i-ar fi obligat să
deschidă focul asupra celor care au fost camarazii lor. Şi la Amiralitate
era o emoţie vizibilă. Dar hotărârea Cabinetului de Război n-a slăbit
deloc. Eu am stat toată după-amiaza în camera Cabinetului, în contact
357
frecvent cu principalii mei colegi şi cu Primul Lord al Mării. Un ultim

semnal a fost trimis la ora 6.26 p.m.
Vasele franceze trebuie să se supună termenilor noştri, sau

să se scufunde sau să fie scufundate înainte de lăsarea
întunericului.
Dar acţiunea începuse deja. La 5.54 p.m., amiralul Somerville a

deschis focul asupra puternicei flote franceze care era protejată şi de
bateriile de coastă. Bombardamentul a ţinut vreo zece minute. Vasul de
război Bretagne a sărit în aer. Dunkerque s-a scufundat. Vasul de război
Provence a eşuat. Vasul Strasbourg a scăpat şi, deşi atacat de pe Ark
Royal de avioane, a ajuns la Toulon, ca şi crucişătoarele din Alger.
La Alexandria, după negocieri prelungite cu amiralul Cunningham,
amiralul francez Godefroy a fost de acord să descarce combustibilul, să
demonteze părţi importante din maşinăria tunurilor şi să repatrieze o
parte din echipaje. La Dakar, la 8 iulie, portavionul Hermes a atacat vasul
de război Richelieu. Vasul Richelieu a fost lovit de o torpilă aeriană şi
serios avariat. Portavionul francez şi două crucişătoare uşoare din
Indiile de vest franceze au fost imobilizate, după multe discuţii, în cadrul
unei înţelegeri cu Statele Unite.
***
La 4 iulie, eu am raportat pe larg Camerei Comunelor ce am făcut.

Deşi crucişătorul de război Strasbourg scăpase de la Oran iar avarierea
vasului Richelieu nu fusese atunci raportată, măsurile pe care le-am luat
au scos flota franceză din calcule germane majore. Am vorbit în după-
amiaza aceea o oră sau chiar mai mult şi am făcut o relatare amănunţită
a acestor evenimente sumbre, aşa cum le cunoşteam. Nu am nimic de
adăugat faţă de raportul pe care l-am dat atunci Parlamentului şi lumii.
Am considerat că e mai bine, de dragul proporţiilor, să închei cu o notă
care să plaseze acest trist episod în raport cu situaţia grea în care ne
aflam. De aceea, am citit în faţa Camerei punerea în gardă pe care, cu
aprobarea Cabinetului, am făcut-o să circule în cercul interior al
maşinăriei de guvernare cu o zi mai înainte:
358
În ajunul posibil al unei încercări de invazie sau al bătăliei

pentru ţara noastră, primul-ministru doreşte să sublinieze pentru
toate persoanele care au poziţii de răspundere în guvern, în
serviciile militare sau în departamentele civile, datoria lor de a-şi
păstra un spirit alert şi o energie încrezătoare. În timp ce trebuie
să se ia toate precauţiile pe care timpul şi mijloacele le permit, nu
există motive să presupunem că germanii pot debarca, din aer sau
de pe mare, mai multe trupe decât pot fi distruse sau capturate de
forţele puternice aflate în prezent sub arme. Forţa Aeriană Regală
este în stare bună şi la cea mai mare putere atinsă până acum.
Flota germană nu a fost niciodată atât de slabă şi nici Armata
britanică internă atât de puternică cum este acum. Primul-
ministru se aşteaptă ca toţi supuşii Majestăţii Sale aflaţi în funcţii
înalte să dea un exemplu de pregătire şi hotărâre. Ei trebuie să
controleze şi să respingă exprimarea de idei uşuratice şi prost
digerate în cercul lor sau printre subordonaţi. Nu trebuie să ezite
să raporteze sau, dacă este necesar, să înlăture orice persoane,
ofiţeri sau oficialităţi, care exercită în mod conştient o influenţă
tulburătoare sau deprimantă şi ale căror discuţii au drept scop să
răspândească panica şi disperarea. Doar aşa vor fi demni de
luptătorii care, în aer, pe mare şi pe uscat, s-au întâlnit deja cu
duşmanul, fără a avea sentimentul că au fost depăşiţi în calităţi
războinice.
Camera a rămas foarte tăcută în cursul citirii dar, la sfârşit, a avut

loc o scenă unică în experienţa mea. Toată lumea părea că s-a ridicat
odată, ovaţionând un timp ce mi s-a părut îndelungat. Până în acel
moment, Partidul mă tratase cu oarecare rezervă, în timp ce tocmai de
la Partidul Laburist primeam cele mai călduroase saluturi când intram
în Cameră sau luam cuvântul la ocazii serioase. Dar acum s-au ridicat
toţi într-un acord solemn, răsunător.
Eliminarea flotei franceze, ca factor important, aproape dintr-o
singură lovitură de acţiune de forţă, a produs o profundă impresie în
fiecare ţară. Iată, Britania, pe care mulţi o socotiseră doborâtă şi ieşită
din luptă, pe care străinii au presupus-o că tremură, gata să se predea
forţei puternice ridicate împotriva ei, loveşte fără milă în prietena ei cea
mai dragă de până ieri, asigurându-şi un timp supremaţia nedisputată
359
pe mare. Devenise clar că acum Cabinetul de Război britanic nu se

temea de nimic şi nu ar da înapoi de la nimic. Acest lucru era adevărat.
Geniul Franţei a permis poporului ei să înţeleagă întreaga
semnificaţie a Oranului şi, în agonia ei, să capete noi speranţe şi forţă
din această nouă durere amară. Generalul de Gaulle, pe care nu l-am
consultat în prealabil, a fost magnific în comportarea lui, iar Franţa,
eliberată şi restaurată, i-a ratificat comportarea. Îi sunt îndatorat
domnului Teitgen, un membru marcant al mişcării de rezistenţă iar mai
târziu ministru francez al Apărării, pentru o poveste care ar trebui
spusă. Într-un sat de lângă Toulon locuiau două familii de ţărani care îşi
pierduseră fiecare fiul care fusese marinar în timpul bombardamentului
britanic de la Oran. S-a organizat o înmormântare, la care aveau de gând
să participe toţi vecinii. Ambele familii au cerut ca pe coşciuge, alături
de tricolor, să fie aşezat steagul englez, iar dorinţele lor au fost acceptate
cu respect. În aceasta se poate vedea cum spiritul înţelegător al
oamenilor simpli atinge uneori sublimul.
Capitolul X
LA ANANGHIE
În zilele de vară ale anului 1940, după căderea Franţei, eram

absolut singuri. Niciunul dintre dominioanele britanice, nici India sau
coloniile, nu puteau trimite un ajutor decisiv, sau trimiseseră între timp
ce aveau. Uriaşele armate germane victorioase puternic echipate şi cu
ample rezerve de arme capturate şi cu arsenale în spatele lor, se adunau
pentru lovitura finală. Italia, cu forţe numeroase şi impunătoare, ne
declarase război şi dorea distrugerea noastră în Mediterana şi în Egipt.
În Orientul îndepărtat, Japonia pândea impenetrabilă şi a cerut
închiderea drumului Birmaniei împotriva aprovizionării Chinei. Rusia
sovietică era legată de Germania prin Pactul ei şi dădea un ajutor
important lui Hitler în materii prime. Spania, care ocupase deja zona
internaţională Tanger, se putea întoarce în orice moment împotriva
noastră şi să ceară Gibraltarul, sau să invite Germania să o ajute să-l
atace, sau să instaleze baterii ca să împiedice trecerea prin Strâmtoare.
Franţa lui Pétain, mutată curând de la Bordeaux la Vichy, putea fi forţată
oricând să ne declare război. Ceea ce rămăsese la Toulon din flota
360
franceză părea să fie în mâinile germanilor. Cu siguranţă că nu eram

lipsiţi de duşmani.
După Oran, a devenit clar pentru toate ţările că guvernul şi
naţiunea britanică sunt hotărâte să lupte până la capăt. Dar chiar dacă în
Britania nu exista o slăbiciune morală, cum puteau fi depăşite realităţile
fizice? Se ştia că armatele noastre din interior erau aproape neînarmate,
având doar puşti. Trebuia să treacă mai multe luni până când
întreprinderile noastre să poată să refacă muniţiile pierdute la
Dunkerque. Oare puteai să te miri că toată lumea era convinsă că ne
sunase ceasul pieirii?
O alarmă profundă s-a răspândit în Statele Unite şi în toate ţările
libere supravieţuitoare. Americanii se întrebau cu gravitate dacă era
drept să arunce din propriile lor resurse limitate ca să facă pe plac unui
sentiment generos dar fără speranţă. Nu ar fi oare de datoria lor să
încordeze fiecare nerv şi să strângă la piept fiecare armă ca să repare
propria lor lipsă de pregătire? Era nevoie de o judecată foarte sigură ca
să te ridici deasupra acestor argumente concludente, reale.
Recunoştinţa naţiunii britanice se va îndrepta totdeauna spre nobilul
preşedinte, spre ofiţerii şi înalţii săi consilieri, pentru că nu şi-au pierdut
încrederea în şansa noastră şi în voinţa noastră, chiar şi în apropierea
alegerilor pentru cea de a treia legislatură.
Temperamentul viu şi imperturbabil al britanicilor, pe care aveam
onoarea să îl exprim, putea foarte bine să schimbe balanţa. Iată, acest
popor, care în anii dinainte de război a mers până la limitele extreme ale
pacifismului şi nepregătirii, şi care s-a lăsat în voia politicii de partid,
dar care, deşi atât de slab înarmat, s-a situat în centrul problemelor
europene, trebuind acum să dea socoteală atât pentru pornirile sale
pline de virtuţi cât şi pentru neglijarea pregătirii sale. Şi nu era nici
măcar înspăimântat. Îi sfida pe cuceritorii Europei. Se pare că preferă ca
insula să i se transforme într-o ruină, decât să cedeze. Aceasta va
reprezenta o frumoasă pagină de istorie. Dar mai erau şi alte poveşti de
acest fel. Atena fusese cucerită de Sparta. Cartaginezii s-au opus în zadar
Romei. Nu rareori, în analele trecutului, şi cu atât mai mult în tragedii
neînregistrate sau de mult uitate, state curajoase, mândre, şi chiar rase
întregi, au fost distruse. Şi nu le-a rămas decât numele sau nici măcar
atât.
Puţini britanici şi foarte puţini străini înţelegeau avantajul tehnic
deosebit al poziţiei noastre insulare; nici nu se ştia, în general, cum,
361
chiar în anii de nehotărâre dinainte de război, fusese menţinută esenţa

apărării pe mare şi, mai târziu, a celei aeriene. Trecuseră aproape o mie
de ani de când Britania nu mai văzuse pe teritoriul ei focul unei tabere
străine. La întâlnirea la nivel înalt a rezistenţei britanice, toată lumea a
rămas calmă, mulţumită să-şi pună viaţa la bătaie. Că aceasta era starea
noastră de spirit au recunoscut-o prietenii şi duşmanii din lumea
întreagă. Ce era în spatele acestei stări de spirit? Acest lucru putea fi
dovedit doar prin forţă brutală.
Mai era şi un alt aspect. Unul dintre cele mai mari pericole ale
noastre în luna iunie era faptul că ne-am cheltuit toate rezervele într-o
rezistenţă franceză păgubitoare şi inutilă, iar forţa noastră aeriană a fost
treptat subminată de zborurile pe continent. Dacă Hitler ar fi fost
înzestrat cu o înţelepciune supranaturală, ar fi încetinit atacul pe frontul
francez, făcând poate o pauză de trei sau patru săptămâni după
Dunkerque, pe linia Senei, iar între timp s-ar fi pregătit pentru
invadarea Angliei. Astfel, ar fi avut o opţiune mortală şi ar fi putut să ne
tortureze cu dilema fie de a abandona Franţa în agonia ei, fie de a ne
risipi ultimele resurse destinate existenţei noastre viitoare. Cu cât îi
îndemnam mai mult pe francezi să lupte, cu atât mai mult trebuia să-i
ajutăm şi cu atât mai greu ar fi fost pentru noi să facem pregătiri de
apărare în Anglia şi, mai presus de toate, de a păstra în rezervă cele
douăzeci şi cinci de escadrile de avioane de luptă, de care depindea
totul. În această privinţă, nu trebuia să cedăm niciodată, dar refuzul ar fi
fost amarnic primit de Aliatul nostru aflat în luptă şi ar fi otrăvit toate
relaţiile noastre. Unii dintre înalţii comandanţi au privit cu un sentiment
real de uşurare problema noastră nouă, trist simplificată. După cum
spunea portarul unui club al armatei din Londra unui membru necăjit:
„Oricum, domnule, suntem în finală şi aceasta o jucăm pe teren propriu”.
***
Nici de data asta, forţa poziţiei noastre nu a fost subestimată de

înaltul comandament german. Ciano povesteşte că, atunci când l-a
vizitat pe Hitler la 7 iulie 1940 la Berlin, a avut o lungă convorbire cu
generalul von Keitel. Keitel, ca şi Hitler, i-a vorbit despre atacul asupra
Angliei. El privea debarcarea ca posibilă, dar o considera „o operaţiune
extrem de dificilă, care trebuie tratată cu cea mai mare precauţie, având
în vedere că informaţiile existente în legătură cu pregătirea militară a
362
insulei şi în privinţa fortificaţiilor de coastă sunt slabe şi nu prea

«demne de încredere»”. Ce părea a fi uşor şi de asemeni esenţial era un
atac aerian asupra aerodomurilor, fabricilor şi principalelor centre de
comunicaţii din Marea Britanie. Era necesar totuşi să se reţină că Forţele
Aeriene britanice erau extrem de eficiente. Keitel calcula că britanicii
aveau circa o mie cinci sute de aparate gata de apărare şi contraatac. El
recunoştea că, recent, acţiunea ofensivă a Forţelor Aeriene britanice a
fost mult intensificată. Acţiuni de bombardament erau efectuate cu
precizie notabilă, iar grupările de avioane care apăreau, numărau până
la optzeci de aparate deodată. Totuşi, în Anglia era o mare lipsă de piloţi,
iar cei care atacau acum oraşele germane nu puteau fi înlocuiţi de noii
piloţi care erau complet neinstruiţi. Keitel a insistat de asemeni asupra
necesităţii de a ataca la Gibraltar, pentru a rupe sistemul imperial
britanic. Nici Keitel şi nici Hitler nu au făcut referiri la durata războiului.
Doar Himmler a spus incidental că războiul ar trebui să se termine pe la
începutul lui octombrie.
Acesta era raportul lui Ciano. El i-a oferit de asemeni lui Hitler, „la
dorinţa sinceră a Ducelui”, o armată din zece divizii şi o componentă
aeriană din treizeci de escadrile, care să participe la invazie. Armata a
fost refuzată politicos. Unele escadrile aeriene au venit, dar după cum
vom relata imediat, au avut o soartă tristă.
***
La 19 iulie, Hitler a ţinut un discurs triumfător în Reichstag, în

care, după ce a prezis că în curând mă voi refugia în Canada, a făcut ceea
ce s-a numit o Ofertă de Pace. Acest gest a fost urmat în zilele următoare
de întâlniri diplomatice prin intermediul Suediei, Statelor Unite şi al
Vaticanului. Natural că Hitler ar fi fost foarte bucuros ca, după ce
subjugase Europa, să termine războiul obţinând acceptarea Britaniei
pentru tot ce făcuse. Nu era de fapt o ofertă de pace, ci era vorba de
acceptarea de către Britania de a ceda tot ceea ce dorise să menţină prin
intrarea în război.
Primul meu gând a fost să organizăm o dezbatere oficială,
solemnă, în ambele camere ale Parlamentului, dar colegii mei au
considerat că am da prea mare atenţie chestiunii, faţă de care aveam toţi
aceeaşi părere. S-a decis deci ca ministrul de Externe să respingă gestul
lui Hitler într-o emisiune radiofonică. În noaptea de 22, el a „spulberat”
363
apelul lui Hitler la „capitulare în faţa voinţei lui”. El a pus în contact

Europa lui Hitler cu tabloul Europei pentru care luptam noi şi a declarat
că „nu ne vom opri din luptă până nu va fi asigurată libertatea”. De fapt,
respingerea oricărei idei de discuţii fusese făcută deja în presa britanică
şi la B. B. C., fără niciun îndemn din partea guvernului Majestăţii Sale,
imediat ce discursul lui Hitler a fost auzit la radio.
Ciano scrie în jurnalul său că „seara târziu, în 19, când a sosit
prima reacţie rece britanică la discurs, s-a răspândit printre germani o
dezamăgire prost ascunsă.” Hitler „ar dori o înţelegere cu Marea
Britanie. El ştie că un război cu britanicii va fi dur şi sângeros şi ştie că
oamenii de pretutindeni sunt împotriva vărsărilor de sânge”. Mussolini,
pe de altă parte, „se teme că englezii ar putea găsi în discursul mult prea
viclean un pretext pentru a începe negocieri”. „Acest lucru, remarcă
Ciano, ar fi prea trist pentru Mussolini, pentru că acum, mai mult ca
oricând, el vrea război.” N-ar fi trebuit să se frământe. Avea să aibă tot
războiul pe care şi-l dorea.
***
La sfârşitul lui iunie, şefii de Stat Major, prin intermediul lui Ismay,
mi-au sugerat la Cabinet că ar trebui să vizitez sectoarele ameninţate de
pe coasta de est şi de sud. În consecinţă, mi-am dedicat o zi sau două în
fiecare săptămână pentru această sarcină plăcută, dormind, când era
nevoie, în trenul meu, unde aveam toate cele necesare pentru
continuarea muncii mele obişnuite şi eram în continuă legătură cu
guvernul. Am inspectat Tyne şi Humber şi multe alte locuri posibile de
debarcare. Divizia canadiană a făcut pentru mine un exerciţiu militar în
Kent. Am examinat fortificaţiile de la Harwich şi Dover. Una dintre
primele mele vizite fusese la Divizia 3-a, comandată de generalul
Montgomery, un ofiţer pe care nu-l cunoscusem înainte. Soţia mea a
venit cu mine. Divizia 3-a era staţionată lângă Brighton. Îi fusese
acordată prioritatea în reechipare şi fusese gata să plece în Franţa, dar
între timp rezistenţa franceză se terminase. Cartierul general al
generalului Montgomery era lângă Steyning şi mi-a arătat un mic
exerciţiu a cărui principală acţiune era o mişcare de flancare a
purtătorilor de arme Bren, din care avea doar şapte sau opt în acel
moment. După aceea, am mers împreună cu maşina pe coastă, prin
Shoreham şi Hove, până am ajuns la coasta familiară de la Brighton,
364
despre care aveam atâtea amintiri din vremea când eram elev. Am luat
cina la hotelul Royal Albion, care este aşezat la capătul cheiului. Hotelul
era complet gol, datorită numeroaselor evacuări; totuşi, mai erau câţiva
oameni care se aeriseau pe plajă sau pe promenadă. M-a amuzat văzând
un pluton de gărzi de grenadieri care construia un post de mitralieră, cu
saci de nisip, într-un chioşc de pe chei, de felul acelora în care, în
copilărie, admirasem adesea spectacolele cu pureci săritori. Era o vreme
plăcută, aveam o conversaţie plăcută cu generalul şi mă bucuram deplin
de ieşirea mea în aer liber.
La mijlocul lui iulie, secretarul de stat pentru Război a recomandat
ca generalul Brooke să-l înlocuiască pe generalul Ironside la comanda
Forţelor interne. La 19 iulie, în cursul inspecţiilor mele continue în
sectoarele unei posibile invazii, am vizitat Comandamentul de sud. Mi s-
a prezentat un fel de exerciţiu tactic la care au putut să participe nu mai
puţin de douăsprezece tancuri. Toată după-amiaza am circulat cu
maşina cu generalul Brooke care comanda frontul. Avea un dosar foarte
bun. Nu doar că luptase în bătălia decisivă de flanc de lângă Ypres, în
timpul retragerii de la Dunkerque, ci se achitase cu deosebită fermitate
şi dexteritate, în condiţii de inimaginabilă dificultate şi confuzie, în
calitate de comandant al noilor forte pe care le trimisesem în Franţa în
primele trei săptămâni ale lui iunie. Aveam şi o legătură personală cu
Alan Brooke prin cei doi fraţi viteji ai lui – prietenii din tinereţe din viaţa
mea militară.
Aceste legături şi amintiri nu au influenţat părerea mea în
problemele grele ale alegerii; dar au reprezentat o bază personală pe
care s-a menţinut şi s-a fructificat asocierea mea din timpul războiului
cu Alan Brooke. Eram împreună de patru ore, în maşină, în acea după-
amiază de iulie din 1940, şi păream a fi de acord în metodele de apărare
internă. După consultările necesare cu alţii, am aprobat propunerea
secretarului de stat pentru Război de a-l pune pe Brooke comandant al
Forţelor interne, ca succesor al generalului Ironside. Ironside a acceptat
retragerea cu demnitate de soldat, caracteristică acţiunilor sale în toate
ocaziile.
Timp de un an şi jumătate cât a durat ameninţarea cu invazia,
Brooke a organizat şi comandat Forţele interne şi de aceea, când a
devenit şef al Statului Major Imperial, am continuat să lucrăm împreună
trei ani şi jumătate, până la cucerirea victoriei. Voi relata imediat
beneficiile pe care le-am avut de pe urma sfaturilor lui în schimbările
365
decisive ale comandei în Egipt şi în Orientul Mijlociu, în august 1942, şi

marea dezamăgire pe care a trebuit să i-o provoc în legătură cu
comanda invaziei peste Canal, operaţiunea „Overlord” în 1944. Faptul că
îndeplinise timp îndelungat funcţia de preşedinte al Comitetului şefilor
de Stat Major în cea mai mare parte a războiului şi că lucrase în Statul
Major Imperial, îl făcea capabil să aducă cele mai înalte servicii nu doar
imperiului britanic ci şi cauzei Aliaţilor. Această poveste avea să
înregistreze unele divergenţe între noi, dar şi o înţelegere copleşitoare
şi avea să fie martora unei prietenii la care ţin.
***
În aceeaşi lună iulie, mari cantităţi de arme americane au fost

aduse peste Atlantic. Când vasele s-au apropiat de malurile noastre cu
armele lor nepreţuite, trenuri speciale erau în aşteptare în toate
porturile ca să le primească încărcătura. Gărzile interne din fiecare
comitat, din fiecare oraş, din fiecare sat, au stat toată noaptea ca să le
primească. Bărbaţi şi femei au lucrat zi şi noapte ca să le facă bune de
folosit. La sfârşitul lui iulie, eram o naţiune înarmată în cazul unei
debarcări paraşutate sau aeropurtate. Devenisem un „cuib de viespi”.
Oricum, în cazul că ar fi trebuit să ducem o luptă de hărţuire (ceea ce nu
anticipam), mulţi bărbaţi şi multe femei aveau arme în mâinile lor.
Sosirea primului lot de jumătate de milion de puşti tip 300 pentru
Gărzile interne (deşi cu doar câte cincizeci de cartuşe pentru fiecare, din
care am îndrăznit să dăm doar zece cartuşe, neavând încă fabrici care să
le producă) ne-a permis să transferăm trei sute de mii de puşti tip 303
britanice formaţiunilor Armatei regulate, care se extindeau rapid.
La tunurile „de şaptezeci şi cinci”, cu câte o mie de salve de fiecare,
unii experţi pretenţioşi au strâmbat din nas. Nu aveam antetren şi nici
mijloace imediate de a procura muniţii. Calibrele amestecate complicau
operaţiunea. Dar eu nu acceptam toate astea şi, în 1940 şi 1941, aceste
nouă sute de „şaptezeci şi cinci” au reprezentat un însemnat adaos la
forţa militară a apărării noastre interne. S-au imaginat diverse soluţii şi
oamenii au fost instruiţi să le urce pe scânduri şi în camioane, pentru a fi
mişcate. Când te lupţi pentru existenţă, orice fel de tun e mai bun decât
nimic, iar acel „şaptezeci şi cinci” francez, depăşit de britanicul 25 şi de
obuzierul de câmp german, era totuşi o armă splendidă.
366
Cum iulie şi august au trecut fără niciun dezastru, am căpătat o

mai mare siguranţă că putem duce o luptă îndelungată şi dură. Creşteam
în forţă de la o zi la alta. Întreaga populaţie lucra până la ultima limită a
puterilor, iar când adormeau se simţeau răsplătiţi, după munca sau paza
lor, de un sentiment crescând că vom avea timp şi vom câştiga. Toate
plajele erau brăzdate cu tot felul de fortificaţii, toată ţara era organizată
în localităţi defensive. Din fabrici se revărsau arme. La sfârşitul lui
august, aveam peste două sute cincizeci de tancuri noi! Fructele „Actului
de credinţă” american fuseseră culese. Întreaga armată profesionistă
britanică şi camarazii lor teritoriali făceau, de dimineaţă până seara,
instrucţie şi exerciţii şi doreau să-l întâlnească pe duşman. Gărzile
interne au depăşit cifra de un milion, iar când lipseau puştile, luau
revolverul sau arma de vânătoare sau pistolul personal; când nu existau
arme de foc, luau lancea şi bâta. În Anglia, nu a existat o Coloană a
cincea, deşi câţiva spioni au fost prinşi şi anchetaţi. Puţinii comunişti
care existau se dăduseră la fund. Toţi ceilalţi dădeau tot ce aveau de dat.
Când Ribbentrop a vizitat Roma, în septembrie, i-a spus lui Ciano:
„Apărarea teritorială engleză e inexistentă. O singură divizie germană ar
fi de-ajuns să provoace o prăbuşire completă”. Acest lucru arată doar
ignoranţa lui. M-am întrebat totuşi adesea ce s-ar fi întâmplat dacă două
sute de mii de soldaţi germani din trupele de şoc ar fi debarcat totuşi la
mal. Masacrul ar fi fost de ambele părţi, trist şi masiv. N-ar fi existat nici
milă, nici cruţare. Ei ar fi folosit teroarea iar noi am fi mers până la
capăt. Intenţionam să folosesc lozinca: „Dacă mori, ia întotdeauna unul
cu tine”. Am calculat chiar că oroarea unei asemenea scene ar schimba
balanţa în Statele Unite. Dar niciuna dintre aceste emoţii nu a fost pusă
la încercare. Departe, în apele cenuşii ale Mării Nordului şi în Canal,
circulau şi patrulau credincioase flotile atente, scrutând întunericul.
Piloţii avioanelor de luptă zburau sus în văzduh sau aşteptau senini, în
jurul aparatelor lor excelente, un semn. Acesta era un timp când era la
fel de bine dacă trăiai sau dacă mureai.
***
Puterea pe mare, când e bine înţeleasă, e un lucru minunat.

Trecerea unei armate pe apă sărată prin faţa unor flore şi flotile
superioare este o treabă aproape imposibilă. Forţa aburilor a adăugat
enorm de mare putere Marinei în apărarea Marii Britanii. În vremea lui
367
Napoleon, acelaşi vânt care aducea vasele lui cu fundul plat prin Canal,
de la Boulogne, îndepărta escadrele noastre care îl blocau. Dar tot ce se
întâmplase de-atunci mărise puterea marinei, capabilă azi să distrugă
invadatorul pe parcursul trecerii. Fiecare complicaţie pe care aparatura
modernă a adăugat-o armatelor, a îngreunat călătoria acestora şi a
făcut-o mai periculoasă, iar dificultăţile de debarcare au devenit
probabil de neînvins. La criza anterioară, spre norocul Insulei noastre,
noi posedam o forţă pe mare superioară şi amplă, după cum s-a dovedit.
Duşmanul nu a putut câştiga nicio luptă importantă pe mare împotriva
noastră. N-a putut face faţă forţei crucişătoarelor noastre. La flotile şi în
vase uşoare, îl depăşeam de zece ori. În afară de aceasta, trebuie ţinut
seama de şansele incalculabile pe care le oferă vremea, în special ceaţa.
Dar, chiar dacă aceste elemente ar fi fost adverse şi dacă s-ar fi făcut o
debarcare într-un punct sau în mai multe, problema de a menţine o linie
de comunicaţie şi de a primi întărituri rămânea nerezolvată. Aceasta era
situaţia în primul mare răzbi.
Dar acum apăruse un element nou, atacul din aer. Ce efect avea
asupra problemei invaziei această dezvoltare suverană? Evident, dacă
duşmanul poate domina mările înguste, de ambele părţi ale strâmtorii
Dover, printr-o forţă aeriană superioară, pierderile flotilei noastre ar fi
foarte grele şi ar putea fi, în cele din urmă, fatale. Nimeni nu ar dori,
decât în cazuri supreme, să aducă vase de război grele sau crucişătoare
mari în apele aflate sub focul bombardierelor germane. De fapt, nu am
staţionat niciun vas capital la sud de Forth sau la est de Plymouth. Dar,
de la Harwich la Nore, Dover, Portsmouth şi Portland, am menţinut o
patrulă neobosită, vigilentă, de vase de luptă uşoare, al căror număr
creşteau mereu. În septembrie, acestea depăşeau opt sute de vase, pe
care doar o forţă aeriană ostilă le putea distruge şi asta doar treptat.
Dar cine avea puterea în aer? În bătălia Franţei, am luptat contra
germanilor în raport de doi sau trei la unu şi am produs daune în
aceeaşi proporţie. La Dunkerque, unde a trebuit să menţinem o
patrulare continuă pentru a acoperi evacuarea armatei, am luptat cu
patru sau cinci la unu, cu succes şi profit. Deasupra apelor noastre
proprii şi a coastelor expuse, mareşalul aerului Dowding vedea o luptă
profitabilă cu şapte sau opt la unu. Puterea Forţei aeriene germane, la
vremea aceea, luată ca un tot, atât cât ştiam – şi eram bine informaţi – în
afara unor concentrări speciale, era de circa trei la unu. Deşi erau
dificultăţi mari în lupta cu bravul şi eficientul inamic german, eu mă
368
bazam pe concluzia că, în spaţiul nostru aerian deasupra ţării noastre şi

în apele ei, puteam învinge Forţa aeriană germană. Iar dacă acest lucru
era adevărat, forţa noastră navală va continua să domine pe mări şi
oceane şi ar distruge orice duşman care s-ar îndrepta spre noi.
Mai era desigur un al treilea factor potenţial. Nu cumva germanii,
cu renumita lor exactitate şi prevedere, au pregătit în secret o vastă
armată de vase. Speciale de debarcare care nu aveau nevoie de porturi
sau cheiuri şi puteau debarca tancuri, tunuri şi vehicole pe plajă şi care,
după aceea, puteau aproviziona trupele debarcate? După cum s-a văzut,
asemenea idei îmi trecuseră prin minte încă din 1917 şi acum se
realizau de fapt ca rezultat al îndrumărilor mele. Totuşi, nu aveam
motive să credem că exista aşa ceva în Germania, deşi atunci când
calculezi riscurile nu trebuie să excluzi ce e mai rău. Ne-au trebuit patru
ani de eforturi intense şi experimentări şi un imens ajutor material din
Statele Unite ca să asigurăm un asemenea echipament pe scara
debarcării în Normandia. Germanilor le-ar fi fost de ajuns mult mai
puţine în acel moment. Dar nu aveau decât câteva feriboturi.
Deci, o invadare a Angliei în vara şi toamna anului 1940 ar fi cerut
Germaniei o superioritate navală locală, o superioritate aeriană şi o
imensă flotă specială şi vase de debarcare. Dar noi eram cei care aveam
superioritate navală; noi eram cei care cuceriserăm supremaţia în aer;
şi, în cele din urmă, credeam, după cum ştiu acum pe drept, că germanii
nu construiseră şi nu concepuseră niciun vas special. Acestea erau
fundamentele gândirii mele despre invazie în 1940. În luna iulie, au fost
multe discuţii şi îngrijorare pe această temă, atât în interiorul
guvernului cât şi în general, în ciuda tuturor recunoaşterilor şi a tuturor
avantajelor fotografierii din aer, nu aveam nicio dovadă a unor largi
adunări de mijloace de transport în Baltica sau în porturile Rinului sau
ale râului Scheldt şi eram siguri că nu era nicio mişcare de vase sau
barje cu motor propriu în Strâmtori sau în Canal. Totuşi, pregătirea
pentru a rezista unei invazii era sarcina supremă în faţa noastră, a
tuturor, iar în cercul nostru de război şi în Comandament intern se
devota multă gândire acestei probleme.
După cum se va descrie imediat, planul german era de a invada
peste Canal cu vase mijlocii (4000 la 5000 tone) şi cu vase mici, iar acum
ştim că, de fapt, nu au avut nicio intenţie şi nicio speranţă să mişte o
armată din porturile Balticii şi ale Mării Nordului în transporturi mari;
cu atât mai puţin au făcut planuri de invazie din porturile Biscaia. Asta
369
nu înseamnă că, prin alegerea coastei de sud ca ţintă, ei gândeau bine şi

noi gândeam prost. Invazia coastei de est ar fi fost mult mai formidabilă
dacă duşmanul ar fi avut mijloacele să o încerce. Nu putea, bineînţeles,
să se producă o invazie pe coasta de sud atâta timp cât vasele necesare
nu treceau spre sud, prin strâmtoarea de la Dover, ca să se adune în
porturile Canalului Mânecii. În luna iulie nu a existat niciun semn de aşa
ceva.
Noi trebuia totuşi să ne pregătim pentru toate variantele şi, în
acelaşi timp, să evităm dispersarea forţelor noastre mobile şi să adunăm
rezerve. Această problemă, plăcută dar grea, putea fi rezolvată doar în
legătura cu ştirile şi evenimentele, de la o săptămână la alta. Coasta
britanică, având numeroase golfuleţe, are o circumferinţă de peste trei
mii de kilometri, fără să includem Irlanda. Singurul mod de a apăra un
perimetru atât de vast, în orice parte sau părţi care ar putea fi atacate
simultan sau succesiv, este prin linii de observare şi rezistenţă în jurul
coastelor sau frontierelor, cu scopul de a întârzia duşmanul şi, între
timp, a crea rezervele cele mai mari posibile de trupe foarte instruite şi
mobile, astfel dispuse încât să poată ajunge în orice punct asaltat şi în
cel mai scurt timp, pentru un contraatac puternic. În ultimele faze ale
războiului, când Hitler s-a trezit încercuit şi cu o problemă similară, el a
făcut, după cum vom vedea, cea mai gravă greşeală posibilă în tratarea
ei. El a creat o pânză de păianjen de comunicaţii, dar a uitat păianjenul.
Având în minte exemplul neînţeleptei dispoziţii franceze, pentru care
aceştia primiseră o pedeapsă fatală, proaspăt întipărită în minte, noi nu
am uitat de „masa de manevră”; iar eu am aplicat această politică în
măsura în care resursele noastre crescânde o permiteau.
Părerile mele erau în general în armonie cu gândirea Amiralităţii,
iar la 12 iulie, amiralul Pound mi-a trimis un document complet şi atent,
elaborat de el şi de Statul Major al flotei, în aplicarea acestor idei.
Bineînţeles, după cum se cuvine, pericolele pe care le aveam de
întâmpinat erau afirmate cu forţă. Dar, rezumând, amiralul Pound
spunea: „Pare probabil ca aproximativ o sută de mii de oameni să ajungă
pe aceste maluri, fără să fie interceptaţi de forţele navale… dar
menţinerea liniei lor de aprovizionare pare practic imposibilă, decât
doar dacă Forţa aeriană germană ar depăşi atât forţa noastră aeriană cât
şi marina… Dacă duşmanul ar întreprinde o asemenea acţiune, ar face-o
cu speranţa că poate ajunge repede la Londra, trăind pe seama
370
resurselor ţării noastre în timp ce înaintează şi să forţeze guvernul să

capituleze.” Eu eram mulţumit de o asemenea estimare.
Apoi, în august, situaţia a început să se schimbe în mod hotărâtor.
Excelentele noastre contrainformaţii au confirmat că operaţiunea „Leul
de mare” a fost ordonată definitiv de Hitler şi era în pregătire activă.
Părea sigur că omul va încerca. În plus, frontul ce urma să fie atacat era
cu totul diferit sau adiţional la coasta de est, pe care şefii de Stat Major,
Amiralitatea şi cu mine puneam în continuare principalul accent. Un
mare număr de barje cu motor şi ambarcaţiuni cu motor au început să
treacă noaptea prin strâmtoarea de la Dover, târându-se de-a lungul
coastei franceze şi adunându-se treptat în toate porturile franceze ale
Canalului, de la Calais la Brest. Fotografierile noastre zilnice arătau cu
precizie această mişcare. Nu fusese posibil să ne reaşezăm câmpurile de
mine în apropierea malului francez. Am început imediat să atacăm
vasele în tranzit cu ambarcaţiunile noastre mici, iar Comandamentul
bombardierelor şi-a îndreptat atenţia asupra noului set de porturi de
invazie care se deschidea acum spre noi. În acelaşi timp, soseau multe
informaţii în legătură cu adunarea unei armate sau a unor armate
germane de invazie de-a lungul acestei porţiuni de coastă ostilă, de
mişcări pe căile ferate şi de mari concentrări la Pas de Calais şi în
Normandia. Un mare număr de baterii cu tragere lungă au apărut de-a
lungul coastei franceze a Canalului.
Ca răspuns la noua ameninţare, am început să ne mişcăm
greutatea de pe un picior pe altul şi să ne îmbunătăţim toate mijloacele
de a ne mişca rezervele mobile tot mai mari, spre frontul de sud. Tot
timpul, forţele noastre creşteau în număr, eficientă, mobilitate şi
echipament, iar în ultima jumătate a lunii septembrie puteam aduce în
acţiune pe coasta de sud a frontului, şaisprezece divizii de înaltă calitate,
dintre care trei erau divizii de blindate sau echivalentul lor în brigăzi,
toate adăugându-se apărării locale a coastei, şi puteau intra în acţiune
cu mare viteză împotriva oricărei debarcări de invazie. Acest lucru ne
asigura o lovitură sau mai multe lovituri pe care generalul Brooke era
pregătit să le dea după nevoie; şi nimeni nu era mai capabil s-o facă.
***
Toate acestea se petreceau în timp ce nu puteam fi siguri că

golfuleţele şi gurile râurilor, de la Calais la Terschelling şi Helgoland, cu
371
toată îngrămădeala de insuliţe de dincolo de coasta olandeză şi germană

(acea „enigmă a nisipurilor” din războiul trecut), nu ascundeau alte mari
forţe ostile, cu vapoare mici sau de mărime moderată. Părea să urmeze
un atac din Harwich şi în jur de Portsmouth, Portland şi chiar Plymouth,
concentrându-se asupra promontoriului Kent. Nu aveam nicio dovadă
care să nege că un al treilea val de invazie, armonizat cu celelalte, nu
putea fi lansat din Marea Baltică prin Skagerrak, în vase mari. Aceasta
era într-adevăr o chestiune esenţială pentru un succes german, pentru
că în niciun alt fel armele grele nu puteau ajunge la trupele debarcate, şi
nu puteau fi stabilite mari depozite de aprovizionare.
Intram acum într-o perioadă de tensiune extremă şi vigilenţă. Am
avut desigur grija ca, în tot acest timp, să menţinem forţe grele la nord
de Wash, până la Cromarty; şi s-au perfecţionat aranjamentele de a
scoate din acestea, dacă asaltul se va declara decisiv în sud. Bogatul şi
complicatul sistem de căi ferate de pe insulă şi continua stăpânire a
văzduhului intern ne-ar fi permis să mişcăm cu siguranţă încă patru-
cinci divizii, ca să întărim apărarea în sud, dacă ar fi fost necesar în a
patra, a cincea şi a şasea zi, după ce efortul deplin al duşmanului ar fi
fost epuizat.
S-a făcut un studiu atent asupra lunii şi fluxului. Ne-am gândit că
duşmanul va dori să traverseze noaptea şi să debarce în zori; iar acum
ştim că şi Comandamentul armatei germane a gândit la fel. Ar fi fost de
asemeni bucuroşi de o semilună la traversare, ca să ţină ordinea şi să
facă debarcarea unde trebuie. Măsurând totul cu precizie, Amiralitatea a
stabilit că cele mai favorabile condiţii pentru inamic vor fi între 15 şi 19
septembrie. Şi aici constatăm că eram în concordanţă cu duşmanul
nostru. Nu aveam îndoieli că nu puteam distruge tot ce venea pe mal, pe
promontoriul de la Dover sau pe sectorul de coastă de la Dover la
Portsmouth sau chiar Portland. Cum toate gândurile noastre la vârf se
mişcau în înţelegere armonioasă şi amănunţită, nu se putea să nu ne
placă tabloul care se prezenta din ce în ce mai definit. Iată, poate că
aceasta era şansa de a da puternicului duşman o lovitură care să răsune
în lumea întreagă. Nu ne puteam abţine să nu fim emoţionaţi în sinea
noastră, de atmosfera şi dovada intenţiei lui Hitler de a se năpusti
asupra noastră. Erau într-adevăr unii care, din motive pur tehnice şi de
dragul efectului înfrângerii totale şi al distrugerii expediţiei lui
războinice în general, ar fi fost destul de mulţumiţi ca el să încerce.
372
În iulie şi august, ne-am asigurat stăpânirea aerului asupra Marii

Britanii şi eram puternici, în special asupra sud-estului ţării. Vaste şi
complicate sisteme de fortificaţii, localităţi apărate, obstacole antitanc,
cazemate şi altele la fel brăzdau toată regiunea. Linia de coastă era plină
de fortificaţii şi baterii şi, în ciuda unor pierderi mai mari datorate unor
escorte mai reduse în Atlantic şi unor noi construcţii pe cale de a fi
terminate, flotilele au crescut în număr şi calitate. Aduseserăm la
Plymouth vasul de război Revenge, vechiul vas ţintă şi fals vas de război
Centurion şi un crucişător. Flota internă se afla la forţa maximă şi putea
opera fără mari riscuri până la Humber şi chiar până la Wash. Deci, eram
pe deplin pregătiţi în toate privinţele.
În sfârşit, eram deja nu prea departe de obişnuitele vânturi de
echinocţiu din octombrie. Era evident că septembrie era luna în care
Hitler avea de gând să lovească, dacă îndrăznea. Iar fluxurile şi fazele
lunii erau favorabile la mijlocul acestei luni. Dar este timpul acum să
mergem în tabăra acestuia şi să vedem pregătirile şi planurile
duşmanului, aşa cum le cunoaştem acum.
Schiţă de hartă a planului german de invazie
373
Capitolul XI
OPERAŢIUNEA „LEUL DE MARE”
Curând după izbucnirea războiului, la 3 septembrie 1939,

Amiralitatea germană, după cum am aflat din arhivele lor capturate, a
început studiile Statului Major pentru invadarea Britanici. Spre
deosebire de noi, ei nu aveau îndoieli că singura cale de invazie era
peste apa îngustă a Canalului Mânecii. Ei nu au luat niciodată în
considerare altă alternativă. Dacă am fi ştiut asta, ar fi fost pentru noi o
importantă uşurare. O invazie peste Canal venea pe coasta cea mai bine
apărată, vechiul front al mării împotriva Franţei, unde toate porturile
erau fortificate şi unde erau amplasate principalele baze de flotile şi, în
ultima vreme majoritatea aerodromurilor şi staţiilor de control aerian
pentru apărarea Londrei. Nu exista nicio parte a Insulei în care să putem
intra în acţiune mai rapid, sau cu atâta forţă cu toate cele trei tipuri de
armată. Amiralul Raeder nu voia să fie prins nepregătit în cazul când i se
va cere marinei germane invadarea Britanici. În acelaşi timp, el a pus o
mulţime de condiţii. Prima dintre acestea era să deţină întregul control
al coastelor, porturilor şi gurilor râurilor franceze, belgiene şi olandeze.
De aceea, proiectul a dormitat în timpul Războiului ciudat.
Brusc, toate aceste condiţii au fost împlinite în mod surprinzător,
aşa că după Dunkerque şi capitularea Franţei, având probabil şi unele
presimţiri rele dar şi cu satisfacţie el s-a putut prezenta la Führer cu un
plan. La 21 mai şi apoi la 20 iunie, el a discutat cu Hitler asupra acestui
subiect, nu cu scopul de a propune o invazie ci pentru a se asigura că,
dacă aceasta va fi ordonată, planificarea ei în amănunt să nu se facă în
grabă. Hitler a fost sceptic, spunând că „aprecia pe deplin dificultăţile
unei asemenea acţiuni”. El nutrea de asemeni speranţa că Anglia va cere
pace. Abia în ultima săptămână a lui iunie, Cartierul general suprem a
revenit la această idee şi abia la 2 iulie au fost date primele directive
pentru planificarea invadării Britaniei ca un eveniment posibil.
„Führerul a decis că, în anumite condiţii – dintre care cea mai
importantă este realizarea superiorităţii aeriene – o debarcare în Anglia
ar putea avea loc.” La 16 iulie, Hitler a emis directiva sa: „întrucât Anglia,
în ciuda poziţiei ei militare fără speranţă, nu dă semne că ar vrea să
ajungă la o înţelegere, am decis să pregătesc o operaţiune de debarcare
împotriva Angliei şi, dacă va fi necesar, să o pun în aplicare… Pregătirile
374
pentru întreaga operaţiune trebuie să fie terminate până la mijlocul lui

august.” Măsuri active în toate direcţiile începuseră deja.
***
Planul Marinei germane era în esenţă mecanic. Sub acoperirea

bateriilor de tunuri grele, care să tragă de la Gris-Nez spre Dover, şi cu o
foarte puternică protecţie de artilerie de pe coasta franceză din
strâmtori, îşi propuneau să facă un coridor îngust peste Canal, pe linia
cea mai scurtă, mai convenabilă, şi pe care să-l blindeze cu mine pe
ambele părţi, asigurându-i protecţia exterioară cu submarine de
buzunar-U. Prin acest coridor, armata urma să fie transportată cu
feribotul şi adusă în mare număr, în valuri succesive. Aici, misiunea
Marinei se oprea iar şefii armatei germane erau lăsaţi să se ocupe ei de
problemă.
Considerând că noi, cu superioritatea noastră navală copleşitoare,
puteam distruge aceste câmpuri de mine cu ajutorul unor vase mici şi
având o forţă aeriană superioară şi că puteam de asemeni să distrugem
o duzină sau mai multe submarine de buzunar-U concentrate pentru a-i
proteja, aceasta era de la început o propunere fără perspective. Totuşi,
după căderea Franţei, toată lumea putea vedea că singurul mijloc de a
evita un război lung, cu tot ce putea implica acesta, era îngenuncherea
Britaniei. Dar, aşa cum am arătat, marina germană fusese lovită în
modul cel mai serios în lupta de lângă Norvegia şi, în situaţia ei avariată,
nu putea oferi armatei decât un sprijin minor. Totuşi, Marina avea
planul ei şi nimeni nu putea spune că şansa a găsit-o nepregătită.
Comandamentul armatei germane privise încă de la început, cu
nelinişte considerabilă, invadarea Angliei. Nu făcuse nici planuri şi nici
pregătiri pentru asta; şi nu a existat nicio instruire în acest sens. Pe
măsură ce săptămânile de victorie prodigioasă, delicioasă, se succedau,
s-a simţit încurajată. Răspunderea pentru traversarea în siguranţă nu
era de resortul armatei, iar odată debarcată, forţa armată simţea că
sarcina era în puterea ei. Într-adevăr, încă din august, amiralul Raeder a
simţit necesar să atragă atenţia Comandamentului asupra pericolelor
traversării Canalului, în timpul căreia chiar şi ansamblul forţelor armate
folosite puteau fi pierdute. Întrucât toată răspunderea pentru
traversarea armatei era aruncată în mod definit asupra marinei,
Amiralitatea germană a devenit consistent pesimistă.
375
La 21 iulie, şefii celor trei arme s-au întâlnit cu Führerul. El i-a

informat că etapa decisivă a războiului a fost atinsă, dar că Anglia nu a
recunoscut încă lucrul ăsta şi încă mai spera într-o răsturnare a situaţiei.
El a vorbit despre sprijinirea Angliei de către Statele Unite şi de o
schimbare a relaţiilor politice ale Germaniei cu Rusia sovietică.
Executarea planului „Leul de mare”, a spus el, trebuie privită ca mijlocul
cel mai eficient pentru a aduce o încheiere rapidă a războiului. După
îndelungi convorbiri cu amiralul Raeder, Hitler începuse să înţeleagă ce
riscuri implica traversarea Canalului, cu fluxul şi curenţii acestuia şi cu
toate misterele mării. El a descris „Leul de mare” ca „o acţiune
excepţional de curajoasă şi îndrăzneaţă”. „Chiar dacă drumul este scurt,
aceasta nu este doar trecerea unui râu, ci trecerea unei mări care este
dominată de duşman. Aceasta nu este o operaţie de o singură trecere, ca
în Norvegia; nu se poate aştepta o operaţiune surpriză; ne stă în faţă un
inamic pregătit defensiv şi total hotărât şi care domină acea parte a
mării pe care trebuie să o utilizăm. Pentru operaţiunea armată, vor fi
necesare patruzeci de divizii. Cea mai dificilă parte va fi cea a întăririlor
materiale şi a depozitării. Nu putem conta pe niciun fel de aprovizionare
pentru noi în Anglia”. Era necesară stăpânirea totală a aerului, folosirea
unei puternice artilerii care să acţioneze în strâmtoarea Dover şi
protecţia prin câmp de mine. „Perioada anului, a spus el, este un factor
important, întrucât vremea în Marea Nordului şi în Canal, în a doua
parte a lunii septembrie, este foarte proastă, iar în mijlocul lui
octombrie începe ceaţa. Deci, întreaga operaţiune trebuie încheiată până
la 15 septembrie pentru că, după aceea, cooperarea cu Luftwaffe şi cu
armele grele nu mai este sigură. Dar cum cooperarea cu aviaţia este
decisivă, aceasta trebuie considerată factorul principal în stabilirea
datei.”
În Statele Majore germane a început o controversă vehementă,
condusă cu asprime, în legătură cu lărgimea frontului şi cu numărul de
puncte ce urmează a fi atacate. Armata cerea o serie de debarcări de-a
lungul întregii coaste de sud a Angliei, de la Dover la Lynne Regis, la vest
de Portland. Dorea de asemeni o debarcare auxiliară la nord de Dover, la
Ramsgate. Statul Major naval afirma acum că regiunea cea mai sigură
pentru traversarea în siguranţă a Canalului Mânecii era între Foreland şi
capătul de vest al Insulei Wight. La aceasta, Statul Major al armatei a
elaborat un plan de debarcare a 100 000 de oameni, urmată imediat de
încă 150 000, în diverse puncte, de la Dover spre vest, până la Lyme Bay.
376
General-colonel Halder, şeful Statului Major al armatei, a spus că e

necesar să fie debarcate cel puţin patru divizii în regiunea Brighton. El a
cerut de asemeni debarcări în regiunea Deal-Ramsgate; cel puţin
treisprezece divizii trebuie să fie deplasate, pe cât posibil simultan, în
diverse puncte de-a lungul întregului front. În plus, cei de la Luftwaffe
au cerut marinei să transporte cincizeci şi două de baterii antiaeriene cu
primul val.
Şeful Statului Major naval a arătat clar că o asemenea mişcare
largă sau rapidă nu era posibilă. El nu-şi putea asuma fizic escortarea
unei flote de debarcare pe toată lăţimea menţionată. Tot ce a vrut el să
înţeleagă era că, între aceste limite, armata trebuia să aleagă locul cel
mai bun. Marina nu avea suficientă putere, chiar în condiţiile
supremaţiei aeriene, să protejeze mai mult de o singură trecere odată şi
considera că strâmtoarea de la Dover ar fi mai puţin dificilă. A duce toţi
cei 160 000 de oameni din al doilea val şi echipamentul lor într-o
singură operaţie ar cere vase cu o capacitate de două milioane de tone.
Chiar dacă această cerere fantastică ar putea fi îndeplinită, o asemenea
cantitate de vase nu putea intra în locul de îmbarcare. Doar primul
eşalon ar putea fi trecut dincolo, în scopul formării unor capete de pod
înguste, iar apoi vor fi necesare cel puţin două zile pentru debarcarea
celui de al doilea eşalon din aceste divizii, ca să nu mai vorbim de
celelalte şase divizii care sunt considerate indispensabile. El a mai
subliniat că o debarcare pe un front larg ar însemna o diferenţă de trei
până la cinci ore şi jumătate între timpul de flux în diversele puncte
alese. Deci, fie că se acceptă condiţii nefavorabile în unele locuri, fie că
se renunţă la debarcarea simultană. La această obiecţie, trebuie să fi fost
foarte greu de răspuns.
***
Mult timp valoros fusese consumat cu aceste memorandumuri.

Abia la 7 august a avut loc o discuţie între generalul Halder şi Statul
Major naval. La această întâlnire, Halder a spus: „Eu resping total
propunerile Marinei. Din punctul de vedere al armatei, le consider
sinucidere totală. Aş putea la fel de bine să pun trupele care au fost
debarcate în maşina de făcut cârnaţi”. Şeful Statului Major naval a arătat
la rândul lui că el trebuie să respingă debarcarea pe un front larg,
pentru că asta ar duce doar la o sacrificare a trupelor în timpul
377
traversării. În cele din urmă, Hitler a dat o decizie de compromis care nu

satisfăcea nici armata şi nici marina. O directivă a Comandantului
Suprem, emisă în 27 august, a hotărât că „operaţiunile armatei trebuie
să ţină seama de faptele privind spaţiul naval disponibil şi de siguranţa
traversării şi a debarcării.” Au fost abandonate debarcările în regiunea
Deal-Ramsgate, dar frontul era extins de la Folkestone la Bognor. Astfel,
se ajunsese deja la sfârşitul lui august, fără să se reuşească o înţelegere;
şi totul, bineînţeles, era subordonat câştigării bătăliei în văzduh, bătălie
care era deja în curs de şase săptămâni.
Pe baza frontului fixat în cele din urmă, s-a făcut planul final.
Comanda militară i-a fost încredinţată lui Rundstedt, dar lipsa de vase i-
a redus forţa la treisprezece divizii, cu douăsprezece în rezervă. Armata
a şaisprezecea, adunată în porturi între Rotterdam şi Boulogne, urma să
debarce în apropiere de Hythe, Rye, Hastings şi Eastbourne; Armata a
Noua, din porturile dintre Boulogne şi Havre, urma să atace între
Brighton şi Worthing. Dover urma să fie capturat de pe uscat; apoi,
ambele armate aveau să avanseze spre linia Canterbury-Ashford-
Mayfield-Arundel. În total, în primul val, aveau să fie debarcate
unsprezece divizii. La o săptămână după debarcare, se spera, în mod
optimist, să se înainteze mai departe până la Gravesend, Relgate,
Petersfield, Portsmouth. În rezervă era Armata a Şasea, cu divizii gata să
întărească, sau, dacă condiţiile permiteau, să extindă frontul de atac
spre Wey Mouth. Într-adevăr, nu era lipsă de trupe bine înarmate, dar
aveau nevoie de transport naval şi traversare în siguranţă.
Asupra Statului Major naval cădea greutatea iniţială a sarcinii.
Germania avea un tonaj de 1 200 000 de tone vase de mare disponibile
pentru toate nevoile ei. Îmbarcarea forţei de invazie necesita mai mult
de jumătate din această cantitate şi implica mari perturbări economice.
La începutul lui septembrie, Statul Major naval a putut raporta că a
rechiziţionat următoarele:
168 transportoare (de 700 000 tone)
1910 barje
419 remorchere şi traulere
1600 bărci cu motor
Toată această armată trebuia înzestrată cu echipaje şi adusă la
locul de adunare pe mare şi prin canal. La 1 septembrie, când a început
marea scurgere spre sud a vaselor pentru invazie, aceasta a fost
urmărită, raportată şi violent atacată de forţele noastre aeriene de-a
378
lungul întregului front, de la Anvers la Havre. Statul Major naval german

înregistra: „Atacul necontenit al apărării duşmane de dincolo de coastă,
concentrarea de bombardiere asupra porturilor de îmbarcare ale
operaţiunii «Leul de mare» şi activităţile lui de recunoaştere a coastei,
arată că se aşteaptă acum la o debarcare imediată”.
Şi din nou: „Bombardierele engleze şi forţele britanice aeriene de
plasare a minelor… sunt încă în plină forţă operaţională şi trebuie
confirmat că activitatea forţelor britanice a avut, fără îndoială, succes,
deşi nu a adus încă daune decisive mişcării mijloacelor de transport
germane”.
Totuşi, în ciuda întârzierilor şi a avariilor, marina germană şi-a
încheiat prima parte a sarcinii ei. Marja de 10 la sută pentru accidente şi
pierderi, pe care o prevăzuseră, fusese epuizată. Ceea ce supravieţuise
nu era însă sub acel minim plănuit pentru prima etapă.
***
Atât marina cât şi armata au aruncat acum toată povara asupra

Forţelor aeriene germane. Tot acest plan al coridorului cu balustradele
de câmpuri de mine şi care urma să fie menţinut sub protecţia Forţei
aeriene germane împotriva superiorităţii copleşitoare a flotilelor şi a
micilor ambarcaţiuni britanice, depindea de înfrângerea Forţelor
aeriene britanice şi de completa stăpânire a văzduhului de către
germani deasupra Canalului şi a sud-estului Angliei, şi nu doar deasupra
zonei de traversare ci şi deasupra punctelor de debarcare. Ambele arme
mai vechi au aruncat piatra în curtea Reichs-mareşalului Goering.
Goering era gata să accepte răspunderea, pentru că el credea că
Forţele aeriene germane, cu marea lor superioritate numerică, vor
învinge, după câteva săptămâni de lupte grele, apărarea aeriană
britanică, îi va distruge aerodromurile din Kent şi Sussex şi va stabili o
totală dominare a Canalului. Dar, în afară de asta, era sigur că
bombardarea Angliei, şi în special a Londrei, îi va reduce pe decadenţii
britanici, iubitori de pace, la o situaţie în care vor cere pace, mai ales
dacă ameninţarea invaziei va creşte treptat la orizont. Amiralitatea nu
era deloc convinsă; presimţirile ei rele erau profunde. Ea considera că
operaţiunea „Leul de mare” trebuia lansată doar ca o ultimă posibilitate,
iar în iulie recomandase amânarea operaţiunii până în primăvara anului
1941, în cazul în care atacurile aeriene neîngrădite fi luptele nelimitate
379
ale submarinelor de buzunar-U „nu vor determina inamicul să negocieze

cu Führerul în condiţiile impuse de acesta”. Dar feldmareşalul Keitel şi
generalul Jodl erau bucuroşi că cei de la Comandamentul suprem al
aviaţiei erau atât de încrezători.
Acestea erau zile glorioase pentru Germania nazistă. Hitler îşi
sărbătorise victoria încă înainte de a umili Franţa cu armistiţiul de la
Compiegne. Armata germană a mărşăluit triumfătoare pe sub Arcul de
triumf şi, în jos, pe Champs Elysées. Exista ceva ce nu puteau face? De ce
să ezite să joace o carte câştigătoare? Astfel, cele trei arme implicate în
operaţiunea „Leul de mare” au acţionat pe baza factorilor favorabili ai
temei lor, şi au lăsat latura neplăcută pe seama camarazilor lor.
Pe măsură ce treceau zilele, s-au înmulţit îndoielile şi amânările.
Directiva lui Hitler din 16 iulie prevedea ca toate pregătirile să fie
terminate până la mijlocul lui august. Toate trei armele au constatat însă
că lucrul acesta era imposibil. Iar la sfârşitul lui iulie, Hitler a acceptat
data de 15 septembrie ca cea mai timpurie Zi-D, rezervându-şi decizia
de a acţiona până când se vor cunoaşte rezultatele luptelor aeriene.
La 30 august, Statul Major naval a raportat că, datorită
contraacţiunilor britanice împotriva invaziei, pregătirile flotei nu pot fi
încheiate până la 15 septembrie. La cererea sa, Ziua-D a fost amânată
pentru 21 septembrie, cu prevederea unei atenţionări cu zece zile
înainte. Asta însemna că ordinul preliminar trebuie dat la 11
septembrie. La 10 septembrie, Statul Major naval a raportat din nou
dificultăţile pe care le avea din cauza vremii care era proastă mereu şi
din cauza contrabombardamentelor britanice. Se sublinia că, deşi
pregătirile navale necesare puteau fi de fapt încheiate până la 21,
condiţia operaţională a unei superiorităţi aeriene categorice deasupra
Canalului nu a fost realizată. De aceea, în 11, Hitler a amânat ordinul
preliminar cu trei zile, împingând astfel Ziua-D la 24; pe 14, el a amânat-
o din nou. Pe 17, amânarea a devenit nedefinită, pe baza unor motive
bune, atât din punctul lor de vedere cât şi dintr-al nostru.
La 7 septembrie, informaţiile pe care le aveam în faţa noastră
arătau că mişcarea barjelor şi vaselor mici spre vest şi spre sud, spre
porturi între Ostende şi Havre, era în desfăşurare şi, întrucât, aceste
porturi de concentrare erau sub atac aerian greu britanic, era
improbabil că vasele vor fi aduse acolo înainte de tentativă. Puterea
forţei aeriene germane între Amsterdam şi Brest crescuse ca urmare a
transferului a o sută şaizeci de bombardiere din Norvegia; şi unităţi de
380
bombardiere în picaj au fost observate pe aerodromurile din regiunea

Pas de Calais. Patru germani, capturaţi în urmă cu câteva zile, după ce au
debarcat dintr-o barcă cu vâsle pe coasta de sud-est, au mărturisit că
erau spioni şi au spus că trebuiau să fie gata să raporteze în orice
moment, în următoarele două săptămâni, despre mişcarea formaţiunilor
britanice de rezervă din perimetrul Ipswich-Londra-Reading-Oxford.
Condiţiile de fază a lunii şi de flux între 8 şi 10 septembrie erau
favorabile invaziei pe coasta de sud-est. În această situaţie, şefii de Stat
Major au ajuns la concluzia că posibilitatea invaziei a devenit iminentă şi
că forţele de apărare ar trebui să fie gata pentru un ordin imediat.
Totuşi, în acel timp, la Cartierul General al Forţelor Interne nu
exista maşinăria prin care avertizarea existentă de a fi gata în opt ore să
poată fi transformată în „gata pentru acţiune imediată” prin etape
intermediare. Parola „Cromwell”, care însemna „invazie iminentă”, a fost
deci emisă la Forţele Interne la ora 8 p.m., la 7 septembrie, către
Comandamentele de est şi de sud, implicând trecerea la acţiune pentru
diviziile avansate de pe coastă. A fost de asemeni trimisă tuturor
formaţiunilor din regiunea Londrei şi Corpurilor IV şi VII din rezerva
înaltului Cartier General. Aceasta a fost repetată, spre informare, tuturor
celorlalte comandamente din Regatul Unit. La aceasta, în unele părţi ale
ţării, Comandanţii Gărzilor Interne, acţionând din iniţiativă proprie, au
chemat gărzile sunând clopotele bisericii. Nici eu, nici şefii de Stat Major,
n-am ştiut că a fost folosită parola „Cromwell”, iar a doua zi dimineaţă s-
au dat instrucţiuni de organizare a stadiilor intermediare prin care
putea fi mărită vigilenţa, fără să se declare iminentă invazia. După cum
se poate imagina, acest incident a dat naştere la discuţii şi emoţii, dar nu
a fost menţionat în ziare sau în Parlament. A servit ca un tonic folositor
şi ca o repetiţie pentru toţi cei în cauză.
***
După ce am urmărit creşterea continuă a pregătirilor pentru

invazia germană spre un apogeu, am văzut cum atmosfera de triumf, de
la început, s-a schimbat într-una de îndoială şi, în cele din urmă, de
pierdere totală a încrederii în rezultat. În lunile grele iulie şi august, l-am
văzut pe comandantul naval Raeder încercând să-i înveţe pe colegii săi
despre gravele dificultăţi ale războiului pe scară largă pe mare. El şi-a
dat seama de propriile lui slăbiciuni şi de lipsa de timp pentru pregătire
381
adecvată şi s-a gândit să impună anumite limite planului grandios

avansat de Halder de debarcare simultană a unor forţe uriaşe pe un
front larg. Între timp, Goering, cu ambiţii tot mai mari, voia să obţină
singur o victorie spectaculoasă cu ajutorul Forţelor sale aeriene şi nu
dorea să joace rolul umil de a lucra la un plan combinat în vederea
reducerii sistematice a forţelor aeriene şi navale inamice în perimetrul
invaziei.
Este vizibil din documente că înaltul Comandament german era
departe de a fi format dintr-o echipă coordonată care lucrează împreună
pentru un scop comun şi cu o înţelegere clară a capacităţilor şi limitelor
celorlalţi. Fiecare voia să fie steaua cea mai luminoasă de pe firmament.
Chiar de la început, au fost vizibile fricţiuni şi, atât timp cât Halder putea
arunca răspunderea pe Raeder, a făcut prea puţin ca să-şi aducă
planurile în concordanţă cu posibilităţile practice. Era necesară
intervenţia Führerului, dar acesta se pare că nu a făcut prea mult pentru
îmbunătăţirea relaţiilor dintre arme. În Germania, prestigiul armatei era
superior, iar conducătorii acesteia îşi priveau colegii de la marină cu
oarecare condescendenţă. E imposibil să rezistăm a trage concluzia că
Armata germană nu prea voia să se lase pe mâna armei soră într-o
operaţiune majoră. Când a fost întrebat, după război, despre planurile
lor, generalul Jodl a remarcat nerăbdător: „Aranjamentele noastre erau
foarte asemănătoare cu ale lui Iulius Cezar”. Aici vorbeşte autenticul
soldat german în privinţa treburilor mării, având puţine idei despre
problemele implicate în debarcare şi desfăşurarea unor mari forţe
militare pe o coastă apărată, expusă tuturor necunoscutelor mării.
În Britania, oricare au fost lipsurile noastre, noi înţelegeam foarte
bine treburile mării. De secole, marea fusese în sângele nostru şi
tradiţiile ei nu-i mişcă doar pe marinari ci întreaga rasă. Acest lucru, mai
presus de toate, ne-a permis să privim liniştit ameninţarea invaziei.
Sistemul de control al operaţiunilor de către cei trei şefi de stat major,
uniţi sub un Minister al Apărării, a produs un standard de muncă în
echipă, înţelegere reciprocă şi o cooperare fără precedent în trecut. În
decursul timpului, când a apărut ocazia să ne asumăm o vastă invazie de
pe mare, aceasta s-a făcut pe baza unei solide pregătiri pentru misiune
şi cu deplina înţelegere a nevoilor tehnice ale unei asemenea vaste şi
hazardate acţiuni. Chiar dacă germanii ar fi avut în 1940 forţe amfibii
echipate cu toată aparatura războiului modern, sarcina lor ar fi fost o
382
speranţă pierdută în faţa puterii noastre pe mare şi în văzduh. De fapt, ei

nu aveau nici uneltele şi nici instruirea necesară.
Cu cât analizau mai mult sarcina, atât înaltul Comandament
german cât şi Führerul, cu atât aceasta le surâdea mai puţin. Bineînţeles
că noi nu ne cunoşteam unii altora starea de spirit şi valoarea; dar în
fiecare săptămână, de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui
septembrie, necunoscuta identitate a părerilor asupra problemei între
Amiralitatea britanică şi germană, între Comandamentul Suprem
german şi şefii de Stat Major britanici şi de asemeni între Führer şi
autorul acestei cărţi, devenise mai definit pronunţată. Dacă am fi putut
cădea la fel de bine de acord în legătură cu alte probleme, n-ar fi fost
nevoie de război. Exista desigur o părere comună între noi, că totul
depindea de lupta în aer. Întrebarea era cum se va sfârşi aceasta între
combatanţi; iar în plus, germanii se întrebau dacă poporul britanic va
suporta bombardamentul aerian, efectul căruia era foarte exagerat în
acele zile, sau se va prăbuşi, obligând guvernul Majestăţii Sale să
capituleze. În legătură cu aceasta, Reichs-mareşalul Goering avea mari
speranţe, dar noi nu aveam temeri.
Capitolul XII
BĂTĂLIA PENTRU BRITANIA
Soarta noastră depindea acum de victoria în văzduh. Conducătorii

germani au recunoscut că toate planurile lor de invadare a Britaniei
depindeau de câştigarea supremaţiei aeriene deasupra Canalului şi a
locurilor alese pentru debarcare pe coasta noastră de sud. Pregătirea
porturilor de îmbarcare, adunarea mijloacelor de transport, curăţarea
de mine a trecerii şi aşezarea de noi câmpuri de mine erau imposibile
fără protecţie împotriva atacurilor aeriene britanice. Pentru traversare
şi debarcare în sine, condiţia decisivă era completa stăpânire a aerului
deasupra zonei transportului şi a plajelor. Deci, rezultatul depindea de
distrugerea Forţei Aeriene Regale şi a sistemului de aerodromuri dintre
Londra şi mare. Acum ştim că Hitler i-a spus amiralului Raeder la 31
iulie: „Dacă, după opt zile de război aerian intens, Luftwaffe nu va
realiza distrugeri considerabile ale Forţelor Aeriene duşmane, ale
porturilor şi forţelor navale, operaţiunea va trebui amânată până în mai
1941”. Aceasta era bătălia care trebuia dusă acum.
383
Eu personal nu dădeam înapoi mintal de la încercarea puterilor ce

urma. Eu spusesem Parlamentului la 4 iunie: „Marea armată franceză a
fost, în mare măsură, deocamdată împinsă îndărăt şi tulburată de năvăla
câtorva mii de vehicole blindate. Nu se poate oare ca însăşi cauza
civilizaţiei să fie apărată de îndemânarea şi devotamentul câtorva mii de
avioane?” Iar lui Smuts, i-am spus la 9 iunie: „Eu văd acum o singură cale
de ieşire – să apucăm ca Hitler să atace această ţară şi, prin asta, să-şi
distrugă arma aeriană”. Ocazia apăruse acum.
Au fost scrise admirabile relatări despre lupta dintre Forţele
aeriene britanice şi germane, care constituie bătălia pentru Britania.
Avem acces acum şi la punctele de vedere ale înaltului Comandament
german şi la reacţiile sale interne în diversele faze. Se pare că pierderile
germane în unele dintre principalele lupte au fost ceva mai mici decât
am crezut în acea vreme şi că rapoartele, de ambele părţi, erau
exagerate, dar principalele trăsături şi desfăşurarea conflictului, de care
depindea viaţa Britaniei şi libertatea lumii, nu erau în cumpănă.
Forţele aeriene germane s-au angajat până la limită în bătălia
Franţei şi, la fel ca şi Marina germană după campania din Norvegia,
aveau nevoie de o perioadă de săptămâni sau luni de refacere. Această
pauză a fost convenabilă şi pentru noi, pentru că, în afară de trei, toate
celelalte escadrile de luptă ale noastre au fost angajate, într-un moment
sau altul, în operaţiuni pe continent. Hitler nu putea concepe că Britania
nu va accepta o ofertă de pace după prăbuşirea Franţei. La fel ca
mareşalul Pétain, ca Weygand şi ca mulţi generali şi politicieni francezi,
el nu înţelegea resursele separate, independente, ale unui stat insular şi,
la fel ca şi aceşti francezi, el a apreciat greşit puterea voinţei noastre.
Traversaserăm un drum lung şi învăţaserăm multe după München. În
cursul lunii iunie, Hitler s-a gândit la noua situaţie care se profila la
orizont, iar între timp, Forţele aeriene se refăceau şi se redesfăşurau
pentru sarcina următoare. Nu încăpea îndoială care anume va fi aceasta.
Hitler trebuia fie să invadeze şi să cucerească Anglia, fie că se afle în faţa
unei prelungiri nedefinite a războiului, cu toate necazurile şi
complicaţiile ei incalculabile. Exista oricum posibilitatea ca victoria în
văzduh asupra Britaniei să aducă sfârşitul rezistenţei britanice, iar
invazia în sine, deşi devenită posibilă, să fie acum inutilă, fiind necesară
doar pentru ocuparea unei ţări învinse.
În iunie şi la începutul lui iulie, Forţa Aeriană germană a reînviat,
şi-a regrupat formaţiile şi s-a instalat în toate aerodromurile franceze şi
384
belgiene de unde trebuia să fie lansat asaltul, iar prin recunoaştere şi

incursiuni de încercare, căuta să măsoare caracterul şi scara rezistenţei
pe care o va întâmpina. Abia la 10 iulie a început primul atac greu, iar
această dată este în general considerată ca începutul bătăliei. Încă două
date cu consecinţe supreme ies în evidenţă: 15 august şi 15 septembrie.
Au existat de asemeni trei faze succesive, dar care s-au şi suprapus, în
atacul german. Prima, de la 10 iulie la 18 august, a urmărit hărţuirea
convoaielor britanice în Canal şi a porturilor noastre din sud, de la
Dover la Plymouth, prin care Forţa noastră aeriană putea fi testată,
atrasă în luptă şi observată; în felul acesta, puteau fi aduse daune
oraşelor de la malul mării, marcate ca obiective în invazia ce avea să
urmeze. În a doua fază, din 24 august până la 27 septembrie, urma să fie
forţat drumul spre Londra, prin eliminarea Forţei Aeriene Regale şi a
instalaţiilor ei, ducând la violenta şi continua bombardare a capitalei.
Aceasta urma să taie, de asemeni, comunicaţiile cu malurile. Dar, după
părerea lui Goering, erau motive serioase să se creadă că aici se profila
un câştig mai mare, nu mai puţin decât aruncarea celui mai mare oraş al
lumii în confuzie şi paralizie, înspăimântarea guvernului şi a populaţiei
şi, în consecinţă, supunerea acestora faţă de voinţa germană. Statele
Majore ale Armatei şi Marinei germane sperau cu credinţă că Goering
avea dreptate. Pe măsură ce situaţia se desfăşura, vedeau însă că Forţele
Aeriene Regale (R. A. F.) nu erau eliminate şi, între timp, nevoile lor
urgente legate de aventura „Leul de mare” erau neglijate de dragul
distrugerii Londrei. Şi când toţi erau dezamăgiţi, când invazia a fost
amânată indefinit din lipsa necesităţilor vitale, supremaţia aeriană a
urmat cea de a treia şi ultima fază. Speranţa unei victorii la lumina zilei
dispăruse, Forţa Aeriană Regală rămânea supărător de vie, iar în
octombrie, Goering s-a resemnat să bombardeze fără discriminare
Londra şi centrele de producţie industrială.
***
În privinţa calităţii avioanelor de luptă, aveam puţin de ales.

Germanii erau mai rapizi, cu un ritm de ascensiune mai rapid; ale
noastre erau mai manevrabile, mai bine înarmate. Aviatorii lor,
conştienţi de numărul lor mare, se mândreau cu victoriile din Polonia,
Norvegia, Ţările de Jos, Franţa; ai noştri aveau supremă încredere în el
înşişi ca indivizi şi acea hotărâre pe care o arată rasa britanică în
385
adevărata ei măsură abia atunci când se află în situaţie limită. Un

avantaj strategic important de care se bucurau germanii şi pe care îl
foloseau cu îndemânare: forţele lor erau desfăşurate în numeroase baze
larg răspândite, de unde se puteau concentra asupra noastră în număr
mare şi cm simulări şi trucuri privind adevăratele puncte de atac. În
august, Luftwaffe avea adunate 2669 de aparate operaţionale,
cuprinzând 1015 bombardiere, 346 bombardiere în picaj, 933 avioane
de luptă şi 375 avioane de luptă. Directiva nr. 17 a Führerului, din 5
august, autoriza intensificarea războiului aerian împotriva Angliei.
Goering nu pusese niciodată mare bază pe operaţiunea „Leul de mare”;
el era legat trup şi suflet de războiul aerian „absolut”. Distorsiunea
continuă a aranjamentelor din partea lui tulbura Statul Major al marinei.
Distrugerea Forţei Aeriene Regale era pentru acesta un mijloc pentru
atingerea altui scop: când acest obiectiv avea să fie îndeplinit, războiul
aerian trebuia îndreptat spre vasele de război şi alte ambarcaţiuni ale
duşmanului. El regreta prioritatea secundară pe care Goering o acorda
ţintelor navale şi era sâcâit de amânări. La 6 august, a raportat
Comandamentului Suprem că pregătirile pentru aşezarea minelor
germane în regiunea Canalului nu pot continua din cauza ameninţării
britanice din văzduh.
Luptele aeriene grele, continue, din iulie şi august fuseseră
îndreptate spre promontoriul Kent şi coasta Canalului. Goering şi
consilierii lui pricepuţi şi-au format părerea că au atras probabil toate
escadrilele noastre de luptă în această bătălie din sud. De aceea, au decis
să facă un raid la lumina zilei asupra oraşelor industriale de la nord de
Wash. Distanţa era prea mare pentru avioanele de luptă de primă
categorie, Me 109. Trebuiau să rişte, escortând bombardierele doar cu
avioane Me 110 care nu aveau aceleaşi calităţi, ceea ce era important
acum. Totuşi, acesta era un pas raţional, pe care trebuiau să-l facă, iar
riscul merită să fie asumat.
În consecinţă, la 15 august, circa o sută de bombardiere, cu o
escortă de patruzeci de aparate Me 110, au fost lansate pe Tyneside. În
acelaşi timp, un raid de peste opt sute de avioane a fost trimis să atragă
forţele noastre în sud, unde se credea că acestea erau deja adunate în
totalitate. Dar acum, dispoziţiile pe care le luaserăm cu privire la
Comandamentul avioanelor de luptă au fost pe deplin justificate.
Pericolele fuseseră prevăzute. Şapte escadrile de Hurricane sau Spitfire
fuseseră scoase din lupta intensă din sud ca să se odihnească şi, în
386
acelaşi timp, să apere nordul. Suferiseră mult, dar erau totuşi adânc
îndureraţi că părăsiseră lupta. Piloţii afirmau cu respect că nu erau
obosiţi. Acum a venit neaşteptata consolare. Aceste escadrile au putut
să-i primească pe atacanţi îndată ce au trecut coasta. Treizeci de avioane
germane au fost doborâte, majoritatea bombardiere grele (Heinkel 111,
cu câte patru oameni instruiţi în fiecare echipaj), cu o pierdere britanică
de doar doi piloţi răniţi. Spiritul de prevedere al mareşalului Dowding în
îndrumarea comandamentului avioanelor de luptă merită înalte laude.
Trebuie să apreciem conducerea dovedită aici ca un exemplu de geniu în
arta războiului. De atunci încolo, toată zona de la nord de Wash a fost în
siguranţă în timpul zilei.
La 15 august, a fost cea mai mare bătălie aeriană din această
perioadă a războiului; cinci acţiuni majore se duceau pe un front de
şapte sute cincizeci de kilometri. A fost într-adevăr o zi crucială. În sud,
au fost angajate toate cele douăzeci şi două de escadrile, multe de două
ori, altele de trei ori, iar pierderile germane, adăugate la cele din nord,
au fost de şaptezeci şi şase de avioane, faţă de treizeci şi patru ale
noastre. Acesta a fost un dezastru recunoscut al Forţelor aeriene
germane.
Şefii aviaţiei germane trebuie să se fi îngrijorat serios când au
măsurat consecinţele acestei înfrângeri, rău prevestitoare pentru viitor.
Totuşi, Forţa aeriană germană avea în continuare ca ţintă portul
Londrei, cu imensa sa linie de docuri cu numeroase vase, cel mai mare
oraş din lume, şi care nu necesita mare acurateţe ca să fie lovit.
***
În timpul acestor săptămâni de lupte intense şi îngrijorare

necontenită, Lordul Beaverbrook a adus servicii remarcabile.
Escadrilele de luptă trebuiau să primească cu orice preţ, noi aparate de
încredere. Nu era timp de hârţogărie şi vorbărie, deşi acestea îşi aveau
locul într-un sistem ordonat şi placid. Calităţile lui remarcabile se
potriveau nevoii. Energia şi vigoarea lui erau un tonic. Eram bucuros să
mă bazez uneori pe el. El nu dădea greş. Aceasta era ora lui. Forţa şi
geniul lui personal măturau din cale multe obstacole. Tot ce exista în
materie de aprovizionare era îndreptat spre luptă. Avioane noi sau
reparate se scurgeau către escadrile, spre încântarea acestora, într-un
număr necunoscut până atunci. Toate serviciile de întreţinere şi
387
reparaţii lucrau în ritm intens. Am simţit atât de mult valoarea lui încât
la 2 august, cu aprobarea regelui, l-am invitat să se alăture Cabinetului
de Război. În acest timp, fiul lui mai mare, Max Aitken, a câştigat înalte
distincţii şi cel puţin şase victorii ca pilot pe un avion de luptă.
Un alt ministru cu care am colaborat în acea vreme a fost domnul
Ernest Bevin, ministru al Muncii şi Serviciului Naţional, care avea de
administrat şi însufleţit întreaga forţă de muncă a naţiunii. Toţi
muncitorii din fabricile de muniţii erau gata să primească îndrumările
lui. În septembrie, s-a alăturat şi el Cabinetului de Război. Sindicaliştii
au renunţat la regulile şi privilegiile lor cucerite de-a lungul timpului şi
păzite cu străşnicie, jertfindu-le pe altarul unde fuseseră deja jertfite
avere, rang, privilegii şi proprietate. Eram în armonie în multe privinţe
cu Beaverbrook şi Bevin în acele săptămâni fierbinţi. După aceea, ei s-au
certat din păcate, producând multe fricţiuni. Dar în acest moment de
înaltă încordare eram cu toţii împreună. Nu pot avea aceleaşi vorbe
bune despre loialitatea domnului Chamberlain sau despre hotărârea şi
eficienţa colegilor mei de Cabinet. Îi salut doar.
***
Până la sfârşitul lui august, Goering nu a privit nefavorabil

conflictul aerian. El şi cei din cercul lui credeau că organizarea la sol,
industria aviatică şi forţa de luptă a R. A F. au fost deja serios avariate. În
septembrie, a fost o vreme frumoasă, iar cei din Luftwaffe sperau
rezultate decisive. Atacuri grele au fost îndreptate împotriva
instalaţiilor aerodromurilor noastre, în jurul Londrei, iar în noaptea de
6, şaizeci de avioane au atacat Londra, urmate, în data de 7, de primul
atac pe scară largă, format din trei sute de avioane. În acea zi şi în
următoarele, în care tunurile noastre antiaeriene au fost dublate ca
număr, deasupra capitalei au avut loc lupte grele şi continue, iar cei din
Luftwaffe erau mai departe încrezători, supraestimând pierderile
noastre.
Într-adevăr, în luptele dintre 24 august şi 6 septembrie, balanţa se
înclinase împotriva Comandamentului avioanelor de luptă. În aceste zile
cruciale, germanii au folosit forţe puternice împotriva aerodromurilor
din sudul şi sud-estul Angliei. Obiectivul lor era să distrugă apărarea de
zi a capitalei, pe care erau nerăbdători să o atace. Mult mai importantă
pentru noi decât apărarea Londrei împotriva bombardamentelor
388
terorizante, era buna funcţionare a aerodromurilor pe care le foloseau

escadrilele noastre. În lupta pe viaţă şi pe moarte dintre cele două Forţe
aeriene, aceasta a fost o fază decisivă. Noi nu ne-am gândit la această
luptă ca fiind una pentru apărarea Londrei sau a oricărui alt loc ci ne
preocupa în primul rând cine va câştiga în văzduh. Era multă îngrijorare
la Cartierul general al avioanelor de luptă la Stanmore şi mai ales la
cartierul general al Grupului 11 avioane de luptă de la Uxbridge.
Fuseseră aduse daune mari unui număr de cinci aerodromuri ale
Grupului. Biggin Hill, la sud de Londra, era atât de distrus încât, timp de
o săptămână, doar o singură escadrilă putea acţiona de acolo. Dacă
duşmanul ar fi persistat cu atacurile grele împotriva sectoarelor
adiacente şi ar fi distrus sediile de operare sau comunicaţiile telefonice,
întreaga organizare a Comandamentului avioanelor de luptă putea fi
distrusă. Aceasta ar fi însemnat nu doar maltratarea Londrei, ci şi
pierderea controlului asupra propriului nostru spaţiu aerian, în
perimetrul decisiv. Am fost condus să vizitez mai multe dintre aceste
puncte, în special Mansion (28 august) şi Biggin Hill care este foarte
aproape de casa mea. Erau teribil de lovite, iar pistele erau distruse de
cratere. De aceea, Comandamentul avioanelor de luptă a privit cu un
sentiment de uşurare reorientarea atacurilor germane împotriva
Londrei, la 7 septembrie, şi a tras concluzia că duşmanul îşi schimbase
planul. Goering ar fi trebuit, desigur, să persevereze împotriva
aerodromurilor, de care depindea toată organizarea şi combinarea
întregii forţe de luptă în acel moment. Depărtându-se de la principiile
clasice ale războiului, precum şi de la cerinţele, până atunci acceptate,
ale umanismului, el a făcut o greşeală prostească.
Această perioadă (24 august – 6 septembrie) a stors serios
puterile Comandamentului avioanelor de luptă în general.
Comandamentul a pierdut, în aceste două săptămâni, 103 piloţi ucişi şi
128 serios răniţi, iar 466 avioane Spitfire şi Hurricane au fost distruse
sau serios avariate. Dintr-un număr de aproape o mie de piloţi, fuseseră
pierduţi aproape un sfert. Locurile lor puteau fi ocupate doar de 260 noi
piloţi, înflăcăraţi dar neexperimentaţi, ieşiţi din unităţile de instruire, în
multe cazuri înainte de terminarea cursurilor. Atacurile de noapte
asupra Londrei, timp de zece zile după 7 septembrie, au lovit docurile şi
centrele de cale ferată şi au ucis şi rănit mulţi civili, dar pentru noi au
fost de fapt un timp de respiraţie de care aveam cea mai mare nevoie.
Trebuie să considerăm ziua de 15 septembrie ca o dată culminantă. În
389
acea zi, după două atacuri grele date în 14, inamicul a făcut cel mai mare
efort concentrat într-un atac de zi asupra Londrei. A fost una dintre
bătăliile decisive ale războiului şi, la fel ca bătălia de la Waterloo, a avut
loc într-o duminică. Eu eram la Finanţe. Vizitasem deja de câteva ori
cartierul general al Grupului 11 de avioane de luptă, ca să fiu martor la
conducerea unei bătălii aeriene, dar atunci nu se întâmplase mare lucru.
Totuşi, vremea în ziua aceea părea potrivită pentru inamic, aşa că am
plecat cu maşina la Uxbridge şi am ajuns la cartierul general al Grupului.
Grupul numărul 11 cuprindea nu mai puţin de douăzeci şi cinci de
escadrile, acoperind Essex, Kent, Sussex şi Hampshire şi toate rutele
posibile de trecere spre Londra. Vicemareşalul aerului Park comanda de
şase luni acest grup, de care depindea în mare măsură soarta noastră.
De la Dunkerque, toate acţiunile de zi din sudul Angliei fuseseră
comandate de el, iar toată organizarea şi aparatul lui fuseseră aduse la
perfecţiune. Soţia mea şi cu mine am fost duşi în Camera de operare
antibombe, la circa şaptesprezece metri sub pământ. Toată ascendenţa
avioanelor Spitfire şi Hurricane ar fi fost nefructificată fără acest sistem
subteran de centre de control şi cabluri telefonice, care au fost
imaginate şi construite înainte de război de Ministerul Aerului sub
îndrumarea şi impulsionarea lui Dowding. Comandamentul suprem se
exercita de la Cartierul general al avioanelor de luptă de la Stanmore,
dar mânuirea şi conducerea escadrilelor era lăsată în mod înţelept
Grupului 11, care controla unităţile prin staţiile instalate în fiecare
comitat.
Camera de operaţiuni a Grupului arăta ca un mic teatru, cu
diametrul de vreo douăzeci de metri şi cu două etaje. Am luat loc în al
doilea cerc. Sub noi era o masă a hărţii pe scară mare, în jurul căreia
erau circa douăzeci de tineri, bărbaţi şi femei, foarte calificaţi, cu
ajutoarele lor care aveau telefoane. În faţa noastră, pe întreg peretele
unde ar fi fost cortina teatrului, era o uriaşă tablă neagră, împărţită cu
becuri electrice în şase coloane, pentru cele şase stări ale avioanelor de
luptă, fiecare escadrilă având subcoloana ei, divizată şi ea cu linii
laterale. Astfel, şirul de jos al becurilor arătau, când acestea erau
aprinse, escadrilele care erau „pregătite” să acţioneze în două minute; al
doilea şir arăta cele care erau „gata” în cinci minute, apoi cele „la
dispoziţie” peste douăzeci de minute, apoi cele care s-au ridicat deja,
şirul următor indica pe cele care au anunţat că au văzut duşmanul;
următorul şir, cu lumini roşii, indica pe cele care erau în acţiune, iar cel
390
mai de sus, pe cele care reveneau la bază. În partea stângă, într-un fel de
lojă de teatru făcută din sticlă, erau cei patru sau cinci ofiţeri a căror
datorie era să aprecieze şi să evalueze informaţiile primite de la Corpul
de observare care, în acest moment, număra peste cincizeci de mii de
bărbaţi, femei şi tineri. Radarul era încă în copilăria lui, dar avertiza
raidurile care se apropiau de coastă, iar observatorii, cu binocluri şi
telefoane portabile, erau principala noastră sursă de informaţii despre
avioanele ce zburau deasupra ţării. Deci, în cursul unei acţiuni, se
primeau mii de mesaje. Alte camere, pline cu oameni experimentaţi,
aflate în alte locuri, le triau cu mare rapiditate şi le transmiteau, din
minut în minut, direct celor aşezaţi în jurul mesei de jos şi ofiţerilor care
supravegheau din loja lor de sticlă.
În partea dreaptă era o altă lojă de teatru, din sticlă, în care erau
ofiţeri de armată care raportau acţiunea celor două sute de baterii
antiaeriene de care dispunea Comandamentul. Noaptea, era de
importanţă vitală ca aceste baterii să nu tragă asupra unor perimetre în
care avioanele noastre se apropiau de duşman. Eu cunoşteam în general
sistemul, fiindu-mi explicat cu un an înainte de război de Dowding, când
l-am vizitat la Stanmore. Fusese conceput şi finisat în timpul acţiunii
neîntrerupte, iar acum totul era reunit într-un instrument de război
foarte elaborat, cum nu mai exista în altă parte a lumii.
„Nu ştiu, a spus Park când am coborât, dacă azi se va întâmpla
ceva. Acum, totul e liniştit.” Totuşi, după un sfert de oră, cei de jos
începură să se mişte. Un atac de „peste 40” a fost raportat ca venind
dinspre staţiile germane de la Dieppe. Becurile din partea de jos a
panourilor de pe perete au început să se lumineze, arătând că diverse
escadrile erau în „pregătire”. Apoi, în succesiune rapidă, s-au primit
semnale „încă 20”, „încă 40”, iar după zece minute era clar că avea să
urmeze o bătălie serioasă. Aerul începuse să se umple de ambele părţi.
Semnalele veneau unul după altul; „încă 40”, „încă 60”; a fost chiar
şi un „încă 80”. Pe masa hărţii de jos, mişcarea tuturor valurilor de atac
era marcată prin împingerea de jetoane, din când în când, pe diferite
linii de apropiere, în timp ce, pe tabla neagră din faţa noastră, luminile
care urcau arătau escadrilele noastre care se înălţau în aer, până au mai
rămas doar patru sau cinci în „aşteptare”. Aceste lupte aeriene, de care
depindeau atât de multe, ţineau mai puţin de o oră de la prima ciocnire.
Duşmanul avea destulă putere ca să trimită noi valuri de atac, iar
escadrilele noastre, ieşite toate la atac ca să câştige superioritatea în aer,
391
trebuiau să se reaprovizioneze cu combustibil după şaptezeci, optzeci

de minute, sau să aterizeze ca să se reînarmeze după o angajare de cinci
minute. Dacă în momentul facerii plinului sau al reînarmării, inamicul ar
fi putut veni cu noi escadrile proaspete, neatacate, unele dintre
avioanele noastre de luptă ar fi putut fi distruse la sol. De aceea, unul
dintre principalele noastre obiective era să îndrumăm escadrilele
noastre în aşa fel încât să nu avem simultan prea multe la sol pentru
reaprovizionare sau reînarmare, în timpul zilei.
Curând, becurile roşii arătau că majoritatea escadrilelor noastre
erau angajate. Un zumzet uşor se ridica de jos, unde oamenii ocupaţi
împingeau încolo şi încoace jetoanele, în concordanţă cu schimbarea
rapidă a situaţiei. Vicemareşalul Park dădea îndrumări generale pentru
dispunerea forţei traduse în ordine amănunţite fiecărei staţii a
avioanelor de luptă de către un tânăr ofiţer din centrul cercului unde
stăteam şi eu. Câţiva ani mai târziu, am întrebat care era numele lui. Era
Lordul Willoughby de Brooke. (L-am întâlnit în 1947, când am fost
invitat de Jokey Club, al cărui maestru de ceremonii era, ca să văd
derbyul. El a fost surprins că îmi aminteam episodul). Acum, el dădea
ordin diverselor escadrile să se ridice şi să patruleze, pe baza
informaţiei finale care apărea pe hartă. Mareşalul însuşi umbla de colo
colo, prin spate, urmărind mişcarea cu ochi vigilent, supraveghindu-şi
tinerii executivi şi intervenind cu câte un ordin decisiv, de obicei pentru
a întări o zonă ameninţată. După puţin timp, toate escadrilele noastre
erau în luptă, iar unele începuseră deja să se întoarcă pentru reîncărcare
cu combustibil. Toate erau în văzduh. Linia de jos se stinsese. Nu mai
rămăsese nicio escadrilă în rezervă. În acest moment, Park a vorbit cu
Dowding la Stanmore, cerând trei escadrile de la Grupul 12, care să fie
puse la dispoziţia lui, în cazul altui atac major în timp ce escadrilele se
reînarmau şi se reaprovizionau cu combustibil. Acest lucru s-a făcut.
Escadrilele erau necesare în special pentru a acoperi Londra şi
aerodromurile avioanelor noastre de luptă, pentru că Grupul 11 îşi
epuizase resursele.
Tânărul ofiţer, pentru care toate astea erau o chestiune de rutină,
continua să dea ordine, în concordanţă cu îndrumările generale ale
Comandantului de Grup, cu voce calmă, monotonă, iar curând cele trei
escadrile de întărire au fost absorbite. Am devenit conştient de
îngrijorarea comandantului, care acum stătea nemişcat în spatele
scaunului subordonatului său. Până atunci, urmărisem în tăcere. Acum
392
am întrebat: „Ce alte rezerve mai avem?!” „Nu mai avem altele”, a spus
viceamiralul aerului, Park. Într-o relatare pe care a scris-o după aceea, a
afirmat că, auzind asta, eu „am rămas grav”. Se poate. Ce pierderi am fi
suferit dacă avioanele noastre erau prinse la sol în timpul reîncărcării cu
combustibil de către alte raiduri de „încă 40” sau „încă 60”! Inegalitatea
era mare, marjele mici; miza infinită.
Au mai trecut cinci minute; majoritatea escadrilelor noastre
coborâseră la realimentare. În orice caz, resursele noastre nu le puteau
asigura protecţie din aer. Atunci se păru că duşmanul se întoarce acasă.
Mişcarea jetoanelor de pe masa hărţii de jos arăta că bombardierele şi
avioanele de luptă germane se îndreaptă spre est. Nu apărea niciun nou
atac. După încă zece minute, acţiunea se încheiase. Am urcat din nou
scara care ducea la suprafaţă şi, când am ieşit afară, suna „încetarea”
alarmei.
„Suntem foarte bucuroşi că aţi văzut asta, domnule”, a spus Park.
„Desigur, în ultimele douăzeci de minute, am fost atât de sufocaţi cu
informaţii încât nu le mai puteam mânui. Asta vă arată limitele
resurselor noastre actuale. Au fost încordate azi mult peste limitele lor.”
Am întrebat dacă au primit unele rezultate şi am remarcat că, pe cât se
părea, atacul fusese respins în mod satisfăcător. Park a răspuns că nu
era satisfăcut deoarece nu am interceptat atâtea avioane de raid câte
spera el. Era evident că duşmanul străpunsese apărarea noastră. Multe
bombardiere germane cu escortele lor de avioane de luptă ajunseseră
deasupra Londrei. Circa o duzină au fost doborâte cât timp eu am fost
jos, dar nu putea fi obţinută o imagine a rezultatelor bătăliei sau a
daunelor sau pierderilor.
Era 4.30 p.m. când am revenit la Finanţe şi m-am culcat imediat
pentru somnul de după masă. Eram probabil obosit de drama de la
Grupul 11, pentru că nu m-am trezit până la ora opt. Când am sunat, a
venit secretarul meu particular, John Martin, cu ştirile de seară din
întreaga lume. Erau groaznice. Un lucru nu mergea bine aici; un altul
fusese amânat colo; un răspuns nesatisfăcător a fost primit de la cutare;
au fost scufundări grave în Atlantic. „Totuşi, a spus Martin, când şi-a
terminat relatarea, totul este răscumpărat de victoria din aer. Am
doborât o sută optzeci şi trei de aparate la o pierdere de sub patruzeci.”
***
393
Deşi informaţiile de după război au arătat că pierderile

duşmanului în acea zi au fost de doar cincizeci şi şase de aparate, 15
septembrie a fast ziua hotărâtoare a bătăliei pentru Britania. În aceeaşi
noapte, Comandamentul bombardierelor noastre a atacat în forţă vasele
din porturi, între Boulogne şi Anvers. În special la Anvers au fost aduse
daune importante. La 17 septembrie, după cum ştim acum, Führerul a
decis să amâne nedefinit acţiunea „Leul de mare”. Abia la 12 octombrie,
invazia a fost amânată oficial până în primăvara următoare. În iulie
1941, a fost din nou amânată de Hitler până în primăvara lui 1942,
„când va fi încheiată campania din Rusia.” Aceasta era o închipuire
deşartă dar importantă. La 13 februarie 1942, amiralul Raeder a avut
ultima lui întrevedere cu Hitler în legătură cu „Leul de mare” şi acesta a
fost de acord cu o „abandonare” totală. Astfel a pierit operaţiunea „Leul
de mare”. Iar 15 septembrie poate figura ca data decesului ei.
Fără îndoială, am fost prea sângeroşi în estimările pierderilor
duşmanilor noştri. Am avut doi la unu faţă de asediatorii germani, şi nu
trei la unu cum credeam şi declaram noi. Dar şi aşa era de ajuns. Forţa
Aeriană Regală, departe de a fi distrusă, era triumfătoare. I s-a asigurat
un puternic vai de piloţi noi. Fabricile noastre de avioane, de care
depindea nu doar nevoia noastră imediată ci şi puterea de a duce un
război îndelungat, erau avariate, dar nu paralizate. Muncitorii, calificaţi
şi necalificaţi, bărbaţi şi femei, au stat în atelierele lor, sub foc, de parcă
ar fi fost baterii în acţiune – ceea ce de fapt şi erau. La Ministerul
Aprovizionării, Herbert Morrison îi îmboldea pe toţi cei din larga lui
sferă. „Daţi-i drumul”, îi îndemna el, şi aşa făceau. Un sprijin calificat a
fost dat luptătorilor aerului şi de către Comandamentul antiaerian sub
conducerea generalului Pile. Contribuţia principală a acestuia a venit
mai târziu. Corpul observatorilor, devotaţi şi neobosiţi, era tot timpul la
post. Organizaţia atent făurită de Comandamentul avioanelor de luptă,
fără de care totul putea fi zadarnic, s-a dovedit rezistentă în luni de
încordare continuă. Cu toţii şi-au îndeplinit misiunea. Dar factorul
principal a fost îndârjirea şi valoarea piloţilor noştri de pe avioanele de
lupta, care au rămas de neînvins. Astfel, Britania a fost salvată. Am putut
spune în Camera Comunelor: „Niciodată în domeniul conflictelor umane,
atât de mulţi n-au datorat atât de mult unor atât de puţini.”
394
Capitolul XIII
„LONDRA POATE SUPORTA”
Asaltul german asupra Britaniei este o chestiune în care au existat

păreri diferite, scopuri conflictuale şi planuri neîndeplinite complet. De
trei sau patru ori în aceste luni, duşmanul a abandonat o metodă de atac
care producea un stres sever şi s-a îndreptat spre ceva nou. Dar toate
aceste etape s-au suprapus una cu cealaltă şi nu pot fi separate prin date
precise. Fiecare se întrepătrundea cu cealaltă. Operaţiunile de început
căutau să angajeze forţele noastre aeriene într-o bătălie peste Canal şi
pe coasta de sud; apoi, lupta a fost continuată peste comitatele din sud,
în principal Kent şi Sussex, duşmanul având drept scop să distrugă
organizarea forţei noastre aeriene; apoi, mai aproape de Londra şi
deasupra ei; apoi, Londra a devenit ţinta supremă; şi, în sfârşit, când
Londra a triumfat, a avut loc o nouă dispersiune spre oraşele de
provincie şi spre singura noastră linie vitală în Atlantic, Mersey şi Clyde.
Am văzut cât de tare ne-au lovit în atacul asupra aerodromurilor
de pe coasta de sud în ultima săptămână a lui august şi prima
săptămână a lui septembrie. Dar la 7 septembrie, Goering şi-a asumat în
mod public comanda bătăliei şi a trecut de la atacuri de zi la atacuri de
noapte şi de la atacarea aerodromurilor avioanelor de luptă din Kent şi
Sussex, la atacarea perimetrelor aglomerate ale Londrei. Raiduri minore
de zi erau frecvente, constante chiar, dar un atac mare de zi urma abia
să vină; în principal însă, întregul caracter al ofensivei germane se
modificase. Timp de cincizeci şi şapte de nopţi, bombardarea Londrei nu
a încetat. Aceasta a constituit o nenorocire pentru cel mai mare oraş al
lumii, pe care nimeni nu a putut-o suporta înainte. Niciodată până atunci
o întindere atât de mare de locuinţe nu fusese supusă unui asemenea
bombardament şi atâtea familii să fie nevoite să facă faţă problemelor şi
teroarei acestuia.
Raidurile sporadice asupra Londrei, de la sfârşitul lui august, au
primit imediat ca represalii un atac asupra Berlinului. Din cauza
distanţei pe care trebuia să o parcurgem, acesta putea fi doar pe scară
foarte mică în comparaţie cu atacurile asupra Londrei lansate de pe
aerodromurile din apropiere, franceze şi belgiene. Cabinetul de Război
era dispus să răspundă la lovituri, să ridice miza şi să sfideze duşmanul.
Eram sigur că avea dreptate şi consideram că nimic nu-l impresionează
şi nu-l tulbură pe Hitler atât de mult ca ura şi puterea de voinţă a
395
Britaniei. În sufletul lui, el era unul dintre admiratorii noştri. El,

bineînţeles, s-a folosit pe deplin de represaliile noastre asupra
Berlinului şi a anunţat în public politica germană stabilită dinainte, de a
transforma Londra şi alte oraşe britanice în haos şi ruină. „Dacă ne atacă
oraşele, a spus el la 4 septembrie, pur şi simplu le vom şterge de pe faţa
pământului pe ale lor”. A făcut tot ce a putut în privinţa asta.
Din 7 septembrie până în 3 noiembrie, în fiecare noapte, în medie
două sute de bombardiere au atacat Londra. Diversele raiduri
preliminare care fuseseră făcute asupra oraşelor noastre de provincie în
cele trei săptămâni anterioare au dus la o considerabilă dispersare a
artileriei antiaeriene, iar când Londra a devenit ţinta principală, erau
doar nouăzeci de tunuri pe poziţie. S-a considerat că e mai bine ca
noaptea cerul să fie lăsat liber pentru avioanele de luptă din Grupul 11.
Printre acestea, existau şase escadrile de aparate Blenheim şi Defiant.
Lupta de noapte era încă în perioada copilăriei ei şi foarte puţine daune
au fost provocate duşmanului. Aşadar, bateriile noastre au rămas mute
trei nopţi la rând. Şi tehnica lor era, la acea vreme, dureros de
neperfecţionată. Totuşi, având în vedere slăbiciunea avioanelor de luptă
de noapte şi problemele lor nerezolvate, sa decis să se dea mână liberă
tunarilor de la antiaeriană să tragă în ţinte nevăzute, folosind orice
metodă de control pe care o doreau. În patruzeci şi opt de ore, generalul
Pile, comandantul artileriei antiaeriene, a dublat numărul tunurilor în
capitală, retrăgându-le din oraşele de provincie. Avioanele noastre erau
scoase din calea bateriilor, cărora li s-a oferit astfel o şansă.
Trei nopţi, londonezii au rămas în casele lor sau în adăposturi
necorespunzătoare, suportând un atac ce părea că nu întâmpina nicio
rezistenţă. Brusc, la 10 septembrie, s-a deschis întregul baraj, însoţit de
o explozie de reflectoare. Această canonadă zgomotoasă nu a produs
mari daune duşmanului, dar a dat o uriaşă satisfacţie populaţiei. Fiecare
era bucuros că loveam şi noi. De atunci încolo, bateriile au tras mereu şi
bineînţeles că practica, ingeniozitatea şi nevoia arzătoare a îmbunătăţit
tirul. Avioanele de raid germane plăteau un tribut tot mai mare. Uneori,
bateriile tăceau şi apăreau în scenă avioanele de luptă de noapte, ale
căror metode progresau şi ele. Raidurile de noapte erau însoţite de
atacuri mai mult sau mai puţin continue la lumina zilei, în grupuri mici
sau chiar ale câte unui singur avion duşman, iar sirenele sunau uneori la
intervale scurte în toate cele douăzeci şi patru de ore. Cei şapte milioane
de locuitori ai Londrei s-au obişnuit cu această existenţă ciudată.
396
***
În speranţa că voi putea atenua puţin duritatea acestei naraţiuni,

notez câteva observaţii personale despre „Blitz”, ştiind foarte bine că
multe mii de persoane ar putea spune poveşti mai emoţionante.
Când a început bombardamentul, ideea a fost ca acesta să fie tratat
cu dispreţ. În West End, toată lumea îşi vedea de treburi şi de plăceri,
cina şi dormea ca de obicei. Teatrele erau pline, iar străzile întunecate
erau aglomerate de circulaţie. Toate acestea erau poate o reacţie
sănătoasa faţă de scâncetul înfricoşat pe care îl scoteau elementele
defetiste din Paris, atunci când au fost bombardaţi serios prima dată, în
mai. Îmi amintesc că cinam cu un mic grup, în timp ce se desfăşurau
raiduri intense şi continui. Ferestrele mari de la Stornoway House
dădeau spre Green Park care se lumina de tirul artileriei şi uneori de
explozia unei bombe Am simţit că ne asumam riscuri inutile. După cină,
ne-am dus la clădirea lui Imperial Chemicals. De la aceste balcoane
înalte de piatră, aveam o privelişte splendidă spre râu. Cel puţin
douăsprezece focuri ardeau în partea de sud, iar în timp ce noi eram
acolo, au căzut mai multe bombe grele, una destul de aproape ca
prietenii mei să mă tragă în spatele unui stâlp de piatră substanţial.
Aceasta mi-a confirmat părerea că va trebui să acceptăm multe restricţii
asupra plăcerilor obişnuite ale vieţii.
Grupul de clădiri ale guvernului au fost lovite în repetate rânduri.
Downing Street e formată din. Clădiri vechi de două sute cincizeci de am,
slabe şi construite uşor de constructorul profitor al cărui nume îl poartă
în perioada Münchenului, au fost construite adăposturi pentru ocupanţii
de la nr. 10 şi nr. 11, iar tavanul camerelor de la nivelul grădinii a fost
sprijinit cu o dublură din lemn şi stâlpi groşi. Se credea că acestea vor
susţine ruinele, în cazul în care clădirea ar exploda sau s-ar dărâma; dar
bineînţeles că nici aceste camere şi nici adăposturile nu erau eficiente
împotriva unei lovituri directe. În ultimele două săptămâni ale lui
septembrie, s-au făcut pregătiri pentru mutarea sediului meu
ministerial în birourile mai moderne şi mai solide ale guvernului, care
dădeau în parcul St. James, lângă Poarta Storey. Numeam acest sediu
„anexa”. Aici am locuit confortabil, eu şi soţia mea, tot restul războiului.
Aveam încredere în clădirea solidă, de piatră, şi doar în foarte rare
ocazii am coborât sub blindaj. Soţia mea chiar a atârnat în camera de zi
câteva fotografii, dar eu gândisem că e mai bine să o ţinem goală.
397
Punctul ei de vedere a învins şi a fost justificat de evenimente. De pe

acoperiş, de lângă cupola anexei era o vedere splendidă asupra Londrei,
în serile clare. Au făcut pentru mine un acoperiş uşor deasupra capului,
ca apărătoare contra schijelor, aşa că te puteai plimba când era lună şi
să vezi jocurile de artificii. Dedesubt era Camera de Război, cu câteva
locuri de dormit apărate de bombe. În acea vreme, bombele erau
bineînţeles mai mici decât cele din ultima fază. Totuşi, în intervalul
dinaintea pregătirii noilor apartamente, viaţa în Downing Street era
emoţionantă. Puteai să te simţi la fel de bine ca la cartierul general al
unui batalion de pe linia frontului.
Mi-a rămas în minte o seară (17 octombrie). Cinam în camera din
dreptul grădinii, la numărul 10, când a început obişnuitul raid de
noapte, însoţitorii mei erau Archie Sinclair, Oliver Lyttelton şi Moore-
Brabazon. Jaluzelele de oţel fuseseră lăsate. S-au auzit mai multe
explozii zgomotoase în jurul nostru, la distanţă nu prea mare şi imediat
o bombă a căzut poate la o sută de metri mai departe, pe Horse Guards
Parade, făcând mare zgomot. Brusc, am avut un impuls providenţial.
Bucătăria de la Downing Street 10 e înaltă şi spaţioasă şi are o fereastră
mare în afară, de sticlă turnată, de vreo opt metri înălţime. Valetul şi
camerista continuau să servească cina cu totală detaşare, dar eu am
devenit acut de conştient de geamul cel mare, în spatele căruia
bucătăreasa, doamna Landemare şi ajutoarea ei lucrau fără să clipească.
M-am ridicat brusc, i-am spus valetului să pună cina la cald în sufragerie
şi am ordonat bucătăresei şi celorlalţi servitori să se ducă în adăpost,
aşa cum era el. Mă aşezasem din nou la masă doar de trei minute, când o
bubuitură cu adevărat puternică şi foarte aproape, însoţită de un şoc
violent, arăta că a fost lovită clădirea. Detectivul meu a venit în cameră
şi a spus că sunt daune mari. Bucătăria, cămara şi birourile din partea
Trezoreriei erau sfărâmate.
Ne-am dus în bucătărie să vedem scena. Devastarea era totală.
Bomba căzuse la cincizeci de metri mai departe, pe Trezorerie, iar suflul
sfărâmase bucătăria mare, curată, cu toate vasele ei, devenită acum o
grămadă de praf negru şi dărâmături. Geamul cel mare din sticlă turnată
fusese împrăştiat în toată camera în fragmente şi cioburi şi bineînţeles
că i-ar fi tăiat în bucăţi pe ocupanţi, dacă ei s-ar fi aflat acolo. Dar
inspiraţia mea fericită, pe care aş fi putut-o neglija foarte uşor, a venit la
moment. Adăpostul subteran de la Trezorerie fusese făcut bucăţi, fiind
lovit direct, iar cei patru civili, care făceau gardă internă de noapte, au
398
fost ucişi. Totul era însă îngropat sub tone de moloz şi noi nu ştiam cine
lipseşte.
Cum raidul continua şi părea să crească în intensitate, ne-am pus
căştile de metal şi am venit să vedem scena de pe acoperişul anexei.
Totuşi, înainte de asta, nu am rezistat şi am luat-o din adăpost pe
doamna Landermare şi pe ceilalţi, să-şi vadă bucătăria. Au fost necăjiţi
văzând distrugerile, dar mai ales murdăria generală!
Archie şi cu mine ne-am dus pe cupola clădirii anexă. Noaptea era
clară şi aveam o vedere largă asupra Londrei. Se părea că o mare parte
din Pall Mall era în flăcări. Cel puţin cinci focuri puternice ardeau acolo,
iar altele în strada St. James şi în Piccadilly. Mai departe, peste râu, în
direcţia opusă, erau multe conflagraţii. Dar Pall Mall era imaginea unei
flăcări vii. Treptat, atacul a slăbit şi imediat a sunat „încetarea”, lăsând
doar focurile să ardă. Am coborât la noul meu apartament de la primul
etaj din anexă şi l-am găsit pe căpitanul David Margesson care obişnuia
să locuiască la Carlton Club. El ne-a spus că clubul a sărit în aer în
bucăţele şi, într-adevăr, după cum erau aşezate focurile, noi ne
gândiserăm că probabil fusese atins. El fusese în club, cu vreo două sute
cincizeci de membri şi oameni de serviciu. Clubul a fost lovit de o bombă
grea. Toată faţada şi latura dinspre Pall Mall a căzut pe stradă,
distrugând maşina parcată aproape de uşa din faţă. Camera de fumat
fusese plină cu membrii clubului şi tot plafonul căzuse peste ei. A doua
zi, când m-am uitat la ruine, mi s-a părut incredibil că nu au fost ucişi
majoritatea dintre ei. Totuşi, printr-un miracol, s-au târât toţi afară prin
praf, fum şi dărâmături şi, cu toate că mulţi erau răniţi, nimeni nu şi-a
pierdut viaţa. Când aceste fapte au ajuns în faţa Cabinetului, colegul
nostru laburist a remarcat glumeţ: „Diavolul îşi caută confraţii.” Domnul
Quintin Hogg şi-a cărat tatăl, pe fostul Lord cancelar, pe umeri, de sub
dărâmături, aşa cum Enea l-a purtat pe Pater Anchises din ruinele
Troiei. Margesson nu avea unde să doarmă şi i-am găsit aşternut şi un
pat la parter, în anexă. Pe ansamblu, a fost o seară nefericită şi având în
vedere daunele suferite de clădiri, era remarcabil faptul că nu existau
decât cinci sute de morţi şi vreo două mii de răniţi.
Altă dată vizitam Ramgate. A intervenit un raid aerian şi am fost
condus în adăpostul lor mare, unde un mare număr de oameni locuiau
permanent. Când am ieşit, după un sfert de oră, ne-am uitat la daunele
încă fumegânde. Fusese lovit un mic hotel. Nimeni nu fusese rănit, dar
locul fusese transformat într-un morman de faianţă, ustensile şi bucăţi
399
de mobile. Proprietarul, soţia lui, bucătăreasa şi chelneriţele erau în

lacrimi. Unde era căminul lor? Unde era mijlocul lor de existentă? Iată
privilegiul puterii. M-am hotărât imediat. În trenul meu, la întoarcere,
am dictat o scrisoare ministrului de Finanţe, Kingsley Wood, prin care
instituiam principiul că toate daunele provocate de focul duşmanului
trebuie să cadă în sarcina statului şi să fie plătite compensaţii integrale
şi imediat. Astfel, povara nu va cădea doar asupra celor cărora le-au fost
atinse locuinţele sau clădirile afacerilor lor, ci va fi purtată în mod egal
pe umerii naţiunii. Kingsley Wood era, în mod firesc, niţeluş îngrijorat
de caracterul nedefinit al acestei obligaţii. Dar eu am făcut presiuni şi, în
două săptămâni, s-a elaborat un plan de asigurare care, după aceea, a
jucat un rol substanţial în treburile noastre. Trezoreria a trecut prin
diverse emoţii în legătură cu planul de asigurări. Mai întâi au crezut că
acesta îi va ruina; dar apoi, când raidurile aeriene au încetat, după mai
1941, au început să facă mulţi bani în următorii trei ani şi au considerat
că planul a fost prevăzător şi un act de înţelepciune politică. Totuşi, mai
târziu, în cursul războiului, când au început „bombele zburătoare” şi
rachetele, balanţa de plăţi s-a înclinat în partea cealaltă şi curând s-au
plătit despăgubiri de opt sute nouăzeci de milioane. Sunt bucuros că s-a
întâmplat aşa.
***
În această nouă fază a luptei, a devenit important să obţinem un

efort optim nu doar de la fabrici ci şi de la departamentele din Londra
care erau frecvent bombardate, ziua şi noaptea. La început, când suna
alarma, toţi ocupanţii din ministere erau adunaţi imediat şi duşi în
subsoluri, atât cât erau ele de bune. Se mândreau chiar cu eficienţa şi
promptitudinea cu care se făcea acest lucru. În multe cazuri, se apropiau
doar şase avioane, iar alteori doar unul. Adesea nici nu apăreau. Un mic
raid putea opri însă timp de peste o oră întreaga maşinărie executivă şi
administrativă a Londrei.
Am propus deci stadiul „alertă” la sunetul sirenei, deosebit de
„alarmă” care să se dea doar atunci când observatorii de pe acoperişuri,
sau Jim Cioară, cum începuseră să fie numiţi, raportau „pericol iminent”,
ceea ce însemna că duşmanul era deja deasupra capului, sau foarte
aproape. În consecinţă, au fost elaborate scheme. Parlamentul avea
nevoie şi el de îndrumare în legătură cu felul cum să-şi ducă munca în
400
aceste zile periculoase. Membrii Parlamentului au considerat de datoria

lor să dea un exemplu. Era drept, dar treaba putea fi împinsă prea
departe. A trebuit să discut cu cei din Camera Comunelor ca să-i fac să
ţină seama de prudenţa obişnuită şi să se conforme condiţiilor speciale
ale timpului. I-am convins, în şedinţă secretă, de nevoia de a lua
măsurile necesare de precauţie, bine gândite. Au fost de acord ca zilele
şi orele de şedinţă să nu fie difuzate şi să-şi suspende dezbaterile când
acei Jim Cioară îl anunţau pe Speaker de „pericol iminent”. Atunci,
coborau în grup în adăposturile aglomerate, ineficiente, care le fuseseră
puse la dispoziţie. Va fi totdeauna un renume în plus pentru
Parlamentul britanic faptul că membrii lui au ţinut şedinţe şi şi-au
îndeplinit sarcinile în toată această perioadă. Cei din Camera Comunelor
sunt foarte sensibili faţă de asemenea chestiuni şi ar fi fost uşor să
judeci greşit starea lor de spirit. Când o Cameră era distrusă, se mutau în
alta şi am făcut tot posibilul să-i conving să urmeze cu amabilitate
sfaturile înţelepte. Pe scurt, toată lumea s-a comportat cu bun-simţ şi cu
demnitate. A fost de asemeni un noroc că, atunci când clădirea
Camerelor a fost făcută ţăndări câteva luni mai târziu, aceasta s-a
întâmplat noaptea, când era goală, şi nu ziua, când era plină. După ce am
început să ţinem sub control raidurile de zi, m-am simţit personal mai
uşurat. Dar în primele luni, eram tot timpul îngrijorat pentru siguranţa
membrilor Camerelor. În fond, un Parlament ales prin vot universal,
capabil să înlăture oricând guvernul, dar mândru să-l susţină în zilele
cele mai întunecate, era unul dintre punctele de dispută cu inamicul.
Parlamentul a câştigat.
Mă îndoiesc că vreunul dintre dictatori a avut atâta putere efectivă
asupra naţiunii lui cum a avut Cabinetul de Război britanic. Când ne
exprimam dorinţele, eram susţinuţi de reprezentanţii poporului şi eram
ascultaţi cu bucurie de toţi. Totuşi, niciodată nu a fost încălcat dreptul la
critică. Aproape totdeauna criticii respectau interesele naţionale.
Ocazional, când ne provocau, îi opream cu o majoritate covârşitoare de
voturi şi aceasta în contrast cu metodele totalitare, fără cea mai mică
constrângere, intervenţie sau folosire a poliţiei sau serviciilor secrete.
Era o mândrie gândul că democraţia noastră parlamentară, sau cum se
mai poate numi viaţa publică britanică, poate îndura, depăşi şi
supravieţui oricăror încercări. Nici măcar ameninţarea cu anihilarea nu-
i speria pe membrii Parlamentului dar, din fericire, lucrul ăsta nu s-a
întâmplat.
401
***
La mijlocul lui septembrie, s-a folosit împotriva noastră o nouă

formă de atac dăunătoare. Un mare număr de bombe cu explozie
întârziată erau aruncate masiv, din plin, peste noi şi au devenit o
problemă spinoasă. Lungi porţiuni de cale ferată, noduri importante,
intrările în fabrici vitale şi în aerodromuri, au trebuit să fie blocate de
nenumărate ori şi interzise nevoilor noastre. Aceste bombe trebuiau
dezgropate şi explodate sau făcute inofensive. Aceasta era o sarcină
extrem de periculoasă, mai ales la început, când mijloacele şi metodele
au trebuit învăţate printr-o serie de experienţe.
Am relatat deja drama dezamorsării minelor magnetice;
autodetonamentul devenise acum un lucru obişnuit, dar rămânea totuşi
sublim. Pe mine m-a interesat totdeauna explozia cu acţiune întârziată,
care mi s-a imprimat prima dată în 1918, când germanii au folosit-o pe
scară largă ca să ne împiedice să folosim calea ferată pe care plănuiam
să înaintăm în Germania. Am cerut să o folosim şi noi, atât în Norvegia şi
la Canalul Kiel cât şi la Rin. Nu încape îndoială că aceasta e un agent
important în război, din cauza nesiguranţei prelungite pe care o creează.
Aveam acum să o gustăm noi înşine. S-a creat o organizaţie specială care
să se ocupe de asta. S-au format companii speciale în fiecare oraş mare,
orăşel, district. S-au prezentat voluntari pentru acest joc mortal. S-au
format echipe care au avut noroc sau ghinion. Unele au supravieţuit
acestei faze a încercărilor noastre, altele au făcut douăzeci, treizeci şi
chiar patruzeci de dezamorsări până şi-au găsit sfârşitul. Detaşamentele
bombelor neexplodate se prezentau oriunde mă duceam, în turneele
mele. Într-un fel sau altul, chipurile lor păreau altfel decât cele ale
oamenilor obişnuiţi, oricât de viteji şi credincioşi erau. Erau încordaţi,
cu priviri rătăcite, feţele lor aveau o culoare albăstruie, cu ochi
strălucitori şi buze excepţional de strânse; cu toate acestea, au avut o
comportare perfectă. Scriind despre vremurile noastre grele, s-ar putea
să folosim prea mult cuvântul „cumplit”. Acesta ar fi trebuit să fie
rezervat doar echipelor de dezamorsare a bombelor cu explozie
întârziată.
Îmi amintesc de o asemenea formaţiune care poate fi luată drept
simbol pentru toate celelalte. Era formată din trei oameni: Contele de
Suffolk, secretara lui particulară şi şoferul lui cam în vârstă. Îşi spuneau
402
„Sfânta Treime”. Faptele lor şi activitatea lor continuă s-au răspândit

printre toţi cei care îi cunoşteam. S-au ocupat de treizeci şi patru de
bombe neexplodate, cu eficienţă politicoasă şi zâmbitoare. Dar, a
treizeci şi cincea şi-a cerut drepturile. Contele de Suffolk şi Sfânta lui
Treime au sărit în aer. Dar putem fi siguri că pentru ei „au sunat
trompetele” pe tărâmul celălalt. Foarte repede, dar cu mari sacrificii ale
celor mai nobili, devotamentul detaşamentelor bombelor neexplodate a
ţinut sub control pericolul.
***
Este greu de comparat nefericirea londonezilor în iarna 1940-

1941 cu cea a germanilor în ultimii trei ani ai războiului. În faza mai
târzie, bombele erau mult mai puternice iar raidurile mult mai intense.
Pe de altă parte, îndelunga pregătire şi meticulozitate germană a permis
construirea unui sistem complet de adăposturi antibombe, în care toţi
erau obligaţi să intre cu o disciplină de fier. Când am intrat în cele din
urmă în Germania, am găsit oraşe complet distruse, dar cu construcţii
solide deasupra solului, cu galerii spaţioase subterane, unde locuitorii
dormeau noapte de noapte deşi, deasupra, casele şi proprietăţile lor
erau distruse. În multe cazuri, doar mormanele de dărâmături erau
mişcate. Dar în Londra, deşi atacul era mai puţin copleşitor,
aranjamentele de securitate erau mai puţin dezvoltate. În afară de
Metrou, nu exista un loc sigur.
Erau foarte puţine subsoluri sau pivniţe care să poată rezista la o
lovitură directă. Practic, întreaga masă a populaţiei londoneze locuia şi
dormea în casele ei sau în adăposturile Anderson, sub focul duşmanului,
încercându-şi norocul cu calmul englezesc, după o zi de muncă. Nici
măcar unul la mie nu avea protecţie decât împotriva suflului şi a
schijelor. Slăbiciunea psihologică era mică, dar erau multe neplăceri
fizice. Bineînţeles că dacă bombele din 1943 ar fi fost folosite în Londra
în 1940, am fi trecut printr-o situaţie în care s-ar fi pulverizat orice
organizare umană. Totuşi, toate se petrec la rândul lor şi în
împrejurările lor şi nimeni nu are dreptul să spună că Londra, care a fost
desigur necucerită, nu era şi de necucerit.
Nu se făcuse mai nimic sau foarte puţin, înainte de război sau în
timpul perioadei pasive, pentru a se asigura adăposturi solide
antibombe, de unde guvernul să-şi poată continua activitatea. Se
403
făcuseră planuri complicate pentru mutarea sediului guvernului din

Londra. Ramuri întregi ale unor departamente fuseseră deja mutate la
Harrogate, Bath, Cheltenham şi în alte locuri. Au fost rechiziţionate
locuri de cazare pe un vast perimetru, pentru miniştri şi funcţionari
importanţi, în eventualitatea evacuării Londrei. Dar acum, sub
bombardament, dorinţa şi hotărârea guvernului şi a Parlamentului de a
rămâne în Londra era vizibilă, iar eu am împărtăşit pe deplin aceste
sentimente. Eu, ca şi alţii, mi-am închipuit adesea că distrugerile vor
deveni atât de copleşitoare încât va fi necesară o mutare generală şi o
dispersare. Dar, sub impactul evenimentelor, toate reacţiile noastre au
fost în sens contrar.
În aceste luni, am ţinut şedinţele de seară ale Cabinetului în
Camera de Război din subsolul anexei. Pentru a ajunge acolo din
Downing Street, era necesar să treci prin pătratul Ministerului de
Externe şi apoi să te urci printre muncitorii care turnau beton ca să facă
mai sigure Camera de Război şi birourile de la subsol. Nu mi-am dat
seama ce efort însemna asta pentru domnul Chamberlain, având în
vedere urmările importantelor operaţii pe care le suferise. Nimic nu-l
împiedica însă şi niciodată n-a fost mai îngrijit sau mai rece şi mai
hotărât decât la ultima şedinţă de Cabinet la care a participat.
Într-o seară, spre sfârşitul lui septembrie 1940, m-am uitat afară
pe uşa principală din Downing Street şi am văzut muncitori care
îngrămădeau saci de nisip în faţa ferestrelor demisolului de la
Ministerul de Externe din faţă. I-am întrebat ce făceau. Mi s-a spus că,
după operaţie, domnul Neville Chamberlain avea nevoie de un
tratament special periodic şi că era jenant să-l facă în adăpost, la nr. 11,
unde cel puţin douăzeci de persoane erau adunate în timpul raidurilor
permanente, aşa că i se pregătea acolo un mic spaţiu privat. În fiecare zi,
îşi onora toate întâlnirile, rezervat, eficient, îmbrăcat fără cusur. Dar
aceasta era situaţia. Era prea mult. Mi-am folosit autoritatea. Am trecut
prin pasaj, între nr. 10 şi nr. 11, şi am găsit-o pe doamna Chamberlain. I-
am spus: „N-ar trebui să stea aici în situaţia lui. Trebuie să-l iei de-aici
până se face din nou bine. Am să-i trimit în fiecare zi toate telegramele.”
Ea a plecat să-şi caute soţul. După o oră, mi-a trimis vorbă:” „El o să facă
cum vrei dumneata. Plecăm diseară.” Nu l-am mai văzut. Sunt sigur că
voia să moară la lucru. Dar n-a fost să fie aşa.
***
404
Plecarea domnului Chamberlain a dus la importante schimbări

ministeriale. Domnul Herbert Morrison fusese un ministru al
Aprovizionării eficient şi viguros, iar Sir John Anderson a făcut faţă
Blitzului Londrei cu o administrare fermă şi competentă. La începutul
lui octombrie, atacul continuu asupra celui mai mare oraş din lume era
atât de dur şi a ridicat atâtea probleme cu caracter social şi politic
pentru populaţia sa numeroasă şi atât de tracasată, încât m-am gândit că
ar fi de ajutor dacă am avea, la Ministerul de Interne, un parlamentar cu
vechime, care acum era şi ministru al Securităţii Interne. Londra suporta
greul. Herbert Morrison era londonez, versat în toate aspectele
administraţiei metropolitane. Avea o experienţă fără pereche în
guvernarea Londrei, fiindcă a fost şeful Consiliului districtual şi, în
multe privinţe, principala figură în treburile acestuia. În acelaşi timp,
aveam nevoie de John Anderson, a cărui activitate la Ministerul de
Interne fusese excelentă, ca Lord preşedinte al consiliului în sfera mai
largă a Comitetului pentru Afaceri Interne, la care ajungea o imensă
cantitate de treburi, spre marea uşurare a Cabinetului. Aceasta îmi
uşura şi povara mea şi îmi permitea să mă concentrez pe conducerea
militară a războiului, în care colegii mei păreau dispuşi să-mi dea
întreaga latitudine.
În consecinţă, le-am cerut celor doi miniştri importanţi să-şi
schimbe birourile. Lui Herbert Morrison nu-i ofeream un pat de puf.
Desigur că aceste pagini nu au pretenţia să descrie problemele
guvernării Londrei într-o perioadă când, noapte de noapte, zece sau
poate douăzeci de mii de oameni rămâneau fără cămin şi când doar
necontenita vigilenţă a cetăţenilor ce erau paznici pe case a prevenit
incendii incontrolabile; când spitale pline de bărbaţi şi femei mutilate
erau şi ele lovite de bombele duşmane; când sute şi mii de oameni
obosiţi erau înghesuiţi în adăposturi nesigure şi neigienice; când
circulaţia pe şosele şi căi ferate era întreruptă mereu; când canalizarea
era distrusă iar lumina, energia şi gazele erau paralizate; şi când, cu
toate acestea, lupta şi viaţa de muncă a Londrei trebuiau să continue şi
aproape un milion de oameni să fie duşi şi aduşi de la lucru în fiecare
dimineaţă şi seară. Nu ştiam cât timp o să dureze. Nu aveam motive să
presupunem că nu va fi şi mai rău. Când i-am făcut propunerea
domnului Morrison, el ştia prea multe despre treaba asta ca să o ia uşor.
Mi-a cerut răgaz câteva ore, să se consulte; dar în scurt timp s-a întors şi
405
mi-a spus că e pregătit să pună umărul la treaba asta. Am apreciat mult

decizia lui bărbătească.
Curând după mişcările ministeriale, o schimbare în metoda
duşmanului a afectat politica noastră generală. Până acum, atacurile
ostile erau efectuate aproape exclusiv cu bombe foarte explozibile; dar,
odată cu luna plină din 15 octombrie, când cel mai greu atac al lunii a
căzut pe capetele noastre, aviaţia germană a lăsat să cadă în plus 70 000
de bombe incendiare.
Până acum, îi încurajasem pe londonezi să se adăpostească şi se
făceau toate eforturile ca să li se îmbunătăţească protecţia. Dar acum
chemarea „la adăposturi” trebuia înlocuită cu „pe acoperişuri”. A căzut
în sarcina noului ministru al Securităţii Interne să instituie această
politică. A luat fiinţă rapid o organizaţie de paznici contra incendiilor şi
servicii de pompieri pe scară gigantică, acoperind întreaga Londră, în
afară de măsurile luate în oraşele de provincie. La început, paznicii
contra incendiilor erau voluntari, dar numărul necesar era atât de mare
şi sentimentul că fiecărui bărbat ar trebui să-i vină rândul să stea pe
acoperiş era atât de puternic, încât curând paza contra incendiilor a
devenit obligatorie. Această formă de serviciu militar a avut un efect
încurajator şi înviorător asupra tuturor categoriilor. Femeile făceau
presiuni să aibă şi ele partea lor. S-au dezvoltat sisteme largi de
instruire, care învăţau paznicii contra incendiilor cum să procedeze cu
diversele tipuri de bombe incendiare care erau folosite contra noastră.
Mulţi au învăţat şi mii de incendii au fost stinse înainte de a lua
proporţii. Experienţa de a rămâne pe acoperiş, noapte de noapte, sub
foc, fără altă protecţie decât o cască de metal, a devenit curând o
obişnuinţă.
Domnul Morrison a decis imediat să organizeze cele o mie patru
sute de brigăzi de pompieri într-un Serviciu Naţional de Pompieri şi să-l
suplimenteze cu o Gardă contra incendiilor, formată din civili instruiţi
care să lucreze în timpul lor liber. Garda contra incendiilor, ca şi în cazul
paznicilor de pe acoperişuri, a fost recrutată mai întâi pe bază de
voluntariat, dar apoi a devenit obligatorie, prin consimţământ general.
Serviciul Naţional de Pompieri ne-a dat avantajul unei mai mari
mobilităţi, un standard universal de instruire şi echipament şi grade
recunoscute oficial. Celelalte Forţe de Apărare Civilă au format coloane
regionale, gata să se ducă oriunde la o avertizare, în termen de un minut.
Numele de Serviciu de Apărare Civilă a fost înlocuit cu titlul dinainte de
406
război: Precauţii împotriva raidurilor aeriene. Multora li s-au dat

uniforme şi au devenit conştienţi că erau al patrulea braţ al Coroanei.
Eram bucuros ca, dacă vreun oraş trebuia să fie atacat, greul să
cadă pe Londra. Londra era ca un fel de uriaş animal preistoric, capabil
să suporte multe răni şi totuşi să-şi păstreze viaţa şi mişcările.
Adăposturile Anderson erau răspândite în districtele muncitoreşti, cu
case de două etaje, şi s-a făcut totul ca ele să fi locuibile şi să fie drenate
pe vreme umedă. Mai târziu, s-au dezvoltat adăposturile Morrison, care
nu erau mai mult decât o masă grea de bucătărie, din fier, cu laturi
puternice din sârmă, capabile să susţină ruinele unei case mici, oferind
astfel o oarecare măsură de protecţie. Mulţi le-au datorat viaţa. În rest,
„Londra putea suporta”. A suportat tot ce a primit şi ar fi putut suporta
şi mai mult. Într-adevăr, în acel moment, nu vedeam alt sfârşit decât
demolarea întregii metropole. Totuşi, aşa cum am subliniat atunci în
faţa Camerei Comunelor, legea scăderii beneficiilor opera în cazul
demolării oraşelor mari. Curând, multe dintre bombe aveau să cadă pe
case deja dărâmate şi nu vor face decât să tresalte molozul. Pe mari
suprafeţe, nu mai avea ce să ardă sau să fie distrus şi totuşi fiinţele
umane îşi făceau ici colo cămine şi îşi continuau activitatea cu infinite
resurse şi curaj.
***
În noaptea de 3 noiembrie, pentru prima dată în aproape două

luni, nu a sunat alarma în Londra. Tăcerea a părut unora chiar curioasă.
S-au întrebat ce se întâmplase oare. În noaptea următoare, atacurile
duşmanului au fost larg dispersate în insulă, iar lucrul acesta a continuat
un timp. Era o altă schimbare în politica ofensivei germane. Deşi Londra
era privită în continuare ca fiind ţinta principală, un efort major trebuia
făcut acum pentru a se deteriora centrele industriale ale Britaniei. Au
fost instruite escadrilele speciale cu noi aparate de „navigaţie, pentru a
ataca centre cheie specifice. De exemplu, o formaţie a fost instruită doar
pentru distrugerea uzinelor de motoare-aero Rolls-Royce, de la
Hillington, Glasgow. Tot acest plan a fost formal şi interimar. Invadarea
Britaniei fusese abandonată temporar, iar atacul asupra Rusiei nu fusese
încă organizat şi nici nu era aşteptat, în afara cercului intim al lui Hitler.
Aşa că lunile de iarnă rămase urmau s fie, pentru Forţele aeriene
germane, atât o perioadă de experimentare, în ce priveşte aparatura
407
tehnică pentru bombardamentul de noapte şi pentru atacarea

comerţului britanic pe mare, cât şi o perioadă de încercare de a distruge
producţia noastră militară şi civilă. Ar fi făcut mai bine să se ocupe pe
rând de câte un singur lucru şi să-l ducă până la capăt. Dar ei erau deja
uluiţi şi deocamdată nesiguri pe ei înşişi.
Aceste noi tactici de bombardament au început în noaptea de 14
noiembrie; cu Coventry. Londra părea o ţintă prea mare şi vagă pentru
rezultate decisive, dar Goering spera că oraşele de provincie sau
centrele de muniţii ar putea fi efectiv şterse de pe faţa pământului.
Raidul a început devreme în orele întunecoase, pe data de 14, iar până în
zori, aproape cinci sute de avioane germane au aruncat şase sute de
tone de explozive puternice şi mii de bombe incendiare. În general,
acesta a fost cel mai devastator raid din câte am suportat. Centrul
oraşului Coventry era sfărâmat şi viaţa lui a fost complet tulburată un
timp. Au fost ucise patru sute de persoane şi mult mai multe au fost
serios rănite. Postul de radio german a proclamat că celelalte oraşe ale
noastre vor fi în mod similar „Coventrizate”. Cu toate acestea, fabricile
importante de motoare-aero şi de maşini unelte nu au fost oprite; nici
populaţia, până acum neîncercată de nenorocirea bombardamentelor,
nu a fost scoasă din acţiune. În mai puţin de o săptămână, un comitet de
urgenţă pentru reconstrucţie a făcut o treabă minunată în refacerea
vieţii oraşului.
La 15 noiembrie, duşmanul a revenit asupra Londrei, cu un raid
foarte masiv, pe lună plină. S-au adus daune grele, mai ales unor biserici
şi altor monumente. Ţinta următoare a fost Birmingham, iar trei raiduri
succesive, între 19 şi 22 noiembrie, au provocat multe distrugeri şi
pierderi de vieţi. Aproape opt sute de oameni au murit şi peste două mii
au fost răniţi. Dar viaţa şi spiritul Birminghamului au supravieţuit
acestei nenorociri şi cei un milion de locuitori ai săi, foarte bine
organizaţi, conştienţi şi înţelegători, şi-au depăşit mult suferinţele fizice.
În ultima săptămână a lui noiembrie şi începutul lui decembrie,
greutatea atacurilor s-a mutat spre porturi. Bristol, Sputhampton şi, mai
mult decât toate, Liverpool au fost greu bombardate. Mai târziu,
Plymouth, Sheffield, Manchester, Leeds, Glasgow şi alte centre de
muniţii au trecut neînfricate prin foc. Nu avea importanţă unde nimerea
lovitura, naţiunea era la fel de sănătoasă pe cât e marea de sărată.
Raidul de apogeu al acestor săptămâni a căzut din nou asupra
Londrei, duminică 29 decembrie. Toată experienţa germană, dureros
408
cucerită, a fost folosită cu această ocazie. Greutatea atacului s-a

concentrat chiar în City. Atacul a avut loc la ora când presiunea apei era
cea mai scăzută. De la început, au fost distruse conductele de apă, cu
ajutorul minelor paraşută, foarte grele şi puternic explozive. A fost o
luptă cu circa o mie cinci sute de incendii. Daunele la staţiile de cale
ferată şi la docuri erau serioase. Au fost distruse sau afectate opt
biserici. Primăria a fost arsă şi lovită de suflu, iar Catedrala St. Paul a
fost salvată doar cu eforturi eroice. Un gol de ruine în centrul lumii
britanice se deschidea în faţa noastră; dar când Regele şi Regina au
vizitat scena, au fost primiţi cu un entuziasm care depăşea cu mult orice
festivitate regală.
În timpul acestei prelungite încercări care mai avea să continue
câteva luni, Regele a fost tot timpul în palatul Buckingham. În subsol, se
construiau adăposturi potrivite, dar toate astea aveau nevoie de timp.
De asemeni, s-a întâmplat odată ca Majestatea Să să ajungă de la
Windsor în timpul unui raid aerian. O dată, el şi Regina au scăpat ca prin
minune. Majestatea Să a pus să se facă în grădina de la Buckingham un
poligon de tir, unde el şi alţi membri ai familiei, şi chiar grăjdarii, făceau
practică asiduă cu pistoale şi arme automate. Apoi, i-am adus Regelui o
carabină americană de mică distanţă, din care mi se trimiseseră câteva
bucăţi. Era o armă foarte bună.
În acea vreme, Regele schimbase practica din primele două luni de
după venirea mea în funcţie, de a mă primi în audienţă oficială
săptămânal, la ora cinci. Acum aranjase să iau prânzul cu el în fiecare
marţi. Aceasta era desigur o metodă foarte plăcută de a rezolva
probleme de stat, iar uneori era prezentă şi Regina. În mai multe ocazii,
a trebuit să ne luăm farfuria şi paharul în mână şi să coborâm în
adăpostul care progresa, ca să ne terminăm masa. Prânzul săptămânal
devenise o chestiune regulată. După primele câteva luni, Majestatea Să a
decis ca toţi servitorii să fie excluşi şi că va trebui să ne servim singuri şi
unul pe celălalt. În cursul celor patru ani şi jumătate cât a durat asta, mi-
am dat seama cu cât sârg citea Regele toate telegramele şi documentele
publice care i se prezentau, în cadrul sistemului constituţional britanic,
Suveranul are dreptul să cunoască toate problemele de care sunt
responsabili miniştri săi şi are drept nelimitat să dea sfaturi guvernului
său. Eu eram foarte atent ca totul să fie prezentat Regelui, iar la
întâlnirile noastre săptămânale, acesta dovedea că stăpânea documente
de care eu nu mă ocupasem încă. A fost un mare ajutor pentru Britania
409
că a avut un Rege şi o Regină atât de buni în acei ani de restrişte şi, ca un

susţinător convins al monarhiei constituţionale, am apreciat ca o mare
onoare plăcuta intimitate cu care eram tratat eu, primul-ministru, lucru
care nu a avut precedent de pe timpul când Regina Anne colabora cu
Marlborough, în anii când el a fost la putere.
***
Cu aceasta, ajungem la sfârşitul anului şi, de dragul continuităţii,

eu am luat-o înaintea războiului general. Cititorul îşi va da seama că tot
acest zgomot şi această furtună a fost doar un acompaniament la
procesele desfăşurate la rece prin care era menţinut efortul nostru de
război şi era condusă politica şi diplomaţia noastră. Trebuie să notez că,
la vârf, aceste răni, care nu erau mortale, constituiau un stimulent
pentru claritatea punctului de vedere, pentru o camaraderie
credincioasă şi o acţiune judicioasă. Ar fi totuşi neînţelept să se
presupună că, dacă atacul ar fi fost de zece sau de douăzeci de ori mai
sever, sau măcar de două trei ori mai sever, reacţia pe care am descris-o
ar fi fost aceeaşi.
Capitolul XIV
ÎMPRUMUT ŞI ÎNCHIRIERE
Peste vuietul şi ciocnirea armelor, se profila acum deasupra

noastră un eveniment de un alt ordin, de care depindea soarta omenirii.
Alegerile prezidenţiale din S.U.A au avut loc la 5 noiembrie. În ciuda
tenacităţii şi vigorii cu care se desfăşurau aceste alegeri la fiecare patru
ani şi a divergenţelor în probleme interne care, în acel moment, divizau
principalele două partide, cauza supremă era respectată deopotrivă atât
de către conducătorii democraţi aflaţi la putere cât şi de către
republicani. La Cleveland, la 2 noiembrie, domnul Roosevelt a spus:
„Politica noastră este de a da tot ajutorul material posibil naţiunilor care
mai rezistă încă agresiunii peste oceanele Pacific şi Atlantic.” Oponentul
lui, domnul Wendell Wilkie, a declarat în aceeaşi zi la Madison Square
Garden: „Noi toţi – republicani, democraţi şi independenţi – credem că
410
trebuie să dăm ajutor eroicului popor britanic. Trebuie să-i punem la

dispoziţie produsele industriei noastre”.
Acest patriotism larg a apărat atât siguranţa Americii cât şi viaţa
noastră. Totuşi, eu am aşteptat rezultatele cu mare îngrijorare. Niciun
nou venit la putere nu putea avea sau căpăta curând cunoştinţele şi
experienţa lui Franklin Roosevelt. Nimeni nu putea egala însuşirile lui
de conducător. Relaţiile mele cu el au fost cultivate cu grijă şi păreau să
fi ajuns la un grad de încredere şi prietenie care constituiau un element
vital în toate gândurile mele. Sfârşitul camaraderiei care se formase,
ruperea continuităţii tuturor discuţiilor noastre, a o lua de la început, cu
o nouă personalitate, cu o altă concepţie, mi se părea o perspectivă
neplăcută. De la Dunkerque încoace, nu mai fusesem conştient de un
asemenea sentiment de apăsare. Cu o uşurare de nedescris am primit
vestea că preşedintele Roosevelt a fost reales.
Până în acest moment armata, marina şi aviaţia îşi făceau separat
comenzile de armament în Statele Unite, dar consultându-se între ele.
Volumul tot mai mare al nevoilor noastre a dus la suprapunerea acestor
comenzi în numeroase puncte, cu posibilităţi de fricţiuni la nivel
inferior, în ciuda bunăvoinţei generale. „Doar o singură politică
unificată, guvernamentală, de aprovizionare pentru toate scopurile
apărării, scria domnul Stettinius, putea face treaba enormă care ne
stătea acum în faţă”. Aceasta însemna că numai guvernul Statelor Unite
trebuia să facă toate comenzile de arme în America. Trei zile după
realegere, preşedintele a anunţat public o „metodă empirică” pentru
împărţirea producţiei americane de arme. Când armele ieşeau de pe
banda de produce, trebuiau să fie împărţite, în mare, jumătate pentru
forţele Statelor Unite şi jumătate pentru forţele britanice şi canadiene.
În aceeaşi zi, Consiliul Priorităţilor a aprobat o cerere britanică de a
comanda încă douăsprezece mii de avioane în Statele Unite, în plus faţă
de cele unsprezece mii pe care le comandasem deja. Dar cum se puteau
plăti toate astea?
La mijlocul lui noiembrie, lordul Lothian, care venise recent acasă
de la Washington, a petrecut două zile cu mine la Ditchley. Fusesem
sfătuit să stau la Chequers la sfârşit de săptămână, mai ales când era
lună plină, în eventualitatea că duşmanul îmi acordă o atenţie specială.
Domnul Ronald Tree şi soţia lui mi-au făcut, mie şi oamenilor mei, o
primire foarte bună în casa lor mare şi fermecătoare de lângă Oxford.
Ditchley e doar la şase, şapte kilometri de Blenheim. În aceste
411
împrejurimi frumoase l-am primit pe ambasador. El cunoştea toate

aspectele şi detaliile atitudinii americane. La Washington era înconjurat
de bunăvoinţă şi încredere. Avusese legături apropiate cu preşedintele,
cu care stabilise o prietenie caldă. Gândul lui se îndrepta acum spre
problema dolarului; asta era într-adevăr îngrozitoare.
Britania intrase în război cu circa 4500 milioane în dolari, sau în
aur şi în investiţii în Statele Unite, care puteau fi transformate în dolari.
Singurul mod în care puteau spori aceste resurse era producţia de aur
din imperiul britanic, în principal bineînţeles din Africa de Sud, şi
depunerea unor eforturi viguroase de a exporta în Statele Unite bunuri,
în special mărfuri de lux ca whisky, lâneturi fine şi ceramică. Prin aceste
mijloace, au mai fost procurate încă 2000 milioane dolari în primele
şaisprezece luni ale războiului. În perioada „Războiului ciudat” eram
sfâşiaţi între o dorinţă vehementă de a comanda muniţii în America şi
teama crescândă faţă de scăderea resurselor noastre în dolari. Tot
mereu, pe timpul domnului Chamberlain, ministrul de Finanţe, Sir John
Simon ne vorbea despre lamentabila situaţie a resurselor noastre în
dolari şi sublinia nevoia de a le apăra. Era mai mult sau mai puţin
acceptat că va trebui să ne mulţumim cu mai puţine achiziţii din Statele
Unite. Am acţionat aşa cum domnul Purvis, şeful Comisiei noastre de
achiziţii, un om de o capacitate deosebită, i-a spus odată lui Stettinius:
„De parcă am fi pe o insulă pustie, cu puţine alimente, pe care trebuie să
le întindem cât putem mai mult.”
Aceasta a însemnat aranjamente complicate pentru a lungi
rezervele noastre băneşti. În timp de pace, importam liber şi plăteam
cum voiam. Când a început războiul, a trebuit să creăm un mecanism
care să imobilizeze aurul, dolarii şi alte bunuri particulare şi care să-i
împiedice pe rău-voitori să-şi transfere fondurile în ţări în care simţeau
că lucrurile erau mai sigure, reducând importurile inutile şi alte
cheltuieli. Nu numai că trebuia să ne asigurăm că nu ne risipim banii,
dar trebuia să evităm ca alţii să ni-i ia. Ţările din aria lirei erau cu noi;
acestea au adoptat aceeaşi politică de control al schimbului ca şi noi şi
erau primitoare şi deţinătoare binevoitoare de lire sterline. Cu alte ţări
am făcut aranjamente speciale, prin care plăteam în lire, care puteau fi
folosite oriunde în zona lirei, iar aceste ţări s-au angajat să păstreze
lirele de care nu aveau nevoie imediat şi să le negocieze la cursul oficial
de schimb. Asemenea aranjamente au fost făcute iniţial cu Argentina şi
Suedia, dar s-au extins şi la alte ţări de pe continent şi din America de
412
Sud. Aceste aranjamente au fost încheiate în primăvara lui 1940 şi era o

chestiune de satisfacţie – şi de tribut adus lirei sterline – că eram
capabili să o menţinem în condiţii atât de dificile. În felul acesta, puteam
face tranzacţii cu cea mai mare parte a lumii în lire sterline şi să ne
păstrăm cea mai mare parte a preţiosului nostru aur şi dolarii pentru
achiziţiile noastre vitale din Statele Unite.
În mai 1940, când războiul a izbucnit în hidoasa lui realitate, eram
conştienţi că o nouă eră a răsărit în relaţiile anglo-americane. Din
momentul când am format noul guvern şi Sir Kingsley Wood a devenit
ministru de Finanţe, am urmat un plan mai simplu şi anume, să
comandăm tot ce puteam comanda şi să lăsăm problemele financiare ale
viitorului în braţele Zeilor eterni. Luptând pentru viaţă şi fiind singuri
acum, sub bombardamente necontenite şi cu teama unei invazii, ar fi
fost o falsă economie şi o prudenţă greşită să ne îngrijorăm prea mult de
ce se va întâmpla când ni se vor termina dolarii. Eram conştienţi de
schimbările uriaşe care aveau loc în opinia publică americană şi
credinţa crescândă, nu doar la Washington ci în toată Uniunea, că soarta
lor era legată de a noastră. În plus, în acea vreme, un val de simpatie şi
admiraţie faţă de Britania cuprindea naţiunea americană. Semnale
foarte prieteneşti ne veneau direct de la Washington, precum şi prin
Canada, încurajându-ne îndrăzneala şi arătându-ne că, într-un fel sau
altul, se va găsi o cale. Cauza Aliaţilor avea un sprijin neobosit în domnul
Morgenthau, secretar al Trezoreriei. Preluarea contractelor franceze, în
iunie, aproape că ne dublase cheltuielile. În afară de acestea, mai
dădusem comenzi pentru noi avioane, tancuri şi vase comerciale în
toate direcţiile şi am susţinut construirea de noi mari fabrici, atât în
Statele Unite cât şi în Canada.
***
Până în noiembrie, am plătit pentru tot ce am primit. Vândusem

deja acţiuni americane în valoare de 335 milioane dolari, rechiziţionate
pe lire de la deţinători particulari din Britania. Am plătit peste 4500
milioane dolari în bani peşin. Mai aveam doar 2000 de milioane, cea mai
mare parte în investiţii, multe nefiind încă gata de a fi puse în vânzare.
Era clar că nu mai puteam continua mult în felul acesta. Chiar dacă ne-
am fi lipsit de tot aurul nostru şi de toate bunurile din străinătate, nu
puteam plăti nici jumătate din ce comandasem, iar extinderea războiului
413
făcea necesar să avem de zece ori mai mult. Trebuia să ne continuăm

treburile zilnice.
Lothian era încrezător că preşedintele şi consilierii săi căutau
sincer cea mai bună cale de a ne ajuta. Acum, când trecuseră alegerile,
venise momentul acţiunii. Nenumărate discuţii cu Trezoreria aveau loc
la Washington între reprezentantul acesteia, Sir Frederick Phillips, şi
domnul Morgenthau. Ambasadorul m-a îndemnat să-i scriu
preşedintelui o relatare completă despre situaţia noastră. În consecinţă,
în acea duminică, la Ditchley, am elaborat, consultându-mă cu el, o
scrisoare personală. Cum documentul trebuia verificat de şefii de Stat
Major şi reverificat la Trezorerie iar apoi aprobat de Cabinetul de
Război, acesta nu a fost gata până la data când Lothian trebuia să se
întoarcă la Washington. În forma ei finală, scrisoarea a fost datată 8
decembrie şi a fost trimisă imediat preşedintelui Roosevelt. Scrisoarea,
care era cea mai importantă pe care o scrisesem vreodată, a ajuns la
marele nostru prieten în timp ce călătorea la bordul unui vas de război
american Tuscaloasa, pe însorita Mare a Caraibelor. Îi avea în jurul lui
doar pe cei intimi. Harry Hopkins, pe care atunci nu-l cunoşteam, mi-a
spus mai târziu că domnul Roosevelt a citit şi a recitit scrisoarea, stând
singur pe scaunul lui de pe punte şi, timp de patru zile, părea că nu
ajunsese la nicio concluzie clară. Era adânc cufundat în gânduri şi era
tăcut.
Din toate astea a reieşit o decizie minunată. Nu se întâmpla
niciodată ca preşedintele să nu ştie ce voia să facă. Problema lui era cum
să atragă ţara alături de el şi să convingă Congresul să urmeze
îndrumările lui. După Stettinius, încă de la sfârşitul verii, preşedintele
sugerase, la o şedinţă a Comitetului Consultativ al Apărării în legătură
cu resursele navale, că „N-ar trebui să fie necesar ca britanicii să-şi
folosească fondurile proprii ca să li se construiască vase în Statele Unite,
sau ca noi să le împrumutăm bani în acest scop. Nu exista niciun motiv
ca să nu putem lua un vas terminat şi să li-l închiriem pe durata stării de
urgenţă.” Se părea că prin Statutul din 1802, ministrul de Război, „dacă,
după părerea lui, aşa ceva ar fi în beneficiu public”, poate închiria
proprietăţi ale armatei pentru uz public, pe o perioadă nu mai mare de
cinci ani. Erau înregistrate precedente de folosire a Statutului, prin
închirierea unor obiecte ale armatei, din timp în timp.
Astfel, cuvântul „închiriere” şi ideea de a aplica principiul
închirierii pentru a face faţă nevoilor britanice s-a ivit în mintea
414
preşedintelui cu câtva timp înainte, constituind o alternativă la politica

împrumuturilor nedefinite care, în curând, aveau să depăşească orice
posibilităţi de achitare. Brusc, toate acestea s-au transformat în acţiune
decisivă şi a fost proclamată glorioasa concepţie despre „împrumut-
închiriere”.
Preşedintele s-a întors din Caraibe în 16 decembrie şi a vorbit
despre planul lui la conferinţa de presă de a doua zi. El a folosit o
ilustrare simplă. „Să presupunem că ia foc casa vecinului şi eu am un
furtun de grădină de o sută, o sută cincizeci de metri lungime. Dacă el
poate lua furtunul meu şi să-l ataşeze la hidrantul lui, pot să-l ajut să
stingă focul. Ce fac atunci? Îi spune oare înaintea acestei operaţii:
„Vecine, furtunul m-a costat cincisprezece dolari; trebuie să-mi plăteşti
cincisprezece dolari pe el? Nu! Ce tranzacţie are loc? Nu vreau
cincisprezece dolari – vreau înapoi furtunul meu de grădină, după ce
stingi focul.” Şi apoi „În mintea unui copleşitor de mare număr de
americani, nu mai încape nicio îndoială că cea mai bună apărare
imediată a Statelor Unite este succesul Marii Britanii în a se apăra; şi că,
în afara interesului nostru istoric şi actual în supravieţuirea democraţiei
în lume ca un tot, este la fel de important, dintr-un punct de vedere
egoist, şi pentru apărarea Americii să facem tot ce este posibil ca să
ajutăm Imperiul Britanie să se apere.” Şi în final:
„Încerc să elimin semnul dolar”.
Pe această bază, în veci faimoasa lege a împrumutului şi închirierii
a fost pregătită imediat pentru a fi supusă Congresului. Mai târziu, am
descris aceasta Parlamentului ca „cea mai altruistă lege din istoria
oricărei naţiuni”. De îndată ce a fost acceptată de Congres, ea a
transformat imediat toată situaţia. A făcut posibil să formulăm prin
înţelegere planuri pe termen lung, de vastă extindere, pentru toate
nevoile noastre. Nu se prevedea plata. Nu urma să se ţină nicio
contabilitate în dolari sau lire. Tot ce aveam ne era împrumutat sau
închiriat, deoarece continua noastră rezistenţă în faţa tiraniei lui Hitler
era considerată a fi de un interes vital pentru marea republică. După
preşedintele Roosevelt, apărarea Statelor Unite şi nu dolarii va
determina de-acum înainte unde vor merge armele americane.
***
415
Tocmai în acest moment, cel mai important din cariera lui publică,
Philip Lothian a fost luat dintre noi. La scurt timp după întoarcerea lui la
Washington, el s-a îmbolnăvit brusc şi grav. A muncit neobosit până la
sfârşit. La 12 decembrie, în plin succes, a murit. A fost o pierdere pentru
naţiune şi pentru cauză. A fost jelit de un vast cerc de prieteni, de pe
ambele părţi ale oceanului. Pentru mine, care am avut o legătură atât de
strânsă cu el, a fost un şoc personal. Am ţinut în memoria lui o şedinţă a
Camerei Comunelor unită, ca semn de adânc respect pentru munca lui. A
trebuit să mă gândesc imediat la un succesor al lui. Se părea că relaţiile
noastre cu Statele Unite în acel moment aveau nevoie ca ambasador de o
figură naţională marcantă şi un om de stat versat în toate aspectele
politice internaţionale. Asigurându-mă din partea preşedintelui că
sugestia mea va fi acceptabilă, l-am invitat pe domnul Lloyd Georges să
preia postul. El nu se simţise capabil să se alăture Cabinetului de Război
în iulie şi nu era prea bine plasat în politica britanică. Punctul lui de
vedere asupra războiului şi asupra evenimentelor care au dus la el, era
altul decât al meu. Totuşi, nu încăpea îndoială că era un cetăţean de
frunte, înzestrat cu însuşiri incomparabile, iar experienţa lui avea să fie
consacrată succesului misiunii sale. Am avut o lungă discuţie cu el în
Camera Cabinetului şi la un prânz, a doua zi. Arăta mare satisfacţie că
fusese invitat. „Am să le spun prietenilor”, a zis el, „că am primit din
partea primului-ministru o ofertă care mă onorează”. El era sigur că, la
vârsta de şaptezeci şi şapte de ani, n-ar trebui să-şi asume o sarcină atât
de dificilă. Ca rezultat al îndelungilor mele convorbiri cu el, am fost
conştient că îmbătrânise mult în lunile de când îl chemasem să se
alăture Cabinetului de Război şi, cu regret dar cu convingere, mi-am
abandonat planul.
Apoi, mi-am îndreptat atenţia spre Lordul Halifax, care avea un
mare prestigiu în Partidul Conservator şi, mai mult, deţinuse Ministerul
de Externe. Ca un ministru de Externe să devină ambasador, asta
marchează importanţa misiunii. Caracterul lui era respectat
pretutindeni, dar, în acelaşi timp, activitatea lui în anii dinaintea
războiului şi modul în care s-au desfăşurat evenimentele îl expuneau
multor dezaprobări şi chiar ostilităţi din partea laburistă a coaliţiei
noastre naţionale. Ştiam că şi el era conştient de lucrul ăsta.
Când i-am făcut propunerea, care desigur nu era o avansare, s-a
mulţumit să spună, într-o manieră simplă şi demnă, că va face serviciul
acolo unde se consideră că e mai multă nevoie de el. Pentru a accentua şi
416
mai mult importanţa datoriei lui, am aranjat ca să-şi reia funcţia de

membru al Cabinetului de Război de câte ori venea acasă în concediu.
Acest aranjament s-a făcut fără cel mai mic inconvenient, datorită
calităţii şi experienţei personalităţilor implicate şi, timp de şase ani
după aceea, Halifax şi-a dus cu succes munca de ambasador în Statele
Unite sub Coaliţia Naţională şi sub guvernul laburist-socialist.
Preşedintele Roosevelt, domnul Hull şi alte înalte personalităţi din
Washington au fost foarte încântate cu alegerea Lordului Halifax. Într-
adevăr, mi-am dat seama imediat că preşedintele îl prefera faţă de
prima mea propunere. Numirea noului ambasador a fost primită cu
aprobare atât în America cât şi în ţară şi a fost judecată ca fiind adecvată
şi potrivită cu scara evenimentelor.
***
Nu aveam îndoieli cine trebuie să ocupe postul la Ministerul de

Externe. În toate marile probleme din ultimii patru ani, am avut, aşa
cum au arătat aceste pagini, o strânsă înţelegere cu Anthony Eden. Am
descris îngrijorarea şi emoţiile mele când el s-a despărţit de domnul
Chamberlain în primăvara lui 1938. Amândoi ne-am abţinut la votul
pentru München. Amândoi am rezistat presiunilor partidului în iarna
acelui melancolic an. Am fost uniţi în gând şi în sentimente la izbucnirea
războiului şi, în calitate de colegi, în timpul războiului. Cea mai mare
parte a vieţii publice a lui Eden a fost devotată studierii problemelor
externe. El a deţinut funcţia de ministru de Externe cu distincţie şi şi-a
dat demisia, doar la vârsta de patruzeci şi doi de ani şi a făcut-o pentru
motive ce trebuie respectate, şi care acum sunt privite cu aprobare de
către toate partidele din stat. A jucat un rol frumos ca secretar de stat al
Războiului în acest an teribil, iar faptul că a condus treburile armatei a
făcut să fim foarte apropiaţi. Gândeam la fel, chiar fără să ne consultăm,
într-un mare număr de probleme practice care apăreau zi de zi.
Aşteptam cu nerăbdare o plăcută şi armonioasă camaraderie între
primul-ministru şi ministrul de Externe şi speranţa a fost împlinită în
cei patru ani şi jumătate de război şi politică ce se întindeau în faţa
noastră. Lui Eden îi părea rău că pleacă de la Ministerul de Război, cu tot
stresul şi emoţiile care îl absorbeau; dar se întorcea la Externe ca un om
care revine acasă.
417
Preşedintele S.U.A., Franklin Delano Roosevelt
Capitolul XV
VICTORIE ÎN DEŞERT
În ciuda armistiţiului de la Oran şi a ruperii relaţiilor cu Vichyul,

unde se mutase guvernul francez sub conducerea lui Pétain, eu nu am
încetat niciodată să am sentimentul de unitate cu Franţa. Oamenii care
nu au fost supuşi stresului personal care i-a afectat pe conducătorii
francezi în groaznica nenorocire ce căzuse asupra ţării lor, trebuie să fie
atenţi când judecă pe alţii. Nu este scopul acestei naraţiuni să analizeze
încurcăturile politicii franceze. Dar am simţit că, fără îndoială, naţiunea
franceză va face tot ce poate pentru cauza comună, în funcţie de modul
în care i se vor prezenta faptele. Când i s-a spus că singura ei salvare
este să urmeze sfatul ilustrului mareşal, că Anglia, care le dăduse atât de
puţin ajutor, va fi şi ea cucerită curând sau va ceda, poporul nu prea a
avut posibilitatea unei opţiuni. Dar eram sigur că poporul voia ca noi să
câştigăm şi că nimic nu le-ar face mai multă bucurie decât ca noi să
continuăm lupta cu vigoare. Era de datoria noastră să dăm sprijin
418
generalului de Gaulle în fermitatea lui curajoasă. La 7 august, am semnat

o înţelegere militară cu el, care se ocupa de nevoi practice. Apelurile lui
emoţionante au fost făcute cunoscute Franţei prin emisiuni de radio
britanice. Sentinţa de condamnare la moarte pe care i-a dat-o guvernul
Pétain i-a glorificat numele. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putere să-l
ajutăm şi să-i amplificăm mişcarea.
În acelaşi timp, trebuia să păstrăm legătura nu doar cu Franţa ci şi
cu Vichyul. Am fost foarte bucuros la sfârşitul lui 1940, când Statele
Unite au trimis un ambasador la Vichy, un om atât de influent şi de
caracter ca amiralul Leahy, care era atât de apropiat de preşedinte. În
repetate rânduri, l-am încurajat pe premierul canadian, domnul
Mackenzie King, să-şi menţină reprezentantul la Vichy, pe
îndemânaticul şi cultivatul domn Dupuy. Asta era măcar o fereastră spre
o curte spre care noi nu aveam alt acces. La 25 iulie, am trimis
ministrului de Externe o minută în care spuneam: „Vreau să promovez
un fel de conspiraţie nepermisă în sânul guvernului de la Vichy în care
anumiţi membri ai acestui guvern, poate cu consimţământul celor care
rămân, au de gând să fugă în Africa de Nord ca să obţină condiţii mai
avantajoase pentru Franţa de pe coasta Africii de Nord, de pe o poziţie
de independenţă. În acest scop, voi folosi alimente şi alte mijloace de
convingere, precum şi argumente clare.” Scopul politicii noastre era să
facem ca guvernul de la Vichy şi membrii acestuia să simtă că, în ceea ce
ne priveşte, nu era prea târziu să îndrepte lucrurile. Orice s-a întâmplat
în trecut, Franţa era camarada noastră în această năpastă şi nimic în
afară de un război între noi nu ar împiedica-o să fie partenera noastră la
victorie.
Această stare de spirit apăsa greu asupra lui de Gaulle care riscase
totul şi ţinuse sus steagul, dar ai cărui puţini adepţi nu puteau pretinde
nicicum să reprezinte o alternativă efectivă de guvern francez. Totuşi,
noi am făcut tot ce am putut ca să-i mărim influenţa, autoritatea şi
puterea. El, în mod natural, era supărat pe orice fel de troc al nostru cu
cei de la Vichy şi credea că noi trebuie să-i fim loiali doar lui. El simţea
de asemeni că era esenţial pentru poziţia lui faţă de poporul francez să
păstreze o comportare mândră şi de superioritate faţă de „perfidul
Albion”, deşi era un exilat, dependent de protecţia noastră şi care trăia
în mijlocul nostru. El trebuia să fie brutal cu britanicii, ca să se arate în
ochii francezilor că nu era o marionetă britanică. Desigur, el a dus cu
perseverenţă această politică. Într-o zi, mi-a explicat şi mie această
419
tehnică şi eu am înţeles pe deplin dificultăţile extraordinare ale

problemei lui. Am admirat totdeauna forţa lui masivă. Orice ar face
Vichyul în bine sau în rău, noi nu-l vom abandona pe el şi nu-i vom
descuraja accesul la domeniul lui colonial. Mai presus de toate, nu vom
permite acelei părţi a flotei franceze imobilizate acum în porturile
franceze coloniale, să se reîntoarcă în Franţa. Erau momente când
Amiralitatea era adânc preocupată ca Franţa să nu ne declare război şi
astfel să mai adauge ceva la numeroasele noastre griji. Întotdeauna am
crezut că, odată ce ne-am dovedit hotărârea şi capacitatea de a continua
lupta până la capăt, spiritul poporului francez nu va permite guvernului
de la Vichy să facă un asemenea pas nenatural, într-adevăr, se manifesta
deja un puternic entuziasm şi camaraderie pentru Britania, iar
speranţele francezilor au crescut pe măsură ce treceau lunile. Acest
lucru a fost recunoscut şi de domnul Laval când a devenit ministrul de
Externe al lui Pétain.
***
Cu Italia era altceva. Dată fiind dispariţia Franţei şi având în

vedere că Britania lupta pentru viaţă la ea acasă, Mussolini putea simţi
foarte bine că visul lui de a domina Mediterana şi de a reconstrui fostul
Imperiu roman s-ar putea realiza. Uşurat de nevoia de a se păzi de
francezi în Tunis, el îşi putea întări şi mai mult armata pe care şi-o
adunase pentru invadarea Egiptului. Cu toate acestea, Cabinetul de
Război era hotărât să apere Egiptul împotriva oricăror încălcări, cu acele
resurse pe care le putea economisi din lupta decisivă de acasă. Acest
lucru era cu atât mai dificil cu cât Amiralitatea a declarat că nu e
capabilă nici măcar să treacă convoaie militare prin Mediterana, din
cauza pericolelor aeriene. Totul trebuia să meargă înconjurând Capul.
Prin aceasta, am fi putut cu uşurinţă să irosim unele resurse ale bătăliei
pentru Britania, fără să ajutăm efectiv bătălia pentru Egipt. Este curios
că, în timp ce toţi cei preocupaţi erau atunci calmi şi bine dispuşi, acum,
când relatez despre asta, mă face să mă cutremur.
La 10 iunie 1940, când Italia a declarat război, contrainformaţiile
britanice au estimat – iar acum ştim că era cert că, în afara
garnizoanelor din Abisinia, Eritrea şi Somalia, mai erau circa 215 000
soldaţi italieni în provinciile de coastă ale Africii de Nord. Forţele
britanice în Egipt se ridicau eventual la cincizeci de mii de oameni. Cu
420
aceştia trebuiau apărate frontierele de vest cât şi să se asigure

securitatea internă a Egiptului. Sorţii erau deci împotriva noastră pe
teren, iar în plus, italienii aveau şi mai multe avioane.
În iulie şi august, italienii au devenit foarte activi în multe puncte.
Exista o ameninţare din Kassala, la vest, spre Khartoom. Alarma s-a
răspândit în Kenya, de teama unei expediţii italiene care să vină de la
şase sute de kilometri, din Abisinia, spre râul Tana şi Nairobi.
Considerabile forţe italiene înaintau în Somalia engleză. Dar toate aceste
îngrijorări erau mărunte în comparaţie cu invazia italiană în Egipt, care
era clar pregătită pe scară mai mare. Chiar înainte de război, fusese
construită o şosea minunată de-a lungul coastei, de la principala bază
Tripoli, prin Tripolitania şi Cyrenaica spre frontiera egipteană. Pe
această şosea se scurgea de multe luni un şuvoi militar. Mari magazii
erau create cu timpul şi umplute, la Benghazi, Derna, Tobruk, Bardia şi
Sollum. Lungimea acestei şosele era de peste o mie cinci sute de
kilometri şi toate aceste garnizoane italiene şi depozitele de provizii
erau întinse de-a lungul ei ca mărgelele pe o aţă.
La capătul şoselei, aproape de frontiera egipteană, fusese adunată
şi organizată o armată de şaptezeci-optzeci de mii de oameni, cu destul
de mult echipament modern. În fata acestei armate strălucea prada,
Egiptul, în spate, se întindea lunga şosea înapoi spre Tripoli, iar după
aceea, marea! Dacă această forţă edificată puţin câte puţin, săptămână
de săptămână, ani în şir, ar putea înainta fără oprire spre est, cucerind
tot ce îi stătea în cale, norocul i-ar fi surâs. Dacă putea ajunge în
regiunea fertilă a Deltei, toată îngrijorarea legată de lungul drum înapoi
ar dispare. Pe de altă parte, dacă îi paşte nenorocul, doar puţini s-ar
întoarce acasă. În armata de uscat şi în seriile de mari depozite aşezate
de-a lungul coastei erau, în toamnă, cel puţin trei sute de mii de italieni
care, chiar dacă nu erau atacaţi, nu puteau să se retragă spre vest pe
şosea, decât treptat, unitate cu unitate. Pentru asta, aveau nevoi de
multe luni. Iar dacă bătălia era pierdută la graniţa egipteană, dacă
frontul armatei era străpuns şi dacă nu dispunea de timp, toţi soldaţii ar
fi fost capturaţi sau morţi. Totuşi, în iulie 1940, nu se ştia cine avea să
câştige lupta.
Cea mai înaintată poziţie apărată a noastră era la Mersa Matruh.
Exista o şosea bună spre vest, spre Sidi Barrani, dar de acolo la Sollum
nu era o şosea capabilă să retină o forţă considerabilă timp îndelungat
lângă frontieră. Fusese formată o mică forţă mecanizată alcătuită din
421
cele mai bune trupe regulate şi s-a dat ordin să fie atacate posturile
italiene de la frontieră, imediat după izbucnirea războiului. Conform
ordinului, după douăzeci şi patru de ore, oamenii au trecut frontiera, i-
au luat prin surprindere pe italieni, care nu auziseră că s-a declarat
războiul, şi au luat prizonieri. În a doua noapte, la 12 iunie, au avut un
succes similar, iar la 14 iunie, au capturat forturile de frontieră de la
Capuzzo şi Maddalena, luând 220 de prizonieri. În 16, au făcut un raid
mai profund, au distrus douăsprezece tancuri, au interceptat un convoi
pe drumul Tobruk-Bardia şi au capturat un general.
În acest mic dar energic război, trupele noastre au simţit că sunt în
avantaj şi curând şi-au închipuit că sunt stăpânii deşertului. Până să
întâlnească organisme mari, bine constituite sau posturi fortificate,
puteau merge oriunde, adunând trofee în ciocniri tăioase. Când armatele
se apropie unele de altele, e foarte important al cui e pământul pe care
stă sau doarme şi al cui este restul. Am văzut asta în războiul contra
burilor, unde nu deţineam decât focurile taberelor şi bivuacurilor
noastre, în timp ce burii călăreau pe unde voiau, în toată ţara. Pierderile
italienilor date publicităţii privind primele trei luni, au fost de aproape
trei mii cinci sute de oameni, dintre care şapte sute erau prizonieri.
Pierderile noastre abia dacă depăşeau o sută cincizeci. Astfel, prima fază
a războiului pe care Italia l-a declarat Imperiului Britanie ne-a fost
favorabilă nouă.
***
Am simţit o nevoie acută să discut cu generalul Wavell însuşi

asupra evenimentelor serioase din deşertul Libian. Nu-l cunoşteam pe
acest distins ofiţer pe care se conta atât de mult, şi i-am cerut
secretarului de stat al Războiului să-l invite pentru o săptămână, când va
avea ocazia, în scopul unor consultări. A sosit la 8 august. A discutat cu
Statele Majore şi a avut mai multe convorbiri lungi cu mine şi cu domnul
Eden. Comandamentul din Orientul Mijlociu cuprindea atunci un
extraordinar amalgam de probleme militare, politice, diplomatice şi
administrative, extrem de complexe. Eu şi colegii mei am avut nevoie de
un an să ne însuşim necesitatea divizării răspunderilor în Orientul
Mijlociu între un comandant şef, un ministru de stat şi un intendent-
general care să se ocupe de problema aprovizionării. Deşi nu eram de
acord cu generalul Wavell în privinţa modului de folosire a resurselor
422
aflate la dispoziţia lui, am considerat că era mai bine să-l las la comandă.
Îi admiram calităţile deosebite şi eram impresionat de încrederea pe
care atât de mulţi oameni o aveau în el.
Ca rezultat al discuţiilor de la Statul Major, Dill, cu aprobarea
călduroasă a lui Eden, mi-a scris că Ministerul de Război intenţiona să
trimită imediat în Egipt o sută cincizeci de tancuri şi multe puşti.
Singura chestiune deschisă era dacă acestea să ajungă acolo ocolind
Capul sau să se încerce şansa prin Mediterana. Am făcut presiuni asupra
Amiralităţii să se meargă prin Mediterana. Au urmat multe discuţii în
această privinţă. Între timp, Cabinetul a aprobat îmbarcarea şi
expedierea forţei blindate?
Lăsând ca decizia finală privind locul pe unde avea să treacă acest
convoi să fie luată când convoiul se va apropia de Gibraltar. Opţiunea a
rămas deschisă până la 26 august, interval în care trebuia să aflăm mai
multe despre iminenţa vreunui atac italian. Nu s-a pierdut timpul.
Decizia de a da această transfuzie de sânge într-un moment când şi noi
ne pregăteam să întâmpinăm un pericol mortal, era în acelaşi timp
groaznic şi drept. Dar nimeni nu a ezitat.
***
Până la prăbuşirea Franţei, Mediterana fusese împărţită între flota

britanică şi cea franceză. Acum, Franţa ieşise şi intrase Italia. Flota
italiană, numeric puternică, şi Forţa aeriană italiană erau împotriva
noastră. Situaţia părea atât de formidabilă încât Amiralitatea s-a gândit
la abandonarea Mediteranei răsăritene şi concentrarea la Gibraltar. Am
rezistat împotriva acestei politici care, deşi justificată pe hârtie de forţa
flotei italiene, nu corespundea cu impresiile mele asupra valurilor de
luptă şi părea de asemeni că asta însemna pierderea haltei. S-a hotărât
să luptăm. Poverile pe care le avea de susţinut Amiralitatea erau totuşi
extrem de grele. Pericolele invaziei cereau o concentrare de flotile şi
vase mici în Canal şi în Marea Nordului. Submarinele de buzunar-U, care
din august începuseră să acţioneze din porturile din Biscaia, atacau
sever convoaiele noastre din Atlantic, fără ca ele însele să aibă pierderi
importante. Până atunci flota italiană nu fusese testată niciodată.
Posibilitatea unei declaraţii de război a Japoniei, cu tot ce ar fi însemnat
asta pentru imperiul nostru oriental, nu putea fi exclusă din gândurile
noastre. De aceea nu este straniu că Amiralitatea privea cu cea mai
423
adâncă îngrijorare riscarea în Mediterana a vaselor de război şi era

dureros tentată să adopte o strictă defensivă în Gibraltar şi Alexandria.
Eu, pe de altă parte, nu vedeam de ce numărul mare de vase trimise în
Mediterana nu puteau juca de la început un rol activ. Malta trebuia
întărită, atât cu escadrile de aviaţie cât şi cu trupe. Deşi orice trafic
comercial era, pe bună dreptate, suspendat şi toate convoaiele cu trupe
cu destinaţia Egipt trebuiau să treacă prin jurul Capului, eu nu mă
puteam convinge să accept închiderea absolută a mării interioare. Ba
chiar speram că, trecând câteva convoaie speciale, am putea aranja şi
provoca o încercare a puterilor cu flota italiană. Speram că acest lucru să
se poată întâmpla, iar Malta să capete o garnizoană cum se cuvine şi să
fie echipată cu aviaţie şi tunuri antiaeriene, înainte de apariţia, de care
mă temeam deja, a germanilor în acest teatru. În toate lunile de vară şi
toamnă, am angajat discuţii prieteneşti, deşi încordate, cu Amiralitatea
în legătură cu acest aspect al efortului nostru de război.
Totuşi, n-am fost capabil să conving Amiralitatea să trimită prin
Mediterana forţele blindate sau măcar vehicolele lor, aşa că tot convoiul
şi-a continuat drumul în jurul Capului. Am fost îndurerat şi vexat din
cauza asta. De fapt, în Egipt nu s-a întâmplat niciun dezastru major.
Peste tot, în ciuda puterii aeriene italiene, noi am avut iniţiativa, iar
Malta a rămas în fruntea evenimentelor, ca o bază avansată împotriva
comunicaţiilor italiene cu forţele din Africa.
***
Îngrijorările noastre faţă de invazia italiană în Egipt erau, se pare,

mult depăşite acum de cele ale mareşalului Graziani care o comanda. Cu
câteva zile înainte de a trebui să înceapă, el a cerut o amânare de o lună.
Mussolini a răspuns că, dacă nu atacă luni, va fi înlocuit. Mareşalul a
răspuns că se va supune. „Niciodată, afirmă Ciano, o operaţiune militară
nu a fost începută în ciuda împotrivirii categorice a comandanţilor ei.”
La 13 septembrie, principala armată italiană a început mult
aşteptata înaintare peste frontiera egipteană. Forţele lor se ridicau la
şase divizii de infanterie şi opt batalioane de tancuri. Trupele noastre de
acoperire erau formate din trei batalioane de infanterie şi un batalion de
tancuri, trei baterii şi două escadroane de maşini blindate. Li se
ordonase să se retragă luptând, operaţie potrivită calităţii lor şi
obişnuinţei lor cu deşertul. Atacul italian a început cu un baraj greu
424
asupra poziţiilor noastre de lângă oraşul de frontieră Sollum. Când

fumul şi praful s-au risipit, forţele italiene au fost văzute aranjate într-o
ordine remarcabilă. În faţă erau motociclete, în formaţii perfecte de la
un flanc la altul şi din faţă până în spate; în urma lor erau tancuri uşoare
şi multe şiruri de vehicole mecanizate. După spusele unui colonel
britanic, spectacolul semăna cu „o petrecere de aniversare în Valea
Lungă din Aldershot”
Gărzile Goldstream, care înfruntau impunătorul aranjament, s-au
retras încet iar artileria noastră şi-a luat tainul din generoasa ţintă car i
se prezenta.
Mai departe spre sud, două largi coloane ale duşmanului se mişcau
prin deşertul deschis la sud de lungul şir de munţi paraleli cu marea şi
care pot fi trecuţi doar pe la Halfaya – „Pasul Focul iadului” care a jucat
un rol de seamă în toate luptele noastre ulterioare. Fiecare coloană
italiană era formată din numeroase vehicole, cu tancuri, tunuri antitanc
şi artilerie în faţă, şi cu infanterie în centru, în camioane. Această
formaţie, pe care au adoptat-o de mai multe ori, era numită de noi
„ariciul”. Forţele noastre s-au retras în faţa acestei mari mulţimi,
folosindu-se de orice ocazie pentru a sâcâi duşmanul, ale cărui mişcări
păreau dezordonate şi nehotărâte. Graziani a explicat ulterior că, în
ultimul moment, se hotărâse să-şi schimbe planurile de mişcare de
învăluire a deşertului şi „să-şi concentreze toate forţele spre stânga, ca
să facă o mişcare fulgerătoare de-a lungul coastei, spre Sidi Barrani.” în
consecinţa, marea masă italiană s-a mişcat încet înainte de-a lungul
şoselei de coastă, pe două şiruri paralele. Atacau în valuri cu infanterie
transportată în camioane, trimiţând înainte câte cincizeci. Gărzile
Goldstream s-au retras cu îndemânare de la Sollum, după cum le
convenea, spre poziţii succesive, timp de patru zile, dând lovituri severe
în timp ce mergeau.
Pe data de 17, armata italiană a ajuns la Sidi Barrani. Pierderile
noastre au fost de patruzeci de oameni, morţi şi răniţi, iar ale
duşmanului de zece ori mai mari, inclusiv o sută cincizeci de vehicole
distruse. Aici, cu comunicaţiile lungite cu nouăzeci de kilometri, italienii
s-au instalat să petreacă următoarele trei luni. Erau mereu atacaţi de
micile noastre coloane mobile şi au suferit serioase dificultăţi de
întreţinere. La început, Mussolini „radia de bucurie”. Dar cum
săptămânile se transformau în luni, satisfacţia lui scădea. Nouă, la
Londra, ni se părea însă sigur că, în două sau trei luni, o armată mai
425
mare decât orice am putea noi aduna va relua înaintarea pentru a

captura Delta. Şi apoi mai erau şi germanii care puteau apare! Noi nu ne-
am aşteptat, desigur, la îndelungata oprire ce a urmat înaintării lui
Graziani. Era normal să presupunem că o luptă majoră se va da la Mersa
Matruh. Săptămânile care trecuseră deja permiseseră ca preţioasele
noastre blindate să treacă prin jurul Capului fără ca timpul necesar
pentru asta să ne producă dezavantaje.
Când privesc înapoi la toate aceste îngrijorări, îmi amintesc
povestea cu bătrânul care, pe patul de moarte, a spus că a suferit o
mulţime de necazuri în viaţă, care în majoritatea lor, nici nu s-au
întâmplat de fapt. Desigur, acest lucru e adevărat şi în privinţa vieţii
mele din septembrie 1940. Germanii fuseseră înfrânţi în bătălia aeriană
deasupra Britanici. Invazia Britaniei peste mare nu a fost încercată. La
acea dată, Hitler îşi îndreptase deja privirile spre est. Italienii nu şi-au
continuat atacul asupra Egiptului. Brigada de tancuri, trimisă prin jurul
Capului, a ajuns la timp, nu pentru o luptă defensivă în septembrie la
Mersa Matruh, ci pentru o operaţiune ulterioară, mult mai avantajoasă.
Am găsit mijloace să întărim Malta, înaintea vreunui atac serios din aer
împotriva ei şi nimeni nu a încercat niciodată să debarce pe Insula
fortăreaţă. Astfel a trecut septembrie.
***
Un ultragiu nou, deşi deloc neaşteptat, al lui Mussolini, care ridica

probleme uluitoare, cu consecinţe cu bătaie lungă pentru toate
problemele noastre frământate, a izbucnit acum în Mediterana.
Ducele a luat decizia să atace Grecia la 15 octombrie 1940 şi,
înainte de zorii zilei de 28, ministrul italian la Atena a prezentat un
ultimatum generalului Metaxas, premierul Greciei. Mussolini cerea ca
toată Grecia să fie deschisă trupelor italiene. În acelaşi timp, armata
italiană din Albania a invadat Grecia în diverse puncte. Guvernul grec,
ale cărui forţe de frontieră nu erau nepregătite, a respins ultimatumul.
El a invocat de asemeni garanţia dată de domnul Chamberlain, la 13
aprilie 1939. Eram angajaţi să o onorăm. Cu sfatul Cabinetului de Război
şi dând glas inimii sale, Majestatea Să i-a răspuns regelui elenilor:
„Cauza noastră este cauza voastră, vom lupta împotriva unui duşman
comun”. Eu am răspuns apelului generalului Metaxas: „Vă vom da tot
ajutorul care stă în puterea noastră. Vom lupta împotriva unui duşman
426
comun şi vom împărţi victoria împreună”. Acest lucru s-a adeverit, după
o poveste lungă.
În afară de câteva escadrile de aviaţie, de o misiune britanică şi
poate de câteva trupe, nu aveam mai mult de dat; chiar şi aceste
mărunţişuri însemnau reduceri dureroase din proiecte arzătoare ce
începeau deja să fie actuale pe teatrul libian. Un fapt strategic important
ne-a sărit în ochi – Creta! Pe asta nu trebuia să o aibă italienii. Trebuia să
o luăm noi mai întâi, şi repede. A fost un noroc că, în acel moment,
domnul Eden se afla în Orientul Mijlociu şi că eu aveam acolo un coleg
de ministeriat cu care să colaborez. I-am telegrafiat şi, la invitaţia
guvernului grec, Suda Bay, cel mai bun port din Creta, a fost ocupat
câteva zile mai târziu de forţele noastre.
Povestea de la Suda Bay e tristă. Tragedia nu s-a întâmplat până în
1941. Cred că eu am avut un control direct asupra conducerii războiului
la fel de deplin ca oricare om de stat din orice altă ţară la momentul
respectiv. Cunoştinţele pe care le aveam, fidelitatea şi ajutorul activ al
Cabinetului de Război, loialitatea tuturor colegilor mei, eficienţa tot mai
mare a maşinii noastre de război, toate au permis realizarea unei
concentrări intense a autorităţii constituţionale. Dar cât de departe a
fost acţiunea executată de Comandamentul Orientului Mijlociu faţă de ce
s-a ordonat şi de ce am dorit cu toţii! Pentru a putea aprecia limitele
acţiunii umane, trebuie să ne amintim câte lucruri se desfăşurau în toate
direcţiile în acelaşi timp. Totuşi, rămâne uimitor pentru mine că nu am
reuşit să facem din Suda Bay acea citadelă amfibie a cărei fortăreaţă era
întreaga Cretă.
***
Invadarea Greciei de către italieni din Albania a fost, pentru

Mussolini, un nou eşec greu. Primul atac a fost respins cu pierderi grele,
iar grecii au contraatacat imediat. Armata greacă, sub comanda
generalului Papagos, a dat dovadă de mai mare îndemânare în războiul
de munte, dejucând planurile duşmanului. Până la sfârşitul anului,
vitejia lor i-a împins pe italieni la patruzeci şi cinci de kilometri în
spatele frontierei, de-a lungul întregului front.
Timp de mai multe luni, douăzeci şi şapte de divizii italiene au fost
reţinute în Albania de şaisprezece divizii greceşti. Remarcabila
427
rezistenţă greacă a făcut mult ca să încurajeze celelalte ţări balcanice, iar

prestigiul lui Mussolini a scăzut mult.
Aveau să mai urmeze multe. Domnul Eden s-a întors acasă la 8
noiembrie şi a venit să mă vadă chiar în seara aceea, după ce a început
obişnuitul raid. A adus cu el un secret păzit cu grijă, pe care aş fi dorit
să-l aflu mai devreme. Totuşi, nu se întâmplase nimic rău. Eden a
prezentat în amănunt, unui cerc ales care cuprindea inclusiv pe şeful
Statului Major Imperial şi pe generalul Ismay, planul de ofensivă pe care
generalul Wavell şi generalul Wilson l-au conceput şi propus. Nu mai
aveam să aşteptăm pe liniile noastre fortificate de la Mersa Matruh un
asalt italian pentru care se făcuseră atâtea pregătiri îndelungate şi
măiestre de luptă defensivă. Dimpotrivă, într-o lună sau aşa ceva, aveam
să atacăm noi.
Eram cu toţii încântaţi. Eu torceam cât şase pisici. Asta era ceva
demn de făcut. S-au luat decizii, acolo şi atunci, urmând să se obţină
aprobarea şefilor de Stat Major şi a Cabinetului de Război şi să se dea tot
sprijinul posibil acestei splendide acţiuni. La timpul potrivit,
propunerea a fost prezentată Cabinetului de Război. Eram
Victoria în deşert, dec. 1940 – ian. 1941
gata să expun cazul sau să pun să fie prezentat. Dar când colegii mei au
aflat că şefii de Stat Major erau pe deplin de acord cu mine şi cu domnul
Eden, ei au declarat că nu vor să cunoască amănuntele planului, pentru
428
că e mai bine dacă le cunosc mai puţin şi că aprobă din toată inima
politica generală a ofensivei. Aceasta a fost atitudinea
Înaintarea de la Tobruk
adoptată de Cabinet în mai multe ocazii şi notez aici lucrul acesta pentru
că ar putea fi un model, dacă asemenea pericole şi dificultăţi ar mai
apare în vremuri viitoare.
***
Deşi ca număr eram încă depăşiţi de flota italiană, se făcuseră

multe îmbunătăţiri în puterea noastră mediteraneană. În septembrie,
vasul Valiant, portavionul şi puntea blindată Illustrious şi două
crucişătoare antiaeriene, au trecut în siguranţă prin Mediterana şi s-au
alăturat amiralului Cunningham la Alexandria. Până atunci, vasele lui
fuseseră observate totdeauna şi de obicei erau bombardate de forţa
aeriană italiană mult superioară. Portavionul Illustrious, cu avioanele lui
de luptă moderne şi cu ultimele echipamente radar, capabil să lovească
patrulele şi atacatorii, dădea un caracter mai secret mişcărilor noastre.
Avantajul era oportun.
Amiralul dorise de mult să de o lovitură flotei italiene care se afla
în baza principală de la Taranto. Atacul a fost dat la 11 noiembrie, ca
moment de vârf al unei serii de operaţiuni bine concertate. Taranto se
află în tocul Italiei, la aproape o mie de kilometri de Malta. Portul
429
minunat era bine păzit împotriva tuturor formelor moderne de atac.

Sosirea la Malta a unor maşini rapide de recunoaştere ne-a permis să ne
zărim prada. De pe Illustrious, avioanele au plecat imediat. După lăsarea
întunericului, dintr-un punct aflat la circa două sute cincizeci de
kilometri de Taranto. Timp de o oră, lupta a provocat incendii şi
distrugeri în rândul vaselor italiene. În ciuda tirului greu, doar două
avioane ale noastre au fost doborâte. Restul au zburat înapoi în
siguranţă.
Cu această singură lovitură, s-a schimbat decisiv echilibrul forţelor
navale în Mediterana. Fotografiile aeriene arătau că trei vase de război,
unul dintre ele fiind noul Littorio, au fost torpilate şi, în plus, un
crucişător fusese raportat ca lovit iar docurile au suferit daune grele. O
jumătate din flota italiană de luptă era afectată pe cel puţin şase luni, iar
braţul aviatic al flotei putea să se bucure că, prin fapta lui vitejească, a
profitat din plin de una dintre rarele ocazii ce i s-au prezentat.
Ironia sorţii în această întâmplare este faptul că, în aceeaşi zi,
Forţele aeriene italiene au participat, la dorinţa expresă a lui Mussolini,
la atacul asupra Marei Britanii. O forţă de bombardiere italiene,
escortată de vreo şaizeci de avioane de luptă, au încercat să bombardeze
convoaie Aliate în Medway. Au fost interceptate de forţele noastre de
luptă, iar opt bombardiere şi cinci avioane de luptă au fost doborâte.
Aceasta a fost prima şi ultima lor intervenţie în treburile noastre
interne. Puteau fi mai bine folosite ca să apere flota lor la Taranto.
***
Timp de o lună sau mai mult, toate trupele noastre care urmau să
fie folosite în ofensivă şi-au repetat rolul pe care trebuiau să-l joace în
atacul extrem de complicat. Doar un mic număr de ofiţeri cunoşteau
întregul scop al planului şi, practic, nimic nu era pus pe hârtie. La 6
decembrie, armata noastră de oameni slabi, bronzaţi, aspriţi de deşert şi
complet mecanizaţi, numărând circa douăzeci şi cinci de mii de oameni,
a făcut un salt înainte de peste şaizeci de kilometri şi toată ziua
următoare au stat nemişcaţi în deşert, nevăzuţi de forţele aeriene
italiene. Au înaintat din nou la 8 decembrie şi, pentru prima dată în
seara aceea, s-a spus trupelor că acesta nu era un exerciţiu în deşert ci o
„acţiune reală”. În zorii zilei de 9, a început bătălia de la Sidi Barrani.
430
Nu am intenţia să descriu lupta complicată şi disperată care a

durat următoarele patru zile şi s-a desfăşurat pe o arie mare cât
Yorkshire. Totul a mers bine. Lupta a durat şi în ziua de 10, iar pe la ora
zece, cartierul general al batalionului Goldstream a semnalat că era
imposibil să se numere prizonierii, din cauza numărului lor, dar că „erau
circa cinci acri de ofiţeri şi două sute de acri de alte grade”. Acasă, în
Downing Street, mi-au adus din oră-n oră semnale de pe câmpul de
luptă. Era greu de înţeles exact ce se întâmplă, dar impresia generală era
favorabilă şi îmi amintesc că am fost uimit de un mesaj al unui tânăr
ofiţer dintr-un tanc al Diviziei a 7-a Blindate: „Am ajuns în al doilea B în
Buq Buq”. Sidi Barrani a fost capturat în după-amiaza zilei de 10, iar
până în 15 decembrie, toate trupele italiene au fost scoase din Egipt.
Bardia era următorul nostru obiectiv. În perimetrul acestuia, de
vreo douăzeci şi cinci de kilometri lungime, se afla cea mai mare parte
din încă patru divizii italiene. Fortificaţiile cuprindeau un şanţ antitanc,
obstacole din sârmă ghimpată şi cazemate de beton din loc în loc, iar în
spatele acestora era o a doua linie de fortificaţii. Luarea cu asalt a unei
asemenea fortăreţe cerea pregătire şi, pentru a încheia acest episod de
victorie în deşert, o să trec la pasul următor. Atacul a început devreme,
pe 3 ianuarie. Un batalion australian, acoperit de un puternic tir
concentrat de artilerie, a cucerit şi a menţinut o întăritură în perimetrul
de vest. În spatele lor, inginerii au astupat şanţul antitanc. Două brigăzi
australiene au continuat atacul şi au înaintat spre est şi sud-est. În acea
vreme, ei cântau un cântec dintr-un film american, care a devenit curând
popular şi în Britania:
Ne-am dus la Oz să-l vizităm

Pe cel mai mare vrăjitor
Cel mai vestit dintre ei toţi
De-a fost cândva vreun vrăjitor.
Melodia asta îmi aminteşte mereu de zilele acelea tulburătoare. În

după-amiaza zilei de 4, tancurile britanice – „Matilda” cum li se spunea –
sprijinite de infanterie, au intrat în Bardia şi, până pe 5, toate
fortificaţiile s-au predat. Au fost luaţi 45 000 de prizonieri şi 462 de
tunuri.
A doua zi, la 6 ianuarie, a fost izolat, la rândul său, portul Tobruk.
N-a fost posibil să se lanseze atacul înainte de 21 ianuarie. Până a doua
431
zi dimineaţa, a încetat orice rezistenţă. Numărul prizonierilor se ridica

la aproape 30000, cu 236 de tunuri. Armata deşertului înaintase în şase
săptămâni peste trei sute de kilometri de spaţii fără apă şi fără hrană,
luase cu asalt două porturi maritime puternic fortificate şi apărate
permanent din aer şi de pe mare, şi a capturai 113 000 de prizonieri şi
peste 700 de tunuri. Marea armată italiană care invadase şi spera să
cucerească Egiptul, abia dacă mai exista ca forţă militară şi doar
imperioasele dificultăţi de distanţă şi aprovizionare au amânat indefinit
înaintarea britanică spre vest.
Odată cu apropierea sfârşitului anului, atât luminile cât şi umbrele
lui apăreau clar în tablou. Eram în viaţă. Învinsesem Forţa aeriană
germană. Invazia Insulei nu avusese loc. Armata de acasă era acum
foarte puternică. Londra triumfase, deasupra tuturor nenorocirilor ei.
Iotul era legat de stăpânirea noastră asupra văzduhului Insulei şi
situaţia se îmbunătăţea rapid. Puţinii comunişti, care ascultau ordinele
de la Moscova, vorbeau de un război capitalist-imperialist. Dar fabricile
zumzăiau şi întreaga naţiune „britanică muncea zi şi noapte, întărită de
un sentiment de uşurare şi de mândrie. Victoria strălucea în deşertul
Libian, iar dincolo de Atlantic, Marea Republică se apropia tot mai mult
de datoria ei şi de ajutorarea noastră.
Sunt sigur că putem caracteriza acest an ca fiind cel mai splendid,
dar şi cel mai mortal an din lunga noastră istorie engleză şi britanică. O
Anglie mare, curios organizată, a fost cea care distrusese Armada
spaniolă. O puternică flacără de convingere şi hotărâre ne-a purtat prin
acel conflict de douăzeci şi cinci de ani, pe care William al III-lea şi
Marlborough l-au dus împotriva lui Ludovic al XIV-lea. A fost o perioadă
faimoasă cu Charham. A fost lupta îndelungată împotriva lui Napoleon,
în care supravieţuirea noastră a fost asigurată prin dominaţia mării de
către marina britanică, sub conducerea clasică a lui Nelson şi a
asociaţilor săi. Un milion de britanici au murit în primul război mondial.
Dar nimic nu depăşeşte anul 1940. La sfârşitul acestui an, această mică
şi veche insulă, cu devotatul ei Commonwealth, dominioane şi alianţe
sub toate cerurile, s-a dovedit capabilă să suporte tot impactul şi
greutatea destinului omenirii. Nu am dat înapoi şi nu am ezitat. Nu am
eşuat. Sufletul poporului şi rasei britanice s-a dovedit invincibil. Citadela
Commonwealthului şi a imperiului nu putea fi invadată. Singuri, dar
susţinuţi de fiecare bătaie a inimii generoase a omenirii, am sfidat
tiranul şi am obţinut cel mai mare triumf.
432
Toată puterea noastră latentă înviase acum. Teroarea aeriană

fusese depăşită. Insula era intangibilă, neviolată. De acum încolo, vom
avea şi noi arme cu care să luptăm. De acum încolo, vom fi şi noi o
maşinărie de război bine organizată. Am arătat lumii ce putem.
Problema dominării lumii de către Hitler avea două laturi. Britania, pe
care atât de mulţi o socotiseră ieşită din joc, mai era încă în ring, mai
puternică decât fusese oricând şi adunând puteri cu fiecare zi. Timpul
trecuse din nou de partea noastră. Şi nu numai de partea noastră
naţională. Statele Unite se înarmau repede, apropiindu-se tot mai mult
de conflict. Rusia Sovietică, ţară care îşi făcuse un calcul greşit, şi ne
apreciase ca fiind lipsiţi de valoare la izbucnirea războiului şi care
obţinuse de la Germania o imunitate trecătoare şi o parte din pradă,
devenise şi ea mai puternică şi îşi asigurase poziţii avansate pentru
propria ei apărare. Japonia părea, pentru moment, să fie foarte
nefericită de perspectiva unui război mondial prelungit şi urmărea cu
îngrijorare Rusia şi Statele Unite, meditând profund la ce ar fi înţelept şi
profitabil să facă.
Şi acum, această Britanie, cu asocierea ei cu state îndepărtate şi
răspândite şi cu dependenţi, care păruse la marginea ruinei, a cărei
inimă era gata să fie străpunsă, era de cincisprezece luni concentrată
asupra problemelor de război, îşi instruia bărbaţii şi îşi devota luptei
vitalităţile infinit de variate. Cu gura căscată de uimire şi cu un oftat de
uşurare, statele mai mici, neutre, şi cele subjugate au văzut că stelele
mai strălucesc pe firmament. Speranţa şi pasiunea ardeau în inimile a
sute de milioane de oameni. Cauza cea bună va triumfa. Dreptul nu va fi
călcat în picioare. Stindardul libertăţii, care la această oră a sorţii era
steagul britanic, va flutura în toate vânturile.
Dar eu şi colegii mei credincioşi, care aveam informaţii corecte la
vârf, nu eram lipsiţi de griji. Umbra blocadei submarinelor de buzunar-U
îşi arunca deja răceala asupra noastră. Toate planurile noastre
depindeau de înfrângerea acestei ameninţări. Bătălia pentru Britania
era câştigată. Trebuia dusă acum bătălia Atlanticului.
433
General Bernard Montgomery
Capitolul XVI
RĂZBOIUL SE ÎNTINDE
Odată cu Noul An, s-au dezvoltat relaţii mai strânse cu

preşedintele Roosevelt. Îi trimisesem deja felicitările ocazionale, iar la
10 ianuarie 1941, a venit să mă vadă în Downing Street un domn cu cele
mai înalte recomandări. Se primise o telegramă din Washington în care
se arăta că acesta era cel mai apropiat confident şi agent personal al
preşedintelui. În consecinţă, aranjasem să fie întâmpinat la sosirea pe
aeroportul Poole Dan Bracken şi că urma să luăm prânzul singuri a doua
zi. Astfel l-am cunoscut pe Harry Hopkins, acel om extraordinar care a
jucat şi avea să joace un rol uneori decisiv în toată desfăşurarea
războiului. Era un suflet care ardea într-un trup firav, bolnav. Era un far
în prăbuşire, din care străluceau razele ce călăuzeau marile flote spre
port. Avea de asemeni un dar al umorului sardonic. M-am bucurat
434
totdeauna de compania lui, mai ales atunci când lucrurile mergeau

prost. El putea de asemeni să fie foarte neplăcut şi să spună lucruri
amare. Experienţa mea mă învăţase să fac şi eu aşa ceva, atunci când era
nevoie.
La prima noastră întâlnire, am stat vreo trei ore împreună şi am
înţeles repede dinamismul lui personal şi importanţa deosebită a
misiunii lui. Era în perioada de vârf a bombardamentelor asupra
Londrei şi eram îngrijoraţi în multe privinţe. Dar, pentru mine, a fost
evident că acesta era un trimis de supremă importanţă al preşedintelui.
Cu ochi strălucitori şi o pasiune liniştită, reţinută, el a spus:
„Preşedintele e hotărât să câştigăm războiul împreună. Să nu greşiţi în
privinţa asta. M-a trimis aici ca să vă spun că, cu orice preţ şi cu orice
mijloace, o să vă însoţească, indiferent ce i s-ar întâmpla lui – nu există
nimic în puterea omenească ce nu ar face.”
Toţi cei care au venit în contact cu Harry Hopkins în cursul
îndelungatei lupte vor confirma tot ce am pus pe hârtie despre
remarcabila lui personalitate. Iar din acea oră a început între noi o
prietenie care a plutit senină peste toate cutremurele şi convulsiile. Era
canalul cel mai credincios şi perfect de comunicare între preşedinte şi
mine. Dar, mai mult decât atât, el a fost, timp de câţiva ani, principalul
sprijin şi animator al lui Roosevelt însuşi. Împreună, aceşti doi bărbaţi,
unul subordonat, fără funcţie publică, celălalt conducătorul puternicei
Republici, erau capabili de a lua decizii cu cele mai mari consecinţe
pentru întreaga arie a lumii de limbă engleză. Hopkins era desigur gelos
în privinţa influenţei sale personale asupra Şefului şi nu dădea apă la
moară rivalilor săi americani. De aceea, aplica într-un fel versul poetului
Gray. „Un favorit nu are prieten”. Dar asta nu era treaba mea. Stătea aici,
slab, firav, bolnav, dar strălucind de rafinată înţelegere a cauzei. Această
cauză era înfrângerea, ruina şi distrugerea lui Hitler, şi excludea orice
alte ţeluri, loialităţi sau ţinte. În istoria Statelor Unite, puţine flăcări au
ars mai strălucitor.
Harry Hopkins mergea totdeauna la esenţa problemei. Am fost
prezent la mai multe mari conferinţe, la care douăzeci sau mai mulţi
executivi importanţi erau adunaţi laolaltă. Când nu ajungeau la o decizie
şi toţi erau nehotărâţi, el punea întrebarea mortală: „Sigur, domnule
preşedinte că trebuie să lămurim un punct. Îi facem faţă sau nu?”
Totdeauna i se făcea faţă şi, făcându-i-se faţă, problema era rezolvată.
Era un adevărat conducător de oameni şi, cu ardoare sau cu
435
înţelepciune, în momente de criză, el rareori a fost depăşit. Dragostea lui

pentru cauza celor slabi şi săraci era egală cu pasiunea împotriva
tiraniei, mai ales când tirania era, pentru moment, triumfătoare.
***
Între timp, Blitzul continua. Dar cu unele deosebiri. La sfârşitul

anului 1940, Hitler şi-a dat seama că Britania nu putea fi distrusă prin
atac aerian direct. Bătălia pentru Britania a fost prima lui înfrângere, iar
bombardarea rău-voitoare a oraşelor nu a speriat naţiunea sau
guvernul. Pregătirile pentru invadarea Rusiei, la începutul verii lui 1941,
absorbea o mare parte din forţa aeriană germană. Numeroasele raiduri
severe pe care le-am suferit până la sfârşitul lui mai nu mai reprezentau
deplina forţă a duşmanului. Pentru noi erau foarte dureroase, dar nu
mai erau preocuparea primordială nici pentru înaltul Comandament
german şi nici pentru Führer. Pentru Hitler, continuarea atacurilor
aeriene asupra Marii Britanii erau o acoperire necesară şi convenabilă
pentru concentrarea împotriva Rusiei. Programul optimist presupunea
că sovieticii, ca şi francezii, vor fi răsturnaţi într-o campanie de şase
săptămâni şi că, atunci, toate forţele germane vor fi libere pentru
răsturnarea finală a Britanici, în toamna anului 1941. Între timp,
naţiunea încăpăţânată trebuia slăbită, mai întâi prin combinaţia dintre
blocada cu ajutorul submarinelor de buzunar-U susţinute din aer şi apoi
cu atacuri aeriene împotriva oraşelor şi în special a porturilor. Pentru
armata germană, operaţiunea „Leul de mare” (împotriva Britaniei) era
înlocuită acum cu „Barbarossa” (împotriva Rusiei). Marinei germane i s-
a ordonat să se concentreze asupra traficului nostru în Atlantic, iar
forţei aeriene să-şi îndrepte atacurile asupra porturilor noastre şi
împrejurimilor lor. Acesta era un plan mult mai mortal decât cel de
bombardare nediscriminată a Londrei şi a populaţiei civile şi a fost un
noroc pentru noi că nu a fost dus la îndeplinire cu toate forţele existente
şi cu mai multă perseverenţă.
În ianuarie şi februarie, duşmanul a fost împiedicat de vreme şi, în
afara atacului de la Cardiff, Portsmouth şi Swansea, serviciile noastre de
Apărare civilă au avut o perioadă bine meritată, în care să-şi tragă
respiraţia, şi de care au profitat din plin. Dar când a revenit vremea
bună, Blitzul a reînceput serios. Ceea ce se numea uneori „turul
porturilor făcut de Luftwaffe” a început în primele zile ale lui martie.
436
Acesta consta în atacuri singulare sau duble, care, deşi serioase, nu au

reuşit să distrugă porturile noastre. În ziua de 8 şi apoi în trei nopţi
succesive, Portsmouth a fost atacat greu şi docurile au fost distruse.
Manchester şi Salford au fost atacate în 11. În nopţile următoare, a fost
rândul portului Merseyside. Pe 12 şi 14, Luftwaffe s-a năpustit greu,
pentru prima dată, peste Clyde, omorând sau rănind peste două mii de
oameni şi scoţând din funcţiune atelierele de vapoare, unele până în
iunie, altele până în noiembrie. Cea mai grea lovitură a căzut abia în
aprilie. În data de 8, concentrarea a. Fost la Coventry, iar în restul ţării,
impactul cel mai puternic a fost la Portsmouth. Londra a fost greu
atacată în 16 şi 17; au fost ucise peste două mii trei sute de persoane, iar
mai mult de trei mii au fost serios rănite. Duşmanul a continuat să
distrugă majoritatea porturilor noastre principale, prin atacuri
prelungite, cifre ţineau în unele cazuri o săptămână întreagă. Bristolul a
fost zdrobit. Plymouth a fost atacat din 21 aprilie până în 29 şi, deşi false
incendii au ajutat la salvarea docurilor, aceasta s-a făcut pe seama
oraşului. Culmea a fost la 1 mai, când Liverpool şi Mersey au fost atacate
şapte nopţi la rând. Şaptezeci şi şase de mii de oameni au rămas fără
locuinţe şi trei mii au fost ucişi sau răniţi. Şaizeci şi nouă din o sută
patruzeci şi patru de dane au fost scoase din acţiune, iar tonajul ancorat
pentru un timp a fost redus la un sfert. Dacă duşmanul ar fi persistat în
bătălia din Atlantic, ar fi fost şi mai periculos decât era. Dar, ca de obicei,
s-a îndepărtat. Timp de două nopţi, el a lovit din greu Hull, unde
patruzeci de mii de oameni şi-au văzut distruse casele, depozitele de
alimente erau dărâmate, iar lucrările de inginerie marină au rămas
invalide aproape două luni. În aceeaşi lună, duşmanul a lovit din nou
Belfastul, trecut deja prin două raiduri.
Cel mai puternic atac a fost ultimul. La 10 mai, duşmanul a revenit
la Londra cu bombe incendiare. A aprins mai mult de două mii de
incendii şi a distrus aproape o sută cincizeci de conducte de apă, ceea ce
a coincis cu refluxul Tamisei, nu ne-a permis să le stingem. La ora şase, a
doua zi dimineaţă, s-a raportat că sute dintre ele nu puteau fi controlate
iar patru mai luminau încă în noaptea de 13. Acesta a fost cel mai
distrugător dintre toate atacurile de noapte. Cinci docuri şi şaptezeci şi
unu de obiective cheie, dintre care jumătate erau fabrici, fuseseră lovite.
Toate gărzile, în afară de una singură, au fost blocate timp de săptămâni.
Iar rutele ce treceau prin aceste gări au fost reluate în totalitate abia la
începutul lui iunie. Peste trei mii de persoane au fost ucise sau rănite. Şi
437
în alte privinţe atacul a fost istoric. A distrus Camera Comunelor. O

singură bombă a creat ruine ce au durat mai mulţi ani. Am fost totuşi
mulţumiţi că aceasta fusese goală. Pe de altă parte, bateriile noastre şi
avioanele de luptă de noapte au distrus şaisprezece avioane duşmane,
maxima atinsă până atunci în lupta de noapte.
Deşi noi nu ştiam, aceasta a fost lovitura de adio a duşmanului. La
22 mai, Kesselring a mutat cartierul flotei sale aeriene la Posen şi, la
începutul lui iunie, întreaga forţă aeriană a fost mutată spre est. Aveau
să treacă aproape trei ani până când organizaţia noastră de Apărare
civilă din Londra a trebuit să se ocupe de „Blitzul bebeluş” din februarie
1944 şi de loviturile de mai târziu ale bombelor zburătoare şi ale
rachetelor. În cele douăsprezece luni dintre iunie 1940 şi iunie 1941,
pierderile noastre civile au fost de 43 381 de morţi şi 50856 răniţi grav,
în total 94 237.
***
Într-un război major, nu este posibil să se despartă partea militară

de politică. La vârf, ele se contopesc. Este natural ca soldaţii să considere
că aspectul militar este singur şi suprem şi chiar să vorbească despre
considerentele politice cu oarecare dispreţ. De asemeni, cuvântul
„politică” a fost confundat, ba chiar murdărit, prin asocierea cu „politica
de partid”. Astfel, o mare parte din literatura acestui secol tragic este
înclinată spre ideea că, în război, nu contează decât considerentele
militare şi că soldaţii sunt împiedicaţi în viziunea lor clară, profesională,
de amestecul politicienilor care, din interese personale sau de partid,
înclină balanţa bătăliei. Contactele extrem de strânse, prieteneşti,
dominante, între Cabinetul de Război, şefii de Stat Major şi mine, totala
absenţă a sentimentelor de partid în Britania în acea vreme, au redus la
minimum aceste discordanţe.
În timp ce războiul cu italienii în nord-estul Africii continua să
meargă bine şi grecii se luptau vitejeşte cu Albania, toate ştirile pe care
le aveam despre mişcările şi intenţiile germanilor dovedeau tot mai clar
că Hitler era gata să intervină pe scară mare în Balcani şi în Mediterana.
De la începutul lui ianuarie am aflat de sosirea de forţe aeriene germane
în Sicilia, ameninţând în consecinţă Malta şi speranţele noastre de a
relua traficul prin marea interioară. Mă temeam de asemeni de o
mişcare a armatelor germane, probabil blindate, la Tripoli. Nu ne
438
puteam îndoi că planurile lor vizau stabilirea unei treceri nord-sud, din
Italia spre Africa, şi în acelaşi timp şi cu aceleaşi măsuri, să întrerupă
toate mişcările noastre la est şi vest, în Mediterana.
Peste toate astea venea acum ameninţarea pentru statele din
Balcani, inclusiv Grecia şi Turcia, de a fi atrase sau obligate să intre în
imperiul lui Hitler, sau să fie cucerite dacă nu se supuneau. Oare acelaşi
proces hidos la care am fost martori în Norvegia, Danemarca, Olanda,
Belgia şi Franţa, va fi reprodus în sud-estul Europei? Vor fi oare toate
statele din Balcani, inclusiv eroica Grecie, subjugate una câte una, iar
Turcia, izolată, va fi oare obligată să deschidă legiunilor germane
drumul spre Palestina, Egipt, Irak şi Persia? Nu exista oare nicio şansă
de a crea o unitate balcanică şi un front în Balcani care să facă
agresiunea germană atât de costisitoare încât să nu mai merite? Oare o
rezistenţă în Balcani faţă de Germania n-ar produce în Rusia Sovietică o
reacţie serioasă, ajutătoare? Desigur, aceasta era o sferă în care statele
balcanice erau afectate de interese şi chiar de sentimente, în măsura în
care le lăsau să le influenţeze calculele. Puteam noi oare, ca din
resursele noastre limitate dar crescânde, să găsim contribuţii externe
suplimentare care să galvanizeze toate statele acestea, ale căror interese
erau în mare măsură aceleaşi, şi să le facă să acţioneze pentru o cauză
comună? Sau ar trebui mai bine să ne vedem de treburile noastre şi să
transformăm campania noastră din Africa de nord-est într-un succes,
lăsând Grecia, Balcanii şi eventual Turcia şi tot restul Orientului Mijlociu
să alunece în ruină?
Ar fi fost o mare uşurare pentru noi să putem lua o asemenea
decizie clară. Ideea şi-a găsit aderenţi în cărţile diverşilor ofiţeri care au
ocupat posturi subordonate şi care ne-au împărtăşit părerile lor. Aceşti
scriitori au avantajul că subliniază nenorocirile prin care au trecut, dar
nu au cunoştinţele necesare pentru a analiza suficient care puteau fi
rezultatele politicii opuse. Dacă Hitler ar fi fost capabil ca, fără luptă, să
îngenuncheze Grecia şi toată regiunea Balcanilor în sistemul lui iar apoi
să forţeze Turcia să permită trecerea armatelor sale spre sud şi est, n-ar
fi putut oare să se fi înţeles cu Rusia Sovietică asupra cuceririi şi
împărţirii acelor vaste regiuni şi să amâne cearta ultimă şi inevitabilă cu
aceasta pentru o perioadă mai îndepărtată a programului său? Sau, mai
probabil, nu ar fi putut oare să atace Rusia cu o mai mare putere şi mai
devreme? Problema principală pe care o va cerceta şi o va expune
următorul capitol este dacă guvernul Majestăţii Sale, prin acţiunea sa, a
439
influenţat în mod decisiv sau măcar de o manieră apreciabilă, mişcările

lui Hitler în sud-estul Europei şi, mai mult, dacă această acţiune nu a
avut anumite consecinţe, în primul rând asupra comportării Rusiei şi în
al doilea rând asupra şansei sale.
***
În ianuarie şi februarie, au continuat să vină veşti bune din

Orientul Mijlociu. Malta fusese întărită şi supravieţuia cu ghearele şi cu
dinţii primului atac al Forţelor Aeriene germane din Sicilia. Cucerirea
imperiului italian din Eritrea, Somalia şi Abisinia era în curs de
finalizare. Armata deşertului avansase şapte sute de kilometri în două
luni, distrusese o armată italiană de peste nouă divizii şi ocupase
Benghazi şi toată Cyrenaica. Dar, în ciuda acestor victorii, problemele
aflate în joc erau atât de grave şi complexe, atât cele diplomatice cât şi
cele militare, iar generalul Wavell avea atâtea probleme în mâinile lui
încât, la şedinţa Comitetului apărării din 11 februarie, s-a hotărât ca
ministrul de Externe şi generalul Dill, şeful Statului Major Imperial, să
fie trimişi să i se alăture la Cairo. De acolo, Eden cu Wavell, Dill şi alţi
ofiţeri, au zburat la Atena să ţină conferinţa cu regele Greciei şi cu
guvernul. La întâlnire, primul-ministru, domnul Korysis, i-a citit o
declaraţie în care expunea rezultatul discuţiilor Cabinetului grec avute
cu o zi sau două în urmă. Cum această declaraţie forma baza acţiunii
noastre, citez în întregime partea esenţială: „Vreau să repet foarte
categoric că Grecia, ca un aliat credincios, este hotărâtă să continue să
lupte cu toate forţele până la victoria finală. Această hotărâre nu se
limitează la Italia ci se va aplica şi oricărei agresiuni germane… Oricare
ar fi rezultatul şi indiferent dacă Grecia are sau nu speranţa de a
respinge duşmanul în Macedonia, ea îşi va apăra teritoriul naţional,
chiar dacă va conta doar pe forţele proprii.” Guvernul grec a arătat clar
că decizia sa a fost luată înainte de a şti dacă noi putem sau nu să le dăm
vreun ajutor. Domnul Eden a explicat atunci că noi, la Londra, în deplin
acord cu Comandantul şef din Orientul Mijlociu, suntem hotărâţi să dăm
Greciei cel mai deplin ajutor care ne stă în putere. S-au ţinut toată
noaptea conferinţe militare şi de Stat Major, iar a doua zi, în 14, Eden
ne-a trimis următoarea telegramă foarte importantă:
440
Am fost cu toţii impresionaţi de francheţea şi comportarea

corectă a reprezentanţilor greci în toate problemele discutate.
Sunt sigur că ei sunt hotărâţi să reziste până la capătul puterilor şi
că guvernul Majestăţii Sale nu are altă soluţie decât să sprijine
rezistenţa, indiferent care ar fi consecinţele finale… Suntem cu
toţii convinşi că am ales calea dreaptă şi, întrucât a sunat ceasul al
unsprezecelea, am fost sigur că nu veţi dori să amânăm discuţia
pentru a analiza unele amănunte acasă. Riscurile sunt mari, dar
există o şansă de succes.
La aceste mesaje, care aveau acceptul lui Dill şi Wavell, s-a decis în
Cabinet să se dea sprijin deplin propunerilor.
Domnul Eden s-a dus apoi ia Angora şi a avut discuţii îndelungi cu
turcii. Relatarea lui nu a fost încurajatoare. Turcii îşi dădeau seama de
pericol la fel de acut ca şi noi, dar erau convinşi că forţele pe care le-am
putea oferi noi nu ar fi suficiente ca să reprezinte vreo diferenţă
esenţială într-o luptă efectivă. Cum nu aveam forţă ofensivă, considerau
că, pentru cauza comună, ar fi mai bine dacă Turcia ar rămâne neutră
până când îşi va remedia deficienţele şi va putea fi folosită cu efect
maxim. Dacă va fi atacată, bineînţeles că va intra în joc. Eu înţelegeam
bine cât de periculoasă devenise poziţia Turciei. Era evident imposibil
să considerăm că tratatul pe care îl încheiasem cu ea, înainte de război,
o lega acum, când condiţiile se schimbaseră. În 1939, când a izbucnit
războiul, turcii au mobilizat armata lor puternică, bună, vitează. Dar
toate acestea se bazau pe condiţiile primului război mondial. Infanteria
turcă era la fel de bună cum fusese, iar artileria de câmp era
prezentabilă. Dar nu aveau niciuna dintre armele moderne care, din mai
1940, s-au dovedit a fi decisive. Aviaţia lor era lamentabil de slabă şi
primitivă. Nu aveau tancuri sau blindate, nici ateliere de fabricaţie şi de
întreţinere a acestora şi nici oameni instruiţi şi comandanţi care să le
mânuiască. Nu aveau aproape deloc artilerie antiaeriană şi antitanc.
Serviciul lor de transmisiuni era rudimentar. Radarul era necunoscut la
ei. Iar calităţile lor războinice nu includeau aptitudini pentru aceste
mijloace moderne. Pe de altă parte, Bulgaria fusese înarmată în mare
parte de Germania, din imensa cantitate de echipamente de tot felul
luate din Franţa şi din Ţările de Jos, ca rezultat al luptelor din 1940.
Germanii aveau deci suficiente arme ca să-şi înarmeze aliaţii. În ce ne
priveşte, pierduserăm mult la Dunkerque şi trebuia să ne formăm
441
propria noastră armată internă împotriva invaziei, să facem faţă

presiunilor continue ale Blitzului asupra oraşelor noastre, şi totodată să
menţinem războiul în Orientul Mijlociu aşa că puteam da foarte puţin
altora, şi asta cu preţul abandonării altor nevoi urgente. Armata turcă
din Tracia era, în aceste condiţii, serios dezavantajată şi fără speranţă în
comparaţie cu Bulgaria. Dacă la acest pericol se adăugau şi
detaşamentele de aviaţie şi blindate germane, povara asupra Turciei
devenea cu adevărat insuportabilă.
Singura politică sau speranţă în acest război care se întindea
mereu era să realizăm un plan organizat de unire a forţelor Iugoslaviei,
Greciei şi Turciei şi tocmai asta încercam noi să facem acum. Ajutorul
nostru pentru Grecia fusese limitat în primul rând la câteva escadrile de
aviaţie, care au fost trimise din Egipt când o atacase Mussolini.
Următoarea ofertă a constat în unităţi tehnice, dar a fost refuzată de
greci pe motive care nu erau deloc neraţionale. Acum ajungem la a treia
fază, când se părea că era posibil să facem un flanc sigur în deşert, la
Benghazi şi dincolo de el, şi să concentrăm cea mai mare parte a masei
de manevră sau rezerva strategică, probabil în Egipt.
Până acum noi nu făcuserăm niciun pas mai departe decât să
adunăm nişte rezerve strategice cât mai mari în Deltă şi să facem
planuri şi pregătiri ale flotei care să transporte armata în Grecia. Dacă
situaţia se schimba ca urmare a unei întoarceri a politicii Greciei sau a
vreunui alt eveniment, noi trebuia să fim în cea mai bună poziţie ca să-i
facem faţă. Era plăcut, după ce fusesem atât de tare presaţi, să fim în
stare să întoarcem satisfăcător campania din Abisinia, Somalia şi Eritrea
şi să aducem în Egipt suficientă „masă de manevră”. Deşi nu puteam
ghici sau prevede nici intenţiile duşmanului şi nici reacţia prietenilor şi
neutrilor, se părea că aveam deschise mai multe opţiuni importante.
Viitorul rămânea necunoscut, dar nicio divizie nu fusese încă lansată, iar
între timp nu se pierdea nicio zi pentru pregătiri.
Capitolul XVII
BĂTĂLIA ATLANTICULUI
Singurul lucru care m-a speriat cu adevărat în timpul războiului a

fast pericolul submarinelor de buzunar-U. Mă gândeam chiar înainte de
lupta aeriană că invazia va eşua. După victoria în aer, aceasta a fost o
442
bătălie bună pentru noi. Era genul de bătălie pe care, în condiţiile crude
ale războiului, trebuie să fii mulţumit că o duci. Dar acum era periclitată
linia noastră vitală, chiar şi peste marile oceane şi mai ales la intrarea pe
Insulă. Eram mai îngrijorat de această bătălie decât fusesem de
glorioasa luptă aeriană numită Bătălia pentru Britania.
Amiralitatea, cu care eram în cea mai strânsă prietenie şi legătură,
împărtăşea aceste temeri, cu atât mai mult cu cât principala ei
răspundere era să păzească malurile noastre de invazie şi să ţină
deschise liniile vitale spre lumea exterioară. Această misiune fusese
totdeauna acceptată de Marină ca fiind datoria sa ultimă, sacră şi de
neevitat. Aşa încât ne-am gândit şi am cântărit împreună această
problemă. Nu era vorba de vreo luptă aprigă sau de realizări
strălucitoare. Aveam în faţă statistici, diagrame şi curbe necunoscute
naţiunii şi de neînţeles pentru public.
Cu cât se vor reduce importurile noastre şi transportul pe apă în
urma acţiunilor submarinelor de buzunar-U? Se va ajunge oare la un
punct care ar putea să ne distrugă viaţa? Aici nu era loc pentru gesturi
sau lucruri senzaţionale, ci doar se trasau, rece şi lent, nişte linii pe hărţi,
care arătau strangulări potenţiale. În comparaţie cu câmpul de luptă,
aici valorile nu se exprimau în armate curajoase, gata să sară asupra
invadatorului, sau în planuri bune pentru războiul în deşert. Spiritul
înalt şi credincios al oamenilor nu conta în acest domeniu întunecat. În
această problemă, ori veneau peste ocean alimentele, proviziile şi
armele din Lumea Nouă şi din Imperiul Britanie ori acestea eşuau.
Având tot malul marii francez, de la Dunkerque la Bordeaux, în mâinile
lor, germanii n-au pierdut timpul să facă acolo baze pentru submarinele
lor de buzunar-U şi pentru aviaţia care coopera cu acestea. Din iulie
încolo, a trebuit să depărtăm transportul naval de intrările de la sud de
Irlanda, unde, desigur, nu ni se permitea să staţionăm avioane de luptă,
totul trebuia să treacă pe la nord de Irlanda. Aici, prin graţia lui
Dumnezeu, Ulster reprezenta o sentinelă credincioasă. Mersey, Clyde,
erau plămânii prin care respiram. Pe coasta de est şi în Canalul Mânecii,
vasele mici continuau să se confrunte cu atacuri aeriene, cu
ambarcaţiuni uşoare de coastă şi cu mine, iar trecerea fiecărui convoi
între Forth şi Londra devenea aproape zilnic o acţiune în sine.
Pierderile provocate vaselor comerciale au devenit foarte grave în
cele douăsprezece luni dintre iulie 1940 şi iulie 1941, când am putut
spune că bătălia britanică pentru Atlantic a fost câştigată.
443
Săptămâna care s-a terminat la 22 septembrie 1940, a fost cea mai

rea de la începutul războiului iar scufundările au fost mai multe decât
cele pe care le-am suferi într-o perioadă similară în 1917. Presiunea a
crescut necontenit, iar pierderile erau înspăimântător mai mari decât
construcţiile. Resursele vaste ale Statelor Unite intrau încet în acţiune.
Nu ne mai puteam aştepta la chilipiruri mari de vase, cum au fost cele
care au urmat ocupării Norvegiei, Danemarcei şi Ţărilor de Jos în
primăvara lui 1940. Au fost scufundate douăzeci şi şapte de vase,
majoritatea într-un convoi Halifax, iar în octombrie, un alt convoi a fost
masacrat în Atlantic de submarine de buzunar-U, fiind scufundate
douăzeci de vase din treizeci şi patru. În cursul lunilor noiembrie şi
decembrie, intrările şi estuarele de la Mersey şi Clyde au depăşit ca
semnificaţie mortală toţi ceilalţi factori ai războiului. Am fi putut atunci
să coborâm în Irlanda lui de Valera şi să ne recucerim cu forţa armelor
moderne porturile din sud. Am declarat totdeauna că doar
autoconservarea mă va determina să fac lucrul ăsta. Chiar şi această
măsură dură nu ar fi reuşit decât să ne ofere o amânare. Singura soluţie
era să ne asigurăm ieşirea şi intrarea liberă în porturile Mersey şi Clyde.
Se înţelege că scafandrul coborât adânc sub suprafaţa mării depinde
minut cu minut de tubul lui de aer. Ce-ar simţi el dacă ar vedea un grup
tot mai mare de rechini muşcând din acesta? Cu atât mai mult dacă nu
exista posibilitatea ca el să fie ridicat la suprafaţă. Rolul scafandrului era
rezervat celor patruzeci şi şase de milioane de oameni aflaţi pe o insulă
suprapopulată, care duceau un război mare în întreaga lume, ancoraţi
de natură şi gravitate de fundul mării. Ce puteau face tubului său de aer
rechinii? Cum putea oare să-i îndepărteze sau să-i distrugă?
Mai era un aspect al atacului submarinelor de buzunar-U. La
început, Amiralitatea s-a gândit că e suficient să aducă vasele în
siguranţă în port, şi apreciau succesul în raport cu numărul de vase
scufundate, care trebuia să fie minim. Dar acum testul nu mai era acesta.
Ne-am dat seama că viaţa şi efortul de război al ţării depindea în egală
măsură de greutatea importurilor debarcate în siguranţă. În săptămâna
care s-a încheiat la 8 iunie, în timpul apogeului luptei în Franţa, noi
adusesem în ţară circa un milion şi un sfert de tone cargo, exclusiv de
petrol. De la această cifră de vârf, importurile au scăzut la sfârşitul lui
iulie la mai puţin de 750 000 tone pe săptămână. Deşi s-au obţinut unele
îmbunătăţiri în august, media săptămânală a scăzut din nou, fiind în
ultimele trei luni ale anului de ceva mai mult de 800000 tone. Am
444
devenit tot mai preocupat de această scădere a importurilor. I-am trimis

o minută Primului Lord, la mijlocul lui februarie 1941: „înţeleg că
intrarea vapoarelor cu încărcătură în ianuarie a reprezentat mai puţin de
jumătate din cât a fost în ianuarie trecut.”.
Magnitudinea şi rafinamentul măsurilor noastre de protecţie –
convoi, diversiune, demagnetizare, curăţire de mine, evitarea
Mediteranei – lungirea călătoriilor în timp şi distantă şi întârzierile în
porturi din cauza bombardamentelor şi a camuflajului, toate acestea
reduceau eficienţa transportului nostru pe apă într-o măsură mai mare
decât însăşi pierderile. Cu fiecare săptămână, porturile noastre
deveneau tot mai congestionate şi rămâneam tot mai mult în urmă. La
începutul lui martie, se acumulaseră peste 2 600 000 de tone de vase
avariate, dintre care peste jumătate erau imobilizate, având nevoie de
reparaţii.
Pe lângă flagelul care-l constituiau submarinele de buzunar-U, s-a
adăugat atacul pe ocean al avioanelor cu rază de acţiune lungă. Dintre
acestea, aparatele Focke-Wulf 200, cunoscute şi sub numele de Condor,
erau cele mai formidabile dar, din fericire, erau puţine la început. Ele
puteau să plece din Brest sau Bordeaux, să zboare în jurul insulei
Britanice, să facă plinul în Norvegia şi apoi să se întoarcă a doua zi. Pe
drum, vedeau departe, sub ele, marile convoaie de patruzeci sau
cincizeci de vase, soluţie la care ne obligase lipsa de vase de escortă. Ele
puteau ataca aceste convoaie, sau câte un vas, sau puteau semnaliza
poziţiile spre care puteau fi îndrumate submarinele de buzunar-U ca să
le intercepteze.
Puternice crucişătoare germane erau active. Scheer era acum în
Atlantic, îndreptându-se spre Oceanul Indian. În trei luni, acesta
distrusese zece vase de şaizeci de mii de tone în total, iar apoi a reuşit să
se întoarcă în Germania. Crucişătorul Hipper se adăpostea la Brest. La
sfârşitul lui ianuarie, crucişătoarele de război Scharnhorst şi Gneisenau,
după ce şi-au reparat în sfârşit avariile produse în Norvegia, au primit
ordin să facă o ieşire în Atlanticul de nord, în timp ce Hipper făcea
raiduri pe ruta de la Sierra Leone. În timpul unei croaziere de două luni,
ele au scufundat sau capturat douăzeci şi două de vase care însumau
115 000 de tone. În apropiere de Azore Hipper a dat peste un convoi
care se întorcea acasă şi care încă nu avea escortă; într-un atac sălbatic,
care a durat o oră, a distrus şapte vase din nouăsprezece, fără să facă
vreo încercare să salveze supravieţuitori, şi s-a întors la Brest două zile
445
mai târziu. Aceste vase formidabile ne obligau să folosim aproape toate

vasele de război britanice pe lângă convoaie. La un moment dat,
comandantul şef al Flotei interne nu avea la dispoziţie decât un singur
vas de luptă.
Vasul Bismark încă nu era pe lista celor active. Amiralitatea
germană aştepta terminarea construcţiei acestuia şi a însoţitorului său
Tirpitz. Hitler nu ar fi putut folosi mai bine cele două vase de război
uriaşe ale sale decât ţinându-le gata pregătite în Marea Baltică şi lăsând
să apară, din când în când, zvonuri în legătură cu o ieşire iminentă a lor.
Am fi fost obligaţi atunci să ţinem la Scapa Flow sau în împrejurimi,
practic toate vasele noi pe care le aveam, iar el ar fi avut avantajul
alegerii unui moment prielnic, fără a suporta încordarea de a fi veşnic
pregătit. Cum vasele trebuie să meargă periodic la reparaţii de
întreţinere, ar fi fost peste puterile noastre să menţinem o marjă
raţională de superioritate şi orice accident serios ar fi anihilat-o.
***
Gândurile mele s-au concentrat zi şi noapte asupra acestei

probleme înspăimântătoare. În acel moment, singura mea speranţă
sigură de victorie depindea de capacitatea de a duce un război lung şi
fără sfârşit până la obţinerea unei superiorităţi aeriene copleşitoare şi
atunci probabil că alte mari puteri vor fi atrase de partea noastră. Dar
acest pericol mortal pentru liniile noastre vitale îmi rodea măruntaiele.
La începutul lui martie, amiralul Pound a raportat Cabinetului de Război
scufundări excepţional de mari. Eu văzusem deja cifrele şi, după şedinţă,
care a avut loc în Camera Comunelor, i-am spus lui Pound: „Trebuie să
ridicăm această problemă pe cel mai înalt plan, mai presus de orice
altceva. Am să proclam «Bătălia pentru Atlantic». Aceasta, ca şi
instituirea în urmă cu nouă luni a «Bătăliei pentru Britania» a fost un
semnal că intenţionăm să concentrăm toate minţile şi toate
departamentele în cauză asupra războiului cu submarinele de buzunar-
U.”
Pentru a urmări personal problema, cu cea mai mare atenţie, ca să
pot da îndrumări care să înlăture dificultăţile şi obstrucţiile şi să forţez
la acţiune marele număr de departamente şi ramuri implicate, am creat
Comitetul bătăliei pentru Atlantic. Şedinţele acestui comitet se ţineau
săptămânal şi la ele participau toţi miniştrii şi înalţii funcţionari în
446
cauză, atât cei militari cât şi cei civili. De obicei, acestea ţineau nu mai
puţin de două ore şi jumătate. Tot domeniul era trecut în revistă şi totul
era analizat, nimic nu rămânea nedecis. În cercurile largi ale maşinii
noastre de război, care numărau mii de oameni capabili, devotaţi, s-a
stabilit o nouă prioritate, asupra căreia se concentrau priviri
cercetătoare, dintr-o sută de unghiuri.
Submarinele de buzunar-U au început să folosească noi metode
care au devenit cunoscute sub numele de tactica „haitei de lupi”. Aceasta
consta din atacuri din mai multe direcţii ale mai multor submarine care
lucrau împreună. În această perioadă, atacurile aveau loc noaptea, la
suprafaţă, şi cu viteză maximă. Doar distrugătoarele le puteau depăşi
rapid, iar sistemul ASDIC era practic neputincios. Soluţia era nu numai
să avem mai multe escorte rapide ci şi să dezvoltăm sistemul radar, care
ne-ar avertiza de sosirea lor. Oamenii de ştiinţă, marinarii şi aviatorii au
făcut tot ce au putut, dar rezultatele veneau încet. Aveam nevoie de
asemeni de o armă aeriană care să distrugă submarinele ieşite la
suprafaţă şi ne trebuia timp ca să instruim forţele noastre în folosirea
acesteia. Când au fost rezolvate aceste două probleme, submarinele de
buzunar-U au fost mânate înapoi la atacul de sub apă, în care te puteai
măsura cu ele prin metode mai vechi şi bine cunoscute. Acest lucru nu s-
a rezolvat decât abia peste doi ani.
Între timp, noua tactică a „haitei de lupi”, inspirată de amiralul
Doenitz, şeful submarinelor de buzunar-U, el însuşi căpitan de
asemenea vase în războiul trecut, era viguros aplicată de redutabilul
Prien şi alţi comandanţi de asemenea submarine. Dar a urmat răsplata.
La 8 martie, vasul U.47 al lui Prien a fost scufundat odată cu el şi cu
toate ajutoarele sale de către distrugătorul Volverine, iar două zile mai
târziu, U.99 şi U.100 au fost scufundate în timpul unui atac combinat
asupra unui convoi. Ambele erau comandate de ofiţeri importanţi, iar
eliminarea acestor trei bărbaţi capabili a avut un efect vizibil asupra
progresului luptei. Puţini comandanţi care i-au urmat i-au egalat în
abilitate şi îndrăzneală. Cinci submarine de buzunar-U au fost
scufundate în martie pe căile de acces din Atlantic şi, cu toate că am
suferit pierderi dureroase care se ridicau la 243 000 de tone din cauza
submarinelor-U şi alte 113 000 de tone din cauza atacurilor aeriene, se
poate spune că prima rundă în Bătălia pentru Atlantic s-a terminat la
egalitate.
447
Găsind că drumurile de acces ale Atlanticului sunt prea fierbinţi,

submarinele de buzunar-U s-au mutat mai spre vest unde, din cauză că
ni se refuzau porturile irlandeze, doar puţine flotile de escortă puteau
ajunge la convoaie şi era imposibil să fie apărate din aer. Escortele din
Regatul Unit puteau proteja convoaiele noastre doar pe un sfert din ruta
spre Halifax. La începutul lui aprilie, o „haită de lupi”, a atacat un convoi
de-al nostru, la longitudinea 28o vest, înainte ca acestuia să i se alăture
escorta. Au fost scufundate zece vase din douăzeci şi două, cu pierderea
unui singur submarin-U. Cumva, trebuia să ne extindem distanţa
escortării; în caz contrar, zilele noastre erau numărate.
Între Canada şi Marea Britanie se află insulele Tera Nova,
Groenlanda şi Islanda. Toate acestea se află pe flancul celui mai scurt
drum, sau pe marele cerc dintre Halifax şi Scoţia. Forţe bazate pe aceste
„drepte de sprijin” puteau controla, pe sectoare, întreaga rută.
Groenlanda era complet lipsită de resurse, dar celelalte două insule
puteau fi rapid folosite satisfăcător. Se spusese: „Cine deţine Islanda are
un pistol ferm îndreptat spre Anglia, America şi Canada.” Cu acest gând
în minte şi cu concursul populaţiei, noi am ocupat Islanda când
Danemarca a fost ocupată în 1940, iar în aprilie 1941, am stabilit acolo
baze pentru grupurile noastre de escortă şi pentru aviaţie. Astfel, am
extins raza escortelor de suprafaţă până la longitudinea 35o vest. Dar
chiar şi aşa, rămânea o deschidere spre vest, prevestitoare de rele care,
deocamdată, nu putea fi acoperită, în mai, un convoi din Halifax a fost
grav atacat la 41o vest şi a pierdut nouă vase până la sosirea ajutoarelor.
Era clar că doar o escortă de la un capăt la celălalt, din Canada
până în Britania, va fi suficientă; la 23 mai, Amiralitatea a invitat
guvernul Canadei şi pe cel din Terra Nova să folosească portul St. John
din Terra Nova ca bază avansată a forţelor noastre de escortă unite.
Răspunsul a venit imediat şi, până la sfârşitul lunii, s-a realizat în sfârşit
escortarea pe toată ruta. Astfel, Marina regală canadiană a acceptat să
răspundă cu resurse proprii pentru protecţia convoaielor pe partea
vestică a rutei oceanului. Din Marea Britanie şi Islanda, noi puteam
acoperi restul trecerii. Chiar şi aşa, forţele noastre rămase erau
periculos de mici iar pierderile se ridicau vertiginos. În cele trei luni
care se terminau în mai, doar submarinele-U au scufundat 142 de vase,
de 818 000 tone, dintre care 99 erau britanice.
În această tensiune crescândă, Preşedintele, acţionând cu toate
puterile acordate lui în calitate de comandant-şef al Forţelor armate şi
448
înscrise în Constituţia americană, a început să ne dea ajutor armat. A

hotărât să nu permită submarinelor de buzunar-U germane şi războiului
de raid să se apropie de coasta americană; totodată, voia să se asigure că
armamentul pe care n trimitea Britaniei va ajunge cel puţin până la
jumătatea drumului. Din planuri făcute cu mult timp înainte, a apărut
scopul amplu al apărării Atlanticului de către două puteri de limbă
engleză. Cum noi am găsit necesar să ne creăm baze în Islanda, domnul
Roosevelt a luat măsuri ca să-şi creeze o bază aeriană proprie în
Groenlanda. Se ştia că germanii instalaseră deja staţii meteorologice pe
coasta de est, în faţa Islandei. Acţiunea lui venea deci la momentul
oportun. Prin alte decizii, nu numai vasele noastre comerciale ci şi cele
de război, avariate în lupte grele în Mediterana sau în alte locuri, puteau
fi reparate acum în atelierele americane, uşurând astfel mult resursele
noastre interne epuizate.
Veşti importante au sosit la începutul lui aprilie. Preşedintele mi-a
telegrafiat la 11 aprilie că guvernul Statelor Unite va extinde aşa-numita
zonă de securitate şi ariile de patrulare care existau de la începutul
războiului, până la o linie care să acopere apele oceanului Atlantic spre
vest, până la longitudinea 26o vest. În acest scop, îşi propunea să
folosească aviaţie şi vase, care să acţioneze din Groenlanda, Terra Nova,
Nova Scoţia, Statele Unite, Bermude şi Indiile de Vest, cu o extindere
posibilă mai târziu în Brazilia. El ne invita să-i notificăm, în mare secret,
mişcarea convoaielor noastre, „pentru ca unităţile noastre de patrulare
să poată căuta orice vase sau avioane ale naţiunilor agresoare care
operează la vest de noua linie a zonei de securitate.” Americanii, la
rândul lor, vor anunţa poziţia unor vase sau avioane posibil agresoare,
localizate în zona de patrulare americană. Am transmis Amiralităţii
această telegramă cu un adânc sentiment de uşurare.
În 18, guvernul Statelor Unite a anunţat linia sa de demarcaţie
între emisferele de est şi vest la care preşedintele se referise în mesajul
lui din 11 aprilie. Această linie a devenit efectiv frontiera pe mare a
Statelor Unite. Aceasta includea în sfera Statelor Unite toate teritoriile
britanice aflate în sau în apropierea continentului american, Groenlanda
şi Azorele, şi s-a extins curând spre est pentru a include Islanda.
Conform acestei declaraţii, vasele de război ale Statelor Unite aveau să
patruleze în emisfera vestică şi aveau să ne informeze când era cazul,
asupra activităţilor duşmane din acea zonă. Statele Unite rămâneau
totuşi non-beligerante şi nu puteau, în această etapă, să asigure piaza
449
convoaielor noastre. Aceasta rămânea o răspundere britanică pe

întreaga rută.
Efectele politicii preşedintelui aveau întindere mare, iar noi am
continuat lupta cu sentimentul că o importantă parte a poverii fusese
luată de pe umerii noştri de Marina Regală canadiană şi de marina
Statelor Unite. Statele Unite se apropiau mai mult de război şi aceasta
mai ales după apariţia vasului Bismark în Atlantic, pe la sfârşitul lui mai.
Într-o emisiune de radio, la 27 mai, chiar în ziua în care a fost scufundat
vasul Bismark, preşedintele a declarat: „Ar fi o sinucidere să aşteptăm ca
ei inamicii să ajungă în curtea noastră din faţă… De aceea, ne-am extins
patrularea în apele de nord şi de sud ale Atlanticului.” După acest
discurs, domnul Roosevelt a declarat „stare de urgenţă naţională
nelimitată”.
Există ample dovezi că germanii au fost foarte tulburaţi de toate
acestea, iar amiralii Raeder şi Doenitz au cerut Führerului să dea mai
multă libertate submarinelor de buzunar-U, permiţându-le să opereze
spre coasta americană, precum şi împotriva vaselor americane, dacă
erau în convoi sau dacă navigau fără lumini. Hitler a rămas totuşi
neclintit. El se temea totdeauna de consecinţele unui război cu Statele
Unite şi a insistat ca forţele germane să evite acţiuni provocatoare.
Expansiunea eforturilor duşmanului a determinat şi ea propriile ei
corectări. În iunie, inamicul avea, în afara vaselor în instruire, circa
treizeci şi cinci de submarine-U pe mare, dar noile vase care se
produceau acum depăşeau resursele de echipaje foarte bine instruite şi
mai cu seamă de căpitani experimentaţi. Echipajele „diluate” ale noilor
submarine de buzunar-U, formate în mare măsură din tineri fără
practică, dădeau dovadă de o scădere a îndemânării, iar extinderea
luptei înspre întinderile mai îndepărtate ale oceanului a distrus
combinaţia periculoasă dintre submarine şi aviaţie. Avioanele germane,
în majoritatea lor, nu fuseseră echipate sau instruite pentru operaţiuni
deasupra mării. Cu toate acestea, în aceleaşi trei luni, martie, aprilie şi
mai, au fost scufundate 179 vase cu o capacitate de 545 000 de tone,
prin atac aerian, în special în regiunea de coastă. Din acest total, 40 000
de tone au fost distruse doar în luna mai, în două atacuri violente asupra
docurilor din Liverpool. Am fost recunoscător că germanii nu au
perseverat asupra acestor linte chinuite, în tot acest timp, ameninţarea
ascunsă, insidioasă a minelor magnetice a continuat să se rotească în
jurul coastelor noastre, dar cu succes mai redus. Ne-am dezvoltat şi
450
extins bazele din Canada şi Islanda cu toată viteza posibilă şi ne-am

planificat convoaiele în consecinţă. Am mărit capacitatea de rezervă de
combustibil a distrugătoarelor noastre mai vechi şi deci am sporit raza
lor de acţiune. Nou formatul cartier general combinat de la Liverpool s-a
aruncat în luptă cu toate forţele. Pe măsură ce s-au organizat noi escorte
iar personalul a căpătat experienţă, amiralul Noble a format grupuri
permanente cu comandanţi de grup. S-a creat un spirit de echipă şi
oamenii s-au învăţat să lucreze la unison, cu o clară înţelegere a
metodelor comandantului lor. Grupurile de escortă au devenit tot mai
eficiente, iar pe măsură ce puterea lor creştea, cea a submarinelor de
buzunar-U a scăzut.
În iunie, am început să devenim noi superiori. Se făceau toate
eforturile pentru îmbunătăţirea organizării escortei convoaielor noastre
şi pentru dezvoltarea de noi arme şi aparatură militară. Principalele
nevoi erau escorte mai multe şi mai rapide, cu mai mult combustibil,
avioane cu rază mare de acţiune şi, mai presus de toate, un radar bun.
Aviaţia cu baza la mai nu era suficientă, fiecare convoi având nevoie de
aviaţie pe vase, care să detecteze orice submarin-U aflat la distanţă de
tragere, în timp de zi, şi să-l oblige să se scufunde, făcând astfel
imposibil contactul cu vasele noastre, sau să dea alarma, ca să atragă
alte ajutoare la locul respectiv. Avioane de luptă lansate din catapulte
montate pe vase comerciale obişnuite, precum şi pe vase transformate,
cu echipaje din Marina Regală, au întâlnit curând aparatele Focke-Wolf.
Pilotul avionului de luptă, după ce era lansat ca un uliu împotriva
pradei, trebuia la început să-şi salveze viaţa prin pescuirea sa de către
un vas din escortă. Treptat, avioanele Focke-Wolf au devenit din
vânători, vânaţi. Invazia lui Hitler în Rusia l-a obligat să-şi desfăşoare
avioanele în forţă şi, de la un vârf al pierderilor noastre din aprilie, de
aproape trei sute de mii de tone, acestea au scăzut la circa o cincime la
mijlocul verii.
Preşedintele a făcut acum o altă mişcare importantă. A decis să
stabilească o bază în Islanda. S-a căzut de acord ca forţele Statelor Unite
să elibereze garnizoana britanică. Acestea au ajuns în Islanda la 7 iulie şi
insula aceasta a fost inclusă în sistemul de apărare al emisferei vestice.
După aceea, convoaiele americane, Escortate de vase de război
americane, circulau cu regularitate la Reykjavik, şi cu toate că Statele
Unite încă nu intraseră în război, primeau şi vase străine sub protecţia
convoaielor lor.
451
***
La apogeul acestei lupte, am avut una dintre cele mai importante

întâlniri din perioada războiului. În 1930, când nu eram în funcţie, am
acceptat pentru prima şi ultima oară din viaţa mea, un directorat. Era
una dintre companiile subsidiare ale întinsei organizaţii a lordului
Incheape, numită Liniile de transport maritim peninsulare şi orientale.
Timp de opt ani, am participat cu regularitate la şedinţele lunare ale
consiliului de conducere şi mi-am îndeplinit cu grijă îndatoririle. La
aceste şedinţe, am observat treptat un om foarte remarcabil. El prezida
peste treizeci sau patruzeci de companii, dintre care cea cu care aveam
eu legătură era o unitate mică. Am înţeles curând că Frederick Leathers
era creierul central şi factorul de control al acestei combinaţii. El ştia
totul şi se bucura de o încredere absolută. An după an, l-am urmărit
îndeaproape, din mica mea poziţie. Mi-am spus în sinea mea: „Dacă va
mai fi un nou război, ăsta-i omul care va juca acelaşi gen de rol ca şi
marii oameni de afaceri care au servit sub conducerea mea la Ministerul
Muniţiilor, în 1917 şi 1918.”
Leathers şi-a oferit în mod voluntar serviciile Ministerului
Transportului Marin, la izbucnirea războiului, în 1939. Noi nu am venit
prea mult în contact cât am fost la Amiralitate, pentru că funcţiile lui
erau specializate şi subordonate. Dar acum, în 1941, cu stresurile
bătăliei pentru Atlantic, cu nevoia de a combina administrarea vaselor
de transport şi cu preluarea din porturi a întregii mişcări de
aprovizionare pe calea ferată şi pe şosele, persoana lui mi-a venit tot
mai mult în minte. La 8 mai, m-am îndreptat spre el. După multe discuţii,
am transformat Ministerul Transportului pe mare şi al Transportului
într-o singură maşinărie integrată. L-am pus pe Leathers în fruntea
acestuia. Pentru a-i da autoritatea necesară, am creat funcţia de
ministru al Transportului de Război. Eram totdeauna temător când
trebuia să promovez în poziţii înalte, ministeriale, în faţa Camerei
Comunelor, oameni care nu lucraseră şi crescuseră acolo mai mulţi ani.
Membri experimentaţi, care nu aveau funcţii, puteau să-l discrediteze pe
noul venit, iar acesta putea fi mereu îngrijorat de rapoartele pe care le
avea de pregătit şi de ţinut. De aceea, am cerut Coroanei să se confere
noului ministru un titlu.
De atunci şi până la sfârşitul războiului, Lordul Leathers a rămas
cu controlul total al Ministerului Transportului de Război, iar reputaţia
452
lui a crescut cu fiecare dintre cei patru ani care au trecut. El a cucerit
încrederea şefilor de Stat Major şi a tuturor departamentelor din ţară şi
a stabilit relaţii strânse, excelente cu americanii de frunte din acest
domeniu vital. Cu nimeni nu era în mai strânsă armonie decât cu
domnul Lewis Douglas, de la Consiliul Flotei Comerciale a Statelor Unite
şi, mai târziu, ambasador la Londra. Leathers mi-a fost de un ajutor
imens în conducerea războiului. Rareori nu era capabil să îndeplinească
sarcinile grele pe care i le stabileam. De mai multe ori, când toată lumea
şi procedurile departamentale eşuau în rezolvarea problemei de a mişca
o divizie în plus, sau de a o muta de pe vase britanice pe cele americane
sau în alte probleme, eu apelam personal la el şi dificultăţile păreau să
dispară ca prin minune.
În cursul acestor luni critice, cele două crucişătoare de război
Scharnhorst şi Gneisenau au rămas la Brest. Se părea că puteau pătrunde
din nou în Atlantic în orice moment. Datorită Forţei Aeriene Regale, ele
rămâneau însă inactive. Repetate atacuri aeriene s-au efectuat asupra
lor în port, cu un asemenea efect pozitiv încât au rămas acolo tot anul.
Preocuparea duşmanului a devenit curând să le aducă din nou acasă;
dar nici asta n-au putut-o face până în 1942. Vom vedea la timpul
potrivit în ce măsură Marina şi Comandamentul de coastă al Forţelor
Aeriene Regale au avut succes, cum am devenit stăpânii ieşirilor în
ocean, cum erau doborâte aparatele Heinkel 111 de avioanele noastre
de luptă şi cum erau scufundate submarinele-U chiar în marea în care
voiau să ne scufunde pe noi, până când folosind arme noi şi
perfecţionate, am curăţat căile de acces spre Insulă.
Capitolul XVIII
IUGOSLAVIA ŞI GRECIA
Acum venise momentul când trebuia luată decizia irevocabilă de a

trimite sau nu Armata Nilului în Grecia. Acest pas grav era cerut nu doar
pentru a ajuta Grecia în situaţia ei periculoasă şi frământată, ci şi pentru
a forma un front în Balcani împotriva unui atac german iminent, care să
cuprindă Iugoslavia, Grecia şi Turcia, cu efecte pe care nu le puteam
măsura asupra Rusiei Sovietice. Acestea ar fi avut un rol foarte
important dacă conducătorii sovietici şi-ar fi dat seama ce li se pregătea.
453
Nu ceea ce puteam trimite noi ar fi decis problema Balcanilor. Speranţa

noastră limitată era să determinăm şi să organizăm o acţiune unită.
Nouă ni se părea că, dacă la mişcarea baghetei noastre, Iugoslavia,
Grecia şi Turcia ar acţiona împreună, Hitler fie că va lăsa Balcanii în pace
deocamdată, fie că se va angaja atât de mult în lupta cu forţele noastre
combinate, încât va crea un front major în această regiune. Noi nu ştiam
atunci că el era deja temeinic pregătit pentru invadarea Rusiei. Dacă am
fi ştiut, am fi avut mai multă încredere în politica noastră. Am fi văzut că
Hitler risca să cadă între două scaune şi că putea să-şi afecteze acţiunea
principală de dragul unui război preliminar în Balcani. Aceasta s-a şi
întâmplat de fapt, dar noi nu puteam şti la vremea respectivă. Unii pot
gândi că am procedat just; oricum, am procedat mai bine decât ne
dădeam seama atunci. Scopul nostru a fost să animăm şi să combinăm
Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Datoria noastră era ca, pe cât posibil, să
ajutăm Grecia. Pentru toate aceste scopuri, cele patru divizii ale noastre
din Deltă erau bine plasate.
***
La 1 martie, armata germană a început să intre în Bulgaria. Armata

bulgară a fost mobilizată şi a luat poziţie de-a lungul frontierei cu Grecia.
Era o mişcare generală a forţelor germane spre sud, ajutate în toate
felurile de bulgari. A doua zi, domnul Eden şi generalul Dill au reluat
convorbirile militare la Atena. Ca rezultat al acestora, domnul Eden a
trimis un mesaj foarte serios şi punctul nostru de vedere la Londra a
suferit o schimbare marcantă. Amiralul Cunningham, deşi convins că
politica noastră era justă, ne-a făcut să nu avem îndoieli în privinţa
considerabilelor noastre riscuri în care eram implicaţi în Mediterana.
Şefii de Stat Major au luat notă de diverşii factori nefavorabili
politicii noastre în Balcani şi, în special, erau împotriva trimiterii unei
armate în Grecia. „Greutăţile acţiunii acesteia, au raportat ei, au crescut
considerabil”. Simţeau totuşi că nu pot încă pune sub semnul întrebării
sfatul militar al celor de la faţa. Locului, care au descris poziţia ca nefiind
deloc fără speranţă.
După ce am reflectat singur la Chequers, duminică noaptea, asupra
discuţiilor din Cabinetul de Război din dimineaţa aceea, am trimis
următorul mesaj domnului Eden, care acum părăsise Atena şi era la
Cairo. Aceasta constituia o notă discordantă din partea mea. Dar îmi
454
asum toată răspunderea pentru decizia luată, întrucât sunt sigur că aş fi

putut să opresc acţiunea dacă aş fi fost convins. Este cu mult mai uşor să
opreşti un lucru decât să-l faci.
... Am făcut tot posibilul să determinăm o combinaţie în Balcani

împotriva Germaniei. Trebuie să fim atenţi să nu îndemnăm Grecia la o
rezistenţă fără speranţă, singură, împotriva părerii ei, când noi nu avem
decât o mână de trupe care ar putea ajunge în timp la locul respectiv. Se
ridică grave probleme pentru imperiu dacă antrenăm trupe din Noua
Zeelandă şi Australia într-o acţiune care, după cum spui, a devenit şi mai
hazardată.
Trebuie să-i eliberăm pe greci de ideea că sunt legaţi să respingă
un ultimatul german. Dacă din proprie iniţiativă se hotărăsc să lupte,
trebuie, în oarecare măsură, să împărtăşim nefericirea lor. Dar
înaintarea germană rapidă va împiedica orice angajare apreciabilă a
trupelor imperiale britanice. Pierderea Greciei şi a Balcanilor nu este
pentru noi o catastrofă majoră, cu condiţia ca Turcia să rămână în mod
onest neutră. Am putea ocupa Rodos şi să analizăm planuri pentru un
atac în Sicilia sau Tripoli. Suntem sfătuiţi din multe locuri că respingerea
noastră dezonorantă din Grecia ne-ar face mai mult rău în Spania şi la
Vichy decât căderea Balcanilor, despre care nu a fost niciodată vorba că
am putea-o evita doar cu forţele noastre răspândite…
Am ataşat la acesta gravul comentariu al şefilor de Stat Major.

De îndată ce telegrama mea de avertizare a fost citită de
ambasadorul nostru din Atena, el şi-a manifestat deziluzia. El a scris
ministrului de Externe: „Cum putem să-l abandonăm pe regele Greciei,
după asigurările pe care le-a primit de la comandantul şef şi de la şeful
Statului Major Imperial privind şansele rezonabile de succes? Aşa ceva
mi se pare de neconceput. O să fim puşi la stâlpul infamiei de lume în
general, pentru că nu ne-am ţinut de cuvânt. Nu e vorba să-i eliberăm pe
greci de ideea că sunt legaţi să respingă un ultimatum. Ei au decis să
lupte contra germanilor chiar şi singuri, dacă e necesar. Problema este
dacă îi ajutăm sau îi abandonăm.”
Cabinetul de Război a hotărât atunci să nu ia nicio decizie, până
când vom avea un răspuns la toate astea din partea domnului Eden.
Răspunsul lui a sosit a doua zi. Partea esenţială suna astfel:
455
„… Prăbuşirea Greciei fără niciun efort de a o salva printr-o

intervenţie pe uscat ar fi cea mai mare calamitate după ce victoriile din
Libia au eliberat unele forţe, după cum ştie toată lumea. Iugoslavia ar fi
cu siguranţă pierdută; nu putem avea încredere nici că Turcia va avea
puterea să rămână pe poziţii, dacă germanii şi italienii s-ar instala în
Grecia fără niciun efort din partea noastră de a le opune rezistenţă. Fără
îndoială că prestigiul nostru ar suferi dacă am fi scoşi afară în mod
ruşinos dar, în orice caz, a fi luptat şi suferit în Grecia ar fi mai puţin
dăunător pentru noi decât de a fi părăsit Grecia în voia sorţii… În
situaţia existentă, noi suntem cu toţii de acord că părerea susţinută de
noi ar trebui urmată şi să dăm ajutor Greciei”
Însoţit de şefii de Stat Major, am adus chestiunea în faţa
Cabinetului de Război, care a fost deplin informat de tot ce se întâmpla,
pentru luarea deciziei finale. În ciuda faptului că nu puteam trimite mai
multă aviaţie decât fusese aprobat şi care era deja pe drum, nu a existat
nicio ezitare sau divergenţă între noi. Personal, am simţit că oamenii de
la faţa locului au fost bine testaţi. Nu încăpea îndoială că nu le fusese
forţată mâna nicicum de presiunea politică de acasă. Smuts, cu toată
înţelepciunea lui şi analizând lucrurile din unghiul lui separat de vedere
şi cu ochiul proaspăt, a fost de acord. Nimeni n-a trebuit să fie convins.
Aveam cu noi autoritatea cea mai mare a experţilor, care acţionau în
deplină libertate şi cunoscând oamenii de la faţa locului. Colegii mei,
care erau căliţi de numeroasele riscuri prin care am trecut succesiv, au
ajuns în mod independent la aceleaşi concluzii. Domnul Menzies, pe care
apăsa o povară specială, era plin de curaj. Se formase o tendinţă
puternică spre acţiune. Şedinţa Cabinetului a fost scurtă; s-a luat o
decizie finală iar răspunsul a fost sumar:
„Şefii de Stat Major au stabilit că, având to vedere opinia exprimată
hotărât de comandantul şef de la faţa locului, de şeful de Stat Major
Imperial şi de comandanţii forţelor ce urmează să fie folosite, ar fi just
să mergem mai departe. Cabinetul a hotărât să vă autorizeze să
continuaţi operaţiunea şi, făcând acest lucru, cabinetul acceptă
răspunderea sa totală. Vom comunica în consecinţă cu guvernele
Australiei şi Noii Zeelande.”
***
456
Acum trebuie descrisă soarta Iugoslaviei. Toată apărarea la

Salonic depindea de intrarea ei în război şi era vital să ştim ce va face. La
2 martie, domnul Campbell, ambasadorul nostru la Belgrad, s-a întâlnit
cu domnul Eden la Atena. El a spus că iugoslavii se tem de Germania şi
sunt tulburaţi în interior de dificultăţi politice. Există totuşi o şansă că,
dacă ar cunoaşte planurile noastre de a ajuta Grecia, ar putea fi gata să
ajute. Pe data de 5, ministrul de Externe l-a trimis pe domnul Campbell
înapoi la Belgrad, cu o scrisoare confidenţială către regent, prinţul Paul.
În aceasta, el a descris care va fi soarta Iugoslaviei în mâinile germanilor
şi a spus că Grecia şi Turcia intenţionau să lupte dacă erau atacate, într-
un asemenea caz Iugoslavia trebuie să ni se alăture. Regentului trebuia
să i se comunice verbal că britanicii au decis să ajute Grecia cu forţe
terestre şi aeriene, cât de puternic şi de rapid era posibil şi că, dacă un
ofiţer de Stat Major iugoslav ar putea fi trimis la Atena, l-am putea
include în discuţiile noastre.
În această atmosferă, atitudinea regentului a fost influenţată.
Prinţul Paul era un personaj amabil, amator de artă, dar prestigiul
monarhiei era de multă vreme pe cale de dispariţie, iar el ducea acum
politica de neutralitate până la limită. El se temea în mod special că orice
mişcare a Iugoslaviei sau a vecinilor ei i-ar putea provoca pe germani la
o înaintare spre sud în Balcani. El a refuzat propunerea unei vizite a
domnului Eden. Domnea teama. Miniştrii şi politicienii de frunte nu
îndrăzneau să-şi exprime părerile. A fost o singură excepţie. Un general
de aviaţie, pe nume Simovic, reprezentând elementul naţionalist din
rândul corpului ofiţeresc al Forţelor armate. Din decembrie, biroul lui
devenise un centru clandestin al opoziţiei împotriva pătrunderii
germanilor în Balcani şi a inerţiei guvernului iugoslav.
La 4 martie, prinţul Paul a părăsit Belgradul pentru o vizită secretă
la Berchtesgaden şi, sub presiuni dure, s-a angajat verbal ca Iugoslavia
să urmeze exemplul Bulgariei. La întoarcerea sa, la o şedinţă a
Consiliului Regal şi în discuţii separate cu lideri politici şi militari, a
constatat păreri opuse. Dezbaterea a fost violentă, dar ultimatumul
german era real. Generalul Simovic, când a fost chemat la Palatul Alb,
reşedinţa prinţului Paul de pe dealurile de deasupra Belgradului, a fost
ferm împotriva capitulării. Sârbii nu vor accepta o asemenea decizie iar
dinastia va fi în pericol. Dar prinţul Paul, de fapt, angajase deja ţara.
În noaptea de 20 martie, la o şedinţă a Cabinetului, guvernul
iugoslav a decis să adere la Pactul Tripartit. Totuşi, trei miniştri au
457
demisionat din cauza acestei chestiuni. La 24 martie, primul-ministru şi

ministrul de Externe s-au strecurat afară din Belgrad, printr-o staţie de
cale ferată suburbană, cu trenul de Viena. În ziua următoare, ei au
semnat Pactul cu Hitler la Viena, iar ceremonia a fost transmisă la postul
de radio din Belgrad. Zvonuri privind un iminent dezastru au cuprins
cafenelele şi conclavurile din capitala Iugoslaviei.
În cercul mic al ofiţerilor din jurul lui Simovic, se discutase de
câteva luni că, în cazul când guvernul capitulează în faţa Germaniei, să
se întreprindă o acţiune directă. La 26 martie, când vestea întoarcerii de
la Viena a miniştrilor iugoslavi a început să circule în Belgrad,
conspiratorii au decis să acţioneze. Câţiva revoluţionari începuseră să
dea înapoi. N-a fost vărsare de sânge. Câţiva ofiţeri superiori au fost
arestaţi. Primul-ministru a fost adus de poliţie la cartierul general al lui
Simovic şi a fost obligat să semneze o scrisoare de demisie. Prinţul Paul
a fost informat că Simovic a preluat conducerea guvernului în numele
regelui şi că a fost dizolvat Consiliul de Regenţă. Prinţul a fost condus la
biroul generalului Simovic. Împreună cu ceilalţi doi regenţi, el a semnat
apoi actul de abdicare. I s-au acordat câteva ore să-şi strângă lucrurile şi,
împreună cu familia sa, a părăsit Iugoslavia în noaptea aceea, plecând
spre Grecia.
Planul fusese făcut şi executat de câţiva ofiţeri naţionalişti sârbi
care s-au identificat cu adevărata stare de spirit publică. Această acţiune
a declanşat izbucnirea entuziasmului popular. Străzile Belgradului au
fost curând pline de sârbi care strigau: „Mai curând război decât pact;
mai bine moarte decât sclavie.” Se dansa în pieţe. Steaguri engleze şi
franceze au apărut pretutindeni; imnul naţional sârb era cântat cu mare
sfidare de mulţimi viteze, neajutorate. La 28 martie, regele Petru care,
coborând pe un burlan, a fugit de sub tutela regenţei, a participat la un
serviciu divin la Catedrala din Belgrad, în aclamaţii fierbinţi. Ministrul
german a fost insultat în public iar mulţimea a scuipat pe maşina lui.
Această faptă militară a dat avânt vitalităţii naţionale. Un popor care
până atunci fusese paralizat în acţiunea sa, rău guvernat şi rău condus,
şi care avea de multă vreme sentimentul că este prins în laţ, şi-a aruncat
sfidarea necugetată în faţa tiranului şi cuceritorului, în momentul când
acesta era în cea mai mare forţă.
Hitler a fost lovit la sânge. A avut o izbucnire convulsivă de furie
care, pe moment, îi bloca orice gândire şi care, uneori, l-a împins la cele
mai îndrăzneţe aventuri. Nervos, a convocat înaltul Comandament
458
german; erau prezenţi Goering, Keitel şi Jodl, iar Ribbentrop a sosit mai
târziu. Hitler a spus că Iugoslavia e un factor nesigur în acţiunea ce
urmează împotriva Greciei, ba chiar mai mult, în acţiunea „Barbarossa”
de mai târziu, împotriva Rusiei. El a considerat un noroc faptul că
Iugoslavia şi-a dezvăluit intenţiile înainte de lansarea acţiunii
„Barbarossa”. Iugoslavia trebuie să fie distrusă „militar şi ca unitate
naţională”. Lovitura trebuie dată cu asprime, fără milă. Generalii şi-au
petrecut noaptea elaborând ordinele de acţiune. Keitel confirmă punctul
nostru de vedere potrivit căruia cel mai mare pericol pentru Germania
era „un atac asupra armatei italiene, din spate.” Decizia de a ataca
Iugoslavia însemna totala schimbare a mişcărilor militare şi a
aranjamentelor făcute până în acel moment. Invadarea Greciei trebuia
complet reajustată. Trebuiau aduse noi forţe prin Ungaria, din nord.
Totul trebuia improvizat.
Ungaria a fost afectată direct şi imediat. Deşi principala
ameninţare împotriva iugoslavilor venea în mod clar prin România,
toate liniile de comunicaţii duceau prin teritoriul ungar. Aproape prima
reacţie a guvernului german la evenimentele de la Belgrad a fost să-l
trimită cu avionul la Budapesta pe ministrul ungar la Berlin, cu un mesaj
urgent pentru regentul Ungariei, amiralul Horthy:
Iugoslavia va fi anihilată pentru că a renunţat public la

politica de înţelegere cu Axa. Cea mai mare parte a trupelor
germane trebuie să treacă prin Ungaria. Dar principalul atac nu se
va da în sectorul ungar. Aici va trebui să intervină armata ungară
şi, în schimbul cooperării, Ungaria va putea ocupa toate acele
teritorii pe care a fost obligată, în anumite momente, să le cedeze
Iugoslaviei. Problema este urgentă. Este nevoie de un răspuns
imediat, afirmativ.
Ungaria era legată de Iugoslavia printr-un pact de prietenie

semnat în decembrie 1940. Dar opoziţia directă faţă de cererile germane
nu ar fi dus decât la ocuparea Ungariei de către germani, în cursul
operaţiunilor militare iminente. Mai era şi tentaţia redobândirii
teritoriilor de la frontiera de sud, pe care Ungaria le pierduse în
favoarea Iugoslaviei după primul război mondial. Premierul ungar,
contele Teleki, a acţionat necontenit ca să menţină o oarecare libertate
de acţiune pentru ţara sa. El nu era deloc convins că Germania va
459
învinge. Când semnase Pactul Tripartit, el avusese prea puţină încredere

în independenţa Italiei ca partener al Axei. Ultimatumul lui Hitler îi
cerea ca partea ungară să încalce înţelegerea cu Iugoslavia. Iniţiativa i-a
fost totuşi smulsă de Statul Major general ungar, al cărui şef, generalul
Werth, el însuşi de origine germană, îşi făcea propriile lui aranjamente
cu înaltul Comandament german, pe la spatele guvernului ungar.
Teleki a denunţat imediat acţiunea lui Werth ca un act de trădare.
În seara de 2 aprilie 1941, el a primit o telegramă de la ministrul ungar
la Londra că Ministerul de Externe britanic i-a declarat oficial că, dacă
Ungaria va lua parte la o mişcare germană împotriva Iugoslaviei, trebuie
să se aştepte la o declaraţie de război împotriva ei din partea Marii
Britanii. Astfel, şansa Ungariei era fie o rezistenţă zadarnică faţă de
trecerea trupelor germane, fie să se situeze făţiş împotriva Aliaţilor,
trădând Iugoslavia. În această crudă poziţie, contele Teleki a văzut doar
un singur mod de a-şi salva onoarea personală. La puţin timp după ora
nouă, a părăsit Ministerul de Externe şi s-a retras în apartamentul lui
din Palatul Şandor. Acolo, el a primit un telefon. Se crede că acest mesaj
afirma că armatele germane trecuseră deja frontiera ungară. La scurt
timp după aceea, s-a împuşcat. Sinuciderea sa a fost un sacrificiu pentru
iertarea lui şi a poporului său de vinovăţia lor în atacul german asupra
Iugoslaviei. Aceasta îi curăţă numele în faţa istoriei. Dar el nu putea opri
marşul armatelor germane şi nici consecinţele acestuia.
***
Între timp, mişcarea expediţiei noastre în Grecia începuse. În

ordinea îmbarcării, expediţia cuprindea Brigada întâia blindată
britanică, Divizia neo-zeelandeză şi Divizia a 6-a australiană. Acestea
erau complet echipate pe seama altor formaţiuni din Orientul Mijlociu.
Ele trebuiau să fie urmate de Brigada poloneză şi de Divizia a 7-a
australiană. Planul era să se ţină linia Aliakhmon care se întindea de la
gurile râului cu acest nume, prin Veria şi Edhessa, până la frontiera
iugoslavă. Forţele noastre urmau să se alăture forţelor greceşti
desfăşurate pe acest front, echivalente cu şapte divizii, şi urmau să
sosească sub comanda generalului Wilson.
Trupele greceşti erau mai puţine decât promisese iniţial generalul
Papagos. Marea majoritate a armatei greceşti, circa cincisprezece divizii,
era în Albania. Restul era în Macedonia, de unde Papagos nu voia să o
460
retragă şi unde, după patru zile de luptă cu atacul german, a încetat să

mai reprezinte o forţă militară. Forţa noastră aeriană număra doar
optzeci de avioane operaţionale, împotriva unei forţe aeriene germane
de peste zece ori mai mare.
Balcanii
Slăbiciunea poziţiei Aliakhmon era pe flancul stâng, deoarece

putea fi înconjurată prin sudul Iugoslaviei. Am avut puţine contacte cu
Statul Major general iugoslav, al cărui plan de apărare şi grad de
pregătire nu le erau cunoscute grecilor şi nici nouă. Se spera totuşi că, în
această ţară dificilă pe care germanii vor trebui s-o traverseze,
iugoslavii vor putea cel puţin să le provoace întârzieri. Această speranţă
avea să se dovedească nefondată. Generalul Papagos nu considera
461
realizabilă retragerea din Albania în scopul preîntâmpinării unei

asemenea înconjurări. Aceasta nu numai că ar fi afectat sever moralul,
dar armata greacă era atât de prost echipată cu mijloace de transport iar
comunicaţiile erau atât de proaste încât o retragere generală în faţa
inamicului era imposibilă. El, desigur, a amânat decizia până a fost prea
târziu. În aceste condici, Brigada noastră de blindate, a 15-a, a ajuns în
perimetrul înaintat la 27 martie, unde, câteva zile mai târziu, i s-a
alăturat Divizia neo-zeelandeză.
Vestea revoluţiei de la Belgrad ne-a dat, în mod natural, o mare
satisfacţie. Aici măcar se vedea un rezultat palpabil al eforturilor
noastre disperate de a forma un front aliat în Balcani şi de a evita să
cadă toţi treptat în puterea lui Hitler. S-a stabilit ca Eden să rămână la
Atena şi să trateze cu Turcia, iar generalul Dill să se ducă la Belgrad.
Oricine putea vedea că poziţia Iugoslaviei era pierdută, dacă nu se forma
imediat un front comun, al tuturor puterilor în cauză. Iugoslaviei îi era
totuşi deschisă şansa deja menţionată de a da o lovitură mortală în
spatele dezgolit al armatei italiene dezorganizate din Albania. Dacă
acţionau prompt, puteau realiza un eveniment militar major şi, în timp
ce propria lor tară era atacată din nord, ei puteau pune mâna pe masele
de muniţii şi echipamente care le-ar fi dat puterea să ducă lupta de
gherilă în munţii lor, singura speranţă ce le rămânea. Ar fi fost o lovitură
măreaţă care ar fi provocat o reacţie în toată zona Balcanilor. În cercul
nostru, la Londra, noi toţi vedeam o asemenea posibilitate. Harta din
pagina anterioară arată mişcarea ce era considerată realizabilă. Dar
greşelile de ani de zile nu pot fi remediate în ore. Când emoţia generală
s-a liniştit la Belgrad, toţi şi-au dat seama că dezastrul şi moartea se
apropiau de ei şi că nu prea aveau ce face ca să evite acest lucru. Înaltul
Comandament putea măcar acum să-şi mobilizeze armatele. Dar nu
exista niciun plan strategic. Dill a găsit acolo doar paralizie şi confuzie.
Guvernul iugoslav, de teama efectului asupra situaţiei interne, era
hotărât să nu ia nicio măsură care să fie considerată provocatoare de
către Germania. În acel moment, toată forţa Germaniei din apropiere
venea ca o avalanşă peste ei. După starea de spirit şi opiniile miniştrilor
iugoslavi, s-ar fi zis că au luni de zile la dispoziţie în care să ia decizia de
pace sau război cu Germania. De fapt, au avut doar şaptezeci şi două de
ore, înainte ca năpasta să cadă peste ei.
În dimineaţa zilei de 6 aprilie, bombardierele germane au apărut
deasupra Belgradului. Zburând în schimburi de pe aerodromuri ocupate
462
din România, au efectuat un atac metodic asupra capitalei iugoslave,

atac care a durat trei zile. De la înălţimea acoperişurilor, fără teamă de
rezistentă, au sfărâmat oraşul fără nicio milă. Aceasta s-a numit
operaţiunea „Pedepsire”. Când, în sfârşit, s-a făcut linişte, la 8 aprilie,
peste şaptesprezece mii de cetăţeni ai Belgradului zăceau morţi pe
străzi sau sub dărâmături. Din coşmarul de fum şi foc, au apărut
animalele înnebunite, scăpate din cuştile distruse şi din grădinile
zoologice. O barză lovită şchiopăta prin faţa principalului hotel care era
o masă de flăcări. Un urs, zăpăcit şi neînţelegând ce se întâmplă, mergea
prin acest infern cu pas lent, în jos, spre Dunăre. Nu era singurul urs
care nu înţelegea ce se petrece.
Grecia
463
Simultan cu ferocele bombardament asupra Belgradului, armatele

germane concentrate deja la frontiere, au invadat Iugoslavia din mai
multe direcţii. Statul Major general iugoslav nu a încercat să dea singura
lovitură mortală posibilă, în spatele armatei italiene. El s-a considerat
legat să nu abandoneze Croaţia şi Slovenia şi deci a fost obligat să apere
întreaga linie a frontierei. Cele patru Corpuri de armată iugoslave din
nord au fost rapid şi irezistibil împinse spre interior de coloanele
blindate germane, sprijinite de trupele ungare care au traversat
Dunărea şi de forte germane şi italiene care înaintau spre Zagreb.
Principalele forţe iugoslave erau astfel împinse în dezordine spre sud,
iar la 13 aprilie germanii au intrat în Belgrad. Între timp, Armata a
douăsprezecea germană, adunată în Bulgaria, a intrat în Serbia şi
Macedonia. Au intrat în Monastir şi Yanina în data de 10 şi astfel au
împiedicat orice contact între iugoslavi şi greci şi a înfrânt forţele
iugoslave în sud.
Şapte zile mai târziu, Iugoslavia a capitulat.
Această prăbuşire bruscă a distrus principala speranţă a grecilor.
Era un alt exemplu de „Câte una odată”. Noi am făcut tot posibilul să
determinăm o acţiune comună, dar nu din vina noastră am eşuat. O
perspectivă nefericită se deschidea acum în faţa noastră a tuturor. Cinci
divizii germane, incluzând trei divizii blindate, au luat parte la mişcarea
spre sud, spre Atena. La 8 aprilie, era clar că rezistenţa iugoslavă în sud
se prăbuşea şi că flancul stâng al poziţiei Alakhmon va fi curând
ameninţat, iar la 10 aprilie a început atacul asupra flancului nostru.
Acesta a fost oprit timp de două zile de luptă aprigă cu o vreme proastă.
Mai departe spre vest era o singură divizie greacă de cavalerie
care ţinea legătura cu forţele din Albania, iar generalul Wilson a decis că
flancul stâng, foarte presat, trebuia retras. Această mişcare a fost
încheiată în 13, dar în acest proces, diviziile greceşti au început să se
dezintegreze. De atunci încolo, forţa noastră expediţionară a rămas
singură. Wilson, ameninţat în continuare de pe flancul stâng, a decis să
se retragă la Termopile. El i-a prezentat ideea lui Papagos, care a
aprobat-o şi a sugerat el însuşi evacuarea trupelor britanice din Grecia.
Următoarele câteva zile au fost decisive. Wavell a telegrafiat în 16 că
generalul Wilson avusese o convorbire cu Papagos care a arătat că
armata greacă era foarte presată şi avea dificultăţi administrative
datorită acţiunii aeriene. Ordinele lui Wavell către Wilson au fost să
continue lupta în cooperare cu grecii atât timp cât pot rezista, dar
464
autoriza viitoare retrageri, dacă acestea erau considerate necesare. S-au

dat ordine ca toate vapoarele aflate în drum spre Grecia să fie întoarse,
să nu mai fie încărcate ale vase iar cele încărcate să fie golite.
La această veste gravă dar nu neaşteptată, am răspuns imediat că
nu putem rămâne în Grecia împotriva voinţei comandantului şef grec şi
astfel să expunem ţara devastării, iar dacă guvernul grec este de acord,
evacuarea trebuie să continue.
„Creta, am adăugat, trebuie păstrată cu forţa”.
Pe data de 17, generalul Wilson a plecat cu maşina de la Thebes la
palat, la Tatoi, şi acolo s-a întâlnit cu regele, cu generalul Papagos şi cu
ambasadorul nostru. S-a acceptat că retragerea la Termopile a fost
singurul plan posibil. Generalul Wilson era încrezător că putea ţine un
timp linia frontului. Principala discuţie a fost metoda şi ordinea
evacuării. Guvernul grec nu intenţiona să plece încă o săptămână.
Primul-ministru grec, domnul Korysis, a fost deja menţionat. El
fusese ales să preia postul la moartea lui Metaxas. El nu avea experienţă
în funcţia publică, ci doar o viaţă particulară fără pată şi convingeri clare
şi hotărâte. Se părea că nu putea supravieţui ruinei ţării sale şi nu mai
putea purta povara propriilor sale răspunderi. Ca şi contele Teleki din
Ungaria, a hotărât să-şi curme viaţa. În ziua de 18 s-a sinucis. Amintirea
lui trebuie respectată.
***
Retragerea la Termopile era o manevră dificilă, dar acţiunile de

ariergardă încăpăţânate şi îndemânatice au oprit în toate punctele
înaintarea germană impetuoasă, provocând pagube severe. În 20 aprilie,
ocuparea poziţiei la Termopile era completă. Frontal, forţele noastre
erau puternice dar obosite. Germanii se mişcau încet şi poziţia noastră
nu a fost niciodată greu încercată. În aceeaşi zi, armatele greceşti de pe
frontul albanez s-au predat. Pe 21, Majestatea sa i-a spus generalului
Wavell că timpul făcea imposibil ca orice forţă organizată greacă să
sprijine flancul stâng britanic, înainte ca inamicul să poată ataca. Wavell
a replicat că, în cazul ăsta, simţea că era de datoria lui să ia măsuri
imediate pentru reîmbarcarea acelei părţi a armatei lui pe care o putea
scoate. Regele a fost total de acord şi părea să se fi aşteptat la asta. A
vorbit cu regret adânc de faptul că a fost instrumentul care a pus forţele
britanice într-o asemenea situaţie. A promis tot ajutorul pe care îl putea
465
da. Dar totul era în zadar. Capitularea totală a Greciei în faţa

copleşitoarei forţe germane a avut loc la 24 aprilie.
Eram acum confruntaţi cu o nouă evacuare pe mare, asemănătoare
celei pe care am îndurat-o în 1940. Retragerea organizată a cincizeci de
mii de oameni din Grecia în condiţiile respective putea să pară o sarcină
aproape fără speranţă. La Dunkerque am beneficiat de supremaţia
aeriană. În Grecia, germanii aveau controlul complet şi nedisputat al
văzduhului şi puteau exercita un atac aproape continuu asupra
porturilor şi asupra armatei în retragere. Era clar că îmbarcarea putea
avea loc doar noaptea şi, în plus, trupele nu trebuiau să fie văzute pe
plaje în cursul zilei. Era din nou ca în Norvegia, dar pe o scară de zece ori
mai mare.
Amiralul Cunningham şi-a aruncat în această misiune aproape
întreaga forţă de vase uşoare, inclusiv şase crucişătoare şi nouăsprezece
distrugătoare. Acţionând din porturile mici şi plajele din sudul Greciei,
împreună cu transportoare, vase de asalt şi multe ambarcaţiuni mai
mici, salvarea a început în noaptea de 24 aprilie.
Operaţiunea a continuat cinci nopţi la rând. În 26, inamicul a
capturat podul vital peste Canalul Corint, printr-un atac paraşutat, iar
după aceea, trupele germane au năvălit în Peloponez, hărţuind soldaţii
noştri care încercau să ajungă pe plajele din sud. La Nauplion a fost
dezastru. Vasul de transport Slamat, într-un efort vitejesc dar prost
condus pentru a îmbarca mai mulţi soldaţi, a staţionat prea mult timp
ancorat. În zori, când să se depărteze de uscat, a fost atacat şi scufundat
de bombardiere în picaj. Două distrugătoare, care au salvat cei mai mulţi
dintre cei 700 de oameni de la bord, au fost şi ele scufundate printr-un
atac aerian, câteva ore mai târziu. Din toate trei vasele, au scăpat doar
cincizeci de supravieţuitori.
În 28 şi 29, şase distrugătoare şi două crucişătoare au făcut
eforturi să salveze 8000 de soldaţi şi 1400 refugiaţi iugoslavi de pe
plajele de lângă Kalamata. Un distrugător, trimis înainte să organizeze
îmbarcarea, a găsit oraşul în posesia duşmanului şi focuri mari care
ardeau, iar operaţiunea a trebuit să fie abandonată. Deşi un contraatac i-
a împins pe germani afară din oraş, doar 450 de oameni au fost salvaţi
de pe plajele dinspre sud, de patru distrugătoare care şi-au folosit
propriile lor bărci. Aceste evenimente marchează sfârşitul principalei
evacuări. Mici grupuri izolate au fost adunate din diverse insule sau din
mici vase de pe mare în următoarele zile, iar 1400 ofiţeri şi soldaţi,
466
ajutaţi de greci sub pericol de moarte, şi-au croit drum înapoi în Egipt, în
mod independent, în lunile următoare.
În total, am pierdut din trupele noastre peste 11000 de oameni, iar
50 662 au fost evacuaţi în siguranţă, inclusiv cei din Forţele Aeriene
Regale şi câteva mii de ciprioţi, palestinieni, greci şi iugoslavi. Aceste
cifre reprezentau circa 80 la sută din forţele trimise iniţial în Grecia.
Aceste rezultate au fost posibile doar prin hotărârea şi îndemânarea
marinarilor din Marina Regală împreună cu Marinele Comerciale Aliate
care nu au dat înapoi din faţa celor mai nemernice eforturi ale
inamicului de a le opri activitatea. De la 21 aprilie până la încheierea
evacuării, au fost pierdute douăzeci şi şase de vase în urma atacurilor
aeriene. Forţele Aeriene Regale, cu un contingent din Creta, au făcut tot
ce au putut ca să ajute, dar au fost copleşite ca număr. Totuşi, din
noiembrie încolo, puţinele noastre escadrile au adus servicii bune. Au
produs inamicului pierderea confirmată a 231 avioane şi au aruncat 500
tone de bombe. Pierderile lor au fost de 209 avioane, dintre care 72 în
luptă, pierderi grele, dar comportarea lor a fost exemplară.
Mica dar eficienta flotă greacă a trecut acum sub control britanic.
Un crucişător, şase distrugătoare moderne şi patru submarine s-au
salvat la Alexandria, unde au ajuns în 24 aprilie. După aceea, Marina
greacă a fost prezentă cu distincţie în multe dintre operaţiunile noastre
din Mediterana.
Dacă, relatând această tragedie, am lăsat impresia că forţele
imperiale britanice nu au primit ajutor militar efectiv din partea aliaţilor
greci, trebuie amintit că aceste trei săptămâni de luptă disperată din
aprilie au reprezentat momentul de vârf al celor cinci luni dure de luptă
a lor împotriva Italiei, în care au cheltuit aproape întreaga forţă vitală a
ţării lor. Atacată în octombrie 1940, fără avertizare, de un număr de
ostaşi de două ori mai mare decât al lor, i-au respins mai întâi pe
invadatori, apoi, într-un contraatac, i-au bătut, împingându-i înapoi cu
şaizeci de kilometri, în Albania. În timpul iernii grele, s-au încleştat în
munţi cu un duşman mai numeros şi mai bine echipat. Armata greacă
din nord-vest nu avea nici mijloacele de transport, nici drumurile
necesare pentru o manevră rapidă, ca să facă faţă în ultimul moment
noului atac german copleşitor care venea pe flancul şi din spatele
nostru. Forţa ei fusese deja epuizată aproape până la limită, într-o lungă
şi vitejească apărare a patriei.
467
Nu au existat insinuări. Prietenia şi ajutorul pe care le-au arătat

grecii faţă de trupele noastre au durat cu nobleţe până la capăt. Oamenii
din Atena şi din alte puncte de evacuare păreau mai preocupaţi de cei
care au încercat să-i salveze decât de propria lor soartă. Onoarea de
război a grecilor e neîntinată.
Într-o emisiune de radio, am încercat să exprim nu doar
sentimentele lumii de limbă engleză ci şi să înşir faptele dominante care
au hotărât soarta noastră:
În timp ce, în mod firesc, privim cu durere şi îngrijorare multe din

cele ce se întâmplă în Europa şi în Africa şi care se puteau întâmpla şi în
Asia, nu trebuie să ne pierdem simţul proporţiilor şi să devenim astfel
descurajaţi sau alarmaţi. Când privim cu un ochi sigur dificultăţile ce ne
stau în faţă putem căpăta încrederi noi, amintindu-ne de obstacolele pe
care le-am depăşit. Nimic din ceea ce se întâmplă acum nu este
comparabil în gravitate cu dificultăţile pe care le-am depăşit anul trecut.
Nimic din ce se întâmplă în est nu e comparabil cu ce se întâmplă în vest.
Am câteva versuri care par potrivite cu soarta noastră în seara
asta şi cred că vor fi judecate ca atare, acolo unde se vorbeşte engleza
sau unde flutură steagul libertăţii.
„Fără putere pare valul

Când, obosit, loveşte malul,
Dar apa, tot curgând la vale,
Îşi taie drum, prin stânci, spre mare.
Când soarele în zori apare

El dinspre răsărit răsare,
Lumina zilei însă, iată
Apare peste tot, deodată”
468
Capitolul XIX
FLANCUL DEŞERTULUI. ROMMEL. TOBRUK
Toate eforturile noastre de a forma un front în Balcani erau bazate

pe menţinerea flancului deşertului în Africa de Nord. Acesta putea fi
stabilit la Tobruk, dar înaintarea rapidă a lui Wavell spre vest şi
capturarea localităţii Benghazi ne-a oferit toată Cyrenaica. Astfel, poarta
era acum colţul mării de la Agheila. Era un lucru acceptat de toate
autorităţile din Londra şi Cairo că frontul trebuie ţinut cu orice preţ,
aceasta având prioritate asupra oricărei alte activităţi. Distrugerea
totală a forţelor italiene în Cyrenaica şi lunga distanţă pe care trebuia să
o traverseze inamicul înainte de a putea să-şi adune o nouă armată, l-au
făcut pe Wavell să creadă că, un anumit timp de acum încolo, îşi putea
permite să ţină flancul său vital din vest cu forţe moderate şi să
înlocuiască trupele sale încercate cu altele mai puţin bine instruite.
Flancul deşertului era veriga de care depindeau toate celelalte şi nicăieri
nu exista ideea de a-l pierde sau a-l risca de dragul Greciei sau al
oricărui alt eveniment din Balcani.
Dar acum a apărut pe scena lumii un nou personaj, un războinic
german care îşi va avea locul lui în analele lor militare. Erwin Rommel s-
a născut la Heidenheim în Wurtenberg, în noembrie 1891. A luptat în
primul război mondial în Argonne, în România şi în Italia, fiind rănit de
două ori şi primind cele mai înalte clase ale Crucii de fier şi ale ordinului
Pour de Mérite. La izbucnirea celui de al doilea război mondial, a fost
numit comandant al cartierului general de front al Führerului în
campania din Polonia, iar apoi i s-a dat comanda Diviziei a 7-a Panzer
din Corpul XV. Această divizie, poreclită „Fantomele”, a format vârful de
lance al pătrunderii germane peste Meuse. El a scăpat ca prin urechile
acului de a fi capturat, când britanicii au contraatacat la Arras, la 21 mai
1940. El a fost vârful de lance care a traversat râul Somme şi a înaintat
pe malul Senei spre Rouen, împingând aripa stângă franceză şi
capturând numeroase trupe franceze şi britanice în preajma localităţii
St. Valéry. Divizia lui a intrat în Cherbourg exact după evacuarea noastră
finală, iar Rommel a preluat portul şi 30 000 de prizonieri francezi.
Aceste numeroase servicii aduse şi distincţiile primite au dus la
numirea lui, la începutul anului 1941, la comandamentul trupelor
germane trimise în Libia. În acel moment, speranţele italienilor de a
menţine Tripolitania erau limitate, iar Rommel a preluat de sub
469
comanda italiană contingentul tot mai numeros de germani. El s-a

străduit imediat să impună o campanie ofensivă. La începutul lui aprilie,
când comandantul şef italian a încercat să-l convingă că acel Africa
Korps german nu ar trebui să înainteze fără permisiunea lui, Rommel a
protestat că, „în calitate de general german, el trebuie să dea ordine în
concordanţă cu cerinţele situaţiei”.
În toată campania din Africa, Rommel s-a dovedit un maestru în
manevrarea formaţiilor mobile, mai ales în regruparea rapidă după o
operaţiune şi exploatarea succesului. Era un minunat jucător de jocuri
de noroc în domeniul militar, stăpânind problemele aprovizionării şi
bătându-şi joc de opoziţie. La început, înaltul Comandament german,
după ce i-a lăsat libertate de acţiune, a fost uimit de succesele lui şi era
înclinat să-l reţină. Ardoarea şi îndrăzneala lui ne-au produs dezastre
dureroase, dar merită salutul meu – primit nu fără oarecari reproşuri de
către o parte a opiniei publice – pe care l-am făcut în Camera Comunelor
în ianuarie 1942, când am spus despre el: „Averti împotriva noastră un
oponent foarte îndrăzneţ şi priceput şi pot să afirm, pe deasupra
zgomotului războiului, că este un mare general”. El merită de asemeni
respectul nostru pentru că, deşi era un loial soldat german, a ajuns să-l
urască pe Hitler şi acţiunile lui şi chiar a luat parte la conspiraţia din
1944 pentru salvarea Germaniei şi înlăturarea inamicului şi tiranului.
Pentru aceasta, a plătit cu viaţa.
***
Defileul Agheila era miezul situaţiei. Dacă inamicul pătrundea spre

Aghedabia, atunci Benghazi şi tot ce era la vest de Tobruk era în pericol.
El putea alege între a o lua pe şoseaua bună de coastă spre Benghazi şi
mai departe, sau să o ia pe cărările care duceau direct la Mechili şi
Tobruk, care tăiau deşertul, pe o lungime de trei sute de kilometri şi o
lăţime de o sută cincizeci de kilometri. Luând-o pe acest ultim drum, în
februarie, noi am capturat multe mii de italieni care se retrăgeau prin
Benghazi. Pentru noi nu ar fi fost o surpriză dacă Rommel ar fi luat
drumul deşertului ca să ne facă şi nouă acelaşi truc. Totuşi, atât timp cât
menţineam ieşirea de la Agheila, inamicul nu avea cum să ne păcălească
în felul ăsta.
Toate acestea depindeau nu doar de cunoaşterea terenului ci şi de
cunoaşterea condiţiilor războiului în deşert. O superioritate în blindate
470
şi în calitate, mai curând decât în număr, precum şi o paritate rezonabilă

în văzduh, ar fi permis armatei mai bune şi mai vii să învingă într-o
încăierare în deşert, chiar dacă se pierdea ieşirea. Niciuna dintre aceste
condiţii nu a fost îndeplinită prin aranjamentele care s-au făcut. Eram
inferiori în aer, iar blindatele noastre, din motive pe care le vom vedea
mai târziu, erau total neadecvate, aşa cum era şi echipamentul şi
instruirea trupelor de la vest de Tobruk.
Atacul lui Rommel la Agheila a început în 31 martie. Divizia
noastră de blindate avea de fapt o singură brigadă de blindate, iar
Grupul ei de sprijin s-a retras încet, în următoarele două zile. În aer,
inamicul s-a dovedit mult superior. Forţa aeriană italiană încă nu conta
decât în mică măsură, dar erau acolo circa o sută de avioane germane de
luptă şi o sută de bombardiere şi bombardiere în picaj. Forţele noastre
blindate s-au dezorganizat sub atacul german şi au suferit pierderi
serioase. Dintr-o singură lovitură şi aproape într-o singură zi, flancul
deşertului, de care depindeau toate deciziile noastre, s-a prăbuşit.
S-a ordonat evacuarea la Benghazi şi, până în noaptea de 6 aprilie,
retragerea se desfăşura bine. Tobrukul a fost întărit şi păstrat, dar
cartierul general al Diviziei a 2-a Blindate şi două regimente indiene
motorizate s-au trezit înconjurate. Un număr de oameni au reuşit să iasă
din încercuire şi să ia o sută de prizonieri germani, dar o mare
majoritate au fost obligaţi să se predea. Inamicul a înaintat foarte
repede spre Bardia şi Sollum, cu maşini grele blindate şi cu infanterie
motorizată. Alte trupe au atacat fortificaţiile de la Tobruk. Garnizoana a
respins două atacuri, distrugând un număr de tancuri inamice iar
poziţia de acolo şi de la frontiera egipteană a fost stabilizată un anumit
timp.
***
Înfrângerea flancului deşertului în timp ce eram în plină

desfăşurare în aventura greacă, a constituit un dezastru de primă
mărime. Un timp, am fost total uimit de cauza acestor situaţii şi, de
îndată ce am avut un moment mai liniştit, m-am simţit obligat să-i cer
generalului Wavell o explicaţie a celor întâmplate. În mod caracteristic,
el şi-a asumat răspunderea. Dezastrul făcuse să-şi piardă aproape în
întregime blindatele.
471
Duminică 20 aprilie, îmi petreceam sfârşitul de săptămână la

Ditchley, lucrând în pat, când am primit două telegrame de la generalul
Wavell către şeful Statului Major Imperial, care dezvăluiau nenorocirea
lui în toată gravitatea. Îşi descria poziţia tancurilor în amănunţime.
Imaginea era întunecată. „Se va vedea, spunea el, că există doar două
regimente de tancuri prevăzute pentru Egipt până la sfârşitul lui mai şi
nicio rezervă pentru înlocuirea pierderilor, în timp ce acum în Egipt, sunt
oameni instruiţi şi personal excelent pentru şase regimente de tancuri.
Consider vitală aprovizionarea cu tancuri de croazieră, în afara
tancurilor de infanterie, care nu au viteză şi rază de acţiune pentru
operaţiuni în deşert. Te rog dă dumneata ajutor personal”.
Citind aceste mesaje alarmante am hotărât să nu mă mai las
condus de îndărătnicia Amiralităţii şi să trimit imediat un convoi prin
Mediterana, direct la Alexandria, care să transporte toate tancurile de
care avea nevoie generalul Wavell. Am trimis un convoi cu mari întăriri
de blindate, care a plecat imediat prin jurul Capului. Am decis ca vasele
din acest convoi, care transportau tancuri rapide, să ajungă la Gibraltar
şi să ia drumul scurt, reducând timpul cu aproape patruzeci de zile.
Generalul Ismay, care locuia în apropiere, a venit la amiază să mă vadă.
I-am pregătit o minută personală pentru şefii de Stat Major. I-am cerut
să se ducă imediat la Londra cu ea şi să arate clar că eu acord o supremă
importantă executării acţiunii.
Şefii de Stat Major erau deja adunaţi când Ismay a ajuns la Londra
şi au discutat minuta mea până noaptea târziu. Primele lor reacţii la
propunerile mele au fost nefavorabile. Şansele de a trece fără pagube
vasele cu transportul de motorizate prin Mediterana centrală nu erau
prea mari, pentru că, În ziua dinaintea intrării în strâmtori şi în
dimineaţa de după ce vor trece de Malta, convoiul va fi supus atacului
bombardierelor în picaj, în afara razei de acţiune a avioanelor noastre
de luptă cu baza pe mal. S-a mai exprimat părerea că eram periculos de
slabi în tancuri chiar în ţară şi dacă vom suferi acum pierderi grele în
tancuri în străinătate, se va cere ca acestea să fie înlocuite şi, în
consecinţă, se vor scoate alte tancuri din cadrul Forţelor Interne.
Totuşi, a doua zi, când s-a întrunit Comitetul Apărării, amiralul
Pound mi s-a alăturat, spre marea mea satisfacţie, şi a fost de acord să
treacă convoiul prin Mediterana. Şeful de Stat Major al Aerului,
mareşalul aerului Portal, a spus că va încerca să aranjeze un plus de
protecţie de la Malta cu o escadrilă Beau Fighter. Atunci, am cerut
472
comitetului să ia în considerare trimiterea a încă o sută de tancuri de

croazieră cu acest convoi. Generalul Dill s-a opus trimiterii acestor
tancuri suplimentare, având în vedere lipsa lor în apărarea internă.
Având în vedere cu ce anume fusese de acord în urmă cu zece luni, când
am trimis o jumătate din tancurile noastre în jurul Capului spre Orientul
Mijlociu, în iulie 1940, nu puteam avea sentimentul că acest motiv era
valabil şi în acest moment. După cum îşi dă seama cititorul, nu priveam
invazia ca pe un pericol serios în aprilie 1941, deşi se făcuseră
pregătirile împotriva acesteia. Acum ştiu că acest punct de vedere era
corect. S-a stabilit ca operaţiunea, pe care eu am numit-o „Tigrul”, să
continue.
***
În timp ce toate acestea erau în mişcare, Tobrukul ne apăsa greu

mintea. Toate avioanele Hurricane din Grecia fuseseră pierdute şi multe
dintre cele din Tobruk fuseseră distruse sau avariate. Mareşalul aerului
Longmore, considera că orice încercare viitoare de a menţine o escadrilă
de luptă la Tobruk nu va avea ca rezultat decât pierderi grele, fără
niciun folos. Astfel, inamicul va avea superioritate aeriană totală
deasupra Tobrukului, până când va putea fi edificată o nouă forţă de
avioane de luptă. Totuşi, garnizoana de acolo respinsese recent un atac,
provocând inamicului pierderi grele şi luând 150 de prizonieri.
Curând, generalul Wavell ne-a trimis veşti mai îngrijorătoare
despre apropierea întăririlor lui Rommel. Debarcarea Diviziei a 15-a
Blindate germane avea să fie gata probabil până la 21 aprilie. Existau
semne că Benghazi era folosit în mod regulat şi, cu toate că va fi nevoie
de cel puţin cincisprezece zile pentru adunarea aprovizionării, pare
probabil că Divizia de Blindate, Divizia a 5-a de Motorizate uşoare şi
diviziile Ariete şi Trento vor putea să pornească la atac după mijlocul lui
iunie. Nouă, celor de acasă, ni se părea foarte nesatisfăcător faptul că
Benghazi, pe care noi n-am reuşit să-l facem o bază folositoare, juca deja
un rol important acum, când a trecut în mâinile germanilor.
***
În următoarele două săptămâni, atenţia şi îngrijorarea mea s-au

îndreptat spre situaţia acţiunii „Tigrul”. Nu subestimam riscurile pe care
473
Primul Lord al Mării şi le asumase de bunăvoie şi ştiam că, în

Amiralitate, erau multe presimţiri rele. Convoiul, format din cinci vase
cu viteză de 15 noduri, escortate de Forţa H a amiralului Somersville
(Renown, Malaya, Ark Royal şi Sheffield) a trecut Gibraltarul la 6 mai.
Erau acolo şi întăririle pentru flota mediteraneană, formate din Queen
Elizabeth şi crucişătoarele Naiad şi Fiji. Atacurile aeriene din 8 mai au
fost respinse fără daune. Totuşi, în timpul nopţii, două vase s-au lovit de
mine când s-au apropiat de strâmtori. Unul a luat foc şi s-a scufundat
după o explozie; celălalt a fost capabil să continue drumul în convoi.
Când au ajuns la intrarea în Canalul Skerki, amiralul Somerville s-a
despărţit şi s-a întors în Gibraltar, în după-amiaza zilei de 9, amiralul
Cunningham prinzând ocazia să treacă un convoi la Malta, a ajuns
convoiul „Tigrul” cu flota lui, la şaptezeci de kilometri sud de Malta.
Toate forţele acestea şi-au făcut apoi drum spre Alexandria, unde au
ajuns fără alte pierderi sau daune.
În timp ce toate astea erau în balanţă, gândurile mele s-au
îndreptat spre Creta, asupra căreia eram siguri acum că va veni un atac
greu aeropurtat. Mi se părea că, dacă germanii ar putea ocupa şi folosi
aeroporturile de pe insulă, ei ar avea puterea de a se întări aproape
nedefinit şi că doar o duzină de tancuri de infanterie ar putea juca un rol
decisiv în împiedicarea lor de a face asta. De aceea, am cerut şefilor de
Stat Major să ia în considerare să întoarcă un vas din „Tigrul” care, în
trecere, să descarce câteva tancuri în Creta. Colegii mei specialişti, deşi
erau de acord că tancurile ar avea o valoare specială pentru scopul pe
care îl aveam în minte, considerau că nu e bine să se pericliteze restul
valoroasei încărcături a vasului printr-o asemenea diversiune. În
consecinţă, le-am sugerat pe 9 mai că, dacă „se consideră prea periculos
să trimită vasul Clan Lamont la Suda, ar putea lua douăsprezece tancuri,
sau le-ar putea lua oricare alt vas, imediat după descărcarea încărcăturii
la Alexandria”. S-au trimis ordine în consecinţă, iar la 10 mai, Wavell ne-
a informat că „a aranjat deja trimiterea în Creta a şase tancuri de
infanterie şi cincisprezece tancuri uşoare” şi că „ele trebuie să ajungă în
următoarele câteva zile, dacă totul merge bine”. Dar ne mai rămăseseră
foarte puţine zile.
474
Creta şi Marea Egee
Capitolul XX
CRETA
Importanţa strategică a Cretei în toate problemele Mediteranei a

fost deja explicată prin argumente şi evenimente. Vase de război cu baza
în golful Suda, sau care puteau să se aprovizioneze acolo cu combustibil,
ofereau o protecţie foarte importantă Maltei. Dacă baza noastră din
Creta era bine apărată împotriva atacurilor aeriene, putea intra în joc
întregul proces al superiorităţii pe mare, ceea ce ar evita orice expediţie
germană pe mare. Dar numai la o sută cincizeci de kilometri depărtare,
era fortăreaţa italiană Rodos, cu mari aerodromuri şi instalaţii. Eu
dădusem repetate îndemnuri să fortificăm golful Suda. Am folosit chiar
şi expresia „o a doua Scapa”. Insula era în posesia noastră de aproape
şase luni, dar posibilitatea echipării portului cu tunuri antiaeriene mai
puternice ar fi fost posibilă doar pe seama altor nevoi şi mai urgente; iar
Comandamentul Orientului Mijlociu n-a fost capabil să găsească forţă de
muncă locală sau din altă parte pentru a dezvolta aerodromurile. Nu se
punea problema să se trimită o garnizoană mare în Creta sau să se facă
475
baze aeriene puternice pe aerodromurile ei, cât timp Grecia era încă în
mâinile Aliaţilor. Dar totul ar fi trebuit să fie pregătit pentru primirea de
întăriri, de îndată ce ar fi fost disponibile, şi când ar fi apărut
necesitatea. Răspunderea pentru studierea defectuoasă a problemei şi
pentru slaba executare a îndrumărilor date trebuie să fie împărţită între
Cairo şi guvern. Abia după dezastrul din Cyrenaica, din Creta şi din
deşert, mi-am dat seama cât de supraîncărcată şi de subestimată fusese
organizaţia generalului Wavell. Wavell a făcut tot ce-a putut; dar
maşinăria de lucru aflată la dispoziţia lui era prea slabă pentru a-i
permite să facă faţă vastei mase de treburi pe care patru sau cinci
campanii simultane i-o impuneau.
***
În niciun moment din tot războiul, contrainformaţiile noastre nu

au fost atât de real şi precis informate. În confuzia fericită de după
ocuparea Atenei, Statele Majore germane nu au mai păstrat secretele, în
modul lor uzual, iar agenţii noştri din Grecia erau activi şi îndrăzneţi. În
ultima săptămână a lui aprilie, am obţinut din surse demne de încredere
informaţii bune în legătură cu următoarea lovitură germană. Mişcările şi
agitaţia Corpului 11 aerian german precum şi concentrarea nebunească
a micilor ambarcaţiuni în porturile greceşti nu puteau fi ascunse de ochi
şi urechi atente. În nicio operaţiune nu m-am străduit personal să
studiez mai mult şi să cântăresc dovezile sau să mă asigur ca
magnitudinea loviturii iminente să fie bine imprimată comandanţilor
şefi şi comunicată generalilor de la faţa locului.
I-am sugerat comandantului Statului Major Imperial ca generalul
Freyberg să fie pus să comande în Creta, iar el i-a propus asta lui Wavell,
care a fost imediat de acord. Bernard Freyberg şi cu mine eram prieteni
de mulţi ani. Crucea Victoria şi Ordinul D. S. O. cu două trese marcau
activitatea lui neîntrecută şi, la fel ca singurul lui egal, Carton de Wiart,
merita titlul pe care eu li l-am dat de „Salamandra”. Amândoi se simţeau
bine în foc şi puteau fi literalmente sfărâmaţi în bucăţi fără să fie afectaţi
fizic sau psihic. La începutul războiului, nimeni nu era mai potrivit să
comande divizia neo-zeelandeză, pentru care a fost ales imediat. În
septembrie 1940, am cochetat cu ideea de a-i da un obiectiv mai mare.
Acum, în cele din urmă, a primit această comandă decisivă.
476
Freyberg şi Wavell nu-şi făceau iluzii. Geografia Cretei făcea ca

apărarea ei să fie o problemă dificilă. Exista o singură şosea, de-a lungul
coastei de nord, pe care erau înşirate toate punctele vulnerabile ale
insulei. Fiecare dintre ele trebuia să fie independent. Nu puteau exista
rezerve centrale care să fie mutate Într-un punct ameninţat, dacă
această şosea era tăiată şi ţinută ferm de inamic. De pe coasta de sud
spre cea de nord, erau doar drumuri nepotrivite pentru transportul
motorizat. Când pericolul iminent a început să domine minţile
conducătoare, s-au făcut eforturi pentru a se aduce în insulă întăriri şi
arme, mai ales artilerie, dar atunci era prea târziu. În a doua săptămână
din mai, Forţa aeriană germană din Grecia şi din Marea Egee a stabilit o
reală blocadă la lumina zilei şi a lovit mai cu seamă circulaţia din partea
de nord, unde se aflau toate porturile. Din 27000 de tone de muniţii
vitale, trimise în primele trei săptămâni ale lunii mai, sub 3000 de tone
au putut fi debarcate, iar restul a trebuit să se întoarcă. Forţa noastră
antiaeriană era de cincizeci, de tunuri şi douăzeci şi patru de reflectoare.
Erau doar douăzeci şi cinci de tancuri uşoare, Forţele noastre de apărare
erau distribuite în principal ca să apere terenurile de debarcare, iar
totalul trupelor imperiale care au luat parte la apărare se ridica la circa
28 600.
Dar, desigur, numai slăbiciunea noastră în văzduh a făcut posibil
atacul german. La începutul lui mai, Forţele Aeriene Regale erau de
treizeci şi şase de aparate, dintre care doar o treime erau folosite.
Acestea erau împărţite între Retino, Maleme şi Heraklion şi erau un fleac
în comparaţie cu copleşitoarea forţă aeriană care urma să se abată
asupra insulei. Inferioritatea noastră în aer era bine înţeleasă de toţi cei
în cauză şi, la 19 mai, cu o zi înaintea atacului, toate avioanele rămase au
fost evacuate în Egipt. Era cunoscut de către Cabinetul de Război, de
şefii de Stat Major şi de comandantul şef din Orientul Mijlociu, că nu
aveam de ales decât ori să luptăm în condiţiile acestui groaznic
dezavantaj, ori să ne grăbim să ieşim din insulă, lucru posibil la
începutul lunii mai. Dar nu au existat deosebiri de păreri între noi în
privinţa întâmpinării atacului; iar când privim lucrurile şi în lumina
cunoştinţelor de după trecerea timpului, ne dăm seama cât de aproape
era să câştigăm, cu toate lipsurile noastre, şi cât de mari au fost
avantajele obţinute chiar şi în cazul eşecului nostru. Trebuie să fim
bucuroşi de riscurile pe care le-am întâmpinat şi de preţul pe care l-am
plătit.
477
***
Bătălia a început în dimineaţa de 20 mai şi niciodată nu s-a produs

un atac german mai cutezător şi mai barbar. Sub multe aspecte, era unic
în acea vreme. Nu se mai văzuse nimic asemănător. Era primul atac
aeropurtat din analele războiului. Corpul aerian german reprezenta
flacăra mişcării tineretului hitlerist şi era o întruchipare arzătoare a
spiritului teuton de răzbunare pentru înfrângerea din 1918, Floarea
bărbăţiei germane era întruchipată în aceste trupe de paraşutişti, viteze,
foarte instruite şi complet devotate nazismului. Hotărârea lor pasionată
era să-şi închine viaţa pe altarul gloriei germane şi a puterii ei mondiale.
Ei erau destinaţi să se confrunte cu soldaţi mândri, mulţi veniţi tocmai
din cealaltă parte a lumii ca să lupte ca voluntari pentru patria mamă şi
pentru ceea ce considerau a fi cauza dreptăţii şi a libertăţii.
Germanii au folosit întreaga forţă de care dispuneau. Aceasta avea
să fie realizarea aeriană prodigioasă a lui Goering. Putea fi lansată
asupra Angliei în 1940, dacă forţa aeriană britanică ar fi fost sfărâmată.
Dar această speranţă a lor nu se împlinise. Ar fi putut cădea pe Malta.
Dar această lovitură nu ne-a fost hărăzită. Corpul aerian german a
aşteptat mai mult de şapte luni ca să dea lovitura şi să-şi dovedească ce
poate. Acum, în sfârşit, Goering le putea da mult aşteptatul semnal. Când
a început bătălia, noi n-am ştiut care era totalul resurselor germane în
trupe de paraşutişti. Corpul aerian 11 putea fi doar unul dintr-o
jumătate de duzină de asemenea unităţi. Abia după multe luni, am fost
siguri că era singurul. Era, de fapt, vârful lăncii germane. Iar aceasta este
povestea felului cum a triumfat şi cum a fost înfrânt.
La Maleme, grosul artileriei noastre antiaeriene a fost scoasă din
acţiune practic imediat. Înainte ca bombardamentul să se termine, au
început să aterizeze planoare, la vest de aerodrom. Unde erau observate
trupele noastre, acestea erau supuse unui bombardament teribil.
Contraatacurile erau imposibile ziua. Planoare sau transportoare de
trupe aterizau sau cădeau pe plaje, pe lăstăriş, sau pe aerodromurile
măturate de flăcări. În total, în împrejurimi şi între Maleme şi Canea, în
prima zi, au ajuns la sol peste 5000 de germani. Au suferit pierderi
foarte grele, din cauza focului şi a luptei corp la corp cu neo-zeelandezii.
La sfârşitul zilei, noi eram încă în posesia aerodromului.
În dimineaţa acea, atât Retino cât şi Heraklion au suferit un
bombardament puternic, urmat de aruncări cu paraşuta, după-amiază.
478
Au urmat lupte grele, dar, la căderea nopţii, noi am rămas în posesia

fermă a ambelor aerodromuri. Rezultatul acestei prime zile de luptă a
fost deci satisfăcător, în afară de Maleme; dar, în fiecare sector, bande de
oameni bine înarmaţi se mişcau în libertate. Puterea atacului a depăşit
cu mult aşteptările comandamentului britanic, iar furia rezistentei l-a
uimit pe duşman.
Atacul sălbatic a continuat a doua zi, când au apărut avioane care
transportau trupe. Deşi aerodromul Maleme rămânea sub focul artileriei
noastre şi al mortierelor, avioanele cu trupe continuau să aterizeze pe el
sau pe terenul din vest. Înaltul Comandament german părea indiferent
faţă de pierderi, iar cel puţin o sută de avioane germane au fost distruse
prin aterizare forţată în această regiune. Totuşi, adunarea „trupelor
continua. Un contraatac în noaptea aceea ne-a permis să ajungem până
la marginea aerodromului, dar, când s-a luminat, Forţa aeriană germană
a reapărut şi terenul cucerit nu a putut fi menţinut. În cea de a doua zi,
Maleme a devenit un aerodrom operaţional efectiv pentru inamic.
Avioanele transportoare de trupe continuau să sosească într-un ritm de
peste douăzeci pe oră. Mai decisiv era faptul că ele se puteau întoarce să
aducă întăriri. În total, s-a estimat că, în aceste zile şi în cele ce au urmat,
peste şase sute de avioane cu trupe au aterizat sau s-au prăbuşit cu mai
mult sau mai puţin succes, pe aerodrom. Sub presiunea crescândă,
brigada neo-zeelandeză a cedat treptat până a ajuns la aproape
cincisprezece kilometri de Maleme. La Canea şi Suda nu era nicio
schimbare, iar la Retino situaţia era în mâna noastră. La Heraklion
inamicul a aterizat la est de aerodrom, iar acolo se aduna şi sporea un
efectiv ostil.
În a doua noapte, trupele noastre obosite au văzut tot cerul
luminat spre nord de dâre de foc şi au ştiut că Marina Regală era la
lucru. Primul convoi german pe mare pornise în misiunea lui disperată.
Timp de două ore şi jumătate, marina britanică şi-a urmărit prada,
scufundând nu mai puţin de o duzină de caicuri şi trei vapoare cu aburi,
toate înghesuite cu trupe inamice. S-a estimat că, în noaptea aceea, s-au
înecat circa patru mii de oameni. Între timp, contraamiralul King, cu
patru crucişătoare şi trei distrugătoare, şi-a petrecut noaptea de 21
patrulând în apropiere de Heraklion şi, la lumina zilei, în 22, a pornit
spre nord. Un singur caic cu oameni a fost distrus, iar în jurul orei zece,
escadra se apropia de insula Melos. Câteva minute mai târziu, un
distrugător inamic şi cinci ambarcaţiuni mici au fost văzute spre nord şi
479
au fost imediat angajate în luptă. A fost văzut apoi un alt distrugător,

care lăsa o perdea de fum, iar în spatele perdelei erau numeroase
caicuri. De fapt, interceptasem un alt convoi important al inamicului,
plin de soldaţi. Avioanele noastre de recunoaştere îi semnalaseră acest
fapt amiralului Cunningham, dar a trebuit mai mult de o oră ca ştirea să-
i fie anunţată amiralului King. Vasele lui fuseseră supuse unui
necontenit atac aerian, din zori, şi cu toate că nu suferiseră daune până
în acel moment, nu mai aveau muniţii antiaeriene. Contraamiralul,
nedându-şi seama de prada care era aproape la îndemâna lui, a avut
sentimentul că, dacă mai merge spre nord, îşi pune în pericol întreaga
forţă, aşa că a ordonat retragerea spre vest. De îndată ce semnalul a fost
citit de comandantul şef, acesta a trimis următorul ordin:
„Dă lupta. Păstrează legătura prin semnalizare vizuală. Nu

trebuie lăsată armată spre Creta. Este esenţial ca forţe inamice să
nu debarce în Creta.”
Acum însă era prea târziu să distrugă convoiul, care se întorsese şi

se răspândise în toate direcţiile, printre insulele numeroase. Astfel, cel
puţin cinci mii de soldaţi germani au scăpat de soarta camarazilor lor.
Îndrăzneala autorităţilor germane de a ordona ca aceste convoaie de
trupe, practic fără apărare, să traverseze marea într-o zonă unde nu
aveau superioritate navală şi aeriană este un exemplu de ce se putea
întâmpla pe scară uriaşă în Marea Nordului şi în Canalul Mânecii, în
septembrie 1940. Aceasta arată lipsa de înţelegere a germanilor faţă de
ce înseamnă puterea pe mare împotriva forţelor invadatoare, precum şi
preţul în vieţi umane la care te poţi aştepta ca pedeapsă pentru acest
gen de ignoranţă.
Hotărât ferm să distrugă orice invadatori veniţi pe mare, amiralul
Cunningham a aruncat totul în balanţă. E clar că, în decursul acestor
operaţiuni, el nu a ezitat ca, pentru acest scop, să-şi pericliteze nu doar
cele mai preţioase vase ci şi întregul comandament naval din estul
Mediteranei. Comportarea lui în această problemă a fost aprobată de
Amiralitate. În această dură bătălie, nu doar comandamentul german îşi
juca miza cea mai mare. Evenimentele acelor patruzeci şi opt de ore de
luptă pe mare au convins duşmanul, drept care nu s-au mai ivit noi
încercări de debarcări de pe mare, până când soarta Cretei a fost decisă.
480
Dar zilele de 22 şi 23 mai au fost costisitoare pentru marină. Au

fost scufundate două crucişătoare şi trei distrugătoare, un vas de război,
Warspite, a fost scos din acţiune pe mult timp, iar Valiant şi multe alte
vase au fost considerabil avariate. Cu toate acestea, paza pe mare a
Cretei a fost menţinută. Marina nu a eşuat. Nici un singur german nu a
debarcat până la sfârşitul bătăliei pentru insulă.
26 mai a fost ziua decisivă. În cele din urmă, nu au mai putut
suporta. Târziu în noaptea aceea, a fost luată decizia evacuării din Creta
şi a trebuit să facem faţă din nou unei sarcini amare, ştiind cu siguranţă
că vom suferi pierderi grele. Flota tracasată, supraîncordată, a trebuit să
preia sarcina îmbarcării a circa douăzeci şi două de mii de oameni,
majoritatea de pe plaja deschisă de la Sphakia, şi a trecerii lor peste
două sute şi ceva de kilometri de mare, sub dominaţia forţelor aeriene
ostile. Era necesar ca trupele să se ascundă lângă mal, până erau
chemate la îmbarcare. Cel puţin cincisprezece mii de oameni stăteau
ascunşi în terenul scormonit de lângă Sphakia, iar ariergarda lui
Freyberg era în continuă acţiune.
O tragedie aştepta expediţia simultană a amiralului Rawlings, care
s-a dus să salveze garnizoana de la Heraklion. Ajungând înainte de
miezul nopţii, distrugătoarele au transportat trupele la crucişătoarele
care aşteptau în afară. La 3.20 a.m. treaba era terminată. Fuseseră
îmbarcaţi patru mii de oameni şi a început drumul de întoarcere. Fusese
aranjată protecţia cu avioane de luptă, dar, parţial, din cauza schimbării
orelor, avioanele nu au găsit vapoarele. Temutul bombardament a
început la ora 6 a.m. şi a continuat până la o sută cincizeci de kilometri
de Alexandria.
Distrugătorul Hereward a fost prima victimă. La 6.25 a.m., a fost
lovit de o bombă şi n-a mai putut să se ţină în rând cu convoiul. Amiralul
a decis just că trebuie să lase vasul lovit în voia sorţii. Ultima oară a fost
văzut apropiindu-se de coasta Cretei. Majoritatea celor aflaţi la bord au
supravieţuit, dar ca prizonieri de război. Ce era mai rău avea să urmeze.
În următoarele patru ore, crucişătoarele Dido şi Orion şi distrugătorul
Decoy au fost lovite. Viteza escadrei a scăzut la 21 de noduri, dar toate
vasele au menţinut drumul spre sud împreună. Pe Orion, condiţiile erau
îngrozitoare. În afara echipajului, avea la bord 1100 de soldaţi. În
popotele înghesuite au fost ucişi 266 de oameni iar 280 au fost răniţi de
o bombă care a pătruns prin punte. Comandantul, căpitanul G. R. B.
Back, a fost şi el ucis, iar vasul grav avariat şi în flăcări. La amiază, au
481
apărut două vase Fulmars din flota aeriană şi au uşurat oarecum

situaţia. În ciuda tuturor eforturilor, avioanele de luptă ale R. A. F. nu au
putut găsi escadra torturată, deşi au luptat în câteva întâlniri şi au
distrus cel puţin două avioane. Când escadra a ajuns la Alexandria la 8
p.m. pe 29, s-a constatat că o cincime din cel salvaţi din garnizoana de la
Heraklion fuseseră ucişi, răniţi sau capturaţi.
***
După asemenea experienţe, generalul Wavell şi colegii lui au

trebuit să decidă cât de departe trebuiau continuate eforturile de a
aduce trupele noastre din Creta. Armata era în pericol mortal, aviaţia
putea face foarte puţin şi, din nou, sarcina a căzut pe marina obosită şi
avariată de bombe. Amiralul Cunningham considera, în afara oricărei
tradiţii, că e mai bine să se abandoneze armata, dată fiind o asemenea
criză. El a declarat: „Marinei îi trebuiesc trei ani ca să construiască un
vas nou. Vor trebui trei sute de ani pentru a se edifica o nouă tradiţie.
Evacuarea (i. e. salvarea) va continua.” Până în dimineaţa zilei de 29,
fuseseră aduşi aproape 5000 de oameni, dar un mare număr rezista şi se
adăpostea lângă căile de acces de la Sphakia şi erau bombardaţi dacă se
arătau ziua. Decizia de a nu risca noi pierderi navale nelimitate era
justificată, nu doar prin impulsul ei ci şi prin rezultate.
În seara de 28, amiralul King a navigat spre Sphakia. În noaptea
următoare, au fost îmbarcaţi 6000 de oameni fără nicio problemă şi, cu
toate că vasele au fost atacate de trei ori, în ziua de 30 au ajuns în
siguranţă la Alexandria. Norocul s-a datorat avioanelor de luptă ale
Forţelor Aeriene Regale care, deşi puţine, au oprit mai multe atacuri
înainte de a ajunge la ţintă. În dimineaţa zilei de 30, căpitanul Arliss a
mai navigat o dată spre Sphakia, cu patru distrugătoare. Două dintre ele
au trebuit să se întoarcă, dar el a continuat cu cealaltă pereche şi a
îmbarcat cu succes peste o mie cinci sute de soldaţi. Ambele vapoare au
fost atinse de bombe căzute în apropiere, la întoarcere, dar au ajuns cu
bine la Alexandria. Regele Greciei fusese adus cu câteva zile mai înainte,
după numeroase pericole, de către ministrul britanic la Atena. Tot în
noaptea aceea, generalul Freyberg a fost şi el evacuat pe calea aerului, la
instrucţiunile comandantului şef.
La 30 mai, s-a ordonat un ultim efort pentru aducerea trupelor
rămase. Se credea că numărul celor de la Sphakia era de nu mai mult de
482
3000 de oameni; dar informaţii ulterioare au arătat că erau mai mult

decât dublul acestei cifre. Amiralul King a navigat din nou pe 31. Nu
puteau spera să-i aducă pe toţi, dar amiralul Cunningham dăduse ordin
ca vasele să fie umplute la maxim. În acelaşi timp, s-a comunicat
Amiralităţii că aceasta va fi ultima noapte de evacuare. Îmbarcarea a
mers bine şi vasele au navigat din nou la 3 a.m., pe 1 iunie, ducând
aproape 4000 de soldaţi în siguranţă la Alexandria. Peste 5000 de
soldaţi din trupele britanice şi imperiale au rămas undeva în Creta şi au
fost autorizaţi de generalul Wavell să capituleze. Totuşi, mulţi s-au
dispersat individual în insula muntoasă care are o lungime de circa 250
kilometri lungime. Ei şi soldaţii greci au fost ajutaţi de orăşeni şi ţărani,
care erau pedepsiţi fără milă dacă erau descoperiţi. S-au făcut represalii
barbare împotriva ţăranilor nevinovaţi sau curajoşi, aceştia fiind
împuşcaţi câte douăzeci sau treizeci. Din această cauză, am propus
Consiliului Suprem de Război, trei ani mai târziu, în 1944, ca acele crime
locale să fie judecate la locul faptei, iar persoanele acuzate să fie trimise
acolo. Principiul a fost acceptat şi s-au plătit unele datorii mari.
***
Şaisprezece mii cinci sute de oameni au fost aduşi în siguranţă în

Egipt. Erau aproape în întregime trupe britanice şi imperiale. Încă o mie
au fost ajutaţi să scape mai târziu, prin diverse acţiuni de comando.
Pierderile noastre au fost de circa treisprezece mii, ucişi, răniţi şi luaţi
prizonieri. La acestea, trebuie adăugate aproape două mii de vieţi
pierdute de marină. După război, au fost găsite peste patru mii de
morminte germane, lângă Maleme şi golful Suda, şi încă o mie la Retimo
şi Heraklion. În plus, era numărul mare dar necunoscut al celor înecaţi
în mare şi cei care au murit mai târziu în Grecia din cauza rănilor. În
total, inamicul trebuie să fi suferit pierderi, în morţi şi răniţi, de peste
cincisprezece mii de oameni. S-au pierdut sau au fost serios avariate
circa 170 avioane de transport de trupe. Dar preţul pe care l-au plătit
pentru victoria lor nu poate fi comparat cu sălbăticia atacului.
Bătălia din Creta este un exemplu pentru rezultatele decisive care
pot apare în urma unei lupte grele şi bine susţinută, în afară de
manevrarea pentru poziţii strategice. Noi nu ştiam câte divizii
paraşutate aveau germanii. Dar fapt este că Divizia a 7-a aeropurtată era
singura pe care o poseda Goering. Această divizie a fost distrusă în
483
bătălia pentru Creta. Peste cinci mii dintre oamenii lui cei mai viteji au
fost omorâţi şi întreaga structură a organizaţiei lui a fost iremediabil
sfărâmată. Nu a mai reapărut niciodată în forma efectivă. Neo-
zeelandezi şi alte trupe britanice, imperiale, greceşti care au luptat în
bătălia confuză, dezamăgitoare şi zadarnică pentru Creta, pot avea
sentimentul că au jucat un rol definit într-un eveniment care ne-a adus o
uşurare cu bătaie lungă, într-un moment dificil.
Pierderea de către germani a celei mai înalte categorii de luptători
a îndepărtat o armă formidabilă aeriană şi de paraşutişti de a mai lua
parte la evenimentele imediate din Orientul Mijlociu. Goering a câştigat
în Grecia doar o victorie a la Pirus; pentru că forţele pe care le-a cheltuit
acolo, puteau să-i aducă uşor Ciprul, Irakul, Siria şi eventual chiar Persia.
Aceste trupe erau exact cele care erau necesare pentru ocuparea unor
largi regiuni unde nu ar fi întâmpinat mare rezistenţă. A fost prost că a
irosit ocazii aproape nemăsurate şi forţe de neînlocuit într-o luptă
mortală, adesea corp la corp, cu războinicii din Marea Britanie.
Avem acum în posesia noastră „raportul bătăliei” al Corpului 11 de
aviaţie, din care făcea parte Divizia aeropurtată. Când ne amintim de
severele critici şi autocritici la care au fost supuse dispoziţiile noastre,
este interesant să cităm partea adversă. „Forţele terestre britanice din
Creta, scriau germanii, erau de trei ori mai mari decât s-a presupus.
Perimetrul de operaţiune al insulei fusese pregătit pentru apărare cu
cea mai mare grijă şi cu toate mijloacele posibile… Toate construcţiile
erau camuflate cu mare îndemânare… Eşecul, datorat lipsei de
informaţii pentru a aprecia corect situaţia inamicului, a pus în pericol
atacul Corpului 11 aviaţie şi a avut ca rezultat pierderi excepţional de
mari şi sângeroase”.
Poziţia navală în Mediterana era, cel puţin pe hârtie, grav afectată
de pierderile noastre în luptă şi datorită evacuării Cretei. Bătălia de la
Matapan, din 28 martie, a împins deocamdată flota italiană în porturi.
Dar acum, flota noastră a avut de suferit noi şi grele pierderi. După
Creta, amiralul Cunningham avea gata de a fi folosite doar două vase de
război, trei crucişătoare şi şaptesprezece distrugătoare. Alte nouă
crucişătoare şi distrugătoare erau în reparaţie în Egipt, „dar vasele de
luptă Warspite şi Barham şi singurul lui portavion, Formidable, în afară
de încă alte vase, trebuiau să plece din Alexandria pentru a fi reparate în
altă parte. Fuseseră pierdute trei crucişătoare şi şase distrugătoare.
Trebuiau trimise întăriri fără întârziere, pentru refacerea echilibrului.
484
Dar, după cum se va vedea mai departe, ne aşteptau alte nenorociri.

Perioada căreia trebuia să-i facem faţă acum oferea inamicului cea mai
bună şansă de a pune la încercare dubiosul nostru control asupra
Mediteranei şi a Orientului Mijlociu, cu tot ce implica aceasta. Nu
puteam şti că nu va profita de ea.
Siria şi Irak
Capitolul XXI
EFORTUL FINAL AL GENERALULUI WAVELL
În timp ce lupta din Creta şi din deşertul de vest se îndrepta spre

un apogeu, iar Bismark a fost urmărit şi distrus în Oceanul Atlantic,
pericole nesângeroase dar nu mai puţin grave ne-au ameninţat în Siria
şi Irak. Tratatul nostru cu Irakul, din 1930, prevedea că, în timp de pace,
printre altele, Britania putea menţine baze aeriene în apropiere de
Basra şi la Habbaniya şi avea dreptul să tranziteze oricând forţe militare
şi aprovizionare. Se prevedea de asemenea toate facilităţile posibile,
485
inclusiv folosirea căilor ferate, a porturilor, râurilor, aerodromurilor,

pentru trecerca forţelor noastre armate. Când a început războiul, Irakul
a rupt relaţiile diplomatice cu Germania, dar nu i-a declarat război. Când
Italia a intrat şi ea, Irakul nici măcar nu a rupt relaţiile, iar ambasada
italiană de la Bagdad a devenit principalul centru de propagandă în
favoarea Axei şi de instigare a sentimentelor antibritanice. În această
acţiune, italienii erau ajutaţi de muftiul Ierusalimului, care fugise din
Palestina scurt timp înainte de izbucnirea războiului. În urma prăbuşirii
Franţei, prestigiul Britaniei scăzuse foarte mult şi această situaţie ne
provoca multă îngrijorare. Dar o acţiune militară era exclusă şi a trebuit
să continuăm aşa cum puteam mai bine.
În martie 1941 a avut loc o cotitură în rău. Rashid Ali, care
colabora cu germanii, a devenit prim-ministru, iar regentul probritanic,
Emirul Abdul-Ilah, a fugit. Era esenţial să ne asigurăm Basra, principalul
port al Irakului în Golful Persic, aşa că generalul Auchinleck, comandant
şef în India, a trimis un grup de brigadă care a debarcat acolo fără să
întâmpine rezistenţă, la 18 aprilie. Rashid Ali, care contase pe ajutorul
aviaţiei germane, ba chiar şi pe trupe germane aeropurtate, a fost forţat
să acţioneze.
Prima lui mişcare a fost la Habbaniya, baza noastră de
antrenament a Forţelor aeriene, în deşertul irakian. Cantonamentul
avea doar ceva peste 2000 de soldaţi şi nu mai puţin de 9000 de civili,
iar şcoala de pilotaj a devenit astfel un punct de maximă importanţă.
Viceamiralul aerului Smart, care comanda, a luat precauţii curajoase şi
din timp. Până atunci, şcoala avusese doar aparate învechite sau tipuri
de antrenament, dar sosiseră din Egipt şi câteva avioane de luptă
Gladiator, iar optzeci şi două de avioane de toate felurile au fost
organizate în patru escadrile. Apărarea la sol a perimetrului de nouă
kilometri cu un singur rând de sârmă ghimpată era, într-adevăr, slabă.
În data de 30, trupe irakiene din Bagdad au apărut la doar doi kilometri
pe platoul care se înălţa deasupra aerodromului şi taberei. Ele au fost
curând întărite, până când au ajuns la circa 9000 de oameni dotaţi cu
cincizeci de tunuri. Următoarele două zile s-au scurs în parlamentări
inutile, iar în zorii zilei de 2 mai a început lupta.
În Siria ameninţarea nu era mai puţin iminentă şi resursele
noastre erau la fel de restrânse. Era unul dintre numeroasele teritorii
ale imperiului francez de peste mări care se considera legat şi după
capitulare de guvernul francez, iar autorităţile de la Vichy au făcut tot
486
posibilul să împiedice pe oricine din armata franceză a Levantului să

traverseze în Palestina ca să ni se alăture. În august 1940, a apărut o
Comisie italiană de armistiţiu, iar nişte agenţi germani, care fuseseră
internaţi la izbucnirea războiului, au fost eliberaţi şi au devenit activi.
Până la sfârşitului anului, sosiseră mult mai mulţi germani care, cu
fonduri importante, au început să aţâţe sentimente antibritanice şi
antisioniste printre popoarele arabe din Levant. În acelaşi moment când
Rashid Ali a preluat puterea în Irak, Siria a intrat în atenţia noastră.
Avioanele Luftwaffe atacau deja Canalul de Suez din baze aflate în
Dodecanez şi era clar că, dacă voiau, puteau opera împotriva Siriei, mai
ales cu trupe aeropurtate. Dacă germanii obţineau controlul, atunci
Egiptul şi zona Canalului, precum şi rafinăriile de la Abadan intrau sub
ameninţarea continuă a unui atac. Comunicaţiile noastre pe uscat între
Irak şi Palestina ar fi fost în pericol. Asta ar fi putut avea repercusiuni
politice în Egipt iar reputaţia noastră în Turcia şi în Orientul Mijlociu ar
fi fost distrusă.
Curând după ce Rashid Ali a făcut apel la Führer cerând sprijin
armat împotriva noastră în Irak, amiralul Darlan a negociat o înţelegere
preliminară cu germanii în privinţa Siriei. Trei sferturi din materialul de
război adunat sub controlul Comisiei italiene de armistiţiu urma să fie
transportat în Irak, iar forţei aeriene germane urma să i se acorde
facilităţi de aterizare. Generalul Dentz, înaltul comisar de la Vichy şi
comandant şef, a primit ordin să accepte, iar la sfârşitul lui mai, circa o
sută de avioane germane şi douăzeci italiene au aterizat pe
aeroporturile siriene.
***
De la apariţia acestui nou pericol, generalul Wavell a fost

împotriva asumării altei poveri. În Siria, tot ce putea face era să adune
un grup de brigadă. A spus că va face pregătiri şi tot ce poate pentru a
crea impresia că se pregătea o forţă puternică, gata de luptă în Palestina,
care ar fi putut avea oarecare efect asupra guvernului irakian, dar orice
putea trimite el era nu numai neadecvat cât şi tardiv. Lăsa Palestina
periculos de slabă, iar aţâţarea la răscoală avea deja loc. „V-am
atenţionat mereu, telegrafia el, că din Palestina nu se poate da niciun
ajutor în Irak în actualele condiţii şi am sfătuit întotdeauna că un
angajament în Irak trebuia evitat… Forţele mele sunt întinse la limită
487
pretutindeni şi, pur şi simplu, nu-mi pot permite să risc o parte din ele
în ceva ce nu poate avea niciun rezultat pozitiv”.
Pe de altă parte, generalul Auchinleck a continuat să ofere întăriri
pentru Irak, până la cinci brigăzi şi trupe auxiliare, cu condiţia asigurării
transportului pe apă. Noi eram bucuroşi de starea lui de spirit care
venea în întâmpinarea ideilor noastre. Generalul Wavell s-a executat,
protestând. „Simt că e de datoria mea să vă avertizez în termenii cei mai
gravi, a telegrafiat el în 5 mai, că eu consider că prelungirea luptei în
Irak va periclita serios apărarea Palestinei şi Egiptului. Repercusiunile
politice vor fi incalculabile şi vor avea ca rezultat tulburări interne
serioase în bazele noastre, deşi am cheltuit aproape doi ani încercând să
le evit. Vă îndemn deci din nou, foarte insistent, să se negocieze cât mai
curând posibil un aranjament.”
Eu nu eram mulţumit cu asta şi, sprijinit de şefii de Stat Major, am
adus problema în faţa Comitetului Apărării la şedinţa acestuia, a doua zi
la amiază. A fost o atmosferă hotărâtă. La îndrumarea Comitetului, s-au
trimis generalului Wavell următoarele ordine:
„… Aranjament prin negocieri nu se poate realiza decât dacă
irakienii bat în retragere şi se primesc garanţii în privinţa viitoarelor
scopuri ale Axei în Irak. Realitatea situaţiei este că Rashid Ali a fost
totdeauna de partea puterilor Axei şi aştepta doar momentul când
acestea îl vor putea sprijin ca să-şi dea cărţile pe faţă. Sosirea noastră la
Basra l-a obligat să sară când trăgaciul era la jumătate, înainte ca Axa să
fie gata pregătită. Astfel că avem o şansă excelentă să refacem situaţia
printr-o acţiune îndrăzneaţă, dacă aceasta nu e întârziată.
Şefii de Stat Major au sfătuit deci Consiliul Apărării că sunt gata să
accepte răspunderea pentru trimiterea trupelor specificate în telegrama
dumitale, cât mai repede posibil. Comitetul Apărării cere ca
vicemareşalul aerului Smart să fie informat că i se va da ajutor şi că,
dacă este inevitabil, este de datoria lui să apere Habbaniya până la
capăt. Pentru ca să fie menţinută securitatea Egiptului, se va da
maximum de ajutor aerian posibil operaţiunii din Irak.”
Între timp, escadrilele de la Şcoala de zbor de la Habbaniya,
împreună cu bombardierele Wellington de la Shauba, din capul Golfului
Persic, au atacat trupele irakiene de pe platou. Acestea au răspuns
trăgând cu tunurile în cantonament, avioanele lor alăturându-se cu
bombe şi mitraliere. Peste patruzeci dintre oamenii noştri au fost ucişi
sau răniţi în prima zi şi douăzeci şi două de avioane au fost distruse sau
488
avariate. În ciuda dificultăţii de a decola sub focul artileriei, aviatorii

noştri au perseverat. Nu a urmat un asalt al infanteriei, iar treptat
bateriile lor au fost făcute să tacă. S-a constatat că artileriştii inamici nu
rămâneau lângă tunuri în cazul unui atac aerian şi nici când avioanele
noastre apăreau deasupra capului lor. S-a folosit pe deplin acest avantaj
al nervozităţii lor şi, după a doua zi, am putut să îndreptăm o parte a
efortului nostru aerian împotriva forţelor aeriene irakiene şi a bazelor
lor. În nopţile de 3 şi 4 mai, patrule au ieşit în raid împotriva liniilor
irakiene, iar în 5, după patru zile de atac din partea Forţelor Aeriene
Regale, duşmanii au avut de ajuns de îndurat. În noaptea aceea, s-au
retras de pe platou. Au fost urmăriţi, iar o acţiune plină de succes ne-a
adus 400 de prizonieri, o duzină de tunuri, şaizeci de mitraliere şi zece
maşini blindate. O coloană de întărire a fost prinsă pe drum şi distrusă
de aviaţia noastră. La 7 mai, asediul era terminat, iar în 18, garda
avansată a forţei de ajutorare a sosit din Palestina.
Acum însă, irakienii nu erau singurii inamici. Primele avioane
germane s-au stabilit pe aerodromul de la Mosul, în 13 mai, iar de atunci
încolo, sarcina R. A. F. a fost să le atace şi să împiedice aprovizionarea
lor din Siria pe calea ferată. După câteva zile, noi am reuşit să-i strivim.
Mai târziu, a apărut o escadrilă de avioane de luptă italiene, dar nu a
realizat nimic. Ofiţerul german însărcinat cu coordonarea acţiunii
escadrilelor Axei împreună cu forţele irakiene, un fiu al feldmareşalului
Blomberg, a aterizat la Bagdad cu un glonte în cap, mulţumită tirului
greşit al aliaţilor săi. Succesorul lui, deşi mai norocos la aterizare, n-a
putut face nimic, aşa că orice şansă a unei intervenţii încununate de
succes a Axei a dispărut.
Trupele noastre avansate au ajuns la împrejurimile Bagdadului, la
30 mai. Deşi ele erau puţin numeroase iar în oraş era o divizie irakiană,
prezenţa lor a fost prea mult pentru Rashid Ali şi prietenii săi, aşa că
acesta a fugit în Persia, însoţit de miniştrii german şi italian şi de ex-
muftiul Ierusalimului. A doua zi, a fost semnat armistiţiul. Regentul a
fost reinstalat, un nou guvern a preluat conducerea şi curând am ocupat
toate punctele importante din ţară.
Astfel, planul germanilor de a crea răscoală în Irak şi de a pune
stăpânire uşor pe această regiune vastă, a eşuat. Ei aveau bineînţeles la
dispoziţie o forţă aeropurtată care, în acea vreme, le-ar fi dat
posibilitatea să ocupe Siria, Irakul şi Persia, cu preţioasele lor zăcăminte
de petrol. Mâna lui Hitler s-ar fi putut întinde foarte departe spre India
489
şi ar fi făcut semne Japoniei. El a ales totuşi, aşa cum am văzut, să-şi

folosească şi să-şi cheltuiască acel prim organism aerian în altă direcţie.
El a irosit astfel ocazia de a lua o pradă bogată cu un preţ mic, în
Orientul Mijlociu.
***
Nevoia amară de a-i preceda pe germani în Siria ne-a obligat să-l

presăm tare pe Wavell. El a spus că speră că nu va trebui să ducă o
campanie în Siria decât dacă era absolut esenţial. Şefii de Stat Major au
răspuns că nu era altă opţiune decât de a improviza cea mai mare forţă
posibilă, fără să prejudicieze securitatea deşertului vestic, aşa că la 21
mai, în momentul atacului german asupra Cretei, el l-a instruit pe
generalul Maitland Wilson să se pregătească de o înaintare.
Cu ajutorul trupelor franceze libere, aceasta a început la 8 iunie şi
iniţial a întâmpinat o rezistenţă slabă. Nimeni nu putea şti cât de mult
vor lupta cei de la Vichy. Deşi nu prea puteam să ne folosim de
elementul surpriză, unii considerau că inamicul va oferi doar o
rezistenţă formală. Dar când acesta şi-a dat seama cât de slabi eram, s-a
îmbărbătat şi a reacţionat viguros, fie doar şi pentru onoarea armei.
După o săptămână de luptă, lui Wavell i-a fost clar că era nevoie de
întăriri. El a fost capabil să mai adune nişte trupe, inclusiv o parte din
forţele care au capturat Bagdadul. Damascul a fost capturat de
australieni în 21, după trei zile de lupte grele. Înaintarea lor a fost
sprijinită de un raid îndrăzneţ şi costisitor al Comandoului numărul 11
care a fost debarcat de pe mare în spatele liniilor inamicului. Generalul
Dentz şi-a dat seama că ajunsese la limită. Mai avea încă aproximativ
24000 de oameni, dar nu putea spera să opună o rezistenţă continuă. Îi
rămăsese doar o cincime din forţa aeriană. La 8.30 a.m. în 12 iulie, au
sosit trimişi de la Vichy să ceară armistiţiu. Acesta a fost acordat, s-a
semnat o convenţie şi Siria a trecut sub ocupaţie aliată. Pierderile
noastre în morţi şi răniţi erau de peste 4600; cele ale inamicului erau de
circa 6500. S-a produs şi un incident neplăcut. Britanicii luaţi prizonieri
în timpul luptei au fost expediaţi în grabă cu vaporul la Vichy, în Franţa,
de unde cu siguranţă aveau să treacă în mâinile germanilor. Când s-a
descoperit acest lucru şi nu ni s-a oferit nicio soluţie de rezolvare,
generalul Dentz şi alţi înalţi ofiţeri au fost luaţi în custodie ca ostatici.
Acest lucru a avut efectul dorit şi oamenii noştri au fost aduşi înapoi.
490
***
Campania plină de succes din Siria şi Irak a îmbunătăţit mult

situaţia noastră strategică în Orientul Mijlociu. A închis uşa oricăror
încercări ale inamicului de pătrundere spre est din Mediterana, şi a
scăpat Turcia de îngrijorarea în privinţa graniţei ei sudice. Ea putea fi
acum sigură de ajutor din partea unei puteri prietene, dacă ar fi fost
atacată. Bătălia din Creta, care ne-a costat atât de scump, a distrus
puterea de luptă a corpului german aeropurtat. Revolta în Irak a fost
practic înăbuşită şi, cu forţe foarte mici şi improvizate, am recăpătat
stăpânirea asupra vastelor regiuni implicate. Ocuparea şi cucerirea
Siriei, care a fost întreprinsă pentru a întâmpina o situaţie disperată, a
pus capăt, după cum s-a dovedit, pentru totdeauna înaintării germane
spre Golful Persic şi spre India. Dacă, sub tentaţia prudenţei, Cabinetul
de Război şi şefii de Stat Major nu ar fi transformat fiecare acţiune într-
una câştigătoare şi nu şi-ar fi impus voinţa în faţa tuturor
comandanţilor, am fi rămas doar cu pierderile suferite în Creta, fără să
adunăm câştigurile ce au urmat din lupta dură şi glorioasă dusă acolo.
Dacă generalul Wavell, deşi epuizat, s-ar fi frânt sub intensa încordare la
care a fost supus de evenimente şi de ordinele noastre, întregul viitor al
războiului şi al Turciei putea fi modificat în rău. Se pot afirma totdeauna
multe păreri, că nu trebuie să încerci mai mult decât poţi să faci şi că
trebuie să te asiguri pentru ceea ce încerci. Dar acest principiu, ca şi
altele în viaţă şi în război, are excepţii.
Trebuie să fie reţinut faptul că revolta din Irak şi pătrunderea în
Siria, erau doar un mic sector al imensei stări de urgenţă din Orientul
Mijlociu, care îl lovea din toate părţile deodată pe generalul Wavell. În
mod asemănător, întreaga scenă din Mediterana, aşa cum era văzută de
la Londra, era doar o parte secundară a problemei noastre mondiale, în
care dominante erau ameninţarea invaziei, războiului cu submarinele
de buunar-U şi atitudinea Japoniei. Doar forţa şi coeziunea Cabinetului
de Război, relaţiile de respect reciproc şi armonie de vederi între şefii
politici şi cei militari precum şi funcţionarea bună a maşinii noastre de
război ne-au permis să depăşim aceste încercări şi pericole, deşi cu
pierderi dureroase. Mai trebuie descrisă încă o operaţiune, bătălia din
deşertul vestic, care era pe primul plan pentru mine şi şefii de Stat
Major. Iar aceasta, deşi nu a avut succes, l-a oprit pe loc pe Rommel timp
de cinci luni.
491
***
În acea vreme aveam un spion strâns legat de cartierul general al

lui Rommel, care ne dădea informaţii corecte cu privire la poziţia
precară, deşi favorabilă, a lui Rommel. Ştiam cât de îngustă era marja pe
care spera să se menţină şi de asemeni cunoşteam dispoziţiile înaltului
Comandament german de a nu irosi victoriile obţinute forţând prea mult
norocul. Wavell, care avea toate informaţiile noastre, a încercat din
proprie iniţiativă, chiar înainte de iminenta acţiune în Creta, să-l
ţintuiască pe Rommel, înainte de sosirea temutei Divizii a 15-a Panzer,
în plină forţă, după lungul drum de la Tripoli şi înainte ca Benghazi să fie
deschis ca scurtătură pentru aprovizionarea inamicului. El voia să atace
înainte ca tancurile operaţiunii „Tigrul” – „Pui de tigru” cum o numeam
Wavell şi cu mine în corespondenţa noastră – să pornească la atac. O
mică forţă, condusă de generalul Gott, a încercat să facă lucrul ăsta dar a
eşuat iar la 20 mai, ocazia de a-l învinge pe Rommel înaintea sosirii
întăririlor trecuse.
În ciuda pregătirilor făcute înainte, întârzierile la descărcare,
remontare şi amenajare a puilor de tigru pentru condiţiile deşertului s-
au dovedit mari. Situaţia mecanică a multor tancuri de infanterie s-a
dovedit, la sosire, a fi mediocră. Curând au apărut necazurile. Rommel
şi-a desfăşurat cea mai mare parte a Diviziei a 15-a Panzer şi s-a
concentrat asupra frontierei dintre Capuzzo şi Sidi Omar. Se aştepta la
un atac serios pentru Tobruk şi era hotărât să recaptureze şi să ţină
Halfaya, pentru a face lucrurile mai dificile. Această faimoasă trecătoare
era ţinută de Batalionul al 3-lea Goldstream Guards, de un regiment de
artilerie de câmp şi de două escadroane de tancuri. Inamicul a înaintat la
26 mai şi, în acea seară, a ou pat o poziţie spre nord, de unde avea un
punct bun de observaţie asupra întregii poziţii deţinute de batalionul
Goldstream. A doua zi dimineaţa, după o canonadă grea, un atac cu cel
puţin două batalioane şi şaizeci de tancuri ne-a pus în mare pericol.
Rezervele erau prea departe pentru a putea interveni şi nu a rămas
altceva de făcut decât să ne retragem forţele. Ceea ce s-a şi făcut, dar cu
pierderi grele. Doar două dintre tancurile noastre au rămas în funcţiune.
Rommel câştigase obiectivul şi a început să se instaleze ferm la Ilalfaya.
După cum sperase, ocuparea de către el a acestei poziţii avea să ne
aducă mari dificultăţi peste trei săptămâni.
492
***
Pregătirile pentru principala noastră ofensivă, cu numele codificat

„Secure”, continuau activ; dar era şi o latură întunecată. La 31 mai,
Wavell raporta dificultăţile tehnice pe care le avea cu refacerea Diviziei
a 7-a Blindate. Cea mai apropiată dată la care putea lansa „Securea” era
15 iunie. În timp ce îşi dădea seama de pericolele amânării, ceea ce
însemna riscurile unei întăriri aeriene a inamicului şi ale unui atac greu
la Tobruk, el avea sentimentul că, întrucât viitoarea bătălie va fi între
tancuri, trebuie să dea Diviziei de Blindate toate şansele, iar zilele de
aşteptare în plus ar „dubla posibilităţile de succes”.
Acum aşteptam cu speranţă şi teamă atacul nostru în deşert, care
putea schimba în favoarea noastră întregul mers al campaniei. În
contrast neliniştitor cu performanţele noastre de la începutul anului,
germanii au pus rapid în funcţiune Benghazi, iar grosul forţelor lor erau
probabil întreţinute, în mare măsură, prin intermediul portului. Acum
ştim că germanii au reuşit să concentreze dinainte o mare parte a
blindatelor lor, fără ca noi să ne dăm seama. De fapt, au adus în acţiune
mai mult de 200 de tancuri împotriva celor 180 ale noastre.
„Securea” a început devreme, în 15 iunie. La început, lucrurile au
mers destul de bine, dar, în a treia zi, la 17 iunie, totul a mers prost şi a
devenit clar că lovitura noastră eşuase. Retragerea întregii forţe s-a
făcut în ordine, sub protecţia avioanelor noastre de luptă. Inamicul nu a
forţat urmărirea, în parte probabil pentru că blindatele lui erau greu
atacate de bombardierele noastre. Dar putea fi totuşi şi un alt motiv.
După cum ştim acum, ordinele lui Rommel erau să se acţioneze pur
defensiv şi să se adune forţe pentru operaţiuni în toamnă. Dacă germanii
s-ar fi încurcat într-o urmărire puternică peste frontieră şi prin asta ar fi
suferit pierderi, acest lucru ar fi fost în directă contradicţie cu ordinele
primite. Deşi această acţiune pare mică în comparaţie cu amploarea
războiului în Mediterana, cu toate campaniile lui, eşecul acesteia a fost
pentru mine cea mai mare lovitură. Succesul în deşert ar fi însemnat
distrugerea forţei îndrăzneţe a lui Rommel. Tobrukul ar fi fost eliberat şi
retragerea inamicului l-ar fi putut duce dincolo de Benghazi, la fel de
repede cum venise. Tocmai pentru acest obiectiv, aşa cum l-am judecat
eu, au fost înfruntate toate pericolele operaţiunii „Tigrul”. Veştile
evenimentului din 17 nu au ajuns la mine şi, ştiind că rezultatele urmau
să sosească în curând, m-am dus la Chartwell, unde casa era închisă,
493
dorind să fiu singur. Aici am primit rapoartele cu cele întâmplate. Câteva

ore m-am plimbat neconsolat prin vale.
***
Cititorul care a urmărit naraţiunea este pregătit acum mental

pentru decizia pe care am luat-o în ultimele zece zile ale lunii iunie
1941. În ţară, noi aveam sentimentul că Wavell era un om obosit. S-ar
putea spune că am forţat prea tare calul care trage, până ce acesta s-a
oprit. Convergenţa extraordinară a cinci sau şase teatre de luptă, cu
suişurile şi coborâşurile lor, asupra unui singur comandant şef a
constituit o încordare la care puţini militari au fost supuşi. Am fost
nemulţumit de felul cum asigurase Wavell apărarea Cretei şi mai ales
pentru că nu a trimis ceva mai multe tancuri. Şefii de Stat Major au
trecut peste părerea lui în favoarea acţiunii mai mici dar mai norocoase
din Irak, care a avut ca rezultat Habbaniya şi un succes local complet. În
sfârşit, era „Securea”, în care s-a angajat Wavell, loial riscurilor pe care
mi le-am asumat trimiţând puii de tigru. Eram nemulţumit de
aranjamentele făcute de cei de la Cartierul general al Orientului Mijlociu
în ce priveşte primirea puilor de tigru, după ce îi transportaserăm în
ajutorul lui prin ucigaşa Mediterana, cu atâtea pericole şi cu atâta noroc.
Am admirat spiritul cu care dusese această mică luptă, care putea fi atât
de importantă, şi extrema lui nepăsare faţă de riscurile personale în a
zbura de colo-colo pe amplul teren al luptei confuze. Dar operaţiunea
părea să fi fost prost concepută, mai ales prin eşecul de a fi realizat o
ieşire din poarta portului Tobruk ca un element prealabil şi
indispensabil.
Peste toate acestea, era faptul înfrângerii flancului deşertului de
către Rommel, care a subminat şi răsturnat toate proiectele greceşti în
care ne angajaserăm cu toate pericolele înfiorătoare şi prăzile
strălucitoare, ceea ce însemna pentru noi sfera supremă a războiului din
Balcani. Îmi amintesc că am comentat: „Rommel a smuls acum de pe
fruntea lui Wavell laurii de curând cuceriţi şi i-a aruncat în nisip”. Acesta
nu era un gând adevărat ci doar o durere trecătoare. Toate acestea nu
pot fi judecate decât pe baza documentelor autentice scrise la vremea
respectivă şi, fără îndoială, pe baza altor dovezi valoroase pe care
viitorul le va dezvălui. Rămâne faptul că, după operaţiunea „Securea”,
am ajuns la concluzia că e necesară o schimbare.
494
Generalul Auchinleck era acum comandant şef în India. Nu-mi

plăcuse întru totul atitudinea lui în campania din Norvegia, la Narvik.
Părea înclinat prea mult pentru securitate şi siguranţă, iar în război nu
există niciuna, nici alta, şi totodată era tentat să subordoneze totul
satisfacerii a ceea ce considera el a fi cerinţe minime. Totuşi, am fost
foarte impresionat de calităţile lui personale, de prezenţa şi caracterul
lui nobil. După Narvik, când el a preluat Comandamentul de sud, am
primit din multe cercuri, oficiale şi particulare, dovezi despre vigoarea şi
tăria pe care o dăduse acestei importante regiuni. Numirea lui în calitate
de Comandant şef în India a fost foarte bine primită. Am văzut cum se
oferise să trimită forţele indiene la Basra şi ardoarea cu care s-a ocupat
de suprimarea răscoalei din Irak. Aveam convingerea că, prin
Auchinleck, aş aduce o figură nouă, proaspătă, care să suporte
multiplele încordări din Orientul Mijlociu şi că Wavell, pe de altă parte,
ar găsi în marea comandă a Indiei, timpul să-şi recapete forţele, înainte
de a apare noi dar iminente provocări şi ocazii. Am constatat că aceste
păreri ale mele nu întâmpinau rezistenţă în cercurile noastre
ministeriale şi militare din Londra. Cititorul trebuie să-şi amintească
faptul că niciodată nu am condus cu puteri autocrate şi totdeauna a
trebuit să acţionez împreună şi să mă concentrez alături de opinia
politică şi militară. La 21 iunie, am telegrafiat în conformitate. Wavell a
primit decizia cu seriozitate şi demnitate. În acel moment, voia să
zboare în Abisinia, ceea ce se dovedea extrem de periculos. Biograful lui
afirmă că atunci când a citit mesajul meu, a spus: „Primul-ministru are
dreptate. Ar trebui să existe un ochi nou şi o mână nouă pe acest teatru.”
***
De mai multe luni, fusesem foarte necăjit de vizibilul caracter

neadecvat al Statului Major de la Cairo, şi mi-am dat tot mai mult seama
de poverile de diverse feluri ce erau aruncate în spatele zbuciumatului
nostru comandant şef. Însuşi Wavell, împreună cu ceilalţi comandanţi
şefi, ceruseră, încă din 18 aprilie, o uşurare şi asistenţă. Punctul lui de
vedere era susţinut de cei doi colegi de profesie ai lui. Comandanţii şefi,
au simţit în timpul vizitei domnului Eden cât de convenabil este să ai în
apropiere o înaltă autoritate politică. După plecarea lui, au simţit un vid.
Fiul meu Randolph, care plecase cu comandourile, dispersate
acum în oarecare măsură, era în acest timp în deşert. El era membru al
495
Parlamentului şi avea considerabile contacte. Nu aveam prea des veşti

de la el, dar la 7 iunie am primit, prin Ministerul de Externe, următoarea
telegramă pe care o trimisese din Cairo, cu ştirea şi încurajarea
ambasadorului nostru, Sir Miles Lampson:
Nu văd cum am putea începe să câştigăm războiul aici, până

nu vom avea la faţa locului un civil competent care să dea
îndrumări politice şi strategice de zi cu zi. De ce nu trimiteţi aici un
membru al Cabinetului de Război care să prezideze peste întreg
efortul de război? În afară de un mic personal, ar avea nevoie de
doi oameni importanţi care să coordoneze aprovizionarea şi
cenzura directă, contrainformaţiile şi propaganda. Majoritatea
oamenilor preocupaţi de aici îşi dau seama de nevoia unei reforme
radicale pe această linie. Nu este suficientă o simplă schimbare de
personal, iar momentul actual pare deosebit de fructuos şi
favorabil unei schimbări de sistem. Te rog iartă-mă că te deranjez,
dar consider actuala situaţie deplorabilă, aşa că o acţiune urgentă
este vitală în perspectiva oricărui succes.
Este adevărat că aceasta mi-a clarificat problemele în minte. I-am

răspuns două săptămâni mai târziu: „M-am gândit mult, de câtva timp, la
ideile din telegrama ta folositoare şi bine concepută.” Apoi am acţionat.
Îl adusesem pe căpitanul Oliver Lyttelton în guvern, ca preşedinte
al Camerei de Comerţ, în octombrie 1940. Îl cunoscusem din copilăria
lui. A făcut armata la Grenadieri, în timpul celor mai grele lupte din
primul război mondial, fiind rănit şi decorat de mai multe ori. După ce a
părăsit armata, a intrat în afaceri şi a devenit directorul unei mari firme
metalurgice. Cunoscându-i remarcabilele calităţi personale, nu am ezitat
să-l aduc în Parlament şi în funcţii înalte. Administrarea lui a căpătat
respect din partea tuturor partidelor din guvernul nostru naţional. Nu
mi-a plăcut propunerea lui din 1941 în legătură cu cartelele de
îmbrăcăminte, dar am constatat că acestea au fost primite favorabil de
Cabinet şi Camera Comunelor şi nu încape îndoială că erau necesare în
acel moment. El era un om de acţiune permanentă şi am avut acum
sentimentul că era potrivit pentru postul nou şi inexistent până acum,
de ministru al Cabinetului de Război, rezident în Orientul Mijlociu.
Acesta va mai lua de pe umerii şefilor militari o bună parte din treburi.
Am găsit problema foarte acceptabilă pentru colegii mei din toate
496
partidele. În consecinţă el a fost însărcinat cu datoria primordială de a

uşura înaltul comandament de toate problemele externe şi de a rezolva
cum se cuvine, pe loc, în concordanţă cu politica guvernului Majestăţii
Sale, multe chestiuni ce afectează diverse departamente sau autorităţi
care până acum au necesitat avizul din ţară.
Toate aceste noi aranjamente, cu reacţia administrativă ce a
urmat, se potriveau şi erau în concordanţă cu schimbarea
comandantului în Orientul Mijlociu.
Capitolul XXII
O NEMESIS A SOVIETELOR
Nemesis personifică „zeiţa răzbunării, care distruge norocul

excesiv, controlează îngâmfarea care îl însoţeşte… şi este cea care
pedepseşte crimele extraordinare”. Acum trebuie să punem în lumină
eroarea şi vanitatea guvernului sovietic şi a uriaşei maşini comuniste, ca
şi ignoranţa lor extremă în legătură cu propria lor situaţie. Sovieticii au
arătat o indiferenţă totală faţă de soarta puterilor occidentale, deşi
aceasta a însemnat distrugerea „celui de-al doilea front” pe care aveau
în curând să-l pretindă. Se părea că habar nu aveau că, de peste şase
luni, Hitler hotărâse să-i distrugă. Dacă serviciul lor de contrainformaţii
i-a anunţat despre vasta desfăşurare germană spre est, care acum
creştea cu fiecare zi, ei au omis mulţi paşi necesari ca să le facă faţă.
Astfel, au permis ca regiunea Balcanilor să fie ocupată de Germania. Ei
urau şi dispreţuiau democraţiile occidentale; dar cele patru ţări, Turcia,
România, Bulgaria şi Iugoslavia, care erau de un interes vital pentru ei şi
pentru securitatea lor, puteau fi toate reunite încă din ianuarie de
guvernul sovietic, cu ajutor britanic real, ca să formeze un front Balcanic
activ împotriva lui Hitler. Le-au lăsat pe toate să se macine în confuzie şi
toate, cu excepţia Turciei, au fost curăţate una câte una. Războiul este în
principal un catalog de greşeli, dar ne îndoim că a existat în istorie o altă
greşeală de asemenea proporţii ca aceea săvârşită de Stalin şi şefii
comunişti, care se fac vinovaţi că au irosit orice posibilităţi în Balcani şi
au aşteptat cu nepăsare, sau au fost incapabili să-şi dea seama de
groaznicul atac ce era îndreptat iminent împotriva Rusiei. Noi i-am
calificat déjà ca pe nişte calculatori egoişti. În această perioadă însă ei s-
497
au dovedit şi proşti. A fost nevoie să fie aruncată în balanţă forţa, masa,

vitejia şi rezistenţa Măicuţei Rusia. Dar până în acel moment, în ce
priveşte politica, previziunea, competenţa în calitate de arbitri, Stalin şi
comisarii lui s-au dovedit a fi cei mai păcăliţi cârpaci din cel al doilea
război mondial.
Directiva „Barbarossa”, dată de Hitler la 18 decembrie 1940, a
prevăzut gruparea generală şi sarcinile principale ale forţelor ce urmau
să fie concentrate împotriva Rusiei. La acea dată, totalul forţelor
germane pe frontul de est era de 14 divizii. A multiplica această cifră
mai mult de trei ori a fost un proces imens atât în ce priveşte
planificarea cât şi în pregătire, ceea ce a ocupat în întregime primele
luni ale anului 1941. În ianuarie şi februarie, aventura din Balcani, în
care Führerul s-a lăsat atras, a însemnat scoaterea din est spre sud a
cinci divizii, dintre care trei erau blindate. În mai, desfăşurarea germană
în est a crescut la 87 divizii, din care nu mai puţin de 25 erau absorbite
în Balcani. Considerând magnitudinea şi riscurile invadării Rusiei, era
nesăbuit să se tulbure concentrarea în est printr-o diversiune serioasă.
Vom vedea cum o amânare de cinci săptămâni a fost impusă operaţiunii
supreme ca rezultat al rezistenţei noastre în Balcani şi, în special, al
revoluţiei din Iugoslavia. Nimeni nu poate măsura ce consecinţe a avut
această amânare în perspectiva instalării iernii asupra sorţii campaniei
germano-ruse. Este rezonabil să apreciem că, prin aceasta, a fost salvată
Rusia. În mai şi la începutul lui iunie, multe divizii germane şi toate
diviziile blindate au fost mutate din Balcani spre frontul de est; iar în
momentul asaltului, germanii au atacat cu 120 de divizii, dintre care
şaptesprezece erau blindate şi douăsprezece motorizate. Şase divizii
româneşti erau şi ele incluse în grupul armatei de sud. Ca rezervă
generală, se adunaseră sau se adunau alte 26 de divizii; aşa încât, la
începutul lui iulie, înaltul Comandament German putea conta pe cel
puţin 150 de divizii, sprijinite pe principala forţă de luptă a Forţelor
Aeriene de circa 2700 de avioane.
***
Până la sfârşitul lui martie, nu eram convins că Hitler era hotărât

să pornească un război mortal împotriva Rusiei şi nici nu-mi dădeam
seama cât de aproape era acesta. Rapoartele noastre de contrainformaţii
dezvăluiau în mod amănunţit o mişcare extinsă de trupe germane spre
498
şi în statele Balcanice, care au marcat primele trei luni ale anului 1941.
Agenţii noştri se puteau mişca destul de liber în ţările aproape neutre şi
au putut să ne tină corect la curent cu numeroasele forte germane care
se adunau pe calea ferată sau pe şosele, spre sud-est. Dar acestea nu
implicau în mod necesar invazia Rusiei şi erau uşor de explicat prin
interesele şi politica germană în România şi Bulgaria, prin scopurile ei în
Grecia şi prin aranjamentele din Iugoslavia şi Ungaria. Informaţia
noastră despre mişcarea intensă care avea loc în Germania spre
principalul front rusesc, care se întindea din România până la Baltica,
era mult mai greu de obţinut. Că Germania, în acest stadiu şi înainte de a
lămuri scena din Balcani, va deschide un nou front important cu Rusia,
mi se părea un lucru prea bun ca să fie adevărat. Nu erau semne de
slăbire a forţei germane împotriva noastră dincolo de Canal. Raidurile
aeriene asupra Britaniei continuau cu intensitate. Maniera în care
trupele germane se concentrau în România şi Bulgaria fusese trecută cu
vederea şi aparent acceptată de guvernul sovietic; dovada pe care o
aveam, că o aprovizionare importantă şi valoroasă este trimisă din
Rusia în Germania, continuitatea vizibilă a intereselor celor două ţări în
ocuparea şi divizarea Imperiului britanic în Orient, toate făceau să pară
că Hitler şi Stalin vor cădea la învoială pe seama noastră, mai curând
decât să se războiască unul cu celălalt. Acum ştiu că această învoială era,
În limite largi, scopul lui Stalin.
Aceste impresii erau împărtăşite de Comitetul nostru unit al
contrainformaţiilor. La 7 aprilie, acesta a declarat că existau unele
informaţii care circulau în Europa, În legătură cu un plan german de
atacare a Rusiei. Deşi Germania, arăta comitetul, avea forţe
considerabile la dispoziţie în răsărit şi se aştepta să se lupte cu Rusia
într-un moment sau altul, era improbabil să se decidă deocamdată să
deschidă un nou front major. După aceasta, principalul obiectiv al
Germaniei în 1941 rămânea înfrângerea Regatului Unit. Încă la 23 mai,
acest comitet al celor trei arme raporta că zvonul unui iminent atac
împotriva Rusiei s-a stins şi că, potrivit unor rapoarte, era iminentă o
nouă înţelegere între cele două ţări.
Şefii noştri de Stat Major o luaseră însă înaintea sfetnicilor lor şi cu
mai multă hotărâre: „Avem indicaţii ferme, atrăgeau ei atenţia
Comandamentului Orientului Mijlociu la 31 mai, că germanii
concentrează acum armate mari şi forţe aeriene împotriva Rusiei. Sub
499
această ameninţare, ei vor cere probabil concesii foarte dăunătoare

nouă. Dacă ruşii refuză, germanii vor porni atacul”.
Abia la 5 iunie, Comitetul unit al contrainformaţiilor a raportat că
scara pregătirii militare germane în Europa răsăriteană pare să indice că
era în joc o chestiune mai vitală decât o înţelegere economică. Este
posibil ca Germania să fi dorit să înlăture de pe frontul de est potenţiala
ameninţare a forţelor sovietice tot mai puternice. Acesta considera că
încă nu este posibil să se spună dacă rezultatul va fi război sau
înţelegere.
Eu nu am fost mulţumit cu acest tip de înţelepciune colectivă şi am
preferat să văd personal originalele. Am aranjat deci, încă din vara
anului 1940, ca maiorul Desmond Morton să selecteze zilnic fragmente
pe care le citeam totdeauna, făcându-mi propria mea părere, uneori
mult înaintea lor.
Astfel, cu uşurare şi emoţie, spre sfârşitul lui martie, am citit un
raport de contrainformaţii de la o sursă dintre cele de mai mare
încredere, despre mişcarea şi contramişcarea blindatelor germane pe
calea ferată dintre Bucureşti şi Cracovia. Aceasta arăta că, de îndată ce
miniştrii iugoslavi şi-au declarat supunerea la Viena, trei din cele cinci
divizii Panzer, care se mişcaseră prin România spre sud, spre Grecia şi
Iugoslavia, fuseseră acum trimise spre nord, la Cracovia, iar în al doilea
rând, arăta că tot acest transport a fost întors după revoluţia din
Belgrad, iar cele trei divizii Panzer au fost trimise din nou în România.
Această mişcare a circa şaizeci de trenuri nu putea să nu fie observată
de agenţii noştri de la faţa locului.
Pentru mine, asta mi-a luminat întreaga scenă europeană, ca un
fulger. Mişcarea bruscă spre Cracovia a atât de multe blindate, necesare
în sfera balcanică, nu putea însemna decât intenţia lui Hitler de a invada
Rusia în mai. Aceasta mi s-a părut, de atunci încolo, ca fiind cu siguranţă
scopul lui principal. Faptul că revoluţia de la Belgrad a necesitat
întoarcerea lor în România, implica poate o amânare din mai pentru
iunie. Am căutat un mijloc de a-l avertiza pe Stalin şi, întărâtându-l în
legătură cu pericolul ce îl pândea, să stabilesc cu el contacte de tipul
celora pe care le stabilisem cu preşedintele Roosevelt. Am redactat un
mesaj scurt şi criptic, sperând că acest lucru, precum şi faptul că era
primul mesaj pe care i-l trimiteam după telegrama oficială din 25 iunie
1940 privind recomandarea lui Sir Staford Cripps ca ambasador, îi va
atrage atenţia şi îl va face să cântărească.
500
Primul-ministru către Sir Staford Cripps

3 apr. 1941
Următoarele sunt din partea mea pentru domnul Stalin, numai
dacă poţi să-i dai personal mesajul:
„Am informaţii sigure de la un agent de încredere că, după ce
germanii au crezut că au prins Iugoslavia în plasă – adică după 20
martie – au început să mute trei divizii Panzer din România în sudul
Poloniei. În momentul când au auzit de revoluţia sârbă, mişcarea a fost
contramandată. Excelenţa voastră va aprecia imediat semnificaţia
acestor fapte.”
Ambasadorul britanic n-a răspuns până în 12 aprilie, când mi-a

spus că, tocmai înainte de a primi telegrama mea, îi adresase şi el lui
Vîşinski o scrisoare lungă, personală, trecând în revistă toate eşecurile
guvernului sovietic de a contracara amestecul Germaniei în Balcani şi
sfătuind, în termenii cei mai puternici, ca U.R.S.S., în propriul ei interes,
să se decidă la o politică riguroasă de cooperare cu ţările care se mai
opun încă Axei în această regiune. „Dacă acum, scria el, aş transmite prin
Molotov, mesajul primului-ministru, care exprimă aceeaşi teză în
termeni mai scurţi şi mai puţin emfatici, mi-e teamă că singurul efect ar
fi probabil să slăbească impresia făcută deja prin scrisoarea mea către
Vîşinski…”
Eu am fost vexat de aceasta şi de întârzierea provocată. Acesta a
fost singurul mesaj direct pe care i l-am trimis lui Stalin înainte de atac.
Scurtimea acestuia, caracterul excepţional al comunicării, faptul că
venea de la şeful guvernului şi urma să fe predat personal şefului
guvernului rus de către ambasador, aveau intenţia de a da mesajului o
semnificaţie specială şi de a-i atrage atenţia lui Stalin. Mi s-a spus, în cele
din urmă, că Sir Stafford i l-a dat lui Vîşinski la 19 aprilie, iar Vîşinski l-a
informat în scris, la 23 aprilie, că mesajul a fost transmis lui Stalin.
Nu pot trage o concluzie finală dacă mesajul meu, în cazul când ar
fi fost remis cu toată promptitudinea şi ceremonia prescrise, ar fi
schimbat cursul evenimentelor. Totuşi, regret că instrucţiunile mele nu
au fost urmate eficient. Dacă aş fi avut un contact direct cu Stalin, aş fi
putut eventual evita distrugerea la sol a unei atât de mari părţi din Forţa
lui aeriană.
501
***
Ştiu acum că directiva lui Hitler din 18 decembrie a prescris data

de 15 mai pentru invadarea Rusiei şi că, în furia lui faţă de revoluţia de
la Belgrad, aceasta a fost amânată cu o lună, iar mai târziu până la 22
iunie. Până la mijlocul lui martie, mişcarea trupelor în nord, pe
principalul front rusesc, nu avea un caracter care să necesite măsuri
speciale germane pentru a le ascunde. Totuşi, la 13 martie, Berlinul a
emis ordine privind încheierea activităţii comisiilor ruseşti care lucrau
pe teritoriul german şi acestea urmau să fie trimise acasă. Prezenţa
ruşilor în această parte a Germaniei putea fi permisă doar până la 25
martie. În acest timp, cele 120 de divizii de cea mai înaltă calitate se
adunau în cele trei Grupuri de armată, de-a lungul frontierei ruse.
Grupul de sud, sub conducerea lui Rundstedt, era, din motivele explicite,
departe de a fi bine înzestrat cu blindate. Diviziile ei Panzer se
întorseseră recent din Grecia şi Iugoslavia, în ciuda amânării atacului
până în 22 iunie, acestea aveau mare nevoie de odihnă şi reparaţii, după
uzura din Balcani.
La 13 aprilie, Schulenburg a venit de la Moscova la Berlin. Hitler l-
a primit la 28 aprilie şi l-a tratat pe ambasadorul său cu o tiradă
împotriva Rusiei. Schulenburg a aderat la tema care a dominat toate
rapoartele sale. „Sunt convins că Stalin este pregătit să ne facă noi
concesii. S-a indicat deja în negocierile noastre economice că (dacă o
vom cere la timpul potrivit) Rusia ar putea să ne furnizeze până la 5
milioane tone de cereale pe an”. Schulenburg s-a întors la Moscova la 30
aprilie, profund deziluzionat de întrevederea cu Hitler. Avea impresia
clară că Hitler era înclinat spre război. Se pare chiar că a încercat să-l
avertizeze pe ambasadorul rus la Berlin, Dekanosov, în acest sens. Iar el
a luptat până în ultimul moment pentru politica sa de înţelegere ruso-
germană.
Weizsäcker, şeful oficial al Ministerului de Externe german, era un
funcţionar civil foarte competent, de tipul celor ce se găsesc în
departamentele guvernamentale ale multor ţări. Nu era un politician cu
puteri executive şi nu era răspunzător pentru politica statului, după cum
sunt obiceiurile britanice. Totuşi, el a fost condamnat la şapte ani
închisoare penală prin decret al tribunalului organizat de cuceritori.
Deşi el este astfel clasificat ca un criminal de război, el a dat totuşi
502
superiorilor săi sfaturi bune, pe care putem fi bucuroşi că aceştia nu le-

au acceptat. La o întrevedere, el a comentat după cum urmează:
Pot rezuma într-o frază părerea mea despre un conflict

germano-rus. Dacă fiecare oraş rus transformat în cenuşă ar fi la
fel de valoros pentru noi ca un vas de război britanic scufundat, aş
susţine războiul germano-rus pentru vara aceasta; dar cred că
trebuie să fim victorioşi asupra Rusiei doar Într-un sens militar şi,
pe de altă parte, să pierdem în sens economic.
S-ar putea să pară o perspectivă atrăgătoare să dăm
sistemului comunist o lovitură de moarte şi s-ar putea de asemeni
spune că era inerent, în logica lucrurilor, să stăpânim continentul
euro-asiatic, împotriva anglo-saxonismului şi aderenţilor lui. Dar
singurul factor decisiv este dacă acest proiect ar grăbi prăbuşirea
Angliei…
Un atac german asupra Rusiei va da doar o nouă forţă
morală britanicilor. El va fi interpretat ca o nesiguranţă germană
în privinţa succesului luptei noastre împotriva Angliei. De aceea,
trebuie să recunoaştem nu doar că războiul va mai dura încă mult
timp ci şi că l-am putea de fapt prelungi în felul acesta, în loc să-l
scurtăm.
La 7 mai, Schulenburg a raportat, plin de speranţă, că Stalin a

preluat preşedinţia Consiliului Comisarilor Poporului în locul lui
Molotov şi, în felul acesta, a devenit şeful guvernului Uniunii Sovietice.
„… Sunt convins că Stalin va folosi această nouă funcţie pentru a lua
parte personal la menţinerea şi dezvoltarea bunelor relaţii dintre
Soviete şi Germania”.
Ataşatul naval german, raportând de la Moscova, exprima acelaşi
punct de vedere cu aceste cuvinte: „Stalin este pivotul colaborării
germano-sovietice”. Exemplele de liniştire a Germaniei din partea Rusiei
se înmulţeau… La 3 mai, Rusia recunoscuse oficial guvernul progerman
al lui Rashid Ali din Irak. La 7 mai, reprezentanţii diplomatici ai Belgiei
şi Norvegiei au fost expulzaţi din Rusia. Chiar şi ministrul iugoslav a fost
alungat. La începutul lui iunie, Legaţia greacă a fost interzisă la Moscova.
Generalul Thomas, şeful secţiei economice a Ministerului de Război
german, a scris mai târziu despre economia de război a Reichului: Ruşii
şi-au executat livrările până în ajunul atacului, iar în ultimele zile,
503
transportul de cauciuc din Orientul îndepărtat a fost expediat cu trenuri

exprese.
***
Bineînţeles că nu aveam informaţii complete despre starea de

spirit de la Moscova, dar scopul german părea simplu şi de înţeles. La 16
mai, îi telegrafiasem generalului Smuts: „Se pare că Hitler masează forţe
împotriva Rusiei. Se desfăşoară o mişcare necontenită de trupe, forţe
blindate şi aviaţie spre nord, din Balcani, şi spre est, din Franţa şi
Germania.” Stalin trebuie să fi încercat din răsputeri să-şi păstreze
iluziile despre politica lui Hitler. După încă o lună de mişcări şi
desfăşurări intense de trupe, Schulenburg putea telegrafia Ministerului
de Externe la 13 iunie:
Comisarul Poporului, Molotov, tocmai mi-a dat următorul

text al unei ştiri TASS, care va fi transmis la noapte la radio şi va fi
publicat mâine în ziare:
Încă dinaintea întoarcerii la Londra a ambasadorului englez
Cripps, dar mai ales după întoarcerea lui, au circulat zvonuri
ample în presa engleză şi străină despre un iminent război între
U.R.S.S. şi Germania…
În ciuda absurdităţii vizibile a acestor zvonuri, cercurile
autorizate din Moscova consideră necesar să afirme că toate
acestea sunt o manevră neîndemânatică a propagandei forţelor
unite împotriva Uniunii Sovietice şi Germaniei şi care sunt
interesate în extinderea şi intensificarea războiului.
Hitler avea dreptul să fie mulţumit de succesul măsurilor sale de

înşelăciune şi camuflare şi de starea mintală a victimei sale.
Stupiditatea finală a lui Molotov merită să fie înregistrată. La 22
iunie, la 1.17 a.m. Schulenburg telegrafia din nou Ministerului de
Externe german:
Molotov m-a chemat în biroul lui în seara asta, la 9.30 p.m.

După ce a menţionat violările repetate ale graniţei de către
avioanele germane… Molotov a declarat următoarele:
504
Au existat un număr de indicaţii că guvernul german e

nemulţumit de guvernul sovietic. Au existat chiar zvonuri curente
că ar fi iminent un război între Germania şi Uniunea Sovietică.
Guvernul sovietic nu înţelege motivele insatisfacţiei germane… El
ar aprecia dacă eu aş putea să-i spun ce anume a determinat
actuala situaţie în relaţiile germano-sovietice.
Eu am replicat că nu-i pot răspunde la întrebare, întrucât îmi
lipsesc informaţiile pertinente, dar că voi transmite totuşi
comunicarea lui la Berlin.
Dar acum bătuse ceasul. La ora 4 a.m. în aceeaşi zi de 22 iunie

1941, Ribbentrop a trimis o declaraţie oficială de război ambasadorului
rus la Berlin. În zori, Schulenburg s-a prezentat la Molotov, la Kremlin.
Acesta din urmă a ascultat în tăcere declaraţia citită de ambasadorul
german şi apoi a comentat: „E război. Aviaţia voastră tocmai a
bombardat vreo zece sate deschise. Crezi că meritam lucrul ăsta?”
Având în vedere că transmisiunea ştirii TASS ar fi fost zadarnică,
să mai adăugăm ceva la diversele avertizări pe care Eden le transmisese
ambasadorului sovietic la Londra sau la intenţia ca eu să fac un nou
efort personal de a-l avertiza pe Stalin faţă de pericol. Informaţii şi mai
precise au fost transmise mereu guvernului sovietic din Statele Unite.
Nimic din ce putea face vreunul dintre noi nu străpungea prejudecata
mioapă şi ideile fixe pe care Stalin le ridicase între el şi teribilul adevăr.
Deşi, după estimările germane 186 divizii ruseşti erau masate în spatele
frontierelor sovietice, dintre care 119 erau pe frontul german, armatele
ruseşti au fost totuşi în mare măsură luate prin surprindere. Germanii
nu au observat niciun semn de pregătiri ofensive în zona înaintării, iar
trupele ruseşti de acoperire au fost repede depăşite. Ceva asemănător
cu dezastrul suferit de Forţa aeriană poloneză, la 1 septembrie 1939,
avea să se repete acum pe o scară mult mai mare pe aerodromurile
ruseşti şi multe sute de avioane ruseşti au fost prinse în zori acolo şi au
fost distruse, înainte de a putea să se ridice în aer. Astfel că urletele de
ură împotriva Britaniei şi Statelor Unite, pe care maşina de propagandă
sovietică le aruncase în eter la miezul nopţii, au fost copleşite în zori de
canonada germană. Cei răi nu sunt întotdeauna deştepţi şi nici dictatorii
nu au totdeauna dreptate.
Este imposibil să închei această relatare fără să mă refer la o
teribilă decizie politică adoptată de Hitler faţă de noii duşmani şi
505
aplicată sub presiunea luptei mortale pe vastele întinderi pustiite sau

ruinate, chiar şi în ororile iernii. A dat ordine verbale, la o conferinţă în
14 iunie 1941, care, în mare măsură, au guvernat comportarea armatei
germane faţă de trupele ruseşti şi faţă de populaţie şi au dus la multe
fapte nemiloase şi barbare. Conform documentelor de la Nürenberg,
generalul Halder a mărturisit:
Înainte de atacul împotriva Rusiei, Führerul a ţinut o

conferinţă cu toţi comandanţii şi cu persoanele legate de
Comandamentul Suprem, în legătură cu viitorul atac împotriva
Rusiei. Nu-mi aduc aminte data exactă a acestei conferinţe… La
această conferinţă, Führerul a afirmat că metodele folosite în
război împotriva ruşilor vor trebui să fie diferite faţă de cele
folosite în vest… El a spus că lupta între Rusia şi Germania era o
bătălie de tip rusesc. El a afirmat că, întrucât ruşii nu erau
semnatari ai Convenţiei de la Haga, tratamentul prizonierilor lor
de război nu trebuie să respecte articolele Convenţiei… El a (mai)
spus că aşa-numiţii Comisari nu trebuie să fie consideraţi
prizonieri de. Război.
După Keitel:
Principala temă a lui Hitler a fost că aceasta e o bătălie

decisivă între cele două ideologii şi că acest fapt face imposibil să
se folosească în acest război cu Rusia metodele pe care noi,
soldaţii, le cunoşteam şi care erau considerate a fi singurele
corecte în conformitate cu legea internaţională.
***
În seara de vineri 20 iunie, am mers singur cu maşina la Chequers.

Ştiam că atacul german sângeros împotriva Rusiei era o chestiune de
zile sau chiar de ore. Aranjasem să vorbesc la postul de radio sâmbătă
seara, în legătură cu acest eveniment. Bineînţeles că discursul trebuia să
fie redactat în termeni reţinuţi. În plus, pentru că şi de data asta,
guvernul sovietic, îngâmfat şi miop în acelaşi timp, privea fiecare
atenţionare a noastră ca pe o încercare a unor oameni învinşi de a-i
trage şi pe alţii în ruină. Ca rezultat al reflecţiilor mele în maşină, am
506
amânat emisiunea pe duminică seara, când mă gândeam că totul va fi

clar. Astfel, sâmbătă a trecut cu munca obişnuită. Când m-am trezit, în
dimineaţa de duminică 22, mi s-a adus vestea invadării Rusiei de către
Hitler. Acest lucru a schimbat convingerea mea în siguranţă. Nu aveam
nici cea mai mică îndoială privind datoria noastră şi politica noastră şi
nici ce trebuia să spun. Rămânea doar sarcina redactării. Am cerut să se
anunţe imediat că voi vorbi la postul de radio în seara aceea, la ora 9.
Imediat, generalul Dill, care venise de la Londra, a intrat în dormitorul
meu cu ştiri amănunţite. Germanii invadaseră Rusia pe un front uriaş,
au surprins o mare parte a Forţelor aeriene sovietice la sol, o
aerodromuri, şi se părea că avansează cu rapiditate şi violenţă. Şeful
Statului Major Imperial a adăugat: „Presupun că vor fi înconjuraţi în
grupuri mari.”
Mi-am petrecut ziua compunându-mi declaraţia. Nu era timp să
consult Cabinetul de Război şi nici nu era necesar. Ştiam că simţim cu
toţii la fel în această chestiune. Domnul Eden, Lordul Beaverbrook şi Sir
Stafford Cripps – el părăsise Moscova în 10 – erau şi ei cu mine în ziua
aceea. În timpul emisiunii la radio, am spus:
„Regimul nazist nu se deosebeşte de trăsăturile cele mai rele

ale comunismului. Este lipsit de orice idei şi principii, în afară de
pofte şi de dominaţie rasială. Depăşeşte orice forme ale
slăbiciunilor umane în eficienţa cruzimii şi a agresiunii feroce.
Nimeni nu a fost un oponent mai consistent al comunismului decât
mine, în ultimii douăzeci şi cinci de ani. N-am să neg niciun cuvânt
din ce am spus despre el. Dar toate acestea dispar în faţa
spectacolului care se desfăşoară acum. Trecutul, cu crimele,
nebuniile şi tragediile sale este acum departe. Îi văd pe soldaţii
ruşi stând în pragul patriei lor, uitându-se la câmpurile pe care
înaintaşii lor le-au cultivat din timpuri imemoriale. Îi văd privind
la casele lor, unde mame şi soţii se roagă – o, da, pentru că sunt
momente când toţi se roagă – pentru siguranţa celor dragi, pentru
întoarcerea întreţinătorului familiei, a luptătorului, a
protectorului. Văd cele zece mii de sate ale Rusiei, unde mijloacele
de existenţă sunt smulse atât de greu din pământ, dar unde încă
mai există bucurii primordiale, unde fecioarele râd şi copiii se
joacă. Văd înaintând peste toate acestea măcelul hidos al maşinii
de război germane, cu ofiţerii ei prusaci zgomotoşi, bătând din
507
călcâie, făloşi, cu agenţii ei, mari experţi veniţi de curând după ce

au speriat şi supus sclaviei o duzină de ţări. Văd de asemeni
masele triste, instruite, docile, brutale, ale soldăţimii, care merg
înainte ca un roi de lăcuste care se târăsc. Văd bombardierele
germane şi avioanele de luptă, pe cer, care mai simt încă
usturimea biciuielii britanice, încântate acum să găsească ceea ce
cred a fi o pradă mai uşoară şi mai sigură.
În spatele acestei străluciri, în spatele acestei furtuni, văd
acel mic grup de bărbaţi nemernici care plănuiesc, organizează şi
lansează această cataractă de orori asupra omenirii…
Trebuie să declar hotărârea guvernului Majestăţii Sale – şi
sunt sigur că este o decizie la care vor adera, la timpul potrivit,
marile dominioane – căci trebuie s-o spunem acum, imediat, fără
nicio zi întârziere. Trebuie să fac declaraţia, dar vă puteţi îndoi
oare care va fi politica noastră? Avem doar un singur ţel şi un
singur scop irevocabil. Suntem hotărâţi să-l distrugem pe Hitler şi
fiecare vestigiu al regimului nazist. De la aceasta nu ne va abate
nimic, absolut nimic. Nu vom parlamenta niciodată, nu vom
negocia niciodată cu Hitler sau cu cineva din gaşca lui. O să luptăm
cu el pe uscat, o să luptăm cu el pe mare, ne vom lupta cu el în
văzduh, până tind, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom curăţa pământul
de umbra lui şi vom elibera popoarele de sub jugul lui. Orice om
sau stat care luptă împotriva supremaţiei naziste va avea ajutorul
nostru. Orice om sau stat care mărşăluieşte cu Hitler este
duşmanul nostru… Aceasta este politica noastră, aceasta este
declaraţia noastră. Urmează deci că vom da Rusiei şi poporului rus
ajutorul pe care îl putem oferi. Vom apela la toţi prietenii şi aliaţii
noştri din toată lumea, să adopte aceeaşi linie şi să o urmeze, aşa
cum vom face şi noi, cu credinţă şi perseverentă, până la sfârşit…
Acesta nu este un război de clasă ci un război în care
întregul Imperiu britanic şi naţiunile Commonwealthului sunt
angajate, fără deosebire de rasă, credinţă sau partid. Nu este cazul
ca eu să vorbesc despre acţiunea Statelor Unite, dar voi spune
doar atât: dacă Hitler îşi închipuie că atacul lui împotriva Rusiei
Sovietice va produce cea mai mică divergentă de teluri, sau va
slăbi efortul marilor democraţii care sunt hotărâte în privinţa
distrugerii lui, se înşeală amarnic. Dimpotrivă, vom fi întăriţi şi
508
încurajaţi în eforturile noastre de a salva omenirea de sub tirania

lui. Vom fi întăriţi şi nu slăbiţi în hotărâre şi în resurse.
Acum nu este momentul să facem morală pentru
nechibzuiţele unor ţări şi guverne care au permis să fie doborâte
una câte una, când, prin acţiune unită, ar fi putut să se salveze pe
ele şi să salveze lumea de catastrofă. Dar când am vorbit mai
înainte de setea de sânge a lui Hitler şi de poftele care l-au împins
sau l-au atras în aventura rusă, am spus că există un motiv mai
adânc în spatele ultragiului lui. El vrea să distrugă puterea rusă
pentru că speră că, dacă reuşeşte acest lucru, va putea întoarce
întreaga forţă a armatei lui şi a forţei aeriene din est ca să o arunce
asupra acestei Insule pe care ştie că trebuie să o cucerească, în caz
contrar trebuind să sufere pedeapsa pentru crimele lui. Invazia lui
împotriva Rusiei nu este decât un preludiu al unei încercări de
invazie a Insulelor Britanice. El speră, fără îndoială, că poate
realiza toate acestea înainte de venirea iernii şi că poate copleşi
Marea Britanie înainte ca flota şi forţa aeriană a Statelor Unite să
poată interveni. El speră că poate repeta, pe o scară mai mare
decât oricând înainte, acel proces de a distruge inamicii unul câte
unul, prin care s-a menţinut şi a prosperat atâta timp şi că, în acest
fel, scena va fi liberă pentru ultimul act, fără de care toate
cuceririle lui ar fi zadarnice – şi anume să subjuge emisfera
occidentală voinţei şi sistemului lui.
Pericolul Rusiei este deci pericolul nostru şi pericolul
Statelor Unite, la fel cum cauza fiecărui rus care luptă pentru focul
şi căminul lui, este cauza oamenilor liberi şi a popoarelor libere
din fiecare colţ al globului. Să învăţăm lecţia predată deja de
asemenea experienţe crude. Să ne dublăm eforturile, să lovim cu o
forţă unită, atât timp cât avem viaţă şi putere.”
SFÂRŞITUL CĂRŢII A II-A
509
Cartea III
MAREA ALIANŢĂ
Duminică 7 decembrie 1941 şi mai departe
„Niciun american nu va gândi rău despre mine dacă declar că faptul de

a avea Statele Unite de partea noastră a fost pentru mine cea mai mare
bucurie.”
Atacul german împotriva Rusiei
510
Capitolul I
ALIATUL NOSTRU SOVIETIC
Intrarea Rusiei în război a fost bine venită dar nu a însemnat un ajutor

imediat pentru noi. Armatele germane erau atât de puternice încât
multe luni au putut menţine ameninţarea cu invazia împotriva Angliei şi,
în acelaşi timp, să se avânte în Rusia. Aproape toate părerile militare
responsabile susţineau că armata rusă va fi curând învinsă şi distrusă în
mare măsură. Faptul că guvernul a permis ca Forţele aeriene sovietice
să fie surprinse la sol şi că pregătirile militare erau departe de a fi
complete le-a dat ruşilor un start prost. Armatele ruseşti au avut
pierderi îngrozitoare, în ciuda rezistenţei eroice, a unei conduceri
despoticc competente a războiului şi a începereii unui nemilos război de
gherilă în spatele înaintării germane, a avut loc o retragere generală de
circa şase, şapte sute de kilometri pe toată întinderea de o mie opt sute
de kilometri a frontului rusesc, până la sud de Leningrad. Puterea
guvernului sovietic, tăria poporului rus, nemăsuratele lor rezerve
umane, vasta mărime a ţării, rigorile iernii ruseşti, au fost factorii care
au ruinat în cele din urmă armatele lui Hitler. Dar niciunul dintre aceşti
factori nu era evident în 1941. Preşedintele Roosevelt a fost considerat
foarte îndrăzneţ atunci când a proclamat, în septembrie, că frontul
rusesc va rezista şi că Moscova nu va fi cucerită. Forţa şi patriotismul
glorios al poporului rus a susţinut această opinie.
Chiar şi în august 1942, după vizita mea la Moscova şi după
conferinţele de acolo, generalul Brooke, care m-a însoţit, a aderat la
opinia că munţii Caucaz vor fi trecuţi şi bazinul Mării Caspice va fi
dominat de forţele germane, iar noi ne-am pregătit în consecinţă pe
scara cea mai mare pentru o campanie defensivă în Siria şi Persia. În
ansamblu, eu aveam o părere mai aspră decât consilierii mei militari
despre puterea de rezistenţă a ruşilor. Eu mă bazam cu încredere pe
asigurarea pe care mi-o dăduse Stalin la Moscova, că va ţine linia
frontului în Caucaz şi că germanii nu vor ajunge în niciun caz la Marea
Caspică. Dar catadieseau să ne dea atât de puţine informaţii despre
resursele şi intenţiile sovietice, încât toate părerile, oricare ar fi fost ele,
erau doar speculaţii.
Este adevărat că intrarea Rusiei în război a abătut atacul aerian
german de la Marea Britanie şi a micşorat ameninţarea invaziei. Ne-a
dat o uşurare importantă în Mediterana. Pe de altă parte, ne-a impus
511
sacrificii şi eforturi materiale foarte grele. În cele din urmă, începuserăm

să fim bine echipaj. În sfârşit, fabricile noastre de muncii revărsau
produse de tot felul. Armatele noastre din Libia şi Egipt se aflau angajate
în acţiuni grele şi pretindeau ultimele tipuri de arme, iar mai presus de
luate, tancuri şi avioane. Armatele britanice din ţară aşteptau de mult
promisele echipamente care, cu toate complicaţiile tot mai ample, se
scurgeau în sfârşit spre ele. În acel moment, a trebuit să ne lipsim de o
foarte mare parte din arme şi din aprovizionarea vitală cu tot felul de
produse, inclusiv cauciuc şi petrol. Pe noi a căzut povara organizării de
convoaie cu materiale britanice dar mai ales din Statele Unite şi a*
ajungerii lor la Murmansk şi Arhanghelsk, prin toate pericolele şi
rigorile trecerii Arcticii. Toate furnizările americane constituiau o
reducere din ceea ce fusese, sau urma să fie, transportat cu succes peste
Atlantic şi destinat nouă înşine. Pentru a face acest uriaş transfer şi a
renunţ la ajutorul american mereu crescând fără a stingheri campania
noastră din deşertul vestic, a trebuit să restrângem toate pregătirile pe
care le cerca ’prudenta pentru apărarea peninsulei Malaya, a imperiului
nostru oriental şi a posesiunilor, împotriva ameninţării crescânde
dinpartea Japoniei.
Fără a ataca în cât de mică măsură concluzia pe care o va susţine
istoria, că rezistenţa rusă a frânt forţa armatelor germane şi a rănit
mortal energiile vitale ale naţiunii germane, este drept să arătăm clar că,
timp de peste un an după ce Rusia s-a implicat în război, ea a constituit
pentru noui o povară şi nu un ajutor. Cu toate acestea, ne-am bucurat să
avem alături de noi în luptă această naţiune puternică şi am simţit cu
toţii că, chiar dacă armatele sovietice ar fi fost împinse până la munţii
Urali, Uniunea Sovietică va reprezenta totuşi o forţă imensă şi dacă va
persevera în război, va constitui, în cele din urmă, o forţă decisivă.
***
Până când nu a devenit ţinta lui Hitler, guvernului sovietic părea să nu-
i pese de nimeni decât de el însuşi. După aceea, bineînţeles, această
stare de spirit a devenit şi mai evidentă. Până acum el privise cu calm
împietrit distrugerea frontului în Franţa în 1940 şi eforturile noastre
zadarnice de a crea un front în Balcani. Ba chiar a dat un important
ajutor economic Germaniei naziste şi a ajutat-o în multe privinţe
minore. Acum, odată păcălit şi luat prin surprindere, se afla el însuşi sub
512
spada de foc germană. Primul impuls, corespunzând politicii lui

îndelungate, a fost să ceară tot sprijinul posibil de la Marea Britanie şi
de la Imperiul ei, trecând cu vederea ceea ce a însemnat relaţia dintre
Stalin şi Hitler, relaţie care, timp de opt luni, a îndepărtat minţile
sovietice de la continua concentrare germană în est. Guvernul sovietic
nu a ezitat să facă apel în termeni urgenţi şi stridenţi la Britania,
hărţuită şi aflată în luptă, să trimită muniţiile care îi lipseau şi ei. A cerut
Statelor Unite să îndrume spre Uniunea Sovietică cele mai mari cantităţi
de materiale, pe care contam noi, şi, mai presus de toate, încă din 1941,
pretindeau debarcări britanice în Europa, indiferent de riscuri şi costuri,
pentru a crea un al doilea front. Comuniştii britanici, care au făcut în
fabrici tot răul pe care îl puteau face, din fericire nu prea mare, şi care
denunţaseră „războiul capitalist şi imperialist”, au întors-o din nou,
peste noapte, şi au început să mâzgălească pe ziduri noua lozincă: „Al
doilea front, acum.”
Noi n-am lăsat însă ca aceste fapte, într-un fel ruşinoase, să ne tulbure
gândurile şi ne-am îndreptat privirea spre sacrificiile eroice ale
poporului rus aflat sub calamităţile pe care guvernul lor li le-a adus pe
cap, şi spre apărarea pasionată a patriei lor. Acest lucru, a făcut ca totul
să fie iertai, atât timp cât a durat lupta.
Ruşii nu au înţeles niciodată, câtuşi de puţin, natura unei operaţiuni cu
amfibii, necesară pentru debarcare şi pentru întreţinerea unei armate
mari pe o coastă ostilă, bine apărată. Chiar şi americanii nu cunoşteau
atunci dificultăţile unei asemenea acţiuni. În punctul de invazie, era
indispensabilă nu doar superioritatea pe mare ci şi în văzduh. În plus,
mai exista un al treilea factor vital. Baza oricărei debarcări de succes, în
condiţiile unei rezistenţe dure, era o vastă armada de vase de debarcare
special construite, mai ales vase pentru debarcarea tancurilor de
diverse tipuri. Pentru crearea acestei armade, după cum se va vedea, am
făcut mult timp tot ce am putut. Dar ca nu a putut fi gata, nici pe scară
mai redusă, până în 1943, iar puterea acesteia, după cum se recunoaşte
acum, nu a putut fi dezvoltată pe o scară suficientă decât în 1944. În
perioada în care eram acum, în vara lui 1941, nu stăpâneam cerul
inamicului deasupra Europei, în afară de zona Pas de Calais, unde
existau însă cele mai puternice fortificaţii germane. Vasele de debarcare
abia începeau să fie construite. Nu aveam încă în Britania o armată atât
de mare, atât de bine instruită şi de bine echipată ca aceea pe aire ar fi
trebuit să o întâlnim pe pământ francez. Totuşi, o Niagara de prostii şi
513
false afirmaţii se mai revarsă încă în legătură în problemele celui de al

doilea front. Desigur, nu existau speranţe ca guvernul sovietic să fie
convins, în momentul respectiv sau în oricare altul. Stalin mi-a sugerat
chiar, cu o ocazie, mai târziu, că, dacă britanicii se tem, el ar fi dispus să
trimită trei sau patru Corpuri de armata ruseşti să facă treaba. Nu era în
puterea mea, din lipsă de vase de transport şi a altor condiţii fizice, să-l
fac să se ţină de cuvânt.
Nu am primit niciun răspuns din partea guvernului sovietic la
emisiunea mea de radio destinată Rusiei şi întregii lumi din ziua
atacului german, decât doar că fragmente din aceasta au apărut în ziarul
Pravda şi în alte organe guvernamentale şi că ni s-a cerut să primim o
Misiune militară rusă. Tăcerea la nivel superior era descurajantă şi am
socotit de datoria mea să sparg gheaţa. Înţelegeam că poate erau timizi,
având în vedere tot ce se întâmplase de la începutul războiului, între
sovietici şi Aliaţii occidentali şi, amintindu-mi cele întâmplate cu
douăzeci de ani înainte între mine şi guvernul revoluţionar bolşevic. La
7 iulie deci, m-am adresat lui Stalin, exprimându-mi intenţia noastră de
a da poporului rus tot ajutorul ce stătea în puterea noastră. În 10, am
încercat din nou. Comunicările oficiale treceau prin cele două ministere
de Externe, dar abia în data de 19 am primit prima comunicare directă
din partea lui Stalin. După ce-mi mulţumea pentru cele două telegrame,
el spunea:
Poate că nu este locul să menţionez că poziţia forţelor sovietice pe
front rămâne încordată… De aceea, mi se pare că situaţia militară a
Uniunii Sovietice, cât şi a Marii Britanii, ar fi considerabil îmbunătăţită
dacă s-ar putea stabili un front împotriva lui Hitler în partea de nord-
vest a Franţei şi în nord, în Arctica.
Un front în nordul Franţei nu numai că ar întoarce forţele lui Hitler din
est, dar, în acelaşi timp, ar face imposibilă o invadare a Marii Britanii din
partea lui Hitler. Crearea frontului mai sus menţionat ar fi populară în
rândul armatei britanice precum şi al populaţiei din sudul Angliei.
Îmi dau seama pe deplin de dificultăţile în crearea unui asemenea
front. Cred totuşi că, în ciuda dificultăţilor, acesta ar trebui creat, nu
doar în interesul cauzei comune ci şi în interesul Marii Britanii însăşi.
Acesta este momentul cel mai propice pentru crearea unui asemenea
front, pentru că acum trupele lui Hitler sunt îndreptate spre est şi încă
nu au avut ocazia să-şi consolideze poziţia ocupată în est.
514
În nord este şi mai uşor de creat un front. Aici, pentru Marea Britanie
ar fi necesare doar operaţiuni navale şi aeriene, fără debarcare de trupe
sau de artilerie. Forţele sovietice militare, navale şi aeriene, ar lua parte
la o asemenea operaţiune. Am saluta dacă Marea Britanie ar putea
transfera pe acest teatru de război, ceva în jurul a uneia sau mai multor
divizii uşoare de voluntari norvegieni, care ar putea fi folosite în nordul
Norvegiei, pentru a organiza o răscoală împotriva germanilor.
Astfel, presiunea rusă pentru deschiderea unui al doilea front a fost
iniţiată chiar de la începutul corespondenţei noastre şi tema a revenit
mereu în relaţiile noastre următoare, fără să se ţină seama de realităţile
fizice, cu excepţia Nordului îndepărtat. Această primă telegramă a mea
de la Stalin conţinea singurul semn de mustrare de cuget pe care l-am
sesizat vreodată în atitudinea sovietică. În aceasta, el a justificat
trecerea sovietică de cealaltă parte în înţelegerea lui cu Hitler înainte de
izbucnirea războiului, accentuând, aşa cum făcusem eu înainte, pe
nevoia strategică a ruşilor de a ţine armatele germane cât se poate de
departe spre vest, în Polonia, ca să câştige timp pentru dezvoltarea
forţei militare sovietice. Eu nu am subestimat niciodată acest lucru şi
îmi puteam permite să răspund în termeni înţelegători.
Din primul moment, am făcut tot posibilul să ajut cu muniţii şi
aprovizionare, atât prin faptul că am consimţit severe deturnări din
partea Statelor Unite, cât şi prin sacrificiile britanice pe care le-am făcut.
La începutul lui septembrie, echivalentul a două escadrile de avioane
Hurricane au fost expediate pe vasul Argus la Murmansk, ca să ajute la
apărarea bazei navale şi să coopereze cu forţele ruseşti din regiune. La
11 septembrie, escadrilele erau în acţiune şi au luptat vitejeşte timp de
trei luni. Îmi dădeam foarte bine seama că, În primele zile ale alianţei
noastre, puteam face foarte puţin şi am încercat să umplu acest vid cu
politeţe şi să edific prin telegrame personale frecvente acelaşi gen de
relaţii plăcute pe care le-am dezvoltat cu preşedintele. În lunga serie
moscovită, am primit numeroase reproşuri şi doar rareori un cuvânt
bun. În multe cazuri, telegramele rămâneau fără niciun răspuns sau
acesta întârzia zile în şir.
Guvernul sovietic avea impresia că ne face nouă o mare favoare că
luptă în propria ţară pentru propria lui viaţă. Cu cât luptau ruşii mai
mult cu atât creştea datoria noastră. Nu era un punct de vedere
echitabil. De două sau trei ori, în această lungă corespondenţă, a trebuit
să protestez în limbaj dur, în special împotriva prostului tratament al
515
marinarilor noştri care transportau, cu atâtea pericole, aprovizionarea

la Murmansk şi Arhanghelsk. Totuşi, aproape invariabil, suportam
intimidările şi reproşurile „cu o ridicare din umeri răbdătoare; căci
îngăduinţa este emblema” tuturor celor care trebuie să aibă de-a face cu
Kremlinul. În plus, am lăsat totdeauna să treacă de la mine, din cauza
presiunii sub care se aflau Stalin şi naţiunea rusă cutezătoare.
***
În această relatare, nu va fi posibil să se facă mai mult decât să se

prezinte cititorului trăsăturile marcante ale noii lupte colosalc ale
armatelor şi populaţiilor, începute acum. În primele luni, germanii au
pătruns cu ghearele şi cu dinţii patru sute de kilometri în interiorul
Rusiei dar, la sfârşitul lui iulie, a apărut o ciocnire fundamentală de
păreri între Hitler şi Brauchitsch, comandantul şef. Brauchitsch susţinea
că Grupul de armată al lui Timoşenko, care era în faţa Moscovei, forma
principala forţă rusească şi trebuia înfrânt primul. Aceasta era doctrina
ortodoxă. În consecinţă, Brauchitsch considera că Moscova, principalul
centru nervos militar, politic şi industrial al întregii Rusii, trebuia
cucerită. Hitler nu era de acord. HI dorea să câştige teren şi să distrugă
armatele ruse pe frontul cel mai larg. În nord, el a cerut capturarea
Leningradului, iar în sud, Bazinul industrial al Doneţului, Crimeea şi
intrarea în rezervele de petrol ale Rusiei din Caucaz. Între timp,
Moscova putea să aştepte.
După discuţii vehemente, Hitler a trecut peste voinţa şefilor lui miliari.
Grupul armatei de nord, cu întăririle de la centru, a primit ordin să
forţeze operaţiunile în direcţia Leningrad. Grupul central al armatei era
destinat defensivei. Trebuia să se trimită un grup Panzer spre sud, care
să-i atace din flanc pe ruşii care erau urmăriţi peste Nipru de Rundstedt.
În această acţiune, germanii prosperau. La începutul lui septembrie, o
vastă pungă de forţe ruseşti se forma în jurul Kievului şi peste o
jumătate de milion de oameni au fost ucişi sau capturaţi în lupta
disperată care a durat toată luna aceea. În nord, nu se puteau pretinde
aceleaşi succese. Leningradul era încercuit dar nu cucerit. Decizia lui
Hitler nu fusese corectă. Acum, el îşi schimbase părerea şi îndreptase
puterea atacului din nou spre centru. Asediatorilor Leningradului li s-a
ordonat să-şi desprindă forţele mobile şi o parte a forţei aeriene
ajutătoare, pentru a întări un nou atac asupra Moscovei. Grupul Panzer,
516
care fusese trimis în sud la von Rundstedt, s-a întors din nou să se
alăture asaltului. La sfârşitul lui septembrie, se refacuse scena pentru
lovitura centrală, respinsă mai înainte, în timp ce armatele din sud
înaintaseră spre est de Donul inferior, de unde li se deschidea Caucazul.
Dar acum, povestea avea o altă faţă. În ciuda pierderilor înfricoşătoare,
rezistenţa rusă rămânea puternică şi neclintită. Soldaţii luptau până la
moarte şi armatele căpătau experienţă şi îndemânare. Partizanii se
ridicau în spatele fronturilor germane şi hărţuiau comunicaţiile, într-un
război nemilos. Sistemul căilor ferate ruseşti capturate s-a dovedit
nepotrivit, şoselele se stricau sub circulaţia grea, iar mişcarea în afara
şoselelor, după ploaie, era adesea imposibilă. Vehicolele de transport
dădeau multe semne de uzură. Mai rămâneau doar două luni până la
temuta iarnă rusească. Putea oare să fie cucerită Moscova în acest timp?
Şi dacă da, va fi suficient lucrul ăsta? Aceasta era întrebarea sorţii. Deşi
Hitler era încă bucuros de victoria de la Kiev, generalii germani puteau
să simtă că primele lor necazuri erau justificate.
Fuseseră patru săptămâni de întârziere acolo unde frontul devenea
acum decisiv. Misiunea de „anihilare a forţelor inamicului în Bielorusia”,
care fusese ordonată grupului armatei centrale, nu fusese încă
îndeplinită.
Dar odată cu înaintarea toamnei şi pe măsură ce criza supremă de pe
frontul rusesc era iminentă, cererile sovietice faţă de noi au devenit tot
mai insistente.
***
Lordul Beaverbrook s-a întors din Statele Unite după ce stimulase

forţele deja puternice să realizeze o uluitoare creştere a producţiei. El
devenise acum campionul ajutorului pentru Rusia în Cabinetul de
Război. Aici, el a adus servicii valoroase. Când ne amintim de presiunile
care erau exercitate asupra noastră ca să pregătim bătălia din deşertul
Libiei, de îngrijorările adânci în legătură cu Japonia, care ne întunecau
toate treburile în Malaya şi Orientul îndepărtat şi de faptul că tot ce se
trimitea în Rusia se scotea din nevoile britanice vitale, era într-adevăr
necesar ca cererile ruseşti să fie susţinute cu vehemenţă la vârful
gândirii noastre de război. Am încercat să am mereu prezente în minte
principalele proporţii şi am împărtăşit stresurile cu colegii mei. Am
îndurat neplăcutul proces de a expune propria noastră securitate vitală
517
şi proiectele noastre de dragul noului nostru aliat – acru, dispreţuitor,

rapace şi care, până de curând, fusese indiferent faţă de supravieţuirea
noastră.
Când Beaverbrook şi Averell Harriman s-au întors de la Washington şi
am putut analiza toate perspectivele de muniţii şi aprovizionare, am
avut sentimentul că ei ar trebui să se ducă la Moscova să ofere tot ce
puteam economisi şi îndrăzni să cedăm. Au avut loc discuţii prelungite şi
dureroase. Departamentele armatei simţeau că parcă li se jupuia o parte
din pielea lor. Totuşi, am adunat tot ce ne-a stat în putere şi am
consimţit la renunţări tot mai mari din toate materialele cărora le
duceau dorul, pentru a putea contribui efectiv la rezistenţa sovieticilor.
Am adus în faţa colegilor mei propunerea de a-l trimite pe Lordul
Beaverbrook la Moscova, la 28 august. Cabinetul era dornic ca el să-i
prezinte situaţia lui Stalin, iar preşedintele se simţea bine reprezentat
de Harriman.
Ca un act preliminar la această misiune, i-am descris lui Stalin poziţia
în general, iar în seara de 4 septembrie, domnul Maiski a cerut să mă
vadă ca să-mi înmâneze răspunsul. Acesta era primul mesaj personal
din iulie încoace. După ce ne mulţumea pentru că îi mai ofeream încă
două sute de avioane de luptă, a trecut la fondul chestiunii.
„… Relativa stabilizare a frontului, pe care am realizat-o în urmă cu trei
săptămâni, telegrafia el, Sr-a rupt săptămâna trecută, datorită
transferării pe frontul de est a treizeci sau treizeci şi patru de divizii
germane proaspete şi a unei enorme cantităţi de tancuri şi avioane,
precum şi a unei creşteri a activităţii a douăzeci de divizii finlandeze şi
douăzeci şi şase româneşti. Germanii consideră pericolul din vest ca un
balon de săpun şi îşi transferă toate forţele în est tară teamă, fiind
convinşi că nu există un al doilea front în vest şi că nici nu va exista.
Germanii consideră posibil să-şi zdrobească duşmanii unul câte unul:
mai întâi Rusia, apoi pe englezi.
Drept rezultat, noi am pierdut mai mult de jumătate din Ucraina şi, în
plus, inamicul este la porţile Leningradului…
Cred că există un singur mijloc de ieşire din această situaţie: – să se
stabilească în acest an un al doilea front, undeva în Balcani sau în
Franţa, capabil să scoată de pe frontul de răsărit 30 până la 40 de divizii
şi, în acelaşi timp, să. Se asigure Uniunii Sovietice 30 000 de tone de
aluminiu la începutul lui octombrie, şi un ajutor lunar minim care să se
518
ridice la 400 avioane şi 500 de tancuri (de mărime mică sau mijlocie…)
„.
Ambasadorul sovietic, care era însoţit de domnul Eden, a stat de vorbă
cu mine o qră şi jumătate. El a subliniat în termeni amari cum, în
ultimele unsprezece săptămâni, Rusia a suportat virtual singură greul
masacrului german. Armatele ruseşti suportă acum greutatea unui atac
cum n-a mai existat până acum. El a spus că nu vrea să folosească un
limbaj dramatic, dar că acesta ar putea fi un punct de cotitură în istorie.
Dacă Rusia Sovietică ar fi înfrântă, cum vom putea noi câştiga războiul?
Domnul Maiski a subliniat gravitatea extremă a crizei de pe frontul
rusesc în termeni emoţionanţi, care mi-au stârnit simpatia. Dar când am
simţit imediat dedesubt un aer de ameninţare în apelul lui, m-am
înfuriat. I-am spus ambasadorului, pe care îl cunoşteam de mulţi ani:
„Aminteşte-ţi că doar acum patru luni, noi, pe această insulă, nu ştiam
dacă nu cumva veţi intra în război împotriva noastră, de partea
Germaniei. De fapt, am crezut chiar că, probabil, o veţi face. Chiar şi
atunci, am avut sentimentul că vom învinge până la urmă. Noi nu ne-am
gândit că supravieţuirea noastră depinde de acţiunea voastră, indiferent
care ar fi fost ea. Orice s-ar întâmpla şi orice aţi face, voi aveţi cel mai
puţin dreptul dintre toate popoarele, să ne faceţi reproşuri.” Cum mă
încălzisem în privinţa subiectului, ambasadorul a exclamat: „Mai calm,
te rog, dragă domnule Churchill”, dar, după aceea, tonul lui s-a schimbat
perceptibil.
Discuţia a continuat pe terenul deja acoperit de schimbul de telegrame.
Ambasadorul a pledat în favoarea unei debarcări imediate pe coasta
Franţei sau în Ţările de Jos. I-am explicat motivele militare care fac
imposibil acest lucru şi că o asemenea acţiune nu ar putea fi de niciun
ajutor pentru Rusia. Am spus că am petrecut cinci ore în ziua aceea
examinând cu specialiştii noştrii mijloacele de a mări mult capacitatea
căii ferate trans-persicne. Am vorbit despre misiunea Beaverbrook-
Harriman şi despre hotărârea noastră de a oferi toată aprovizionarea de
care ne putem lipsi şi pe care o putem transporta. În cele din urmă,
domnul Hden şi cu mine, i-am spus că suntem gata, în ce ne priveşte, să
le spunem clar finlandezilor că o să le declarăm război dacă înaintează
în Rusia, dincolo de frontierele lor din 1918. Domnul Maiski nu putea,
bineînţeles, să-şi abandoneze apelul pentru deschiderea imediată a unui
al doilea front şi era inutil să mai argumentăm.
519
Hu am consultat imediat Cabinetul în legătură cu problemele ridicate

în această convorbire şi în mesajul lui Stalin şi, în acea seară, am trimis
un răspuns din care urmâtoaree paragrafe sunt pertinente:
„Deşi nu ne place inacţiunea, nu există de fapt posibilitatea vreunei
acţiuni britanice în vest, în afara acţiunii aeriene, care să atragă forţe
germane din est înainte de instalarea iernii. Nu există nicio şansă de
formare a unui al doilea front în Balcani fără ajutorul Turciei. Dacă
Iixcclenţa voastră doreşte, pot prezenta toate motivele care au dus pe
şefii noştri de Stat Major la această concluzie. Ele au fost deja discutate
cu ambasadorul dumneavoastră azi, în conferinţa cu ministrul de
Externe şi cu şefii de Stat Major. Acţunca, deşi bineintenţionată, va duce
doar la eşecuri costisitoare şi nu va fi de ajutor nimănui decât lui
Hitler…
Suntem gata să facem planuri în comun cu voi, acum. Dacă armatele
britanice vor fi destul de puternice ca să invadeze Europa în 1942, asta
depinde de evenimente imprevizibile. S-ar putea să fie posibil totuşi să
vă ajutăm în nordul extrem, când va fi mai întuneric. Sperăm să ridicăm
armatele noastre din Orientul Mijlociu la cifra de trei sferturi de milion,
înainte de sfârşitul anului acesta, iar apoi la un milion, până în vara
anului 1942. De îndată ce forţele germano-italiene din Libia vor fi
distruse, toate aceste forţe vor putea veni în linie pe flancul nostru de
sud şi sperăm să încurajăm Turcia să menţină măcar o neutralitate
loială. Între timp, vom continua să lovim Germania din aer cu tot mai
mare severitate, să ţinem deschise mările iar noi să rămânem în viaţă…”
Am socotit problema atât de importantă încât am trimis simultan
următoarea telegramă preşedintelui, în timp ce impresia mai era
proaspătă în mintea mea.
„Ambasadorul sovietic… a folosit un limbaj de vagă importanţă despre
gravitatea situaţiei şi despre caracterul de cotitură pe care îl va avea
răspunsul nostru. Deşi nimic din limbajul lui nu a exprimat această
presupunere, nu putem exclude impresia că ei se pot gândi la termeni
separaţi… Am sentimentul că momentul poate fi decisiv. Să facem tot ce
putem”.
La 15 septembrie, am primit altă telegramă de la Stalin:
„Nu mă îndoiesc că guvernul britanic doreşte să vadă Uniunea
Sovietică victorioasă şi caută căi şi mijloace de a atinge acest scop. Dacă,
aşa cum consideră el, crearea unui al doilea front în vest este imposibilă
520
acum, s-ar putea găsi eventual o altă metodă de a se da Uniunii Sovietice

un ajutor militar activ?
Mie mi se pare că Marea Britanie ar putea debarca fără riscuri, la
Arhanghelsk, douăzeci şi cinci sau treizeci de divizii, sau să le transporte
prin Iran Persia spre regiunile sudice ale URSS. În felul acesta, s-ar putea
stabili o colaborare militară între trupele sovietice şi britanice pe
teritoriul URSS. O situaţie similară a fost în războiul trecut în Franţa.
Aranjamentul menţionat ar constitui un mare ajutor. Ar fi o lovitură
serioasă împotriva agresiunii lui Hitler…”
Este aproape incredibil că şeful guvernului rus, cu toate sfaturile
specialiştilor militari, putea să se angajeze în asemenea absurdităţi.
Părea fără speranţă să aduc argumente unui om care gândeşte în
termeni absolut ireali, aşa că am trimis cel mai bun răspuns pe care l-am
putut da.
***
Între timp, discuţiile Beaverbrook-Harriman de la Londra s-au încheiat,

iar la 22 septembrie, Comisia aglo-americană de aprovizionare a pornit
pe crucişătorul London, de la Scapa Flow, prin Marea Arctică, spre
Arhanghelsk, iar de acolo, pe calea aerului, la Moscova. Multe depindeau
de cei doi. Primirea lor a fost rece, iar discuţiile neprieteneşti. Aproape
că se considera că nenorocirea în care se aflau acum sovieticii era din
vina noastră. Generalii şi oficialităţile sovietice nu au dat niciun fel de
informaţii colegilor lor britanici şi americani. Nici nu i-au informat
măcar pe ce bază s-au estimat necesităţile ruseşti de materiale de
război, atât de preţioase pentru noi. Misiunea nu a fost salutată oficial
decât în ultima seară, când membrii ei au fost invitaţi la un dineu la
Kremlin. Să nu se creadă că o asemenea ocazie între oameni preocupaţi
de cele mai grave probleme nu poate ajuta la avansarea lucfurilor.
Dimpotrivă, numeroasele discuţii particulare pot crea o atmosferă
prielnică pentru a se ajunge la o înţelegere. Dar acum nu exista o
asemenea stare de spirit, aproape de parcă noi am fi venit să cerem
favoruri.
Un incident, reţinut de generalul Ismay într-o formă oarecum apocrifă
şi vioaie, poate fi menţionat pentru a arunca o lumină asupra celor
relatate. Ordonanţei lui, un marinar din Marina Regală, i-a fost arătată
Moscova de către un ghid al Inturistului. „Acesta, a spus rusul, este
521
Hotelul Eden, fost hotelul Ribbentrop. Aici este strada Churchill, fostă
strada Hitler. Aici este gara Beaverbrook, fostă gara Goering. Doreşti o
ţigară, camarade?” Marinarul a răspuns: „Mulţumesc camarade, fost
netrebnic!” Această poveste, deşi hazlie, ilustrează totuşi atmosfera
întâlnirilor.
În cele din urmă, s-a ajuns la o înţelegere prietenească. S-a semnat un
protocol în care se arătau materialele pe care Marea Britanie şi Statele
Unite le puteau pune la dispoziţia Rusiei în perioada octombrie 1941 –
iunie 1942. Asta implica multe neplăceri pentru planurile noastre
militare, deja afectate de lipsa de muniţii. Totul a căzut asupra noastră,
pentru că noi nu numai că dădeam producţia noastră, dar trebuia să
renunţăm la cele mai importante muniţii pe care altfel americanii ni le-
ar fi trimis nouă. Nici americanii şi nici noi n-am făcut promisiuni în
privinţa transportului acestor materiale pe ruta dificilă şi periculoasă a
Arcticii. Având în vedere reproşurile rostite de Stalin când noi am
sugerat ca acele convoaie să nu navigheze până nu se retrag gheţurile,
trebuie notat că tot ce am garantat noi a fost că materialele vor fi „puse
la dispoziţie la centrele de producţie britanice şi americane”.
Preambulul protocolului se încheia cu cuvintele: „Marea Britanie şi
Statele Unite vor da ajutor la transportarea acestor materiale în Uniunea
Sovietică şi vor ajuta la livrarea lor.”
Efectul acestei înţelegeri, mi-a telegrafiat lordul Beaverbrook, a
constituit o ridicare uriaşă a moralului Moscovei. Menţinerea moralului
va depinde de livrare…
Nu consider sigură situaţia de aici pentru lunile de iarnă, dar cred că
moralul ar putea să o facă sigură”.
Deşi generalul Ismay era pe deplin împuternicii şi calificat să discute şi
să explice conducătorilor sovietici situaţia militară în toate variantele ei,
Beaverbrook şi Harriman au decis să nu-şi complice sarcina cu
probleme în care nu se putea ajunge la o înţelegere. Deci, la Moscova, nu
s-a atacat acest aspect. Neoficial, ruşii continuau să ceară crearea
imediată a unui al doilea front şi păreau total impenetrabili faţă de orice
argument care arăta imposibilitatea acèstui lucru. Agonia lor este o
scuză. Ambasadorul nostru brebuia să suporte povara.
Era deja spre sfârşitul toamnei. La 2 octombrie, Grupul central al
armatei lui von Beck şi-a reînceput înaintarea spre Moscova, cele două
armate ale sale mişcându-se direct spre capitală dinspre sud-vest, iar un
grup Panzer se despărţise şi înconjura pe flancuri. Au fost cucerite
522
localităţile Orei, la 8 octombrie, şi, o săptămână mai târziu, Kalinin, pe

ruta Moscova-Leningrad. Cu flancurile astfel periclitate şi-sub presiunea
puternică a înaintării germane centrale, mareşalul Timoşenko şi-a
retras forţele pe o linie aflată la şaizeci de kilometri vest de Moscova,
unde s-a oprit din nou ca să lupte. Poziţia ruşilor în acest moment era
extrem de gravă. Guvernul sovietic, corpul diplomatic şi toată industria
care putea fi mişcată au fost evacuate din oraş, la peste şapte sute de
kilometri depărtare spre est, la Kuibâşev. La 19 octombrie, Stalin a
declarat stare de asediu în capitală şi a emis un ordin de zi: „Moscova va
fi apărată până la capăt.” Comenzile lui erau ascultate cu sfinţenie. Deşi
grupul de blindate al lui Guderian a avansat de la Orei până la Tuia, deşi
Moscova era acum înconjurată din trei părţi şi aveau loc şi nişte
bombardamente aeriene, sfârşitul lui octombrie a adus o marcată
întărire a rezistenţei ruse şi o oprire definitivă a înaintării germane.
***
Soţia mea simţea profund că incapacitatea noastră de a da ajutor

militar Rusiei tulbura şi întrista tot mai mult naţiunea, pe măsură ce
treceau lunile şi armatele germane înaintau prin stepe. I-am spus că nei
nu se punea problema unui al doilea front şi că singurul lucru ce se
putea face încă mult timp era să trimitem aprovizionare de tot felul pe
scară mare. Domnul Eden şi cu mine am sfătuit-o să exploreze
posibilitatea de a obţine fonduri prin subscrieri voluntare, pentru ajutor
medical. Acest lucru fusese deja început de Crucea Roşie şi de Ordinul
Sfântului Ioan, iar soţia mea fusese invitată de Organizaţia Joint să fie în
fruntea apelului „Ajutor pentru Rusia”. La sfârşitul lui octombrie, sub
auspiciile lor, ea a lansat primul apel. Imediat a urmat o reacţie
generoasă. În următorii patru ani, ea s-a devotat acestei sarcini, cu
entuziasm şi răspundere. În total, s-au adunat aprape opt milioane de
lire, prin contribuţia atât a celor bogaţi cât şi a celor săraci. Mulţi oameni
bogaţi au făcut donaţii generoase, dar grosul banilor a venit de la
subscrierile săptămânale ale masei naţiunii. Astfel, sub puternică
organizaţie a Crucii Roşii şi a Sfântului Ioanşi în ciuda grelelor pierderi
din Arctica, convoaie medicale, cu produse chirurgicale şi tot felul de
bunliri şi aparatură specială şi-au găsit drumul într-un flux continuu
prin mările îngheţate şi ucigătoare spre vitezele armate ruse şi poporul
rus.
523
Churchill, Roosevelt şi Stalin – la conferinţa de la Yalta – febr. 1945
Capitolul II
ÎNTÂLNIREA MEA CU ROOSEVELT
Între timp, multe lucruri s-au întâmplat în lumea de limbă engleză. La

mijlocul lui iulie, domnul Harry Hopkins a sosit în Britania, în a doua
misiune din partea preşedintelui. Prima temă pe care a abordat-o cu
mine a fost noua situaţie creată de învadarea Rusiei de către Hitler şi ce
repercusiuni are asupra aprovizionării prin împrumut şi închiriere pe
care contam din Statele Unite. În al doilea rând, un general american,
după ce i s-au creat toate posibilităţile de inspectare, făcuse un raport
care arunca o umbră de îndoială asupra capacităţii noastre de a face faţă
unei invazii. Acest lucru îi produsese îngrijorare preşedintelui. În al
treilea rând, şi ca o consecinţă, se adânciscră îndoielile preşedintelui
privind înţelepciunea hotărârii noastre de a apăra Egiptul şi Orientul
Mijlociu. Oare nu pierdeam totul încercând să facem prea mult? În
sfârşit, era problema aranjării unei întâlniri între mine şi Roosevelt,
cumva, undeva, curând.
De data aceasta, Hopkins nu era singur. Mai era la Londra un număr de
înalţi ofiţerf din armata şi marina Statelor Unite, preocupaţi în special de
împrumut-închiriere, printre care era, mai ales, amiralul Ghormley, care
524
lucra zilnic cu Amiralitatea la problema Atlanticului şi la partea ce

revenea americanilor în soluţionarea acesteia. Am ţinut o şedinţă cu cei
din cercul lui Hopkins şi cu şefii de Stat Major, în noaptea de 24 iulie, la
numărul 10 în Downing Street. În afară de amiralul Ghormley, Hopkins
l-a adus cu el pe generalul-maior Chancy, care era numit „observator
special”, şi pe generalul de brigadă Lee, ataşatul militar american.
Averell Harriman, care tocmai se întorsese din turneul său în Egipt, în
care, la îndrumările mele, i se arătase totul, completa grupul.
Hopkins a spus că „oamenii din Statele Unite care deţin posturile
principale şi iau decizii în chestiuni de apărare” sunt de părere că
Orientul Mijlociu este o poziţie de neapărat pentru Imperiul Britanic şi
că se fac mari sacrificii pentru menţinerea acestuia. După părerea lor,
bătălia pentru Atlantic va fi bătălia finală decisivă a războiului şi că totul
trebuia concentrat asupra ei. Preşedintele, a spus el, e mai înclinat să
sprijine lupta în Orientul Mijlociu, pentru că inamicul trebuie combătut
oriunde se găseşte. Generalul Chancy a expus atunci cele patru
probleme ale Imperiului Britanic în următoarea ordine: apărarea
Regatului Unit şi a liniilor de transport din Atlantic; apărarea
Singaporeiui şi a liniilor de transport spre Australia şi Noua Zeelandă;
apărarea în general a rutelor pe ocean; şi, în al patrulea rând, apărarea
Orientului Mijlociu. Toate erau importante, dar el le plasa în această
ordine. Generalul Lee era de acord cu generalul, Chaney. Generalul
Ghormley era îngrijorat în legătură cu linia de aprovizionare a
Orientului Mijlociu, în cazul când muniţiile americane ar fi trebuit să
meargă acolo în cantităţi mari: Oare aceasta nu va slăbi bătălia pentru
Atlantic?
Atunci le-am cerut şefilor de Stat Major britanici să-şi exprime părerile.
Primul Lord al Mării a explicat de ce se simţea şi mai încrezător că poate
distruge o armată invadatoare anul acesta decât anul trecut. Şeful
Statului Major al Aerului a arătat cu cât este mai puternică Forţa Aeriană
regală în comparaţie cu cea germană faţă de septembrie trecut şi a
vorbit despre forţa noastră crescută de a lovi porturile de invazie. Şeful
Statului Major Imperial a vorbit de asemeni în sens liniştitor şi a spus că
armata era mult mai puternică acum decât în septembrie anterior. Eu
am intervenit să explic măsurile speciale pe care le-am luat pentru
apărarea aerodromurilor, după lecţia din Creta. I-am invitat pe
vizitatorii noştri să viziteze orice aerodrom care îi interesa. „Inamicul
poate folosi gazele, dar asta va fi în dezavantajul lui, pentru că am
525
aranjat represalii imediate şi am avea ţinte admirabil concentrate în

orice loc s-ar instala pe coastă. Războiul cu gaze ar fi dus şi acasă, în
propria lor ţară.” Apoi, i-am cerut lui Dill să vorbească despre Orientul
Mijlociu, iar el a făcut o expunere bine argumentată despre unele dintre
motivele care fac necesară rămânerea noastră acolo.
La sfârşitul discuţiei, sentimentul meu a fost că prietenii noştri
americani au fost convinşi de declaraţiile noastre şi aii fost impresionaţi
de solidaritatea dintre noi.
Totuşi, încrederea pe care o simţeam în legătură cu apărarea internă
nu era extinsă şi la Orientul îndepărtat, în cazul când Japonia ar intra în
război împotriva noastră. Aceste îngrijorări îl tulburau şi pe Sir John
Dill. Am avut impresia că, în mintea lui, Singapore avea prioritate faţă de
Cairo. Aceasta era într-adevăr o chestiune tragică, de parcă ar fi trebuit
să alegi între fiul sau fiica ta, care din ei să fie ucis. În ce mă priveşte, eu
credeam că, dacă s-ar întâmpla ceva în Malaya, aceasta ar însemna doar
o cincime faţă de ce ar însemna pierderea Egiptului, a Canalului de Suez
şi a Orientului Mijlociu. Nu toleram ideea de a abandona lupta în Egipt şi
mă resemnam să plătesc orice daune se cereau în Malaya. Acest punct
de vedere era împărtăşit şi de colegii mei.
***
Într-o după-amiază, Harry Hopkins a venit în grădina din Downing

Street şi ne-am aşezat amândoi la soare. Imediat, mi-a spus că
preşedintele ar dori foarte mult să aibă o întâlnire cu mine, într-un golf
singuratic sau altul. Am răspuns îndată că sunt sigur că voi primi
concediu din partea Cabinetului. Treaba s-a aranjat curând. A fost ales
Golful Placentia în Terra Nova, s-a fixat data de 9 august şi ultimul
nostru vas de război, Prince of Wales, a primit ordine în consecinţă.
Aveam cea mai mare dorinţă să mă întâlnesc cu domnul Roosevelt, cu
care corespondam de acum, cu tot mai mare intimitate, de doi ani. În
plus, o conferinţă între noi doi ar proclama asocierea tot mai strânsă a
Britanici şi Statelor Unite, ar provoca preocupare duşmanilor noştri, ar
pune Japonia pe gânduri şi i-ar bucura pe prietenii noştri. Erau de
asemeni de clarificat multe treburi, în legătură cu intervenţia americană
în Atlantic, cu ajutorul pentru Rusia şi furnizările noastre proprii şi, mai
presus de toate, ameninţarea crescândă a Japoniei. L-am luat cu mine pe
Sir Alexander Cadogan, de la Ministerul de Externe, pe Lordul Cherwell,
526
coloneii Hollius şi Jacob de la Ministerul Apărării şi personalul meu

propriu. În plus, mai era un număr de înalţi ofiţeri din ramurile tehnică
şi administrativă. Preşedintele a spus că va aducc cu el şefii serviciilor
militare de luptă ale Statelor Unite şi pe domnul Sumner Welles de la
Departamentul de Stat. Era nevoie să se păstreze cel mai deplin secret,
din cauza marelui număr de submarine de buzunar-U care se aflau
atunci în Atlantic, astfel încât preşedintele, care se afla într-o aşa-zisă
croazieră de vacanţă, s-a mutat, în larg, pe crucişătorul Augusta şi a lăsat
în urmă iahtul, ca să inducă în eroare. Între timp, Harry Hopkins, deşi nu
se simţea bine, a obţinut autorizarea lui Roosevelt să zboare la Moscova,
o călătorie lungă, obositoare şi periculoasă, prin Norvegia, Suedia şi
Finlanda, pentru a obţine de la Stalin direct, deplina cunoaştere a
poziţiei şi nevoilor sovietice. El urma să se alăture vasului Prince of
Wales la Scapa Flow.
Trenul mare, special, care ducea întreaga noastră companie, inclusiv
un amplu serviciu de cifrare, m-a luat din gara Chequers. Ne-am
îmbarcat pe vasul Prince of Wales de pe un distrugător, la Scapa. Înainte
de lăsarea întunericului, în 4 august, vasul Prince of Wales, cu escorta lui
de distrugătoare, a pornit în apele largi ale Atlanticului. Am constatat că
Hopkins era epuizat de lungile călătorii şi de emoţionantele conferinţe
de la Moscova. El ajunsese la Scapa, cu două zile înainte, într-o
asemenea stare încât amiralul l-a pus la pat imediat şi l-a ţinut acolo.
Totuşi, el era la fel de vesel ca totdeauna, şi-a recăpătat încet puterile în
cursul călătoriei şi mi-a povestit totul despre misiunea lui. Cabinele
spaţioase de deasupra elicelor, care sunt foarte confortabile în timpul
staţionării în port, devin aproape de nelocuit din cauza vibraţiilor pe
marea neliniştită, aşa încât a trebuit să mă mut în cabina amiralului, de
pe punte, ca să pot lucra şi dormi.
Mi-a plăcut mult căpitanul nostru, Leach, un bărbat fermecător,
simpatic şi cu toate calităţile unui marinar britanic. Dar, vai! peste patru
luni, el şi mulţi dintre camarazii lui şi minunatul lui vas s-au scufundat
pentru totdeauna sub valuri. A doua zi, marea era atât de furtunoasă,
încât a trebuit să alegem între a încetini sau a ne abandona escorta.
Amiralul Pound, Prim Lord al Mării, a dat instruqiuni. De atunci încolo,
am continuat singuri, cu mare viteză. Se anunţaseră câteva submarine
de buzunar-U, pentru evitarea cărora am făcut nişte zig-zaguri ample. Se
avea grijă să fie tăcere. Puteam primi mesaje, dar nu puteam răspunde
decât la anumite intervale. Astfel, a intervenit o încetinire în rutina mea
527
zilnică şi un straniu sentiment de vacanţă pe care nu l-am mai avut de la

începutul războiului. Pentru prima oară de multe luni, am putut citi o
carte de plăqpre. Oliver Lyttcâton, ministru de stat la Cairo, mi-a dat
volumul Căpitanul Horn Blower M. R. De C. S. Forester, pe care l-am găsit
foarte amuzant. Când am avut ocazia, i-am trimis mesajul: „îl găsesc
admirabil pe Horn Blower.” Acest lucru a produs perturbări în Cartierul
general din Cairo, unde s-a crezut că „Horn Blower” era codul unei
operaţiuni despre care lor nu li se spusese.
Am ajuns la locul de întâlnire la ora 9 a.m., duminică 9 august şi, de
îndată ce s-au schimbat obişnuitele gesturi de politeţe navală, m-am dus
pe bordul vasului Augusta şi l-am salutat pe preşedintele Roosevelt, care
m-a primit cu toate onorurile. El stătea în picioare, sprijinit de braţul
fiului său Elliott, în timp ce se cântau imnurile naţionale, iar apoi mi-a
făcut cea mai caldă primire. Eu i-am dat o scrisoare din partea Regelui şi
i-am prezentat pe însoţitorii mei. Apoi au început convorbirile între
preşedinte şi mine, la care au participat şi domnul Summer Welles, Sir
Alexander Cadogan şi ofiţerii de Stat Major de ambele părţi; convorbirile
au continuat mai mult sau mai puţin permanent în restul zilelor vizitei
noastre, uneori de la om la om, alteori în conferinţe mai largi.
Duminică dimineaţa, pe 10 august, domnul Roosevelt a venit la bordul
vasului Prince of Wales şi, împreună cu ofiţerii de Stat Major şi cu mai
multe sute de reprezentanţi de toate gradele din marina Statelor Unite,
am asistat la un serviciu divin pe punte. Această slujbă a fost simţită de
noi toţi ca o expresie adânc emoţionantă a unităţii de credinţă a celor
două popoare ale noastre şi niciunul dintre cei care au participat nu va
uita spectacolul din acea dimineaţă însorită de pe puntea aglomerată –
simbolismul drapelelor britanic şi american înfăşurate împreună în
jurul altarului, preoţii, american şi britanic, împărţindu-şi citirea
rugăciunilor; cei mai înalţi ofiţeri de marină, armată şi aviaţie din
Britania şi Statele Unite, adunaţi în spatele preşedintelui şi. Al meu;
rândurile strânse ale marinarilor britanici şi americani amestecaţi,
împărţind aceleaşi cărţi de rugăciuni şi unindu-se fierbinte în
rugăciunile şi imnurile cunoscute de toţi.
Am ales eu însumi imnurile „Pentru cei în pericol pe mare” şi „înainte,
soldaţi creştini”. Am încheiat cu „O, Doamne, ajutorul noastru în
vremurile trecute”. Fiecare vorbă părea măreaţă. Aproape jumătate din
cei care cântau aveau să moară curând.
528
***
Preşedintele Roosevelt mi-a spus, la una dintre conversaţii, că el crede

că ar fi bine dacă am putea schiţa o declaraţie comună care să înscrie
câteva principii largi ce ar trebui să ghideze politicile noastre pe aceeaşi
cale. Vrând să urmez această sugestie de mare folos, i-am dat în aceeaşi
duminică o încercare de schiţă a unei asemenea declaraţii între noi şi
după multe discuţii între noi şi dezbateri telegrafice cu Cabinetul de
Război din Londra, am redactat următorul document:
DECLARAŢIA COMUNĂ A PREŞEDINTELUI ŞI A PRIMULUI-MINISTRU

12 august 1941
Preşedintele Statelor Unite ale Americii şi primul-ministru domnul
Churchill, reprezentând guvernul Majestăţii Sale din Regatul Unit,
întâlnindu-se, au considerat că este drept să facă cunoscute anumite
principii comune în politicile naţionale ale ţărilor respective, pe care îşi
bazează speranţele pentru un viitor mai bun al lumii.
În primul rând, ţările lor nu urmăresc vreo mărire teritorială sau de alt
fel.
În al doilea rând, nu vor să vadă schimbări teritoriale care nu concordă
cu dorinţele liber exprimate ale popoatelor în cauză.
În al treilea rând, respectă dreptul tuturor popoarelor de a-şi alege
forma de guvernământ sub care vor trăi; şi vor ca drepturile suverane şi
autoguvernarea să fie redate celor care au fost lipsiţi de acestea cu forţa.
În al patrulea rând, se vor strădui ca, respectând obligaţiile lor
existente, să contribuie ca toate statele, mari sau mici, învingătoare sau
învinse, să se bucure de accesul, în termeni egali, la comerţ şi la
materiile prime ale lumii, necesare prosperităţii lor economice.
În al cincilea rând, dorinţa lor de a determina cea mai deplină
colaborare între toate naţiunile în domeniul economic cu scopul de a
asigura tuturor standarde de muncă îmbunătăţite, dezvoltare
economică şi securitate socială.
În al şaselea rând, după distrugerea finală a tiraniei naziste speră să
vadă stabilită o pace care să aducă tuturor naţiunilor mijloacele de a trăi
în siguranţă în graniţele lor şi să acorde asistenţă ca toţi oamenii, din
toate ţările, să-şi trăiască viaţa eliberaţi de teamă şi nevoi.
În al şaptelea rând, o asemenea pace trebuie să permită tuturor
oamenilor să traverseze mările şi oceanele fără oprelişti.
529
În al optulea rând, cred că toate naţiunile din lume trebuie să ajungă la

abandonarea folosirii forţei, din motive realiste şi spirituale. Întrucât
nicio viitoare pace nu poate fi menţinută dacă armamentele de uscat,
mare sau aer continuă să fie folosite de naţiuni care ameninţă, sau pot
ameninţa, cu agresiune în afara frontierelor lor, cred, legat de stabilirea
unui sistem mai larg şi mai permanent de securitate generală, că
dezarmarea unor atari naţiuni este esenţială. Vor ajuta şi încuraja toate
măsurile practicabile care să uşureze popoarele iubitoare de pace de
povara armamentelor.
Profunda şi ampla importanţă a ceea ce s-a numit „Carta Atlanticului”
era vizibilă. Însuşi faptul că Statele Unite, tehnic încă neutre, s-au
alăturat unei puteri beligerante ca să facă o asemenea declaraţie era
uluitor. Includerea în aceasta a referirii la „distrugerea finală a tiraniei
naziste” (care se baza pe o frază din schiţa mea originală) echivala cu o
provocare ce, în vremuri normale, ar fi implicat o acţiune războinică. În
sfârşit, nu cel mai puţin izbitoare trăsătură era realismul ultimului
paragraf, în care era o clară şi îndrăzneaţă aluzie că, după război, Statele
Unite ni se vor alătura în dirijarea lumii până la instaurarea unei ordini
mai bune.
Conferinţe continue au avut loc şi între şefii marinei şi armatei şi s-a
ajuns la un mare grad de înţelegere între ei. Ameninţarea din partea
Orientului îndepărtat ne preocupa minţile. De câteva luni, guvernele
britanic şi american acţionau faţă de Japonia în acord strâns. La sfârşitul
lui iulie, japonezii îşi completaseră ocuparea militară a Indochinei. Prin
acest act clar de agresiune, forţele lor erau în poziţie de a-i lovi pe
britanici în Malaya şi pe americani în Filipine, iar pe olandezi în Indiile
orientale. La 24 iulie, preşedintele a cerut guvernului japonez ca, drept
preludiu la o înţelegere generală, Indochina să fie neutralizată şi trupele
japoneze să fie retrase. Pentru a adăuga greutate acestor propuneri, s-a
emis un ordin executiv de îngheţare a tuturor bunurilor japoneze din
Statele Unite. Aceasta a dus tot comerţul Japoniei la o stagnare!
Guvernul britanic a acţionat simultan, iar două zile mai târziu, olandezii
i-au urmat. Aderenţa olandezilor însemna că Japonia era lipsită brusc de
aprovizionarea ei vitală cu petrol.
***
530
Călătoria de întoarcere spre Islanda a fost fără evenimente deşi, la un

moment dat, a fost nevoie să schimbăm cursul din cauza raportării
prezenţei în apropiere a submarinelor de buzunar-U. Escorta noastră
era formată din două distrugătoare ale Statelor Unite, în unul aflându-se
Ensign Franklin D. Roosevelt junior, fiul preşedintelui. În 15, am întâlnit
un convoi combinat care se îndrepta spre casă, format din şaptezeci şi
trei de vase, toate în bună ordine şi în stare perfectă după o traversare
fericită a Atlanticului. Era o privelişte îmbucurătoare, iar vasele
comerciale erau şi ele bucuroase să privească vasul Prince of Wales.
Am ajuns pe insulă sâmbătă dimineaţa, în 16 august, şi am ancorat în
fiordul Huais, de unde am călătorit până la Reykjavik, într-un
distrugător. La sosirea în port, am fost salutat deosebit de călduros şi
zgomotos de o mare mulţime, primiri asemănătoare repetându-se
oriunde prezenţa noastră era recunoscută în timpul şederii, culminând
cu scene de mare entuziasm la plecarea noastră în cursul după-amiezii,
în acompaniamentul uratelor şi aplauzelor, cum rareori s-au auzit pe
străzile Reykjavikului, după cum am fost asigurat.
După o scurtă vizită la Althingishus, ca să prezint respectele mele
regentului şi membrilor cabinetului islandez, am făcut o trecere în
revistă comună a forţelor britanice şi americane. A fost un lung marş a
câte trei în timpul căruia melodia „Marinarii Statelor Unite” mi-a intrat
atât de mult în memorie încât nu mi-o mai puteam scoate din cap. Am
găsit timp să văd noile aerodromuri pe care le făceam şi să vizitez
minunatele izvoare calde şi casele de sticlă care sunt destinate să le
servească. M-am gândit că ele ar trebui folosite la încălzirea
Reykjavikului şi am încercat să înaintez acest plan chiar în timpul
războiului. Mă bucur că acum a fost realizat. Am primit salutul, cu fiul
preşedintelui alături de mine, iar parada a fost o altă remarcabilă
demonstraţie a solidarităţii anglo-americane.
La întoarcerea în fiordul Hvals am vizitat vasul Ramillies şi m-am
adresat reprezentanţilor echipajelor vaselor britanice şi americane
ancorate, inclusiv distrugătoarelor Hecla şi Churchill. Când s-a lăsat
întunericul după această lungă şi foarte obositoare treabă, am navigat
spre Scapa, unde am ajuns fără incidente, devreme, în data de 18, iar a
doua zi am ajuns la Londra.
531
La bordul vasului Augusta, în golful Placentioy

Churchill îi înmânează lui Roosevelt un mesaj din partea Regelui
La braţ cu Roosevelt este fiul său Elliott
Capitolul III
PERSIA ŞI DEŞERTUL
Nevoia de a transmite muniţii şi tot felul de alte aprovizionări

guvernului sovietic şi extremele dificultăţi ale rutei arctice, precum şi
viitoarele posibilităţi strategice, au făcut de dorit deschiderea unei
comunicaţii cât mai ample cu Rusia, prin Persia. Nu eram lipsit de
îngrijorare faţă de începerea unei noi campanii în Orientul Mijlociu, dar
argumentele ne obligau. Terenurile petroliere ale Persiei erau un prim
factor de război, iar dacă Rusia ar fi fost învinsă, ar fi trebuit să fim gata
să le ocupăm noi înşine. Şi apoi mai era ameninţarea faţă de India.
Suprimarea revoltei din Irak şi ocupaţia anglo-franceză a Siriei, deşi
realizate cu pierderi minime, zădărniciseră planul oriental al lui Hitler,
dar dacă ruşii se prăbuşeau, el putea încerca din nou. La Teheran se
instalase o misiune germană activă şi numeroasă, iar prestigiul
Germaniei era ridicat. În ajunul călătoriei mele la Placentia, organizasem
un comitet special pentru coordonarea unui plan de operaţiune
împotriva Persiei, iar în timpul absenţei mele, acesta îmi raportase
telegrafic rezultatele muncii care, întrç, timp, fuseseră aprobate de
Cabinetul de Război. Era clar că persienii nu-i vor da afară pe agenţii şi
rezidenţii germani din ţară şi că va trebui să recurgem la forţă. La 13
august, domnul Eden l-a primit pe domnul Maiski la Ministerul de
532
Externe şi s-a căzut de acord asupra notelor noastre respective către

Teheran. O notă comună anglo-rusă din 17 august a primit un răspuns
nesatisfăcător, iar intrarea forţelor britanice şi ruse în Persia a fost
fixată pentru ziua de 25.
În patru zile s-a terminat totul. Rafinăria de la Abadan a fost capturată
de o brigadă de infantere, care s-a îmbarcat la Basra şi a debarcat în zori,
pe 25 august. Majoritatea forţelor persiene au fost surprinse, dar au
scăpat fugind cu convoaiele. Au avut loc ceva lupte de stradă şi au fost
capturate câteva vapoare persiene. În acelaşi timp, am capturat portul
Khurramshahr dinspre uscat, iar o forţă a fost trimisă spre nord la
Ahwaz. În timp ce trupele noastre se apropiau de Ahwaz, s-a primit
ştirea privind ordinul şahului de „încetare a focului”, iar generalul
persan a ordonat trupelor sale să se întoarcă în cazârmă. Pierderile
noastre au fost de 22 morţi şi 42 răniţi.
S-a căzut de acord repede. Şi fără probleme, cu ruşii. Principalele
condiţii impuse guvernului persan au fost încetarea oricărei rezistenţe,
expulzarea germanilor, neutralitate în război şi folosirea de către Aiia (i
a mijloacelor de comunicaţii persane pentru transmiterea aprovizionării
de război a Rusiei. Ocuparea în continuare a Persiei s-a făcut paşnic.
Forţele britanice şi ruse s-au înţeles împreună şi Teheranul a fost ocupat
în comun la 17 septembrie, Şahul abdicând cu o zi înainte în favoarea
fiului său în vârstă de 22 de ani. La 20 septembrie, noul Şah, la sfatul
Aliaţilor, a reinstaurat monarhia constituţională, iar tatăl său a plecat la
scurt timp într-un exil confortabil şi a murit la Johannesburg, în iulie
1944. Majoritatea forţelor noastre s-au retras din ţară, lăsând doar
detaşamente care să păzească liniile de comunicaţii, iar din Teheran au
fost evacuate atât trupele britanice cât şi cele ruseşti, la 18 octombrie.
După aceea, forţele noastre, sub comanda generalului Quinan, au fost
angajate în pregătirea fortificaţiilor împotriva unei posibile incursiuni a
armatelor germane din Turcia sau Cauaz şi la pregătiri adminstrative
pentru primirea unor întăriri masive, în cazul în care o asemenea
incursiune ar părea iminentă.
Crearea unei rute importante de aprovizionare a Rusiei prin Golful
Persic a devenit principalul nostru obiectiv. Având un guvern prietenos
la Teheran, au fost lărgite porturile, au fost dezvoltate comunicaţiile pe
râuri, au fost construite drumuri şi reconstruite căi ferate. Din
septembrie 1941, această activitate, începută şi dezvoltată de armata
britanică şi adoptată şi extinsă de Statele Unite, ne-a permis să trimitem
533
în Rusia într-o perioadă de patru ani şi jumătate, cinci milioane de tone

de materiale. Astfel s-a terminat o acţiune de forţă copleşitoare, scurtă
dar fructuoasă, împotriva unui stat slab şi antic. Britania şi Rusia luptau
pentru supravieţuirea acestuia. Inter arma silent leges. Putem fi bucuroşi
că, prin victoria noastră, a fost păstrată independenţa Persici.
***
Acum trebuie să ne întoarcem la teatrul dominant al Mediteranei.

Generalul Auchinleck preluase oficial comanda în Orientul Mojociu la 9
iulie şi am început relaţiile mele cu comandantul şef, având mari
speranţe; dar un schimb de telegrame mi-a arătat clar că existau
divergenţe serioase de vederi şi aprecieri între noi. El propunea să
întărească Corpul cu o divizie, cât de curând posibil, aprecia nevoia de a
recuceri Cyrenaica dar nu avea încredere că Tobrukul putea fi ţinut
după septembrie. El spunea că trăsăturile şi armamentul noilor tancuri
americane introduceau modificări în manevrele tactice şi că trebuia
timp ca aceste lecţii să fie studiate. Era de acord că, până la sfârşitul lui
iulie, el va avea circa cinci sute de tancuri de croazieră, de infanterie şi
americane. Totuşi, pentru orice operaţiune, avea nevoie de o rezervă de
tancuri de 50 la sută, permiţând astfel ca 25 la sută să se afle în
atelierele de reparaţii iar 25 la sută să stea la dispoziţie pentru înlocuiri
imediate ale pierderilor în luptă. Aceasta era o condiţie aproape
prohibitivă. Generalii se bucură de asemenea lucruri doar în ceruri. Iar
cei r, are le pretind, nu ajung totdeauna acolo. Auchinleck sublinia
importanţa timpului, atât pentru instruirea individuală şi colectivă, cât
şi pentru spiritul de echipă care era esenţial pentru eficienţă. El
considera că nordul (adică un atac german prin Turcia, Siria şi
Palestina) ar putea deveni frontul principal, mai curând decât deşertul.
Toate acestea mi-au produs o mare dezamăgircă Primele decizii ale
generalului mă lăsau şi ele perplex. După îndelungi persistenţe,
reuşisem să aduc în Egipt Brigada a 50-a britanică. Eram sensibil la
propaganda ostilă care afirma că politica britanică era de a lupta
folosind orice alte trupe, în afară de ale sale prçprii şi astfel să evite
vărsarea de sânge al Regatului Unit. Pierderile britanice în Orientul
Mijlociu şi inclusiv în Grecia şi Creta au fost de fapt mai mari decât cele
ale tuturor celorlalte forţe la un loc, dar nomenclatura obişnuită dădea
false impresii asupra faptelor. Diviziile indiene, în care o treime din
534
infanterie şi întreaga artilerie erau britanice, nu erau descrise ca divizii

britanico-indiene. Diviziile blindate, care au suportat greul luptei, erau
în întregime britanice, dar nu apăreau cu numele lor. Faptul că trupele
„britanice” nu erau menţionate în rapoartele luptelor oferea pretexte
unor zeflemele ale inamicului şi dădea naştere unor comentarii
nefavorabile nu doar în Statele Unite ci şi în Australia. Am aşteptat cu
nerăbdare sosirea Diviziei a 50-a, ca un mijloc efectiv de a contracara
aceste curente neplăcute. Decizia generalului Auchinleck de a alege
tocmai această Divizie ca să o trimită în Cipru mi se părea desigur
nefericită şi dădea substanţă reproşurilor la care eram supuşi pe
nedrept. Şefii de Stat Major din ţară erau şi ei uimiţi, din motive militare,
că se foloseşte atât de straniu această minunată organizaţie umană.
O hotărâre mult mai serioasă a generalului Auchinleck a fost aceea de a
amâna orice acţiune în deşertul de vest împotriva lui Rommel, mai întâi
cu trei luni şi apoi cu peste patru luni şi jumătate. Acţiunea lui Wavell
din 15 iunie „Securea”, se dovedise justificată prin faptul că, deşi am fost
oarecum înfrânţi şi ne-am retras pe poziţiile iniţiale, germanii nu au
putut să înainteze în toată această perioadă prelungită. Comunicaţiile
lor, ameninţate prin Tobruk, erau insuficiente pentru a le aduce
întăririle necesare de blindate şi chiar de muniţie pentru artilerie, care
să-i permită lui Rommel mai mult decât să se menţină pe loc prin
puterea lui de voinţă şi prestigiul său. Alimentarea forţelor lui îi
impuneau o asemenea povară încât creşterea acesteia se putea face doar
treptat. În aceste condiţii, el ar fi trebuit să fie angajat continuu în luptă
de către armata britanică, aceasta având ample comunicaţii pe şosele, pe
căi ferate şi pe mare şi fiind întărită continuu, în ritţp mai susţinut, atât
cu oameni cât şi cu materiale.
O a treia idee greşită mi se părea a fi preocuparea disproporţionată
pentru flancul nostru din nord. Acesta cerea, într-adevăr, cea mai
serioasă vigilenţă şi justifica numeroase pregătiri defensive şi
construirea de puternice linii fortificate în Palestina şi Siria. Situaţia în
această regiune devenise însă mult mai bună decât în iunie. Siria era
cucerită. Revolta din Irak fusese suprimată. Toate punctele cheic din
deşert erau deţinute de trupele noastre.
Mai presus de toate, lupta dintre Germania şi Rusia dădea o nouă
încredere Turciei. În timp ce aceasta era în balanţă, nu era nicio şansă ca
Germania să ceară trecerea trupelor ei prin teritoriul turcesc. Persia
fusese adusă în tabăra Aliaţilor prin acţiunea britanică şi rusă. Aceasta
535
ne-a permis să depăşim iarna. Între timp, situaţia generală favoriza o

acţiune decisivă în Deşertul vestic.
În schimb, eu nu puteam să nu simt o inflexibilitate în atitudinea
generalului Auchinleck, care nu era de ajutor intereselor pe care le
serveam cu toţii. Cărţile scrise după război au arătat cum unele
elemente subordonate dar influente din Statul Major operaţional de la
Cairo au deplâns decizia de a se trimite armată în Grecia. Nu se ştia cât
de deplin şi de bună voie acceptase generalul Wavell această politică şi
cu atât mai puţin cât de insistent îi puseseră această problemă Cabinetul
de Război şi şefii de Stat Major, aproape invitându-l la un răspuns
negativ. S-a sugerat că Wavell ar fi fost indus în eroare de către
politicieni şi că întregul lanţ de dezastre a urmat din cauza acceptării
dorinţelor acestora. Acum, ca răsplată a bunătăţii lui, fusese înlocuit,
după toate victoriile, tocmai în momentul înfrângerii. Nu mă îndoiesc că,
în aceste cercuri ale Statului Major, exista sentimentul că noul
comandant nu trebuie să se lase presat în aventuri hazardate şi că
trebuie să-şi acorde timp şi să acţioneze în siguranţă. O asemenea stare
de spirit fusese împărtăşită probabil şi de generalului Auchinleck. Era
clar că nu se vor face mari progrese prin corespondenţă, aşa că la 1 iulie
l-am invitat să vină la Londra. Vizita lui scurtă a fost de ajutor din multe
puncte de vedere. El a intrat în relaţii armonioase cu Cabinetul de
Război, cu şefii de Stat Major şi cu Ministerul de Război. A petrecut un
sfârşit de săptămână prelungit, cu mine, la Chequers. Pe măsură ce l-am
cunoscut mai bine pe acest distins ofiţer, de ale cărui calităţi avea să
depindă acum, în mare măsură, soarta noastră, şi pe măsură ce el a
cunoscut cercul superior al maşinii de război britanice şi a văzut cât de
uşor şi neted funcţionează, a sporit încrederea reciprocă. Pe de altă
parte, nu l-am putut abate de la ideea unei amânări prelungite, pentru a
pregăti o ofensivă la 1 noiembrie. Aceasta urma să fie numită „Cruciatul”
şi să fie cea mai mare operaţiune pe care am lansat-o până acum. El i-a
şocat pe conslierii mei militari cu toate argumentele detaliate pe care le-
a adus. Eu personal nu eram convins. Dar capacităţile neîndoielnice ale
generalului Auchinleck, puterea lui de exprimare, personalitatea lui
foarte demnă şi autoritară, mi-a dat sentimentul că, în fond, s-ar putea
să aibă dreptate şi, chiai; dacă totuşi greşea, el era cel mai bun. De aceea,
am cédât în favorarea datei din noiembrie pentru ofensivă şi mi-am
îndreptat energiile spre a face din aceasta un succes. Ne părea tuturor
foarte rău că nu-l puteam convinge să-i încredinţăm bătălia, atunci când
536
aceasta urma să aibă loc, generalului Maitland Wilson. El îl prefera în

schimb pe generalul Alan Cunningham, a cărui reputaţie crescuse după
victoriile din Abisinia. Trebuia să reuşim cât mai bine, iar lucrul ăsta nu
se face cu jumătăţile de măsură. Aşa că am împărţit răspunderea,
susţinându-i decizia. Totuşi, trebuie să notez convingerea mea că
amânarea cu patru luni şi jumătate cerută de generalul Auchinleck
pentru a-l angaja în «luptă pe inamic în deşert era în aceeaşi măsură o
greşeală şi o soluţie nefericită.
Acum cunoaştem pe deplin cum aprecia înaltul Comandament german
situaţia lui Rommel. Acesta admira mult îndrăzneala lui şi incredibilul
succes care l-a încununat, dar îl vedeau totuşi în mare pericol. I-au
interzis să-şi mai asume riscuri, înainte de a putea fi puternic întărit.
Poate că, având în vedere prestigiul lui, ne-ar fi putut induce în eroare,
cu toată poziţia precară în care se afla, până când vor putea să-i aducă
toate ajutoarele posibile. Linia lui de comunicaţii se întindea în urmă pe
o mie cinci sute de kilometri, până la Tripoli. Benghazi era o scurtătură,
fie şi numai pentru o parte a aprovizionării şi a trupelor proaspete, dar
aveau de suportat daune tot mai multe la transportul pe mare, spre
ambele aceste baze. Forţele britanice, şi aşa superioare ca număr,
creşteau cu fiecare zi. Superioritatea tancurilor germane consta doar în
calitate şi organizare. Ei erau mai slabi în aer. Aveau puţine muniţii
pentru artilerie şi se temeau că vor trebui să o oprească. Tobrukul părea
o ameninţare mortală în spatele lui Rommel, de unde se putea lansa
oricând un atac care i-ar fi tăiat comunicaţiile. Totuşi, atât timp cât noi
rămâneam nemişcaţi, el putea fi recunoscător pentru fiecare zi care
trecea.
Ambele părţi au folosit vara ca să-şi întărească armatele. Pentru noi,
reaprovizionarea Maltei era vitală. Pierderea Cretei lipsea flota
amiralului Cunningham de o bază de combustibil destul de apropiată
pentru a permite aducerea în acţiune a puterii noastre maritime
proteguitoare. Posibilitatea unui atac aeropurtat asupra Maltei, din
Italia, creştea, deşi, după cum ştim acum, abia în 1942 Hitler şi Mussolini
au aprobat un asemenea plan. Bazele aeriene inamice, atât cele din
Creta cât şi din Cyrenaica, ameninţau atât de serios ruta convoaielor de
la Alexandria la Malta, încât a trebuit să depindem în întregime de vest
pentru trecerea aprovizonării. La această sarcină, amiralul Sommerville,
cu forţa H din Gibraltar, a adus servicii distinse. Ruta pe care
amiralitatea o considerase cea mai periculoasă a rămas singura
537
deschisă. Din fericire, în acest moment, cerinţele invadării Rusiei l-au

obligat pe Hitler să-şi retragă forţa aeriană din Sicilia, ceea ce a permis
Maltei să respire şi ne-a redat supremaţia aeriană deasupra Canalului
Maltei. Aceasta nu numai că ajuta apropierea convoaielor din spre vest
ci ne permitea să lovim mai tare transporturile şi vasele cu întăriri
pentru Rommel.
Două convoaie considerabile au fost atacate cu succes. Trecerea
fiecăruia era o operaţiune navală grea. În octombrie, peste 60 la sută din
aprovizionarea lui Rommel a fost scufundată în timpul trecerii. Dar
îngrijorările mele nu erau uşurate şi am cerut Amiralităţii eforturi şi mai
mari. Am dorit în special ca o nouă forţă de suprafaţă să fie cu baza la
Malta. Politica a fost acceptată, deşi era nevoie de timp pentru a fi
realizată. În octombrie, o forţă de luptă, denumită „Forţa K”, formată din
crucişătoarele Aurora şi Penelope şi distrugătoarele Lance şi Lovely, s-a
adunat la Malta. Toate aceste măsuri au avut rolul lor în lupta ce avea să
înceapă acum.
***
Descrierea luptelor moderne îşi pierde sentimentul de dramă, pentru

că ele se întind pe spaţii largi şi uneori durează săptămâni până se decid,
în timp ce pe faimoasele câmpuri de luptă ale istoriei, soarta naţiunilor
şi a imperiilor se decidea pe câţiva kilometri pătraţi de teren şi în câteva
ore. Luptele din deşert dintre forţele blindate şi motorizate care se
mişcă repede prezintă, în formă extremă, această deosebire faţă de
trecut.
Tancurile au înlocuit cavaleria din războaiele trecute cu o armă mult
mai puternică şi cu bătaie lungă, iar în multe aspecte, manevrele lor se
aseamănă cu un război naval în mări de nisip în loc de mări cu apă
sărată. Calitatea de luptă a coloanelor blindate, aidoma celei a escadrei
de crucişătoare, este elementul hotărâtor, şi nu atât poziţia unde
întâlnesc inamicul sau din ce parte a orizontului apar. Diviziile de
tancuri, sau brigăzi şi unităţi mai mici, puteau forma fronturi în orice
direcţie cu atâta rapiditate încât pericolele de a fi depăşite din flanc sau
luate prin spate sau despărţite căpătau o semnificaţie cu mult mai mică.
Pe de altă parte, totul depindea din moment în moment de alimentarea
cu combustibil şi muniţie, iar aprovizionarea cu ambele este mult mai
complicată pentru forţele blindate decât pentru vasele independente şi
538
pentru escadrele de pe mare. Principiile pe care se bazează arta

războiului se exprimă deci în termeni noi şi fiecare ciocnire oferea
lecţiile ei proprii.
Magnitudinea efortului de război implicat în aceste lupte în deşert nu
trebuie subestimată. Deşi doar nouăzeci sau o sută de mii de trupe de
luptă au fost angajate în fiecare dintre armate, era nevoie de mase de
oameni şi materiale de două sau trei ori mai mari, care să-i susţină în
încercarea lor de măsurare a puterii. Ciocnirea dură de la Sidi Rezegh,
care a marcat deschiderea ofensivei generalului Auchinleck, privită ca
un tot, prezintă multe dintre cele mai vii trăsături ale războiului.
Intervenţia personală a celor doi comandanţi şefi era la fel de
dominantă şi decisivă, iar miza pusă în joc de ambele părţi era la fel de
mare ca şi în vremurile vechi.
Sarcina lui Auchinleck a fost mai întâi să recupereze Cyrenaica,
distrugând în acest proces blindatele duşmanului şi, în al doilea rând,
dacă totul mergea bine, să ocupe Tripolitania. Pentru aceste scopuri,
generalului Cunningham i s-a dat comanda nou-numitei Armate a Opta,
formată din Corpurile de armată al XIII-lea şi al XXX-lea şi cuprinzând,
împreună cu garnizoana de la Tobruk; circa şase divizii, cu trei brigăzi în
rezervă şi cu 724 de tancuri. Forţele aeriene ale deşertului vestic
totalizau 1072 avioane de luptă moderne, care se adăugau la cele zece
escadrile care operau din Malta. La circa o sută de kilometri în spatele
lui Rommel, era garnizoana de la Tobruk, formată din cinci grupuri de
brigadă şi o brigadă de blindate. Această fortăreaţă era preocuparea lui
constantă şi, până acum, ea împiedicase, prin ameninţarea ei strategică,
orice înaintare spre Egipt. Eliminarea Tobrukului era scopul fixat al
înaltului Comandament german şi s-au făcut toate pregătirile posibile
pentru a se începe asaltul împotriva acestuia la 23 noiembrie. Armata
lui Rommel cuprindea formidabilul Afrika Korps, format din diviziile
Panzer a 15-a şi a 21-a, din Divizia Uşoară a 90-a şi din şapte divizii
italiene, dintre care niciuna nu era de blindate. Inamicul avea 558 de
tancuri. Dintre cele medii şi grele, două treimi erau germane şi aveau
tunuri mai grele decât ale tancurilor noastre. În plus, inamicul era mult
superior în arme antitanc. Forţele aeriene ale Axei constau în momentul
atacului din 120 aparate germane şi circa 200 aparate italiene.
Devreme, în 18 noiembrie, pe o ploaie puternică, Armata a opta a
zvâcnit înainte şi, timp de trei zile, totul a mers bine. O parte a Corpului
al XXX-lea de armată şi Divizia a 7-a blindată britanică au cucerit Sidi
539
Rezegh, dar atunci a fost atacată de Afrika Korps, ale cărui blindate
fuseseră ţinute mai concentrate. În zilele de 21 şi 22, s-a desfăşurat o
luptă sălbatică, mai mult în jurul şi deasupra aerodromului. În această
arenă, au fost atrase practic toate blindatele de ambele părţi şi se
mişcau încolo şi încoace într-o luptă violentă, sub focul bateriilor rivale.
Armamentul mai puternic al tancurilor germane şi numărul mai mare
pe care l-au adus în punctul de ciocnire le-a dat avantaj. În ciuda
conducerii eroice şi strălucite a brigadierului Jack Campbell, germanii au
fost mai tari şi noi am suferit mai mult decât ei în ce priveşte tancurile.
În noaptea de 22, germanii au recucerit Sidi Rezegh. Forţa noastră a
pierdut două treimi din blindate şi a primit ordin să se retragă vreo
treizeci de kilometri, pentru a se reorganiza. Aceasta a fost o retragere
grea, între timp, la 21 noiembrie, când blindatele inamice erau în luptă,
generalul Cunningham a ordonat Corpului al XIII-lea de armată să
înainteze. Acesta a capturat cartierul general al lui Afrika Korps şi, în 23,
ajunsese aproape de Sidi Rezegh, de unde tocmai atunci camarazii lor
din Divizia a 7-a de blindate fusese respinşi. La 24 noiembrie, Freyberg
şi-a concentrat cea mai mare parte a neo-zeelandezilor săi la 7 kilometri
est de aerodrom. Se lansase un atac din Tobruk şi se lupta dur cu
infanteria germană, dar aceasta nu a reuşit să spargă linia. Divizia neo-
zeelandeză se afla lângă Sidi Rezegh, după un marş triumfător.
Garnizoana de frontieră a inamicului fusese învinsă dar blindatele lui au
câştigat bătălia împotriva Corpului al XXX-lea de armată. S-au schimbat
lovituri grele şi pierderi severe, iar bătălia stătea în cumpănă.
***
A urmat acum un episod dramatic care aminteşte de cavalcada lui „Job”

Stuart în jurul lui Meclellan în 1862, în peninsula York Town, din
războiul civil din America. Era totuşi executată acum cu o forţă blindată
care constituia o armată în sine şi a cărei distrugere ar fi sortit pieirii
restul armatei Axei. Rommel a hotărât să ia iniţiativa tactică şi să-şi
forţeze drumul spre est, spre frontieră, cu blindatele sale, în speranţa de
a crea un haos atât de mare şi atâta alarmă încât să oblige
comandamentul nostru să abandoneze lupta şi să se retragă. Trebuie să
fi avut în minte norocul care a răsplătit incursiunea lui precedentă cu
blindatele în deşert, în bătălia din 15 iunie, şi care a dus la retragerea
540
noastră în momentul crucial. Cât de aproape a fost de reuşită de data

asta se va vedea pe parcursul relatării.
El a adunat cea mai mare parte din Afrika Korps, care era încă cel mai
formidabil organism de luptă în câmp şi, trecând pe lângă cartierul
general al Corpului al XXX-lea şi pe lângă două depozite de materiale
fără de care nu am fi putut continua lupta, el a ajuns la frontieră. Aici, el
şi-a despărţit forţa în coloane, unele întorcându-se spre nord şi spre
sud, iar altele intrând treizeci de kilometri în teritoriul egiptean. El a
produs panică în ariergarda noastră şi a luat mulţi prizonieri. Coloanele
lor totuşi nu au impresionat Divizia a 4-a indiană şi au fost urmărite de
detaşamente organizate în grabă. Mai presus de toate, Forţa noastră
aeriană, care acum stăpânea în mare măsură aerul de deasupra
armatelor în luptă, l-a hărţuit tot timpul şi tot drumul. Coloanele lui
Rommel, practic nesusţinute de aviaţia lor, au suferit durerile pe care le-
au cunoscut şi suportat trupele noastre când Germania era aceea care
domina văzduhul bătăliilor. În 26, toate blindatele inamicului s-au întors
spre nord, căutând adăpost în Bardia şi în apropiere. A doua zi, s-au
grăbit spre vest, înapoi la Sidi Rezegh, unde fuseseră chemate de
urgenţă. Lovitura îndrăzneaţă a lui Rommel eşuase, dar, după cum se va
vedea acum, doar un singur om l-a oprit: comandantul şef al
adversarului.
Loviturile puternice pe care le-am primit şi impresia de dezordine din
spatele frontului nostru provocate de raidul lui Rommel, i-a făcut pe
generalul Cunningham să-i prezinte comandantului şef că o continuare a
ofensivei noastre ar putea duce la anihilarea forţei noastre de tancuri şi
ar periclita siguranţa Egiptului. Aceasta ar fi însemnat o înfrângere
recunoscută şi eşecul întregii operaţiuni. În acest moment decisiv,
generalul Auchinleck a intervenit personal. La cererea lui Cunningham,
el a zburat cu mareşalul aerului Tedder la cartierul general al deşertului
şi, cu deplina cunoaştere a tuturor pericolelor, i-a ordonat generalului
Cunningham „să continue să preseze ofensiva împotriva duşmanului”.
Prin acţiunea personală, Auchinicck a salvat astfel bătălia şi şi-a dovedit
calităţile deosebite de comandant pe câmpul de luptă.
La întoarcerea sa la Cairo, în 25, a decis să-l înlocuiască temporar pe
generalul Cunningham cu generalul Ritchie, adjunctul său, „pentru că, de
nevoie, am ajuns la concluzia că Cunningham, deşi a fost admirabil până
acum, a început să gândească defensiv, în mare parte datorită
pierderilor noastre mari de tancuri” Ministrul de stat, Oliver Lyttelton, a
541
explicat şi a susţinut cu putere decizia comandantului şef. I-am

telegrafiat imediat acestuia aprobarea noastră.
Aici, voi lăsa deoparte acest incident, atât de dureros pentru viteazul
ofiţer în cauză, pentru fratele lui comandant-şef-naval şi pentru
generalul Auchinleck, care era prieten personal cu amândoi. Am admirat
în mod special comportarea lui Auchinleck de a se ridica deasupra
oricăror considerente personale şi a oricăror tentaţii de a face
compromisuri sau a amâna acţiunea.
Între timp, Freyberg şi neo-zeelandezii lui, sprijiniţi de Brigada
Armatei I-a de tancuri, presau tare la Sidi Rezegh. După două zile de
lupte grele, l-au recucerit. Simultan, garnizoana din Tobruk şi-a reluat
atacul şi, în noaptea de 26, s-a unit cu forţele ajutătoare. Unele unităţi au
intrat în Tobrukul asediat. Asta l-a determinat pe Rommel să vină înapoi
de la Bardia. S-a luptat pe drum, spre Sidi Rezegh, fiind atacat în flanc de
Divizia a 7-a blindată, care acum fusese reorganizată şi dispunea de 120
de tancuri. El a recucerit Sidi Rezegh şi a împins îndărăt Brigada neo-
zeelandeză cu pierderi distrugătoare. Majoritatea s-au retras spre sud-
est, spre frontieră, unde eroica divizie s-a refăcut după pierderea a trei
mii de oameni. Garnizoana din Tobruk, din nou izolată, s-a menţinut pe
terenul câştigat cu o hotărâre de neînduplecat.
Generalul Ritchie şi-a regrupat acum armata, iar Rommel a făcut o
încercare finală de a-şi salva garnizoanele de la frontieră. A fost respins.
Atunci a început retragerea armatei Axei spre linia de la Gazala.
La 1 decembrie, Auchinleck s-a dus personal la cartierul general de
front şi a rămas acolo zece zile cu generalul Ritchie. El nu a preluat
personal comanda, dar l-a supravegheat de aproape pe subordonatul lui.
Mie lucrul acesta nu mi s-a părut cel mai bun aranjament pentru
niciunul dintre ei. Totuşi, puterea Armatei a Opta era acum
predominantă şi, la 10 decembrie, comandantul şef a putut să-mi spună:
„Se pare că inamicul e în plină retragere spre vest… Cred că se poate
pretinde acum că asediul Tobrukului a fost ridicat. Urmărim viguros
inamicul cu deplina cooperare a Forţelor Aeriene Regale.” Acum ştim
din documentele germane că pierderile în bătălie ale duşmanului au fost
de circa 33 000 de oameni şi 300 de tancuri. Pierderile comparabile ale
armatei britanice şi imperiale în aceeaşi perioadă, au fost în oameni cam
la jumătate, şi de 278 de tancuri. Nouă zecimi din aceste pierderi s-au
produs în prima lună a ofensivei. Aici am ajuns la un moment de
uşurare, ba chiar de bucurie, în legătură cu războiul în deşert.
542
Dar, în acest moment crucial, puterea noastră navală în estul

Mediteranei a fost virtual distrusă de o serie de dezastre. Intervalul
nostru de imunitate şi avantaj s-a terminat. Au apărut pe scenă
submarinele de buzunar-U. La 12 noiembrie, în timp ce se întorcea la
Gibraltar, după ce lansase mai multe avioane la Malta, vasul Ark Royal a
fost lovit de o torpilă dintr-un submarin de buzunar-U german. Toate
încercările de a salva vasul au eşuat şi acest faimos veteran, care jucase
roluri atât de distinse în multe dintre problemele noastre, s-a scufundat
la doar circa patruzeci de kilometri de Gibraltar. Două săptămâni mai
târziu, vasul Bahram a fost lovit de trei torpile şi s-a scufundat în tot
atâtea minute, cu pierderea a peste 500 de oameni. Aveau să urmeze şi
altele. În noaptea de 18 decembrie, un submarin italian s-a apropiat de
Alexandria şi a lansat „trei torpile umane”, fiecare controlată de doi
oameni. Ei au pătruns în port într-un moment când poarta pentru
trecerea vapoarelor era deschisă. Ei au fixat bombe cu explozie
întârziată, care au explodat a doua zi dimineaţă sub vasele de război
Elisabeth şi Valiant. Ambele vase au fost greu avariate şi au devenit o
povară nefolositoare, luni de zile. Câtva timp, am putut ascunde daunele
flotei de luptă, dar şi Forţa „K” a fost lovită. Chiar în ziua dezastrului de
la Alexandria, la Malta a sosit vestea despre un convoi inamic important
care se îndrepta spre Tripoli. Imediat au ieşit trei crucişătoare ca să-i
prindă. Apropiindu-se de Tripoli, vasele noastre au intrat într-un câmp
nou de mine. Au fost avariate două crucişătoare, dar au putut să
continue drumul. Al treilea, intrând în câmpul de mine, a mai lovit două
şi s-a scufundat. A supravieţuit un singur om din echipajul de 700 – şi
acesta ca prizonier de război, după ce a stat patru zile pe o plută, pe care
căpitanul său, R. C. O’Connor şi încă treisprezece oameni au pierit. Tot ce
mai rămăsese din Flota Britanică a Mediteranei de est erau câteva
distrugătoare şi trei crucişătoare din escadra amiralului Vian.
La 5 decembrie, Hitler, dându-şi în sfârşit seama de pericolul mortal al
lui Rommel, a ordonat transferarea unui întreg corp aerian din Rusia în
Sicilia şi Africa de Nord. A fost lansată o nouă ofensivă aeriană împotriva
Maltei, sub conducerea generalului Kesselring. Atacurile asupra insulei
au atins un nou apogeu şi Malta nu putea face altceva decât să se lupte
pentru viaţă. La sfârşitul anului, Luftwaffe deţinea stăpânirea asupra
rutelor pe mare spre Tripoli şi astfel a făcut posibilă refacerea armatei
lui, Rommel după înfrângere. Rareori a fost atât de uluitor ilustrată
543
interacţiunea dintre războiul pe mare, în aer şi pe uscat, ca în aceste

câteva luni.
Dar acum, toate păleau sub lovitura evenimentelor mondiale.
Capitolul IV
PEARL HARBOUR!
Era 7 decembric 1941, duminică seara. Winant şi Averell Harriman

erau cu mine la masă, la Chequers. Am dat drumul micului meu aparat
de radio după ora nouă, când au început ştirile. Au fost câteva informaţii
despre luptele de pe frontul rusesc şi despre frontul britanic din Libia, la
capătul cărora s-au spus câteva cuvinte despre un atac al japonezilor
împotriva vaselor americane din Hawaii şi, de asemeni, despre atacurile
japoneze împotriva vaselor britanice din Indiile Orientale olandeze. A
urmat o afirmare că, după ştiri, domnul Nu-ştiu-cum va face un
comentaruiu şi că atunci va începe programul Trustul Creierelor, sau
aşa ceva. Eu personal n-am avut nicio reacţie, dar Averell a spus că
trebuie să fie ceva, dacă japonezii îi atacă pe americani şi” deşi eram
obosiţi cu toţii şi ne odihneam, ne-am ridicat. Deja Sawyer, valetul, care
auzise ce s-a întâmplat, a venit în cameră şi a spus, „E adevărat. Am auzit
şi noi afară. Japonezii i-au atacat pe americani.” A urmat o tăcere. La
prânzul de la Mantion House, la 11 noiembrie, spusesem că, dacă
Japonia atacă Statele Unite, va urma o declaraţie de război britanică
„într-o oră”. M-am ridicat de la masă şi m-am dus prin hol spre birou,
unde se lucra permanent. Am cerut legătura cu preşedintele.
Ambasadorul a ieşit după mine şi, imaginându-şi că voiam să fac un pas
irevocabil, mi-a spus, „Nu credeţi că ar fi mai bine să primiţi mai întâi o
confirmare?”
După două, trei minute, am avut legătura cu domnul Roosevelt.
„Domnule preşedinte, ce-i povestea asta cu Japonia?” „E adevărat, a
răspuns el. Ne-au atacat la Peari Harbour. Acum suntem toţi în aceeaşi
barcă”.
L-am dat pe Winant la telefon şi a avut loc o conversaţie, ambasadorul
spunând mai întâi, „Bine” şi apoi, vizibil mai grav, „Ah!”. Am luat din nou
receptorul şi am zis, „Asta simplifică lucrurile, Dumnezeu să fie cu noi”,
sau cam aşa ceva. Apoi, ne-am întors în hol şi am încercat să ne
obişnuim minţile cu acest suprem eveniment mondial care survenise şi
544
care era de natură atât de uluitoare încât îi făcea chiar şi pe cei mai
apropiaţi de centru să rămână stupefiaţi. Cei doi prieteni ai mei
americani au primit şocul cu o tărie admirabilă. Habar nu aveam dacă
Marina Statelor Unite suferise pierderi serioase. Ei nu s-au văitat şi nu s-
au lamentat că ţara lor era în război. Nu au risipit vorbe de reproş sau
durere. De fapt, Îţi dădeau impresia că au fost eliberaţi de o durere
îndelungată.
***
Parlamentul avea să se întâlnească abia marţi, iar membrii acestuia

erau împrăştiaţi prin ţară. Cu toate dificultăţile de comunicaţii, am pus
biroul la lucru să-l sune pe Speaker şi pe toţi cei în cauză, ca să adune a
doua zi ambele Camere. Am sunat la Ministerul de Externe ca să se
pregătească să implementeze, fără niciun moment de întârziere, o
declaraţie de război împotriva Japoniei, în legătură cu care trebuiau
îndeplinite nişte formalităţi, şi care urma să fie gata pentru şedinţa
Camerei; trebuia să se asigure că au fost sunaţi şi informaţi toţi membrii
Cabinetului de război, de asemeni şefii de Stat Major şi miniştrii armatei,
care presupuneam că primiseră ştirea.
Niciun american nu va gândi rău despre mine dacă declar că faptul de a
avea Statele Unite de partea noastră a fost pentru mine cea mai mare
bucurie. Nu puteam prevedea cursul evenimentelor. Nu pretind că am
măsurat cu acurateţe puterea de război a Japoniei, dar acum, în acest
moment, ştiam că Statele Unite erau în război până la gât şi până la
moarte. Şi aşa am câştigat, până la urmă! Da, după Dunkerque; după
căderea Franţei; după îngrozitorul episod de la Oran; după ameninţarea
cu invazia, când, în afară de Aviaţie şi Marină, noi eram un popor
aproape neînarmat; după lupta mortală cu submarinele de buzunar-U –
prima bătălie a Atlanticului câştigată la milimetru; după şaptesprezece
luni cât am luptat singuri şi după nouăsprezece luni de răspundere a
mea sub un stres teribil. Câştigasem războiul. Anglia va trăi; Britania va
trăi; Commonwealth-ul de naţiuni şi Imperiul vor trăi. Cât timp va dura
războiul şi în ce fel se va termina, nimeni nu putea spune şi nici nu-i
păsa nimănui în acest moment. Din nou, în lunga istorie a Insulei
noastre, vom ieşi în siguranţă şi victorioşi, oricât „de loviţi şi mutilaţi am
fi. Nu vom fi şterşi de pe faţa pământului. Istoria noastră nu se va sfârşi.
S-ar putea să nici nu trebuiască să murim ca indivizi. Soarta lui Hitler
545
era pecetluită. Soarta lui Mussolini era pecetluită. Cât îi priveşte pe

japonezi, ei vbr fi măcinaţi pulbere. Tot restul era doar aplicarea
potrivită a unei forţe copleşitoare. Imperiul britanic, Uniunea Sovietică
şi acum Statele Unite, legate toate cu fiecare fărâmă de viaţă şi putere,
aveau după mine, de două sau chiar de trei ori forţa inamicilor lor. Fără
îndoială, va dura mult timp. Mă aşteptam la mari pierderi în est; dar
aceasta nu putea fi decât o fază trecătoare. Uniţi, puteam învinge pe
oricine în lume. Ne mai aşteptau dezastre multe, costuri nemăsurate şi
necazuri, dar nu mai încăpeau îndoieli în privinţa sfârşitului.
Oamenii proşti, şi erau mulţi nu numai to ţările duşmane, puteau
subestima forţa Statelor Unite. Unii spuneau că erau moi, alţii că nu vor
fi niciodată uniţi. Că se vor ţine la distanţă. Nu vor lupta niciodată. Nu
vor suporta niciodată să piardă sânge. Democraţia lor şi sistemul de
alegeri recurente le va paraliza efortul de război. Vor fi doar o vagă
umbră la orizont, pentru prieteni sau duşmani. Acum vom vedea
slăbiciunea acestui popor, numeros dar îndepărtat, bogat şi vorbăreţ.
Dar eu studiasem războiul civil american, în care s-au luptat la
disperare. În vinele mele curgea sânge american. M-am gândit la o
remarcă pe care mi-o făcuse Edward Grey, în urmă cu peste treizeci de
ani, „că Statele Unite sunt ca un uriaş cazan sub presiune. Odată ce s-a
aprins focul sub el, nu există o limită a puterii pe care o poate genera.”
Fiind îmbibat şi saturat de emoţii şi senzaţii, m-am dus la culcare şi am
dormit somnul celor salvaţi şi recunoscători.
***
De îndată ce m-am trezit, m-am decis să mă duc imediat să-l văd pe

Roosevelt. Am ridicat problema în faţa Cabinetului, când m-am întâlnit
la amiază. Obţinând aprobarea lor, m-am dus la rege, iar Majestatea Să
şi-a dat consimţământul.
Cabinetul de război a autorizat imediat declaraţia de război împotriva
Japoniei, pentru care fuseseră făcute toate formalităţile oficiale. Cum
Eden plecase deja într-o călătorie la Moscova iar eu răspundeam de
Ministerul de Externe, am trimis următoarea scrisoare ambasadorului
japonez:
Ministerul de Externe. 8 decembrie
546
Domnule, în seara de 7 decembrie, guvernul Majestăţii Sale din Regatul

Unit a aflat că forţe japoneze, fără o avertizare prealabilă în forma unei
declaraţii de război sau a unui ultimatum printr-o declaraţie de război
condiţionată, au încercat să debarce pe coasta din Malaya şi au
bombardat Singapore şi Hong Kong.
Având în vedere aceste acte fără sens de agresiune neprovocată făcute
cu flagranta încălcare a legilor internaţonale şi în special a Articolului 1
al celei de A Treia Convenţii de la Haga cu privire la deschiderea
ostilităţilor, la care sunt parte atât Japonia cât şi Regatul Unit,
ambasadorul Majestăţii Sale la Tokio a fost instruit să informeze guvernul
imperial japonez în numele guvernului Majestăţii Sale din Regatul Unit că
între cele două ţări ale noastre există o stare de război.
Am onoarea, domnule, să fiu cu înaltă consideraţie al dumneavoastră
supus senator,
Winston S. Churchill
Unora nu le plăcea acest stil ceremonial, dar, în fond, când ai de omorât

un om, nu te costă nimic să fii politicos.
Parlamentul s-a întrunit la ora 3 p.m. Şi, în ciuda timpului scurt de
anunţare, Camera era plină. În cadrul Constituţiei britanice, Coroana
declară război la sfatul miniştrilor, iar Parlamentul este confruntat cu
acest fapt. În felul acesta, am putut să facem mai mult decât să ne ţinem
de cuvânt faţă de Statele Unite şi am declarat război Japoniei înainte ca
congresul să poată acţiona. Guvernul Regal al Olandei a făcut şi el o
declaraţie. Ambele Camere au fost în unanimitate în favoarea deciziei.
***
Un timp, nu ni s-au dat amănunte despre ce se întâmplase la Peari

Harbour, dar acum povestea a fost deja relatată exhaustiv. Până la
începutul lui 1941, planurile japoneze navale de război împotriva
Statelor Unite prevedeau ca principala lor flotă să dea bătălia în apele
din apropierea Filipinclor, când americanii, după cum era de aşteptat, îşi
croiau drum prin Pacific ca să-şi ajute garnizoana din acest post înaintat.
Idcea unui atac şurpriză la Peari Harbour a apărut în mintea amiralului
Yamamoto, comandantul şef japonez. Pregătirile pentru lovitura
trădătoare, înaintea oricărei declaraţii de război, au avansat în cel mai
mare secret iar la 22 noiembrie a fost concentrată în insulele Kurile, în
547
nordul Japoniei, o forţă de luptă formată din şase port-avioane, cu vase

de luptă de sprijin şi cu crucişătoare. Data atacului fusese deja fixată
pentru duminică 7 decembrie, iar la 26 noiembrie (data longitudinii
estice), forţa a navigat sub comanda amiralului Nagumo. Menţinându-se
departe la nord de Hawaii, în ceaţa şi vânturile acestei latitudini nordice,
Nagumo s-a apropiat nederanjat de ţelul său. Înainte de răsăritul
soarelui, în acea zi a sorţii, a fost lansat atacul de pe o poziţie aflată la
circa 275 de mile nord de Peari Harbour. Au luat parte trei sute şaizeci
de avioane, cuprinzând toate tipurile de bombardiere, escortate de
avioane de luptă. La 7.55 a.m. A căzut prima bombă. În port erau
prezente nouăzeci şi patru de vase ale Marinei Statelor Unite. Printre
acestea, cele opt vase de luptă ale Flotei Pacificului au fost prima ţintă.
Portavioanele, cu puternice forţe de crucişătoare, erau din fericire
absente, aflându-se în misiune în altă parte. La ora 10 a.m., bătălia se
terminase şi inamicul s-a retras. În urma lui rămânea o flotă sfărâmată,
ascunsă într-o mare de foc şi fum, şi dorinţa de răzbunare a Statelor
Unite. Vasul de luptă Arizona explodase, Oklahoma se răsturnase; West
Virginia şi California se scufundaseră la ancoră şi toate celelalte vase de
luptă, în afară de Pensylvania, care era în docuri uscate, fuseseră
avariate grav. Peste două mii de americani şi-au pierdut viaţa şi alţi
peste două mii au fost răniţi. Stăpânirea asupra Pacificului căzuse în
mâinile japonezilor iar echilibrul strategic al lumii fusese schimbat
fundamental pentru moment. În Filipine, unde comanda generalul
Macărthur, aliaţii noştri americani au suferit un alt set de nenorociri. O
avertizare care indica o gravă întorsătură în relaţiile diplomatice fusese
primită la 20 noiembrie. Amiralul Hart, comandând modesta Flotă
Asiatică a Statelor Unite, fusese deja în consultări cu autorităţile navale
adiacente britanică şi olandeză şi, în conformitate cu planul lui de
război, începuse să-şi disperseze forţele spre sud, unde încerca să adune
o forţă de luptă to apele olandeze, împreună cu aliaţii lui în perspectivă.
El avea la dispoziţie un singur crucişător greu şi două uşoare, în afară de
o duzină de distrugătoare vechi şi diverse vase de artilerie. Forţa lui
consta aproape în întregime din submarine, din care avea douăzeci şi
opt. La ora 3 a.m., amiralul Hart a interceptat un mesaj cu vestea
uluitoare a atacului de la Peari Harbour. El i-a avertizat imediat pe to (i
cei interesaţi că au început ostilităţile, fără să aştepte confirmare de la
Washington. În zori, bombardierele japoneze în picaj au lovit, iar în
zilele următoare, atacurile aeriene au continuat pe scară tot mai mare.
548
În 10, baza navală de la Cavite era complet distrusă de incendii şi, în

aceeaşi zi, japonezii au făcut prima lor debarcare la nod de Luzon.
Dezastrele s-au succedat repede. Majoritatea forţelor aeriene americane
au fost distruse în luptă sau la sol, iar la 20 decembrie, rămăşiţele
acestora au fost retrase la Port Darwin în Australia. Vasele amiralului
Hart îşi începuseră dispersarea spre sud cu câteva zile mai înainte şi
doar submarinele mai rămăseseră să-şi dispute marea cu inamicul. La
21 decembrie, principala forţă de invazie japoneză a debarcat în Golful
Lingayen, ameninţând însăşi Manila, iar după aceea, mersul
evenimentelor nu a fost deosebit de cel care se desfăşurase deja în
Malaya, dar apărarea a fost mai prelungită. Astfel, planurile îndelung
pregătite ale Japoniei au explodat într-un foc triumfal.
Atât Hitler cât şi Statul lui Major erau uimiţi. Jodl spunea la procesul lui
că Hitler „a venit în totul nopţii în camera mea, a hărţii în Prusia
orientală ca să transmită această veste Feldmareşalului Keitel şi mie
însumi. El era complet surprins.” Totuşi, în dimineaţa zilei de 8
decembrie, el a dat ordin Marinei germane să atace vasele americane,
oriunde le găseau. Açpasta a fost cu trei zile înainte de declaraţia oficială
de război a Germaniei împotriva Statelor Unite.
***
Eu am convocat o şedinţă în majoritate cu Amiralitatea, în Camera de

război a Cabinetului, la ora zece, în seara de 9, pentru a revedea poziţia
navală. Eram circa o duzină. Am încercat să evaluăm această schimbare
fundamentală în poziţia noastră de război împotriva Japoniei.
Pierduserăm supremaţia în toate oceanele, în afară de Atlantic.
Australia, Noua Zeelandă şi toate insulele erau deschise unui atac.
Aveam în mâini doar arma noastră cheie: Prince of Wales şi Repulse
ajunseseră la Singapore. Fuseseră trimise în aceste ape ca să exercite
acea vagă ameninţare pe care asemenea vase, de cea mai înaltă calitate,
o pot impune oricăror calcule navale ostile. Cum trebuia oare să le
folosim acum? Era clar că trebuiau să se ducă în larg şi să se piardă
printre nenumăratele insule, în acest sens, eram cu toţii de acord.
Eu credeam că ar trebuie să traverseze Pacificul şi să se alăture la ce
mai rămăsese din flota americană. Ar fi fost un gest mândru în acest
moment şi ar fi unit lumea de limbă engleză. Acceptasem deja ca
Departamentul american al Marinei să-şi retragă vasele principale din
549
Atlantic. Astfel, în câteva luni, putea fi creată o flotă în dezvoltare pe

coasta de vest a Americii, capabilă să dea o luptă decisivă pe mare, la
nevoie. Existenţa unei asemenea flote şi a unui asemenea fapt ar fi cel
mai bun scut posibil pentru fraţii noştri din Australia. Pe toţi ne atrăgea
această linie de gândire. Dar cum ora era întârziată, am decis să dormim
şi a doua zi să stabilim ce să facem cu Prince of Wales şi cu Repulse.
După câteva ore, vasele noastre erau pe fundul mării.
Îmi deschideam corespondenţa în ziua de 10, când a sunat telefonul de
la capul patului meu. Era Primul Lord al Mării. Avea o voce neobişnuită.
A tuşit şi a înghiţit în sec şi, la început, n-am putut să aud clar. „Domnule
prim-ministru, trebuie să vă raportez că Prince of Wales şi Repulse au
fost scufundate pmândouă de către japonezi – credem că au făcut-o cu
aviaţia. Tom Phillips s-a înecat.” „Eşti sigur că e adevărat?” „Nu există
nicio îndoială”. Am pus telefonul jos. Eram mulţumit că eram singur. În
tot războiul, nu am primit un şoc mai direct. Cititorii acestor pagini îşi
vor da seama câte eforturi, speranţe şi planuri s-au năruit cu aceste
două vase. Învârtindu-mă şi răsucindu-mă în pat, vestea m-a pătruns.
Nu mai existau vase principale, britanice sau americane, în Oceanul
Indian sşu în Pacific, în afara supravieţuitorilor de la Peari Harbour care
se grăbeau înapoi, în California. Peste toată întinderea vastă de ape,
Japonia avea supremaţia, iar noi eram peste tot slabi şi dezgoliţi.
M-am dus la Camera Comunelor dimineaţă, la ora unsprezece, când
aceasta se întrunea, ca să le spun personal cele întâmplate, iar a doua zi
le-am făcut o declaraţie completă despre noua situaţie. Era multă
îngrijoprare şi nu puţină nemulţumire în legătură cu bătălia lungită din
Libia, care era evident că atârna în cumpănă. Nu am ascuns deloc
perspectiva că ne aşteaptă o pedeapsă foarte severă din partea
japonezilor. Pe de altă parte, victoriile ruse dezvăluiseră eroarea fatală a
campaniei în răsărit a lui Hitler şi iarna avea să-şi arate puterea.
Războiul cu submarinele de buzunar-U era sub control, în acest
moment. În cele din urmă, patru cincimi din lume lupta alături de noi.
Victoria finală era sigură. În acest sens am şi vorbit.
Am folosit forma cea mai rece a narării faptelor, evitând să fac orice
promisiuni de victorie în curând. Camera era foarte tăcută şi părea că
judecata ei era în suspensie. Nici nu mă aşteptam la mai mult.
550
Capitolul V
UN VOIAJ ÎN TIMPUL UNUI RĂZBOI MONDIAL
Multe motive serioase cereau prezenţa mea la Londra în acel moment,

când atât de multe se plămădeau. Dar n-am avut niciodată nicio îndoială
că o înţelegere completă între Britania şi Statele Unite depăşea toate
ceiclalte probleme şi că trebuia să mă duc imediat la Washington, cu cea
mai puternică echipă de consilieri specialişti de care ne puteam lipsi în
ţară. Era totuşi prea riscant pentru noi să mergem pe calea aerului, în
această perioadă, într-o direcţie nefavorabilă. În consecinţă, am plecat
pe 12 la Clyde. Prince of Wales nu mai era, vasul King George V îl
urmărea pe Tirpitz. Noul născut Duke of York, putea să ne ducă şi, în
acelaşi timp, să-şi facă rodajul. Principalele persoane din grupul nostru
erau Lordul Beaverbrook, membru al Cabinetului de Război; amiralul
Pound, Primul Lord al Mării; mareşalul aerului, Portal, şeful Statului
Major al Aerului; şi mareşalul Dill, care luase locul generalului Brooke,
şeful Statului Major Imperial. Preferam ca Brooke să rămână la Londra,
ca să se obişnuiască cu problemele care îl aşteptau. În locul lui, l-am
invitat pe Dill, care era în continuare în centrul problemelor noastre,
având încrederea şi respectul tuturor, ca să vină cu mine la Washington.
Aici avea să i se deschidă o nouă perspectivă.
Cu mine a mai venit Lordul Moran, care, din 1941, devenise consilierul
meu medical. Acesta era primul lui voiaj cu mine, dar după aceea m-a
însoţit în toate călătoriile. Probabil că grijii lui neprecupeţite îi datorez
viaţa. Deşi nu puteam să-l conving să-mi asculte sfaturile când era
bolnav şi nici nu putea ronta pe obedienţa mea implicită la toate
instrucţiunile lui, am devenit prieteni devotaţi. Mai mult, am
supravieţuit amândoi.
Se spera să facem călătoria cu o medie de 20 de noduri, în şapte zile,
având în vedere zig-zagurile şi ocolirile pentru a evita submarinele de
buzunar-U. Amiralitatea ne-a dus prin Canalul Irlandez în Golful Biscaia.
Vremea era neplăcută. Vântul era puternic şi marea agitată. Trebuia să
trecem prin locul de trecere a şirului de submarine de buzunar-U din
porturile vestice ale Franţei spre locurile lor de vânătoare din Atlantic.
Erau atâtea prin jur, încât Amiralitatea a dat ordin căpitanului nostru să
nu lase în urmă flotila, dar aceasta nu putea face decât şase noduri în
marea agitată, aşa că am navigat în ritmul acesta în jurul sudului
Irlandei, timp de patruzeci şi opt de ore. Am trecut la patru sute de mile
551
de Brest şi nu am putut să nu-mi amintesc cum au fost distruse vasele

Prince of Wales şi Repulse prin atac aerian cu torpile de la o bază de pe
ţărm, cu o săptămână mai înainte. Norii nu au permis decât câte unui
avion din escorta noastră aeriană să ni se alăture, dar când m-am dus pe
punte, am văzut că cerul se înseninează nedorit de mult. Totuşi, nu s-a
întâmplat nimic, totul a mers bine. Vasul cel mare, cu distrugătoarele
însoţitoare, şi-a continuat drumul. Dar noi am devenit nerăbdători, din
cauza vitezei reduse. În a doua noapte ne-am apropiat de drumul
submarinelor de buzunar-U. Amiralul Pound, care a luat decizia, a spus
că mai curând o să lovim noi un submarin-U decât să fim loviţi noi de o
torpila. Noaptea era întunecoasă. Aşa încât ne-am lăsat distrugătoarele
şi am trecut repede singuri, cu toată viteza posibilă, în condiţiile vremii
proaste cace continua. Eram clătinaţi şi valuri mari se spărgeau pe
punte. Lordul Beaverbrook se plângea că putea la fel de bine să fi
călătorit cu un submarin.
Personalul nostru foarte numeros de descifrare putea, bineînţeles, să
primească mesaje prin radio. Într-o măsură limitată, puteam răspunde.
Când ni s-a alăturat o nouă escortă din Azore, la lumina zilei, aceasta
putea primi semnale Morse de la noi, codificate, apoi se depărta cu o
sută de mile sau aşa ceva, pentru a le putea retransmite fără să
dezvăluie poziţia noastră. Totuşi, aveam un sentiment de claustrofobie
radio – şi doar eram în mijlocul războiului mondial.
Luptele continuau pe toate teatrele. Hong Kongul fusese atacat de
Japonia, aproape în acelaşi moment ca şi Peari Harbpur. Nu aveam iluzii
despre soarta acestuia sub impactul copleşitor al puterii japoneze. CO
douăsprezece luni mai înainte, dezaprobasem întărirea garnizoanei
noastre. Pierderea ei era sigură şi trebuia să fie redusă la o scară
simbolică, dar îmi permisesem să-mi schimb poziţia şi fuseseră trimise
întăriri. De la început, Hong Kongul se afla în faţa unei sarcini dincolo de
puterile sale. A rezistat o săptămână. Fiecare bărbat care putea ţine o
armă a luat parte la o rezistenţă disperată. Tenacitatea garnizoanei a
fost comparabilă cu tăria populaţiei civile britanice. În ziua de Crăciun,
s-a atins limita îndurării şi capitularea a devenit inevitabilă. Un nou set
de dezastre se profila asupra noastră în Malaya. Debarcările erau
însoţite de raiduri distrugătoare asupra aerodromurilor noastre, care
răneau forţa noastră aeriană şi aşa slabă şi care au făcut curând
aerodromurile nordice de nefolosit. La sfârşitul lunii, trupele noastre,
angajate greu de mai multe ori, erau în acţiune la peste două sute de
552
kilometri depărtare de poziţiile deţinute la început, iar japonezii

debarcaseră cel puţin trei divizii complete, inclusiv Garda lor imperială.
Calitatea avioanelor inamicului, rapid desfăşurate pe aerodromurile
capturate, depăşea orice aşteptări. Fuseserăm împinşi în defensivă şi
pierderile noastre erau severe.
Argumentări şi foarte puţine fapte au avut nevoie de corectări. Astfel,
deşi nimeni nu avea o sarcină precisă sau rigidă, am ajuns la destinaţie
cu materiale de doctrină cu un caracter constructiv, În care eram uniţi
cu toţii.
Primul material sintetiza motivele pentru care principalul nostru
obiectiv în campania anului 1942 pe teatrul european ar trebui să fie
ocuparea de către trupele britanice şi americane a Coastei Africii şi a
Levantului, de la Dakar la frontiera Turdei. Al doilea, se ocupa de
măsurile ce trebuiau luate pentru recăpătarea superiorităţii în Atlantic
şi se specifica luna mai 1942 ca luna în care se putea realiza acest lucru.
Se subinia în special nevoia de a se înmulţi portavioanele, prin
improvizarea lor în număr mare. Al treilea material declara ca obiectiv
final eliberarea Europei, prin debarcarea unor mari armate anglo-
americane, oriunde se va considera mai potrivit pe teritoriile cucerite de
germani, şi am fixat anul 1943 ca dată pentru lovitura lor supremă.
S-au spus atâtea poveşti despiy aversiunea meau înrădăcinată faţă de o
operaţiune pe scară mare pe Continent, încât este important să fie
subliniat adevărul. Am considerat totdeauna că un asalt decisiv asupra
ţărilor ocupate de germani, pe cea mai mare scară posibilă, era singura
cale pe care se putea câştiga războiul şi că vara lui 1943 trebuie să fie
aleasă ca dată a acestui obiectiv. Scara operaţiunii fusese deja gândită de
mine înainte de sfârşitul anului 1941 şi fixată la patruzeci de divizii
blindate şi un milion de alte trupe, esenţiale pentru faza de începere.
Când observ numărul de cărţi care s-au scris despre o falsă presupunere
a atitudinii mele bi această problemă, mă simt obligat să atrag atenţia
cititorului asupra documentaţiei scrise la timpul respectiv, în legătură
cu care se vor da şi alte exemple, pe măsură ce se desfăşoară relatarea.
I-am dat preşedintelui cele trei materiale, înainte de Crăciun. I-am
explicat că acestea erau părerile mele personale şi nu înlăturau niciun
fel de comunicaţii oficiale între Statele Majore. Le-am exprimat sub
forma unor memorandumuri pentru Comitetul Şefilor de Stat Major
britanic. În plus, i-am spus că nu fuseseră scrise special doar pentru
privirea lui, dar că am considerat important ca el să ştie ce era în mintea
553
mea şi ce anume voiam să se facă şi că, În ce privea Marea Britanie, voi

încerca să le transform în acţiune. El le-a citit imediat ce le-a primit şi a
doua zi a întrebat dacă putea reţine copii. Am acceptat bucuros.
Am simţit că preşedintele gândea foarte mult cam pe aceleaşi linii ca şi
mine în legătură cu acţiunea în Africa de nord franceză. Acum eram
aliaţi şi trebuia să acţionăm în comun şi pe scară mai mare. Aveam
încredere că el şi cu mine vom găsi înţelegere în mare măsură şi că
terenul a fost bine pregătit. Eram deci într-o stare de spirit plină de
speranţă şi, după cum se va vedea, am obţinut acceptul preşedintelui
pentru o expediţie în Africa de nord (operaţiunea „Torţa”) care a
constituit prima noastră ofensivă comună, cu amfibii.
În timp ce este vital să se plănuiască viitorul iar uneori este posibil
chiar să fie prevăzut în oarecare măsură, nu se poete împiedica
tulburarea planificării ca urmare a unor evenimente deosebii de
importante cauzate de acţiunile şi contraloviturile inamicului. Toate
obiectivele din acele memorandumuri au fost realizate de forţele
britanice şi americane în ordinea propusă. Speranţele mele că generalul
Auchinleck va curăţa Libia în februarie 1942 au fost însă dezamăgite. A
avut o serie de necazuri dureroase, care vor fi descrise imediat. Hitler,
poate încurajat de acest succes, s-a hotărât asupra unui efort pe scară
mai mare ca să se lupte pentru Tunis şi a adus circa o sută de mii de
trupe proaspete acolo, prin Italia şi peste Mediterana. De aceea,
armatele britanică şi americană au fost implicate într-o campanie mai
amplă şi mai lungă decât am crezut eu, în Africa de nord. Din această
cauză, a fost necesară o amânare cu patru luni faţă de program. Aliaţii
anglo-americani nu au obţinut controlul asupra întregii coaste a Africii
de nord, de la Tunis până în Egipt, decât în mai 1943. Planul suprem de
traversare a Canalului pentru a elibera Franţa, pe care l-am elaborat şi la
care am lucrat, nu a putut deci fi pus în practică în vara aceea şi a fost
amânat, din forţă majoră, un an întreg, până în vara anului 1944.
Reflectarea ulterioară şi deplina cunoaştere pe care o avem acum, m-au
convins că am fost norocoşi în dezamăgirea noastră. Amânarea cu un an
a expediţiei ne-a salvat de la ceea ce ar fi fost, la acea dată cel puţin, o
acţiune extrem de hazardată şi cu posibilitatea unui dezastru care ar fi
zguduit lumea. Dacă Hitler ar fi fost înţelept, el şi-ar fi redus pierderile
în Africa de nord şi ar fi venit să ne întâmpine cu forţe duble decât a
avut în 1944, înainte ca noile armate americane şi ofiţerii lor să ajungă
la deplina lor maturitate şi excelenţă profesională şi cu mult înainte de a
554
fi fost construită special acea uriaşă armadă de vase de debarcare şi

porturi plutitoare. Sunt sigur că, chiar dacă operaţiunea „Torţa” s-ar fi
terminat, cum speram, în 1942, sau chiar dacă nici măcar nu ar fi fost
executată, încercarea de a traversa Canalul în 1943 ar fi dus la o
înfrângere sângeroasă de primă mărime, cu reacţii de nemăsurat asupra
rezultatelor războiului. Am devenit tot mai conştient de acest lucru în
tot cursul anului 1943 şi, de aceea, am acceptat amânarea operaţiunii
„Overlord”, înţelegând pe deplin dezamăgirea şi furia Aliatului nostru
sovietic.
***
Se intenţionase să mergem cu vaporul în sus pe Potomac şi apoi cu

maşina la Casa Albă, dar eram cu toţii nerăbdători, după aproape zece
zile de călătorie pe mare, să punem capăt voiajului. De aceea, am aranjat
să zburăm de la Hampton Roads şi am aterizat, după lăsarea
întunericului, la 22 decembrie, pe aeroportul din Washington. Acolo era
preşedintele care ne aştepta în maşina lui. I-am strâns mâna cu plăcere.
Am ajuns curând la Casa Albă, care avea să fie în toate sensurile căminul
nostru în următoarele trei săptămâni. Aici am fost salutat de Doamna
Roosevelt, care s-a gândit la tot ce putea face mai agreabilă şederea
noastră.
Trebuie sä recunosc că mintea mea era atât de preocupată de vârtejul
evenimentelor şi de sarcinile personale pe care le aveam de îndeplinit,
încât memoria mea, până a nu fi împrospătată, a păstrat doar o vagă
impresie despre acele zile. Trăsătura lor principală o constituiau desigur
contactele mele cu preşedintele. Ne vedeam timp de câteva ore în
fiecare zi şi luam prânzul împreună, cu Harry Hopkins ca al treilea. Nu
vorbeam despre nimic altceva decât de treburi şi am ajuns în mare
măsură la înţelegere în multe puncte, atât importante cât şi mărunte.
Cina era o ocazie mai socială’dar tot intimă şi prietenească. Preşedintele
prepara totdeauna el însuşi cocteilurile, iar eu îi împingeam scaunul cu
rotile din salon la lift, ca un semn de respect şi gândindu-mă la Sir
Walter Raleigh, care şi-a întins pelerina la picioarele Reginei Elizabeth.
Mi s-a format o profundă afecţiune, care a crescut odată cu anii de
camaraderie, faţă de acest formidabil politician care şi-a pus voinţa pe
scena americană timp de aproape zece ani şi a cărui inimă părea să
răspundă la multe dintre impulsurile care o mişcau pe a mea. Cum
555
amândoi, din nevoie sau din obişnuinţă, eram obligaţi să ne facem o

parte din munci în pat, el mă vizita în camera mea oricând se simţea
înclinat şi mă încuraja să fac şi cu la fel în ce-l priveşte. Hopkins era
dincolo de coridor, în faţa camerei mele, şi alături de el a fost instalată
imediat camera hărţii mele de călătorie. Preşedintele era foarte
interesat de această instituţie pe care o perfecţionase căpitanul Pim. Li
plăcea să. Vină să studieze cu atenţie hărţile mari ale tuturor teatrelor
de război, care au acoperit curând pereţii şi pe care se înregistrau cu
repeziciune şi corect mişcările flotelor şi armatelor. Nu peste mult timp,
el şi-a făcut o cameră a hărţilor de cea mai înaltă eficienţă.
Zilele treceau socotite în ore. Curând, mi-am dat seama că, după
Crăciun, va trebui să mă adresez Congresului Statelor Unite şi, câteva
zile mai târziu, Parlamentului Canadian la Ottawa. Aceste mari ocazii
impuneau cerinţe grele vieţii şi puterilor mele şi erau ceva în plus faţă
de consultările noastre zilnice şi de avalanşa treburilor curente.
Crăciunul nostru a fost marcat de festivităţi simple. Tradiţionalul pom
de Crăciun a fost ornat în grădina Casei Albe, iar preşedintele şi cu mine
am ţinut scurte cuvântări de la balcon, în faţa uriaşei mulţimi adunate în
umbră. În ziua de Crăciun, eu şi cu el am mers la biserică împreună şi eu
mi-am găsit pacea în slujba simplă şi m-am bucurat să cânt
binecunoscutele imnuri, printre care unul pe care nu-l auzisem
niciodată „O, micuţ oraş Betleem”. Desigur, acestea întăreau credinţa
celor care cred în guvernarea morală a universului.
***
Cu inima mişcată, am îndeplinit invitaţia de a mă adresa Congresului

Statelor Unite. Această ocazie era importantă pentru ceea ce eu eram
sigur că era o alianţă victorioasă a lumii de limbă engleză. Nu mă mai
adresasem până atunci unui parlament străin. Dar, pentru mine, care
puteam urmări o descendenţă pe linie bărbătească, din partea mamei
mele, de-a lungul a cinci generaţii neîntrerupte, pornind de la un
locotenent din armata lui George Washington, era posibil să simt un
drept al sângelui de a vorbi reprezentanţilor marii republici despre
cauza noastră comună. Desigur, era neobişnuit că lucrurile se întâmplau
astfel, şi din nou am avut sentimentul, şi să fiu iertat că menţionez lucruj
ăsta, că, oricât de nemeritat, am fost hărăzit pentru această sarcină.
556
Am petrecut o mare parte a zilei de Crăciun pregătindu-mi cuvântarea.

Preşedintele mi-a urat noroc în 26 decembrie, când am plecat de la Casa
Albă spre Capitoliu, însoţit de conducătorii Senatului şi ai Camerei
Reprezentanţilor. Se părea că erau mulţimi de oameni pe largile căi de
acces, dar precauţiile de securitate, care în Statele Unite merg dincolo de
obiceiurile britanice, îi ţineau la distanţă, iar în jurul nostru, ca escortă,
erau două, trei maşini cu poliţişti în civil, înarmaţi. Când am ieşit din
maşină, am vrut să mă duc spre mulţimea care ovaţiona într-o puternică
atmosferă de frăţie, dar nu era permis aşa ceva. În interior, scena era
impresionantă şi formidabilă, iar marea sală semicirculară care îmi
apărea printr-un grilaj de microfoane, era arhiplină.
Trebuie să mărturisesc că m-am simţit ca acasă şi mai sigur pe mine
decât fusesem uneori în Camera Comunelor. Ce am spus a fost primit cu
cea mai mare amabilitate şi atenţie. Am stârnit râsete şi aplauze exact
acolo unde mă aşteptam. Reacţia cea mai puternică am primit-o când,
vorbind despre atacul japonez, am întrebat: „Ce fel de oameni cred ei că
suntem noi?” Sentimentul de forţă şi voinţă al naţiunii americane s-a
îndreptat spre mine din această augustă adunare. Cine se putea îndoi că
toate vor merge bine? După aceea, conducătorii au venit cu mine până la
mulţimea care înconjura clădirea, ca să-i pot saluta de aproape; apoi,
oamenii din serviciul secret, cu maşinile lor, s-au apropiat şi m-au dus
înapoi la Casa Albă, unde preşedintele, care ascultase la radio, mi-a spus
că am făcut o treabă bună.
***
În 28-29 decembric, am călătorit cu trenul de noapte la Ottawa, ca să

mă întâlnesc cu Lordul Atholone, guvernatorul general. În 29, am
participat la o şedinţă a Cabinetului de Război canadian iar după aceea,
domnul Mackenzie King, primul-ministru, mi-a făcut cunoştinţă cu şefii
opoziţiei conservatoare şi m-a lăsat cu ei. Accşti domni erau neîntrecuţi
în loialitate şi hotărâre, dar în acelaşi timp erau neliniştiţi că nu puteau
duce războiul ei înşişi, trebuind să asculte cum atâtea sentimente, pe
care le susţinuseră toată viaţa lor, erau exprimate de oponenţii lor
liberali.
În ziua de 30, am vorbit în faţa Parlamentului canadian. Pregătirea
celor două cuvântări transatlantice ale mele, transmise în întreaga lume,
în timpul valului de muncă executivă care nu se oprea nicio clipă, a fost
557
o treabă foarte grea. Vorbitul nu este o povară serioasă pentru un

politician versat, dar să aleagă ce să spună şi ce să nu spună într-o
atrmosferă atât de electrică este îngrijorător şi tulburător. Am făcut tot
ce am putut. Punctul cel mai de succes în discursul canadian a fost
despre guvernul de la Vichy, cu care Canada mai era în relaţii.
„Ar fi fost de datoria lor în 1940 şi era şi în interesul lor să se ducă în
Africa de nord, unde ar fi fost în fruntea imperiului francez. În Africa, cu
ajutorul nostru, ei ar fi avut o putere navală copleştitoare. Ar fi avut
recunoaşterea Statelor Unite şi puteau folosi aurul depus dincolo de
mări. Dacă ar fi făcut lucrul ăsta, Italia ar fi putut fi scoasă din război
înainte de sfârşitul lui 1940, iar Franţa şi-ar fi menţinut locul ei în
consiliile Aliaţilor şi la masa conferinţei învingătorilor. Dar generalii lor
i-au indus în eroare. Când le-am atras atenţia că Britania va lupta mai
departe singură, orice-ar face ei, generalii i-au spus primului-ministru şi
Cabinetului divizat: «Peste trei săptămâni, au să-i rupă Angliei gâtul ca
unui pui». Dar ce pui! Şi ce gât!!”
Totul a mers foarte bine. Ca să introduc o retrospectivă, am citat
cântecul lui Sir Harry Lauder din războiul trecut, care începea astfel:
Dacă privim înapoi la istoria trecutului Putem spune unde ne aflăm.
Vorbele „acel mare bătrân comediant” erau pe notiţele mele. Pe drum,
m-am gândit la cuvântul „menestrel”. Ce îmbunătăţire! Mă bucur să ştiu
că asculta şi că era încântat de referinţă. Mă bucur că am găsit cuvântul
potrivit pentru cineva care, prin cântecele care îmbărbătau şi prin
viaţalui curajoasă, a adus servicii nemăsurate rasei scoţiene şi
imperiului britanic.
Am avut noroc cu datele acestor discursuri de la Washington şi Ottawa.
Lie au venit într-un moment în care ne puteam bucura de crearca Marii
Alianţe cu forţa ei potenţială copleşitoare şi înainte ca o cataractă de
ruine să cadă asupra noastră de pe urma asaltului îndelung şi minuţios
pregătit al Japoniei. Chiar în timp ce vorbeam, puteam simţi cu
anticipaţie loviturile de bici care urmau să cadă curând pe pielea
noastră goală. Înspăimântătoare datorii aveau să plătească nu numai
Britania şi Olanda dar şi Statele Unite, în Oceanele Pacific şi Indian şi în
toate insulele şi ţările asiatice ale căror ţărmuri le udă cu valurile lor. În
faţa noastră, se întindea cu siguranţă o perioadă indefinită de dezastre
militare. Trebuia să mai îndurăm multe luni întunecate şi obositoare de
înfrângeri şi de pierderi înainte ca lumina să apară din nou. Când m-am
întors cu trenul la Washington, în ajun de Anul nou, mi s-a cerut să mă
558
duc în vagonul plin de numeroşi oameni de presă din Statele Unite. Le-
am urat un An nou glorios, fără să am iluzii. „Pentru 1942. Pentru un an
de muncă – un an de luptă şi pericole şi un pas lung înainte spre victorie.
Fie să ieşim cu toţii din el în siguranţă şi cu onoare!!”
Capitolul VI
ACORDURI ANGLO-AMERICANE
Prima intenţie majoră pe care mi-a prezentat-o domnul Roosevelt după

sosirea mea din Anglia a fost schiţarea unei Declaraţii solemne, care să
fie semnată de toate naţiunile aflate în război cu Germania şi Italia, sau
cu Japonia. Preşedintele şi cu mine, repetându-ne metodele în
elaborarea Cartei Atlanticului, am pregătit schiţe ale Declaraţiei şi le-am
unificat. În principiu, în sentimente şi chiar în limbaj eram în deplin
acord. Acasă, Cabinetul de Război a fost surprins şi în acelaşi timp
emoţionat de scara la care se plănuia Marea Alinaţă. A urmat multă
corespondenţă rapidă şi au apărut câteva puncte dificile, privind
guvernele şi autorităţile care ar trebui să semneze Declaraţia, precum şi
ordinea lor. Noi am acordat bucuroşi primul loc Statelor Unite şi, la
întoarcerea mea la Casa Albă, totul era gata pentru semnarea Pactului
Naţiunilor Unite. Multe telegrame circulaseră între Washington, Londra
şi Moscova, dar acum totul era stabilit. Preşedintele şi-a exercitat
eforturile susţinute pentru a-l convinge pe Litvinov, ambasadorul
sovietic, revenit în favoruri din cauza întorsăturii evenimentelor, să
accepte propoziţia „libertate religioasă”. El a fost invitat la un prânz cu
noi în camera preşedintelui, cu un anumit scop. După experienţele dure
din ţara sa, trebuia să fie ateră. Mai târziu, preşedintele a avut o lungă
discuţie cu el singur despre sufletul lui şi pericolele focului iadului.
Relatările pe care mi le-a făcut domnul Roosevelt în diverse ocazii
despre ce i-a spus rusului erau impresionante. Într-adevăr, o dată i-am
promis domnului Roosevelt că-l voi recomanda pentru funcţia de
arhiepiscop de Canterbury, dacă va pierde viitoarele alegeri
prezidenţiale. Totuşi, nu am făcut nicio recomandare oficială
Cabinetului sau Coroanei asupra acestui punct şi, întrucât el a câştigat
alegerile din 1944, nici nu s-a ivit chestiunea. Litvinov a raportat lui
Stalin problema cu „libertatea religiei” cu teamă şi tremurând, dar
acesta a acceptat-o ca o chestiune normală. Cabinetul de Război a
559
obţinut şi el admiterea observaţiei cu privire la „asigurările sociale”, la

care am aderat cordial, eu fiind autorul primului Act de asigurare pentru
şomaj.
După o mulţime de telegrame care au curs prin lume timp de o
săptămână, s-a ajuns la o înţelegere în întreaga Mare Alianţă.
Titlul de „Naţiuni Unite” a fost înlocuit de preşedinte cu „Puteri
asociate”. Am socotit că lucrul ăsta e o mare îmbunătăţire. I-am arătat
prietenului meu versurile din Çhilde Harold de Byron:
Aicea, unde naţiuni unite s-au războit crunt pentru libertate
Ai noştri fraţi jertfitu-s-au luptând
Iar asta nu o vom uita nicicând.
Preşedintele a fost adus cu scaunul cu rotile la mine în cameră, pe 1
ianuarie. Fu am ieşit din baie şi am fost de acord cu proiectul. Declaraţia
nu putea prin ca însăşi să câştige bătălii, dar arăta cine eram şi pentru ce
luptam. Mai târziu, în acea zi, Roosevelt, I. Litvinov şi Soong, care
reprezenta China, au semnat acest măreţ document în biroul
preşedintelui. A rămas în sarcina Departamentului de Stat să adune
semnăturile celorlalte douăzeci şi două de naţiuni. Textul final trebuie
redat aici:
„Declaraţie comună dată de Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice, China, Australia, Belgia, Canada, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia,
Republica Dominicană, FA Salvador; Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras,
India, Luxemburg Ţările de Jos, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia,
Panama, Polonia, Africa de Sud şi Iugoslavia.
Guvernele semnatare,
De acord cu programul comun de scopuri şi principii cuprinse în
Declaraţia comună a Preşedintelui Statelor Unite ale Americii şi a
primului-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de
Nord, datată 14 august 1941 şi cunoscut sub numele de Carta
Atlanticului.
Convinse că victoria deplină asupra inamicilor lor este esenţială pentru
apărarea vieţii, libertăţii, independenţei şi libertăţii religiei şi pentru
păstrarea drepturilor omului şi a justiţiei în ţările lor, ca şi în alte ţări, şi
fiind angajate într-o luptă comună împotriva forţelor sălbatice şi brutale
care caută să subjuge lumea, DECLARĂ
560
(1) Fiecare guvern se obligă să-şi folosească toate resursele, militare şi

economice, împotriva acelor membri ai Pactului Tripartit şi acoliţilor lor
cu care guvernul respectiv este în război.
(2) Fiecare guvern se obligă să coopereze cu guvernele semnatare de
mai sus şi să nu facă armistiţiu sau pace separată cu inamicii.
Declaraţia de mai sus, pot adera orice alte naţiuni care dau sau pot da
ajutor material şi contribuţii în lupta pentru victoria împotriva
hitlerismului.”
***
Viitorii istorici pot gândi că rezultatul cel mai valoros şi de durată al

primei noastre conferinţe de la Washington, Arcadia” cum s-a numit ca
codificat, a fost crearea acum faimosului „Comitet mixt al şefilor de Stat
Major”. Cartierul general al acestuia era la Washington dar, întrucât şefii
de Stat Major britanici trebuiau să fie aproape de propriul lor guvern, ei
erau reprezentaţi de înalţi ofiţeri staţionaţi acolo în permanenţă. Aceşti
reprezentanţi erau în legătură zilnică, de fapt orară, cu Londra şi astfel
puteau prezenta şi explica colegilor lor din Statele Unite punctul de
vedere al şefilor de Stat Major britanici asupra fiecărei probleme, la
orice moment din zi sau din noapte. Conferinţele frecvente care se
ţineau în diverse părţi ale lumii, la Casablanca, Washington, Quebec,
Teheran, Malta, Cairo şi Crimea, îi întruneau laolaltă chiar pe şefi înşişi,
uneori şi pe timp de câte două săptămâni. Din cele două sute de întâlniri
oficiale, ţinute de Comitetul mixt al şefilor de Stat Major în cursul
războiului, nu mai puţin de optzeci şi nouă au avut loc în cadrul acestor
conferinţe; şi tocmai la aceste adunări so luau majoritatea celor mai
importate decizii.
Procedura obişnuită era ca dimineaţa, devreme, fiecare Comitet al
şefilor de Stat Major să se adune separat. Mai târziu, în cursul zilei, cele
două echipe se întâlneau şi deveneau una singură; adesea, mai aveau
seara încă o şedinţă combinată. Ei analizau întregul mers al războiului şi
supuneau recomandările cu care cădcau de acord, preşedintelui şi mie.
Discuţiile noastre directe au continuat bineînţeles între timp, prin
convorbiri şi telegrame, şi eram în strâns contact cu propriul nostru Stat
Major. Propunerile consilierilor profesionişti erau analizate apoi în
şedinţe în plen şi se dădeau ordinele respective tuturor comandanţilor
de pe câmpul* de luptă. Oricât de tăioase erau ciocnirile de păreri la
561
adunările Comitetului mixt al şefilor de Stat Major şi oricât de sincere şi

înfierbântate erau argumentele, loialitatea sinceră faţă de cauza comună
precumpănea pe deasupra intereselor naţionale sau personale. Deciziile
la care se ajungea şi care erau aprobate de şefii de guverne, erau puse în
practică de toţi, cu deplină loialitate, mai cu seamă de cei ale căror opinii
fuseseră respinse. Nu a existat niciodată un eşec în a se ajunge la o
înţelegere în privinţa unei acţiuni sau în legătură cu trimiterea unor
instrucţiuni clare comandanţilor din fiecare teatru de război. Fiecare
ofiţer executiv ştia că ordinele pe care le primea conţineau concepţia
combinată şi autoritatea ambelor guverne. Nu a existat niciodată o
maşinărie de război mai eficientă între aliaţi şi mă bucur că, cel puţin în
fapt dacă nu în formă, aceasta mai continuă şi în ziua de azi.
Ruşii nu erau reprezentaţi în Comitetul mixt al şefilor de Stat Major. Ei
aveau un front îndepărtat, unic, independent, iar prezenţa lor nici nu era
necesară şi nu existau mijloace pentru o integrare majoră. Era suficient
să cunoaştem desfăşurarea generală şi perioada mişcărilor lor, iar ei să
le cunoască pe ale noastre. În aceste probleme, eram în strânsă legătură
cu ei, în măsura în care o permiteau. La timpul potrivit, am să descriu
vizitele personale pe care le-am făcut la Moscova, Teheran, Yalta şi
Potsdam, unde şefii de Stat Major ai tuturor celor trei naţiuni s-au
întâlnit în jurul mesei rotunde.
Am menţionat că mareşalul Dill, deşi nu mai era şeful Statului Major

Imperial, venise cu mine pe vasul Duke of York. El şi-a jucat pe deplin
rolul în toate discuţiile, nu doar cele de pe vas ci şi când ne-am întâlnit
cu conducătorii americani. Am observat imediat că prestigiul şi
influenţa lui în rândul acestora era la cel mai înalt nivel. Niciun alt ofiţer
pe care l-am trimis peste Atlantic în timpul războiului nu a căpătat stima
şi încrederea americanilor în aceeaşi măsură. Personalitatea lui,
discreţia şi tactul i-au adus aproape imediat încrederea preşedintelui. În
acelaşi timp, el a stabilit în particular o adevărată camaraderie şi
prietenie cu generalul Marshall.
S-au ordonat extinderi imense în sfera producţiei. În toate acestea,
Beaverbrook a dat un impuls puternic. Istoria oficială americană privind
mobilizarea pentru războr aduce mărturii generoase în acest sens.
Donald Nelson, director executiv al Producţiei americane de război,
făcuse deja planuri gigantice. „Dar, spune relatarea americană, nevoia de
îndrăzneală i-a fost imprimată în mod dramatic lui Nelson de Lordul
562
Beaverbrook…” Ce s-a întâmplat e cel mai bine redat în propriile cuvinte

ale domnului Nelson:
„Lordul Beaverbrook a subliniat faptul că trebuie să ne fixăm planuri
de producţic mai mari decât în anul 1942, pentru a face faţă unui inamic
cu resurse şi hotărât. El a arătat că noi încă nu avem experienţa
pierderilor de materiale inerente unui război ca acesta pe care îl ducem
acum… Fermentul pe care Lordul Beaverbrook îl infiltrase în mintea lui
Nelson, îl împărtăşise şi preşedintelui. Într-o notă către preşedinte,
Lordul Beaverbrook a fixat producţia ce trebuia obţinută în 1942 de
Statele Unite, Regatul Unit şi Canada, în raport cu cerinţele britanice,
ruse şi americane. Comparaţia dezvăluia teribile deficienţe în producţia
planificată pentru 1942. La tancuri, deficitul era de 10 500; la avioane
de 26 730; la artilerie, de 22 600; iar la puşti de 1 600000. Cifrrele de
producţie trebuiau mărite, scria Lordul Beaverbrook, şi îşi baza credinţa
privind realizarea lor în imensele posibilităţi ale industriei americane”…
Rezultatul a fost un set de obiective de producţie care le depăşeau în
magnitudine pe cele propuse de Nelson. Preşedintele era convins că
însuşi conceptul despre capacitatca noastră industrială trebuie revizuit
complet. El a îndrumat în 1942 îndeplinirea unui program de producţie
de muniţii care cerea să producem 45 000 de avioane de luptă, 45 000
de tancuri, 20 000 de tunuri antiaeriene, 14 000 de tunuri antitanc şi
500000 de mitraliere.
Aceste cifre remarcabile au fost realizate sau depăşite până la sfârşitul
anului 1943. În materie de vase, de exemplu, noul tonaj construit în
S.U.A. A fost următorul:
1942 5 339000 tone
1943 12 384000 tone
***
Continua concentrare a minţii asupra desfăşurării războiului în

general, discuţiile mele cu preşedintele şi consilierii săi, ca şi cu ai mei,
cele două discursuri ale mele şi călătoria în Canada, laolaltă cu
problemele dificile care cereau decizii, precum şi toate telegramele
schimbate cu colegii mei de acasă, au făcut ca această perioadă
petrecută la Washington să fie nu doar intensă şi laborioasă ci şi
epuizantă. Prietenii mei americani au gândit că arătam obosit şi că
aveam nevoie de odihnă. În acest sens, domnul Stcâtinius mi-a pus cu
563
amabilitate la dispoziţia mea micuţa lui vilă de lângă Palm Beach, şi, la 4
ianuarie, am zburat acolo şi am găsit timp să mă ocup de câteva
probleme dificile care mă preocupau. Atacul de la Alexandria cu „torpila
umană” italiană, care a avariat vasele Qucen Elizabeth şi Valiant, a fost
deja descris. Această nenorocire, ce urma după toate celelalte pierderi
din acest moment, era inoportună şi tulburătoare. Am sesizat imediat
gravitatea faptului. Flota de luptă mediteraneană era deocamdată
inexistentă, iar forţa noastră navală pentru apărarea Egiptului împotriva
unei invazii pe mare era în aşteptare. Părea necesar ca, în această stare
de urgenţă, să trimit oricâte avioane torpilor puteam strânge de pe
coasta Angliei. Aceasta a avut, după cum se va vedea, o urmare
neplăcută.
Eram de asemeni foarte tulburat de veştile aduse de domnul Eden de la
Moscova în legătură cu ambiţiile teritoriale sovietice, în special în
statele Baltice. Aceste ţări au fost cucerite de Petru cel Mare şi s-au aflat
sub stăpânirea ţarilor. După revoluţia rusă, ele au fost avantpostul
Europei împotriva bolşevismului. Ele erau ceea ce noi numim acum
„democraţii sociale”, dar foarte vii şi agresive. Hitler le-a cedat ca pe
nişte pioni, în înţelegerea cu sovieticii, la peeputul războiului, în 1939. A
avut loc în aceste ţări o severă epurare rusă şi comunistă. Toate
personalităţile şi elementele dominante au fost lichidate într-un fel sau
altul. Viaţa acestor popoare puternice se desfăşura de atunci pe ascuns.
Apoi, după cum vom vedea, Hitler a revenit cu o epurare inversă,
nazistă, în cele din urmă, ca urmare a victoriei generale, sovieticii au
căpătat din nou controlul. Astfel, pieptenele mortal a trecut înainte,
înapoi şi iar înainte peste Estonia, Letonia şi Lituania. Nu era însă nicio
îndoială de partea cui era dreptatea. Statele Baltice trebuiau să fie
popoare suverane, independente.
***
Am pornit cu trenul, urmând să mă întorc la Washington în 9, şi am

ajuns la Casa Albă în 11. Acolo am constatat că şefii de Stat Major mixt
au făcut mari progrese şi că erau aproape în armonie cu vederile mele.
Preşedintele a convocat o şedinţă la 12 ianuarie, când s-a ajuns la o
înţelegere completă asupra principiilor largi şi asupra obiectivelor
războiului. Deosebirile erau restrânse la priorităţi şi accente şi totul era
determinat de factorul acela aspru şi despotic, flota. „Preşedintele… se
564
scrie în documentele britanice, a pus mare bază pe organizarea… unei

expediţii combinate a Statelor Unite şi Britanici în Africa de nord. S-a
elaborat un program tentativ de a se duce în Africa de nord 90 000 de
ostaşi din Statele Unite şi 90000 de ostaşi britanici, împreună cu o
considerabilă forţă aeriană.” În privinţa „Marii strategii”, şefii de Stat
Major au căzut de acord că „doar minimum de forje necesare pentru
apărarea intereselor vitale pe alte teatre de luptă vor trebui să fie scoase
din operaţiunile împotriva Germaniei” Nimeni nu a avut mai mult de-a
face cu obţinerea acestui punct decât generalul Marshall.
În ziua de 14, mi-am luat rămas bun de la domnul Roosevelt. El părea
preocupat de pericolele voiajului. Prezenţa noastră la Washington
devenise de multe zile publică pentru lumea întreagă, iar hărţile arătau
prezenţa a peste douăzeci de submarine de buzunar-U pe drujnul nostru
spre casă. Am zburat pe o vreme minunată de la Norfolk la Bermuda,
unde ne aştepta, între recifurile de coral, vasul Duke of York cu
distrugătoarele din escortă. Am călătorit cu un hidroavion Boeing, care
mi-a făcut o impresie extrem de favorabilă. În timpul călătoriei de trei
ore, m-am împrietenit cu pilotul şef, căpitanul Kelly Rogers, care părea
un om cu înalte calităţi şi experinţă. Am preluat niţeluş controlul
avionului ca să simt maşina aceasta grea de peste treizeci de tone în aer.
L-am întrebat pe căpitan, „Ce-ai zice de un zbor din Bermuda în Anglia?
Poate duce aparatul destul combustibil?” Sub exteriorul lui flegmatic, a
devenit vizibil emoţionat. „Bineînţeles că putem face treaba asta.
Previziunile meteorologice ne anunţă un vânt cu circa şaizeci de
kilometri pe oră din spatele nostru…” L-am întrebat cât e de departe şi
el a răspuns: „Peste cinci mii de kilometri”. La aceasta, am rămas pe
gânduri.
Totuşi, când am aterizat, am deschis discuţia cu Portal şi Pound. În
Malaya, aveau loc evenimente formidabile; trebuia să ne întoarcem hoţi
cât mai repede. Şeful Statului Major aerian a spus imediat că el
consideră riscul total nejustificat şi că nu-şi putea lua răspunderea
pentru aşa ceva. Primul Lord al Mării l-a susţinut pe colegul lui. Aici era
vasul Duke of York, cu distrugătoarele lui, gata pregătit pentru noi,
oferind confort şi siguranţă. Am zis: „Cum rămâne cu submarinele de
buzunar-U despre care mi-aţi vorbit?” Amiralul a făcut un gest sfidător
în legătură cu acestea, care arăta părerea lui reală faţă de o asemenea
ameninţare pentru un vas de război rapid şi bine escortat. Mi s-a părut
că cei doi ofiţeri credeau că planul meu era să zbor eu singur şi să-i las
565
pe ei să se întoarcă cu vasul Duke of York, aşa că am spus: „Bineînţeles că

o să fie loc pentru noi toţi.” La aceasta, ei şi-au schimbat vizibil poziţia.
După o pauză considerabilă, Portal a spus că problema ar putea fi
studiată şi că o va discuta cu căpitanul hidroavionului şi va vedea
împreună cu autorităţile meteorologice care este previziunea timpului.
Am lăsat lucrurile aşa.
Două ore mai târziu, s-au întors amândoi şi Portal a spus că el crede că
s-ar putea face treaba. Avionul poate îndeplini cu siguranţă sarcina.
În condiţii rezonabile; vremea era excepţional de favorabilă, din cauza
vântului puternic din spate. Fără îndoială, era foarte important să
ajungem acasă repede. Pound a spus că şi-a format o părere foarte bună
despre comandantul aeronavei, care avea o experienţă neîntrecută.
Desigur, exista un risc dar, pe de altă parte, trebuiau luate în
considerare submarincle-U. Aşadar, am stabilit să plecăm, dacă vremea
nu se înrăutăţeşte. Momentul plecării era a doua zi la 2 p.m. S-a socotit
necesar să ne reducem bagajele la câteva cutii cu documente vitale. Dill
urma să rămână la Washington ca reprezentantul meu militar personal
pe lângă preşedinte. Grupul nostru avea să fie format din mine, cei doi
şefi de Stat Major, împreună cu Max Beaverbrook, Charles Moran şi
Hollis. Toţi ceilalţi aveau să călătorească pe vasul Duke of York.
M-am trezit devreme a doua zi dimineaţă în mod inconştient cu
convingerea că nu trebuie să adorm. Trebuie să recunosc că eram cam
speriat. M-am gândit la spaţiile oceanului şi că nu vom fi niciodată la o
distanţă mai mică de o mie cinci sute de kilometri de uscat, până ne vom
apropia de Insulele Britanice. M-am gândit că poate am făcut un lucru
pripit şi că erau poate prea multe ouă într-un singur coş. Am privit
întotdeauna cu teamă un zbor peste Atlantic. Dar zarurile fuseseră
aruncate. Totuşi, trebuie să recunosc că, dacă la micul dejun, sau chiar
înainte de amiază, cineva ar fi venit la mine să-mi raporteze că vremea
s-a schimbat şi că trebuie să mergem pe mare, m-aş fi împăcat uşor cu
un voiaj pe un vas splendid, care venise atâta drum ca să ne ia.
Era, după cum prevăzuse căpitanul, o treabă grea să decolezi de pe apă.
Într-adevăr, am crezut că n-o să se ridice deasupra dealurilor joase care
închid portul. Dar nu era niciun pericol; eram în mâini bune.
Hidroavionul s-a ridicat greoi la jumătate de kilometru de recif şi aveam
în plus câteva sute de metri înălţime. Nu încape îndoială în privinţa
confortului în aceste bărci-zburătoare. MTşcarea era lină, vibraţia nu
era supărătoare. Am petrecut o după-amiază plăcută şi am luat o cină
566
veselă. Avionul are două etaje şi se poate urca pe o scară normală spre
cabina de control. Se lăsase întunericul şi toate informaţiile despre
vreme erau bune. Zburam acum prin ceaţă deasă, cam la două mii de
metri înălţime. Se vedeau marginile aripilor cu eşapamentul puternic,
înflăcărat, trecând peste suprafeţele aripilor. La aceste aparate, în
vremea aceea, se folosea un tub mare de cauciuc care se întindea şi se
contracta la intervale, ca să se evite formarea pojghiţei de gheaţă.
Căpitanul mi-a explicat cum funcţionează şi vedeam din când în când
cum sare gheaţa, când acesta se extindea. M-am culcat şi am dormit bine
mai multe ore.
***
M-am trezit chiar înainte de ivirea zorilor şi m-am dus în cabina de

control. Lumina zilei creştea. Sub noi era o podea aproape nespartă de
nori. După ce am stat circa o oră pe locul copilotului, am simţit o
îngrijorare în jurul meu. Trebuia să ne apropiem de Anglia dinspre sud-
vest şi ar fi trebuit deja să trecem peste Insulele Scilly, dar acestea nu s-
au văzut prin nicio spărtură în podeaua de nori. Cum zburasem mai bine
de zece ore prin ceaţă şi am văzut o singură stea în acest timp, puteam
să fim uşor deviaţi de la drumul nostru. Comunicaţiile prin radio erau
desigur eliminate de reglementările normale din timp de război. Era
evident, din discuţiile care se purtau, că nu ştiam unde ne aflăm.
Imediat, Portal, care studia poziţia, a vorbit cu căpitanul, apoi mi-a spus:
„O să o luăm imediat spre nord”. Lucrul acesta s-a făcut şi, după vreo
jumătate de oră, intrând şi ieşind din nori, am zărit Anglia şi curând am
ajuns deasupra portului Plymouth unde, evitând, baloanele care
străluceau toate, am aterizat confortabil.
Când am părăsit avionul, căpitanul a remarcat: „Nu m-am simţit
niciodată atât de uşurat în viaţa mea ca atunci când v-am adus în
siguranţă în port.” Pe moment, nu am apreciat semnificaţia observaţiei.
Mai târziu, am aflat că, dacă ne-am fi urmat cursul încă cinci sau şase
minute înainte de a o fi luat spre nord, am fi ajuns deasupra bateriilor
germane din Brest. Deviasem prea mult spre sud în cursul nopţii. În
plus, corecţia decisivă care a fost făcută nu ne-a adus dinspre sud-vest ci
direct din sud, adică din direcţia inamicului şi nu din cea din care eram
aşteptaţi. Acest lucru a avut ca rezultat că s-a raportat, cum am aflat
săptămâni mai târziu, că un bombardier inamic se apropie din spre
567
Brest şi s-a ordonat ca şase avioane Hurricane din Comandamentul de

luptă să iasă şi să ne doboare. Totuşi, au eşuat în misiune.
Preşedintelui Roosevelt i-am telegrafiat: „Am ajuns aici cu un salt bun
din Bermuda şi un vânt de cincizeci de kilometri.”
Capitolul VII
CĂDEREA SINGAPORELUI
Se aştepta să fac o declaraţie completă în faţa Parlamentului despre

misiunea mea la Washington şi despre tot ce s-a întâmplat în cele cinci
săptămâni cât fusesem plecat. Două fapte îmi stăteau vii în minte.
Primul era că Marea Alianţă trebuia să câştige războiul în timp. Al doilea
era că ne aştepta un şir vast, nemăsurat, de dezastre, din cauza atacului
japonez. Toată lumea putea vedea cu imensă uşurare că viaţa noastră ca
naţiune şi ca imperiu nu mai era în joc. Pe de altă parte, faptul că
sentimentul pericolului mortal fusese înlăturat în mare măsură, dădea
libertate tuturor criticilor, prietenoşi sau răuvoitori, să arate
numeroasele erori care se făcuseră. În plus, mulţi s-au considerat datori
să îmbunătăţească metodele noastre de conducere a războiului şi astfel
să scurteze povestea înspăimântătoare. Eu însumi eram deja profund
tulburat de înfrângerile care căzuseră asupra noastră şi nimeni nu ştia
mai bine decât mine că acestea erau abia începutul potopului.
Comportarea guvernului australian, criticile bine informate ale ziarelor,
strânsoarea vicleană şi constantă a douăzeci sau treizeci de membri
capabili ai Parlamentului, atmosfera grupurilor de presiune, îmi dădeau
impresia unei opinii publice jenate, nefericite, uluite, deşi superficială,
care se învârtea şi se înălţa în jurul meu din toate părţile.
Pe de altă parte, îmi dădeam seama de tăria poziţiei mele. Mă puteam
baza pe bunăvoinţa poporului pentru rolul pe care l-am avut în
supravieţuirea lui în 1940. Nu subestimam fluxul amplu, adânc, al
fidelităţii naţionale, care mă purta înainte. Cabinetul de război şi şefii de
Stat Major îmi arătau cea mai înaltă loialitate. Eram sigur pe mine. Am
arătat clar, celor din jurul meu, cum cerea ocazia, că nu voi consimţi la
nici cea mai mică îngrădire a autorităţii şi răspunderii mele personale.
Presa era plină de sugestii ca eu să rămân prim-ministru, şi să ţin
discursurile, dar să cedez altcuiva controlul asupra războiului. Am
hotărât să nu cedez nici unei părţi, să-mi asum principala şi directa
568
răspundere personală şi să cer un vot de încredere Camerei Comunelor.

Mi-am amintit acea zicală franţuzească înţeleaptă: „On ne règne sur les
ames que par le calme,”
Mai presus de toate, era necesar să avertizez Camera şi ţara despre
pericolele care ne aşteptau. Nu există o mai mare greşeală în conducerea
publică decât să dai speranţe false care să fie curând spulberate.
Poporul britanic poate face faţă pericolului şi nenorocirii, cu putere şi
curaj, dar nu-i place să fie dezamăgit sau să descopere că cei
răspunzători de treburile lui locuiesc în paradisul nebunilor. Am simţit
că este vital, nu doar pentru poziţia mea ci pentru întreaga conducerc a
războiului, să reduc viitoarele calamităţi, descriind situaţia imediată în
termenii cei mai întunecaţi. Era posibil să fac lucrul acesta în acest
moment, fără să prejudiciez situaţia militară şi fără să tulbur încrederea
în victoria finală, pe care toţi erau acum îndreptăţiţi să o simtă. În ciuda
şocurilor şi stresurilor pe care le aduceau fiecare zi, eu nu resimţeam
cele douăsprezece-paisprezece ore de concentrare a gândirii pe care le
cerea o compunere originală de zece mii de cuvinte pe un subiect vast,
multilateral, şi, în timp ce flăcările războiului nefericit din deşert îmi
atingeau picioarele, am reuşit să-mi pregătesc cuvântarea şi aprecierea
asupra situaţiei.
***
Chiar înainte de plecarea mea de la Casa Albă, speranţele mele de

victorie, prin care Rommel să fie distrus, se risipiseră; Rommel scăpase.
Rezultatele succeselor lui Auchinleck la Sidi Rezegh şi la Gazala nu
fuseseră decisive. Reînvierea forţei aeriene a inamicului în Mediterana,
în decembrie şi ianuarie, şi practic dispariţia timp de câteva luni a
supremaţiei noastre pe mare, avea să-l lipsească de fructele victoriei
pentru care se luptase atât de greu şi aşteptase foarte mult. Prestigiul pe
care el ni-l dăduse în elaborarea tuturor planurilor noastre de atacare
anglo-americană a Africii de nord franceze era definitiv slăbit iar
operaţiunea era amânată cu luni de zile.
Ce era mai rău avea să vină de-acum încolo. Spaţiul ne interzice o
descriere arflănunţită a dezastrului militar care avea să ruineze, pentru
a doua oară în acelaşi colţ fatal şi cu un mai târziu, întreaga campanie
britanică din deşert din anul 1942. Este suficient să spunem că, în 21
ianuarie, de pe poziţia lui de la Aghelia, Rommel a lansat o recunoaştere
569
în forţă, constând din trei coloane, formate fiecare din câte o mie de
vehicole de infanterie motorizată, susţinute de tancuri. Acestea şi-au
croit drum repede printre spaţiile dintre trupele noastre de contact,
care nu aveau blindate alături de ele şi cărora li s-a ordonat să se
retragă. Rommel s-a dovedit din nou un maestru al luptei în deşert şi,
păcălindu-i pe comandanţii noştri, a recucerit cea mai mare parte din
Cyrenaica. O retragere de peste patru sute de kilometri a ruinat
speranţele noastre şi am pierdut Benghazi şi toate proviziile pe care
generalul Auchinleck le strânsese pentru sperata lui ofensivă de la
mijlocul lui februarie. Generalul Ritchie şi-a adunat forţele masacrate în
apropiere de Gazala şi Tobruk. Aici, urmăritori şi urmăriţi şi-au tras
sufletul şi s-au uitat urât unii la alţii, până la sfârşitul lui mai, când
Rommel a putut să lovească din nou.
***
La 27 ianuarie, a început dezbaterea şi eu am expus situaţia noastră în

faţa Camerei. Puteam vedea că membrii ei erau într-o stare de spirit
certărcaţă, pentru că, atunci când am cerut, de îndată ce am ajuns acasă,
ca viitoarea mea expunere să fie înregistrată electric ca să poată fi
folosită pentru a fi transmisă în Imperiu şi în Statele Unite, s-au făcut
obiecţii pe diverse motive care nu aveau nicio legătură cu necesităţile
actuale. Atunci, mi-am retras cererea, cu toate că ea nu ar fi fost respinsă
în niciun alt Parlament din lume. Într-o asemenea atmosferă, m-am
ridicat să vorbesc.
Le-am relatat câte ceva despre bătălia din deşert, dar Camera
bineînţeles că nu a apreciat semnificaţia contraloviturii lui Rommel,
pentru că nu i se putea da nicio idee despre planurile mai ample care
aveau să fie declanşate de o rapidă cucerire a Tripolitaniei de către
britanici. Pierderea Benghaziului şi Agedabiei, care devenise deja
publică, părea să fie o parte a deciinului războiului din deşert. În plus, în
acel moment, nu aveam informaţii precise despre ce se întâmplase şi de
ce.
Am ajuns imediat la goliciunea noastră în Orientul îndepărtat:
Nu a existat niciodată un moment, nu ar fi putut exista niciodată un
moment, în care Marea Britanie sau Imperiul britanic, să poată lupta
singure cu Germania şi Italia, să poată duce bătălia pentru Britania,
bătălia pentru Atlantic şi bătălia pentru Orientul Mijlociu şi în acelaşi
570
timp să fi fost bine pregătită în Birmania, în peninsula Malaya şi, în

general, în Orientul îndepărtat, în faţa atacului unui vast imperiu militar
ca Japonia, care avea peste şaptezeci de divizii mobile, a treia flotă în
lume, o mare forţă aeriană şi beneficia de munca asiduă a optzeci sau
nouăzeci de milioane de asiatici îndrăzneţi şi războinici. Dacă am fi
început să ne împrăştiem forţele în aceste imense regiuni ale Orientului
îndepărtat, am fi fost ruinaţi. Dacă am fi deplasat mari armate care erau
necesare urgent pe fronturile războiului spre regiuni care nu erau în
război şi care s-ar fi putut să nu fie niciodată în război, am fi greşit total,
am fi irosit şansa, care acum devenise mai mult decât o şansă, ca noi toţi
să ieşim în siguranţă din nenorocirea teribilă în care fuseserăm
scufundaţi…
S-a luat decizia să ne dăm contribuţia la ajutorarea Rusiei, să încercăm
să-l batem pe Rommel şi să formăm un front mai puternic din Levant la
Marea Caspică. Urmarea acestei decizii a fost că a stat în puterea noastră
să facem doar o pregătire moderată şi parţială în Orientul îndepărtat,
împotriva pericolului ipotetic al unui atac japonezi Şaizeci de mii de
oameni erau concentraţi la Singapore, dar s-a acordat prioritate Văii
Nilului în ce priveşte avioanele moderne, tancurile şi artileria
antiaeriană şi antitanc.
A trebuit să reţin atenţia Camerei timp de două ore. Au primit ce au
dorit, fără mare entuziasm. Dar am avut impresia că nu au rămas
neconvinşi de argumentare. Având în vedere ceea ce intuiam că ne
aşteaptă, m-am gândit că era bine să arăt lucrurile într-o lumină cât mai
nefavorabilă şi să nu fac promisiuni, fără să exclud însă speranţa.
Dezbaterile au durat trei zile. Dar tonul mi s-a părut extrem de
prietenos. Nu încăpea îndoială ce va face Camera. Colegii mei din
Cabinetul de Război, în frunte cu domnul Attelee, susţineau cu vigoare şi
chiar cu duritate poziţia guvernului. În 29, a trebuit să mă relaxez. În
acel moment mă temeam că nu vor exista divergenţe. Am încercat prin
tatonări să-i determin pe criticii noştri să facă „lobby” împotriva
noastră, fără să ofensez însă adunarea care devenise deja reconciliântă,
dar nimic din ce am îndrăznit să spun nu a putut determina vreuna
dintre figurile nemulţumite din partidele Conservator, Laburist şi
Liberal să voteze nefavorabil. Din fericire, când s-a propus votarea, votul
de încredere a fost cerut de Partidul Laburist Independent, care număra
trei parlamentari. Doi dintre ei au fost chemaţi să numere voturile, iar
rezultatul a fost de patru sute şaizeci şi patru pentru şi unul contra. I-am
571
fost recunoscător lui James Maxton, liderul minorităţii, că a pus capăt

problemei. Presa a făcut atâta caz, încât au sosit telegrame de uşurare şi
felicitări din întreaga lume a Aliaţilor. Cele mai calde au fost de la
prietenii mei americani de ia Casa Albă. I-am trimis felicitări
preşedintelui pentru aniversarea a şaizeci de ani. „E nostim, mi-a
telegrafiat el, că am intrat în acelaşi deceniu cu dumneata”. Cicălitorii
din presă nu erau totuşi lipsiţi de resurse. Ei se răsuceau cu viteza
veveriţelor. Ce inutil a fost să se ceară un vot de încredere. Cine ar fi
visat vreodată să provoace guvernul naţional? Aceste „voci ţipătoare”,
cum le-am numit eu, erau doar vestitorii catastrofelor ce se apropiau.
***
Am considerat imposibil să facem o cercetare prin Comisia Regală

asupra condiţiilor căderii Singaporelui, în timp ce continua războiul. Nu
ne puteam permite să risipim oameni, timp şi energie. Parlamentul a
acceptat acest punct de vedere; dar din spirit de dreptate pentru ofiţerii
şi oamenii în cauză, trebuia să se facă o cercetare a condiţiilor, imediat
ce avea să înceteze lupta. Dar acest lucru nu a fost stabilit de guvern
până acum. * Anii au trecut şi mulţi dintre martori sunt morţi. S-ar putea
întâmpla să nu avem niciodată o pronunţare oficială a unui tribunal
competent asupra celui mai rău dezastru şi a celei mai mari capitulări
din istoria britanică. În aceste pagini, eu nu încerc să mă pun în locul
unui asemenea tribunal sau să pronunţ o opinie asupra comportării
unor indivizi. Am înregistrat în altă parte faptele deosebite, aşa cum le
văd eu. Din acestea şi din documentele scrise la vremea respectivă,
cititorul trebuie să-şi formeze părerea lui proprie.
Este cel puţin discutabil dacă ar fi fost mai bine să ne concentrăm toate
forţele în apărarea Insulei Singapore, oprind înaintara japoneză în
peninsula Malaya eu forţe mobile uşoare. Decizia comandantului de la
faţa locului, pe care eu am aprobat-o, a fost să dea bătălia pentru
Singapore la Johore, dar să amâne apropierea inamicului de acel loc cât
mai mult posibil. Apărarea ţărmului a constat dintr-o retragere
continuă, cu acţiuni grele de ariergardă. Trupele şi comandanţii angajaţi
merită tot creditul. Totuşi, acţiunea înghiţea toate întăririle, îndată ce
veneau. Inamicul avea toate avantajele. Se făcuseră înainte de război
studii amănunţite asupra terenului şi condiţiilor. S-au făcut planuri la
scară mare şi infiltrări secrete de agenţi, inclusiv chiar rezerve secrete
572
de biciclete japoneze pentru ciclişti. Fuseseră adunate forţe superioare

şi rezerve mari, dintre care unele nici nu erau necesare. Toate diviziile
japoneze erau obişnuite cu războiul în junglă.
Stăpânirea aerului de către japonezi, după cum s-a arătat, datorită
amarnicelor noastre nevoi în alte locuri, a fost un alt fapt mortal.
Principala forţă de luptă a armatei pe care am trimis-o în apărarea
Singaporelui şi aproape toate întăririle trimise după declararea
războiului de către japonezi, erau obosite în lupta din peninsulă şi, când
au traversat drumul pe dig unde trçbuia să fie terenul lor de luptă
supremă, avântul lor dispăruse. Aici s-au alăturat garnizoanei, mărind
numărul dar nu şi puterea acesteia. Armata care trebuia să dea bătălia
decisivă pentru Singapore şi care fusese trimisă cu acest suprem
obiectiv pe acest teatru al războiului, nu reuşise încă să se concentreze
înainte de începerca atacului japonez. Puteau fi o sută de mii de oameni;
dar nu mai erau o armată.
***
Curând, a devenit clar că generalul Wavell, acum comandant suprem

aliat al acelor regiuni estice, avea deja îndoieli în privinţa capacităţii
noastre de a menţine o apărare prelungită a Singaporelui. Eu contasem
mult pe insulă şi fortăreaţă ca să reziste unui asediu care ar fi cerut
debarcarea, transportarea şi amplasarea de artilerie grea de către
japonezi. Înainte de a pleca din Washington, încă mă gândeam la o
rezistenţă de cel puţin două luni. Am urmărit cu nelinişte dar fără
intervenţie efectivă consumarea forţelor noastre în retragerea lor prin
peninsula Malaya. Pe de altă parte, câştigaserăm timp preţios.
Dar, la 16 ianuarie, Wavell a telegrafiat: „Până de curând toate
planurile noastre au fost bazate pe respingerea atacurilor de pe mare a
insulei Singapore şi pe reţinerea atacurilor pe uscat la Sohore sau mai
departe la nord, dar nu s-a făcut nimic sau aproape nimic pentru
construirea de fortificaţii în partea de nord a insulei, pentru a se evita
traversarea Strâmtorii Sohore, deşi s-au făcut aranjamente pentru
aruncarea în aer a drumului de pe dig. Cele mai grele dintre tunurile
fortăreţei au şasiu rulant, dar traiectoria lor plată le face inutilizabile
pentru activitatea de antibaterie. Nu pot garanta să domin bateriile de
asediu ale inamicului cu acestea…”
573
Am citit acest pasaj în dimineaţa de 19 cu sentimente de surprindere

dureroasă. Deci nu existau fortificaţii permanente care să acopere
partea dinspre uscat a bazei navale şi a oraşului! În plus, ceea ce era şi
mai uluitor, nu au fost luate niciun fel de măsuri semnificative ca să se
construiască fortificaţii de câmp, de către niciunul dintre comandanţi, de
la începutul războiului şi mai cu seamă de când japonezii s-au instalat în
Indochina. Nici măcar nu menţionaseră faptul că aceste fortificaţii nu
existau.
Tot ceea ce văzusem sau citisem despre război m-a convins că, având
în vedere puterea de foc modernă, câteva, săptămâni ar fi fost suficiente
pentru crearea unor fortificaţii puternice de câmp şi ca să limiteze
frontul de atac al duşmanului. În plus, nu-mi trecuse niciodată prin
minte că faimoasa fortăreaţă nu era apărată din spate de un cerc de
forturi cu caracter permanent. Nu pot înţelege cum de n-am ştiut lucrul
ăsta. Dar niciunul dintre ofiţerii de la faţa locului şi nici dintre consilierii
mei profesionişti din ţară nu şi-au dat seama de nevoia aceasta
strângentă. Oricum, niciunul dintre ei nu mi-a atras atenţia asupra
acestui fapt – nici măcar cei care au văzut telegrama mea, bazată pe falsa
mea presupunere că va fi necesar un asediu normal. Am citit despre
Plevna din 1877, unde, înaintea erei armelor automate, turcii au
improvizat fortificaţii, chiar sub nasul asaltului rusesc; şi am examinat
Verdunul în 1917, unde o armată care stătea în şi între forturi
răspândite, făcuse cu un an înainte fapte atât de glorioase. Îmi pusesem
încrederea în faptul că inamicul va trebui să folosească artileria pe scară
foarte mare ca să pulverizeze întăriturile noastre de la Singapore şi în
crearea unor dificultăţi aproape prohibitive pe care le-ar implica o
asemena concentrare de artilerie şi adunarea de muniţie pe liniile de
comunicaţiile de-a lungul Malayei. Iar acum, brusc, totul dispărea şi
vedeam în faţa mea spectacolul hidos al unei insule aproape goale şi al
trupelor obosite, dacă nu epuizate, retrăgându-se.
Nu scriu toate astea ca să mă scuz. Ar fi trebuit să ştiu. Consilierii mei
ar fi trebuit să ştie şi ar fi trebuit să mi se spună. Motivul pentru care nu
am întrebat lucrul acesta, printre miile de întrebări pe care le-am pus,
este că nu-mi trecea prin minte că Singapore nu ar avea fortificaţii spre
uscat, la fel cum n-aş fi conceput ca un vas să fie lansat fără să aibă fund.
Cunosc diversele motivări care au fost date pentru eşec; preocuparea
trupelor cu instrucţia şi cu edificarea fortificaţiilor în Malaya de nord;
lipsa de forţă de muncă civilă; limitele financiare antebelice şi controlul
574
centralizat al Ministerului de Război; faptul că rolul armatei a fost să

apere baza navală, situată pe malul de nord al insulei, şi că datoria lor
era să lupte în faţa malului şi nu de-a lungul lui. Eu nu consider valabile
aceste motive. Ar fi trebuit să se construiască fortificaţii.
Reacţia mea imediată a fost să repar neglijenţa în măsura în care
permitea timpul, dar, când m-am trezit în dimineaţa de 21, deasupra
corespondenţei mele era următoarea telegramă pesimistă de la
generalul Wavell:
Ofiţerul pe care l-am trimis la Singapore după planurile de apărare a
insulei s-a întors. Se fac acum scheme de apărare a părţii de nord a
insulei. Numărul de soldaţi necesari pentru apărarea efectivă a insulei
este la fel de mare, dacă nu mai mare decât cel pentru apărarea Johorelui.
I-am ordonat lui Percival comandantul şef să ducă bătălia în Johore, dar
să elaboreze planuri de rezistenţă prelungită pe insulă cât mai mult
posibil, în ipoteza că pierde bătălia de la Johore. Trebuie totuşi să vă
atenţionez că mă îndoiesc că insula mai poate fi apărată mult dacă se
pierde Johore. Tunurile fortăreţei sunt în mare parte aşezate pentru a fi
folosite împotriva vapoarelor şi au muniţie doar în acest scop; multe pot
trage doar în direcţia mării. O parte a garnizoanei a fost deja trimisă la
Johore, iar trupele rămase sunt de o valoare îndoielnică. Îmi pare rău că
vă dau o imagine deprimantă, dar nu vreau să aveţi o imagine falsă
asupra fortăreţei. Fortificaţiile Singaporelui au fost construite doar
pentru a întâmpina un atac dinspre mare. Încă mai sper că Johore să
poată fi apărat până la sosirea convoiului următor.
Am rămas mult timp pe gânduri în legătură cu mesajul. Până acum,
gândisem doar să însufleţesc şi pe cât posibil să împing disperata
apărare a insulei, a fortăreţei şi a oraşului şi, oricum, aceasta era
atitudinea care trebuia menţinută dacă nu se ordona o schimbare a
politicii. Dar acum am început să mă gândesc mai mult la Birmania şi la
întăririle aflate în drum spre Singapore. Acestea puteau să piară sau să
fie îndrumate în altă direcţie. Era încă timp să le întoarcem spre nord,
spre Rangoon. De aceea, am pregătit următoarea minută pentru şefii de
Stat Major şi i-am dat-o generalului Ismay la timp pentru şedinţa lor de
la 11.30 a.m., în ziua de 21. Mărturisesc însă că încă nu eram hotărât. Mă
bazam pe prietenii şi consilierii mei. Sufeream cu toţii foarte mult în
timpul acela.
575
Având în vedere telegrama foarte proastă primită de la generalul

Wavell, trebuie să analizăm întreaga poziţie diseară în Comitetul de
Apărare.»
1. Am comis deja greşeala de care mă temeam… Forţele care puteau
face un front solid la Johore, sau oricum de-a lungul coastei de la
Singapore, au fost sfărâmate. Nu a fost construită nicio linie de
fortificaţii în partea dinspre uscat. Marina nu a făcut fortificaţii în
vederea unei întoarceri a inamicului spre coasta de vest a peninsulei.
Generalul Wavell şi-a exprimat părerea că pentru apărarea insulei
Singapore va fi nevoie de mai multe trupe decât pentru câştigarea
bătăliei la Johore. Bătălia de la Johore e aproape cu siguranţă pierdută.
Mesajul lui lasă puţine speranţe pentru o apărare prelungită. Este
evident că o asemenea apărare s-ar realiza doar cu preţul tuturor
întăririlor aflate acum pe drum. Dacă generalul Wavell se îndoieşte că se
poate obţine o întârziere de peste câteva săptămâni, se naşte întrebarea
dacă nu ar trebui să aruncăm imediat în aer docurile, bateriile şi
atelierele şi să concentrăm totul asupra apărării Birmaniei şi a
menţinerii drumului prin Birmania.
2. Mie mi se pare că această întrebare trebuie privită drept în faţă şi
pusă direct generalului Wavell. Care ar fi valoarea Singaporelui pentru
inamic mai presus de a numeroaselor porturi din sud-vestul Pacificului,
dacă e demolat serios din punct de vedere militar şi naval? Pe de altă
parte, pierderea Birmaniei ar fi foarte dăunătoare. Ne-ar rupe de
chinezi, ale căror trupe au avut cele mai mari succese dintre toate cele
angajate în lupta împotriva japonezilor. S-ar putea ca, încurcând
lucrurile şi ezitând, să luăm o decizie nepotrivită şi să pierdem atât
Singapore cât şi drumul prin Birmania. Desigur că decizia depinde de cât
timp poate fi menţinută apărarea insulei Singapore. Dacă e vorba doar
de câteva săptămâni, nu merită să pierdem toate întăririle şi aviaţia.
3. În plus, trebuie să luăm în considerare că această cădere a
Singaporelui, însoţită şi de căderea Corregidorului, va fi un şoc teribil
pentru India, care poate fi susţinută doar prin sosirea unor forţe
puternice şi o acţiune de succes pe frontul Birmaniei.
Rog să se ia în considerare toate acestea azi-dimineaţă.
Şefii de Stat Major nu au ajuns la o concluzie definită şi, când ne-am
întâlnit seara la Comitetul de Apărare, precumpănea o poziţie de
neangajare la un pas atât de grav. Reacţia directă iniţială îi revenea
generalului Wavell în calitate de comandant suprem aliat. Personal, am
576
considerat situaţia atât de dificilă încât nu am făcut presiuni în privinţa

noului meu punct de vedere, ceea ce ar fi trebuit să fac dacă aş fi fost
hotărât. Niciunul dintre noi nu putea prevedea colapsul apărării care
avea să survină peste mai puţin de trei săptămâni. Mai era nevoie de o zi
sau două de gândire.
***
Sir Earle Page, reprezentantul Australiei, nu a participat, bineînţeles, la

Comitetul Şefilor de Stat Major şi nici nu l-am invitat la Comitetul
Apărării. Într-un fel sau altul, i s-a arătat minuta mea către şefii de Stat
Major. El a telegrafiat imediat guvernului său, iar la 24 ianuarie am
primit un mesaj de la primul-ministru australian, domnul Curtin, din
care următoarele pasaje sunt relevante:
Page a raportat că în Comitetului Apărării se ia în considerare
evacuarea din Malaya şi Singapore. După toate asigurările care mi s-au
dat, evacuarea Singaporelui va fi privită aici ca o trădare de neiertat…
Noi am înţeles că fortăreaţa urma să fie făcută de necucerit şi oricum
trebuia să fie capabilă să reziste un timp prelungit, până la sosirea flotei
principale.
Chiar şi într-o întoarcere de urgenţă a întăririlor, aceasta ar trebui să
se facă spre Indiile Orientale olandeze şi nu spre Birmania. Orice altceva
ar fi adânc nemulţumitor şi ar putea forţa Indiile Orientale olandeze să
facă pace separată.
Credincioşi fluxului propus de întăriri, noi am acţionat şi ne-am
îndeplinit partea noastră din înţelegere. Ne aşteptăm să nu puneţi în
cumpănă întregul ţel, prin evacuarea Singaporelui.
Trebuie să avem înţelegere faţă de starea de spirit în care se afla
guvernul australian din cauza hidoasei eficienţe a maşinii de război
japoneze. Pierduserăm supremaţia în Pacific; cele mai bune trei divizii
ale australienilor erau în Egipt iar o a patra la Singapore. Membrii
guvernului şi-au dat seama că Singapore era într-un pericol mortal şi se
temeau de o invazie a Australiei însăşi. Toate marile lor oraşe,
cuprinzând mai mult de jumătate din populaţia întregului continent,
erau pe coasta mării. Îi aştepta perspectiva unui exod în masă spre
interior şi organizarea unei gherile, fără arsenale şi aprovizionare.
Ajutorul din partea ţării mamă era departe iar puterea Statelor Unite în
apele Australiei putea fi edificată doar cu încctul. Eu nu credeam că
577
japonezii vor invada Australia, aflată la peste patru mii cinci sute de
kilometri peste ocean, când aveau atâtea prăzi atrăgătoare la îndemână,
în Indiile Orientale olandeze şi în Malaya. Cabinetul australian vedea
scena în altă lumină şi de aceea prevestiri rele îl presau. Chiar şi în
aceste condiţii de constrângere, la ci se păstrau rigide diviziunile între
partide. Majoritatea guvernului laburist era doar de doi membri.
Întâmpinau opoziţie în privinţa serviciului militar obligatoriu chiar şi
pentru apărarea internă. Deşi opoziţia făcea parte din Consiliul de
Război, nu se formase un guvern naţional.
Totuşi, telegrama domnului Curtin era atât serioasă cât şi neobişnuită.
Expresia „trădare de neiertat” nu era în concordanţă cu adevărul sau cu
faptele militare. Se apropia un dezastru înfiorător. Puteam oare să-l
evităm? Cum stătea balanţa pierderii şi câştigului? În acest moment,
destinaţia unor forţe importante era încă sub controlul nostru. Nu e
nicio „trădare” în examinarea unor probleme cu un ochi realist. În plus,
Consiliul de Război australian nu putea aprecia ansamblul situaţiei.
Altfel, nu ar fi îndemnat la completa neglijare a Birmaniei, care s-a
dovedit prin evenimente că era singurul loc pentru care aveam
mijloacele să-l salvăm.
Nu ar fi adevărat să spunem că mesajul domnului Curtin a decis,
chestiunea. Dacă am fi fost cu toţii de acord asupra politicii, am fi pus
chestiunea, aşa cum am sugerat, „direct” lui Wavell. Am fost conştient
însă de o întărire a opiniei împotriva abandonării renumitei poziţii-
cheie în Orientul îndepărtat. Efectul care s-ar fi produs în întreaga lume,
mai ales în Statele Unite, în legătură cu o „scufundare” britanică, în timp
ce americanii continuau să lupte cu încăpăţânare în Corregidor, era greu
de imaginat. Nu încape îndoială că ar fi trebuit să fie o decizie pur
militară. Totuşi, printr-o înţelegere generală, sau acceptare, s-au făcut
toate eforturile pentru întărirea Singaporelui şi susţinerea apărării
acestuia. Divizia a 18-a britanică, din care o parte debarcase deja, şi-a
continuat drumul.
Totuşi, valoarea acestor întăriri era mai mică decât o sugerează
numărul lor. Urmau să ajungă pe poziţii tactice şi să fie aruncate într-o
bătălie pierdută, de îndată ce debarcau. Se puneau speranţe mari în
avioanele de luptă Hurricane, din care fusese trimisă o cantitate
considerabilă. Acestea măcar erau avioane de calitate, care se puteau
măsura cu japonezii. Ele au fost adunate în mare grabă şi şi-au luat
zborul. Câteva zile, într-adevăr, au provocat mari daune, dar condiţiile
578
erau străine piloţilor nou veniţi şi superioritatea numerică a japonezilor

a început tot mai mult să-şi ceară drepturile. Forţele noastre se topeau
repede. Japonezii aveau acum cinci divizii complete. Au coborât repede
de-a lungul coastei şi, în ziua de 27 ianuarie, generalul Percival a hotărât
să se retragă în insula Singapore. Pentru a ajunge acolo, fiecare om şi
maşină trebuia să treacă pe drumul digului. Cea mai mare parte a unei
brigăzi a fost pierdută în prima etapă, dar, în dimineaţa zilei de 31
ianuarie, restul forţelor lacusc traversarea şi drumul a fost aruncat în
aer în urma lor.
În ţară nu ne mai făceam iluzii în privinţa unei apărări prelungite.
Singura întrebare era cât va dura. Tunurile grele de pe coastă, care
puteau trage spre nord, nu erau de mare folos, cu muniţia lor limitată,
împotriva unei regiuni acoperite de junglă, în care se aduna inamicul. O
singură escadrilă de avioane de luptă mai rămăsese pe insulă şi un
singur aerodrom putea fi folosit. Pierderile şi risipa reduseseră numeric
garnizoana acum concentrată, de la 106 000, cât apreciase Ministerul
Războiului, la circa 85 000 de oameni, inclusiv unităţi administrative şi
diverse corpuri non-combatante. Din acest total, probabil 70 000 erau
înarmaţi. Pregătirea fortificaţiilor de câmp şi a obstacolelor, deşi
reprezenta un mare efort local, n-avea nicio legătură cu nevoile mortale
de acum. Nu existau fortificaţii permanente pe frontul care urma să fie
atacat. Avântul armatei fusese mult redus de lunga retragere şi de
luptele grele din peninsulă. În spate era oraşul Singapore, care
adăpostea o populaţie de un milion, formată din multe rase şi o mulţime
de refugiaţi.
***
În dimineaţa de 8 februarie, patrulele au raportat că inamicul îşi masa

oamenii în plantaţiile din nord-vestul insulei şi poziţiile noastre se aflau
sub tir greu de artilerie. La 10.45 p.m. Primele valuri de asalt au trecut
strâmtoarea Johorc, transportate în vase de debarcare blindate, aduse
ca rezultat al unei planificări îndelungi şi atente, la locurile de lansare de
pe şosele. Au urmat lupte grele, iar multe vase au fost scufundate, dar
australienii erau puţini pe uscat, iar grupuri ale inamicului au debarcat
pe mai în multe locuri. În a doua seară, un nou atac similar a avut loc şi
din nou inamicul a reuşit să pună piciorul pe uscat. Ziua de 11 februarie
a fost o zi de luptă confuză pe tot frontul. Drumul pe dig a fost reparat
579
repede de inamic, de îndată ce trupele noastre de acoperire s-au retras.

Garda imperială japoneză a avansat, trecând pe el în noaptea aceea. Pe
data de 13, a fost pus în practică planul pentru evacuarea la Java, pe
mare, a circa trei mii de persoane nominalizate. Cei care au primit ordin
să plece erau telegrafişti, tehnicieni, ofiţeri de Stat Major, infirmiere şi
alţii, ale căror servicii erau de o valoare deosebită pentru continuarea
războiului.
Deja, condiţiile în oraşul Singapore erau acum şocante. Forţa de muncă
civilă se prăbuşise, lipsa aprovizionării cu apă părea iminentă, iar
rezervele de hrană şi muniţie pentru trupe fuseseră serios reduse prin
pierderea unor depozite aflate acum în mâinile inamicului. În acest timp,
programul de distrugere organizată începuse. Puştile de pe fortificaţiile
fixe şi aproape toate tunurile de câmp şi cele antiaeriene au fost
distruse, împreună cu echipamente şi documente secrete. Combustibilul
pentru aviaţie şi bombe a fost ars sau făcut să explodeze. S-au ivit unele
confuzii în legătură cu distrugerea bazei navale. S-au dat ordine, docul
plutitor a fost scufundat, iar chesenul şi maşinăria de pompat a docului
uscat au fost distruse, dar multe lucruri din planul întreg au fost lăsate
neîndeplinite. În 14, Wavell mi-a trimis următorul mesaj care părea
concludent:
Am primit telegrama de la Percival că inamicul este aproape de oraş şi
că trupele lui sunt incapabile să mai contraatace. I-am ordonat să
continue să provoace maximum de daune inamicului, prin lupta casă-cu-
casă dacă e necesar. Mă tem totuşi că rezistenţa nu va fi prea
îndelungată.
***
Cititorul îşi va aminti minuta mea din 21 ianuarie către şefii de Stat
Major în legătură cu abandonarea apărării Singaporelui şi îndreptarea
întăririlor spre Rangoon şi cum nu am făcut presiuni în favoarea acestui
punct de vedere. Când toate inimile noastre s-au întărit ca să luptăm la
Singapore, singura şansă de succes şi de fapt de a câştiga timp, ceea ce
era singurul lucru pe care-l puteam spera, era de a da ordine imperative
ca să se lupte cu disperare până la capăt. Aceste ordine au fost acceptate
şi susţinute de generalul Wavel, care a făcut într-adevăr mari presiuni
asupra generalului Percival. Totdeauna este corect ca, oricare ar fi
îndoielile la vârful conducerii războiului, generalul de la faţa locului să
580
nu aibă cunoştinţă de ele şi să primească instrucţiuni simple şi clare. Dar

acum, când era sigur că totul era pierdut la Singapore, eram sigur că era
greşit să oblig la o inutilă vărsare de sânge, fără speranţă de victorie, să
forţez la o luptă groaznică de stradă, în marele oraş cu populaţia lui
foarte numeroasă, neajutorată şi acum lovită de panică. I-am spus
generalului Brooke părerea mea şi am constatat că şi el era de acord să
nu mai facem presiuni din ţară asupra generalului Wavell şi să-l
autorizăm să ia inevitabila decizie, pentru care vom împărţi
răspunderea.
Duminică 15 februarie 1942 a fost ziua capitulării. Mai erau rezerve de
alimente pentru militari doar pentru câteva zile, muniţiile erau foarte
puţine şi practic nu mai era benzină pentru vehicole. Mai rău decât
toate, proviziile de apă puteau să mai dureze doar douăzeci şi patru de
ore. Generalului Percival i s-au sugerat două alternative din partea
comandanţilor superiori: contraatac sau capitulare, prima depăşind
capacitatea trupelor epuizate. El a decis să capituleze. Japonezii au cerut
şi au primit capitularea necondiţionată. Ostilităţile au încetat la 8.30
p.m.
Capitolul VIII
PARADISUL SUBMARINELOR DE BUZUNAR-U
În ciuda unei reorganizări a guvernului, poziţia mea nu fusese afectată

în toată această perioadă de tensiune politică şi schimbări din ţară şi de
dezastre în străinătate. Eram prea ocupat cu treburile de fiecare oră ca
să am timp să jelesc prea mult. Autoritatea mea personală părea chiar
mărită din cauza nesiguranţei care îi afecta pe unii dintre colegii mei sau
pe viitorii colegi. Eu nu sufeream de dorinţa de a fi eliberat de
răspunderile mele. Tot ce doream era acceptarea voinţei mele, după o
discuţie rezonabilă. Nenorocirile nu au făcut decât să ne apropie, pe
mine şi pe şefii de Stat Major, iar această unitate era resimţită în tot
cercul guvernului. Nu existau şoapte de întrigă sau dizidenţă, nici în
mult mai numerosul grup al miniştrilor din Cabinet. Totuşi, din afară
veneau presiuni de a se schimba metoda mea de conducere a războiului,
în vederea obţinerii de rezultate mai bune decât până acum. „Suntem
toţi alături de primul-ministru, dar el are prea multe de făcut. Ar trebui
581
să fie eliberat de uncie dintre poverile care cad asupra lui.” Acesta era
punctul de vedere persistent şi se elaborau multe teorii. Dar cu eram
total hotărât să-mi păstrez întreaga putere în conducerea războiului.
Acest lucru putea fi exercitat doar prin îmbinarea funcţiei de prim-
ministru cu cea de ministru al Apărării. Apar mai multe dificultăţi şi se
consumă mai multă strădanie pentru depăşirea opoziţiei şi ajustarea
divergenţelor şi a punctelor de vedere confiictuale, decât dacă ai dreptul
să dai singur decizii. Este foarte important ca la vârf să existe o singură
minte care să hotărască pentru întregul domeniu, ajutată şi corectată cu
credinţă, dar nu divizată în integritatea ei. Bineînţeles că nu aş fi rămas
nicio oră prim-ministru dacă mi s-ar fi luat funcţia de ministru al
Apărării. Faptul că acest lucru era larg cunoscut, oprea orice provocări,
chiar şi în condiţiile cele mai nefavorabile, şi multe sugestii bine
intenţionate cu privire la crearea unor comitete şi altor forme de
maşinării impersonale Sr-au prăbuşit. Trebuie să exprim recunoştinţa
mea faţă de toţi cei care m-au ajutat să reuşesc.
Dar anul 1942 avea să ne ofere multe şocuri dure. În primele şase luni,
toate au mers prost. În Atlantic, anul 1942 s-a dovedit anul cel mai dur
din tot războiul. Flota submarinelor de buzunar-U a crescut la aproape
două sute cincizeci, dintre care amiralul Doenitz putea raporta o sută
unităţi operaţionale, la care se adăugau încă cincisprezece în fiecare
lună. Ele făceau ravagii în apele americane, aproape necontrolate. La
sfârşitul lui ianuarie, dincolo de coastele Statelor Unite şi Canadei au
fost scufundate treizeci şi unu de vase, de aproape 200 000 de tone.
Curând atacul s-a răspândit spre sud, dincolo de Hampton Roads şi de
Capul Hatteras, iar de acolo spre coasta Floridei. Marele drum al mării
era plin de vase fără apărare, americane şi ale Aliaţilor. Pe acest drum
circula încolo şi încoace preţioasa flotă a tancurilor, într-o procesiune
continuă din porturile petroliere ale Venezuelci şi din Golful Mexicului;
iar aici şi în Caraibe, dintre mulţimea de ţinte, submarinele de buzunar-
U căutau drept pradă doar tancurile petroliere. Erau atacate şi vasele
neutre de toate felurile. Săptămână de săptămână creştea scara
masacrelor. În februarie, ele au distrus în Atlantic şaptezeci şi unu de
vapoare cu o capacitate de 384000 de tone, toate acestea, în afară de
două fiind seu fundate în zona americană. Acesta a fost cel mai mare
procent de pierdere pe care l-am suferit până acum. Curând avea să fie
depăşit.
582
Toate aceste distrugeri, depăşind cu mult tot ce se cunoscuse în acest

război, dar neatingând totuşi cifrele catastrofale din cea mai rea
perioadă a lui 1917, au fost provocate de nu mai mult de douăsprezece
sau cincisprezece submarine care acţionau deodată în această regiune.
Protecţia asigurată de marina americană a fost timp de câteva luni
absolut neadecvată. Este într-adevăr surprinzător că, timp de doi ani cât
a durat extinderea războiului total spre continentul american, nu s-au
luat mai multe măsuri împotriva acestui masacru. În cadrul politicii
preşedintelui de a da „tot ajutorul Britanici pentru război” s-a făcut mult
pentru noi. Obţinusem cincizeci de distrugătoare vechi americane şi
zece cutere. În schimb, noi am dat nepreţuitele vase din Indiile de vest.
Dar aliaţilor noştri le lipseau acum aceste vase. După Peari Harbour,
Pacificul făcea presiuni mari asupra Marinei Statelor Unite. Totuşi, cu
toate informaţiile pe care le aveau cu privire la măsurile noastre de
protecţie, atât înainte cât şi în timpul luptei, este surprinzător faptul că
nu s-au făcut planuri pentru convoaie de coastă şi de înmulţire a vaselor
mici. Nici apărarea aeriană a coastei nu a fost dezvoltată. Forţa aeriană a
armatei americane, care controla aproape toate avioanele militare cu
baze pe coastă, nu fusese instruită în lupta antisubmarine, în timp ce
marina, echipată cu avioane plutitoare şi amfibii, nu avea mijloacele să o
realizeze, iar în aceste luni cruciale, un sistem american cţicient de
apărare a fost realizat cu paşi nesiguri, dureroşi.
Dezastrul nostru putea fi şi mai mare dacă germanii şi-ar fi trimis
vasele grele de suprafaţă să facă raiduri în Atlantic, dar Hitler era
obsedat de ideeea că noi intenţionăm să invadăm nordul Norvegiei la o
dată apropiată. Cu mintea lui puternic axată pe o singură direcţie, el a
sacrificat o şansă strălucitoare şi a concentrat toate vasele mari de
suprafaţă pe care le avea disponibile şi multe preţioase submarine-U în
apele Norvegiei. „Norvegia, a zis el, este zona destinului în acest război.”
Era, într-adevăr, după cum îşi dă seama cititorul, foarte importantă, dar
în acest timp, şansa Germanici se afla în Atlantic. Degeaba argumentau
amiralii în favoarea unei ofensive navale. Führerul lor a rămas neclintit,
iar decizia lui strategică a fost întărită de lipsa de combustibil. Deja, în
ianuarie, el trimisese vasul Tirpitz, singurul lui vas de război, dar cel mai
puternic din lume, la Trondheim şi, în 12, s-a hotărât să-şi recheme în
porturile din ţară crucişătoarele Schamhorst şi Gneisenau, care fuseseră
blocate aproape un an la Brest. Acest lucru a dus la un incident care a
provocat atâta agitaţie şi gălăgie în Anglia, încât cere o digresiune.
583
***
Pierderile serioase din Mediterana şi deteriorarea temporară a întregii

noastre flote orientale ne-a forţat să trimitem aproape toate avioanele
noastre cu torpile să protejeze Egiptul împotriva unei potenţiale invazii
dinspre mare. Dar se făcuseră toate pregătirile posibile ca să urmărim
portul Brest şi să atacăm orice ieşire din el, cu bombe şi torpile din aer şi
de pe mare. Au fost aşezate şi mine pe presupusa rută, atât în canal cât şi
lângă coasta olandeză. Amiralitatea se aştepta ca trecerea strâmtorii
Dover să se încerce noaptea; dar amiralul german a preferat să
folosească noaptea ca să evite patrulele noastre în momentul când a
părăsit Brestul, şi să treacă ziua prin dreptul bateriilor de la Dover. El a
navigat din Brest înainte de miezul nopţii, în 11.
Dimineaţa zilei de 12 era ceţoasă, iar când au fost descoperite vasele
inamicului, radarul avioanelor noastre de patrulă s-a defectat. Radarul
de pe coastă nu le-a detectat nici el. Pe atunci, am considerat acest lucru
un accident nefericit. După război, am aflat că generalul Martind, şeful
Radarului german, făcuse un plan atent. Bruiajul german, până atunci
ineficicnt, a fost înviorat de multe echipamente noi dar, pentru ca nimic
să nu dea de bănuit, a fost pus în aplicare treptat, aşa încât bruiajul să
apară doar niţeluş mai rău cu fiecare zi. Operatorii noştri nu se plângeau
deci pe nedrept dar nimeni nu bănuia nimic neobişnuit. Totuşi, până în
12 februarie, bruiajul devenise atât de puternic, încât radarul nostru
care urmărea marea era de fapt nefolositor. Abia la 11.25 a.m.,
Amiralitatea a primit vestea. Până atunci, crucişătoarele care fugeau cu
puternica lor escortă aeriană şi de distrugătoare erau la treizeci de
kilometri dincolo de Boulogne. Curând după-amiază, bateriile de la
Dover au deschis focul cu tunurile lor grele şi prima forţă de luptă de
cinci torpiloare au fost date la apă şi au atacat. Şase avioane Swordfish,
purtătoare de torpile, din Maivston, Kent, conduse de căpitanul de
rangul trei Esmonde (care condusese primul atac împotriva lui
Bismarck), au pornit fără să aştepte mai mult de zece wioane Spitfire de
sprijin. Avioanele Swordfish, atacate dur de avioanele de luptă inamice,
şi-au descărcat torpilele asupra duşmanului, dar cu un preţ greu.
Niciunul nu s-a mai întors şi doar vinci supravieţuitori au fost salvaţi.
Lui Esmonde i s-a conferit post-mortem decoraţia Crucea Victoriei.
Valuri succesive de bombardiere şi bombardiere cu torpile au asaltat
inamicul până la căderca nopţii. Au fost multe lupte amare şi confuze cu
584
avioanele de luptă germane, în care noi am suferit pierderi mai mari

decât inamicul superior numeric. Când crucişătoarele germane au trecut
de coasta olandeză, pe la 3.30 p.m., cinci distrugătoare de la Harwich au
încercat un atac, lansându-şi torpilele de la circa 3000 de metri, sub un
tir teribil. Neatinsă nici de bateriile din Dover, nici de torpile, escadra şi-
a continuat drumul şi, în dimineaţa zilei de 13, toate vasele lor au ajuns
acasă. Vestea a uluit publicul britanic care nu putea înţelege ceea ce lor
li se părea a fi o dovadă că germanii au supremaţia în Canalul Mânecii.
Serviciul nostru secret a aflat curând că atât Schamhorst cât şi Gneisenau
au căzut victimă minelor noastre lansate din aer. Au trecut şase luni
până când Schamhorst a putut să intre din nou în funcţiune, iar
Gneisenau n-a mai apărut în tot cursul războiului. Totuşi, acest lucru nu
putea fi dat publicităţii şi furia naţională era vehementă.
Pentru a linişti plângerile, s-a făcut o anchetă oficială care a raportat
faptele publicabile. Văzut în perspectivă mai largă, episodul a fost în
mare măsură în avantajul nostru. „Când am să vorbesc la postul de
radio, lunea viitoare, mi-a telegrafiat preşedintele, am să spun o vorbă
despre acei oameni care consideră episodul din Canal ca o înfrângere.
Sunt din ce în ce mai convins că adunarea tuturor vaselor germane în
Germania face mai simplă problema noastră, comună din Atlanticul de
nord.” Dar pe atunci, asta arăta foarte urât pentru toată lumea din
Marea Alianţă, în afara cercurilor noastre cele mai secrete.
***
Între timp, de-a lungul coastei Atlanticului domnea, în continuare,

nebunia. Un comandant de submarin de buzunar-U i-a raportat lui
Doenitz că un număr de zece ori mai març de submarine ar putea găsi
ţinte simple. Rămânând la fund în cursul zilei, ele îşi foloseau viteza
mare la suprafaţă pentru a-şi alege prada cea mai bogată. Aproape
fiecare torpilă a lor îşi cerea victima, iar când îşi terminau torpilele,
tunul lor era aproape la fel de eficient. Orăşelele de pe malul
Atlanticului, unde pentru câtva timp partea dinspre apă rămânea
luminată, auzeau în fiecare noapte zgomotul luptei, vedeau vasele
arzând, scufundându-se în larg, şi îi salvau pe supravieţuitori şi răniţi.
Era o furie amară împotriva Administraţiei, care se simţea foarte jenată,
dar pe americani e mai uşor să-i înfurii decât să-i sperii.
585
La Londra am marcat aceste nenorociri cu îngrijorare şi durere. La 10

februarie, am oferit Marinei americane fără să mi se ceară, douăzeci şi
patru de traulere antisubmarin, dintre cele mai bine echipate, şi zece
corvete cu echipajele lor instruite. Acestea au fost salutate de Aliatul
nostru şi primul a sosit la New York în martie. Era puţin, dar era tot ce
ne puteam permite. „Asta era tot ce-a dat Anglia. Era tot ce-avea de dat.”
Convoaiele de coastă nu puteau începe drumul până nu se făcea o
organizare şi până nu se adunau escortele. Vasele de luptă existente şi
avioanele au fost folosite la început doar pentru patrularea sectoarelor
ameninţate. Inamicul le evita uşor şi vâna în alte locuri. Principalul
accent cădea acum între Charleston şi New York, în timp ce câte un
singur submarin U se învârtea prin Caraibe şi Golful Mexicului, cu o
libertate şi o insolenţă greu de suportat. Scufundările ajunseseră la
aproape jumătate de milion de tone, majoritatea având loc la patru sute
cincizeci de kilometri de coasta americană, iar aproape jumătate din
vasele scufundate erau petroliere. Doar două submarine de buzunar-U
au fost scufundate de avioane americane în apele americane, iar prima
distrugere în afara coastei americanc de către un vas de suprafaţă nu a
avut loc decât în 14 aprilie, de către distrugătorul american Raper.
În Europa, martie s-a încheiat cu strălucita şi eroica faptă de la St.
Nazaire. Acesta era singurul loc de-a lungul coastei Atlanticului unde
Tirpitz putea fi băgat în docuri pentru reparaţii, dacă avea daune. Dacă
docul, unul dintre cele mai mari din lume, putea fi distrus, o ieşire a lui
Tirpitz de la Trodheim în Atlantic ar fi devenit mult mai riscantă şi se
putea considera că nu merita să fie făcută. Comandourile noastre abia
aşteptau prada, iar acesta era un fapt de glorie legat strâns de o înaltă
strategie. O expediţie de distrugătoare şi vase uşoare de coastă, condusă
de comandantul Ryder din Marina Regală şi de colonelul Newman de la
Regimentul Exeter, a plecat de la Falmouth în după-amiaza zilei de 26
martie, ducând circa două sute cincizeci de oameni din trupe de
comando. Aveau de străbătut şase sute de kilometri prin apele
controlate de patrule inamice şi şapte kilometri în sus, în estuarul
Loarei.
Scopul era distrugerea porţilor ecluzei mari. Vasul Campbeltown, unul
dintre cele cincizeci de distrugătoare vechi americane, ducând în burta
lui trei tone de explozibil puternic, a intrat în poarta ecluzei sub un tir
apropiat şi ucigaş. Aici, sub conducerea comandantului Beattie, vasul a
fost sabordat, iar detonatoarele principalelor încărcături de explozibil
586
fuseseră fixate să explodeze mai târziu. De pe puntea vasului, maiorul

Copeland cu un grup de debarcare au sărit pe mai ca să distrugă
maşinăria docului. Germanii i-au primit cu o forţă copleşitoare şi a
început o luptă furioasă. În afară de cinci persoane, toţi cei din grupul de
debarcare au fost ucişi sau capturaţi. Vasul comandantului Ryder a
rămas întreg în mod miraculos, în ciuda tirului din toate direcţiile,
ieşind în largul mării cu rămăşiţele forţelor sale şi ajungând acasă în
siguranţă. Dar marea explozie abia urma. Ceva se stricase la detonator.
Abia a doua zi, când un număr mare de ofiţeri germani şi tehnicieni
examinau epava vasului Campbeltown intrat în poartă, acesta a explodat
cu o forţă devastatoare, omorând sute de germani şi distrugând marea
ecluză pentru tot restul războiului. Germanii au tratat cu respect
prizonierii, dintre care patru au primit medalia Crucea Victoriei, dar i-au
pedepsit cu severitate pe francezii curajoşi care, la primul impuls, au
alergat din toate părţile să ajute ceea ce credeau ei că era avangarda
eliberării.
***
La 1 aprilie, în sfârşit, Marina Statelor Unite a putut să pornească un

sistem parţial de convoaie. La început, acesta a fost încercat doar ziua,
pe o distanţă de o sută optzeci de kilometri de locuri de ancorare
protejate, pentru grupuri de vase aflate sub escortă; iar noaptea,
transportul pe apă stătea pe loc. În fiecare zi, erau peste o sută şi
douăzeci de vase care aveau nevoie de protecţie, între Florida şi New
York. Întârzierile constituiau o nenorocire sub altă formă. Abia în 14
mai, a navigat primul convoi complet organizat, de la Hampton Roads la
Key West. După aecea, sistemul a fost extins spre nord, la New York şi
Halifax, iar la sfârşitul lunii, traseul întreg de-a lungul coastei de răsărit,
de la Key West spre nord, a fost în cele din urmă completat. Uşurarea a
fost imediată, iar pierderile au scăzut.
În consecinţă, amiralul Doenitz şi-a schimbat punctul de atac în Caraibe
şi în Golful Mexicului, unde încă nu funcţionau convoaiele, întinzându-se
mai departe, submarinele de buzunar-U au început să apară dincolo de
coasta Braziliei şi în râul St. Lawrence. Abia la sfârşitul anului a devenit
efectiv un sistem complet de convoaie care acoperea toate aceste
imense mări. Dar, în luna iunie, s-a simţit o îmbunătăţire a situaţiei, iar
ultimele zile ale lui iulie pot fi considerate drept încheierea teribilului
587
masacru de-a lungul coastei americane. În decurs de şapte luni,

pierderile Aliaţilor numai de pe urma submarinelor-U s-au ridicat la
peste trei milioane tone, care includeau 181 vase britanice de 1 130000
de tone. Mai puţin de o zecime au fost pierderile la convoaie. Toate
acestea l-au costat pe duşman, până în iulie, nu mai mult de paisprezece
submarine-U, scufundate în Atlantic şi în oceanele Arctice, iar dintre
acestea, doar şase au fost distruse în apele nordamericane.
După aceea, am recăpătat iniţiativa. Doar în iulie, cinci submarine-U au
fost distruse în apropiere de coasta Atlanticului, iar în plus, alte şase
vase germane şi trei italiene au fost distruse în alte locuri. Acest total de
paisprezece vase scufundate în cursul lunii, din care jumătate de către
escortcie de convoaie, ne-a încurajat. Era cea mai bună realizare de până
atunci, dar numărul de noi submarine care intrau în serviciu în fiecare
lună depăşea încă ritmul distrugerilor noastre. În plus, când începeam
să câştigăm, amiralul Doenitz îşi muta submarinele-U. În oceanele în
care avea loc de manevră, câştiga totdeauna o scurtă perioadă de
imunitate, mutându-se într-o zonă nouă. În mai, un convoi transatlantic
a pierdut şapte vase la circa o mie de kilometri vest de Irlanda. Acţiunea
a fost urmată de un masacru în Gibraltar şi de reapariţia submarinelor
de buzunar-U în jurul portului Freetown. Din nou, Hitler ne-a venit în
ajutor, insistând ca un grup de submarine-U să fie ţinute pregătite să
respingă o încercare a Aliaţilor de a ocupa Azorele şi Madeira. Ideea lui
în această privinţă nu era total greşită, dar cerinţa lui a coincis cu
sfârşitul zilelor liniştite pe coasta americană.
Atacul submarinelor-U era cel mai mare rău pentru noi. Ar fi fost
înţelept din partea germanilor să mizeze totul pe ele. Îmi aminteam că
tatăl meu spunea: „În politică, dacă ai pus mâna pe un lucru bun, ţine-te
de el.” Acesta este şi un important principiu strategic. La fel cum Goering
şi-a schimbat ţintele aeriene în bătălia pentru Britania în 1940, la fel
acum, războiul submarinclor-U a fost cumva slăbit de dragul atracţiei
competiţiei. Oricum, acesta a constituit un eveniment îngrozitor, într-un
moment foarte prost.
***
Ar fi bine să părăsesc deocamdată aici cursul evenimentelor din alte

locuri şi să înregistrez pe scurt desfăşurarea bătăliei pentru Atlantic
până la sfârşitul anului 1942.
588
În august, submarinele-U şi-au îndreptat atenţia spre zona din jurul

Trinidadului şi a coastei de nord a Braziliei, unde li se ofereau ţintele
cele mai atrăgătoare: vapoarele încărcate cu bauxită destinată Statelor
Unite pentru industria aviatică, şi fluxul de vase care plecau cu provizii
spre Orientul Mijlociu. Alte submarine-U acţionau lângă Freetown; unele
ajungeau spre sud, până la Capul Bunei Speranţe, iar câteva
pătrunseseră până în Oceanul Indian. Un timp ne-a îngrijorat sudul
Atlanticului. Aici, în septembrie şi octombrie, cinci mari vase de linie,
care navigau independent, au fost scufundate, dar toate transporturile
noastre de trupe care se îndreptau spre Orientul Mijlociu în convoi, au
trecut neatinse. Printre vasele mari pierdute a fost şi Laconia, de
aproape 20000 de tone, care transporta spre Anglia două mii de
prizonieri de război italieni. Mulţi s-au înecat.
Bătălia principală a trecut acum din nou de-a lungul rutelor marilor
convoaie din nordul Atlanticului. Submarincle-U au început deja să
respecte puterea aviaţiei şi, în noile lor atacuri, lucrau aproape în
întregime în secţiunea centrală, dincolo de raza de acţiune a avioanelor
cu baza în Islanda şi în Terra Nova. Două convoaie au avut pagube mari
în august, unul pierzând unsprezece vase, iar în cursul acestei luni,
submarinele-U au scufundat 108 vase, cu o capacitate de peste o
jumătate de milion de tone. În septembrie şi octombrie, germanii au
revenit la practica anterioară a atacurilor de zi pe sub apă. Datorită unui
număr mai mare de submarinc-U, lucrau acum în „haită de lupi”, şi
întrucât resursele noastre erau limitate, nu am putut evita mari pierderi
în convoaie şi am simţit foarte acut, în cadrul Comandamentului de
coastă, lipsa avioanelor cu rază foarte lungă de acţiune. Acoperirea
aeriană încă nu se întindea mai mult de nouă sute de kilometri de la
baza de pe coastă şi doar vreo şase sute de kilometri de la Terra Nova,
lăsând o mare zonă nepăzită în centrul Oceanului Atlantic, unde
escortele de suprafaţă nu puteau primi ajutor din aer. În această situaţie
supărătoare, aviatorii noştri făceau tot ce puteau.
Escortele navale nu puteau să se depărteze mult de convoi şi să rupă
concentrarea pe flancuri. Altfel, când „haitele de lupi”, atacau, acestea ar
fi putut să pătrundă în apărarea noastră. Singurul remediu era să
înconjurăm fiecare convoi cu destule avioane ca să găsim şi să obligăm
fiecare submarin să se scufutyţie şi astfel să asigurăm o linie
neatacabilă. Dar nici asta nu era destul. Trebuia să le căutăm şi să le
atacăm viguros pe mare sau din aer, oriunde le puteam găsi. Avioanele,
589
echipajele de aviatic instruite şi armele aeriene erau încă prea puţine,

dar acum am făcut un început formând un „grup de sprijin” cu forţe de
suprafaţă.
Ideea fusese susţinută de mult, dar lipseau mijloacele. Primul dintre
aceste grupuri de sprijin, care mai târziu au devenit un foarte puternic
factor în războiul contra submarinelor-U, consta din două şalupe, patru
fregate din cele noi, ieşite acum din atelierele constructorilor, şi patru
distrugătoare, cu echipaje bine instruite şi experimentate şi cu ultimele
tipuri de arme, lucrând independent de escortele convoaielor şi fără să
fie încurcate de alte răspunderi. Sarcina lor era ca, în cooperare cu
aviaţia, să caute, să vâneze şi să distrugă submarinele-U. În 1943, adesea
un avion îndruma un grup de sprijin spre prada lui; urmărirea unui
submarin-U ducea la altele şi astfel se descoperea o „haită”.
Au fost asigurate şi avioane care să însoţească aceste convoaie. La
sfârşitul anului 1942, funcţionau şase „port-avioane de escortă”. Până la
urmă, multe au fost construite în America, pe lângă altele construite în
Marea Britanie, iar primul Avenger a navigat cu un convoi în Rusia de
nord, în septembrie. Ele şi-au făcut efectiv apariţia la sfârşitul lui
octombrie, cu convoaicle spre Africa de Nord. Echipate cu avioane
navale Swordfish, ele corespundeau necesităţilor şi anume:
recunoaştere în adâncime în jur, independenţă faţă de baze terestre şi
strânsă colaborare cu escortele de suprafaţă. Astfel, prin mari străduinţe
şi ingeniozitate, am început să câştigăm; dar puterea inamicului creştea
şi ea şi am avut multe eşecuri.
Între ianuarie şi octombrie 1942, numărul submarinelor de buzunar-U
a crescut mai mult decât de două ori. Operaţionale erau 196, iar
convoaiele noastre din Atlanticul de nord, erau atacate fioros de haite
mai mari ca înainte. Toate escortele pentru principalele noastre
operaţiuni în Africa au trebuit să fie reduse la sânge, iar în noiembrie,
pierderile noastre pe mare au fost cele mai grele din tot războiul,
incluzând 117 vase având peste 700000 de tone, doar de pe urma
submarinelor-U, şi alte 100000 de tone din alte cauze. Atât de
ameninţătoare erau condiţiile în apele exterioare, încât, la 4 noiembrie,
eu personal am convocat un Comitet antisubmarine-U. Puterea acestuia
de a lua măsuri largi a jucat un rol nu fără însemnătate în acest conflict.
Într-un mare efort de a lungi raza de acţiune a avioanelor cu radar
Liberator, le-am scos din activitate până la realizarea îmbunătăţirilor
respective. La cererea mea, Preşedintele a trimis toate avioanele
590
americane potrivite, înzestrate cu ultimele tipuri de radar, casă lucreze

plecând de la baze din Regatul Unit. Imediat am putut relua operaţiunile
în golful Biscaia, cu mai multă forţă şi cu echipamente mult mai bune.
Toate acestea aveau să-şi aducă răsplata în 1943.
Capitolul IX
VICTORII NAVALE AMERICANE ÎN MAREA CORALILOR
ŞI INSULA MIDWAY
Evenimente tulburătoare, care au afectat întreg cursul războiului au

avut loc în Oceanul Pacific. La sfârşitul lui martie, prima fază a planului
japonez de război a avut un succes atât de complet încât i-a surprins şi
pe autorii lui. Japonia era stăpână în Hong Kong, Siam, Malaya şi în
aproape întreaga imensă regiune de insule care formează Indiile
răsăritene olandeze. Trupele japoneze înaintau adânc în Birmania. În
Filipine, americanii mai luptau încă la Corregidor, dar fără speranţă de
uşurare.
Bucuria japonezilor era la zenit. Mândria faţă de triumfurile lor
războinice şi încrederea în conducerea lor erau întărite de convingerea
că puterile occidentale nu aveau voinţa să lupte până la moarte.
Armatele imperiale se aflau deja la frontierele alese cu grijă în planurile
lor dinainte de război ca limită prudentă a înaintării lor. În cadrul
acestei uriaşe arii, cuprinzând nemăsurate resurse şi bogăţii, ei îşi
puteau consolida cuceririle şi îşi puteau dezvolta nou cucerita putere.
Planul lor îndelung pregătit a prevăzut o pauză în acest stadiu, ca să-şi
tragă răsuflarea, să reziste contraatacului american, sau să organizeze o
nouă înaintare. Dar acum, în ameţeala victoriei, conducătorilor japonezi
li s-a părut că venise momentul împlinirii destinului lor. Nu trebuiau să
nu fie demni de acesta. Asemenea idei se năşteau nu doar din tentaţiile
naturale la care sunt expuşi muritorii în faţa succeselor uluitoare, ci şi
din raţiuni militare serioase. Dacă era mai înţelept să-şi organizeze bine
noul lor perimetru sau să câştige prin înaintare o mai mare adâncime
pentru apărare li se părea o problemă strategică ce trebuia cântărită.
După deliberări, la Tokio a fost adoptată linia mai ambiţioasă. S-a decis
să se extindă ocuparea în afară, pentru a include insulele Aleutine,
insula Midway, Samoa, Fiji, Noua Caledonie şi Port Moresby din Noua
Guinee de sud. Această expansiune ar ameninţa Peari Harbour, care
591
continua să fie principala bază americană. Dacă aceasta ar fi putut fi

cucerită, ar fi rupt comunicarea directă Între Statele Unite şi Australia şi
ar fi asigurat Japoniei baze potrivite de unde să lanseze noi atacuri.
Înaltul Comandament japonez a dat dovadă de cea mai înaltă
Teatrul de război din Pacific
îndemânare şi îndrăzneală în elaborarea şi executarea planurilor lor.

Totuşi, ei au pornit de la premisa care nu evalua forţele mondiale la
proporţiile reale. Ei nu au înţeles niciodată forţa latentă a Statelor Unite.
Ei mai credeau încă, în această etapă, că Germania lui Hitler va triumfa
în Europa. Simţeau în vine avântuf de a conduce Asia, spre cuceriri
nemăsurate şi spre propria lor glorie. Astfel au fost atraşi într-un joc de
noroc pe care, dacă l-ar fi câştigat, şi-ar fi prelungit dominaţia poate cu
un an, dar, întrucât au pierdut, au redus-o cu o perioadă egală. În
consecinţă, au renunţat la un avantaj destul de puternic şi ţinut bine,
pentru a obţine un domeniu larg şi răspândit, pe care nu aveau puterea
să-l stăpânească; şi, fiind bătuţi în regiunea aceasta exterioară, s-au
592
trezit fără forţele necesare pentru o apărare coerentă a zonei interne,

vitale.
Cu toate acestea, în acest moment al luptei mondiale, nimeni nu putea
fi sigur că Germania nu va înfrânge Rusia sau nu o va împinge dincolo de
Urali şi apoi să poată să vină înapoi şi să invadeze Britania; sau, ca o
alternativă, să se întindă prin Caucaz şi Persia, ca să dea mâna cu
avangarda japoneză în India. Pentru a îndrepta situaţia, Marea Alianţă
avea nevoie de o victorie navală decisivă a Statelor Unite, care să aducă
după sine preponderenţa În. Pacific, chiar dacă nu s-ar stabili imediat
Marea Coralilor
supremaţia în acest ocean. N-am fost lipsiţi de această victorie. Am

crezut totdeauna că Marina americană va recuceri preponderenţa în
Pacific până în mai, cu ajutorul pe care îl puteam da noi din sau în
Atlantic. Asemenea speranţe se bazau doar pe evaluarea noilor
construcţii britanice şi americane, deja maturizate, de vase de luptă,
portavioane şi alte vase. Acum putem descric, într-o formă restrânsă,
strălucita şi uimitoarea bătălie navală.
***
593
La sfârşitul lui aprilie 1942, înaltul Comandament japonez şi-a început

noua politică de expansiune. Aceasta avea să includă capturarea
Portului Moresby şi ocupatea localităţii Tulagi în arhipelagul Solomon,
în faţa marii insule Guadalcanal. Ocuparea Portului Moresby completa
prima etapă a dominaţiei lor în Noua Guinee şi asigura mai multă
securitate bazei navale avansate de la Rabaul, în Noua Britanic. Din
Noua Guinee şi din Solomon, ei puteau începe învăluirea Australiei.
Contrainformaţiile americane au aflat imediat de concentrări japoneze
în aceste ape. S-a observat, că de la baza lor principală de la Truk, în
insulele Caroline, se adunau forţe la Rabaul şi o acţiune spre sud era
iminentă în mod clar. Era chiar posibil să se prevadă ziua de 3 mai ca
dată când vor începe operaţiunile. Portavioancic americane erau în
acest moment larg dispersate cu diverse misiuni. Acestea includeau
lansarea atacului aerian curajos şi spectaculos al generalului Doolittie
asupra oraşului Tokio, la 18 aprilie. Acest eveniment putea într-adevăr
să fie un factor în determinarea noii politici japoneze.
Conştient de ameninţarea din sud, amiralul Nimitz a început să adune
forţa cea mai puternică posibilă în Marea Coralilor. Contraamiralul
Fletcher era deja acolo, cu portavionul Yorktown şi trei crucişătoare
grele. La 1 mai i s-au alăturat portavionul Lexington şi încă două
crucişătoare de la Peari Harbour, sub comanda contraamiralului Fitch,
iar trei zile mai târziu, o escadră comandată de un ofiţer britanic,
contraamiralul Crace, care cuprindea crucişătoarele australiene
Australia şi Hobart şi crucişătorul american Chicago.
Singurele portavioane imediat disponibile, Enterprise şi Hornet,
fuseseră angajate în raidul de la Tokio şi, deşi fuseseră trimise în sud cât
mai repede posibil, nu au putut să se alăture amiralului Fletcher până la
mijlocul lui mai. Înainte de această dată, bătălia iminentă se dăduse deja.
La 3 mai, în timp ce îşi făcea plinul în largul mării, la vreo şase sute de
kilometri sud de Guadalcanal, amiralul Fletcher a aflat *că inamicul a
debarcat la Tulagi, aparent cu obiectivul imediat de a stabili acolo o bază
de hidroavioane, de unde să observe căile de acces din est de Marea
Coralilor. Având în vedere ameninţarea clară a acestui avanpost, mica
garnizoană australiană fusese retrasă cu două zile mai înainte. Fletcher
a pornit imediat să atace insula, doar cu propriul lui grup; grupul lui
Fitch încă mai făcea plinul. Devreme, a doua zi dimineaţa, avioane de pe
Yorktown au atacat în forţă Tulagi. Forţele de acoperire ale inamicului se
594
retrăseseră totuşi şi rămăseseră doar câteva distrugătoare şi vase mici.

Rezultatele au fost deci dezamăgitoare.
Următoarele două zile au trecut fără incidente importante, dar era
evident că o ciocnire majoră nu mai putea fi amânată mult timp. Cele
trei grupuri ale lui Fletcher erau şi ele acolo şi stăteau spre nord-vest,
spre Noua Guinee. El ştia că forţa de invazie de la Port Moresby plecase
de la Rabaul, şi avea probabil să treacă prin trecătoarea Sornard în
arhipelagul Louisiade, în ziua de 7 sau 8. El ştia de asemeni că
portavioanele inamicului erau în apropiere, dar nu ştia poziţia lor. Forţa
japoneză de luptă, formată din portavioanele Zuikaku şi Shokaku, cu
două crucişătoare grele de sprijin, venise dinspre sud, de la Truck,
ţinându-se la est de Solomon, în afara razei de recunoaştere a
avioanelor, şi intrase în Marea Coralilor dinspre est, în scara de 5. În 6,
s-au apropiat de Fletcher, iar la un moment dat, seara, erau la doar o
sută de kilometri depărtare, dar niciuna dintre părţi nu ştia de prezenţa
celeilalte. În cursul nopţii, forţele s-au despărţit şi, în dimineaţa zilei de
7, Fletcher a ajuns la poziţia lui, la sud de insulele Louisiade, unde
intenţiona să lovească forţele de invazie. Acum, el a desprins grupul lui
Crace care urma să meargă înainte şi să acopere ieşirea dinspre sud a
trecătorii Jdmard, unde putea fi aşteptat inamicul în ziua aceca. Crace a
fost imediat observat şi, după-amiază, a fost greu atacat de valuri
succesive de bombardiere torpilor cu baza pe ţărm, comparabile ca
putere cu cele care au scufundat vasele Prince of Wales şi Repulse. Prin
manevre îndemânatice şi cu noroc, niciun vas nu a fost atins şi el a
continuat drumul spre Port Moresby, până când, auzind că inamicul s-a
întors, s-a retras spre sud.
Între timp, portavioanele inamice, despre care amiralul Fletcher tot nu
avea nicio ştire, au rămas principala lui preocupare. În zori, a început o
largă căutare şi, la 8.15 a.m., a fost răsplătit, raportându-i-se că două
portavioane şi patru crucişătoare japoneze se aflau la nord de Louisiade.
De fapt* inamicul observat nu era forţa de luptă ci grupul slab de escortă
care acoperea transporturile de invazie şi care includea portavionul
uşor Shoho. Totuşi, Fletcher a lovit cu toată puterea şi, trei ore mai
târziu, Shoho era copleşit şi scufundat. Acest eveniment a lipsit forţa de
invazie de acoperirea aeriană şi a determinat-o să se întoarcă. Astfel că
transporturile ce trebuiau să ajungă la Port Moresby n-au mai intrat în
trecătoarea Jomard şi au rămas la nord de Louisiade, până când, în cele
din urmă, am primit ordin să se retragă.
595
***
Prezenţa lui Fletcher era acum dezvăluită duşmanului şi el era într-o

situaţie grea. Trebuia să se aştepte la un atac duşman în orice moment,
iar forţele lui de luptă nu aveau să fie reînarmate şi gata de acţiune până
după-amiază. Din fericire pentru el, vremea era rea şi se făcea tot mai
rea, iar inamicul nu avea radar. Portavioanele japoneze erau, de fapt, la
distanţă de tragere, spre est. Ele au lansat jin atac după-amiaza dar, din
cauza vremii furtunoase, întunecate, avioanele nu şi-au nimerit ţinta,
întorcându-se cu mâna goală la portavioanele lor, au trecut aproape de
forţa lui Fletcher şi au fost detectate pe ecranul radarului. Avioane de
luptă au fost trimise să le intercepteze şi, într-o învălmăşeală confuză în
întunericul ce se lăsa, multe avioane japoneze au fost distruse. Puţine
dintre cele douăzeci şi şapte de bombardiere care ieşiseră s-au mai
întors la vasele lor ca să ia parte la bătălia de a doua zi.
Ambele părţi, ştiind cât de aproape erau una de cealaltă, se gândeau la
un atac de noapte cu forţe de suprafaţă. Ambele au apreciat că era prea
riscant. În timpul nopţii, s-au depărtat din nou, iar în dimineaţa de 8,
norocul vremii se întorsese: japonezii aveau acum adăpostul norilor joşi,
în timp ce vasele lui Fletcher erau scăldate în soare strălucitor. A
început din nou jocul de-a v-aţi ascunselea. La 8. 38, un avion de
recunoaştere de pe Lexington a localizat în sfârşit inamicul şi, cam în
acelaşi timp, un semnal interceptat a arătat clar că inamicul a depistat şi
el portavioanele americane. Se apropia o bătălie în toată regula între
două forţe egale, bine echilibrate.
Înainte de ora 9 a.m. O forţă de luptă de optzeci şi două de avioane a
fost lansată şi, la 9.25, toate avioanele erau în zbor. Cam în acelaşi timp,
inamicul lansa o forţă similară de şaizeci şi nouă avioane. Atacul
american s-a desfăşurat pe la 11 a.m., cel japonez cu vreo douăzeci de
minute mai târziu. La 11.40, totuse terminase. Avioanele americanc au
avut probleme cu norii joşi din jurul ţintei. Când au găsit-o, unul dintre
portavioanele inamice s-a îndreptat spre acoperire sub o porţiune cu
ploaie şi tot atacul a căzut pe celălalt, pe Shokaku. Trei bombe l-au lovit
şi a luat foc, dar daunele erau mai mici decât păreau. Deşi scos din
acţiune deocamdată, Shokaku a putut pleca acasă pentru reparaţii.
Zuikaku a rămas neatins. Între timp, pe vreme frumoasă, atacul japonez
a început împotriva lui Yorktown şi Lexington. Prin manevre mai
îndemânatice, Yorktown a evitat aproape toate atacurile, dar a suferit
596
multe lovituri. O bombă a produs multe răniri şi a provocat un incendiu.

Acesta a fost însă curând stăpânit şi eficienţa de luptă a vasului, a fost
prea puţin diminuată. Lexington, mai puţin îndemânatic, nu a fgst la fel
de norocos, fiind lovit de două torpile şi de două sau trei bombe.
Sfârşitul acţiunii l-a găsit în flăcări şi înclinat la babord, cu trei camere a
cazanclor inundate. Prin eforturi vitejeşti, focurile au fost aduse sub
control, înclinarea a fost corectată şi vasul a putut curând să atingă 25
de noduri. Pierderile în avioane de ambele părţi, după această întâlnire,
prima în istorie între portavioane, au fost cunoscute după război: 33
americane, 43 japoneze.
***
Dacă evenimentele din Marea Coralilor s-ar fi terminat aici, balanţa s-

ar fi înclinat clar în favoarea americanilor. Ei scufundaseră portavionul
uşor, avariaseră serios vasul Shokaku şi determinaseră întoarcerea
forţei de invazie destinată Portului Moresby. Cele două portavioane ale
lor păreau să fie în stare bună şi singura lor pierdere până în acel
moment era un petrolier al flotei şi distrugătorul care îl păzea,
scufundate cu o zi înainte de portavioanele japoneze. Dar acum, un
dezastru i-a ajuns din urmă. O oră după bătălie, Lexington a fost zguduit
de o explozie internă. Au izbucnit incendii care s-au intensificat şi au
devenit incontrolabile.
Eforturile vitejeşti de a salva vasul au fost zadarnice şi, în seara aceea, a
fost abandonat fără alte pierderi de vieţi şi scufundat cu o torpilă
americană. Ambele părţi s-au retras acum din Marea Coralilor şi ambele
au pretins victoria. Propaganda japoneză afirma în termeni stridenţi că
au fost scufundate nu numai ambele portavioane ale amiralului Fletcher
ci şi un vas de luptă şi un crucişător greu. Propriile lor acţiuni după
bătălie nu corespundeau cu această afirmaţie. Au amânat până în iulie
înaintarea spre Port Moresby, deşi acum calea le era deschisă. Întreaga
scenă se schimbase şi lovitura a fost abandonată’ în favoarea unei
înaintări în adâncime, de la baza pe care o cuceriseră deja în Noua
Guinee. Aceste zile au marcat limita înaintării japoneze pe mare, spre
Australia.
De partea americană, prima necesitate era păstrarea forţelor pe
portavioane. Amiralul Nimitz îşi dădea seama că evenimente mai mari
se profilau în continuare în nord şi care îl vor solicita cu toată forţa. El
597
era mulţumit că oprise deocamdată mişcarea japonezilor în Marea

Coralilor şi a chemat la Peari Harbour*toate portavioanele sale, inclusiv
Enterprise şi Hornet, care atunci se grăbeau să i se alăture lui Fletcher. În
mod înţelept, pierderea vasului Lexington a fost ascunsă până după
bătălia de la insula Midway, întrucât japonezii erau vizibil nesiguri în
privinţa stării reale a lucrurilor şi căutau informaţii. Această ciocnire a
avut un efect disproporţionat în raport cu importanţa ei strategică.
Strategic, a fost o victorie americană bine venită, prima împotriva
Japoniei. Nu se mai văzuse ceva asemănător până atunci. Era prima
bătălie pe mare în care vasele de suprafaţă n-au schimbat niciun foc. Ea
a ridicat de asemeni la o nouă culme şansele şi pericolele războiului.
Vestea a izbucnit în lume cu un oarecare efort, aducând o imensă
uşurare şi încurajare atât Australiei şi Noii Zeelande cât şi Statelor
Unite. Lecţiile tactice învăţate aici cu un preţ greu, au fost aplicate cu
deosebit succes în bătălia pentru Insula Midway, care avea să înceapă
curând.
***
Înaintarea în Marea Coralilor era doar faza de deschidere a politicii

japoneze mai ambiţioase. Chiar în timpul desfăşurării, amiralisimul
japonez Yamamoto se pregătea să provoace forţa americană în centrul
Pacificului, ocupând insula Midway cu aerodromul ei, de unde, chiar şi
Peari Harbour, la o mie cinci sute de kilometri spre est, putea fi
ameninţat şi eventual dominat. În acelaşi timp, o forţă de diversiune
avea să ocupe puncte avantajoase în Aleutinele de vest. Prin atenta
programare în timp a acestor mişcări, Yamamoto spera să atragă flota
americană în nord ca să contracareze ameninţarea în Aleutine şi să-l
lase liber să-şi arunce întreaga forţă împotriva insulei Midway. Până
când americanii vor putea interveni aici în forţă, el spera să fi pus
stăpânire pe insulă şi să fie gata să primească un contraatac cu forţe
copleşitoare. Importanţa insulei Midway pentru americani, ca avanpost
pentru Peari Harbour, era de aşa natură încât trebuia să determine o
ciocnire majoră. Yamamoto se simţea încrezător că putea forţa o bătălie
decisivă în termeni fixaţi de el şi că, având mare superioritate, mai ales
în vase rapide de război, avea o şansă excelentă să-şi anihileze inamicul.
Acesta era, în mare, planul pe care l-a împărtăşit subordonatului său,
amiralul Nagumo. Totul depindea de căderea amiralului Nimitz în
598
această cursă şi, de asemeni, de faptul dacă nu avea şi acesta o

contrasurpriză.
Dar comandantul american era vigilent şi activ. Contrainformaţiile lui îl
ţineau la curent chiar şi cu data când se aştepta să se dea lovitura. Deşi
planul împotriva insulei Midway putea fi un şiretlic pentru a ascunde o
lovitură reală împotriva şi. Ului de insule Aleutine şi o înaintare spre
continentul american, Midway era incomparabil mai probabilă ca ţintă
şi reprezenta un pericol mai mare, aşa că el nu a ezitat să-şi desfăşoare
forţele în direcţia aceea. Principala lui îngrijorare era că portavioanele
lui erau probabil mai slabe decât cele patru, foarte experimentate, ale lui
Nagumo, care au luptat cu mare succes de la Peari Harbour până în
Ceylon. Altele două din acest grup au fost îndrumate spre Marea
Coralilor, iar unul dintre ele a fost avariat; dar Nimitz, pe de altă parte,
pierduse vasul Lexington, Yorktown era avariat, Saratoga nu i se
alăturase, după ce se reparase, iar Wasp era încă în Mediterana, unde
ajutase Malta. Doar Enterprise şi Hornet, care se grăbeau să vină din
Pacificul de Sud, şi Yorktown, dacă putea fi reparat la timp, puteau fi gata
pentru bătălia ce se apropia. Amiralul Nimitz nu avea vase de război mai
aproape decât la San Francisco şi acestea erau prea lente ca să poată
lupta cu portavioane; Yamamoto avea unsprezece, trei dintre ele fiind
printre cele mai puternice şi rapide din lume. Şansele erau împotriva
americanilor, dar Nimitz putea conta acum pe un puternic sprijin aerian
cu baza pe uscat, chiar de pe insula Midway.
***
În ultima săptămână a lui mai, principala forţă a Marinei japoneze a

început să se mişte de la baze. Prima forţă care a plecat era cea de
diversiune în insulele Aleutine şi care urma să atace Dutch Harbour la 3
iunie şi să atragă acolo flota americană. După aceea, forţe de debarcare
aveau să ocupe insulele Attu, Kiska şi Adak, mai departe spre vest.
Nagumo, cu cele patru portavioane ale lui, urma să lovească a doua zi la
Midway, iar la 5 iunie, avea să sosească forţa de debarcare şi astfel va
captura insula. Nu sé aştepta la o opoziţie serioasă. Yamamoto, cu flota
lui de luptă, avea să stea în urmă, spre vest, în afara raidului avioanelor
de recunoaştere, gata să lovească atunci când va începe contraatacul
american.
599
Acesta a fost al doilea moment suprem pentru Peari Harbour.

Portavioanele Enterprise şi Hornet au sosit din sud la 26 mai. Yorktown a
apărut a doua zi cu avarii pentru care erau necesare trei luni ca să fie
reparate; dar, cu o hotărâre demnă de această criză, în patruzeci şi opt
de ore a fost gata pentru luptă şi a fost înarmat cu un grup nou de
aviaţie. A navigat din nou în ziua de 30, pentru a se alătura amiralului
Spruance care plecase cu două zile înainte cu celelalte două portavioane.
Amiralul Fletcher rămânea la comandă tactică a forţelor combinate. La
Midway, aerodromut a fost înţesat cu bombardiere, iar forţele terestre
pentru apărarea insulei erau la cea mai înaltă, Alertă”. Informaţii
obţinute din timp cu privire la apropierea duşmanului erau imperios
necesare şi, la 30 mai, a început o căutare continuă. Submarine
americane stăteau de pază la vest şi la nord de Midway. Patru zile au
trecut într-un suspans acut. La 3 iunie, ora 9 a.m., un hidroavion
Catalina, care patrula la peste o mic de kilometri de Midway, a observat
un grup de unsprezece vase inamice. Bombardamentul şi atacul cu
torpile care a urmat a fost fără succes, în afară de lovirea unui tanc
petrolier cu o torpilă, dar bătălia începuse şi nesiguranţa în legătură cu
intenţiile duşmanului se risipise. Amiralul Fletcher, prin sursele lui de
contrainformaţii, avea motive serioase să creadă că portavioanele
inamice se vor apropia de Midway dinspre nord-vest şi nu a fost păcălit
de rapoartele primite în urma primei observări, considerând în mod
corect că era vorba doar de un grup de transport. El şi-a întors
portavioanele ca să ajungă la poziţia aleasă de el, la circa trei sute de
kilometri la nord de Midway, în zorii zilei de 4, gata să lovească în
flancul lui Nagumo dacă şi când va apare.
Ziua de 4 iunie a început clară şi luminoasă, iar la 5.34 a.m. O patrulă
din Midway a transmis prin radio mult aşteptatul semnal care anunţa
apropierea portavioanclor japoneze. Rapoartele au început să sosească
repede, cu duiumul. S-au observat multe avioane îndreptându-se spre
Midway şi au fost văzute vase de război în sprijinul portavioanclor. La
6.30 a.m., atacul japonez a început dur şi puternic. A întâmpinat o
rezistenţă îndârjită şi probabil o treime dintre atacatori nu s-au mai
întors. S-au produs multe daune şi au fost mulţi răniţi, dar aerodromul a
rămas folosibil. Era timpul să se lanseze un contraatac asupra flotei lui
Nagumo. Superioritatea lui covârşitoare în avioane şi-a cerut dreptul din
greu şi rezultatul acestei lovituri curajoase, pe care se puneau mari
speranţe, a fost dezamăgitor. Distrugerea provocată de atacul lor se
600
pare totuşi că i-a întunecat judecata comandantului japonez, căruia

aviatorii lui i-au spus că va fi necesară o nouă lovitură la Midway. Îi
rămăseseră la bord un număr suficicnt de avioane ca să se ocupe de
orice portavion american care putea apare, dar nu le aştepta, iar
căutările lui s-au făcut cu forţe mici şi infructuoase. Acum, a decis să
rupă formaţia care fusese ţinută pregătită pentru acest scop şi să
reînarmeze avioanele pentru un nou atac la Midway. În orice caz, era
necesar să-şi cureţe punţile de zbor ca să-şi recupereze avioanele care
se întorceau după primul atac. Decizia l-a expus unui pericol mortal şi,
cu toate că Nagumo a aflat de o forţă americană care includea un
portavion, înspre est, era prea târziu. El a fost condamnat să primească
în plin greutatea atacului american, având punţile de zbor ocupate cu
bombardiere nefolosibile, care îşi făceau plinul şi se reînarmau.
***
Amiralii Fletchet şi Spruance, prin judecata lor rece anterioară, erau

bine plasaţi să intervină în acest moment crucial. Ei interceptaseră
ştirile transmise de dimineaţă devreme şi, la 7 a.m., Enterprise şi Hornet
au început să lanseze o lovitură cu toate avioanele pe care le aveau, în
afară de cele necesare pentru propria lor apărare. Portavionul
Yorktown, ale cărui avioane făcuseră recunoaşterea de dimineaţă, a
întârziat un timp ca să le readune, dar forţa sa de atac era iar în aer,
imediat după ora 9 a.m., când primele valuri de pe celelalte două
portavioane se apropiau de prada lor. Vremea în zona inamicului era
noroasă şi, la început, bombardierele în picaj nu şi-au găsit ţinta. Grupul
de la Hornet, neştiind că inamicul plecase, nu l-a mai găsit şi a scăpat
lupta. Datorită acestei neşanse, primele atacuri au fost făcute doar cu
avioane torpilor de pe toate trei portavioanele şi, deşi foarte curajoase,
acestea nu au avut succes în faţa opoziţiei copleşitoare. Din patruzeci şi
unu de avioane torpilor care au atacat, doar şase s-au mai întors.
Devotamentul lor a fost însă răsplătit. În timp ce ochii japonezilor şi
toate avioanele de luptă disponibile erau întoarse spre ele, cele treizeci
şi şapte de bomberdiere în picaj de pe Enterprise şi Yorktown au sosit la
scena bătăliei. Aproape fără opoziţie, bombele lor s-au izbit de vasul
amiral al lui Nagumo, de vasul Akagi şi sora acestuia Kaga, şi, aproape în
acelaşi timp, un alt val de şaptesprezece bombardiere de pe Yorktown
au lovit vasul Soryiu. În câteva minute, punţile celor trei vase erau un
601
dezastru, acoperite cu avioane care ardeau sau explodau. Încendii

îngrozitoare au apărut în interior şi curând a devenit clar că toate cele
trei vase erau sortite pieirii. Amiralul Nagumo n-a putut decât să-şi
mute steagul pe un crucişător şi să privească cum trei sferturi din vasele
de sub comanda sa erau mistuite de flăcări.
Era trecut de amiază când americanii şi-au recuperat avioanele.
Pierduseră peste şaizeci, dar câştigul fusese mare. Dintre portavioanele
inamice, nu rămăsese decât Hiryu, iar acesta a hotărât să dea o lovitură
pentru a salva onoarea stindardului Soarelui Răsare. În timp ce piloţii
americani îşi spuneau poveştile la bordul viului Yorktown, după
întoarcere, a venit ştirea că se apropia un atac. Inamicul, care avea o
forţă de circa patruzeci de avioane, se apropia viguros şi, cu toate
pierderile provocate de avioanele de luptă şi de tunuri, a reuşit să
nimerească trei bombe în Yorktown. Serios avariat, dar cu incendiile sub
control, acesta a continuat lupta până când Hiryu a lovit din nou, de data
asta cu torpile. Acest atac s-a dovedit în cele din urmă fatal. Deşi vasul a
continuat să plutească două zile, a fost scufundat de un submarin
japonez.
Portavionul Yorktown a fost răzbunat când încă mai plutea. Hiryu a fost
observat la 2.45 p.m. Şi, în decurs de o oră, douăzeci şi patru de
bombardiere în picaj de pe Enterprise se îndreptau spre el. La 5 p.m., au
lovit şi, în câteva minute, era şi el o epavă în flăcări, deşi nu s a scufundat
până a doua zi dimineaţă. Ultimul portavion din flota de patru a lui
Nagumo a fost astfel distrus şi, odată cu ele, s-au pierdut toate
echipajele foarte instruite ale aviaţiei. Acestea nu puteau fi niciodată
înlocuite. Astfel s-a încheiat bătălia din 4 iunie, considerată pe bună
dreptate punctul de cotitură al războiului în Pacific.
***
Comandanţii americani victorioşi aveau însă să facă faţă altor pericole.

Amiralisimul japonez, cu formidabila lui flotă de luptă, încă mai putea
lua cu asalt insula Midway. Forţele aeriene americane suferiseră
pierderi grele şi nu existau vase grele capabile să-l atace cu succes pe
Yamamoto, dacă acesta voia să-şi continue înaintarea. Amiralul
Spruance, care acum comanda grupul de portavioane, a decis, să nu
pornească o urmărire, neştiind ce forţe poate avea inamicul şi neavând
sprijin greu pentru portavioanele sale. El avea neîndoielnic dreptate în
602
decizia sa. Acţiunea amiralului Yamamoto de a nu încerca să întoarcă

şansa e mai greu de înţeles. La început, a hotărât să continue şi a
ordonat celor patru crucişătoare, cele mai puternice, să bombardeze
Midway în primele ore ale dimineţii de 5. În acelaşi timp, o altă
puternică forţă japoneză înainta spre nord-est, iar dacă Spruance ar fi
ales să urmărească rămăşiţele grupului lui Nagumo, putea să fie prins
într-o dezastruoasă luptă de noapte. Totuşi, în cursul nopţii,
comandantul japonez şi-a schimbat brusc părerea şi, la 2.55 a.m. În 5
iunie, a ordonat o retragere generală. Raţiunile lui nu sunt deloc clare,
dar este evident că înfrângerea neaşteptată şi distrugătoare a
preţioaselor lui portavioane îl afectase adânc. Încă un dezastru avea să
mai cadă asupra lui. Două dintre crucişătoarele lui, pornind să
bombardeze Midway, s-au ciocnit în timp ce evitau un atac al unui
submarin american. Ambele au suferit avarii grave şi au fost lăsate în
urmă când a început retragerea generală. În 6 iunie, aceste vase infirme
au fost atacate de aviatorii lui Spruance, care au scufundat unul din ele
iar pe celălalt l-au lăsat gata să se scufunde. Acest vas foarte rău lovit,
Mogami, a reuşit până la urmă să ajungă la bază.
După ce au ocupat micile insule Attu şi Kiska din grupul de vest al
insulelor Aleutine, japonezii s-au retras la fel de tăcut cum au venit.
***
O reflectare asupra conducerii japoneze în acest timp este instructivă.

De două ori într-o lună, forţele lor maritime şi aeriene au fost
desfăşurate într-o bătălie cu îndemânare agresivă şi cu hotărâre. De
fiecare dată când forţa lor aeriană a fost brutalizată, au abandonat ţelul,
deşi de fiecare dată se părea că le era la îndemână. Oamenii din acţiunea
de la Midway, amiralii Yamamoto, Nagumo şi Kondo, erau cei care au
plănuit şi au pus în aplicare operaţiunile îndrăzneţe şi formidabile care,
în patru luni, au distrus Flota Aliată în Orientul îndepărtat şi au gotiit
Flota răsăriteană britanică din Oceanul Indian. Yamamoto s-a retras de
la Midway pentru că, aşa cum a arătat întregul curs al războiului, o flotă
fără acoperire aeriană şi la mai multe mii de kilometri distanţă de bază,
nu putea risca să rămână în raza de acţiune a unei forţe însoţite de
portavioane, cu grupuri de aviaţie în mare măsură intacte. El a ordonat
forţei de transport să se retragă pentru că ar fi fost o sinucidere să atace
603
fără sprijin aerian, o insulă apărată de o forţă aeriană şi care fizic era
atât de mică încât surpriza era imposibilă.
Rigiditatea planificării japoneze şi tendinţa de a abandona obiectivul
când planurile lor nu mergeau în conformitate cu programul se datora
probabil, în mare măsură, limbii lor greoaie şi naturii ei imprecise, ecea
ce făcea extrem de dificilă improvizarea cu ajutorul comunicării
semnalizate.
O altă lecţie iese în evidenţă. Sistemul de contrainformaţii american
reuşise să pătrundă în secretele cele mai bine păzite ale inamicului, cu
mult înaintea evenimentelor. Astfel că amiralul Nimitz, deşi cel mai slab,
a fost capabil să-şi concentreze de două ori forţele pe care le avea la
timpul şi locul potrivit. Când a sunat ceasul, acest lucru s-a dovedit
decisiv. Importanţa secretului şi consecinţele scurgerii de informaţii în
timp de război se poate vedea aici.
***
Această memorabilă victorie americană a fost de importanţă cardinală

nu doar pentru ansamblul cauzei Aliaţilor. Efectul moral a fost grozav şi
instantaneu. Dintr-o lovitură, poziţia dominantă a japonezilor în Pacific
a fost răsturnată. Ascendenţa ameninţătoare a inamicului, care a
frustrat strădaniile noastre combinate în Orientul îndepărtat timp de
şase luni, dispăruse pentru totdeauna. Din acest moment, toate
gândurile noastre s-au întors cu sobră încredere spre ofensivă. Nu ne
mai gândeam cu groază unde ar putea da japonezii următoarea lovitură,
ci unde am putea noi lovi cel mai bine, ca să recucerim vastele teritorii
pe care le ocupaseră japonezii în înaintarea lor. Drumul va fi lung şi greu
şi mai era nevoie de pregătiri masive pentru a obţine victoria în Orient,
dar rezultatul nu putea fi pus la îndoială; şi nici nevoile Pacificului nu
trebuiau să apese prea greu asupra marelui efort pe care Statele Unite
se pregăteau să-l facă în Europa.
***
Analele războiului pe mare nu prezintă şocuri mai intense şi mai

zguduitoare decât aceste două bătălii în care au strălucit în splendoare
calităţile Marinei, ale Forţelor aeriene şi ale rasei americane. Condiţiile
noi, neapreciate exact până atunci, pe care le-a creat războiul aerian,
604
făceau ca viteza de acţiune şi întoarcerile şansei să fie mai intense decât

se văzuse până atunci. Dar vitejia şi devotamentul aviatorilor şi
marinarilor americani şi nervii tari şi îndemânarea şefilor lor
constituiau fundamentul acestei situaţii. Când flota japoneză s-a retras
spre porturile ei îndepărtate de acasă, comandanţii ei ştiau nu doar că
fusese definitiv distrusă forţa lor de portavioane ci şi că erau confruntaţi
cu o putere de voinţă şi pasiune a duşmanilor pe care i-au provocat,
situată la nivelul celor mai înalte tradiţii ale strămoşilor lor Samurai şi
sprijinită de o dezvoltare a puterii, numărului şi ştiinţei cărcia nu i se
putea pune limite.
Capitolul X
„AL DOILEA FRONT ACUM”
La 8 aprilie, Hopkins şi generalul Marshall au sosit la Londra. Ei au

adus un memorandum cuprinzător pregătit la Statul Major unit al
Statelor Unite şi aprobat de preşedinte. Importanţa acestuia justifică
publicarea lui integrală.
Operaţiuni în Europa Occidentală

Aprilie, 1942
Europa occidentală este considerată ca teatrul favorabil pe care să se
desfăşoare prima ofensivă majoră a Statelor Unite şi a Marii Britanii.
Doar acolo pot fi pe deplin folosite resursele lor combinate, terestre şi
aeriene, acordindu-se astfel un sprijin maxim Rusiei.
Decizia de a lansa această ofensivă trebuie să fie luată imediat, din
cauza uriaşelor pregătiri necesare în numeroase direcţii. Până va putea
fi lansată, inamicul trebuie oprit şi ţinut în nesiguranţă în Occident, prin
şiretenie şi raiduri, acestea din urmă aducând informaţii folositoare şi
oferind un antrenament valoros.
Forţele de invazie ar trebui să fie formate din patruzeci şi opt de divizii
(incluzând nouă divizii de blindate), din care partea britanică este de
optsprezece divizii (incluzând trei de blindate). Forţa aeriană de sprijin
se ridică la 5800 avioane de luptă, dintre care 2550 britanice.
Esenţa problemei este viteza. Principalii factori de limitare sunt lipsa
de vase de debarcare şi de transport a forţelor necesare din America în
Regatul Unit. Fără să afecteze angajamentele esenţiale pe alte teatre de
605
război, aceste forţe pot fi aduse până la 1 aprilie 1943, dar numai dacă 60
la sută din transport este realizat cu vase noi S.U.A. Dacă mişcarea se
bazează doar pe vase de transport americane, data asaltului trebuie
amânată până la sfârşitul verii lui 1943.
Va fi nevoie de circa 7000 de vase de debarcare, iar programele
„actuale de construcţie trebuie mult accelerate, pentru a se realiza
această cifră. În acelaşi timp, trebuie grăbite lucrările pentru primirea şi
amplasarea marilor contingente americane, terestre şi aeriene.
Asaltul trebuie dat pe plăji selectate, între Havre şi Boulogne, şi trebuie
realizat de un prim val de cel puţin şase divizii, suplimentate de trupe
aeropurtate. Va trebui să fie susţinut în ritm de cel puţin 100000 de
oameni pe săptămână. De îndată ce se asigură capetele de pod pe plăji,
forţele blindate se vor mişca repede ca să ocupe linia Oise – St. Quentin.
După aceea, obiectivul următor va fi Anvers.
Întrucât invazia pe această scară nu poate fi organizată înainte de 1
aprilie 1943, cel mai devreme, trebuie pregătit un plan şi ţinut la zi,
pentru acţiunea imediată a unor forţe care pot fi disponibile din când în
când. Acest plan ar putea fi aplicat ca o măsură de urgenţă, fie (a) pentru
a folosi avantajul unei bruşte dezintegrări a Germaniei, fie (b) „ca un
sacrificiu” pentru evitarea unei prăbuşiri iminente a resurselor ruseşti.
În fiecare dintre aceste cazuri, este esenţială superioritatea aeriană
locală. Pe de altă parte, în toamna anului 1942, probabil că nu vor putea
fi trimise şi menţinute mai mult de cinci divizii. În această perioadă,
principala povară va cădea pe Regatul Unit. De exemplu, la 15
septembrie, Statele Unite ar putea găsi două divizii şi jumătate din cele
cinci necesare, dar numai 700 de avioane de luptă, aşa încât contribuţia
cerută Regatului Unit s-ar putea ridica la 5000 de avioane.
Să lăsăm de-o parte toate celelalte îndatoriri. Prima noastră obligaţie
imperială era să apărăm India de invazia japoneză, care părea că o
ameninţă deja. În plus, această sarcină avea o legătură decisivă cu întreg
războiul. A lăsa patru sute de milioane de indieni, supuşi ai Majestăţii
sale, de care eram legaţi prin onoare, să fie distruşi şi ocupaţi de
japonezi aşa cum fusese China, ar fi fost o faptă ruşinoasă. După cum şi
să-i lăsăm pe germani şi pe japonezi să-şi dea mâna în India sau în
Orientul Mijlociu ar implica un dezastru nemăsurat pentru cauza
Aliaţilor. Acest lucru se situa în capul meu pe un plan egal cu o retragere
a Rusiei Sovietice în spatele Uralilor, sau chiar cu o pace separată între
ei şi Germania. La această dată, nu mi se părea posibilă niciuna dintre
606
aceste eventualităţi. Aveam încredere în puterea forţelor armate şi în

naţiunea rusă, care îşi apărau pământul natal. Totuşi, Imperiul nostru
indian, cu toată gloria lui, putea fi o pradă uşoară. Trebuia să pun
această chestiune în faţa trimişilor americani. Fără un ajutor britanic
activ, India putea fi cucerită în câteva luni. Subjugarea Rusiei Sovietice
ar fi pentru Hitler o sarcină mai îndelungată şi mai costisitoare. Înainte
de a realiza acest lucru, supremaţia aeriană anglo-americană avea să fie
stabilită pe deasupra oricăror picdici. Chiar dacă orice altceva ar da greş,
aceasta va fi o acţiune decisivă în cele din urmă.
Eram de acord complet cu ceea ce Hopkins numise „un asalt frontal
asupra inamicului în nordul Franţei”, în 1943. Dar ce trebuia făcut în
acest interval? Aici era o mare diversitate de păreri. Generalul Marshall
avansase ideea că ar trebui să încercăm să ocupăm Brest sau Cherbourg,
preferabil acesta din urmă sau chiar ambele, la începutul toamnei lui
1942. Operaţiunea trebuia să fie în cea mai mare parte britanică.
Marina, aviaţia, două treimi din trupe şi vasele de debarcare aşa cum
erau, trebuiau să fie asigurate de noi. Puteau fi găsite doar două, trei
divizii americane. Aici, trebuie reţinut că acestea erau foarte de curând
formate. Sunt necesari cel puţin doi ani şi cadre profesioniste foarte
bune pentru a forma trupe de primă categorie. Acţiunea era deci una în
care părerea şefilor de Stat Major britanici era în mod natural
preponderentă. Era clar că aveam nevoie de un studiu tehnic intens al
problemei.
Totuşi, eu nu am respins nicicum ideea de la început; dar erau şi alte
alternative pe care le aveam în minte. Prima era un atac asupra Africii
de nord franceze (Maroc, Algeria şi Tunisia), care era acum cunoscut
sub numele de „Gimnast” şi care, mai târziu, a fost numit marea
operaţiune „Torţa”. Mai aveam un al doilea plan alternativ, după care am
tânjit şi despre care gândeam că putea fi realizat la fel de bine ca şi
invadarea Africii de nord franceze. Acesta era numit Jupiter” şi se
referea la eliberarea nordului Norvegiei. Aici aveam nevoie de un ajutor
direct din partea Rusiei. Era singura metodă a unei acţiuni militare
directe, combinate cu trupele ruseşti, cu vase şi aviaţie. Aici era mijlocul
de a deschide cel mai larg fiux de aprovizionare a Rusiei, asigurându-ne
extrema nordică a Europei. Aceasta era o acţiune care, trebuind să fie
dusă într-o regiune arctică, nu implica niciun număr mare de oameni şi
nici cheltuieli mari de aprovizionare şi muniţii. Germanii au obţinut
foarte ieftin aceste puncte strategicc vitale lângă Capul Nord. Ele puteau
607
fi reocupate cu un cost mic în comparaţie cu scara la care ajunsese acum

războiul.
Alegerea mea era în favoarea acţiunii „Torţa” şi, dacă-aş fi putut obţine
tot ce doream, aş fi încercat şi. Jupiter”, tot în 1942.
Încercarca de a face un cap de pod la Cherbourg mi se părea mai
dificilă, mai puţin atrăgătoare, de mai puţin ajutor şi în fond, mai
infructuoasă. Ar fi fost mai bine să punem gheara dreaptă pe Africa de
nord, să zgândărim cu stânga Capul Nord şi să aşteptăm un an, fără să ne
riscăm dinţii în frontul german fortificat de dincolo de Canal.
Acestea erau vederile mele atunci şi nu m-am căit niciodată pentru ele.
Eram totuşi gata să acord „Barosului”, cum se numea asaltul de la
Cherbourg, şansa de a fi discutat, împreună cu alte sugestii, la Comitetul
de Planificare. Eram aproape sigur că, pe măsură ce va fi privit în
amănunt, va fi mai puţin agreat. Dacă ar fi fost în puterea mea să dau
ordine, m-aş fi oprit la „Torţa” şi la Jupiter”, bine sincronizate, în
toamnă, şi aş fi lăsat să transpire câte ceva despre „Baros”, prin zvonuri
şi pregătiri ostentative. Dar trebuia să lucrez prin influenţă şi
diplomaţie, ca să mă asigur de o acţiune acceptată şi armonioasă cu
dragii noştri Aliaţi, fără al căror ajutor, lumea nu putea aştepta decât
ruina şi nimic altceva. De aceea, nu am deschis discuţia despre aceste
alternative la şedinţa noastră din 14.
În legătură cu problema supremă, am primit cu uşurare şi bucurie
propunerea decisivă a Statelor Unite de a realiza o invazie de masă a
Germaniei cât de curând posibil, folosind Anglia ca trambulină. Am fi
putut foarte uşor să fim confruntaţi, cum se va vedea, cu planuri
americane de a acorda o prioritate majoră ajutorării Chinei şi înfrângerii
Japoniei. Dar, chiar de la început alianţei noastre, după Peari Harbour,
preşedintele şi generalul Marshall, riditându-se deasupra puternicelor
curente din opinia publică, au văzut în Hitler duşmanul principal şi
major. Personal, doream să văd armatele britanică şi americană luptând
umăr la umăr în Europa. Dar nu mă îndoiam nici eu că studiul
amănuntelor – vase de debarcare şi toate celelalte – şi reflectarea
asupra strategiei principale a războiului va înlătura acţiunea „Barosul”.
În final, nicio autoritate militară – armată, marină sau aviaţie – de
ambele părţi ale Atlanticului, nu a fost capabilă să pregătească un
asemenea plan sau, în măsura în care eram informat, nu era gata să-şi ia
răspunderea pentru a-l executa. Dorinţa şi bunăvoinţa nu pot depăşi
faptele brutale.
608
Ca să rezum, eu am urmat totdeauna tema pe care am expus-o în

memorandumul meu către preşedinte în decembrie 1941 şi anume (1)
ca armatele britanică şi americană eliberatoare să debarce în Europa în
1943. Şi cum ar fi putut debarca în plină forţă decât din sudul Angliei?
Nu trebuia făcut nimic care să împiedice acest lucru şi nimic care să-l
grăbească. (2) Între timp, având în vedere că ruşii luptau pe o scară
gigantică, zi de zi, împotriva principalei forţe a armatei germane, noi nu
putem sta cu mâinile în sân. Trebuia să-i angajăm pe duşman. Această
hotărâre stătea şi la baza gândirii preşedintelui. Ce trebuia deci făcut în
acel an, sau în cele cinsprezece luni care trebuiau să treacă înaintea unei
lovituri în forţă dată peste Canal? Evident, ocuparea Africii de nord
franceze era în sine posibilă şi sănătoasă şi se încadra în planul strategic
general.
Eu speram că acest lucru putea fi îmbinat cu un asalt în Norvegia şi tot
mai credeam că ambele ar fi posibile simultan. Dar în aceste discuţii
despre lucruri nemăsurabile, este un mare pericol dacă pierzi
simplitatea şi unicitatea scopului. Deşi speram la ambele, şi la „Torţa” şi
la Jupiter”, n-am avut niciodată intenţia să las ca acţiunea Jupiter” să
distrugă avântul „Torţei”. Dificultăţile acestea de a conçentra şi combina,
într-o singură lovitură vehementă, toate eforturile a două ţări puternice,
erau de aşa natură încât nu se putea lăsa nicio ambiguitate care să
întunece înţelegerea. (3) Deci, singurul mod de a umple golul, înainte ca
mase mari de trupe britanice şi ale Statelor Unite să poată fi aduse în
Europa în 1943, era ocuparea forţată anglo-namericană a Africii de nod
franceze, în conjuncţie cu înaintarea britanică spre vest, peste deşert,
spre Tripoli şi Tunis.
În cele din urmă, când toate celelalte planuri şi argumentări s-au
epuizat şi au pierit pe drum, aceasta a devenit decizia unită a Aliaţilor
occidentali.
***
În luna mai, am avut alţi vizitatori. Molotov a venit să negocieze o

alianţă anglo-rusă şi să afle punctul nostru de vedere în legătură cu
deschiderea unui al doilea front. Alianţa a fost încheiată şi al doilea front
a fost discutat în amănunt. Oaspetele nostru rus şi-a exprimat dorinţa să
fie cazat la ţară, în afara Londrei, în timpul şederii sale, şi atunci eu i-am
pus la dispoziţie casa de la Chequers. Între timp, eu am rămas la Anexă.
609
Totuşi, în două nopţi, m-am dus la Chequers. Aid am avut avantajul de a

purta discuţii particulare cu Molotov şi cu ambasadorul Maiski, care era
cel mai bun interpret, traducând repede şi uşor şi având o amplă
cunoaştere a problemelor. Cu ajutorul unor hărţi bune, am încercat să
explic ce anume făceam noi şi limitele şi caracteristicile capacităţii de
război ale unei puteri insulare. Am expus de asemeni, pe larg, tehnica
operaţiunilor amfibii şi am descris pericolele şi dificultăţile menţinerii
liniei noastre vitale peste Atlantic în situaţia atacurilor submarinelor de
buzunar-U. Cred că Molotov a fost impresionat de toate astea şi a înţeles
că problemele noastre erau diferite de cele ale unei puteri cu un
teritoriu vast. În orice caz, ne-am apropiat unul de altul mai mult decât
în orice alt moment.
Suspiciunea inveterată cu care îi priveau ruşii pe străini s-a văzut
printr-un remarcabil incident în timpul şederii lui Molotov la Chequers.
La sosire, ei au cerut imediat chei pentru toate dormitoarele. Ele li s-au
asigurat cu oarecare dificultate şi, după aceea, oaspeţii noştri şi-au ţinut
tot timpul camerele încuiate. Când servitorii de la Chequers reuşeau să
intre să facă paturile, erau tulburaţi găsind pistoale sub perne. Cei trei
membri principali ai misiunii nu erau serviţi doar de proprii lor ofiţeri
de poliţie ci şi de două femei care aveau grijă de hainele lor şi făceau
curăţenie în camerele lor. Când trimişii sovietici erau la Londra, aceste
femei faceau de gardă permanent la camerele stăpânilor lor, venind jos
la masă câte una. Putem afirma însă că, până la urmă, s-au muiat puţin şi
chiar au stat de vorbă, într-o franceză şchioapă şi prin semne, cu
servitorii casei.
Precauţii extraordinare erau luate pentru siguranţa personală a lui
Molotov. Camera lui a fost atent controlată de ofiţerii săi de poliţie,
fiecare dulap şi piesă de mobilier, pereţii şi podelele fiind meticulos
examinate cu ochi de specialişti. Patul a fost obiectul unei atenţii
deosebite; saltelele au fost pipăite ca să nu aibă cumva maşini infernale,
iar cuverturile şi cearceafurile în loc să fie bine potrivite la colţuri au
fost reaşezate de ruşi astfel încât să rămână o deschizătură în mijlocul
patului, ca ocupantul să poată sări într-o clipă. Noaptea se punea un
revolver lângă pijama şi lângă servietă. E totdeauna bine, mai ales în
timp de război, să iei măsuri împotriva pericolului, dar trebuie făcute
eforturi ca să se aprecicze just realtiatea. Cel mai simplu test este să te
întrebi dacă partea cealaltă are vreun interes să omoare persoana în
610
cauză. Eu personal, când am vizitat Moscova, mi-am pus toată

încrederea în ospitalitatea rusească.
***
Molotov a zburat la Washington şi s-a întors plin de planuri de

traversare a Canalului în 1942. Noi înşine încă mai studiam activ acest
lucru în conlucrare cu Statul Major american şi deocamdată nu
apăruseră decât dificultăţi. Nu putea fi niciun rău într-o declaraţie
publică ce i-ar putea face pe germani să fie atenţi şi, în consecinţă, să-şi
ţină cât mai multe trupe posibil în vest. Am căzut de acord asupra unui
comunicat, care a fost publicat la 11 iunie, şi începea cu următoarea
frază: „În cursul convorbirilor, s-a ajuns la o deplină înţelegere în
legătură cu sarcinile urgente de a se crea un al doilea front Ih Europa în
1942…”
Am considerat că, în acest efort, mai presus de toate era important să
nu inducem în eroare Aliatul nostru, în intenţia de a-l induce în eroare
pe inamic. În momentul când am elaborat schiţa comunicatului, i-am
înmânat personal lui Molotov, în Camera Cabinetului şi în prezenţa
câtorva dintre colegii mei, un aide-mémoire care arăta clar că, în timp ce
ne străduiam să facem planuri, nu ne obligam la acţiune şi că nu puteam
oferi promisiuni. Când guvernul sovietic ne-a făcut reproşuri ulterioare
şi când Stalin mi-a ridicat problema mie personal, am scos totdeauna
acel aide-mémoire, subliniind cuvintele „Nu putem oferi promisiuni”
Aide mémoire
Facem pregătiri pentru o debarcare pe continent în august sau

septembrie 1942. După cum am mai explicat, principalul factor care
limitează mărimea forţei de debarcare este inexistenţa vaselor speciale
de debarcare. Este clar totuşi că aceasta nu ar sprijini în întregime nici
cauza rusă, nici cea a Aliaţilor, dacă, de dragul unei acţiuni cu orice preţ,
ne-am angaja într-o operaţiune care să se termine cu un dezastru şi să
dea inamicului ocazia să se glorifiée pe seama eşecului nostru. Este
imposibil să spunem dinainte dacă situaţia va fi de aşa natură încăt să
facă posibilă acţiunea când va veni vremea. De aceea, nu putem face nicio
promisiune în această chestiune, dar dacă va fi bine şi înţelept, nu vom
ezita să punem în practică planurile noastre.
611
***
În săptămânile care au urmat, părerile profesioniste au mers mai

departe. Eu îmi concentram toate gândurile la „Barosul” şi ceream
mereu rapoarte. Dificultăţile operaţiunii au devenit curând evidente:
Asaltul localităţii Cherbourg cu o armată debarcată de pe mare, în faţa
opoziţiei germane, probabil în număr superior, şi cu fortificaţii
puternice, era o operaţiune hazardată. Dacă reuşea, Aliaţii ar fi fast
opriţi la Cherbourg şi în vârful peninsulei Cotentin, trebuind să se
menţină în această cursă de bombe şi ghiulele timp de aproape un an,
sub un bombardament şi asalt continuu. Ei ar putea fi aprovizionaţi
doar prin portul Cherbourg, care ar trebui să fie apărat toată iarna şi
primăvara împotriva atacurilor aeriene, potenţial continue şi ocazional
copleşitoare. Epuizarea pe care ar impune-o o asemenea sarcină ar fi de
o primă importanţă pentru forţa noastră navală şi aeriană. Dacă reuşim,
va trebui să ieşim în vară din îngustimea peninsulei Cotentin, după
atacarea unui şir de linii fortificate germane, apărate de oricâte trupe
puteau aduce germanii. Dar chiar şi aşa, exista o singură cale ferată de-a
lungul căreia ar putea înainta armata noastră şi aceasta va fi probabil
distrusă. În plus, nu era vizibil cum ar putea să ajute Rusia această
acţiune nepromiţătoare. Germanii au lăsat în Franţa douăzeci şi cinci de
divizii mobile. Noi nu am putea avea pregătite decât nouă divizii până în
august, pentru „Barosul”, iar dintre acestea, şapte trebuiau să fie
britanice. Deci nu ar fi nevoie să aducă divizii germane de pe frontul
rusesc.
Cum aceste fapte şi multe altele se prezentau urât în faţa militarilor din
Statul Major, se manifesta o anumită lipsă de convingere şi ardoare, nu
numai printre britanici ci şi printre camarazii noştri americani.
Necontenitele discuţii de Stat Major au continuat în cursul verii.
„Barosul” a fost abandonat prin asentiment general. Pe de altă parte, eu
nu am primit un sprijin pozitiv pentru acţiunea irjupiter” – în nordul
Norvegiei. Am căzut cu toţii de acord asupra unei invazii majore peste
Canal în 1943. Apărea în mod irezistibil întrebarea ce să facem în acest
interval? Era imposibil, pentru Statele Unite şi Britania, să stea
neocupate în timpul acesta, fără să lupte decât doar în deşert.
Preşedintele era hotărât ca americanii să lupte contra germanilor pe
scara cea mai mare posibilă, încă din 1942. Deci, unde se putea realiza
acest lucru? Unde în altă parte decât în Africa de nord franceză, idee la
612
care preşedintele zâmbise totdeauna? Din multe planuri, poate

supravieţui cel mai potrivit. Eu eram mulţumit să aştept răspunsul.
Capitolul XI
A DOUA MEA VIZITĂ LA WASHINGTON. TOBRUK
Deşi generalul Auchinleck nu se simţise destul de puternic ca să preia

iniţiativa în deşert, el aştepta cu oarecare încredere atacul inamicului.
Generalul Ritchie, care comanda Armata a Opta, pregătise sub
supravegherea lui personală o poziţie defensivă complicată, care se
întindea de la Gazala la Bir Hacheim, pe şaptezeci de kilometri, compusă
din puncte fortificate numite „cutii”, apărate în forţă de brigăzi sau forţe
mai numeroase, totul fiind acoperit cu un imens câmp minat. În spatele
acestora, erau ţinute în rezervă toate blindatele şi Corpul al XXX-lea.
Toate luptele în deşert, în afară de cea de la Alamein, începeau cu
mişcări rapide, cu întoarceri largi ale blindatelor pe flancul deşertului.
Rommel a început pe clar de lună, în noaptea de 26-27 mai, şi a pornit
înainte cu toate blindatele, intenţionând să le angajeze şi să le distrugă
pe ale noastre şi sperând, după cum ştim acum, să pună mâna pe Tobruk
în a doua zi a atacului. Acest lucru nu a reuşit să-l realizeze şi, la 10
iunie, după multe lupte amare şi vitejeşti, generalul Auchinleck ne-a
trimis o estimare a pierderilor de ambele părţi. Cifrele la tancuri, tunuri
şi avioane erau satisfăcătoare şi de asemeni precise. Dar, în mod firesc,
m-a izbit următoarea afirmaţie: „Pierderile noastre în oameni sunt
estimate foarte aproximativ la 10 000, dintre care circa 8000 pot fi
prizonieri, dar pierderile Diviziei a 5-a indiene nu sunt încă precis
cunoscute”. Această disproporţie extraordinară între morţi şi răniţi pe
de-o parte şi prizonieri pe de alta, dezvăluia că trebuie să se fi întâmplat
ceva neplăcut. Asta arăta de asemeni că, la Cairo, cartierul general era în
mare măsură incapabil să evalueze evenimentul. În răspunsul meu, nu
m-am ocupat de acest lucru.
În 12 şi 13 iunie, s-a dat o bătălie crâncenă pentru culmile care se
întind între El Adem şi „Knightsbridge”. Aceasta a fost culmea bătăliilor
între tancuri; la sfârşitul ei, inamicii erau stăpânii terenului şi blindatele
noastre erau grav reduse. „Knightsbridge”, centrul comunicaţiilor din
vecinătate, a trebuit să fie evacuat, după o apărare încăpăţânată, iar în
14 a devenit clar că bătălia a luat o întorsătură nefavorabilă pentru noi.
613
Deşertul vestic
Domnul Casey, ministrul de stat, mi-a trimis o telegramă care sublinia

mesajele militare şi conţinca următorul pasaj:
În ce-l priveşte pe Auchinleck însuşi, am toată încrederea posibilă în el,
în conducerea şi în felul în care îndrumă lupta cu forţele pe care le are la
dispoziţie. Singura mea dorinţă este ca el să fie în două locuri în acelaşi
timp, atât aici, în centrul de comandă, cât şi în faţă, ca să conducă
personal Armata a Opta în luptă. În ultimele zile, m-am gândit chiar că ar
fi un lucru bun ca el să se ducă în faţă şi să preia conducerea luptei,
lăsându-l temporar aici pe şeful lui de Stat Major ca să-i ţină locul, dar el
nu gândeşte la fel şi nu vreau să fac presiuni asupra lui. Asta este bătălia
lui Auchinleck, iar deciziile, care şi aşa îi aparţin, trebuie să le ia
personal la faţa locului.
Remarca domnului Casey, despre avantajele ca Auchinleck să preia
personal comanda bătăliei din deşert, mi-a confirmat sentimentul meu
personal pe care i-l exprimasem generalului cu o lună înainte.
Comandantul şef al Orientului Mijlociu era jenat şi stânjenit de
răspunderile sale prea extinse. El se gândea la bătălie, de care depindea
toată activitatea lui, doar ca la o parte a sarcinii sale. Exista mereu
pericolul din nord, faţă de care el simţea că e de datoria lui să-i acorde
614
importanţă şi pe care, noi cei de acasă, aflaţi într-o poziţie mai bună de a
judeca, nu o mai luam în seamă.
Aranjamentul pe care-l făcuse era un compromis. El a lăsat ca bătălia
decisivă să fie dusă de generalul Ritchie, care recent încetase să mai fie
vice-şeful său de Stat Major. În acelaşi timp, îi ţinea pe ofiţer sub o
strictă observaţie, trimiţându-i mereu instrucţiuni. Abia după ce a avut
loc dezastrul, s-a convins, în mare măsură la îndemnurile ministrului de
stat, să facă ce-ar fi trebuit să facă de la început şi să preia direct
conducerea bătăliei. Acest. Fapt îl atribui fşccului său personal, o parte a
vinei căzând fără îndoială asupra mea şi a colegilor mei, pentru
răspunderile nefiresc de mari pe care le-am trasat Comandamentului
din Orientul Mijlociu. Totuşi, noi am făcut tot ce-am putut ca să-l uşurăm
de aceste poveri prea mari prin sfaturi precise, la zi şi
atotcuprinzătoare, pe care el nu le-a acceptat însă. Personal, cred că,
dacă el ar fi preluat de la început comanda şi, după cum era în puterea
lui, ar fi lăsat la Cairo un adjunct care să fie atent spre nord, iar el să se fi
ocupat de restul treburilor imensului teatru asupra căruia prezida, el ar
fi putut câştiga bătălia şi, desigur, când a preluat-o târziu în ziua aceea, a
salvat ce-a mai rămas din ea.
Cititorul va vedea imediat că aceste impresii mi s-au imprimat atât de
adânc încât în directiva din 10 august către generalul Alexander, i-am
arătat clar principala lui datorie, fără nicio îndoială. Omul trăieşte şi
învaţă.
***
Imediat, Tobrukul ne privea cu severitate şi, la fel ca şi în anul

precedent, nu ne îndoiam că trebuia apărat cu orice preţ. Acum, de
asemeni, după o amânare inutilă de o lună, generalul Auchinleck a
chemat Divizia neo-zeelandeză din Siria, dar nu la timp ca să ia parte la
bătălia pentru Tobruk. Noi nu eram satisfăcuţi de ordinele lui către
generalul Ritchie, care nu-i cercau categoric să apere fortăreaţa. Pentru
a mă asigura, am trimis următoarea telegramă:
Suntem bucuroşi că avem asigurarea dumitale că nu ai intenţia să
cedezi Tobrukul. Cabinetul de Război interpretează telegrama dumitale
în sensul că, dacă va fi nevoie, generalul Ritchie va avea atâtea trupe la
Tobruk câte sunt necesare pentru menţinerea lui sigură.
615
Răspunsul nu lăsa nicio îndoială şi am rămas încrezători, bazându-ne

pe experienţa războiului trecut. În plus, poziţia noastră, după cum
subliniase generalul Auchinicck, – apărea pe hârtie mult mai bună decât
în 1941. Aveam o armată desfăşurată pe un front fortificat, în apropiere
de Tobruk, cu o nou construită linie ferată lată, directă, pentru
susţinerea ei. Nu mai eram organizaţi în linie, având comunicaţiile
dependente în mare măsură de mare, ci, conform principiului ortodox al
războiului, mergând înapoi în unghiuri drepte, din centrul frontului spre
baza noastră principală. În aceste condiţii, deşi necăjit de cele
întâmplate, simţeam totuşi, după trecerea în revistă a forţelor de ambele
părţi şi a dificultăţilor uriaşe ale lui Rommel de a se aproviziona, că totul
va fi bine. Cu Divizia neo-zeelandeză deja nu prea departe şi cu
puternice întăriri care se apropiau pe mare, nu mai aveam sentimentul
că o continuare a luptei cu toate forţele de ambele părţi ar mai fi în
detrimentul nostru în timp. De aceea, nu am anulat planurile pe care le
făcusem pentru o a doua vizită la Washington, unde trebuia să negociem
probleme de cea mai mare importanţă pentru strategia generală a
războiului. În acest sens, am fost sprijinit de colegii mei.
***
Principalul obiectiv al călătoriei mele era să ajung la o decizie finală

privind operaţiunile pentru 1942-43. Autorităţile americane în general
şi domnul Stimson şi generalul Marshall în particular, ezitau să se
decidă imediat asupra unui plan care să permită Statelor Unite să
ßngajeze forţele germane pe uscat şi în văzduh în 1942. În caz contrar,
era pericol ca şefii de Stat Major americani să ia serios în considerare o
revizuire a strategiei „Germania mai întâi”. O altă problemă îmi mai
apăsa mintea. E vorba de chestiunea „Aliaje de tub”, codul nostru pentru
ce a devenit mai târziu bomba atomică. Cercetările şi experienţele
noastre ajunseseră acum la un punct în care trebuia făcută o înţelegere
definită cu Statele Unite şi se simţea că acest lucru putea fi realizat doar
prin discuţii personale între mine şi preşedinte. Faptul că, în Cabinetul
de Război, s-a decis ca eu să părăsesc ţara şi Londra însoţit de şeful
Statului Major imperial şi de generalul Ismay, în totul bătăliei deşertului,
arată importanţa pe care o acordam aranjamentului gravelor probleme
strategice care ne stăteau în faţă. Din cauza urgenţei şi crizei situaţiei
noastre în aceste zile foarte dificile, am decis să plec pe calca aerului şi
616
nu pe mare. Asta însemna că vom fi rupţi de întregul flux de informaţii

doar douăzeci şi patru de ore. S-au făcut aranjamente eficiente pentru
transmiterea imediată a mesajelor din Egipt şi pentru trecerea rapidă şi
decodarea tuturor rapoartelor. Nu se aşteptau, şi nici nu au apărut,
întârzieri dăunătoare în luarea deciziilor.
Deşi acum ştiam riscurile pe care le-am avut în zborul nostru de
întoarcere din Bermuda, în ianuarie, încrederea mea în pilotul şef Kelly
Rogers şi în hidroavionui lui Boeing era de aşa natură încât am cerut în
mod special ca el să primească această însărcinare. Am plecat din
Stranraer în noaptea de 17 iunie, la scurt timp după miezul nopţii.
Vremea era perfectă şi era lună plină. Am stat două ore sau mai mult pe
scaunul copilotului, admirând marea lucitoare, frământând problemele
şi gândindu-mă la bătălia îngrijorătoare. Am dormit adânc în
„apartamentul mirilor”, până am ajuns la Gander, în plină zi. Aici am fi
putut să facem plinul, dar nu s-a considerat necesar şi, după ce am făcut
salutul aeroportului, ne-am continuat călătoria. Cum ne deplasam odată
cu soarele, ziua părea foarte lungă. Am luat două prânzuri la interval de
şase ore şi ne-am gândit la o cină târzie, după sosire.
Ultimele două ore am zburat deasupra uscatului şi, pe la ora şapte,
după ora americană, ne-am apropiat de Washington. Când am coborât
încet spre râul Potomac, am observat că vârful monumentului lui
Washington, care are aproape două sute de metri înălţime, era aproape
la nivelul nostru şi i-am spus căpitanului Kelly Rogers că ar fi deosebit
de nefericit dacă am lovi acest obiect dintre toate celelalte din lume. El
mi-a răspuns că va avea o grijă specială să greşească ţinta. Astfel, am
coborât în siguranţă şi uşor pe Potomac, după o călătorie de douăzeci şi
şapte de ore de zbor. Lordul Halifax, generalul Marshall şi alte câteva
oficialităţi ale Statelor Unite ne-au întâmpinat. Am plecat la cină la
ambasada britanică. Era prea târziu pentru mine să zbor la Hyde Park în
noaptea aceca. Am citit ultimele telegrame – nu era nimic important – şi
am luat o cină plăcută în aer liber. Ambasada britanică, aşezată pe o
înălţime, este unul dintre locurile cele mai răcoroase din Washington şi
se compară favorabil în acest sens cu Casa Albă.
A doua zi, pe 19 dimineaţa devreme, am zburat la Hyde Park.
Preşedintele se afla pe aerodromul local şi ne-a văzut făcând aterizarea
cea mai dură pe care am avu t-o vreodată. El m-a salutat cu multă
cordialitate şi, conducând el însuşi maşina, m-a dus spre stâncile
majestoase de deasupra râului Hudson unde se află Hyde Park, casa
617
familiei lui. Preşedintele m-a condus cu maşina prin toată proprietatea,

arătându-mi priveliştile minunate. În această plimbare, am avut câteva
momente de ezitare. Infirmitatea domnului Ràosevelt îl împiedica să
folosească picioarele pe frână, ambreiaj sau accelerator. Un aranjament
ingenios îi permitea să facă totul cu braţele, care erau uimitor de
puternice şi musculoase. M-a invitat să-i simt bicepşii, spunându-mi că
un cunoscut campion de lupte îi invidia. Se. Asta mă liniştea; dar
mărturisesc că, de câteva ori, când maşina era pe iarbă pe marginea
prăpastiei deasupra Hudsonului, speram că mecanismele şi frânele nu
se vor defecta. Tot timpul am discutat probleme şi, cu toate că aveam
grijă să nu-i distrag atenţia de la conducerea maşinii, am făcut mai multe
progrese decât am fi făcut în conferinţe oficiale.
Preşedintele a fost foarte bucuros că l-am adus cu mine pe şeful
Statului Major imperial. Domeniul de interes era totdeauna luminat de
amintiri din tinereţe. Întâmplător, tatăl preşedintelui îl primise la Hyde
Park pe tatăl generalului Brooke. Domnul Roosevelt şi-a exprimat în
consecinţă un viu interes de a-l cunoaşte pe fiu, care ajunsese într-o
poziţie atât de înaltă. Când s-au întâlnit, două zile mai târziu, l-a primit
cu cea mai mare cordialitate, iar personalitatea şi farmecul generalului
Brooke a creat o intimitate aproape imediată, care a ajutat mult la
mersul lucrurilor.
***
I-am spus lui Harry Hopkins despre diversele puncte în care voiam o
dettzic, iar el le-a discutat cu preşedintele, aşa încât terenul a fost
pregătit şi mintea preşedintelui era înarmată în legătură cu fiecare
subiect. Dintre acestea, „Aliajul de tub” era una dintre cele mai complexe
şi, după cum s-a dovedit, în mod copleşitor, cea mai importantă. Aveam
cu mine documentele, dar discuţia a fost amânată până a doua zi, în 20,
întrucât preşedintele avea nevoie de mai multe informaţii de la
Washington. Convorbirea noastră a avut loc după masa de prânz, într-o
cămăruţă mică de la parter. Camera era întunecată, ferită de soare.
Domnul Roosevelt era băgat într-un birou aproape cât camera. Harry
şedea sau stătea în picioare, în spate. Cei doi prieteni americani păreau
că nu simt căldura.
I-am vorbit preşedintelui în termeni generali despre marile progrese
pe care le-am făcut şi despre faptul că oamenii noştri de ştiinţă nu erau
618
convinşi că s-ar putea ajunge la rezultate înainte de terminarea

actualului război. El a răspuns că şi oamenii lui merg înainte, dar nimeni
nu putea şti dacă va ieşi ceva practic, până nu se va face un experiment
pe scară mare. Simţeam amândoi pericolul de a nu face nimic. Ştiam ce
eforturi depuneau germanii pentru a-şi procura aprovizionarea cu „apă
grea” – un termen sinistru, fantastic, nenatural, care a început să se
strecoare în documentele noastre secrcte. Dar dacă inamicul va face o
bombă atomică înaintea noastră? Oricât de sceptici am fi faţă de
afirmaţiile oamenilor de ştiinţă, disputate mult între ei şi exprimate într-
un jargon de neînţeles pentru laici, nu puteam să ne asumăm riscul
mortal de a fi depăşiţi în această sferă îngrozitoare.
Am îndemnat cu putere ca să ne unim toate informaţiile, să lucrăm
împreună pe picior de egalitate şi să împărţim rezultatele, dacă vor
exista, în mod egal între noi. Problema care se ridica era unde să fie
instalată întreprinderea de cercetare. Ne dădeam deja seama de uriaşele
cheltuieli ce le implica aşa ceva şi de grava deturnare de resurse şi
inteligenţă de la alte forme ale eforturilor de război. Având în vedere că
Marea Britanie era supusă bombardamentelor aeriene şi
recunoaşterilor frecvente cfectuate de inamic, era imposibil să se înalţe
pe insulă vastele şi vizibilele întreprinderi care erau necesare. Noi ne
ştiam măcar la fel de avansaţi ca şi Aliatul nostru. Mai era, desigur, şi
alternativa Canadei, care avea şi ea de adus o contribuţie vitală cu
uraniul pe care îl adunase în mod activ. Era o decizie grea să se
cheltuiască mai multe sute de milioane de lire sterline, nu atât pentru
bani cât pentru forme competitive de energie pentru război, pentru un
proiect al cărui succes nu-l putea garanta niciun om de ştiinţă de pe
ambele părţi ale Atlanticului. Cu toate acestea, dacă americanii nu ar fi
vrut să se angajeze în această treabă, noi am fi continuat cu puterile
noastre în Canada sau, dacă guvernul canadian ar fi dat înapoi, atunci în
alt loc din Imperiu. Totuşi, am fost foarte bucuros când domnul
Roosevelt a spus că Statele Unite vor trebui să facă lucrul ăsta. Aşa încât
am luat în comun decizia şi am stabilit o bază de înţelegere. Voi continua
povestea asta în alt capitol. Dar, între timp, nu mă îndoiesc ca progresele
făcute în Britania şi încrederea oamenilor noştri de ştiinţă în succesul
final, pe care le-am împărtăşit preşedintelui, l-au îndemnat la această
gravă şi hotărâtoare decizie.
***
619
Târziu, în noaptea de 20, trenul prezidenţial ne-a dus înapoi la

Washington, unde am ajuns a doua zi la opt dimineaţa. Am fost escortaţi
serios până la Casa Albă şi din nou mi s-a dat camera aceea mare cu aer
condiţionat, unde am locuit confortabil, cu multe grade sub temperatura
din majoritatea restului clădirii. Am răsfoit ziarele, am citit o oră
telegramele, am luat micul dejun, l-am căutat pe Hariy în partea opusă a
coridorului, apoi m-am dus să-l văd pe preşedinte în biroul lui.
Generalul Ismay a venit cu mine. Atunci, i s-a pus preşedintelui în mână
o telegramă. El mi-a trecut-o fără nicio vorbă. În ea scria: „Tobruk s-a
predat cu douăzeci şi cinci de mii de oameni luaţi prizonieri”. Acest
lucru era atât de surprinzător, că nu-mi venea să cred. De aceea i-am
cerut lui Ismay să întrebe la Londra, prin telefon. În câteva minute, el a
adus următorul mesaj, care tocmai sosise la amiralul Harwood din
Alexandria.*
Tobruk a căzut, iar situaţia s a deteriorat atât de mult, încât există

posibilitatea unui atac aerian asupra Alexandriei în viitorul apropiat şi,
având în vedere că se apropie perioada de lună plină, trimit toate
unităţile Flotei Orientale spr sud de Canal, în aşteptarea evenimentelor.
Sper să scot vasul Qucen Elizabeth din docuri spre sfârşitul săptămâniii.
Aceasta a fost cea mai grea lovitură din câte îmi pot aminti din timpul
războiului. Nu doar efectul militar era dureros, dar afecta reputaţia
armatei britanice. La Singapore, optzeci şi cinci de mii de oameni se
predaseră unui număr inferior de japonezi. Acum, la Tobruk, o
garnizoană de douăzeci şi cinci de mii (de fapt treizeci şi trei de mii) de
soldaţi încercaţi au pus jos armele în faţa a jumătate, poate, din numărul
lor. Dacă acest lucru era tipic pentru armata deşertului, nu puteau fi
măsurate dezastrele care aşteptau Africa de nord-est. Nu am încercat să-
mi ascund în faţa preşedintelui şocul pe care l-am primit. Era un
moment amar. Înfrângerea e un lucru, ruşinea e altul. Nimic nu putea
depăşi simpatia şi cavalerismul celor doi prieteni ai mei. Nu au existat
reproşuri; nu s-a rostit nicio vorbă rea. „Ce putem face noi ca să
ajutăm?”, a întrebat Roosevelt. Am răspuns imediat: „Daţi-ne câte
tancuri Sherman puteţi şi transportaţi-le cu vaporul în Orientul Mijlociu
cât mai repede posibil”. Preşedintele a trimis după generalul Marshall,
care a sosit după câteva minute, şi i-a spus despre cererea mea. Marshall
a răspuns: „Domnule preşedinte, tancurile Sherman abia intră în
620
producţie. Primele câteva sute au fost trimise la diviziile noastre

blindate care până acum au trebuit să se mulţumească cu echipamente
depăşite. Este un lucru groaznic să iei armele din mâinile unui alt soldat.
Totuşi, dacă nevoia britanicilor este atât de mare, au să le aibă; şi am
putea să le dăm în plus o sută de tunuri autopropulsate de 105 mm”.
Pentru a completa relatarea, trebuie spus că americanii şi-au depăşit
promisiunile. Trei sute de tancuri Sherman, cu motoarele încă
nemontate, şi o sută de tunuri au fost încărcate în şase vase ale lor,
dintre cele mai rapide, şi trimise la Canalul de Suez. Vasul cu toate
motoarele tancurilor a fost scufundat de un submarin dincolo de
Bermuda. Fără nicio vorbă din partea noastră, preşedintele şi Marshall
au pus altă încărcătură de motoare, în alt vas rapid, şi l-au trimis să
ajungă din urmă convoiul.
„Prietenul la nevoie se cunoaşte”.
***
La 21 iunie, când eram singuri după masa de prânz, Harry mi-a spus:
„Sunt câţiva ofiţeri americani pe care preşedintele ar vrea să-i întâlneşti
pentru că sunt foarte bine apreciaţi de Marshall şi de el”. De aceea, la ora
cinci, generalii-maiori Eisenhower şi Clark au fost aduşi în camera mea
cu aer condiţionat. Am rămas imediat impresidnat de aceşti bărbaţi
remarcabili dar necunoscuţi până acum. Tocmai veniseră de la
preşedinte, pe care îl văzuseră pentru prima dată. Am discutat aproape
numai despre importanta invazie peste Canal din 1943, „încercuire”
cum i se spunea pe atunci, la care fusese probabil concentrată gândirea
lor. Am avut o conversaţie agreabilă, care a durat peste o oră. Eram
sigur că cei doi ofiţeri urmau să joace lin rol important în ea şi că de
aceea au fost trimişi să facă cunoştinţă cu mine. Astfel a început o
prietenie care, cu toate suişurile şi coborâşurile războiului, am păstrat-o
cu mare satisfacţie până în ziua de azi.
Între timp, capitularea Tobrukului a reverberat în întreaga lume. În 22,
eu şi Hopkins luam prânzul cu preşedintele în odaia lui. Imediat a sosit
domnul Elmer Davis, şeful Biroului Informaţii de război, cu un tanc de
ziare din New York cu titluri înflăcărate, ca „Furie în Anglia”, „Căderea
Tobrukului poate aduce schimbarea guvernului”, „Churchill va fi supus
votului de neîncredere” etc. Fusesem invitat de generalul Marshall să
vizitez o tabără a armatei în Carolina de Sud. Trebuia să plecăm cu
621
trenul, cu el şi cu domnul Stimson, în noaptea de 23 iunie. Domnul Davis

m-a întrebat dacă, având în vedere situaţia politică de acasă, consideram
înţelept să continui programul care, bineînţeles, fusese minuţios
Qrganizat. Nu ar putea fi interpretat greşit dacă inspectez trupe în
America în timp ce probleme cu consecinţe vitale au loc atât în Africa cât
şi la Londra? Am răspuns că, desigur, voi face inspecţia aşa cum a fost
plănuită şi că mă îndoiesc că aş putea provoca prin asta un „lobby” de
douăzeci de membri împotriva guvernului, printr-un vot de
neîncredere. De fapt, acesta a fost chiar numărul de voturi pe care le-au
obţinut nemulţumiţii.
În consecinţă, am pornit a doua noapte, cu trenul, spre Carolina de Sud
şi am ajuns la Fort Jackson a doua zi dimineaţă. Trenul nu s-a oprit într-
o gară ci în câmp deschis. Era o zi fierbinte şi am ieşit din tren direct pe
terenul de paradă, care îmi amintea de câmpiile Indiei în anotimpul
fierbinte. Ne-am dus mai întâi sub un umbrar şi am văzut defilând
blindatele şi infanteria americană. Apoi, am văzut exerciţiile cu
paraşuta. Erau impresionante şi convingătoare. Nu mai văzusem
vreodată o mie de oameni sărind deodată din avioane. Mi se dăduse un
aparat de emisie recepţie portabil, un „Walkie-talkie”. Era prima oară
când mânuiam un asemenea lucru. După-amiază, am văzut diviziile
americane produse în masă, făcând exerciţii de câmp cu muniţie
adevărată. La sfârşit, i-am spus lui Ismay (căruia îi sunt îndatorat): „Ce
crezi despre asta?” El a răspuns: „Să pui aceste trupe împotriva trupelor
germane ar fi o crimă”. La care eu am zis: „Greşeşti. Sunt un material
minunat şi vor învăţa repede.” Totuşi, gazdelor mele americane le-am
repetat părerea mea că e nevoie de doi ani sau mai mult ca să pregăteşti
un soldat. Desigur că, doi ani mai târziu, trupele pe care le-am văzut în
Carolina s-au purtat ca nişte veterani.
Am zburat înapoi la Washington în după-amiaza de 24, unde am primit
diverse rapoarte, iar a doua seară am pornit spre Baltimore, unde se afla
hidroavionul meu. Preşedintele şi-a luat rămas bun la Casa Albă, cu
toată graţia şi curtoazia lui, iar Harry Hopkins şi Averell Harriman au
venit să mă conducă. Pasarela îngustă, închisă, care ducea la apă, era
păzită de poliţişti americani înarmaţi. Părea că este o atmosferă
tensionată şi ofiţerii arătau serioşi. Înainte de a decola, mi s-a spus că
unul dintre oamenii de serviciu în haine civile fusese prins cu un
revolver în mână şi mormăind că „îmi va face felul” şi alte câteva
expresii cu caracter depreciativ. S-au repezit la el şi l-au arestat. După
622
aceea, a reieşit că era un nebun. Nebunii sunt un pericol special pentru

persoanele publice.
Am coborât la Botwood a doua zi dimineaţă, pentru a face plinul, şi am
plecat din nou, după o masă cu homar proaspăt. După aceea, am mâncat
după programul stomacului – adică la. Intervalele obişnuite între mese –
şi am dormit când am putut. Am stat în scaunul copilotului când, după ce
am zburat peste Irlanda de nord, ne-am apropiat în zori de Clyde şi am
aterizat în siguranţă. Trenul aştepta, cu Peck, unul dintre secretarii mei
personali, cu o masă de corespondentă şi ziare din ultimele cinci zile.
Într-o oră, am plecat spre sud. Se părea că pierdusem copleşitor
alegerile parţiale la Maldon. Acesta era unul dintre produsele
însoţitoare ale Tobrukului.
Mie mi se părea că acum era un moment neprielnic. M-am dus la
culcare, am răsfoit prin dosare un timp, apoi am dormit patru sau cinci
ore, până am ajuns la Londra. Ce binecuvântare este darul somnului!
Cabinetul de Război se tifla pe peron să mă salute la sosire şi, curând,
eram la lucru în Camera Cabinetului.
Conferinţa de la Alger, iunie 1943
623
Capitolul XII
VOTUL DE NEÎNCREDERE
Sporovăiala şi criticile presei, acolo unde lucrau condeiele cele mai

ascuţite şi se ridicau multe voci ţipătoare, şi-au găsit echivalentul în
activitatea câtorva zeci de membri din Camera Comunelor şi într-o
atitudine foarte tristă a marii noastre majorităţi. În această situaţie, un
guvern putea fi răsturnat dacă nu printr-un vot, prin acea forţă de opinie
care l-a făcut pe domnul Chamberlain să renunţe la putere în mai 1940.
Dar guvernul de coaliţie naţională, fortificat de refacerea din februarie,
era masiv şi copleşitor ca forţă şi unitate. Toţi miniştrii principali
stăteau laolaltă în jurul meu, fără niciun gând neloial. Se părea că îmi
păstrasem încrederea tuturor acelora care urmăreau desfăşurarea
evenimentelor în deplină cunoştinţă de cauză şi împărţeau răspunderile.
Nimeni nu s-a poticnit. N-a existat nicio şoaptă de intrigă. Eram un cerc
puternic, de neînfrânt şi capabil să suporte orice atac politic extern şi să
persevereze în cauza comună, în ciuda tuturor dezamăgirilor.
Avusesem o lungă succesiune de nenorociri şi înfrângeri – Malaya,
Singapore, Birmania; bătălia pierdută a lui Auchinleck în deşert; Tobruk,
neexplicat şi se părea inexplicabil; rapida retragere a armatei deşertului
şi pierderea tuturor cuceririlor noastre în Libia şi Cyrenaica; şase sute
de kilometri de retragere spre frontiera Egiptului; peste cincizeci de mii
de oameni ai noştri morţi, răniţi sau prizonieri. Pierdusem mari cantităţi
de artilerie, muniţii, vehicole şi depozite de tot felul. Eram din nou la
Mersa Matruh, pe vechile poziţii din urmă cu doi ani, dar de data asta cu
Rommel şi germanii lui triumfători înaintând în camioanele capturate
de la noi, hrăniţi cu rezervele noastre de petrol, trăgând de multe ori cu
propriile noastre muniţii. Încă nişte marşuri, încă un succes şi Mussolini
şi Rommel aveau să intre împreună în Cairo sau în ruinele acestuia.
Totul atârna în balanţă şi, după surprinzătoarele insuccese pe care le-
am suferit şi aflându-ne în faţa unor factori necunoscuţi care puteau
acţiona, cine putea prezice cum se va înclina balanţa?
Situaţia parlamentară avea nevoie de o definire promptă. Părea totuşi
destul de dificil să cerem un nou vot de încredere din partea Camerei
Comunelor, atât de curând după cel care a precedat situaţia de la
Singapore. A fost foarte convenabil aşadar că, la 25 iunie, membrii
nemulţumiţi au hotărât între ei să pună pe ordinea de zi o moţiune de
neîncredere. Suna astfel:
624
Această Cameră, în timp ce se înclină în faţa eroismului şi rezistenţei

forţelor armate ale Coroanei aflate în condiţii de excepţională
dificultate, nu are încrederc în conducerea centrală a războiului.
Moţiunea s-a depus în numele lui Sir John Wardiaw-Milne, un membru
influent al Partidului Conservator. El era preşedintele puternicului
Comitet al Finanţelor, format din reprezentanţii tuturor partidelor, şi ale
cărui rapoarte despre cazuri de risipă administrativă şi ineficienţă le-am
studiat totdeauna cu atenţie. Comitetul avea multe informaţii la
dispoziţie şi multe contacte cu cercul exterior al maşinii noastre de
război. Când s-a anunţat că moţiunea va fi susţinută de amiralul flotei,
Sir Roger Keyes, şi sprijinită de fostul secretar de stat pentru război,
domnul Hore-Belisha, a fost imediat evident că se făcuse o provocare
serioasă, într-adevăr, în unele ziare şi pe culoare se vorbea despre o
apropiată criză politică decisivă.
Am spus imediat că vom da ocazia unor dezbateri publice depline şi am
fixat pentru aceasta data de 1 iulie. Am simţit necesar să fac un singur
anunţ şi i-am telegrafiat lui Auchinleck: „Când vorbesc la dezbaterea
pentru votul de neîncredere, joi, pe la ora 4 p.m., consider necesar să
anunţ că ai preluat comanda, înlocuindu-l pe Ritchie începând din 25
iunie.”
Criza bătăliei din Egipt a devenit tot mai gravă şi se credea, în mare
măsură, că în curând, Cairo şi Alexandria vor cădea sub sabia de foc a lui
Rommel. Mussolini se pregătea într-adevăr să zboare la cartierul
general al lui Rommel, în ideea de a lua parte la intrarea triumfală a
acestuia într-unul dintre cele două oraşe sau în ambele. Se părea că vom
ajunge la un apogeu, atât pe frontul parlamentar cât şi pe cel din deşert,
în acelaşi moment. Când criticii noştri au realizat că se vor confrunta cu
guvernul nostru naţional unit, o parte a ardoarei lor s-a evaporat’ şi cel
care a introdus moţiunea s-a oferit să o retragă, dacă situaţia critică din
Egipt făcea ca discuţia publică să fie prematură. Totuşi, noi nu aveam
intenţia să-i lăsăm să scape aşa uşor. Considerând că, timp de aproape
trei săptămâni, întreaga lume, prieteni sau duşmani, au urmărit cu
îngrijorare tensiunea militară şi politică crescândă, era imposibil să nu
ducem lucrurile până la capăt.
***
625
Dezbaterea a fost deschisă de Sir John Wardiaw-Milne într-un discurs

îndemânatic în care a pus problema principală. Această moţiune nu era
„un atac împotriva ofiţerilor de pe câmpul de luptă, ci un atac definit
asupra conducerii centrale de aici, din Londra, şi sper să arăt că toate
cauzele eşecului nostru se află aici, mai mult decât în Libia sau în altă
parte. Prima greşală vitală pe care am făcut-o în război a fost faptul că
am combinat funcţia de prim-ministru cu aceea de ministru al Apărării.”
El a accentuat asupra „îndatoririlor enorme” ce revin celui care deţine
ambele funcţii. „Trebuie să avem un conducător puternic, cu depline
puteri, ca şef al Comitetului Şefilor de Stat Major. Vreau un om puternic
şi independent, care să-şi numească generalii şi amiralii şi aşa mai
departe. Vreau un om puternic care să se ocupe de toate trei ramurile
forţelor armate ale Coroanei… destul de puternic ca să ceară toate
armele necesare pentru victorie… care să asigure ca generalilor,
amiralilor şi mareşalilor aerului să li se permită să-şi facă treaba în felul
lor şi să nu se amestece nimeni de sus în mod inutil. Mai presus de toate,
vreau un om care, dacă nu obţine ce vrea, să fie gata să-şi dea demisia…
Am suferit destul ca urmare a lipsei unei examinări atente de către
primul-ministru a celor ce se întâmplă aici acasă şi, de asemeni, de lipsa
acelor îndrumări pe care ar trebui să le primim de la ministrul Apărării
sau alt ofiţer, oricare ar fi titulatura lui, care răspunde de forţele
armate… Este clar pentru orice civil că seria de dezastre din ultimele
câteva luni şi, de fapt, din ultimii doi ani, se datorează conducerii
centrale a războiului.”
Toate acestea prindeau, dar Sir John a făcut atunci o digresiune: „Ar fi
de dorit o mişcare – dacă Majestatea sa Regele şi Alteţa Să Regală, vor fi
de acord – ca Alteţa sa Regală, ducele de Gloucester, să fie numit
comandant şef al armatei britanice – bineînţeles fără îndatoriri
administrative.” Acest lucru s-a dovedit dăunător cazului susţinut,
întrucât era considerat ca o propunere de a implica familia regală în
răspunderi dureros controversate. De asemeni, numirea în calitatea de
Comandant suprem al războiului, cu puteri aproape nelimitate, şi
asocierea funcţiei cu aceea a unei Alteţe regale părea să aibă un iz de
dictatură. De aici încolo, lunga şi amănunţita acuzare părea că îşi pierde
suflul. Sir John a încheiat: „Camera trebuie să arate clar că vrem un om
care să-şi consacre tot timpul pentru câştigarea războiului, să’răspundă
deplin de toate forţele armate ale Coroanei şi, când îl vom stabili,
626
Camera să-l împuternicească să-şi ducă sarcina cu autoritate şi

independenţă.”
Această moţiune a fost susţinută de Sir Roger Keyes. Amiralul,
îndurerat pentru că fusese înlocuit din funcţia de Director al
operaţiunilor combinate şi, încă mai mult, de faptul că eu nu am fost de
acord să-i accept sfatul când era acolo, fera reţinut în atacul său datorită
îndelungatei lui prietenii cu mine. El şi-a îndreptat critica în special
asupra consilierilor mei de specialitate – menţionându-i bineînţeles pe
şefii de Stat Major. „Este greu că, de trei ori în cariera sa – la Galipoli, în
Norvegia şi în Mediterana – primul-ministru a fost împiedicat să ducă la
îndeplinire lovituri strategice care puteau modifica mersul a două
războaie, de fiecare dată pentru că acei consilieri navali constituţionali
au refuzat să împartă răspunderea cu el, dacă aceasta implica vreun
risc.” Inconsistenţa între acest argument şi acela al autorului moţiunii
nu a trecut neobservată. Unul dintre membrii Partidului Laburist
Independent, domnul Stephen, a întrerupt pentru a sublinia că autorul a
propus „un vot de neîncredere pe baza faptului că primul-ministru s-a
amestecat nefiresc în conducerea războiului; în timp ce susţinătorul lui
pare să afirme că, dimpotrivă, a intervenit în suficientă măsură la
conducerea războiului”. Ideea era evidentă pentru Cameră.
„Aşteptăm de la primul-ministru, a spus amiralul Keyes, să-şi pună casa
în ordine şi să ralieze din nou ţara în sarcina ei uriaşă”. Aici, un alt
socialist a făcut o intervenţie pertinentă. „Moţiunea este îndreptată
împotriva conducerii centrale a războiului. Dacă moţiunea este
acceptată, primul-ministru trebuie să plece; dar onorabilul şi galantul
membru, face apel la noi să-l păstrăm pe primul-ministru la postul său”.
„Ar fi, a spus Sir Roger, un dezastru deplorabil dacă primul-ministru ar
trebui să plece”. Astfel că dezbaterea n-a mers bine de la început.
Totuşi, în continuare, criticii erau în frunte. Noul ministru al producţiei,
căpitanul Oliver Littcâton, care se ocupa de plângerile noastre, a avut un
pasaj furtunos în care a relatat în întregime, amănunţit, acest aspect.
Conservatorii au dat guvernului un sprijin consistent, în special prin
domnul Boothby, care a ţinut un discurs puternic şi folositor. Lordul
Winterton, decanul de vârstă al Camerei, a reînviat forţa atacului şi l-a
concentrat asupra mea. „Cine este ministrul guvernului care a controlat
practic operaţiunea de la Narvik? Actualul prim-ministru, care era pe
atunci prim Lord al Amiralităţii… Nimeni nu îndrăzneşte să dea vina,
acolo unde ar trebui să fie constituţional, pe primul-ministru… Dacă
627
oriunde avem dezastre, primim acelaşi răspuns, că orice s-ar întâmpla

nu trebuie să-l învinuim pe primul-ministru, ajungem foarte aproape de
poziţia morală şi intelectuală a poporului german – «Führerul are
totdeauna dreptate»… În cei treizeci şi şapte de ani de când sunt în
această Cameră, nu am văzut niciodată asemenea încercări de a-l absolui
pe primul-ministru de răspundere, cum se întâmplă acum… În războiul
trecut, nu am avut nimic comparabil cu această serie de dezastre. Acum,
vedeţi de câte a scăpat acest guvern – pentru că «Führerul are totdeauna
dreptate». Cu toţii suntem de acord că primul-ministru a fost generalul
curajului şi constantei noastre în 1940. Dar multe s-au întâmplat din
1940 încoace. Dacă această serie de dezastre continuă, onorabilul domn,
printr-un act de autoabnegare pe eire orice bărbat îl poate îndeplini, ar
trebui să se ducă la colegii lui – şi sunt mai mulţi oameni acum pe banca
ministerială potriviţi să fie prim-ministru – şi să sugereze ca unul dintre
aceştia să formeze un guvern, iar onorabilul domn să-şi asume şi el o
funcţie sub conducerea unuia dintre aceştia. Ar putea s-o facă de pildă
ca ministru de Externe, pentru că felul în care a condus relaţiile noastre
ca Rusia şi cu Statele Unite a fost perfect”.
A fost imposibil pentru mine să ascult mai mult de jumătate din
discursurile dezbaterii animate care a durat până aproape de trei
noaptea. Trebuia să-mi formulez răspunsul pentru a doua zi, dar
gândurile mele erau concentrate la bătălia care părea că stă în cumpănă
în Egipt.
***
Dezbaterea, care a durat până în orele mici ale zilei următoare, a fost
reluată cu o nouă vigoare în 2 iulie. Desigur, nu se putea nega libertatea
cuvântului sau lipsa acesteia. Un membru a mers până acolo încât a
spus:
Avem în ţara asta cinci sau şase generali, membri ai altor naţiuni, cehi,
polonezi şi francezi, cu toţii instruiţi în folosirea armelor germane şi a
tehnicii germane. Ştiu că ne-ar răni mândria, dar nu ar fi oare posibil să-
i punem temporar pe unii dintre aceştia să răspundă de câmpul de luptă
până când vom avea oamenii noştri instruiţi? E ceva rău în a trimite
acolo aceşti oameni de acelaşi rang cu generalul Ritchic? De ce nu i-am
pune pe câmpul de luptă să răspundă de trupele noastre? Ei ştiu cum să
lupte în acest război; ai noştri nu ştiu şi eu spun că e mult mai bine să
628
câştigi bătălia şi să salvezi vieţile soldaţilor britanici sub conducerea

altor membri ai Naţiunilor Unite, decât să le pierzi sub conducerea
propriilor noştri ofiţeri ineficienţi. Primul-ministru trebuie să-şi dea
seama că, în ţara asta, circula o glumă pe buzele tuturor, că, dacă
Rommel ar fi fost în armata britanică, el n-ar fi avut decât gradul de
sergent. * Nu-i aşa? Este o glumă ce circulă în întreaga armată. Există un
om în armata britanică – şi asta arată cum îi folosim pe oamenii noştri
instruiţi – care a trecut peste Ebro, în Spania, 150000 de oameni:
Michael Dunbar. El este în prezent sergent într-o brigadă de blindate în
ţară. În Spania, a fost şef de Stat Major; a câştigat bătălia de pe Ebro, dar
în armata britanică este sergent. Fapt este că armata britanică suferă de
prejudecata de clasă. Trebuie s-o schimbaţi. În cazul când Camera
Comunelor nu are curajul determine guvernul să schimbe situaţia, o vor
face evenimentele. Deşi Camera poate să nu mă ia în consideraţie azi, o
să o facă peste o săptămână. Amintiţi-vă vorbele mele lunea sau marţea
viitoare. Evenimentele sunt cele care critică guvernul. Tot ce facem noi
este doar să le dăm glas, poate în mod nepotrivit, dar încercăm să o
facem.
Principala acuzaţie împotriva guvernului a fost rezumată de domnul
Hore-Belisha, fostul secretar de stat pentru Război. El a încheiat: „S-ar
putea să pierdem Egiptul şi s-ar putea să nu-l pierdem – mă rog lui
Dumnezeu să nu-l pierdem – dar având în vedere că primul-ministru a
zis că o să păstrăm Singapore, că vom păstra Creta, că am sfărâmat
armata germană în Libia… când am citit că tot el spune că vom păstra
Egiptul, îngrijorările mele au devenit mai mari… Cum poate cineva să-şi
pună nădejdea în judecăţi care s-au dovedit, în repetate rânduri, că au
fost greşite? Asta trebuie să decidă Camera Comunelor. Gândiţi-vă ce
este în joc. Într-o sută de zile, ne-am pierdut Imperiul din Orientul
Îndepărtat. Ce se va întâmpla în următoarele o sută de zile? Fiecare
membru să voteze după conştiinţa lui.”
În desfăşurarea dezbaterii, eu am urmat după acest puternic discurs.
Camera Comunelor era arhiplină. Bineînţeles, am atins toate punctele la
care m-am gândit. Domnul Hore Belisha se referise la defectele
tancurilor britanice şi la inferioritatea echipamentelor noastre de
blindate. El nu era pe o poziţie favorabilă să facă acest lucru, din cauza
situaţiei dinainte de război a Ministerului Războiului. Am putut întoarce
roata împotriva lui.
629
Ideea cu privire la tanc a fost o concepţie britanică. Folosirea forţelor

blindate, aşa cum se face acum, a fost în mare măsură franceză, după
cum arată cartea generalului de Gaulle. Germanilor le-a rămas să
transforme aceste idei în folosul lor. Timp de trei sau patru ani înainte
de război, ei au lucrat intens, cu obişnuita lor atenţie, la proiectarea şi
producerea tancurilor şi au studiat practica războiului cu blindate. Te-ai
fi aşteptat ca şi secretarul de stat pentru Război, chiar dacă nu a putut
obţine bani pentru o producţie pe scară largă, să fi dispus construirea
unor unicate în mărime naturală „pe care să le testeze exhaustiv, să
aleagă fabricile şi să le asigure uneltele necesare, ca acestea să poată
începe o producţie de masă a tancurilor şi a armelor antitanc la
începutul războiului.
Când s-a încheiat ceea ce aş putea numi perioada Belisha, am rămas cu
circa 250 vehicole blindate, dintre care foarte puţine aveau măcar un
tun cu proiectile de 2 livre. Majoritatea acestora au fost distruse sau
capturate în Franţa.
Vreau să accept, într-adevăr trebuie să accept, ceea ce nobilul Lord
Winterton a numit „răspunderea constituţională” pentru tot ceea ce s-a
întâmplat, şi consider că am transmis această răspundere, pentru că nu
m-am amestecat în mânuirea tehnică a armatelor aflate în contact cu
inamicul. Dar, înainte de începerca bătăliei, l-am îndemnat pe generalul
Auchinleck să preia el însuşi comanda, pentru că eram sigur că nimic nu
avea să se întâmple în regiunea de vest a Orientului Mijlociu în luna
următoare sau în cealaltă, care să fie comparabil în importanţă cu lupta
aceasta din deşertul de vest şi am considerat că el este omul pentru
această treabă. El mi-a adus mai multe motive ca să nu facă asta, aşa că
bătălia a fost condusă de generalul Ritchie. După cum am anunţat marţi
Camera, la 25 iunie, generalul Auchinleck l-a înlocuit pe generalul
Ritchie şi a preluat el însuşi comanda. Noi am aprobat imediat această
decizie, dar trebuie să mărturisesc foarte sincer că problema nu era una
în care să ne putem forma o părere finală în ce priveşte ofiţerul înlocuit.
Nu pot pretinde să-mi formez o părere despre ce s-a întâmplat în
bătălie. Îmi place ca toţi comandanţii de pe uscat, de pe mare şi din
văzduh să simtă că guvernul stă ca un zid puternic între ei şi toate
formele de critică din partea publicului. Ei trebuie să aibă o şansă
corectă şi chiar mai mult decât o singură şansă. Oamenii pot face greşeli
şi învaţă din ele. Oamenii pot avea ghinion, iar norocul lor se poate
schimba. Oricum însă, generalii nu-şi vor asuma riscuri dacă nu simt că
630
au în spatele lor un guvern puternic. Ei nu-şi vor asuma răspunderi dacă

nu simt că nu trebuie să se uite peste umăr sau să-şi facă griji despre ce
se întâmplă în ţară, dacă nu simt că-şi pot concentra privirea asupra
inamicului. Şi pot adăuga că nu veţi avea un guvern care să-şi asume
riscuri, dacă nu simte că are în spatele lui o majoritate loială, solidă.
Uitaţi-vă la lucrurile care ni se cer să le facem acum şi închipuiţi-vă la ce
fel de atac am fi supuşi dacă le-am face şi am eşua. În timp de război,
dacă vrei servicii, trebuie să oferi loialitate…
Vreau să spun câteva cuvinte „de mare adevăr şi respect” – cum se
exprimă în documentele diplomatice – şi sper să mi se acorde deplină
libertate de dezbatere. Acest Parlament are o răspundere specială. A
prezidat în perioada începutului nenorocirilor care au căzut asupra
lumii. Datorez mult Camerei şi am speranţa că ea va putea vedea
sfârşitul acestor nenorociri şi triumful nostru. Acest lucru se poate
realiza numai dacă, în lunga perioadă care mai trebuie probabil
traversată, Camera asigură un fundament solid guvernului exccutiv
responsabil, împuternicit chiar prin votul ei. Camera trebuie să fie un
factor permanent stabilizator în stat şi nu un instrument prin care
sccţiunile nemulţumite din presă pot să determine o criză după alta.
Dacă vrem ca democraţia şi instituţiile parlamentare să triumfe în acest
război, este absolut necesar ca guvernul care se bazează pe acestea să
poată fi capabil să acţioneze şi să îndrăznească. Servitorii Coroanei să nu
fie agasaţi cu cicăleli şi batjocuri, iar propaganda inamicului să nu fie
hrănită inutil din propria noastră palmă şi reputaţia noastră să nu fie
defăimată şi subminată în întreaga lume. Dimpotrivă, voinţa întregii
Camere trebuie să se manifeste în ocaziile importante. Este important ca
în problemele internaţionale să conteze nu numai cei care vorbesc ci şi
cei care urmăgesc, ascultă şi judecă. În fond, încă mai luptăm pentru
vieţile noastre şi pentru cauze mai dragi decât însăşi viaţa. Nu avem
dreptul să presupunem că victoria este sigură; va fi sigură dacă nu
eşuăm în îndatoririle noastre… Critica sobră şi constructivă, sau critica
în şedinţe secrete are un rol deosebit, dar datoria camerei Comunelor
este ori să sprijine guvernul, ori să-l schimbe. Dacă nu-l poate schimba,
trebuie să-l susţină. Nu există o cale de mijloc în timp de război… În
străinătate se transmit doar cuvântările ostile şi inamicul nostru le
foloseşte din plin.
Iniţiatorul votului de neîncredere a propus ca să mi se’ ia răspunderile
în domeniul apărării, pentru ca o figură militară sau un alt personaj,
631
care nu a fost numit, să-şi asume conducerea generală a războiului, ca

acesta să aibă controlul complet asupra Forţelor armate ale Coroanei, să
fie şeful şefilor de Stat Major, să numească şi să înlăture generali şi
amirali, să fie totdeauna gata să-şi dea demisia – adică să se
împotrivească colegilor săi politici, dacă aceştia pot fi consideraţi qplegi
– în cazul când nu obţine tot ce vrea, că acesta ar trebui să aibă în
subordine un duce regal în calitate de Comandant şef al armatei şi în
sfârşit, deşi nu s-a menţionat, presupun că acest personaj nenumit, ar
irebui să considere că primul-ministru este doar – un personaj
secundar, care să dea explicaţii, să-şi ceară scuze şi să ceară iertare
Parlamentului atunci când lucrurile merg prost, aşa cum merg adesea şi
vor mai merge. Aici este vorba oricum de politică. Este un sisiem foarte
diferit de sistemul parlamentar, sub care trăim. O asemena politică
poate ajunge uşor să fie transformată în dictatură. Vreau să arăt cu
deplină claritate că, în ce mă priveşte, eu nu voi lua parte la un
asemenea sistem.
Sir John J. Wardiaw-Milne a intervenit aici spunând: „Sper că
onorabilul meu prieten nu a uitat fraza iniţială care era, «supun
Cabinetului de Război» „?
Am continuat:
„Supus Cabinetului de Război”, împotriva căruia acest atotputernic
potentat nu trebuie să ezite să-şi dea demisia de fiecare dată când fiu
obţine ce vrea. Rste un glan, dar nu este un plan la aire eu personal aş fi
interesat să iau parte şi nu cred că este un plan pe placul Camerei.
Impunera unui vot de neîncredere de către membri din toate partidele
este un eveniment considerabil. Vă rog să nu lăsaţi Camera să
subestimeze gravitatea lucrului care s-a făcut. A fost trâmbiţat în lumea
întreagă, spre ruşinea noastră, iar când fiecare naţiune aşteaptă să vadă
care este adevărata hotărâre şi convingere a Camerei Comunelor,
trebuie să se meargă până la capăt. În întreaga lume, în Statele Unite, pot
depune mărturie, în Rusia, în îndepărtata Chină şi în fiecare ţară
subjugată, toţi prietenii noştri aşteaptă să afle dacă în Britania este un
guvern puternic, solid, şi dacă conducerea lui naţională va fi
condamnată sau nu. Fiecare vot contează. Dacă cei care ne-au atacat
sunt reduşi la proporţii minime şi votul lor de neîncredere faţă de
guvernul naţional se transformă într-un vot de neîncredere împotriva
autorilor acestuia, să n-aveţi nicio îndoială că un strigăt de bucurie se va
înălţa din partea fiecărui prieten din Britania şi al fiecărui servitor
632
credincios al acestei cauze, iar sunetul dezamăgirii va zbârnâi în

urechile tiranilor pe care ne străduim să-i răsturnăm.
Camera a trecut la vot şi moţiunea de „neîncredere” a lui Sir John
Wardiaw-Milne a fost înfrântă cu 475 de voturi contra 25.
Prietenii mei au aşteptat rezultatul cu reală îngrijorare. Au fost
încântaţi de rezultat şi, când m-am trezit, am primit felicitările lor.
***
O curioasă chestiune istorică a fost atinsă în dezbatere de către domnul

Walter F.lliot când a amintit de relatarea lui Macaulay despre
administraţia domnului Pitt. „Pitt era în fruntea unei naţiuni angajate
într-o lupta pe viaţă şi pe moarte… Dar fapt este că, pupă opt ani de
război, după o mare cheltuială de viaţă… şi avere, armata engleză a lui
Pitt era batjocura întregii Fu rope. Aceasta nu se putea mândri cu nici o
singură faptă strălucită. Nu se arătase pe continent decât pentru a fi
înfrântă, alungată, obligată să se reîmbarce.” Totuşi, Macaulay a
continuat să relateze că Pitt era totdeauna susţinut de Camera
Comunelor. „Astfel, într-o perioadă lungă şi plină de calamităţi, fiecare
dezastru care se întâmpla în afara zidurilor Parlamentului era, în mod
regulat, urmat de un triumf în interiorul acestora. În cele din urmă, el nu
a avut de întâmpinat nicio opoziţie şi, în anul 1799, cea mai
marejnajoritate care s-a adunat să voteze împotriva guvernului a fost de
douăzeci şi cinci”. „E curios, a spus domnul Elliot, cum se repetă într-un
fel istoria”. El nu putea şti înainte de vot cât de adevărat era lucrul ăsta.
Şi eu am fost uimit că cifra de douăzeci şi cinci era aproape exactă cu cea
pe care o menţionasem preşedintelui şi lui Harry Hopkins când eram cu
ci la Casa Albă, în ziua ştirilor de la Tobruk.
Capitolul XIII
ARMATA A OPTA LA STRÂMTOARE
Capturarea Tobrukului fără un asediu îndelungat a revoluţionat

planurile Axei. Până atunci, se intenţionase ca, după ocuparea acestuia,
Rommel să stea la frontiera Egiptului, iar Malta să fie luată cu forţe
apropiate şi transportate pe mare. Încă în 21 iunie, Mussolini a repetat
aceste ordine. În ziua de după căderea Tobrukului, Rommel a raportat
633
că propune să distrugă mica forţă britanică rămasă la frontieră şi astfel

să deschidă calea spre Egipt. Situaţia şi moralul forţelor sale, marea
captură de muniţii şi aprovizionare şi slăbiciunea poziţiei britanice
îndemna la urmărire „în inima Egiptului1’. El cerea aprobare. A sosit de
asemeni o scrisoare de la Hitler, prin care se făceau presiuni asupra lui
Mussolini în legătură cu propunerea lui Rommel.
Destinul ne-a oferit o şansă care nu se va repeta a doua oară pe acelaşi
teatru al războiului… Armata a Opta britanică a fost aproape distrusă. La
Tobruk, instalaţiile portuare sunt aproape intacte. Acum, Ducc, ai o bază
auxiliară a cărei semnificaţie e cu atât mai mare cu cât englezii au
construit de acolo o cale ferată care duce aproape până în Egipt. Dacă în
acest moment rămăşiţele Armatei a Opta britanicc nu sunt urmărite
până la ultima suflare a fiecărui om, se va întâmpla acelaşi lucru ca
atunci când britanicii au fost lipsiţi de succes, pentru că, ajungând
aproape de Tripoli, s-au oprit brusc ca să trimită forţe în Grecia…
Zeiţa bătăliilor îi vizitează pe războinici doar o dată. Acel care nu o
înhaţă într-un asemenea moment, nu o mai prinde niciodată.
Duccic nu avea nevoie să fie convins. Încântat de perspectiva de a
cuceri Egiptul, el a amânat asaltul asupra Maltei până la începutul lui
septembrie, iar Rommel – acum Feldmareşal, spre surprinderea
italienilor – a fost autorizat să ocupe trecerea relativ îngustă dintre
Alamein şi depresiunea Qatar ca punct de plecare pentru viitoare
operaţiuni al căror obiectiv final era Canalul de Suez. Kesselring avea o
altă părere. Considerând cà poziţia Axei în deşert nu va fi niciodată
sigură până nu va fi capturată Malta, el a fost alarmat de schimbarea
planului. El i-a subliniat lui Rommel pericolele acestei „întreprinderi
nesăbuite”.
Hitler însuşi nu era încrezător în succesul împotriva Maltei, deoarece
nu avea încredere în capacitatea trupelor italiene, care ar fi format cea
mai mare parte a expediţiei. Atacul putea foarte bine să eşueze, lotuşi,
acum pare sigur că pierderea distrugătoare şi dureroasă a Tobrukului a
salvat insula de necazul suprem. Aceasta este o consolare de care niciun
bun soldat, implicat sau nu, nu trebuie să se folosească. Povara cade mai
curând asupra înaltului Comandament decât asupra generalilor în cauză
şi cu atât mai puţin asupra trupelor.
***
634
Rommel şi-a organizat repede urmărirea, iar la 24 iunie a trecut

frontiera Egiptului, opunându-i-se doar coloanele noastre mobile uşoare
şi încăpăţânatele şi minunatele escadrile de luptă ale Forţelor Aeriene
Regale, care au acoperit cu adevărat retragerea Armatei a Opta la Mersa
Matruh. Poziţia lor aici nu era puternică. În jurul oraşului propriu-zis,
era un sistem de apărare organizat, dar la sud erau doar câteva linii de
câmpuri minate neconcctate, păzite neadecvat. Ca şi în cazul poziţiei
respinse de la frontieră, linia Matruh, dacă trebuia să fie ţinută cu
succes, avea nevoie de o puternică forţă de blindate care să păzească
flancul de sud. Divizia a 7-a blindată, deşi acum refăcută la aproape o
sută de tancuri, încă nu era capabilă de o asemenea sarcină.
Generalul Auchinleck a venit personal la Matruh la 25 iunie şi a decis
să preia personal de la generalul Ritchie comanda directă a armatei. Ar
fi trebuit să facă asta când i-am cerut-o eu, în mai. El a ajuns repede la
concluzia că, la Matruh, nu se putea face o oprire finală. Se făcuseră deja
aranjamente pentru pregătirea şi ocuparea poziţiei de la AJamein, la o
sută optzeci de kilometri mai înapoi. S-au dat dispoziţii ca inamicul să
fie reţinut măcar un timp, iar Divizia neo-zeelandeză, care sosise la
Matruk din Siria în ziua de 21, a fost pusă în cele din urmă în acţiune în
26, la Minqa Qaim. În seara aceea, inamicul a străpuns frontul Brigăzii a
29 infanterie indiană, acolo unde câmpul minat era incomplet. A doua zi
dimineaţă, inamicul s-a scurs prin deschizătură, iar apoi, trecând prin
spatele neo-zeelandezilor, i-a înconjurat şi i-a atacat din trei părţi. Toată
ziua au continuat lupte disperate, iar la sfârşit se părea că divizia era
sortită picirii. Generalul Freyberg fusese grav rănit. Dar avea un urmaş
merituos. Generalul de brigadă Inglis era hotărât să iasă din înçcrcuirc.
La scurt timp după miezul nopţii, Brigada a 4-a neo-zeelandeză s-a
deplasat spre est, peste teren, cu toate batalioanele desfăşurate şi cu
baionetele fixate. O mie de metri nu au întâlnit niciun inamic. Apoi a
izbucnit tirul. Toată brigada a dat asalt în linie. Germanii au fost luaţi
total prin surprindere şi au fost bătuţi în lupta corp la corp sub clar de
lună. Restul diviziei a lovit în sud, pe rute înconjurătoare. Iată cum a
descris Rommel episodul:
Focul viu care a urmat a implicat şi propriul meu Cartier general…
Schimbul de focuri între forţele mele şi cele neo-zeelandeze a atins o
intensitate maximă. Curând, cartierul meu general a fost înconjurat de
vehicole care ardeau, ele devenind ţinta tirului continuu al duşmanului,
de la mică distanţă. M-am săturat după un timp de aşa ceva şi am dat
635
ordin ca trupele şi Statul Major să se mute înapoi spre sud-cst. Confuzia

care a domnit în noaptea aceea este greu de imaginat.
Astfel, neo-zeelandezii au ieşit din încercuire şi întreaga divizie a fost
reunită, foarte disciplinată şi înflăcărată, lângă poziţia Alamein, la
şaizeci de kilometri mai departe. Fuseseră atât de puţin dezorganizaţi
încât au fost folosiţi pentru întărirea fortificaţiilor.
Rămăşiţele Armatei a Opta au fost şi ele aduse înapoi în siguranţă, deşi
cu dificultate. Trupele erau mai curând uluite decât deprimate, dar,
având avantajul unor comunicaţii scurte şi cu Alexandria aflată doar la
şaizeci de kilometri distanţă, reorganizarea nu a durat mult. Auchinleck,
ajuns la comandă directă, părea un alt om faţă de strategul care avea un
ochi îndreptat spre bătălia decisivă iar celălalt spre vagul şi îndepărtatul
pericol din Siria şi Persia. El s-a gândit imediat să recâştige iniţiativa
tactică. Încă din 2 iulie, a făcut primul dintr-o serie de contraatacuri care
au continuat până la mijlocul lunii. Acesta au pus la încercare
ascendenţa precară a lui Rommel. Am trimis încurajările mele a doua zi
după dezbaterea votului de neîncredere, care fusese un acompaniament
la canonadă.
De fapt, comunicaţiile lui Rommel erau lungite la limită maximă iar
trupele lui erau epuizate. Doar o duzină de tancuri germane mai erau
bune pentru acţiune, iar superioritatea forţelor aeriene britanice, mai
ales în avioane de luptă, devenea din nou dominantă. Rommel a raportat
la 4 iulie că suspendă atacurile şi trece la defensivă un timp, pentru a se
regrupa şi a-şi reface forţele. El mai era totuşi încrezător că va ocupa
Egiptul, iar părerea lui era împărtăşită de Mussolini şi de Hitler. Într-
adevăr, Führcrul, fără nicio referire la italieni sau la propria lui
superioritate navală, a amânat atacul împotriva Maltei până la
încheierea cuceririi Egiptului.
Contraatacurile lui Auchinleck l-au presat foarte tare Rommel, în
primele două săptămâni ale lui iulie. Apoi, el a acceptat provocarea şi,
din 15 iulie până în 20 iulie, şi-a reînnoit încercările de a rupe linia
britanică. La 21, a trebuit să raporteze că a fost oprit. „Criza există în
continuare.” În 26, se gândea să se retragă la frontieră. Se plângea că a
primit puţin sprijin; nu avea destui oameni, tancuri şi artilerie; forţa
aeriană britanică era extrem de activă. Şi astfel, lupta s-a mişcat înainte
şi înapoi, până la sfârşitul lunii, când ambele părţi care se luptaseră au
rămas nemişcate. Armata a Opta, sub conducerea lui Auchinleck, trecuse
prin furtună şi, în situaţia ei încăpăţânată, luase şapte mii de prizonieri.
636
Egiptul era încă în siguranţă. Tocmai în acel moment, când eram în

poziţia cea mai slabă politic şi fără nicio luminiţă de succes militar,
trebuia să obţin de la Statele Unite decizia care, de bine sau de rău, a
dominat următorii doi ani ai războiului. Aceasta era abandonarea
oricăror planuri de traversare a Canalului în 1942 şi ocuparea Africii de
nord franceze în toamnă sau iarnă, cu o mare expediţie anglo-
americană.
***
Studiasem atent mintea preşedintelui şi reacţiile ei, cu câtva timp în

urmă, şi eram sigur că el era puternic atras de planul cu Africa de nord.
Acesta a fost totdeauna ţelul meu, cum s-a arătat în documentele mele
din 1941. Toţi cei din cercul nostru britanic erau deja convinşi că o
traversare a Canalului în 1942 ar eşua, iar militarii din ambele părţi ale
oceanului nu erau gata să recomande un asemenea plan sau să-şi asume
răspunderea pentru el. Eu am susţinut problema cu toată forţa pe care o
aveam şi în termenii cei mai clari, într-o importantă telegramă către
preşedinte, care purta data de 8 iulie:
1. Niciun general, amiral sau mareşal al aerului britanic nu e pregătit să
recomande „Barosul” ca o operaţiune practicabilă în 1942. Şefii de Stat
Major au raportat: „Condiţiile care ar face «Barosul» * o întreprindere
sănătoasă, de bun-simţ, nu e probabil să se îndeplinească”. Ei trimit
acum documentatea lor la şefii dumitale de Stat Major.
2. Adunarea de vase de transport o facem noi, din motive de camuflaj,
deşi implică pentru Britania o pierdere de importuri de circa 250 000 de
tone. Dar mult mai serios este faptul că, după părerea lui Mountbatten,
dacă întrerupem instruirea trupelor, ar trebui, în afara pierderii de vase
de debarcare, etc. Să întârziem principala invazie a Franţei cu cel puţin
două sau trei luni, chiar dacă operaţiunea ar fi fără succès şi ar trebui să
retragem trupele după o scurtă şedere acolo.
3. În eventualitatea unei instalări efectuate şi menţinute, aceasta ar
trebui să fie întreţinută, iar efortul de bombardare a Germanici va trebui
să fie redus mult. Toată energia noastră va fi implicată în apărarea
acelui cap de pod. Posibilitatea organizării unei operaţiuni pe scară
mare în 1943 ar fi împiedicată, dacă nu ruinată. Toate resursele noastre
ar fi absorbite pe un front foarte îngust, singurul deschis. Trebuie spus
deci că o acţiune permanentă în 1942 s-ar termina probabil cu un
637
dezastru, ceea ce va deteriora în mod decisiv perspectivele unei acţiuni

ample, bine organizate, în 1943.
4. Sunt şi cu personal sigur că Africa de nord franceză „Gimnast” este
pe departe cea mai bună alegere pentru a uşura frontul rusesc în 1942.
Acest lucru a fost totdeauna în armonie cu ideile dumitale. De fapt e
ideea dumitale. Aici este adevăratul al doilea front în 1942. Am consultat
Cabinetul şi Comitetul Apărării şi am fost cu toţii de acord. Aceasta este
lovitura cea mai sigură şi mai fructuoasă care poate fi dată în această
toamnă.
5. Noi putem desigur ajuta în toate felurile, prin transferarea de forţe
de debarcare, americane sau britanice, din Regatul Unit spre „Gimnast”
şi cu vase de debarcare, de transport, etc. Voi puteţi, dacă vreţi, să daţi
lovitura parţial de aici, iar în rest direct peste Atlantic.
6. Trebuie înţeles clar că nu putem conta pe o invitaţie sau o garanţie
de la Vichy. Dar nicio rezistenţă nu va fi comparabilă cu cea oferită de
armata germană la Pas de Calais. Într-adevăr, ar putea fi o pretinsă
rezistenţă. Cu cât eşti mai puternic, cu atât mai puţină rezistenţă va fi.
Aceasta este mai curând o chestiune politică decât una militară. Mic mi
se pare că n-ar trebui să aruncăm singura mare lovitură strategică
posibilă pentru noi în teatrul de război occidental în acest an cardinal.
7. În afară de cele de mai sus, studiem din greu posibilitatea unei
operaţiuni în nordul Norvegiei sau, dacă aceasta se va dovedi
impracticabilă, în altă parte în Norvegia. Dificultăţile sunt mari, datorită
pericolului aviaţiei cu baza la mal, care poate ataca vasele noastre. Avem
dificultăţi înfricoşătoare cu convoaiele ruseşti. Cu atât mai mult este
necesar să curăţim drumul şi să menţinem contactul cu Rusia.
Dar înainte de decizia finală pentru acţiune, a urmat o pauză. Tensiuni
puternice au apărut în conducerea supremă americană a războiului.
Generalul Marshall era distanţat la fel de mult de amiralul King ca
Europa de Pacific. Niciunul dintre ei nu era însă înclinat spre acţiunea
comună din Africa de nord. În această situaţie de stagnare, atracţia
Africii de nord a devenit tot mai puternică pentru preşedinte. Calităţile
feldmareşalului Dill i-au câştigat încrederea tuturor şcolilor de gândire,
iar tactul lui a făcut să-şi păstreze bunăvoinţa preşedintelui. Acesta era
sigur de forţa argumentelor împotriva „Barosului”. A plasat acţiunea pe
primul plan al comunicărilor cu noi ca să-l convingă pe generalul
Marshall că ar avea toate şansele. Dar dacă nimeni nu voia să se atingă
de ea, ce putea face? Era valul opiniei Statului Major american care
638
susţinea: „Dacă nu se poate face nimic anul acesta în Europa, hai să ne

concentrăm asupra Japoniei şi astfel să aducem laolaltă armata şi
marina Statelor Unite şi să-i aducem laolaltă pe generalul Marshall şi
amiralul King.”
Preşedintele s-a opus şi a înlăturat această tendinţă fatală de gândire.
El era convins că armata Statelor Unite trebuia să lupte împotriva
Germaniei în 1942. Unde putea fi asta, dacă nu în Africa de nord?
„Acesta era copilul lui secret de război”, spune domnul Stimson. Forţa
argumentării şi a minţii preşedintelui spre această concluzie era fără
replică. Sâmbătă 14 iulie, generalul Marshall, amiralul King şi Harry
Hopkins au aterizat la Prest Wick şi au călătorit cu trenul la Londra. Aici
au intrat imediat în conferinţă cu şefii militari americani stabiliţi acum
în capitală, Eisenhower, Clark, Stark şi Spantz. A fost reînnoită
dezbaterea despre „Barosul”. Printre conducătorii americani era încă
puternică opinia în favoarea pedalării exclusiv pe această operaţiune.
Doar preşedintele părea să fi fost impresionat de argumentele mele. El
schiţase pentru delegaţie cel mai masiv şi îndemânatic document
privind politica de război pe care l-am văzut vreodată ieşit din mâna
lui.*
Memorandum pentru onorabilul Harry I. Hopkins, generalul Marshall

şi amiralul King.
Subiectul: Instrucţiuni pentru conferinţa de la Ixindra
16 iulie, 42
1. Veţi pleca imediat la Londra ca reprezentanţii mei personali, în
vederea consultării cu autorităţile britanice în legătură cu conducerca
războiului.
2. Schimbările militare şi strategice au fost atât de mari de la vizita
domnului Churchill la Washington încât a devenit necesar să se ajungă
imediat la o înţelegere privind planurile operaţionale comune între
britanici şi noi pe două linii:
(a) Planuri definite pentru balanţa lui 1942.
(b) Planuri tentative pentru 1943 care, bineînţeles, vor fi supuse
schimbării în lumina celor ce vor surveni în 1942, dar care trebuie
iniţiate de pe acum în toate cazurile privind pregătirea în 1942 pentru
operaţiunile din 1943.
3. (a) Ţelul comun al Naţiunilor Unite trebuie să fie înfrângerea
puterilor Axei. Nu poate exista niciun compromis în această privinţă.
639
(b) Trebuie să ne concentrăm eţprturile şi să evităm dispersarea.

(e) Folosirea absolut coordonată a forţelor britanice şi americane este
esenţială.
(d) Toate forţele disponibile, americane şi britanice, trebuie puse în
acţiune cât de repede se poate şi să fie folosite în mod profitabil.
(e) Este de cea mai mare importanţă ca trupele terestre ale Statelor
Unite să fie aduse în acţiune împotriva inamicului în 1942.
4. Promisiunile materiale, britanice şi americane făcute Rusiei trebuie
să fie realizate cu bună-credinţă. Dacă se foloseşte ruta persană pentru
livrări, să sé dea preferinţă materialului de luptă. Acest ajutor trebuie să
continue atâta timp cât este posibilă livrarea, iar ruşii trebuie încurajaţi
să continue rezistenţa. Doar o prăbuşire completă, care pare de
neînchipuit, poate modifica această hotărâre din partea noastră.
5. În legătură cu 1942, veţi investiga cu atenţie posibilitatea executării
„Barosului”. O asemenea operaţiune ar susţine în mod definit Rusia în
acest an. „Barosul” este de o asemenea importantă e Robert Sherwood,
Roosevelt and Hopkins, peg. 603-5.
Încât toate raţiunile cer realizarea operaţiunii. Trebuie să cereţi cu
insistenţă pregătiri imediate, cuprinzătoare, pentru aceasta, care să fie
făcute viguros şi să fie executate indiferent dacă prăbuşirea Rusiei
devine sau nu iminentă. În cazul în care prăbuşirea Rusiei devine
probabilă, „Barosul” devine nu doar de dorit ci imperativ. Principalul
obiectiv al acţiunii „Barosul” este sustragerea pozitivă a forţelor aeriene
germane de pe frontul rusesc.
6. Doar dacă sunteţi total convinşi că „Barosul” este imposibil de
executat cu şanse rezonabile de a servi scopului intenţionat, informaţi-
mă.
7. Dacă „Barosul” este, în cele din urmă, scos definitiv din imagine,
vreau să analizaţi situaţia mondială aşa cum este acum şi să determinaţi
un alt loc unde să lupte trupele Statelor Unite în 1942*
Actualul meu punct de vedere asupra imaginii lumii este următorul: (a)
Dacă Rusia menţine împotriva ei o importantă forţă germană,
„încercuirca” invazia în Europa devine posibilă în 1943, iar planurile
pentru „încercuire” trebuie luate imediat în studiu şi să se facă pregătiri
pentru ea.
640
8. Orientul Mijlociu trebuie ţinut cât de bine posibil, fie că Rusia se

prăbuşeşte, fie că nu. Vreau să luaţi în considerare efectele pierderii
Orientului Mijlociu. Asemenea pierdere ar însemna următoarele în seric:
1. Pierderea Egiptului şi a Canalului de Suez.
2. Pierderea Siriei.
3. Pierderea puţurilor petrolifere din Mosul.
4. Pierderea Golfului Persic, prin atacuri din nord şi vest, odată cu
accesul la tot petrolul din Golful Persic.
5. Germania şi Japonia îşi vor strânge mâinile şi vom pierde probabil
Oceanul Indian.
6. Probabilitatea foarte importantă a ocupării de către germani a
Tunisului, Algerului, Marocului, Dakarului şi a tăierii rutei între
Freetown şi Liberia.
7. Pericol serios pentru transportul pe apă în Atlanticul de Sud şi
pericolul serios pentru Brazilia şi întreaga coastă de est a Americii de
Sud. Includ în posibilităţile de mai sus folosirea de către germani a
Spaniei, Portugaliei şi a teritoriilor lor.
8. Veţi determina cele mai bune metode de a include definit unul sau
ambele din următoarele elemente:
(a) Trimiterea de ajutor şi forţe terestre în Golful Persic, în Siria şi
Egipt.
(b) O nouă operaţiune în Maroc şi Algeria, cu intenţia de a pătrunde pe
uşa din dos împotriva armatelor lui Rommel Atitudinea trupelor
franceze coloniale este încă necunoscută.
9. Sunt împotriva unui efort general american în Pacific împotriva
Japoniei în vederea înfrângerii ei cât mai curând posibil. Este de cea mai
mare importanţă să apreciem că înfrângerea Japoniei nu înfrânge
Germania şi că o concentrare americană împotriva Japoniei, anul acesta
sau în 1943, măreşte şansa dominaţiei germane totale în Europa sau
Africa. Pe de altă parte, este clar că înfrângerea Germanici sau reţinerea
Germaniei în 1942 şi 1943, înseamnă, în cele din urmă, înfrângerea
probabilă a Germaniei pe teatrele de luptă din Europa, Africa şi Orientul
Apropiat. Înfrângerea Germaniei însea/rină înfrângerea Japoniei,
probabil fără să se tragă un foc sau să se piardă o viaţă.
10. Vă rog reţineţi trei principii cardinale – viteză de decizic cu privire
la planuri, unitatea planurilor, atacul îmbinat cu apărarea, dar nu doar
apărare. Aceasta implică obiectivul imediat al forţelor Statelor Unite de
a lupta împotriva germanilor în 1942.
641
11. Sper să se ajungă la o înţelegere totală în decurs de o săptămână de

la sosirea voastră.
Franklin D. Roosevelt Comandant-şef
Dar, în ciuda acestui ultim îndemn, generalul Marshall mi-a spus în

după-amiaza de 22 iulie că el şi colegii lui au ajuns la un impas în
discuţiile lor cu şefii de Stat Major britanici şi că vor trebui să-i
raporteze preşedintelui, cerând instrucţiuni.
Am răspuns că eu împătăşesc dorinţa fierbinte a preşedintelui şi a
consilierilor lui militari de a „angaja inamicul cu cea mai mare forţă
posibilă şi cât mai curând posibil”, dar că eram sigur că, având forţe
limitate la dispoziţia noastră, nu trebuie să ne simţim justificaţi să
încercăm acţiunea „Barosul” în 1942. Am subliniat numeroasele
posibilităţi nefavorabile care stau în faţa noastră. S-ar putea, de
exemplu, să se producă o prăbuşire a Rusiei, sau germanii ar putea
ajunge în Caucaz sau ar putea să-l învingă pe generalul Auchinleck şi să
ocupe Delta Nilului şi Canalul de Suez, sau ar putea să se stabilească în
altă parte în nordul Africii şi în Africa de vest şi astfel să pună o povară
aproape prohibitivă asupra transportului nostru pe mare. Cu toate
acestea, o neînţelegere între Marea Britanie şi America ar avea
consecinţe mult mai mari decât toate posibilităţile de mai sus. S-a căzut
deci de acord ca şefii de Stat Major să raporteze preşedintelui că
britanicii nu erau pregătiţi să meargă mai departe cu acţiunea „Barosul”
şi să ceară instrucţiuni.
Domnul Roosevelt a răspuns imediat că nu era surprins de rezultatul
dezamăgitor al convorbirlor de la Londra. A fost de acord că nu avea
rost să se continue să se facă presiuni cu acţiunea „Barosul” în faţa
opoziţiei britanice şi a dat instrucţiuni delegaţiei sale să ajungă la o
decizie cu noi privind o operaţiune care să implice forţe terestre
americane aduse în acţiune împotriva inamicului în 1943. Astfel a căzut
„Barosul” şi a apărut în discuţie „Gimnastul”. Marshall şi King, deşi
dezamăgiţi în mod firesc, s-au înclinat în faţa deciziei comandantului şef
şi a prevalat din nou cea mai mare bunăvoinţă între noi toţi.
Acum m-am grăbit să botez din nou favoritul meu „Gimnast”, iar
variantele acestuia au dispărut din numele noastre codificate. La 24
iulie, la indicaţia mea către şefii de Stat Major, numele nou al operaţiunii
a devenit „Torţa”. La 25 iulie, preşedintele i-a telegrafiat lui Hopkins că
planurile de debarcare în Africa de nord trebuie să aibă loc „nu mai
642
târziu de 30 octombrie” şi să înceapă imediat pregătirile. În seara aceea,

prietenii noştri au pornit în călătoria de întoarcere la Washington.
S-a căzut deci de acord şi s-au luat hotărâri în concordanţă cu vechile
mele idei şi ale colegilor mei militari şi politici. Aceasta era o mare
bucurie pentru mine, mai ales că a venit în momentul cel mai întunecat,
după cum mi se părea mie. Planurile la care ţineam au fost adoptate în
fiecare punct, în afară de unul singur. Doar pe. Jupiter” (acţiunea din
Norvegia) n-am putut-o introduce, deşi meritele acesteia nu au fost
negate. Totuşi, eu nu am, abandonat încă planul, dar, în cele din urmă,
nu am reuşit să-l îndeplinesc.
Feldmareşalul Dill a telegrafiat din Washington: „Preşedintele s-a dus
la Hyde Park pentru o scurtă odihnă dar, înainte de a pleca, a emis
ordine să se meargă cu toată puterea înainte pentru «Torţa», cât mai
curând posibil. A cerut Statului Major combinat să-i spună, la 4 august,
data cea mai apropiată la care se poate face debarcarea. Mai există
riscuri în Pacific, dar preşedintele e hotărât în această privinţă.”
În mintea americanilor, „încercuirea” în 1943 era exclousă prin
acceptarea „Torţei”. „Nu trebuie să ne certăm pentru asta. Acum vrem
doar ca mintea noastră să fie îndreptată spre «Torţa»… Fie ca treaba pe
care o doriţi să fie un succes aşa cum îl merită curajul şi imaginaţia.”
Mesajul a ajuns la mine la miezul nopţii de 1 august 1942, pe
aeroportul Lyncham, unde mă aflam gata de plecare într-o călătorie
despre care voi da explicaţii în următorul capitol şi o voi relata.
Capitolul XIV
CĂLĂTORIA MEA LA CAIRO. SCHIMBARE ÎN COMANDĂ
Îndoielile pe care le aveam în legătură cu înaltul comandament din

Orientul Mijlociu erau alimentate permanent de raportele pe care le
primeam din multe locuri. Devenise urgent necesar să mă duc acolo şi să
rezolv problemele decisive în faţa locului. La început, s-a acceptat ca
această călătorie să fie făcută prin Gibraltar şi Takoradi, apoi peste
Africa centrală, la Cairo implicând cinci sau şase zile de zbor. Totuşi, în
acest moment a sosit în Anglia un tânăr pilot american, căpitanul
Vanderkloot, care tocmai zburase din Statele Unite cu avionul
„Comando”, un aparat Liberator căruia i se scoseseră lăcaşurile pentru
bombe, iar în locul lor fuseseră făcute nişte îmbunătăţiri pentru
643
pasageri. Această maşinărie era cu siguranţă capabilă să zboare pe ruta

prescrisă cu o bună marjă de siguranţă pe tot parcursul. Portal, şeful
Statului Major al Aerului, l-a întâlni pe pilot şi i-a pus întrebări despre*
„Comando”. Vanderkloot, care zburase deja circa un milion şi jumătate
de kilometri, a întrebat de ce trebuia să zboare ocolit, pe la Takoradi,
Kano, Fort Lamy, El Obcid, etc. El a spus că putea face un singur salt, din
Gibraltar până la Cairo, decolând de la Gibraltar spre est, după-amiază,
întorcându-se brusc spre sud deasupra teritoriului Spaniei sau
Vickyului, pe înserat, apoi s-o ţină spre est până ajunge la Nill, la Assiout,
unde o întoarcere spre nord ne-ar duce în aproximativ o oră la terenul
de aterizare de la Cairo, la nord-vest de Piramide. Acest lucru schimba
întreaga imagine. Puteam fi la Cairo în două zile. Portal a fost convins.
Eram cu toţii îngrijoraţi de reacţia guvernului sovietic la neplăcuta dar
inevitabila veste că nu va avea loc o debarcare în 1942. S-a întâmplat că,
în 28 iulie, am avut onoarea să-l primesc pe Rege la cină, şi la Cabinetul
de Război, în Camera consolidată din grădina din Downing Street
numărul 10, pe care o foloseam pentru dineuri. Am primit aprobarea în
particular de la Majestatea Să pentru călătoria mea şi, imediat după ce a
plecat, i-am adus pe miniştri, care erau într-o bună stare de spirit, în
Camera Cabinetului şi le-am comunicat problema. S-a stabilit să plec în
orice caz la Cairo şi să-i propun lui Stalin să mă duc să mă întâlnesc cu
el. În consecinţă, pe 30 i-am telegrafiat după cum urmează:
1. Faccm aranjamente preliminare pentru un nou efort ca să expediem
un convoi mare prin Arhanghelsk, în prima săptămână a lui septembrie.
2. Doresc, dacă mă invitaţi, să vin personal să vă întâlnesc la Astrahan,
în Caucaz, sau într-un alt loc similar, convenabil pentru o întâlnire. Am
putea în acest caz să trecem în revistă războiul împreună şi să luăm
decizii mână-n mână. Aş putea să vă expun planurile pe care le-am făcut
cu preşedintele Roosevelt pentru o acţiune ofensivă în 1942. Aş putea
aduce cu mine pe şeful Statului Major imperial.
3. Pornesc curând spre Cairo. Am treburi serioase acolo, după cum vă
închipuiţi. De acolo, voi fixa, dacă doriţi, o dată convenabilă pentru
întâlnirea noastră, care ar putea, în ce mă priveşte, să fie între 10 şi 13
august, dacă totul merge bine.
4. Cabinetul de Război a sprijinit propunerea mea.
Răspunsul a venit a doua zi.
În numele guvernului sovietic, vă invit în U.R.S.S. Să-i întâlniţi pe
membrii guvernului… Cred că cel mai potrivit loc de întâlnire ar fi
644
Moscova, întrucât nici eu, nici membrii guvernului şi oamenii din

conducerea Statului Major general nu putem părăsi capitala într-un
moment de luptă atât de intensă împotriva germanilor. Prezenţa şefului
Statului Major imperial ar fi extrem de dorită.
Vă rog fixaţi singur, data, în concordanţă cu timpul necesar pentru
incheicrca treburilor de la Cairo. Puteţi fi sigur dinainte că data îmi va
conveni.
Permiteţi să vă exprim recunoştinţa pentru că aţi consimţit să
expediaţi următorul convoi cu materiale de război pentru U.R.S.S. La
începutul lui septembrie. În ciuda extremei dificultăţi de a scoate aviaţia
de pe frontul de luptă, vom lua toate măsurile posibile pentru a mări
protecţia aeriană a convoiului.
Astfel, s-a aranjat totul şi am pornit după miezul nopţii, duminică 2
august, de la Lyneham, cu bombardierul „Comando”. Aceasta era o
călătorie foarte dificilă, după confortul din hidroavioanele Boeing.
Bombardierul era pe atunci neîncălzit şi curenţi tăioşi ca o lamă
pătrundeau prin crăpături. Nu erau paturi, doar două priciuri în cabina
din spate, unde eu şi Lordul Moran am putut să ne întindem. Erau pături
destule pentru toţi. Am zburat jos deasupra sudului Angliei, ca să fim
recunoscuţi de bateriile noastre, care fuseseră avertizate, dar erau
totuşi în stare de „Alertă”. Când am ajuns deasupra mării, am părăsit
cabina de comandă şi m-am dus să mă odihnesc cu ajutorul unei pilule
bune de dormit. Am ajuns la Gibraltar fără probleme, în dimineaţa de 3
august, am petrecut ziua uitându-ne în jurul fortăreţei şi, la 6 p.m., am
pornit spre Cairo, un salt de 3000 de kilometri sau mai mult, întrucât
ocolirile necesare pentru evitarea avioanelor inamice din jurul bătăliei
din deşert erau considerabile. Pentru a avea la îndemână mai mult
combustibil, Vanderkloot nu a continuat de-a lungul Mediteranei până la
căderea întunericului, ci a zburat direct peste zona spaniolă şi a
teritoriului aproape ostil de la Vichy. De aceea, întrucât aveam până la
căderea nopţii o escortă înarmată, formată din patru avioane, am violat
de fapt neutralitatea ambelor regiuni. Nimeni nu ne-a atacat în aer şi
nici nu am ajuns în raza de acţiune a vreunui tun din vreun oraş
important. Totuşi, am fost bucuros când întunericul şi-a lăsat vălul peste
peisajul aspru şi am putut să ne retragem în spaţiile de dormit pe care le
putea oferi „Comando”. Ar fi fost foarte neplăcut să facem o aterizare
forţată pe teren neutru şi chiar o coborâre în deşert, deşi preferabilă, ar
645
fi ridicat şi ea probleme aparte. Totuşi, toate cele patru motoareale lui

„Comando” torceau fericite şi eu am dormit dus în noaptea înstelată.
Aveam obiceiul, în aceste călătorii, să şed în locul copilotului, înainte de
răsăritul soarelui, iar când am ajuns acolo, în dimineaţa de 4 august, în
zorii palizi, lucitori, panglica argintie, unduitoare şi nesfârşită a Nilului
se întindea veselă în faţa* noastră. Adesea am văzut crăpându-se de ziuă
pe Nill. Pe timp de război şi de pace, am călătorit pe uscat sau pe apă,
aproape toată lungimea râului, în afară de „Bucle Gondola”, de la lacul
Victoria până la mare. Niciodată însă sclipirea luminii zilei pe apele lui
nu a fost atât de binevenită pentru mine.
Acum, pentru scurt timp, am devenit „omul de la faţa locului”. În loc să
stau acasă şi să aştept veştile de pe front, puteam să le trimit eu însumi.
Era emoţionant.
***
La Cairo trebuiau rezolvate următoarele probleme: Generalul

Auchinleck sau Statul lui Major îşi pierduseră oare încrederea în armata
deşertului? Dacă da, el trebuia să fie eliberat, dar cine i-ar putea urma?
Când e vorba de un comandant de cel mai înalt caracter şi de înaltă
calitate, capabil şi hotărât, o asemenea decizie este greu de luat. Pentru
a-mi întări judecata, l-am chemat pe generalul Smits să vină din Africa
de Sud la locul luptei, iar el era deja la ambasadă, la sosirea mea. Am
petrecut dimineaţa împreună şi i-am spus toate necazurile noastre şi
posibilităţile pe care le aveam. După-amiază, am avut o lungă discuţie cu
Auchinleck care mi-a explicat foarte clar poziţia militară. După masa de
prânz, a doua zi, a sosit generalul Wavell din India şi, la ora şase, am
ţinut o şedinţă despre Orientul Mijlociu, la care au participat toate
autorităţile; Amuts, Cassey, care îi urmase lui Lyttelton ca ministru de
stat în Orientul Mijlociu, generalul Brooke şeful Statului Major imperial,
Wavell, Auchinleck, amiralul Harwood şi Tedder de la aviaţie. Am depus
o activitate intensă, înţelegându-ne în mare măsură. Dar tot timpul,
gândul meu se întorcea la prima problemă a comandamentului.
Nu e posibil să te ocupi de schimbări de un asemenea caracter fără să
treci în revistă alternativele. În această parte a problemei, şeful Statului
Major Imperial, care are sarcina de a aprecia calitatea generalilor noştri,
era consilierul meu. I-am oferit mai întâi lui însuşi comanda în Orientul
Mijlociu. Generalului Brooke i-ar fi plăcut desigur foarte mult această
646
numire într-o funcţie operativă şi ştiam că nimeni nu ar corespunde mai

bine. El s-a gândit la propunere şi a discutat-o cu generalul Smuts, a
doua zi. În cele din urmă, a răspuns că a fost şeful Statului Major doar
opt luni, considéra că îi acord toată încrederea şi maşinăria Statului
Major funcţiona bine. O nouă schimbare în acest moment ar putea
provoca o dislocare temporară într-un moment critic. S-ar putea de
asemeni ca, din motive de delicateţe, el să nu fi vrut să fie răspunzător
de sfatul de a-l înlocui pe generalul Auchinleck, ca apoi să-i ia el însuşi
locul. Reputaţia lui era prea înaltă pentru o asemenea imputare, dar
acum trebuia să caut în altă parte.
Alexander şi Montgomery luptaseră amândoi cu el, în bătălia care ne-a
permis să ne întoarccm la Dunkerque, în mai 1940. Am admirat
amândoi minunata comportare a lui Alexander în campania fără
speranţă pe aire o susţinusem în Birmania. Reputaţia lui Montgomery
era înaltă. Dacă decidcam să-l eliberăm pe Auchinleck, nu aveam
îndoială că lui Alexander trebuia să i se ordone să poarte povara în
Orientul Mijlociu. Dar sentimentele Armatei a Opta nu trebuiau uitate.
Oare nu va fi înat ca un reproş adus lor şi comandanţilor de toate
gradele, dacă doi bărbaţi erau trimişi din Anglia să-i înlăture pe toţi care
au luptat în deşert? Aici, generalul Gort, unul dintre comandanţii de corp
de armată, părea să corespundă în toate privinţele necesităţii. Trupele îi
erau devotate şi nu-şi căpătase degeaba titlul de „Nimicitorul”. Dar pe
lângă asta, exista părerea pe care mi-a raportat-o Brooke şi anume că
acesta era foarte obosit şi avea nevoie de odihnă. În acest moment, era
prea devreme să luăm o decizie. Făcusem tot acest drum ca să am şansa
să văd şi să aud ce era posibil în scurtul timp pe care îl mai aveam la
dispoziţie.
***
Ospitalitatea ambasadorului nostru, Sir Miles Lampson, a fost

princiară. Am dormit în dormitorul lui cu aer condiţionat şi am lucrat în
biroul lui cu aer condiţionat. Era deosebit de cald şi acestea erau
singurele două camere din casă în care temperatura era plăcută. În
aceste locuri, de altfel agreabile, am rămas o săptămână, simţind
atmosfera, ascultând opinii şi vizitând frontul sau marile tabere de la est
de Cairo, în regiunea Kassassim, unde soseau acum mereu întăririle
noastre puternice.
647
Ia 5 august, am vizitat poziţia Alamein. Am călătorit cu generalul

Auchinleck în maşina lui, spre flancul drept extrem al liniei, la vest de El
Ruwcisat. Apoi, am continuat de-a luungul frontului spre cartierul lui
general, unde ni s-a dat micul dejun într-un cub de beton cu sârmă
ghimpată, plin de muşte şi de personaje militare importante. Am cerut
să fie aduşi diverşi ofiţeri dar, mai presus de toţi, generalul Gott,
„Nimicitorul”. Se spunea că era ostenit de munca grea. Asta voiam să
constat. După ce am tăcut cunoştinţă cu diverşi comandanţi de divizii şi
de corpuri care erau prezenţi, am cerut ca generalul Gott să meargă cu
mine cu maşina la aeroport, unde era următoarea mea oprire. Unul
dintre ofiţerii de Stat Major ai lui Auchinleck a protestat că asta l-ar
îndepărta cu o oră de la drumul lui, dar eu am insistat ca el să vină cu
mine. Şi aici a fost prima şi ultima mea întâlnire cu Gott. În timp ce ne
hurducăiam şi săream pe drumul prost, m-am uitat în ochii lui limpezi,
albaştri şi i-am pus întrebări despre el însuşi. Era obosit, avea vreo
părere de exprimat? Gott a spus că, fără îndoială, era obosit şi nu i-ar
place nimic mai mult decât o permisie de trei luni în Anglia, pe care nu o
văzuse de câţiva ani, dar s-a declarat capabil de noi eforturi imediate şi
gata să primească orice responsabilitate i s-ar încredinţa. Ne-am
despărţit la aeroport, la ora două, în după-amiaza aceea de 5 august. La
aceeaşi oră, două zile mai târziu, a fost ucis de inamic aproape în acelaşi
spaţiu aerian în care zburam eu acum.
La aeroport, am fost predat vicemareşalului aerului Conningham care,
sub ordinele lui Todder, comanda toată forţa aeriană care lucrase cu
armata şi fără activitatea căreia, suprema retragere de circa şapte sute
de kilometri nu s-ar fi realizat fără dezastre şi mai mari decât cele
suferite. Am zburat mai bine de un sfert de oră spre cartierul lui general,
unde ni s-a dat prânzul şi unde erau adunaţi toţi ofiţerii aerului, de la
căpitan de grup în sus. Eram conştient de o atmosferă de nervozitate în
rândul gazdelor mele, încă din momentul sosirii. Mâncarea fusese
comandată de la hotelul Shepheard. O maşină specială aducea bunătăţile
de la Cairo. Dar aceasta se rătăcise. Se făceau eforturi nebuneşti să fie
găsită. În cele din urmă, a sosit.
Aceasta s-a dovedit a fi o întâmplare nostimă, în mijlocul grijilor – o
adevărată oază într-un deşert foarte mare. Nu era greu de văzut cât de
critică era aviaţia faţă de armată şi că atât cei din aviaţie cât şi cei din
armată erau uimiţi de ghinionul pe care îl” avuseseră forţele noastre
superioare. Seara, am zburat din nou la Cairo şi i-am raportat domnului
648
Attlee impresia mea generală. Toată ziua următoare, am petrecut-o cu

Brooke şi Smuts şi cu schiţarea telegramelor necesare pentru Cabinet.
Problemele care trebuiau acum rezolvate nu afectau doar înaltele
personalităţi, ci şi întreaga structură de comandă pe acest vast teatru de
război. Am simţit totdeauna că numele de „Orientul Mijlociu” pentru
Egipt, Levant, Siria şi Turcia era prost ales. Acesta era Orientul Apropiat.
Persia şi Irak erau Orientul Mijlociu; India, Birmania şi Malaya erau
Orientul; iar China şi Japonia, Orientul îndepărtat. Dar, mai important
decât schimbarea numelor, am simţit că era necesar să împart
comandamentul existent al Orientului Mijlociu, care era mult prea
divers şi întins. Acum era momentul să facem această schimbare în
organizare. În consecinţă, la 8.15 p.m. I-am telegrafiat domnului Attelee
următoarele:
Am ajuns la concluzia că este necesară o schimbare drastică şi imediată
în înaltul comandament.
2. De aceea, propun ca acest Comandament al Orientului Mijlociu să fie
reorganizat în două comandamente separate şi anume:
(a) „Comandamentul Orientului Apropiat” cuprinzând Egiptul,
Palestina şi Siria, cu centrul la Cairo, şi (b) „Comandamentul Orientului
Mijlociu”, cuprinzând Persia şi Irak, cu centrul la Basra sau Bagdad.
Armatele a Opta şi a Noua intră în cadrul primului, iar Armata a Zecea
în al doilea comandament.
3. Generalului Auchinleck să i se ofere postul de comandant şef al
noului comandament al Orientului Mijlociu.
4. Generalul Alexander să fie numit comandantul şef al Orientului
Apropiat.
5. Generalul Montgomery să-l înlocuiască pe Alexander la operaţiunea
„Torţa”. Îmi pare rău că trebuie să-l iau pe Alexander de la „Torţa”, dar
Mongomery este calificat pe deplin să-i urmeze în acest post.
6. Generalul Gott să comande Armata a Opta, sub Alexander.
Cele de mai sus constituie schimbările majore simultane pe care le cere
gravitatea şi urgenţa situaţiei de aici. Aş fi recunoscător colegilor mei
din Cabinetul de Război dacă le-ar aproba. Smuts şi şeful Statului Major
Imperial vor să vă transmit că ei sunt de acord că, printre numeroasele
dificultăţi şi alternative, aceasta este linia bună de urmat. Ministrul de
Stat este şi el pe deplin de acord. Nu mă îndoiesc că schimbările vor da
un nou impuls viguros armatei şi vor reface încrederea în
comandament, care, spre regretul meu, acum nu există. Aici trebuie să
649
subliniez nevoia unui nou început şi a unei acţiuni vehemente, ca să se

anime această întreagă vastă organizare, care este încă uluită şi
oarecum dezlânată. Cabinetul de Război va înţelege că victoria asupra
lui Rommel, în august sau septembrie, poate avea un efect decisiv
asupra atitudinii francezilor în nordul Africii, când va începe
operaţiunea „Torţa”.
Cabinetul de Război a acceptat punctul meu de vedere despre
schimbările drastice şi imediate din înaltul Comandament. A aprobat cu
căldură alegerea generalului Alexander şi a anunţat că el va părăsi
imediat Anglia. Totuşi, membrilor Cabinetului nu le plăcea ideea de a
reorganiza Comandamentul din Orientul Mijlociu în două
comandamente separate. Li se părea că motivele care au dus la crearea
Comandamentului unificat, erau acum mai puternice decât în decembrie
1941, când a fost luată decizia în acest sens. Au fost de acord ca
Montgomery să ia locul lui Alexander la „Torţa” şi l-au chemat imediat la
Londra. În sfârşit, erau mulţumiţi să lase celelalte numiri în seama mea.
A doua zi dimineaţa, am trimis noi explicaţii la propunerea mea.
Cabinetul de Război a răspuns că nu i-am înlăturat în totalitate
îndoielile, dar cum eram la faţa locului, cu Smuts şi cu şeful Statului
Major Imperial, care amândoi erau de acord cu propunerea, era gata să
aprobe acţiunea propusă. Totuşi, susţineau eu putere că denumirea în
continuare de comandant şef al Orientului Mijlociu, în cazul în care
generalul Auchinleck avea să comande în Persia şi Irak, va duce la
confuzie şi interpretări greşite. Am considerat că aveau dreptate şi le-
am acceptat sfatul.
***
Am petrecut toată ziua de 7 august vizitând Divizia 51 Highland, care

tocmai debarcase. Când urcam scara, după cină, la ambasadă, m-am
întâlnit cu colonelul Jacob, acum Sir Ian. „Păcat de Gott”, a spus el. „Ce s-
a întâmplat?” „A fost doborât azi după-amiază, în timp ce zbura spre
Cairo.” Am fost îndurerat şi m-am simţit sărăcit la pierderea acestui
minunat soldat, căruia mă hotărâsem să-i încredinţez cea mai directă
sarcină de luptă în viitoarea bătălie. Toate planurile mele se
prăbuşiseră, înlocuirea lui Auchinleck de la Comanda supremă trebuia
să fie echilibrată cu numirea lui Gott la Armata a Opta, cu toată
experienţa lui în deşert şi cu prestigiul lui, iar totul să fie acoperit de
650
preluarea Orientului Mijlociu de către Alexander. Acum, ce avea să se

întâmple? Nu putea încăpea îndoială cine trebuia să fie succesorul lui şi
i-am telegrafiat domnului Attlee: „Şeful Statului Major Imperial îl
recomandă în mod decisiv pe Montgomery pentru Armata a Opta. Smuts
şi cu mine considerăm că postul trebuie ocupat imediat. Te rog, trimite-l
cu un’ avion special cât mai repede posibil. Anunţă-mă când o să
sosească.”
Se părea că în 7 august la 11.15, p.m., Cabinetul de Război se adunase
deja ca să se ocupe de telegrama mea din ziua aceea, care tocmai fusse
decodificată. Discuţiile continuau încă, atunci când un secretar a adus
noul meu mesaj în care anunţam că Gott era mort şi ceream ca generalul
Mongtgomery să fie trimis imediat. Mi s a spus că a fost un moment greu
pentru prietenii noştri din Downing Street. Totuşi, după cum am
observat de mai multe ori, ei trecuseră prin multe şi au luat-o cu
seriozitate. Au stat până aproape în zori, au fost de acord cu toate
propunerile mele esenţiale şi au dat ordinele necesare în legătură cu
Montgomery.
***
Când am trimis mesajul către Cabinet spunându-le despre moartea lui

Gott, cerusem ca generalului Eisenhower să nu i se spună că am propus
să i-l dăm pe Montgomery în locul lui Alexander. Dar era prea târziu, i se
spusese deja. Următoarea schimbare de plan implica o dislocare
supărătoare în pregătirea operaţiunii „Torţa”. Alexander fusese ales să
comande Armata întâia britanică în această mare acţiune. El începuse
deja să lucreze cu generalul Eisenhower. Ei se înţelegeau minunat, ca
totdeauna. Acum, Alexander îi fusese luat pentru Orientul Mijlociu.
Ismay a fost trimis să-i anunţe vestea lui Eisenhower şi să-i transmită
scuzele mele pentru această ruptură a continuităţii şi tulburare a
contactelor pe care le-a cerut necesitatea războiului. Ismay a lăudat
calităţile strălucite ale lui Montgomery pe câmpul de luptă. Montgomery
a ajuns la cartierul general al lui Eisenhower aproape imediat şi au avut
loc toate politeţurile unei întâlniri de genul acesta între comandanţi de
armate de diferite naţiuni împletite într-o singură acţiune. Chiar a doua
zi dimineaţă, în 8, Eisenhower a trebuit să fie informat că Montgomery
trebuia să zboare în acea zi la Cairo, ca să comande Armata a Opta. Şi
această sarcină i-a revenit lui Ismay. Eisenhower era un om cu mintea
651
larg deschisă, practic, tratând evenimentele aşa cum veneau, cu un

altruism rece. Totuşi, el s-a simţit descumpănit de cele două schimbări
în două zile în acest post vital, în marea operaţiune ce i se încredinţase.
Trebuia acum să salute un al treilea comandant britanic. Ne putem mira
oare că l-a întrebat pe Ismay: „Britanicii iau oare în serios operaţiunea
«Torţa»?” Totuşi, moartea lui Gott era un fapt de război, pe care un bun
soldat îl înţelege. Generalul Anderson a fost numit să umple golul, iar
Montgomery a pornit cu Ismay spre aeroport, acesta având o oră sau
mai mult ca să-i expună fundalul acestor bruşte schimbări.
Circula o poveste – din păcate neautentificată – despre această
conversaţie. Montgomery a vorbit despre dificultăţile şi hazardul
carierei de militar. „Ca militar, şi-a dăruit toată viaţa profesiunii şi a trăit
mulţi ani de studiu şi abţineri. În cele din urmă, i-a zâmbit norocul, a
avut o sclipire de succes, a fost avansat, i s-a ivit oportunitatea, a avut o
comandă importantă. A cucerit o victorie, a devenit faimos în lume,
numele lui era pe buzele tuturor. Apoi, norocul s-a schimbat. Dintr-o
lovitură, toată munca de-o viaţă s-a risipit, poate nu din vina lui proprie,
şi a fost aruncat în catalogul nesfârşit al eşecurilor militare. „Dar, a
protestat Ismay, n-ar trebui s-o iei chiar aşa de rău. În Orientul Mijlociu
se adună o armată foarte bună. S-ar putea să nu te îndrepţi spre
dezastru”. „Ce! a exclamat Montgomery înălţându-se în maşină. Ce vrei
să spui? Eu vorbeam despre Rommel!”
***
Acum, cu trebuia să-l informez pe generalul Auchinleck că urmează să

fie înlocuit la comandă şi, întrucât învăţasem din experienţe anterioare
că asemenea lucruri neplăcute e mai bine să fie făcute în scris decât oral,
l-am trimis pe colonelul Jacob cu avionul la cartierul lui general, cu
următoarea scrisoare:
Cairo 8 august, 1942

Dragă domnule general Auchinleck,
1. La 23 iunie, ai pus în telegrama către şeful Statului Major Imperial
problema de a fi înlocuit de la comandă şi ai menţionat numele
generalului Alexander ca posibil succesor. În acel moment de criză
pentru armată, guvernul Majestăţii Sale nu a vrut să facă uz de oferta
dumitale înţeleaptă. În acelaşi timp, ai preluat comanda efectivă a
652
bătăliei, aşa cum dorisem eu de mult şi cum ţi-am sugerat în telegrama

mea din 20 mai. Ai oprit valul potrivnic şi, în momentul de faţa, frontul
este stabilizat.
2. Cabinetul de Război a decis acum, pe baza motivelor pe care le-ai
invocat, că este momentul pentru o schimbare. S-a propus ca Irakul şi
Persia să fie desprinse de actualul teatru de război din Orientul Mijlociu.
Alexander va fi numit să comande Orientul Mijlociu, Montgomery să
comande Armata a Opta, iar eu îţi ofer comanda Irakului şi Persiei,
inclusiv a Armatei a Zecea, cu cartierul general la Basra sau Bagdad. Este
adevărat că aceasta sferă este astăzi mai mică decât Orientul Mijlociu,
dar s-ar putea ca, în câteva luni, să devină scena unor operaţiuni
decisive, iar întăririle pentru Armata a Zecea sunt deja pe drum. În acest
teatru de război, despre care ai o experienţă specială, îţi vei păstra
asocierile cu India. Sper deci că te vei supune dorinţei şi îndrumărilor
mele cu acelaşi spirit public dezinteresat de care ai dat dovadă în toate
ocaziile. Alexander va sosi aproape imediat şi sper că, la începutul
săptămânii viitoare, bineînţeles în conformitate cu mişcările inamicului,
va fi posibil să se transfere responsabilităţile pe frontul de luptă din
vest, cu tot calmul şi eficienţa.
3. Aş fi foarte bucuros să te văd în orice moment, dacă doreşti.
Crede-mă, al dumitale cu sinceritate, Winston S. Churchill
P. S. Colonelul Jacob, purtătorul scrisorii, a fost însărcinat de asemeni
de mine să exprime condoleanţe pentru pierderea bruscă a generalului
Gott.
Seara, Jacob s-a întors. Auchinleck a primit lovitura cu demnitate

militară. Nu voia să accepte noua comandă şi avea să vină să mă vadă a
doua zi. Jacob scrie în jurnalul lui:
Primul-ministru dormea. S-a trezit la ora şase şi a trebuit să-i relatez

cum am putut mai bine ce s-a întâmplat între mine şi generalul
Auchinleck. Şeful Statului Major Imperial ni s-a alăturat… Mintea
primului-ministru este fixată absolut asupra înfrângerii lui Rommel şi a
aducerii generalului Alexander ca să răspundă de operaţiunile din
deşertul de vest. El nu poate să înţeleagă cum un om poate rămâne la
Cairo în timp ce în deşert se întâmplă evenimente mari şi să lase în
seajna altcuiva conducerea acestora. El umblă de colo colo în acest
punct şi are de gând să reuşească. „Rommel, Rommel, Rommel,
653
Rommel” a exclamat el. „Ce este oare mai important decât să-l baţi pe
el?”
Generalul Auchinleck a ajuns la Cairo imediat după-amiază şi am avut o
conversaţie de o oră, care a fost în acelaşi timp tristă şi impecabilă.
Generalul Alexander a venit să mă vadă în seara aceea şi au fost
redactate ultimele aranjamente pentru schimbarea comenzii. Am
raportat la Londra această realizare, într-o telegramă în care următorul
pasaj este crucial:
Am dat generalului Alexander următoarea directivă care îi place foarte
mult şi la care aderă şeful Statului Major Imperial:
1. Prima şi principala dumitale datorie este să capturezi sau să distrugi,
la prima ocazie, armata gemano-italiană comandată de feldmareşalul
Rommel, împreună cu toată aprovizionarea lui şi instalaţiile din Egipt şi
Libia.
2. Vei preda sau vei face să fie predate alte îndatoriri ce ţin de comanda
dumitale, fără prejudicierea sarcinei descrise în paragraful 1, care
trebuie considerată cea mai importantă pentru interesele Majestăţii
Sale.
S-ar putea să devină posibil, într-o fază ulterioară a războiului, să se
schimbe accentul acestei directive, dar sunt sigur că simplitatea sarcinii
şi unicitatea scopului sunt imperative acum.
Răspunsul lui Alexander va fi înregistrat în cursul evenimentelor, după
şase luni.
Capitolul XV
MOSCOVA. PRIMA ÎNTÂLNIRE
Târziu, în noaptea de 10 august, după un dineu cu notabilităţile la

plăcuta ambasadă din Cairo, am pornit spre Moscova. Grupul meu, care
umplea trei avioane, includea acum pe şeful Statului Major Imperial, pe
generalul Wavell care vorbea ruseşte, pe mareşalul aerului Todder şi pe
Sir Alexander Cadogan. Averell Harriman sosise în ultima vreme din
America, la cererea mea specială către preşedinte. El şi cu mine
călătoream împreună. În zori, ne apropiam de munţii din Kurdistan.
Vremea era bună şi Vanderkloot se afla în bună dispoziţie. Când ne-am
apropiat de aceşti munţi colţuroşi, am întrebat la ce înălţime intenţiona
să-i treacă. El a spus că o înălţime de trei mii de metri va fi suficientă.
654
Totuşi, uitându-mă pe hartă, am găsit câteva vârfuri de peste trei mii şi

chiar de patru mii de metri şi se părea că era şi unul de şase sau şase mii
cinci sute de metri, deşi acela era mai departe. Dacă nu eşti brusc
înconjurat de nori, îţi poţi croi drum şerpuit peste munţi, în siguranţă.
Totuşi, am cerut să zburăm la patru mii de metri şi am început să sugem
din tuburile de oxigen. Pe la 8.30 a.m., când coboram spre aeroportul
din Teheran şi eram aproape de sol, am observat altimetrui arătând o
mie cinci sute de metri şi am remarcat cu ignoranţă: „Mai bine ar fi să
reparaţi asta înainte de a decola din nou”. Dar Wanderkloot a zis:
„Aeroportul de la Teheran e la peste o mie trei sute de metri înălţime
deasupra nivelului mării.”
Sir Reader Bullard, ministrul Majestăţii Sale la Teheran, m-a
întâmpinat la sosire. El era un britanic dur, cu îndelungată experienţă în
Persia şi lipsit de iluzii.
» Era prea târziu să sărim peste şirul de nord al munţilor Elburz înainte
de lăsarea întunericului şi am fost graţios invitat la un prânz cu şahul,
într-un palat cu o piscină frumoasă printre copaci mari, pe un loc abrupt
din munţi. Cel mai înalt vârf pe care l-am observat dimineaţa strălucea
în roz portocaliu. După-amiază, în grădina legaţiei britanice, a avut loc o
lungă conferinţă cu Averell Harriman şi diverse autorităţi britanice şi
americane de la căile ferate şi s-a decis ca Statele Unite să preia întreaga
cale ferată, de la Golf până la Marea Caspică. Această cale ferată recent
terminată de o firmă britanică, era o remarcabilă realizare inginerească.
Erau 390 poduri importante pe drumul ei prin cheile înguste ale
munţilor. Harriman a spus că preşedintele doreşte să preia întreaga
răspundere de a o exploata la deplina capacitate şi putea asigura
locomotive, material rulant şi oameni calificaţi din unităţi militare, într-
o măsură care nouă ne era imposibilă. Eu am fost deci de acord cu acest
transfer, supus unor prevederi în legătură cu prioritatea cerinţelor
noastre militare esenţiale. Din cauza căldurii şi a zgomotului din
Teheran, unde se pare că fiecare persan are o maşină şi claxonează tot
timpul, am dormit la reşedinţa de vară a legaţiei britanice, înconjurată
de copaci înalţi, la circa trei sute de metri deasupra oraşului.
La 6.30 a doua zi dimineaţa, miercuri 12 august, am pornit şi am
câştigat înălţime în timp ce zburam peste valea mare care duce la
Tabriz, apoi am cotit spre nord, spre Enzeli, la Caspica. Am traversat şi
acest şir de munţi la peste trei mii de metri, evitând atât norii cât şi
vârfurile. Acum, în avion erau doi ofiţeri ruşi şi guvernul sovietic îşi
655
asuma răspunderea pentru drumul nostru şi pentru sosirea în

siguranţă. Uriaşul munte îmbrăcat în zăpadă sclipea spre est. Am
observat că zburam singuri. Un mesaj prin radio explica faptul că al
doilea avion al nostru, cu şeful Statului Major Imperial, Wavell, Cadogan
şi alţii, a trebuit să se întoarcă la Teheran din cauza unor probleme la
motor. După două ore, în faţa noastră străluceau apele Mării Caspice. Jos
era Enzeli. Nu văzusem niciodată Marea Capică dar mi-am amintiţ că, în
urmă cu un sfert de secol, ca secretar de stat la Ministerul Războiului,
am moştenit o flotă care aproape un an a stăpânit apele ei palide,
placide. Am coborât la o înălţime unde nu mai era nevoie de oxigen. Pe
malul de apus, pe care îl vedeam clar, se întindea Baku şi câmpurile lui
petrolifere. Armatele germane erau acum atât de aproape de marea
Caspică, încât drumul nostru s-a îndreptat spre Kuibâşev, ţinându-ne
departe de Stalingrad şi de regiunile unde se dădeau lupte. Aceasta ne-a
dus aproape de delta râului Volga. Cât se putea vedea cu ochiul, se
întindea vastul spaţiu al Rusiei, cafeniu şi plat, cu foarte puţine urme de
locuinţe omeneşti. Ici, colo, parcele rectilinii de arături dezvăluiau câte o
fermă de stat. Mult timp, puternica Volgă strălucea în meandre, curgând
între marginile ei largi, întunecate de miaştini. Uneori, o şosea, dreaptă
ca o riglă, mergea de la un orizont la celălalt. După o oră, am coborât din
nou în cabină şi am dormit.
M-am gândit la misiunea mea în acest stat bolşevic trist, sinistru, pe
care m-am străduit atât de tare să-l strangulez de la naştere şi pe care,
până la apariţia lui Hitler, îl privisem ca pe duşmanul de moarte, al
libertăţii şi civilizaţiei. Ce era acum de datoria mea să le spun? Generalul
Wavell, care avea înclinaţii literare, a rezumat totul într-o poezie. Erau
mai multe strofe şi ultimul vers al fiecăreia era „Nu, unui al doilea front
în nouă sute patruzeci şi doi”. Era ca şi când am fi dus un bloc mare de
gheaţă la Polul Nord. Totuşi, eram sigur că trebuie să le expun personal
faptele şi să scot la iveală totul, faţă-n faţă cu Stalin, mai curând decât să
mă încred în telegrame şi intermediari. Cel puţin asta arăta că ne
interesa soarta lor şi că înţelegeam ce înseamnă lupta lor pentru
războiul general. Noi am urât întotdeauna regimul lor vicios şi, până
când i-a lovit flagelul german, ei s-ar fi uitat cu indiferenţă cum noi
suntem măturaţi de pe faţa pământului şi şi-ar fi împărţit bucuroşi cu
Hitler imperiul nostru din Orient.
Vremea fiind frumoasă, vântul favorabil şi nevoia mea de a ajunge la
Moscova urgentă, s-a aranjat să tăiem colţul la Kuibâşev şi să ne
656
îndreptăm direct spre capitală. Mă tem că un splendid banchet şi

primirea în stilul adevărat al ospitalităţii ruseşti au fost lăsate la o parte.
Pe la ora cinci, fleşele şi cupolele Moscovei au început să se vadă. Am
făcut un cerc în jurul oraşului pe o linie prescrisă cu atenţie şi pe care
fuseseră anunţate toate bateriile şi am aterizat pe aeroport, pe care
aveam să-l revizitez în timpul luptei.
Aici se afla Molotov cu un grup de generali ruşi şi cu întregul corp
diplomatic, şi un mare număr de fotografi şi reporteri, obişnuit la
asemenea ocazii. O puternică gardă de onoare, impecabilă ca
îmbrăcăminte şi ţinută militară, a fost inspectată şi apoi a defilat prin
faţa noastră, după ce fanfara a cântat imnurile naţionale ale celor trei
mari puteri a căror unitate însemna pieirea lui Hitler. Am fost condus la
microfon şi am ţinut o scurtă cuvântare. Averell Harriman a vorbit în
numele Statelor Unite. El urma să stea la ambasada americană. Molotov
m-a condus cu maşina lui la reşedinţa fixată pentru mine, la 12 kilometri
de Moscova, „Vila de stat numărul 7”. În timp ce treceam pe străzile
Moscovei, care părea foarte goală, am lăsat în jos fereastra pentru puţin
aer şi, spre surprinderea mea, am simţit că sticla era groasă de peste
cinci centimetri. Aceasta depăşea orice recorduri, din experienţa mea.
„Ministrul spune că e mai prudent” a zis interpretul Pavlov. În ceva mai
mult de o jumărate de oră, am ajuns la vilă.
După tot scufundatul şi spălatul necesar, am fost ospătaţi în sufragerie
cu tot felul de mâncăruri alese şi băuturi, inclusiv bineînţeles icre negre
şi vodcă, dar şi cu multe alte feluri şi vinuri din Franţa şi Germania, mult
peste starea noastră de spirit şi puterea de a le consuma. În plus, aveam
prea puţin timp înainte de a porni spre Moscova. I-am spus lui Molotov
că voi fi gata să-l văd pe Stalin în seara aceea, iar el a propus ora şapte.
Am ajuns la Kremlin şi m-am întâlnit pentru prima dată cu marele şef
revoluţionar, om de stat şi războinic profund rus, cu care aveam să am
de-a face în următorii trei ani într-o asociaţie strânsă, riguroasă, dar
totdeauna emoţionantă şi uneori chiar veselă. Conferinţa noastră a
durat aproape patru ore. Cum al doilea avion al nostru, cu Brooke,
Wavell şi Cadogan, nu sosise, erau prezenţi doar Stalin, Molotov,
Voroşilov, eu, Harriman, ambasadorul nostru şi interpreţii. Mi-am bazat
această relatare pe notările pe care le ţineam, pe propria mea memorie
şi pe telegramele pe care le-am trimis acasă atunci. Primele două ore au
fost triste şi sumbre. Am început imediat cu problema celui de al doilea
front, spunând că doream să vorbesc deschis şi voiam să-l invit pe Stalin
657
să fie şi el deschis. Nu aş fi venit la Moscova dacă el nu s-ar fi simţit sigur

că putea discuta realităţile. Când Molotov a venit la Londra, eu îi
spusesem că încercăm să facem planuri pentru o diversiune în Franţa. I-
am spus de asemeni clar lui Molotov că nu puteam face promisiuni în
legătură cu 1942 şi i-am dat lui Molotov un memorandum în acest sens.
De atunci, s-a făcut o examinare exhaustivă anglo-americană a
problemei. Guvernele britanic şi american nu se simt în stare să-şi
asume o operaţiune majoră în septembrie, ultima lună în care se putea
conta pe vreme. Dar, după cum Stalin ştia, se pregăteau pentru o foarte
mare operaţiune în 1943. În acest scop, era plănuit ca un milion de
trupe americane să ajungă în Regatul Unit la locul de adunare, până în
primăvara lui 1943, formând o forţă expediţionară de 27 de divizii, la
care guvernul britanic era pregătit să adauge 21 de divizii. Aproape
jumătate din această forţă va fi de blindate. Până acum, doar două divizii
şi jumătate americane ajunseseră în Regatul Unit, dar marele transport
va avea loc în octombrie, noiembrie şi decembrie.
I-am spus lui Stalin că îmi dădeam seama că acest plan nu oferea niciun
ajutor Rusiei în 1942, dar consideram posibil ca în 1943, când planul
avea să fie gata, s-ar putea ca germanii să aibă în vest o armată mai
puternică decât au acum. La acest punct, faţa lui Stalin s-a strâns într-o
încruntare, dar nu m-a întrerupt. Am spus atunci că aveam motive bune
împotriva unui atac pe coasta franceză în 1942. Aveam vase care să
debarce pe o coastă fortificată şi să arunce pe mai doar şase divizii, pe
care să le menţinem acolo. Dacă ar avea succes, ar putea fi trimise alte
divizii, dar factorul limitativ erau vasele de debarcare, ce se construiau
acum în număr mare în Regatul Unit şi în special în Statele Unite. Faţă
de o divizie, cât putea fi transportată anul acesta, anul viitor vor putea fi
transportate de opt sau zece ori mai multe.
Stalin, care începuse să arate foarte întunecat, părea neconvins de
argumentarea mea şi a întrebat dacă nu putea fi atacată nicio parte a
coastei franceze. I-am arătat o hartă care indica dificultăţile de a face o
umbrelă aeriană, oriunde în afara strâmtorii propriu-zise. Nu părea să
înţeleagă şi a pus nişte întrebări despre raza avioanelor de luptă. Nu
puteau să se ducă şi să se întoarcă în tot acest timp? Am explicat că, într-
adevăr, puteau să vină şi să plece, dar nu vor mai avea timp să lupte şi
am adăugat că o umbrelă aeriană, ca să fie de vreun folos, trebuia să fie
menţinută deschisă. El a spus atunci că în Franţa nu era nici o singură
divizie germană de valoare, o afirmaţie pe care eu am contestat-o. În
658
Franţa erau douăzeci şi cinci de divizii germane, dintre care nouă erau
de primă linie. El a clătinat din cap. Am spus că am adus cu mine pe şeful
Statului Major Imperial şi pe generalul Sir Archibald Wavell, ca
asemenea puncte să poată fi examinate în amănunt cu Statul Major
general rus. Era un punct dincolo de care oamenii de stat nu puteau
duce discuţii de acest gen.
Stalin, a cărui încruntare se accentuase deja mult, a spus că, din căte
înţelege, noi nu putem crea un al doilea front cu o forţă mare şi nu vrem
să debarcăm nici măcar şase divizii. Am spus că aşa este. Am
puteadebarca şase divizii, dar debarcarea lor ar face mai mult rău decât
bine, pentru că ar dăuna mult operaţiunii mari plănuite pentru anul
viitor. Războiul e război, dar nu nebunie şi ar fi o nebunie să cauţi un
dezastru care nu va ajuta nimănui. Am zis că mă temeam că vestea pe
care am adus-o nu era bună. Dacă aruncând acolo 150 000 sau 200 000
de oameni l-am putea ajuta retrăgând de pe frontul din Rusia
apreciabile forţe germane, nu ne-am da înapoi de la această acţiune din
motive de pierderi. Dar dacă această acţiune n-ar scoate niciun om de pe
acest front şi ar strica perspectivele pentru 1943, ar fi o eroare mare.
Stalin, care devenise neliniştit, a spus că vederile lui despre război erau
diferite. Un om care nu era pregătit să-şi asume riscuri, nu putea câştiga
un război. De ce ne temeam atât de tare de germani? El nu putea
înţelege. Experienţa lui arăta că trupele trebuie să sângereze în bătălie.
Dacă nu sângerează trupele, nu ai idee care este valoarea lor. Am vrut să
ştiu dacă şi-a pus vreodată întrebarea, de ce nu a debarcat Hitler în
Anglia în 1940, când era în culmea puterii iar noi aveam doar 20 000 de
soldaţi instruiţi, 200 de tunuri şi 50 de tancuri. El n-a venit. Motivul a
fost că lui Hitler îi era teamă de operaţiunea asta. Nu era atât de uşor de
traversat Canalul. Stalin a răspuns că aceasta nu era o analogie.
Debarcara lui Hitler în Anglia ar fi întâmpinat rezistenţa» porului, în
timp ce, în cazul debarcării britanicilor în Franţa, poporul ar fi de partea
britanicilor. Am subliniat că era cu atât mai important deci ca printr-o
eventuală retragere să nu expunem poporul francez răzbunării lui Hitler
şi să nu mai putem conta pe ei pentru marea operaţiune din 1943.
A urmat o tăcere apăsătoare. Stalin a spus, în cele din urmă că, dacă noi
nu putem face o debarcare în Franţa anul acesta, el nu era îndreptăţit să
o ceară sau să insiste asupra ei, dar era obligat să spună că nu era de
acord cu argumentele mele.
659
***
Atunci am desfăşurat o hartă cu sudul Europei, Mediterana şi Africa de

Nord. Ce era un „Al doilea front”? Doar o debarcare pe o coastă
fortificată în partea opusă Angliei? Sau putea lua forma unei alte acţiuni
mari care sa poată fi folositoare cauzei comune? Am crezut că e mai bine
să-l aduc spre sud, în etape. Dacă, de exemplu, am putea ţine inamicul la
Pas de Calais prin concentrări de trupe în Britania şi, în acelaşi timp, să
atacăm în altă parte – de exemplu, în Loara sau în Gironde, sau
alternativ, la Scheldt – lucrul ăsta era plin de promisiuni. Aici era o
imagine generală a operaţiunii mari de anul viitor. Stalin se temea că
ideea nu era realizabilă. Am spus că va fi într-adevăr greu să debarcăm
un milion de oameni, dar că va trebui să perseverăm şi să” încercăm.
Am trecut apoi la bombardarea. Germaniei, care dădea satisfacţii
generale. Stalin a subliniat necesitatea de a se lovi moralul populaţiei
germane. El a spus că acorda cea mai mare importanţă
bombardamentelor şi că ştia că raidurile noastre aveau un efect teribil
în Germania.
După acest interludiu, care a relaxat încordarea, Stalin a remarcat că,
din lunga noastră discuţie, se părea că nu vom avea nici acţiunea
„Barosul” nici „încercuirca”, şi ne vom mulţumi cu bombardarea
Germaniei. Am decis să trec peste ce era mai rău şi să creez un fundal
potrivit pentru proiectul pe care voiam să-l prezint. Deci nu am încercat
imediat să înlătur întunecarea. Doar cerusem anume să fie o discuţie
directă, între prieteni şi camarazi aflaţi în pericol. Totuşi, a predominat
curtoazia şi demnitatea.
***
Venise momentul să aduc în acţiune „Torţa”. Am spus că vreau să revin

la problema celui de al doilea front în 1942, pentru care venisem de fapt.
Eu nu consideram că Franţa era unicul loc pentru o asemenea
operaţiune. Mai erau şi alte locuri, iar noi şi americanii ne-am decis
asupra unui alt plan pe care am fost autorizat de preşedintele american
să i-l împărtăşesc lui Stalin în secret. Acum voi face acest lucru. Am
subliniat necesitatca vitală a secretului. La aceasta, Stalin s-a ridicat şi a
rânjit, spunând că speră că nimic în legătură cu asta nu va apare în presa
britanică.
660
Apoi, am început să explic cu precizie operaţiunea „Torţa”. În timp ce

făceam relatarea, Stalin a devenit foarte interesat. Prima lui întrebare a
fost, ce se va întâmpla în Spania şi în Franţa de la Vichy. Ceva mai târziu,
a remarcat că, din punct de vedere militar, operaţiunea era justă, dar
avea îndoieli asupra efectelor politice ale acesteia în Franţa. El a întrebat
în special despre date iar eu am spus că nu mai târziu de 30 octombrie,
dar preşedintele şi noi toţi ne străduim să o tragem mai înainte, la 7
octombrie. Acest lucru a părut o mare uşurare pentru cei trei ruşi.
Apoi, am descris avantajele militare legate de eliberarea Mediteranei,
pentru momentul când va fi posibil de deschis un nou front. În
septembrie, trebuie să învingem în Egipt, iar în octombrie, în Africa de
Nord, ţinând în tot acest timp inamicul în nordul Franţei. Dacă am putea
termina anul posedând Africa de Nord, am putea ameninţa pântecele
Europei lui Hitler, iar această operaţiune trebuie considerată în
conjuncţie cu cea din 1943. Asta este ceea ce noi şi americanii am decis
să facem.
Pentru a ilustra punctul meu de vedere, am desenat între timp un
crocodil şi i-am explicat lui Stalin, cu ajutorul acestei imagini, intenţia
noastră de a ataca pântecele moale al crocodilului, în timp ce îi atacam
botul puternic. Iar Stalin, al cărui interes atinsese acum cel mai înalt
nivel, a spus: „Să vă ajute Dumnezeu în această acţiune”.
Am subliniat că noi voiam să îi uşurăm pe ruşi. Dacă am încerca asta în
nordul Franţei, am fi respinşi. Dacă încercăm în nordul Africii, avem o
şansă bună de victorie, apoi o să putem ajuta în Europa. Dacă am putea
câştiga Africa de Nord, Hitler va trebui să-şi aducă forţa aeriană înapoi.
Altfel, i-am distruge aliaţii, chiar şi Italia de exemplu, făcând o
debarcare. Operaţiunea ar avea o influenţă importantă asupra Turcici şi
asupra sudului Europei şi mă temeam doar că Hitler ar putea să ne-o ia
înainte. Dacă am cuceri anul acesta Africa de Nord, l-am putea ataca
mortal pe Hitler anul viitor. Acest lucru a marcat o cotitură în
convorbirea noastră.
Stalin a început să prezinte atunci diverse dificultăţi politice. Oare o
ocupare anglo-americană a regiunilor „Torţei” nu va fi greşit înţeleasă în
Franţa? Ce aveam de gând cu de Gaulle? Eu am spus că, în această etapă,
nu vrem ca el să intervină în operaţiune. Franţa de la Vichy era în stare
să tragă asupra lui de Gaulle, dar nu în americani. Harriman a susţinut
cu putere acest lucru, referindu-se la informaţii pe care se baza
661
preşedintele, de la agenţi americani aflaţi pe teritoriile „Torţei” precum

şi pe părerea amiralului Leahy. *
***
În acest punct, se părea că Stalin a sesizat avantajele strategice ale

operaţiunii „Torţa”. El a găsit patru raţiuni principale în favoarea ei: mai
întâi, îl va lovi pe Rommel din spate; în al doilea rând, va intimida
Spania; în al treilea rând, va produce lupte între germani şi francezi în
Franţa; şi în al patrulea rând, expune Italia tăişului războiului.
Am fost adânc impresionat de această remarcabilă afirmaţie. Arăta din
partea dictatorului rus, stăpânirea rapidă şi completă a unei probleme,
până atunci nouă pentru el. Foarte puţine persoane în viaţă ar fi putut
înţelege în câteva minute raţiunile cu care mă luptasem de atâtea luni. El
a văzut totul dintr-o clipire.
Eu am menţionat o a cincea raţiune, şi anume, * scurtarea rutei pe
mare prin Mediterana. Stalin era preocupat dacă puteam trece prin
strâmtoarea Gibraltar. Am spus că va fi în regulă. I-am Sorbit de asemeni
despre schimbările din comandamentul din Egipt şi de hotărârea
noastră de a da acolo o bătălie decisivă în august sau septembrie. În cele
din urmă, era clar că le plăcea tuturor „Torţa”, deşi Molotov a întrebat
dacă nu ar putea începe în septembrie.
Atunci am adăugat: „Franţa e demoralizată şi vrem să o înveselim”.
Franţa înţelesese cele întâmplate în Madagascar şi Siria. Sosirea
americanilor va aduce naţiunea franceză de partea noastră. Îl va
intimida pe Franco. Germanii ar putea spune imediat francezilor: „Daţi-
ne flota la Toulon”. Aceasta ar stârni din nou antagonismele dintre Vichy
şi Hitler.
Atunci, am expus perspectiva de a îndrepta o forţă aeriană anglo-
americană spre flancul de sud al armatelor ruse, pentru a apăra Marea
Caspică şi munţii Caucaz şi, în general, ca să lupte pe acel teatru al
războiului. Totuşi, nu am intrat în amănunte şi, desigur, trebuia să dăm
mai întâi bătălia din Egipt şi nu aveam încă planurile preşedintelui cu
privire la contribuţia americană. Dacă lui Stalin îi va plăcea ideea, ne
vom apuca să lucrăm în amănunt la ea. El a răspuns că vor fi foarte
recunoscători pentru un asemena ajutor, dar că amănuntele de locaţie,
etc., vor cere un studiu. Eu eram foarte interesat în acest proiect, pentru
că ar ducc la lupte dure între forţele aeriene anglo-americane şi
662
germani, ceea ce va contribui în mare măsură la obţinerea stăpânirii

văzduhului în condiţii mai favorabile decât să căutăm necazuri la Pas de
Calais.
Apoi, ne-am adunat în jurul unui glob mare şi i-am explicat lui Stalin
uriaşele avantaje ale curăţirii Mediteranei de inamici. I-am spus lui
Stalin că îi voi sta la dispoziţie dacă va dori să mă vadă din nou. El mi-a
răspuns că obiceiul rus este ca oaspetele să-şi exprime dorinţele şi că
era gata să mă primească în orice moment. El ştia acum ce era mai rău şi
totuşi ne-am despărţit într-o atmosferă de bunăvoinţă.
Întâlnirea durase aproape patru ore. A fost nevoie de o jumătate de oră
sau mai mult ca să ajungem la Vila de stat numărul 7. Deşi eram obosit”
am dictat telegrama către Cabinetul de Război şi către preşedinte, după
miezul nopţii, iar apoi, cu sentimentul că se spărsese gheaţa şi se
stabilise un contact uman, am dormit bine şi mult.
Capitolul XVI
MOSCOVA. O LEGĂTURĂ STABILITĂ
A doua zi dimineaţa târziu, m-am trezit în locuinţa mea luxoasă. Era joi
13 august, – pentru mine totdeauna „Ziua Blenheim”. Aranjasem să-l
vizitez pe Molotov la Kremlin la amiază, ca să-i explic mai clar şi pe
deplin caracterul diverselor operaţiuni pe care le aveam în gând. Am
subliniat cât de dăunător ar fi pentru cauza comună dacă, datorită
învinuirilor reciproce în legătură cu abandonarea acţiunii „Barosul”, am
fi obligaţi să discutăm public împotriva unei asemenea operaţiuni. Am
explicat de asemeni mai amănunţit importanţa politică a „Torţei”. El a
ascultat afabil, dar nu a contribuit cu nimic. I-am propus să-l văd din nou
pe Stalin la 10 p.m. În seara aceea, iar mai târziu, în cursul zilei, am fost
anunţat că ora 11 ar fi mai convenabilă şi, cum subiectele de discutat
aveau să fie aceleaşi ca şi cele de cu o seară înainte, m-au întrebat dacă
aş dori să-l aduc şi pe Harriman. Am răspuns „Da”, şi că voi aduce de
asemeni pe Cadogan, Brooke, Wavell şi Todder care între timp sosiseră
în siguranţă de la Teheran cu un avion rusesc. Ar fi putut avea un
incendiu foarte periculos în avionul lor Liberator.
Înainte de a părăsi camera acestui diplomat urban, rigid, m-am întors
spre el şi i-am spus: „Stalin ar face o mare greşeală dacă ne-ar trata dur
acum când am ajuns atât de departe”. Pentru prima dată, Molotov s-a
663
relaxat. „Stalin, a spus el, e un om foarte înţelept. Puteţi fi siguri că,

oricum, el argumentează, el înţelege totul. Am să-i comunic ce spuneţi”.
M-am întors la timp pentru masa de prânz la Vila de stat numărul
şapte. Afară, vremea era minunată. Era exact aşa cum ne place cel mai
mult în Anglia – când avem aşa ceva. M-am gândit să explorăm
domeniul. Vila de stat numărul şapte era o casă frumoasă, mare, nouă,
de ţară, aşezată pe o pajişte întinsă, cu grădini, într-o pădurice de brad
de vreo douăzeci de acri. Erau alei agreabile şi era plăcut ca, în vremea
frumoasă de august, să stai întins pe iarbă sau pe ace de pin. Erau mai
multe fântâni şi un tanc mare de sticlă plin cu tot felul de peştişori aurii
care erau atât de domesticiţi încât îţi mâncau din mână. Mi-am făcut
obiceiul să-i hrănesc în fiecare zi. În jurul terenului era un zid de vreo
cinci metri înălţime, păzit în ambele părţi de poliţie şi soldaţi în număr
considerabil. La vreo sută de metri de casă, era un adăpost antiaerian.
La prima ocazie, am fost conduşi acolo. Era de ultimul tip şi foarte luxos.
Ascensoare în ambele capete te duceau în jos, la douăzeci şi şase sau
treizeci de metri în pământ. Acolo erau opt sau zece camere mari, în
interiorul unei cutii de beton de o grosime masivă. Camerele erau
despărţite între ele cu uşi grele, glisante. Lumina era strălucitoare.
Mobila era stil, somptuoasă şi viu colorată. Mă atrăgeau mai mult
peştişorii aurii.
***
Am plecat cu toţii spre Kremlin la 11 p.m. Şi am fost primiţi doar de

Stalin şi Molotov, cu interpretul lor. Atunci a început o discuţie foarte
neplăcută. Am spus că el trebuie să înţeleagă că noi ne-am hotărât
asupra cursului pe care trebuie să-l urmăm şi că reproşurile erau inutile.
Am polemizat circa două ore, timp în care el a spus multe lucruri
neplăcute, mai ales despre faptul că noi ne temem prea mult să ne
luptăm cu germanii şi că, dacă am încerca, aşa cum fac ruşii, am constata
că nu e chiar atât de rău; că ne-am încălcat promisiunea în legătură cu
„Barosul”; că am eşuat în livrarea materialelor promise Rusiei şi că am
trimis doar rămăşiţele după ce am păstrat tot ce aveam nevoie pentru
noi înşine. Se părea că aceste plângeri erau adresate atât Marii Britanii
cât şi Statelor Unite.
Am respins direct toate aceste învinuiri, dar fără înţepături de niciun
fel. Bănuiesc că nu era obişnuit să fie contrazis în repetate rânduri, dar
664
nu s-a înfuriat deloc, nici măcar nus-a agitat. Şi-a reafirmat părerea că ar
fi posibil, pentru britanici şi americani, să debarce şase sau opt divizii în
peninsula Cherbourg, odată ce vor avea dominaţia în aer. El avea
sentimentul că, dacă armata britanică ar lupta contra germanilor tot atât
cât şi armata rusă, n-ar fi atât de speriată de aceştia. Ruşii precum şi
Forţele Aeriene Regale au arătat, într-adevăr, că e posibil să-i baţi pe
germani. Infanteria britanică ar putea să facă la fel, cu condiţia să
acţioneze în acelaşi timp cu ruşii.
M-am prefăcut că am trecut peste remarcile făcute de Stalin pe seama
vitejiei armatei ruse. Propunerea unei debarcări la Cherbourg nu ţine
seama de existenţa Canalului. În cele din urmă, Stalin a spus că nu
putem continua aşa. El trebuia să accepte decizia noastră. Apoi ne-a
invitat brusc la dineu în seara următoare, la ora opt.
Acceptând invitaţia, am spus că voi pleca în zori cu avionul în
dimineaţa următoare, adică în 15. Iosif părea cumva preocupat de
treaba asta şi a întrebat dacă nu puteam să stau mai mult. Am spus, da,
desigur, dacă se poate face un lucru bun şi că, oricum, voi mai aştepta o
zi. Apoi am afirmat că nu simţeam camaraderie în atitudinea lui.
Călătorisem atât de departe ca să stabilesc o relaţie bună de lucru. Noi
am depus eforturi să ajutăm Rusia şi vom continua să facem asta.
Fuseserăm lăsaţi să luptăm singuri timp de un an împotriva Germaniei
şi Italiei. Acum, când cele trei mari naţiuni sunt aliate, victoria era
sigură, cu condiţia să nu ne despărţim, iar eu am fost niţeluş cam animat
la acest pasaj şi, înainte de a se putea traduce, el a remarcat că îi place
tonul exprimării mele. După aceea, discuţia a început din nou într-o
atmosferă ceva mai puţin încordată.
El s-a lansat într-o discuţie despre două mortiere ruseşti de tranşee
care trag cu rachete şi care, afirma el, erau devastatoare ca efect,
oferindu-se să organizeze o demonstraţie pentru specialiştii noştri, dacă
pot aştepta. A spus că va lăsa să primim toate informaţiile despre ele,
dar nu ar trebui să dăm ceva în schimb? N-ar trebui să existe o
înţelegere cu privire la informaţii despre invenţii? Am spus că le vom da
totul fără nicio tocmeală, cu excepţia acelor aparate care, dacă sunt duse
în avioane peste liniile duşmane iar acestea sunt doborâte, ar face ca
bombardarea Germaniei de către noi să devină mai dificilă. El a fost de
asemeni de acord ca autorităţile lui militare să se întâlnească cu
generalii noştri, iar acest lucru a fost aranjat pentru ora trei după-
amiază. Am spus că ei vor avea nevoie de cel puţin patru ore ca să intre
665
deplin în toate chestiunile tehnice implicate în acţiunile „Barosul”,

„Încercuirea4 şi „Torţa”. El a observat, la un moment dat, că „Torţa” era
„corectă din punct de vedere militar”, dar că partea politică cerea mai
multă delicateţe – adică, mai multă atenţie la felul cum era mânuită. Din
când în când, el revenea la „Barosul”, mormăind în legătură cu această
acţiune. Când a spus că nu ne-am ţinut de promisiune, eu am replicat:
„Resping afirmaţia asta. Ne-am ţinut toate promisiunile” şi m-am referit
la acel aide-mémoire pe care i l-am dat lui Molotov. * El şi-a cerut un fel
de scuze, spunând că îşi exprimă părerile sincere şi oneste, că nu exista
neîncredere între noi ci doar un punct de vedere diferit.
În cele din urmă, am întrebat despre Caucaz. Va apăra lanţul de munţi
şi cu câte divizii? La aceasta, el a trimis după o hartă în relief şi, cu o
aparentă sinceritate şi evidentă cunoaştere, a explicat tăria acestei
bariere, pentru care a spus că avea la dispoziţie douăzeci şi cinci de
divizii. El a arătat diversele trecători şi a spus că vor fi apărate. Am
întrebat dacă erau fortificate, iar el a spus, „Da, desigur”. Linia de front
rusească, la care inamicul încă nu ajunsese, era la nord de şirul
principal. El a spus că vor trebui să reziste două luni, până când zăpada
va face munţii de netrecut. S-a declarat încrezător în capacitatea lor de a
face lucrul ăsta şi a relatat de asemeni amănunţit despre forţa flotei de
la Marea Neagră, care era adunată la Batumi.
Toată această parte a discuţiei a fost mai uşoară, dar când Harriman a
întrebat despre planurile de a aduce avioane americane peste Siberia, la
care ruşii consimţiseră abia recent, după îndelungi presiuni americane,
el a replicat scurt: „Războaiele nu se câştigă cu avioanele”. Harriman m-
a susţinut în permanenţă şi niciunul dintre noi nu a cedat niciun
centimetru şi nici nu am rostit vreun cuvânt amar. Stalin şi-a roastit
salutul şi mi-a întins mâna la plecare, iar eu i-am luat-o.
***
În 14 august, am raportat Cabinetului de Război:

Ne-am întrebat care este explicaţia acestui spectacol şi a transformării
petrecute, având în vedere terenul ferm pe care ajunseserăm seara
trecută. Cred, cel mai probabil, că în Consiliul Comisarilor, vestea pe
care am adus-o nu a fost primită la fel de bine cum a primit-o el. S-ar
putea ca acesta să aibă mai multă putere decât credem noi şi mai puţine
cunoştinţe. Poate se punea bine pe lângă comisari pentru viitoare
666
scopuri şi, în beneficiul lor şi al lui, se elibera de sub presiune. Cadogan

spune că o asemenea transformare dură a urmat şi după începerea
interviurilor lui Eden de la Crăciun, iar Harriman spune că aceeaşi
tehnică a fost folosită şi cu prilejul misiunii lui Beaverbrook.
Părerea mea întemeiată este că, în inima lui, în măsura în care are una,
Stalin ştie că avem dreptate şi că şase divizii în „Barosul” nu-l vor ajuta
în acest an. În plus, sunt sigur că judecata lui militară, sigură şi rapidă, îl
face un puternic sprijinitor al „Torţei”. Cred că nu e imposibil să revină
la sentimente mai bune. Cu această speranţă, cu perseverez. Oricum,
cred că a fost mai bine să o spunem aşa decât altfel. N-a existat niciun
moment sugestia că ei nu vor continua lupta, iar eu cred că Stalin e
foarte încrezător că va câştiga…
În scara aceea, am participat la un dineu oficial la Kremlin, unde erau
prezente vreo patruzeci de persoane, incluzând mai mulţi comandanţi
militari, membri ai Biroului politic şi alte înalte oficialităţi. Stalin şi
Molotov au făcut onorurile de gazdă în mod cordial. Aceste dineuri erau
destul de lungi şi, de la început, s-au propus numeroase toasturi şi s-a
răspuns cu foarte scurte cuvântări. S-au spus tot felul de poveşti
prosteşti despre aceste obiceiuri sovietice, care ar fi devenit chefuri cu
băutură. Nu e niciun adevăr în ele. Mareşalul şi colegii săi au băut
toasturile din pahare mici, luând doar câte o înghiţitură cu fiecare
ocazie. Eu am fost politicos.
În timpul dineului, Stalin a vorbit cu mine în mod volubil, prin
interpretul Pavlov. „În urmă cu câţiva ani, a spus el, am avut vizita
domnului George Bernard Shaw şi a lui Lady Astor”. Lady Astor a
sugerat ca domnul Lloyd George să fie invitat să viziteze Moscova, la
care Stalin a răspuns: „De ce ar trebui să-l invităm? El a fost capul
intervenţiei.” La aceasta, Lady Astor a răspuns: „Nu-i adevărat. Churchill
a fost cel care l-a indus în eroare.” „Oricum, a spus Stalin, Lloyd George a
fost capul guvernului şi aparţinea stângii. El era răspunzător, iar nouă
ne place un inamic direct mai mult decât un pretins prieten.” „Ei, a spus
Lady Astor, Churchill e în sfârşit terminat”. „Nu sunt atât de sigur,
răspunsese Stalin. Dacă apare o criză gravă, poporul englez ar putea
reveni la calul cel bătrân”. În acest punct, am întrerupt şi am spus: „E
cam mult în ce a zis ea. Am fost foarte activ în intervenţie, şi nu doresc
să credeţi altceva”. El a zâmbit amical, aşa că am continuat: „M-aţi
iertat?” Premierul Stalin, spuse interpretul Pavlov, zice că totul aparţine
trecutului, iar trecutul aparţine lui Dumnezeu.”
667
Într-o convorbire de mai târziu cu Stalin, i-am zis: „Lordul Beaverbrook

mi-a povestit că, atunci când a fost în misiune la Moscova, în octombrie
1941, l-aţi întrebat: Ce-a vrut Churchill să înţeleagă când a zis în
Parlament că m-a atenţionat cu privire la un atac german iminent?”
„Bineînţeles că da, i-am răspuns eu, referindu-mă la telegrama pe care v-
am trimis-o în aprilie 1941” şi am scos telegrama pe care Sir Stafford
Gripps o predase cu întârziere. Când s-a tradus şi i-a fost citită, Stalin a
ridicat din umeri: „îmi amintesc. Nu aveam nevoie de nicio avertizare.
Am ştiut că va veni războiul, dar am crezut că o să mai pot câştiga şase
luni sau aşa ceva”. De dragul cauzei comune, m-am abţinut să întreb ce
s-ar fi întâmplat cu noi toţi dacă noi ne-am fi prăbuşit definitiv în timp
ce el îi dădea lui Hitler atâtea materiale valoroase, timp şi ajutor.
Cât de curând am putut, am dat domnului Attlee şi preşedintelui o
relatare mai oficială despre banchet.
1. Dineul s-a desfăşurat într-o atmosferă prietenoasă şi cu ceremoniile
ruseşti obişnuite. Wavell a ţinut un excelent discurs în limba rusă. Eu am
toastat pentru sănătata lui Stalin, iar Cadogan, pentru moartea şi
condamnarea nazismului. Deşi am stat la dreapta lui Stalin, nu am avut
ocazia să discut despre lucruri serioase. Stalin şi cu mine am fost
fotografiaţi împreună şi de asemeni cu Harriman. Stalin a ţinut un
discurs cam lung, propunând un toast pentru „Serviciul de
contrainformaţii britanice” Intelligence Service, n. L) în cursul căruia a
făcut o curioasă referire la Dardanele în 1915, spunând că britanicii au
câştigat iar germanii şi turcii se retrăgeau, dar noi nu ştiam asta
deoarece contrainformaţiile erau proaste. Această imagine, deşi
inexactă, S fost evident intenţionată ca un compliment la adresa mea.
2. Am plecat pe la 1.30 a.m., întrucât îmi era teamă că se va lungi şi
eram obosit. Când mi-am luat rămas bun de la Stalin, el mi-a spus că
orice deosebiri care există erau doar de metodă. Am spus că vom
încerca să înlăturăm şi aceste deosebiri prin fapte. După o strângere de
mână cordială, am plecat pornind prin camera oarecum aglomerată, dar
el s-a grăbit după mine şi m-a însoţit pe o distanţă enormă, prin
coridoar şi scări, până la uşa de la intrare, unde din nou ne-am strâns
mâinile.
3. Poate că relatarea mea despre întâlnirea de joi a avut un punct de
vedere prea întunecat. Simt că trebuie să le acord circumstanţe
atenuante pentru dezamăgirea cu adevărat dureroasă pe care o simt ei
aici din cauză că nu putem face nimic mai mult ca să-i ajutăm în lupta lor
668
uriaşă. În cele din urmă, au înghiţit această pilulă amară. Acum, totul
pentru noi trebuie să se axeze pe grăbirea acţiunii „Torţa” şi pe
înfrângerea lui Rommel.
Am fost ofensat de multe lucruri care s-au spus la conferinţele noastre.
Am ţinut seama de încordarea în care se află conducătorii sovietici, cu
vastul lor front care arde şi sângerează pe aproape 3000 de kilometri şi
cu germanii la doar şaptezeci şi cinci de kilometri de Moscova şi
avansând spre Marea Caspică. Discuţiile militare tehnice nu au mers
bine. Generalii noştri au pus tot felul de întrebări, la care colegii lor
sovietici nu erau autorizaţi. Să dea răspunsuri. Singura cerere sovietică a
fost un „Al doilea front ACUM”. La sfârşit, Brooke a fost cam brutal şi
conferinţa militară s-a încheiat cam abrupt.
Trebuia să plecăm în zori, pe 16. Cu o seară înainte, la ora şapte, m-am
dus la Stalin să-mi iau rămas bun. Am avut o convorbire folositoare şi
importantă. Am întrebat în mod special dacă va putea apăra trecerile
munţilor Caucaz şi să-i împiedice pe germani de a ajunge la Caspica şi de
a lua trenurile petrolifere de la Baku, cu tot ce înseamnă asta, ca apoi să
se îndrepte spre sud, prin Turcia sau Persia. El a întins harta şi apoi a
spus cu încredere liniştită: „Îi vom opri. Nu vor traversa munţii”. Apoi a
adăugat: „Sunt zvonuri că turcii au să ne atace în Turkestan. Dacă au s-o
facă, am să mă pot ocupa şi de ei.” I-am spus că nu era pericol de aşa
ceva. Turcii vor să rămână în afara războiului şi, cu siguranţă, nu se vor
certa cu Anglia. Conversaţia noastră de o oră s-a apropiat de sfârşit iar
cu m-am ridicat să-mi iau rămas bun. Stalin a părut brusc jenat şi a spus
într-un ton mai cordial decât folosise cu mine până atunci: „Plccaţi în
zori. De ce n-am merge la mine acasă să bem ceva?” Am spus că cu sunt
totdeauna în favoarea unei asemenea politici. Aşa încât m-a condus, prin
numeroase culoare şi camere, până am ajuns la o alee liniştită în
interiorul Kremlinului şi, după vreo două sute de metri, am ajuns la
apartamentul în care locuia. El mi-a arătat camerele lui, care erau de
mărime moderată, simple, pline de demnitate, în număr de patru – o
sufragerie, o cameră de lucru, un dormitor şi o cameră de baie mare.
Imediat a apărut o îngrijitoare foarte bătrână şi apoi o fată drăguţă, cu
părul roşcat, care l-a sărutat îndatoritoare pe tatăl ci. El m-a privit cu o
sclipirc în ochi: „Vezi, chiar şi noi bolşevicii avem o viaţă de familie.”
Fiica lui Stalin a început să aşeze masa, iar în scurt timp, îngrijitoarea a
apărut cu câteva platouri. Între timp, Stalin desfundase diverse sticle,
care începuseră să formeze o armată impozantă. Apoi a spus: „De ce nu
669
l-am chema şi pe Molotov? El se îngrijorează în legătură cu comunicatul.

L-am putea rezolva aici. Molotov are o calitate – poate să bea.” Mi-am
dat seama atunci că va fi un dineu. Eu plănuisem să cinez la Vila de stat
numărul şapte, unde mă aştepta generalul Anders, comandantul
polonez, dar i-am spus noului şi excelentului meu interpret, maiorul
Birse, să telefoneze că nu mă voi întoarce decât după miezul nopţii.
Imediat a sosit Molotov. Ne-am aşezat şi, cu cei doi interpreţi, eram în
număr de cinci. Maiorul Birse trăise douăzeci de ani la Moscova şi s-a
împăcat foarte bine cu mareşalul, cu care a întreţinut câtva timp o
conversaţie la care cu nu am putut participa.
Am stat la masă de la 8.30 p.m. Până la 2.30 a doua zi dimineaţă, ceea
ce, împreună cu întrevederea mea anterioară, însemna un total de peste
şapte ore. Dineul a fost evident improvizat, într-o inspiraţie de moment,
dar treptat sosea tot mai multă mâncare. Noi ciuguleam de ici de colo,
cum se pare că este obiceiul rusesc, dintr-o lungă succesiune de feluri de
soi, şi am sorbit o varietate de vinuri. Molotov a adoptat maniera cea
mai afabilă, iar Stalin îl tachina fără milă.
Imediat am vorbit de convoaiele pentru Rusia. Asta l-a făcut să exprime
o remarcă brutală, dură, despre distrugerea aproape totală a unui
convoi în Arctica, în iunie.
„Domnul Stalin întreabă, a spus Pavlov, cu oarecare ezitare, dacă
marina britanică nu are sentimentul gloriei?” Eu am răspuns: „Trebuie
să aflaţi de la mine că ceea ce s-a făcut a fost just. Eu ştiu multe despre
marină şi despre războiul pe mare.” „Asta înseamnă, a zis Stalin, că eu
nu ştiu nimic”. „Rusia este un animal de uscat, am răspuns eu, britanici
sunt animale de mare.” El a tăcut, apoi şi-a recăpătat buna dispoziţie.
Am întors discuţia spre Molotov. „Cunoştea mareşalul că ministrul lui de
Externe, cu ocazia recentei sale vizite la Washington, a spus că e hotărât
să facă o vizită la New York, el singur, şi că întârzierea la întoarcere nu s-
a datorat vreunei defecţiuni a avionului ci pentru că plecase de unul
singur?!”
Deşi, la un dineu rusesc, aproape orice se poate spune în glumă,
Molotov a arătat cam serios auzind asta. Dar faţa lui Stalin s-a luminat
de veselie când a spus:
„Nu a fost la New York. S-a dus la Chicago, unde locuiesc ceilalţi
gangsteri.”
Relaţiile fiind astfel complet refăcute, conversaţia a continuat. Am
deschis discuţia despre o debarcare britanică în Norvegia cu sprijin
670
rusesc şi am explicat cum, dacă am putea Iul* Capul Nord în timpul

iernii şi să-i distrugem pe nemţi acolo, calea coinoaielor ar fi deschisă.
Această idee, după cum s-a văzut, a constituit unul dintre planurile mele
favorite. Stalin părea foarte atras de idee şi, după ce am discutat despre
căi şi mijloace, am căzut de acord că trebuie să o realizăm, dacă se poate.
***
Trecuse deja de miezul nopţii şi Cadogan nu apăruse cu schiţa

comunicatului.
„Spune-mi, am întrebat eu, stresul acestui război a fost pentru
dumneata personal la fel de greu ca şi trecerea prin politica de
colectivizare a agriculturii?”
Această întrebare l-a stârnit imediat pe mareşal.
„Ah, nu, a spus el, politica de colectivizare a agriculturii a fost o luptă
teribilă”.
„Am crezut că ai să o consideri dificilă, am zis, pentru că nu aveai de-a
face cu câteva mii de aristocraţi şi mari moşieri ci cu milioane de oameni
mărunţi.” „Zece milioane, a spus ridicând mâinile. A fost înspăimântător.
A durat patru ani. A fost absolut necesar pentru Rusia, dacă voiam să
evităm foametea periodică, să arăm cu tractoarele. Trebuie să ne
mecanizăm agricultura. Când dădeam ţăranilor tractoare, erau toate
stricate în câteva luni. Doar fermele colective cu ateliere, puteau mânui
tractoarele. Ne-am străduit mult să explicăm asta ţăranilor. Nu avea rost
să argumentezi cu ei. După ce i-ai spus tot ce se poate unui ţăran, el zice
că trebuie să se ducă acasă şi să-şi consulte nevasta şi trebuie să-şi
consulte ciobanul.” Pentru mine, aceasta din urmă era o exprimare nouă
în chestiunea respectivă.
„După ce ai discutat cu ei, el răspunde mereu că nu vrea gospodărie
colectivă şi s-ar descurca mai curând fără tractoare.”
„Aceştia erau cei care îi numiţi culaci?”
„Da”, a răspuns el, dar nu a repetat cuvântul. După o pauză a zis: „Totul
a fost foarte greu şi rău – dar a fost necesar”. „Ce s-a întâmplat?” am
întrebat. „Ei bine”, a răspuns el, mulţi au fost de acord să meargă cu noi.
Unora li s-a dat pământ ca să-l cultive, în provincia Tomsk sau în
provincia Irkuţk, sau mai departe în nord, dar cea mai mare parte au
fost foarte nepopulari şi au fost şterşi de pe faţa pământului de
muncitorii de pe moşiile lor.”
671
A urmat o pauză considerabilă. Apoi: „Noi nu numai că am îmbunătăţit

aprovizionarea cu alimente, dar am îmbunătăţit peste măsură calitatea
cerealelor. Se cultivau tot felul de cereale. Acum, nimeni nu are voie să
semene decât cereale standard sovietice, dintr-un capăt în altul al ţării.
Dacă nu fac aşa, sunt sever pedepsiţi. Asta înseamnă tot o îmbunătăţire
a aprovizionării cu alimente.”
Înregistrez aceste amintiri aşa cum îmi vin în minte şi îmi amintesc
impresia puternică pe care am avut-o în momentul în care milioane de
femei şi bărbaţi au fost şterşi de pe faţa pământului sau deplasaţi pentru
totdeauna. Va veni, fără îndoială, o generaţie pentru care nenorocirile
lor vor fi necunoscute, dar va fi sigură că are mai multă mâncare şi va
binecuvânta numele lui Stalin. Nu am repetat vorbele lui Burke: „Dacă
nu pot avea reformă fără nedreptate” n-o să fac reforma”. Cu al doilea
război mondial, care continua în jurul nostru, mi se părea zadarnic să
faci morală cu glas tare.
Pe la ora 1 a.m., Cadogan a sosit cu schiţa comunicatului şi ne-am pus
pe lucru ca să-l aducem în forma finală. A fost adus pe masă un
considerabil purcel de lapte. Până acum, Stalin a gustat doar din felurile
de mâncare, dar acum era ora unu şi jumătate dimineaţa şi era
aproximativ ora lui de cină. L-a invitat pe Cadogan să i se alăture, iar
când prietenul nostru s-a scuzat, gazda noastră s-a aruncat asupra
victimei de unul singur. După aceea, s-a dus brusc în camera alăturată,
să primească rapoartele de pe toate sectoarele frontului, care i se
aduceau de la 2 a.m. Încolo. Au trecut circa douăzeci de minute până s-a
întors, iar între timp noi am căzut de acord cu privire la comunicat. În
sfârşit, la 2.30 a.m., am spus că trebuie să plec. Aveam o jumătate de oră
de mers cu maşina până la vilă şi tot atâta până la aeroport. Aveam o
durere de cap teribilă, care pentru mine era foarte neobişnuită. Mai
trebuia să-l văd şi pe generalul Anders. L-am rugat pe Molotov să nu
vină să mă conducă în zori, pentru că era în mod clar ostenit. El m-a
privit cu reproş, ca şi când ar fi vrut să spună: „Chiar crezi că aş putea să
nu mă aflu acolo?”
Am decolat la 5.30 a.m. Eram bucuros să dorm în avion şi nu-mi aduc
aminte de nimic din peisaj sau din călătorie, până când am ajuns la
piciorul Caspicei şi am început să urcăm deasupra munţilor Elburz. La
Teheran nu m-am dus la legaţie, ci la răcoroasa şi liniştita reşedinţă de
vară, sus, deasupra oraşului. Aici mă aşteptau o grămadă de telegrame.
Plănuisem o conferinţă a doua zi, la Bagdad, cu majoritata înaltelor
672
noastre autorităţi din Persia şi Irak, dar simţeam că nu puteam face faţă
căldurii de la Bagdad la amiază, în august, şi era destul de uşor să o
schimb la Cairo. Am cinat în seara aceea cu cei de la legaţie şi am fost
mulţumit să uit de toate grijile până dimineaţa.
Cei Trei Mari cu specialiştii lor la masa conferinţei (Yalta).
Capitolul XVII
ÎNCORDARE ŞI SUSPANS
La 19 august am făcut o nouă vizită pe frontul din deşert. Am mers cu

Alexander în maşina lui, din Cairo pe lângă Piramide, vreo două sute de
kilometri prin deşert, până la mare, la Abusir. M-am bucurat de tot ce
mi-a spus. Când umbrele s-au lungit, am ajuns la Cartierul general al lui
Montgomery la Burg-El-Arab. Aici, caravana faimoasă de mai târziu era
instalată între dune de nisip şi apa sclipitoare. Generalul mi-a oferit
propria lui căsuţă mobilă împărţită în dormitor şi birou. După călătoria
lungă cu maşina, am făcut toţi o baie delicioasă. „Toate armatele fac baie
acum pe coasta asta”, a spus Montgomery în timp ce eram înfăşuraţi în
prosoape. El a făcut un gest cu braţul spre vest. La trei sute de metri mai
încolo, circa o mie de oameni de-ai noştri făceau sport pe plajă. Deşi
673
ştiam răspunsul, am întrebat: „De ce Cabinetul de Război face cheltuieli

ca să trimită trupelor chiloţi albi de baie? Cu siguranţă că ar trebui să fie
făcută economic în această privinţă”. De fapt, erau bronzaţi şi arşi peste
tot, în afară de locul unde purtau şorturile.
Cum se mai schimbă moda! Când am mărşăluit la Omdurman, cu
patruzeci şi patru de ani înainte, teoria era că soarele african nu trebuie
cu niciun preţ să-ţi atingă pielea. Regulile erau stricte. Aveam prinse de
hainele kaki bucăţi speciale pentru spate. Era o abatere militară să apari
fără cască. Eram sfătuiţi să purtăm lenjerie de corp groasă, după obiceiul
arab, căpătat de o mie de ani de experienţă. Iar acum, la jumătatea
secolului douăzei, mulţi soldaţi albi îşi îndeplineau treburile zilnice cu
capul descoperit şi goi, purtând doar un fel de pânză în jurul coapselor.
Se pare că nu le făcea niciun rău. Deşi procesul de trecere de la alb la
bronzat necesita câteva săptămâni şi expuneri treptate, insolaţiile erau
rare. Mß întreb cum explică medicii toate astea.
După aceea, ne-am îmbrăcat pentru cină – hainele mele cu fermoar se
îmbracă într-un minut – şi ne-am întâlnit în camera hărţii a lui
Montgomery. Aici, el ne-a făcut o expunere foarte frumoasă a situaţiei,
dovedind că, în câteva zile, îşi însuşise bine toate problemele. El a prezis
corect următorul atac al lui Rommel şi a explicat cum are de gând să-l
primească. Totul se dovedea just şi corect. Apoi, a descris planul de a lua
el însuşi ofensiva. Avea totuşi nevoie de şase săptămâni ca să pună
ordine în Armata a Opta. Avea de gând să reformeze diviziile ca unităţi
tactice integrale. Trebuia să aşteptăm până când noile divizii îşi vor fi
luat locul pe front şi până ce tancurile Scherman vor fi aduse. Atunci
aveau să fie trei corpuri de armată, fiecare sub comanda unui ofiţer
experimentat, pe care el şi Alexander îi cunoşteau bine. Mai presus de
toate, artileria va fi folosită cum nu a fost posibil niciodată până acum în
deşert. El vorbea despre sfârşitul lui septembrie. Eu eram dezamăgit de
dală, dar şi aceasta depindea de Rommel. Informaţiile noastre arătau că
o lovitură din partea lui era iminentă. Eram şi eu deja pe deplin informat
şi eram mulţumit că el va încerca o mişcare largă de învăluire în jurul
flancului nostru din deşert ca să ajungă la Cairo şi că se va da o bătălie
de manevră pentru mijloacele lui de comunicaţie.
În acea vreme, mă gândeam mult la înfrângerea lui Napoleon în 1814.
Şi el s-a gândit să lovească mijloacele de comunicaţie, dar Aliaţii au
intrat direct într-un Paris aproape deschis. Am considerat de cea mai
mare importanţă ca oraşul Cairo să fie apărat de fiecare bărbat în
674
uniformă care nu este necesar Armatei a Opta. Doar în felul acesta,

armata de câmp va avea deplină libertate de manevre şi va putea risca
să-şi lase flancul înconjurat înainte de a lovi. Cu mare plăcere, am aflat
că eram cu toţii de acord. Deşi eram nerăbdător să trecem la o acţiune
ofensivă cât mai curând posibil, salutam perspectiva ca Rommel să-şi
rupă dinţii pe noi înainte ca principalul nostru atac să fie lansat. Dar
vom avea oare timp să ne organizăm apărarea oraşului Cairo? Multe
semne arătau că acel comandant îndrăzneţ, care era în faţa noastră doar
la vreo douăzeci de kilometri depărtare, îşi va da lovitura supremă
înainte de sfârşitul lui august. În orice zi, a spus prietenul meu, el poate
hotărî să-şi continue stăpânirea. Două sau trei săptămâni de întârziere
ar fi în favoarea noastră.
***
La 20 august, am pornit devreme să vedem viitorul câmp de luptă şi

vitezele trupe care urmau să reziste. Am fost dus în punctul-cheie, la
sud-est de Ruweisat. Aici, printre curbele dure unduite şi crestăturile
deşertului, se afla masa blindatelor noastre, camuflate, ascunse şi
dispersate, totuşi tactic concentrate. Aici l-am întâlnit pe tânărul
brigadier Roberts, care comanda în acel moment toate forţele noastre
blindate din acea poziţie vitală. Cele mai bune tancuri ale noastre erau
sub comanda lui. Montgomery mi-a explicat dispunerea artileriei
noastre de toate tipurile. Fiecare scobitură a deşertului era plină de
baterii ascunse, camuflate. Trei sau patru sute de tunuri vor trage în
blindatele germane, înainte de a le arunca în luptă pe ale noastre.
Deşi, bineînţeles, nu era permisă nicio adunare de trupe sub continua
recunoaştere aeriană a inamicului, am văzut în acea zi mulţi soldaţi, care
m-au salutat cu zâmbete şi urale. Am inspectat propriul meu regiment.
Al 4-lea Husarzi, măcar atâţia câţi au îndrăznit să adune laolaltă – vreo
cincizeci sau şaizeci – lângă cimitirul frontului, în care câţiva camarazi ai
lor fuseseră înmormântaţi de curând. Toate astea erau emoţionante, dar
din ele se năştea sentimentul reînvierii elanului Armatei. Toată lumea
vorbea de schimbarea de după preluarea comenzii de către
Montgomery. Simţeam adevărul acesta cu bucurie şi reconfortare.
Urma să luăm prânzul cu Bernard Freyberg. Mintea mea s-a întors la o
vizită similară pe care i-o făcusem în Flandra, la postul lui de luptă din
valea râului Scarpe, cu un sfert de secol în urmă, când el comanda deja o
675
brigadă. Atunci, el mi-a oferit să mă ducă la o plimbare de-a lungul

avanposturilor sale. Dar cunoscându-l pe el şi cunoscând linia frontului
său, am refuzat. Acum era invers. Am sperat să văd cel puţin un post de
observaţie avansat al acestor splendizi neo-zeelandezi, care erau în
contact cu inamicul la vreo şapte kilometri mai departe. Atitudinea lui
Alexander arăta că nu ar interzice, ci mai curând că ar însoţi expediţia.
Dar Bernard Freyberg a refuzat net să-şi asume răspunderea, iar asta nu
era o chestiune în care să se dea ordine, nici măcar din partea celei mai
înalte autorităţi. Într-adevăr, am intrat în cortul fierbinte al popotei lui
şi ni s-a oferit prânzul, mult mai minunat decât cel pe care l-am mâncat
pe Scarpe. Aceasta era o amiază de august în deşert. Piesa de rezistenţă
a mesei era o supă fierbinte din conserve de scoică neo-zeelandeze, din
care nu am mâncat decât atât cât era politicos. Curând, a sosit
Montgomery, care ne părăsise cu câtva timp mai înainte. Freyberg a ieşit
să-l salute şi i-a spus că i se păstrase locul şi era aşteptat la masă, dar
„Monty”, cum i se spunea, îşi făcuse deja o regulă să nu accepte
ospitalitatea nici unuia dintre comandanţii subordonaţi lui. Aşa încât a
stat afară în maşina lui, mâncând un sandvici auster şi bându-şi
limonada, cu toate tabieturile. Şi Napoleon a fost, probabil, mai distant,
în interesul disciplinei. Dur aux grands era una dintre maximele lui. Dar
cu siguranţă că ar fi fost servit cu un excelent pui fript, din propriul lui
fourgon. Maribourough ar fi intrat şi ar fi băut un vin bun cu ofiţerii lui –
cred că şi Cromwell ar fi făcut la fel. Tehnica variază, dar se pare că
rezultatele au fost bune în toate aceste cazuri.
Ne-am petrecut toată după-amiaza printre soldaţi şi era trecut de şapte
când ne-am întors la caravană şi la valurile plăcute ale plajei. Eram atât
de încântat de tot ceea ce văzusem încât nu eram deloc obosit şi am stat
de vorbă până târziu. Înainte ca Montgomery să se ducă să se culce la
ora zece, în conformitate cu rutină lui, mi-a cerut să scriu ceva în
jurnalul lui personal. Am făcut asta acum şi în mai multe ocazii în cursul
lungului război. Iată aici ce-am scris de data asta:
„Fie ca aniversarea de la Blenheim, care marchează începutul noii
comenzi, să-i aducă comandantului şef al Armatei a Opta şi trupelor lui
faima şi norocul pe care le vor merita cu siguranţă.”
La 22 august am vizitat grotele de la Tura, lângă Cairo, unde se făceau
lucrări vitale de reparaţii. Din aceste grote, cu mult timp în urmă, au fost
târâte pietrele pentru Piramide. Acum ele erau foarte bine venite. La
faţa locului, totul arăta foarte bine şi eficient şi se depusese o mare
676
cantitate de muncă, zi şi noapte, de către o masă de oameni calificaţi.

Dar eu aveam criteriile mele de fapte şi cifre şi am rămas nesatisfăcut.
Scara era mult prea mică. Vina iniţială era a faraonilor care nu au
construit piramide mai multe şi mai mari. Alte răspunderi erau mai greu
de stabilit.
Am petrecut restul zilei zburând de la un aeroport la altul, inspectând
instalaţiile şi stând de vorbă cu oamenii de la sol. Într-un loc, au fost
adunaţi două sau trei mii de aviatori. Am vizitat de asemeni brigadă cu
brigadă, Divizia Hichland, care tocmai sosise. Era târziu când am ajuns
înapoi la ambasadă.
În timpul acestor ultme zile ale vizitei, toate gândurile mele se
îndreptau spre bătălia iminentă. În orice moment, Rommel putea ataca,
având o devastatoare cantitate de blindate. Putea veni pe la Piramide,
nefiind oprit decât de un singur canal până ajungea la Nil, care curgea
senin la marginea pajiştii reşedinţei. Bebeluşul lui Lady Lampton
zâmbea din căruciorul aşezat printre palmieri. Mă uitam peste râu, la
întinderile plate de dincolo. Totul era liniştit şi paşnic, dar i-am sugerat
mamei că era foarte cald şi praf la Cairo şi nu putea fi bine pentru copil.
„De ce nu trimiteţi copilul la brizele răcoroase din Liban?” Dar ea nu mi-
a acceptat sfatul şi nimeni nu poate spune că nu a judecat bine situaţia
militară.
În acord deplin cu generalul Alexander şi cu şeful Statului Major
Imperial, am întreprins o serie de măsuri extreme pentru apărarea
oraşului Cairo şi a conductelor de apă care mergeau spre nord, spre
mare. Au fost construite şanţuri pentru puşcaşi şi posturi de mitraliere,
podurile au fost minate şi pe drumurile de acces s-a pus sârmă
ghimpată, iar inundaţiile puteau fi provocate pe întregul front larg. Toţi
lucrătorii ministerului, numărând mii de ofiţeri de Stat Major şi
funcţionari în uniformă, au fost înarmaţi cu puşti şi li s-a ordonat să-şi ia
posturile în primire dacă va fi nevoie, de-a lungul liniei de apă,
fortificată. Divizia a 51-a Hichland nu era considerată încă „bună pentru
deşert” dar acestor minunaţi oameni li s-a ordonat să ocupe noua linie
de front pe Nil. Poziţia era foarte puternică din cauza relativ puţinelor
drumuri de dig care să traverseze delta canalizată inundată sau
inundabilă Părea practic posibi să opreşti pătrunderea blindatelor pe
aceste drumuri. În mod normal, apărarea oraşului Cairo aparţinea
generalului britanic care comanda armata egipteană, ale cărei forţe erau
şi ele amplasate. M-am gândit totuşi să dau răspunderea, în caz de
677
urgenţă, generalului Maitland-Wilson-” Jumbo” – care fusese numit la

comandamentul din Persia-Irak, dar al cărui cartier general în aceste
săptămâni critice se forma la Cairo. Lui i-am emis o directivă ca să-l
informez de întregul plan de apărare şi ca să-şi asume răspunderea din
momentul în care generalul Alexander îi va spune că oraşul Cairo era în
pericol.
Acum trebuia să plec spre casă, tocmai în ajunul bătăliei, şi să mă
întorc la treburi mult mai largi dar nu mai puţin decisive. Obţinusem
deja aprobarea Cabinetului pentru directiva care trebuia dată
generalului Alexander. El era acum autoritatea supremă cu care aveam
de-a face în Orientul Mijlociu. Montgomery şi Armata a Opta erau sub
conducerea lui. La fel, la nevoie, era şi Maitland-Wilson şi apărarea
oraşului Cairo. „Alex”, cum îi spuneam eu de mult, se mutase deja,
împreună cu cartierul lui general, în deşert, lângă Piramide. Rece, vesel,
înţelegând totul, el inspira pretutindeni linişte şi profundă încredere.
***
Am decolat de pe aeroportul din deşert la 7.15 p.m. În 23 august. Şi eu

am dormit somnul celor drepţi până după ivirea zorilor. Când am urcat
prin lăcaşul bombelor spre cabina lui „Comando”, ne apropiam deja de
Gibraltar. Trebuie să spun că zborul părea foarte periculos. Atmosfera
era scăldată în ceaţa dimineţii. Nu se vedea nici la o sută de metri şi
zburam la nu mai mult de zece metri deasupra mării. L-am întrebat pe
Vanderkloot dacă era în regulă şi i-am spus că sper să nu lovim stânca
Gibraltarului. Răspunsurile lui nu erau foarte liniştitoare, dar el se
simţea suficicnt de sigur de ruta lui ca să nu se urce prea sus deasupra
mării, ceea ce eu personal aş fi fost bucuros să facă. Am mai mers aşa
încă patru sau cinci minute, apoi brusc am intrat într-o zonă limpede, iar
deasupra se înălţa strălucind marele perete prăpăstios al Gibraltarului,
şi se vedea fâşia de teritoriu neutru care îl unea de Spania şi de muntele
care se numea Fotoliul Reginei Spaniei. După trei sau patru ore de zbor
prin ceaţă, Vanderkloot fusese exact. Am trecut pe lângă peretele de
stâncă la câteva sute de metri distanţă, fără să trebuiască să ne
schimbăm mersul şi am făcut o aterizare perfectă. Eu tot mai cred că
trebuia să mergem mai la înălţime şi să ocolim în cerc, în jur, o oră sau
două. Aveam combustibil şi nu eram presaţi de timp. Dar a fost o
performanţă frumoasă. Ne-am petrecut dimineaţa cu guvernatorul, iar
678
după-amiază am zburat spre casă, trecând deasupra golfului Biscaya,

când s-a lăsat întunericul.
***
Când am pornit în misiunea mea la Cairo şi Moscova, comandantul

pentru operaţiunea „Torţa” nu fusese încă ales. Eu sugerasem, la 31
iulie, că dacă generalul Marshall era desemnat comandantul suprem al
operaţiunii de traversare a Canalului în 1943, generalul Eisenhower ar
trebui să fie locţiitorul şi precursorul lui la Londra şi să lucreze la
„Torţa” pe care o va comanda el însuşi, având pe generalul Alexander ca
secund. Părerile au mers mai departe pe această linie şi, înainte de a
pleca din Cairo spre Moscova, preşedintele mi-a trimis acordul lui.
Totuşi, mai erau multe de hotărât pentru definitivarea planurilor
noastre şi, în prima zi după întoarcera mea la Londra, generalii
Eisenhower şi Clark au venit la mine la cină să discutăm situaţia
operaţiunii.
Eram în acest timp în relaţii foarte strânse şi plăcute cu aceşti doi
ofiţeri americani. Din momentul când au sosit, în iunie, aranjasem un
prânz săptămânal în Downing Street 10, marţea. Aceste întâlniri păreau
a fi un succes. Eram aproape totdeauna singur cu ei şi discutam toate
problemele noastre, pe faţă şi pe dos, de parcă am fi fost toţi din aceeaşi
ţară. Am avut de asemeni şi un număr de discuţii neoficiale în sufrageria
noastră de jos, pe la ora zece seara, şi care ţineau uneori până târziu. De
câteva ori, generalii americani au venit la Chequers pentru o noapte sau
pentru sfârşitul săptămânii. Nimic altceva nu se discuta cu aceste ocazii,
decât de-ale noastre. Sunt sigur că aceste relaţii erau necesare pentru
conducerea războiului şi nu aş fi înţeles întreaga situaţie fără ei.
La 22 septembrie, la o întâlnire a şefilor de Stat Major, pe care am
prezidat-o şi la care era prezent Eisenhower, s-a luat decizia finală. Data
operaţiunii „Torţa” a fost stabilită pentru 8 noiembrie.
***
În mijlocul tuturor acestora, Rommel şi-a dat lovitura hotărâtă, dar

care s-a dovedit a fi şi ultima, spre Cairo. Până ce aceasta s-a terminat,
gândurile mele erau la deşert şi la încercarea iminentă a puterii acolo.
Aveam deplină încredere în noii noştri comandanţi şi eram sigur că
679
superioritatea noastră numerică în trupe, blindate şi forţe aeriene era

mai mare ca oricând înainte. Dar, după surprizele neplăcute din cei doi
ani care au trecut, era greu să-mi înlătur îngrijorarea. Cum fusesem atât
de curând pe terenul unde avea să se ducă bătălia şi aveam atât de vie în
minte imaginea deşertului cu scobituri şi unduiri, cu bateriile şi
tancurile lui ascunse şi armata noastră ghemuită pentru un contraasalt,
întreaga scenă era pentru mine luminată. O nouă înfrângere nu ar fi
doar un dezastru în sine, dar ar dăuna prestigiului şi influenţei britanice
în discuţiile pe care le aveam cu aliaţii noştri americani. Pe de altă parte,
dacă Rommel era respins, încrederea crescândă şi sentimentul că
norocul se întoarce în favoarea noastră ne va ajuta să ajungem la o
înţelegere în toate celelalte probleme ale noastre.
Generalul Alexander îmi promisese că-mi transmite cuvântul „Zip” (pe
care l-am luat de pe hainele pe care le purtam atât de des), când bătălia
va începe cu adevărat. „Ce părere ai acum, l-am întrebat eu la 28 august,
asupra probabilităţii ca „îp» să înceapă în luna asta? Părerea
contrainformaţiilor militare nu o consideră ca iminentă. Cele mai bune
urări.” El a răspuns, „De acum încolo, «Eip» poate fi în orice zi. Şansele
împotrivă cresc până la 2 septembrie, când poate fi considerat
improbabil.” În data de 3 – am primit semnalul monosilabic „Zip” şi am
telegrafiat lui Roosevelt şi lui Stalin: „Rommel a început atacul pentru
care ne-am pregătit. S-ar putea ca acum să se ducă o bătălie
importantă.”
Planul lui Rommel, dedus corect de Montgomery, a fost de a-şi trece
blindatele prin slab apăratul câmp de mine din partea de sud a frontului
britanic şi apoi să se întoarcă spre nord şi să lovească poziţiile noastre
din flanc şi din spate. Terenul critic pentru succesul acestei manevre era
coama de la Alam Haifa, iar dispozitivul lui Montgomery era în principal
făcut ca să se asigure ca aceasta să nu cadă în mâinile inamicului.
În noaptea de 30 august, cele două divizii blindate ale lui Afrika Korps
german au pătruns în cordonul minat şi, a doua zi dimineaţă, s-au mişcat
în depresiunea Ragil. Divizia a 7-a Blindată a noastră s-a retras din faţa
lor şi s-a oprit în flancul dinspre est. În nordul blindatelor germane,
două divizii blindate şi una motorizată italiene au încercat să treacă de
câmpul minat. Nu au prea avut succes. Era mai adânc decât se aşteptau
şi s-au trezit sub un tir sever, stânjenitor, din partea artileriei Diviziei
neo-zeelandeze. Totuşi, a 90-a Divizie uşoară germană a pătruns, în
vederea formării unui pivot pentru întoarcerea blindatelor spre nord. În
680
celălalt capăt al liniei, se dădeau atacuri simultane în dreptul Diviziei a

5-a indiană şi a Diviziei a 9-a australiană; acestea au fost respinse după
o luptă dărză. Din depresiunea Ragil, blindatele germano-italiene aveau
opţiunea de a lovi în nord, spre coama Alamhalfa, sau spre nord-est,
spre I lammam. Montgomery spera că nu vor lua această din urmă
direcţie. Prefera să lupte pe terenul ales de el, pe coamă. O hartă care
arăta drumuri uşoare pentru tancuri în acea direcţie şi altele proaste
spre est, i-au fost plantate lui Rommel. Generalul von Thoma, capturat
două luni mai târziu, a declarat că această falsă informaţie a avut efectul
scontat. Era sigur acum că bătălia va lua forma precisă pe care o dorea
Montgomery. În seara de 31, o lovitură spre nord a fost respinsă şi masa
de blindate a duşmanului a făcut tabără pentru o noapte, petrecută
neconfortabil sub focul continuu al artileriei şi sub un violent
bombardament aerian. A doua zi dimineaţă, au avansat din nou spre
centrul liniei britanice, unde era concentrată acum Divizia a 10-a
blindată, pentru a-i întâmpina. Nisipul era mult mai greu decât fuseseră
făcuţi să creadă, iar rezistenţa mult mai puternică decât speraseră.
Atacul, deşi reluat după-amiază, a eşuat. Rommel era acum adânc
angajat. Italienii se prăbuşiseră. Rommel nu spera să-şi întărcască
blindatele, căci înaintarea şi mersul greoi îi consumase mult din
combustibilul şi aşa redus. El auzise probabil şi de scufundarea a încă
trei tancuri petroliere în Mediterana. Astfel, la 2 septembrie, blindatele
lui au luat poziţie defensivă şi au aşteptat atacul.
Montgomery n-a aşteptat invitaţie şi Rommel nu avea altă alternativă
decât să se retragă. În 3, a început mişcarea, prin hărţuiala din flanc a
Diviziei a 7-a blindate britanice, care a distrus multe vehicole de
transport neblindate. În noaptea aceea, a început contraatacul britanic,
nu împotriva blindatelor inamicului ci a diviziilor a 90-a uşoară şi
Trieste motorizată. Dacă acestea puteau fi înfrânte, atunci golurile din
câmpurile minate puteau fi blocate înainte ca blindatele germane să se
poată întoarce şi ieşi prin ele. Divizia neo-zeelandeză dădea atacuri
puternice, dar rezistenţa era îndârjită şi Afrika Korps a reuşit să scape.
Montgomery a oprit acum urmărirea. Plănuia să ia iniţiativa la timpul
potrivit, dar nu acum. El era mulţumit că a respins ultimul atac al lui
Rommel, în Egipt, cu pierderi atât de mari pentru acesta. Cu costuri
relativ mici, Armata a Opta şi Forţa aeriană a deşertului au dat o lovitură
grea inamicului şi au provocat o nouă criză în aprovizionarea lui. Din
documente capturate mai târziu, ştim că Rommel era la mare ananghie
681
şi că făcuse cereri insistente ca să primească ajutor. Ştim de asemeni că

el era în acea vreme un om obosit, bolnav. Consecinţele de la Alam Haifa,
cum a fost numită ciocnirea, s-au văzut două luni mai târziu.
***
Deşi cele două mari operaţiuni ale noastre în Mediterana erau acum
stabilite şi toate pregătirile mergeau înainte, perioada de aşteptare era o
perioadă de extremă încordare, deşi reţinută. Cei din cercul interior,
care ştiau, erau îngrijoraţi de ce avea să se întâmple. Toţi cei ce nu ştiau,
erau neliniştiţi pentru că nu se întâmpla nimic.
Eram acum de douăzeci şi opt de luni în fruntea treburilor, timp în care
am suportat o seric aproape neîntreruptă de înfrângeri militare. Am
supravieţuit prăbuşirii Franţei şi atacurilor aeriene asupra Britanici. Nu
am fost invadaţi. Încă mai ţineam Egiptul. Eram în viaţă, deşi eram
încolţiţi, dar asta era tot. Pe de altă parte, ce cataractă de dezastre a
căzut pe noi! Un fiasco la Dakar, pierderea cuceririlor noastre de la
italieni în deşert, tragedia Greciei, pierderea Cretei, necazurile
războiului cu japonezii, pierderea Hong-Kongului, ocuparea Indiilor de
est olandeze, catastrofa de la Singapore, cucerirea Birmaniei de către
japonezi, înfrângerea lui Auchinleck în deşert, capitularea de la Tobruk,
eşecul, cum a fost considérât, de la Dieppe – toate acestea au fost inele
amare într-un lanţ de nenorociri şi frustrări care nu are asemănare în
istoria noastră. Faptul că nu mai eram singuri şi că două dintre cel mai
puternice naţiuni din lume erau acum în alianţă, luptând cu disperare
alături de noi, ne dădea asigurarea victoriei finale. Dar acest lucru,
înlăturând sentimentul de pericol mortal, făcea mai liberă critica. Oare
era straniu că întregul caracter şi sistem de conducere a războiului, de
care eram răspunzător, fusese pus sub semnul întrebării şi criticat?
E într-adevăr remarcabil că, în această situaţie întunecată, eu nu am
fost îndepărtat de la putere, sau confruntat cu cereri de schimbare a
metodelor mele, ceea ce se ştia că nu voi accepta niciodată. Atunci aş fi
dispărut de pe scenă cu o povară de calamităţi pe umeri şi recolta care
avea să se culeagă, în cele din urmă, ar fi fost atribuită târziei mele
dispariţii. Pentru că, într-adevăr, întregul aspect al războiului era gata să
se transforme. De aici încolo, tot mai multe succese, abia întunecate de
câte un necaz, aveau să fie soarta noastei. Deşi lupta avea să fie lungă şi
grea, cerând tuturor cele mai mari eforturi, ajunsesem în vârful
682
trecătoarei, iar drumul nostru spre victorie nu era doar sigur şi cert, ci
însoţit constant de evenimente îmbucurătoare. Nu mi s-a luat dreptul de
a participa la această nouă fază a războiului, datorită unităţii şi forţei
Cabinetului de Război, încrederii pe care mi-o păstrau colegii mei
politici şi prpfesionişti, loialităţii permanente a Parlamentului şi
bunăvoinţei persistente a naţiunii. Asta arată ce rol mare are norocul în
treburile omeneşti şi cât de puţin ar trebui să ne îngrijorăm de altceva
decât de a face tot ce putem.
Între timp, am găsit o oarecare uşurare în examinarea propunerilor pe
care le elabora Ministerul de Externe în consultare cu Departamentul de
Stat de la Washington, cu privire la viitorul guvernării mondiale de după
război. Ministrul de Externe a făcut să circule în octombrie în Cabinetul
de Război, un document important pe această temă, intitulat „Planul
celor patru puteri”, în cadrul căruia conducerea supremă ar fi revenit
unui consiliu compus din Marea Britanie, Statele Unite, Rusia şi China.
Mă bucur că am găsit puterea să-mi pun pe hârtie propriile mele opinii,
în următoarea minută dăre ministrul de Externe, datată 21 octombrie
1942:
1. În ciuda presiunii evenimentelor am să mă străduiesc să scriu un
răspuns. Pare foarte simplu să alegi aceste patru mari puteri. Dar nu
putem spune ce fel de Rusie şi ce fel de cereri ruseşti vom avea de
întâmpinat. Ceva mai târziu, ar fi poate posibil. Cât priveşte China, nu
pot privi guvernul de la Ciunţin ca reprezentând o mare putere. Cu
siguranţă că Statele Unite se vor opune oricărei încercări de a se lichida
Imperiul britanic de peste mări.
2. Trebuie să mărturisesc că gândurile mele rămân în principal la
Europa, la reînvierea gloriei Europei, continentul părinte al naţiunilor
moderne şi al civilizaţiei. Ar fi un dezastru nemăsurat dacă barbarismul
rusesc ar acoperi cultura şi independenţa vechilor state ale Europei.
Oricât de greu este să o spun acum, am încrede că familia europeană
poate acţiona unită ca unul singur în cadrul unui Consiliu al Europei. Mă
aştept la nişte State Unite ale Europei, în care barierele dintre naţiuni să
fie mult minimalizate iar călătoriile nerestrictive să fie posibile. Sper să
văd economia Europei unită într-un tot. Sper să văd un Consiliu format
poate din zece unităţi, incluzând fostele mari puteri, cu mai multe
confederaţii: – Scandinavă, dunăreană, balcanică, etc.
— Care să aibă o poliţie internaţională şi să fie însărcinate să menţină
Prusia neînarmată. Bineînţeles că va trebui să lucrăm cu americanii în
683
multe privinţe şi în stil mare, dar Europa este prima noastră grijă şi, cu
siguranţă că nu vrem să fim închişi cu ruşii şi cu chinezii, când suedezii,
norvegienii, danezii, olandezii, belgienii, francezii, spaniolii, polonezii,
cehii şi turcii vor avea întrebările lor arzătoare, dorinţa de ajutor din
partea noastră şi puterea lor foarte mare de a-şi face vocile auzite. Ar fi
uşor să lărgim aceste subiecte. Din păcate, războiul are cerinţe
prioritare asupra atenţiei dumitale şi a mele.
Astfel ne-am apropiat de marele apogeu militar pe care se va miza
totul.
Capitolul XVIII
BĂTĂLIA DE LA ALAMEIN
În săptămânile care au urmat schimbărilor în comandament,

planificarea pregătirilor şi instrucţia au continuat la Cairo şi pe front.
Armata a Opta a fost întărită într-o măsură care nu fusese posibilă până
atunci. Diviziile a 51-a şi a 41-a veniseră de acasă şi deveniseră „bune
pentru deşert”. Forţa noastră de blindate crescuse la şapte brigăzi, cu
peste o mie de tancuri, aproape jumătate fiind de tip Grant sau Sherman,
din Statele Unite; aveam acum o superioritate de doi la unu ca număr şi
cel puţin un echilibru în calitate. O artilerie instruită era masată pentru
prima oafă în deşertul vestic, pentru a sprijini atacul iminent.
Forţa aeriană din Orientul Mijlociu era subordonată concepţiei militare
şi cerinţei comandantului şef. Totuşi, sub mareşalul aerului Tedder, nu
era nevoie de precedente. Relaţiile dintre comandantul aerian şi noii
generali erau agreabile în toate privinţele. Forţa aeriană a deşertului de
vest, de sub comanda mareşalului aerului Coningham, atinsese acum o
forţă de 550 de avioane. Mai erau alte două grupe în plus faţă de
avioanele cu baza la Malta, care numărau 650 de avioane, a căror
sarcină era să hărţuiască porturile inamice şi rtitele de aprovizionare
atât pe Mediterana cât şi în deşert. Împreună cu o sută de avioane de
luptă şi bombardiere mijlocii americane, forţa noastră totală se ridica la
circa 1200 avioane în funcţiune.
Alexander ne-a spus în diverse telegrame că, în jur de 24 octombrie,
fusese aleasă data pentru „Sprinten” cum avea să se numească
operaţiunea, „întrucât nu exista un flanc deschis, a spus el, bătălia
trebuie în aşa fel regizată încât să facem o breşă în frontul inamicului”.
684
Prin aceasta, avea să avanseze, pe ziuă, Corpul al X-lea cuprinzând

principalele blindate, care avea să fie vârful de lance al atacului nostru.
Acest corp nu va avea toate armele şi echipamentele înainte de 1
octombrie. Va avea nevoie apoi de o lună de instrucţie pentru misiunea
lui. „După părerea mea, este esenţial ca atacul iniţial de pătrundere să
fie lansat în perioada de lună plină. Aceasta va fi o operaţiune majoră,
care va dura câtva timp şi trebuie făcută o spărtură potrivită în liniile
inamicului, dacă vrem ca forţele noastre blindate să aibă o zi întreagă în
care să-şi execute operaţiunea decisivă…”
Săptămânile treceau şi data se apropia. Forţele aeriene îşi începuseră
Frontul de la Alamein, 23 cel 1942
685
deja lupta, atacând trupele inamicului, aerodromuri şi comunicaţii. O

atenţie specială se acorda convoaielor lor. În septembrie, au fost
scufundate 30 la sută din vasele Axei care aprovizionau Africa de nord,
în mare măsură prin acţiuni aeriene. În octombrie, cifra s-a ridicat la 40
la sută. Pierderea de petrol a fost de 66 la sută. În cele patru luni de
toamnă, au fost distruse peste 200000 de tone de vase ale Axei. Aceasta
a fost o pierdere serioasă pentru armata lui Rommel. În cele din urmă, a
venit parola. Generalul Alexander a telegrafiat: „Zip!”
Pe lună plină, la 23 octombrie, aproape o mie de tunuri şi-au îndreptat
tirul spre bateriile inamicului timp de douăzeci de minute, apoi au
revenit asupra poziţiilor de infanterie ale acestuia. Sub această
concentrare de tir, la care s-a adăugat bombardamentul aerian,
Corpurile XXX (general Leese) şi XIII (general Horrocks), au început
înaintarea. Atacând pe un front de patru divizii, întregul Corp XXX a
căutat să deschidă două coridoare prin fortificaţiile inamicului. În
spatele lui, veneau cele două divizii blindate ale Corpului X (general
Lumsden), să exploateze succesul. S-au făcut înaintări puternice sub un
tir greu şi, până în zori, s-au croit drumuri adânci în interior. Inginerii au
curăţat minele în urma trupelor din înaintare. Dar sistemul de mine nu a
fost străpuns în adâncime şi nu existau perspective rapide ca blindatele
noastre să pătrundă. Mai spre sud, Divizia I-a sud-africană îşi croia prin
luptă drumul înainte, pentru a proteja flancul de sud al înaintării, iar
Divizia a 4-a indiană lansa raiduri de la Ruwcisar, în timp ce diviziile a 7-
a Blindată şi a 44-a din Corpul XIII au pătruns în fortificaţiile inamicului
aflate în faţa lor. Acest lucru şi-a îndeplinit scopul, obligând inamicul să-
şi reţină, timp de trei zile, cele două divizii blindate ale lui în spatele
acestei părţi a frontului, în timp ce principala bătălie se dădea în nord.
Până acum, totuşi, nu se făcuse nicio spărtură în sistemul adânc de
tâmpuri minate şi fortificaţii ale duşmanujui. În orele mici ale zilei de 25,
Montgomery a ţinut o conferinţă cu principalii săi comandanţi, la care a
ordonat ca blindatele să înainteze din nou, înainte de ivirea zorilor, aşa
cum fuseseră instrucţiunile lui iniţiale. Într-adevăr, în cursul zilei s-a
mai cucerit teren, după lupte grele, dar locul cunoscut ca înălţimea
Kidney a devenit centrul unei intense lupte cu diviziile de blindate a 15-
a Panzer şi Ariete, care au făcut o serie de contraatacuri. Pe frontul
Corpului XIII, atacul nostru nu a fost împins mai departe, ca să păstrăm
intactă Divizia a 7-a blindate, pentru apogeu. Avuseseră loc serioase
686
tulburări în comandamentul inamicului. Rommel plecase la spital în

Germania, la sfârşitul lui septembrie, şi locul lui fusese luat de generalul
Stumme. La douăzeci şi patru ore după începerea luptei, Stumme a
murit în urma unui atac de cord. Rommel a părăsit spitalul, la cererea lui
Hitler, şi s-a întors la comandă târziu, în 25.
Lupte grele au continuat în 26 octombrie, pe întreaga pungă a
înaintării adânci înfipte în liniile duşmane şi în special împotriva coamei
Kidney. Forţa aeriană a duşmanului, care fusese liniştită în primele două
zile, provoca acum în mod clar superioritatea noastră în văzduh. Au fost
multe lupte, care s-au încheiat în majoritate în favoarea noastră.
Eforturile Corpului XIII au întârziat, dar nu puteau opri mişcarea
blindatelor germane spre ecea ce ştiau acum că era sectorul decisiv al
frontului lor. Mişcarea a fost totuşi sever atacată de forţa noastră
aeriană.
În acest moment, o lovitură fructuoasă a fost dată de Divizia a 9-a
australiană, sub conducerea generalului Morshead. Ei au lovit spre nord,
din punga formată în direcţia mării. Montgomery a fost promt în a
exploata acest notabil succes. El i-a reţinut pe neo-zeelandezi din
înaintarea lor spre vest şi a ordonat australienilor să-şi continue
înaintarea spre nord. Aceasta ameninţa retraecrea unei părţi a diviziei
germane de infanterie de pe flancul de nord. În acelaşi timp, el simţea că
impulsul principalului său atac începea să slăbească în mijlocul
câmpurilor minate şi a plasat puternice tunuri antitanc. El şi-a adunat
deci forţele şi rezervele pentru un salt reînnoit şi reînviat.
În zilele de 27 şi 28, a avut loc o luptă înverşunată pentru Coama
Kidney, împotriva atacurilor repetate ale diviziilor Panzer a 15-a şi a 21-
a, sosite acum din sectorul sudic. Generalul Alexander a descris lupta cu
aceste cuvinte:
La 27 octombrie, a avut loc un mare contraatac de blindate, în stil
vechi. De cinci ori au atacat cu toate tancurile disponibile, atât germane
cât şi italiene, dar nu au câştigat teren şi au suferit grele pierderi
disproporţionate, pentru că tancurile noastre, luptând în defensivă, au
suferit foarte puţin. În 28 octombrie, inamicul a desfăşurat din nou o
îndelungă şi atentă recunoaştere în cursul dimineţii, ca să găsească
punctele slabe şi să localizeze tunurile noastre antitanc; a urmat un atac
concentrat, după-amiază, cu soarele apunând în spatele lui.
Recunoaşterea a avut mai puţin succes ca în vremurile trecute, tancurile
cât şi tunurile antitanc putând să aibă o rază de acţiune mai lungă. Când
687
inamicul a încercat să sè concentreze pentru ultimul atac, Forţele

Aeriene Regale au intervenit din nou pe o scară devastatoare. În două
ore şi jumătate, bombardierele au aruncat optzeci de tone de bombe în
perimetrul de concentrare, care măsura cinci kilometri pe trei, iar atacul
inamicului a fost înfrânt chiar înainte de a-şi termina adunarea în
formaţie. Aceasta a fost ultima ocazie când inamicul a încercat să ia
iniţiativa.
În acele zile, de 26 şi 28 octombrie, trei tancuri petroliere vitale ale
inamicului au fost scufundate prin atac aerian, răsplătind astfel lunga
serie de operaţiuni care constituiau o parte integrantă a luptei pe uscat.
***
Montgomery şi-a făcut acum planuri şi dispozitive pentru pătrunderea

decisivă (operaţiunea „Supraîncărcare”). El a scos din linie diviziile a 2-a
neo-zeelandeză şi a I-a blindată britanică, aceasta din urmă având o
deosebită nevoie de reorganizare, după aportul ei notabil în respingerea
blindatelor germane la Kidney. Diviziile a 7-a blindată britanică şi a 51-a
şi o brigadă din a 44-a, au fost aduse laolaltă şi unite într-o nouă rezervă.
Pătrunderea avea să fie condusă de neo-zeelandezi, de brigăzile
britanice de infanterie a 151-a şi 152-a şi de Brigada a 9-a blindată
britanică.
Minunata înaintare a australienilor, realizată printr-o luptă aspră şi
necontenită, înclinase întreaga bătălie în favoarea noastră. Ijà 2
noiembrie ora 1 a.m. A început acţiunea „Supraîncărcare”. Sub barajul a
300 de tunuri, brigăzile britanice, adăugate Diviziei neo-zeelandeze, au
străpuns zona apărată, iar a 9-a Blindate a pornit înainte. A constatat
însă că se formase o nouă linie de apărare bine înzestrată cu arme
antitanc, situată în faţa lor, de-a lungul liniei Rahman. Într-o ciocnire
lungă, brigada a suferit mult, dar coridorul din spate a fost ţinut deschis
aşa că Divizia a I-a blindate britanică s-a mişcat înainte prin acesta.
Atunci a avut loc ultima ciocnire între blindate din această bătălie. Toate
tancurile inamicului, care mai rămăseseră, au atacut pe ale noastre din
flancuri şi au fost respinse. Aici s-a produs decizia finală; dar chiar şi a
doua zi, în 3, când raporturile noastre aeriene arătau că începuse
mişcarea de retragere a inamicului, ariergarda de acoperire de pe linia
Rahman încă mai ţinea în şah blindatele noastre. A venit un ordin de la
Hitler care interzicea orice retragere, dar problema nu mai era în
688
mâinile germanilor. Mai trebuia făcută o singură străpungere. Foarte

devreme, în 4 noiembrie, la şase kilometri la sud de Tel HI Aggagir,
Brigada a 5-a indiană a lansat un atac organizat rapid, care a avut un
succes total. Bătălia era acum câştigată şi drumul pentru blindatele
noastre era în sfârşit liber, ca ele să poată lupta în deşertul deschis.
Rommel era în plină retragere, dar avea motorină doar pentru o parte
din forţa sa, aşa că germanii, deşi au luptat vitejeşte, au dat prioritate
vehicolelor. Multe mii de oameni din diviziile italiene au fost lăsaţi
pierduţi în deşert, cu puţină mâncare sau apă şi fără alt viitor decât de a
fi băgaţi în lagăre de prizonieri. Câmpul de luptă era plin de mase de
tancuri distruse sau nefolositoare, tunuri şi vehicole. Conform propriilor
date, diviziile de blindate care au pornit lupta cu 240 de tancuri, mai
aveau la 5 noiembrie doar treizeci şi opt. Forţele aeriene germane
abandonaseră speranţa de a combate forţele noastre superioare, care
acum operau aproape nestânjenite, atacând cu toate resursele, marile
coloanc de oameni şi vehicole care înaintau spre vest. Rommel însuşi a
plătit un tribut notabil importantului rol jucat de Forţele Aeriene Regale.
Armata lui fusese decisiv înfrântă; locţiitorul lui, generalul von Thoma,
era în mâinile noastre, împreună cu nouă generali italieni.
Existau bune speranţe de a transforma dezastrul duşmanului în
anihilare. Divizia neo-zeelandeză a fost îndreptată spre Fuka, dar când a
ajuns acolo, la 5 noiembrie, inamicul trecuse deja. Mai era o şansă să li
se taie drumul duşmanilor la Mersa Matruh, spre care au fost aruncate
diviziile blindate britanice I-a şi a 7-a. În seara de 6, ele se apropiaseră
de obiectiv, în timp ce inamicul încă mai încerca să scape din cursa care
se închidea. Dar a venit ploaia şi combustibilul era puţin. În ziua de 7,
urmărirea noastră a fost oprită. Odihna de douăzeci şi patru de ore a
împiedicat încercuirca completă. Cu toate acestea, patru divizii germane
şi opt divizii italiene au încetat să existé ca formaţiuni de luptă. Au fost
luaţi treizeci de mii de prizonieri, cu mase enorme de materiale de tot
felul. Rommel a lăsat înscrisă părerea lui despre rolul jucat de tunarii
noştri în înfrângerea lui: „Artileria britanică a demonstrat încă o dată
bine cunoscuta ci excelenţă. Demnă de semnalat, în mod special, a fost
marea ei mobilitate şi viteza de reacţie la cerinţele trupelor de asalt…”
***
689
Bătălia de la Alamein a fost diferită faţă de toate luptele anterioare din

deşert. Frontul era limitat, foarte fortificat şi ţinut în forţă. Nu era niciun
flanc pe unde să poţi să te întorci. O pătrundere trebuia făcută de cel
care era mai puternic şi voia să ia ofensiva. În felul acesta, ne-am întors
la bătăliile din primul război mondial, de pe frontul de vest. Se repeta
aici, în Egipt, acelaşi fel de încercare a puterii care s-a prezentat la
Cambrai, la sfâşitul lui 1917 şi în multe dintre bătăliile din 1918 şi
anume: comunicaţii scurte şi bune pentru atacatori, folosirea unei mari
concentrări de artilerie, barajul de tir şi înaintarea tancurilor.
În toate acestea, generalul Montgomery şi şeful lui, Alexander, erau
foarte versaţi prin experienţă, studiu şi gândire. Montgomery era un
mare artilerist. El credea, aşa cum a spus Bernard Shaw despre
Napoleon, că tunurile omoară oamenii. Întotdeauna îl vom vedea
încercând să aducă trei sau patru sute de tunuri în acţiune, sub o
singură comandă concertată, în locul hărţuielii cu baterii, care, în mod
inevitabil, însoţea mişcarea blindatelor în largile spaţii ale deşertului.
Bineînţeles că totul era pe o scară mult mai mică decât în Flandra sau
Franţa. Noi am pierdut la Alamein 13 500 de oameni în douăsprezece
zile, dar pierduserăm aproape 60 000 în prima zi de luptă pe râul
Somme. Pe de altă parte, puterea de foc a defensivei crescuse
înspăimântător faţă de războiul trecut şi, în accie zile, se considera
totdeauna că o concentrare de doi sau trei la unu era necesară, nu doar
în artilerie ci şi în oameni, pentru a străpunge şi a rupe o linie atent
fortificată. Noi nu aveam o asemenea superioritate la Alamein. Frontul
inamicului nu era format doar din linii succesive de puncte întărite ci
dintr-o întreagă arie adâncă de asemenea sisteme de apărare. Iar în faţa
tuturor acestora, se întindea un teribil scut de câmpuri minate, de o
calitate şi densitate necunoscute până atunci. Din aceste motive, bătălia
de la Alamein va constitui pentru totdeauna o pagină glorioasă în
analele militare britanice.
Mai este un motiv pentru care va supravieţui. Ea marchează de fapt
momentul când „s-a întors roata norocului.” Aproape că se poate spune:
„înainte de Alamein n-am avut nicio victorie. După Alamein, n-am mai
avut nicio înfrângere.”
690
Capitolul XIX
TORŢA ESTE APRINSĂ
Înclinarea preşedintelui împotriva lui de Gaulle, contactele pe care le

avea prin amiralul Leahy cu Vichy, precum şi amintirea noastră despre
faptul că, înainte cu doi ani, au transpirat informaţii despre Dakar, au
dus la decizia de a reţine faţă de francezii liberi orice informaţii despre
„Torţa”. Eu nu am contestat aceste hotărâri. Eram totuşi conşticnţi de
relaţiile noastre britanice cu de Gaulle şi de gravitatea afrontului pe care
îl va avea de suferit, fiind în mod deliberat exclus de la participarea la
această acţiune. Am plănuit să-i spun despre asta exact înainte de a da
lovitura. Ca un mijloc de a înmuia această desconsiderare faţă de el şi
Mişcarea lui, am aranjat să-i încredinţez lui tutela asupra
Madagascarului. Toate faptele ce au stat în faţa noastră în lunile de
pregătire şi tot ce am învăţat de atunci justifică punctul de vedere că,
dacă l-am fi atras pe de Gaulle în acţiune, acest lucru ar fi fost foarte
dăunător pentru reacţia francezilor în Africa de Nord.
Dar nevoia de a găsi o personalitate franceză proeminentă era vizibilă,
ir în ochii americanilor şi britanicilor, nimeni nu părea mai potrivit
decât generalul Giraud, general luptător de înalt rang, a cărui fugă
dramatică, îndrăzneaţă, din închisoarea din Germania era o poveste ce
devenise faimoasă. Am menţionat întâlnirea mea cu Giraud în 1937,
când am vizitat linia Maginot, din care el comanda sectorul principial. El
mi-a povestit aventurile lui din primul război mondial, ca prizonier
scăpat în spatele liniilor germane. În calitate de camarazi fugiţi, aveam
ceva în comun. Acum, fiind comandant de armată, a repetat actul
temerar din tinereţe într-un mod şi mai senzaţional. Americanii au
intrat în contact secret cu generalul şi s-au făcut planuri să fie adus de
pe Riviera la Gibraltar, la momentul decisiv. Multe speranţe ale mele se
bazau pe „King-pin” cum i se spunea în codul nostru şi, nu fără pericole
pe mare, Giraud şi cei doi fii ai săi au fost transportaţi în siguranţă.
***
Între timp, marea noastră armadă se apropia de scenă. Convoaiele care

navigau din porturile britanice trebuiau să treacă prin golful Biscaia,
691
Coasta de nord a Africii
traversând toate rutele submarinelor de buzunar-U. Era nevoie de

escorte puternice şi trebuia cumva să ascundem nu doar concentrarea
de Vase, care de la începutul lui octombrie începuseră să se adune la
Clyde şi în alto porturi din vest, ci însăşi circulaţia convoaielor. Am avut
un succes complet. Germanii au fost făcuţi să creadă, de propriile lor
contrainformaţii, că Dakarul era din nou ţelul nostru. La sfârşitul lunii,
circa patruzeci de submarine de buzunar-U germane şi italiene erau
staţionate la sud şi est de Azorc. Au atacat sever un convoi care se
întorcea la Sierra Leone şi au scufundat treisprezece vase. În aceste
condiţii, lucrul putea fi suportat. Primele convoaie pentru „Torţa” au
plecat de la Clyde, în 22 octombrie. Până în 26, toate vasele rapide cu
trupe erau în drum, iar forţele americane navigau spre Casablanca
direct din Statele Unite. Întreaga expediţie de circa 650 de vase era
acum lansată pentru acţiune. Vasele au traversat golful Biscaia din
Atlantic fără să fie văzute de submarinele-U sau de Luftwaffe.
Toate resursele noastre erau folosite din plin. Crucişătoarele noastre
păzeau strâmtorile Danemarcei şi ieşirile din Marea Nordului, ca să ne
ferească de intervenţia vaselor inamice de suprafaţă. Altele acopereau
căile de acces americane de lângă Azorc, iar bombardiere anglo-
americane au atacat bazele submarinelor de buzunar-U de-a lungul
coastei franceze de la Atlantic. Vasele din frunte au început să intre în
Mediterana în noaptea de 5 spre 6 noiembrie, încă nedetectate. Abia în
692
7, când convoiul de la Alger era la mai puţin de douăzeci de ore

depărtare de destinaţie, a fost observat dar chiar şi atunci, doar un
singur vas a fost atacat.
La 5 noiembrie, cu un zbor hazardat, Eisenhower a ajuns la Gibraltar.
Fortăreaţa de sub comanda sa a devenit cartierul general al şefului
primei acţiuni britanice pe scară mare. Aici s-a făcut marea concentrare
de avioane pentru „Torţa”. Întregul istm era aglomerat de aparate, iar
paisprezece escadrile de avioane de luptă erau adunate pentru ora zero.
Toată această activitate a avut loc deschis, în faţa observatorilor
germani, şi puteau spera cel mult că se vor gândi că era vorba de
întărirea Maltei. Am făcut tot posibilul ca ei să creadă asta. Se pare că au
crezut.
Generalul Eisenhower, în memoriile sale, a relatat viu experienţele sale
pline de îngrijorare în noaptea de 7-8 noiembrie şi în următoarele
câteva zile. El era totdeauna foarte bun să suporte stresuri de genul
acesta. Miza uriaşă care se juca, incertitudinea vremii, din cauza căreia
totul se putea duce de râpă, veştile fragmentare care soseau,
extraordinarele complicaţii ale atitudinii franceze, pericolul din partea
Spaniei, şi toate astea fără a aminti lupta propriu-zisă, trebuie să fi
constituit o încercare foarte dură pentru comandant, ale cărui
răspunderi erau enocme şi directe.
Peste toate acestea, a apărut generalul Giraud. El venise cu ideea că va
fi numit comandant suprem în Africa de nord şi că armatele britanică şi
americană vor fi puse sub autoritatea lui. El însuşi îndemna la o
’debarcare în Franţa, în loc de, sau în afară de Africa şi, câtva timp, părea
să-şi închipuie că această imagine era reală. Argumentările între el şi
generalul Eisenhower au durat patruzeci şi opt de ore, înainte ca bravul
franccz să fie convins de proporţiile acţiunii. Noi toţi am contat prea
mult pe „King-pin”, dar nimeni nu avea să fie mai puţin dezamăgit de
influenţa pe care a avut-o pe lângă guvernatorii generali francezi şi la
Corpul ofiţerilor din Africa de nord.
***
Acum a apărut o complicaţie, curioasă dar foarte fericită. Amiralul

Darlan, după ce şi-a completat turul de inspecţie în Africa de nord, s-a
reîntors în Franţa. Fiul lui s-a îmbolnăvit de poliomielită şi a fost dus la
spital la AJger. Vestea acestei situaţii periculoase l-a determinat pe
693
amiral să vină înapoi cu avionul în 5 noiembrie. El s-a întâmplat astfel să

fie la Alger în ajunul debarcării anglo-americane. Aceasta a fost o
coincidenţă neobişnuită şi formidabilă. Domnul Robert Murphy,
reprezentantul politic american în Africa de nord, spera că el va pleca
înainte ca asaltul să atingă malurile. Dar Darlan, absorbit de boala fiului
său, a mai întârziat o zi, locuind în vila unei oficialităţi franceze, amiralul
Fénard.
Principala noastră speranţă în Alger fusese generalul Juin,
comandantul militar franccz. Relaţiile lui cu domnul Murphy fuseseră
strânse, deşi actuala îndrăzneală nu-i fusese împărtăşită. Puţin după
miézul nopţii, în data de 7, Murphy l-a vizitat pe Juin ca să-i spună că
bătuse ceasul. O puternică armată anglo-americană, sprijinită de forţe
aeriene şi navale copleşitoare, se apropia şi urma să înceapă să debarce
în Africa peste câteva ore. Generalul Juin, deşi adânc angajat şi loial
acţiunii, a fost uluit de vestea aceasta. Se concepuse că este stăpân pe
situaţie în Alger. Dar ştia că prezenţa lui Darlan îi depăşea complet
autoritatea. La dispoziţia lui erau câţiva tineri francezi înflăcăraţi. El ştia
prea bine că tot controlul guvernării politice şi militare trecuse din
mâinile lui în ale ministrului amiral. Acum cu siguranţă că nu va fi
ascultat. El a întrebat, de ce nu i se spusese mai curând de ora zero.
Motivele erau clare şi faptul nu ar fi creat nicio diferenţă în ce priveşte
autoritatea lui. Darlan era la faţa locului şi Darlan era stăpân pe
loialitatea francezilor supuşi Vichyului. Murphy şi Juin au decis să-l
cheme la telefon pe Darlan şi să-i spună să vină imediat la ei. Înainte de
ora două, Darlan, trezit din somnolenţă de mesajul urgent al generalului
Juin, a venit. Spunându-i-se despre atacul iminent, el a devenit roşu şi a
spus: „Am ştiut de multă vreme că britanicii sunt proşti, dar am crezut
că americanii sunt mai inteligenţi. Încep să cred că faceţi tot atât de
multe greşeli ca şi ei.”
Darlan, a cărui aversiune faţă de britanici era notorie, era de multă
vreme legat de Axă. În mai 1941, el fusese de acord să acorde facilităţi
germanilor, atât la Dakar cât şi pentru trecerea aprovizionării armatelor
lui Rommel prin Tunisia. La vremea respectivă, această mişcare
trădătoare fusese oprită de generalul Weygand care comanda în Africa
de nord şi care a reuşit să-l convingă pe Pétain să refuze această cerere
germană. Hitler, preocupat deplin în acea vreme de campania iminentă
în Rusia, nu a făcut presiuni, în ciuda sfaturilor contrare din partea
Statului Major naval. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Weygand,
694
considérât nedemn de încredere de către germani, a fost înlocuit de la

comandă. Deşi nu s-a mai auzit nimic despre planurile Axei de a se folosi
Dakarul împotriva noastră, porturile tunisiene au fost deschise
transportului naval al Axei şi au jucat un rol în aprovizionarea armatelor
lui Rommel în vara anului 1942. Acum, condiţiile se schimbaseră şi,
odată cu ele, atitudinea lui Darlan, dar orice gânduri o fi avut de a ajuta o
ocupare anglo-americană a Africii de nord, el mai era încă legat de
Pétain, în formă şi în fapt. El ştia că, dacă ar trece de partea Aliaţilor, ar
deveni personal răspunzător de invadarea de către Germania a Franţei
neocupate. Maximum ce a putut fi convins să facă a fost să-i ceară
telegrafic lui Pétain libertate de acţiune. În hidoasa problemă în care era
implicat de lanţul evenimentelor dureroase, aceasta era singura cale.
Curând după ora 1 a.m., în 8 noiembrie, debarcarea britanică şi
americană a început în multe puncte, la est şi la vest de Alger, sub
conducerea contraamiralului Burrough din Marina Regală. S-au făcut
pregătiri atente pentru îndrumarea vaselor de debarcare spre plăjile
alese. În vest, unităţile din frunte ale Brigăzii a 11-a britanice au avut un
succes total, dar mai la vest, vasele şi ambarcaţiunile care îi duceau pe
americani au fost deviate cu câţiva kilometri faţă de poziţiile plănuite,
de către un flux neaşteptat şi, în întuneric, s-a creat o oarecare confuzie
şi întârziere. Din fericire, am câştigat prin surprindere, iar opoziţia de-a
lungul coastei nu a fost nicăieri serioasă. Stăpânirea a fost curând
completă. Un avion al ramurei aeriene a flotei, observând semnale
prieteheşti de la sol, a aterizat pe aeroportul de la Blida şi, cu
cooperarea comandantului francez local, l-a păstrat până la sosirea
trupelor Aliate de pe plajă.
Cea mai severă luptă s-a dat chiar în portul Alger. Aici, distrugătoarele
britanice Broke şi Malcolm au încercat să forţeze intrarea şi să debarce
trupele americane Rangers pe chei, ca s preia portul, să ocupe bateriile
şi să împiedice plecarea vaselor. Aceasta i-a adus exact în focul bateriilor
de apărare şi s-a terminat printr-un dezastru. Malcolm a fost repede
avariat, dar Broke a intrat în port la cea de a patra încercare şi a
debarcat trupele; mai târziu, a fost grav avariat, în timp ce se retrăgea şi,
în cele din urmă, s-a scufundat. Multe trupe au fost prinse pe ţărm şi au
trebuit să se predea.
La 5 p.m., Darlan a trimis o telegramă şefului său, în care spunea:
„Trupe americane au intrat în oraş, în ciuda acţiunii noastre de
întârziere, şi l-am autorizat pe generalul Juin, comandantul şef, să
695
negocieze doar predarea oraşului Alger”. Predarea oraşului Alger a

început la ora 7 p.m. Din acel moment, amiralul Darlan era în mâna
americanilor, iar generalul Juin şi-a reluat controlul comandamentului,
sub îndrumarea Aliaţilor.
La Oran a fost o opoziţie mai mare. Unităţi regulate franceze, care s-au
luptat împotriva britanicilor în Siria, şi oameni din comandamentul
naval, care aveau amintiri amare despre atacul nostru asupra flotei
franceze în 1940, s-au luptat cu o „forţă de şoc” a Statelor Unite. Un
batalion de paraşutişii americani, care au pornit din Anglia ca să ocupe
aerodromurile, au fost răspândii deasupra Spaniei, datorită furtunii.
Elementele din frunte au mers înainte, dar sistemul de navigaţie a fost
greşit, aşa că au coborât la câţiva kilometri depărtare de ţintă.
Două mici vase de război britanice au încercat să debarce un grup de
trupe americane în portul Oran. Obiectivul lor, ca şi la Alger, era să-i
împiedice pe francczi să saboteze instalaţiile sau să scoată vasele, şi să
trartsforme cât mai repede portul într-o bază a aliaţilor. Vasele Walney
şi Hariland din Marina Regală, ambele cutere de pază a coastei,
transferate nouă prin sistemul împrumut-închiriere şi conduse de
căpitanul F. T. Peters, au fost întâmpinate cu tir ucigaş de la mică
distanţă şi au fost distruse odată cu majoritatea celor de la bord.
Căpitanul Peters a supravieţuit în mod miraculos, ca să-şi găsească
moartea doar cu câteva zile mai târziu, într-un dezastru aerian, pe când
se întorcea în Anglia. I s-a acordat postum Crucea Victoria şi Crucea
americană de merite militare, în zori, distrugătoare şi submarine
franceze erau active în golful Oran, dar au fost seu fundate sau
împrăştiate. Bateriile de coastă au fost bombardate de forţele navale
britanice, inclusiv vasul Rodney.” Lupta a continuat până în dimineaţa
zilei de 10, când americanii au lansat ultimul lor atac asupra oraşului. La
amiază, francezii au capitulat. „Forţa de şoc occidentală” a ajuns pe
coasta marocană înainte de ivirea zorilor, în 8 noiembrie. Principalul
asalt a avut loc lângă Casablanca, odată cu atacuri prin flanc, spre nord
şi sud. Vremea era frumoasă, dar ceţoasă, şi valurile pe plajă erau mai
mici decât ne temuserăm. Mai târziu, ele s-au înrăutăţit, dar între timp
câştigaserăm deja un teren ferm. Un timp, s-au dat lupte grele. Pe. Mare
a avut loc o acţiune îndârjită. La Casablanca se afla noul vas de război
neterminat Jean Bart, incapabil de mişcare, dar putând să-şi folosească
cele patru tunuri. Curând, era angajat într-un duel cu vasul de război
Massachusets, în timp ce flotila franceză, sprijinită de crucişătorul
696
Primauguet, a ieşit în larg ca să se opună debarcării. Ele au întâlnit

întreaga flotă americană. Au fost distruse şapte vase şi trei submarine
franccze, cu o mie de oameni pierduţi. Vasul Jean Bart a luat foc şi a
eşuat şi abia a doua zi dimineaţă, în 11 noiembrie, rezidentul general
francez a capitulat din ordinul lui Darlan. „Am pierdut, raporta el, toate
vasele noastre de luptă şi avioanele, după trei zile de lupte violente.”
Căpitanul Mercier, de pe Primauguet, dorea o victorie a Aliaţilor, dar a
murit pe puntea vasului în timpul executării ordinelor lui. Putem fi cu
toţii recunoscători că viaţa noastră nu a fost sfâşiată de asemenea
probleme dureroase, când trebuia să lupţi cu aliaţii.
***
Veşti fragmentare despre toate acestea au început să vină la generalul

Eisenhower, la cartierul său general din Gibraltar, şi el se afla acum în
faţa unei grave situaţii politice. Fusese de acord cu Giraud să-l pună pe
el comandant al acelor forţe franceze care doreau să se ralieze cauzei
Aliaţilor. Acum, apăruse, brusc şi accidental, în centrul scenei, un om
care putea decide de fapt dacă vreunii dintre francczi ar veni la noi în
mod ordonat. Speranţa că s-ar ralia lui Giraud nu fusese încă testată şi
primele reacţii nu au fost încurajatoare. De aceea, în dimineaţa de 9,
noiembrie, generalul Giraud, iar puţin mai târziu generalul Clark, ca
reprezentant personal al generalului Eisenhower, au zburat la Alger.
Primirea lui Giraud de către comandanţii francezi de frunte a fost
îngheţată. Organizaţia de rezistenţă locală, stimulată de agenţi
americani şi britanici, se prăbuşise deja. Prima conferinţă a lui Clark cu
Darlan nu a dus la nici, o înţelegere. Era clar că nimeni nu-l va accepta
pe Giraud în calitate de Comandant suprem francez. A doua zi
dimineaţa, generalul Clark a aranjm o a doua întâlnire cu amiralul. El i-a
spus prin radio lui Eisenhower că o înţelegere cu Darlan era singura
soluţie. Nu era timp să se angajeze în discuţii telegrafice cu
Washingtonul şi cu Londra. Giraud nu era prezent. Darlan ezita, din lipsă
de instrucţiuni de la Vichy. Clark i-a acordat o jumătate de oră ca să se
decidă. Amiralul a acceptat în celc din urmă să ordoneze „încetarea
focului” în întreaga Africă de nord. „În numele mareşalului” el şi-a
asumat completa autoritate pe teritoriile Africii de nord franceze şi a
ordonat tuturor oficialităţilor să rămână la posturi.
697
***
În Tunisia, Darlan a ordonat rezidentului general francez, amiralul

Esteva, să se alăture Aliaţilor. Esteva era, un credincios supus al
Vichyului. El a urmărit cascada evenimentelor cu tot mai mare confuzie
şi alarmă. Cum era mai aproape de inamic în Sicilia şi la frontiera
răsăriteană, poziţia lui era mai rea decât cea a lui Darlan sau Noguès.
Înalţii săi subordonaţi erau la fel de indecişi. Deja, din 9 noiembrie,
unităţi ale Forjelor aeriene germane ocupaseră importantul aerodrom
de la El Aouina. În aceeaşi zi, au sosit trupe germane şi italiene.
Deprimat şi nesigur, Esteva s-a agăţat de loialitatea oficială faţă de
Vichy, în timp ce forţele Axei din Tripolitania veneau dinspre est şi
Aliaţii se grăbeau dinspre vest. Generalul francez Barré, uluit de o
problemă de un gen aparte, a mutat în cele din urmă grosul garnizoanei
franceze spre vest şi s-a pus sub ordinele generalului Giraud. Totuşi, la
Bizerta, trei vase topilor şi nouă submarine s-au predat Axei.
La Alexandria, unde escadra navală franceză fusese imobilizată din
1940, au avut loc pariamentări fără de succes. Amiralul Godefroy,
comandantul acesteia, persista în loialitatea faţă de Vichy, refuzând să
recunoască autoritatea lui Darlan. Din punctul lui de vedere, până când
Aliaţii nu cucereau Tunisia, nu puteau pretinde că era în puterea lor să
elibereze Franţa. Astfel că vasele lui au continuat să lenevească până
când, între timp, noi am cucerit Tunisul. La Dakar, guvernatorul general
al Vichyului, generalul Boisson, a acceptat ordinul lui Darlan de încetare
a rezistenţei la 23 noiembrie, dar unităţile marinei franceze de acolo au
refuzat să se alăture Aliaţilor. Abia după încheierea cuceririi de către noi
a întregii Africi de nord, vasul de război Richelieu şi cele trei
crucişătoare ale acestuia s-au raliat cauzei noastre.
***
Ocuparea anglo-americană a Africii de nord a provocat imediat urmări

în Franţa. Încă din decembrie 1940, germanii elaboraseră un plan
amănunţit pentru ocuparea zonei libere a Franţei. Acum, acesta a fost
pus în aplicare. Principalul obiectiv al lui Hitler era să captureze
principalele unităţi ale flotei franceze care se afla la Toulon. Generalul
Eisenhower era la fel de dornic să pună mâinile pe această pradă
importantă, dar în timp ce el negocia cu j) arlan şi Darlan trimitea
698
mesaje la Vichy, germanii se îndreptau rapid spre coasta Mediteranei şi

ocupau întreaga Franţă. Acest lucru simplifica poziţia amiralului. El
putea susţine acum, şi cuvântul lui putea fi acceptai de oficialităţile şi
comandanţii locali, că mareşalul Pétain nu mai era un om liber. Mişcarea
germană a lovit şi nervul vital al lui Darlan. Ca şi în 1940, soarta flotei
franceze era din nou în balanţă. El era singurul om care o putea salva. A
acţionat hotărâtor. În după-amiaza de 11 noiembrie, el a telegrafiat în
Franţa Metropolitană că flota de la Toulon trebuia să iasă în larg, dacă
era în pericol iminent să fie capturată de germani.
Amiralul Auphan, ministrul Marinei de la Vichy, a vrut să se alăture lui
Darlan, dar nu avea nicio putere în faţa lui Laval şi a atitudinii
comandanţilor francczi de la Toulon. Amiralul de Laborde, comandantul
Flotei franceze mediteraneene, era fanatic antibritanic. Auzind vestea
debarcărilor, a vrut să iasă în larg să atace convoaiele Aliate. El a respins
apelul lui Darlan de a trece de partea cealaltă, iar când au venit germanii
în perimetrul bazei navale franceze, s-a ajuns la o înţelegere prin care o
zonă liberă în jurul portului avea să aibă garnizoană franceză. S-au făcut
încercări de a pune portul într-o stare serioasă de apărare. Dar, în 18
noiembrie, germanii au cerut retragerea tuturor trupelor francezedin
zonă, iar în ziua următoare, Auphan şi-a dat demisia.
Germanii au plănuit acum un coup de main împotriva flotei.
Operaţiunea a avut loc la 27 noiembrie. Curajul şi resursele câtorva
ofiţeri, care s-au raliat în cele din urmă, inclusiv Laborde, au făcut
posibilă sabordarea întregii flote. Printre cele şaptezeci şi trei de vase
care s-au scufundat în port, s-au numărat un vas de război, două
crucişătoare de război, şapte crucişătoare, douăzeci şi nouă de
distrugătoare şi vase torpilor şi şaisprezece submarine.
***
Mai puţin de o lună mai târziu, amiralul Darlan a fost ucis. În după-
amiaza de 24 decembrie, mergea cu maşina de la vila lui la birou, în
Palais d’Été. La uşa biroului său a fost împuşcat de un tânăr de douăzeci
de ani pe nume Bonnier de la Chapelle. Amiralul a murit în decurs de o
oră, pe masa de operaţie. Tânărul asasin, după multă convingere, şi-a
creat o stare de spirit exaltată de a salva Franţa de o conducere proastă.
A fost judecat de o curte marţială din ordinul lui Giraud şi, spre
699
surprinderea lui, a fost împuşcat de un pluton de execuţie, la scurt timp

după ivirea zorilor, în 26.
Puţini oameni au plătit mai greu decât amiralul Darlan pentru erori de
judecată şi lipsă de caracter. Era un profesionist şi o personalitate
puternică. Munca lui de o viaţă a fost să reerccze Marina franceză şi a
ridicat-o la o poziţie pe care nu o mai avusese din vremea regilor
francezi. El se bucura nu numai de încrederea Corpului de ofiţeri de
marină ci şi a întregii arme a Marinei. În concordanţă cu promisiunile
făcute, el ar fi trebuit, în 1940, să ordoneze flotelor să se ducă spre
Britania, spre Statele Unite, spre porturile africane, oriunde în afara
porturilor aflate sub stăpânire germană. Niciun tratat nu-l obliga să facă
acest lucru, decât asigurările pe care le dăduse în mod voluntar. Dar
aceasta a fost hotărârea lui până în acea zi mortală de 20 iunie 1940,
când a acceptat funcţia de ministru al Marinei din mâinile mareşalului
Pétain. Atunci, probabil influenţat de motive de caracter departamental,
el a devenit loial guvernului mareşalului Pétain. Încetând de a mai fi
marinar şi devenind politician, el a schimbat o sferă în care avea
profunde cunoştinţe cu una în care se ghida în principal de prejudecăţile
lui antibritanice, şi care data, după cum am menţionai, de la bătălia de la
Trafalgar, unde căzuse străbunicul lui.
În această nouă situaţie, el s-a arătat un om de forţă şi hotărâre, care
nu a înţeles pe deplin semnificaţia morală a multor lucruri pe care le
făcea. Ambiţia i-a stimulat erorile. Viziunea sa de amiral nu a mers mai
departe de Marina lui, iar ca ministru n-a mers dincolo de avantajele
imediate, locale sau personale. Timp de un an şi jumătate, el a fost o
mare forţă în Franţa sfărâmată. În vremea când noi am atacat nordul
Africii, el era moştenitorul neîndoielnic al bătrânului mareşal. Acum, o
suită de evenimente uluitoare căzuseră pe capul lui.
Am relatat despre stresul la care a fost supus. Toată Africa de nord şi
de vest privea spre el. Invadarea de e tre Hitler a Franţei de la Vichy i-a
dat puterea şi poate chiar dreptul să ia o nouă decizie. El aducea
Aliaţilor anglo-americani exact ceea ce aveau nevoie, şi anume o voce
franceză pe care s-o asculte toţi ofiţerii şi oficialităţile franceze din acest
vast teatru, acum cufundat în război. El a dat în favoarea noastră ultima
lui lovitură şi nu e cazul ca cei care au beneficiat enorm de trecerea lui
de partea noastră să-i murdărească memoria. Un judecător sever,
imparţial, ar putea spune că ar fi trebuit să refuze orice parlamentări cu
Aliaţii pe care îi rănise şi să-i sfideze până la moarte. Putem fi bucuroşi
700
cu toţii că el a luat atitudinea opusă. Asta l-a costat viaţa dar, pentru el,
nu mai rămăsese prea mult în viaţa asta. Părea clar la vremea respectivă
că a greşit când nu a dus flota franceză în porturi aliate sau neutre, în
iunie 1940; dar a avut dreptate în cea de a doua sa decizie hotărâtoare.
Probabil că durerea lui cea mai ascuţită a fost faptul că nu a putut aduce
în tabăra noastră flota de la Toulon. Totdeauna a declarat că flota nu
trebuie să cadă în mâinile germanilor. În această sarcină, nu a eşuat în
faţa istoriei. Odihnească-se în pace şi să fim recunoscători că nu a
trebuit să facem faţă încercărilor sub care el s-a frânt.
Capitolul XX
CONFERINŢA DE LA CASABLANCA
Opinia militarilor americani, nu numai în cele mai înalte cercuri, era

convingerea ca decizia pentru acţiunea „Torta” excludea orice
perspectivă pentru o traversare majoră a Canalului în Franţa ocupată în
1943. Eu încă nu eram convins să accept acest punct de vedere. Încă
speram că Africa de nord franceză, inclusiv vârful tunisian, ar putea
cădea în mâinile noastre după câteva luni de luptă. În acest caz,
principala invazie a Franţei ocupate din Anglia, era încă posibilă în iulie
sau august 1943. De aceea, doream ca adunarea forţelor americane în
Britania, atât cât o permitea transportul nostru maritim, să continue în
acelaşi timp cu „torta”. Această idee de a ne folosi mâna stângă în acelaşi
timp cu cea dreaptă şi că inamicul trebuie să se pregătească pentru
lovituri din ambele părţi, părea total în concordantă cu desfăşurarea
războiului. Evenimentele aveau să decidă dacă trebuie să traversăm
Canalul sau să ne urmăm norocul în Mediterana, ori să le facem pe
amândouă. Părea imperativ, în interesul războiului în ansamblu şi în
special pentru sprijinirea Rusiei, ca armatele anglo-americane să intre în
Europa în anul următor, fie din vest, fie din est.
Exista totuşi pericolul să nu facem niciuna, nici alta. Chiar în cazul când
campania noastră în Algeria şi Tunisia s-ar fi desfăşurat repede, puteam
să ne mulţumim cu ocuparea Sardiniei sau Siciliei sau a amândurora şi
să amânăm traversarea Canalului până în 1944. Aceasta însemna un an
pierdut pentru Aliaţii occidentali, cu rezultate care ar putea fi fatale, nu
chiar pentru supravieţuirea noastră, dar pentru o victorie decisivă. Nu
puteam continua să pierdem la infinit cinci sau şase sute de mii de tone
701
de vase de transport pe lună. Un impas era ultima speranţă a Germaniei,

înainte de a şti ce avea să se întâmple la Alamein sau cu „Torta” şi în
timp ce lupta din Caucaz părea nedecisă, şefii de Stat Major cântăreau
toate aceste probleme. Planificatorii în subordinea lor erau şi ei ocupaţi.
Rapoartele lor erau, după opinia mea, prea negative, iar din ambele
părţi ale Atlanticului ajunseserăm la un fel de stagnare. Statele Majore
britanice erau în favoarea Mediteranei şi a unui atac împotriva Sardiniei
şi Siciliei, având ca obiectiv Italia. Specialiştii Statelor Unite
abandonaseră orice speranţă de a traversa Canalul în 1943, dar aveau
grijă să nu se lase implicaţi în Mediterana în aşa măsură încât asta să-i
împiadice în marile lor ţeluri pentru 1944. „S-ar părea, scriam în
noiembrie, că suma tuturor temerilor americane se multiplică cu suma
tuturor temerilor britanice, la care contribuia fiecare armată”.
Se va spune probabil că mersul evenimentelor a dovedit că aveam un
punct de vedere prea optimist despre perspectivele din nordul Africii şi
că Statele Majore americane aveau dreptate când considerau al decizia
pentru acţiunea „Torţa”, pe care am luat-o în iulie, închidea posibilitatea
trecerii Canalului în 1943. Desigur, asta s-a şi întâmplat. Nimeni nu
putea prevedea atunci că Hitler va face acel imens efort de a întări
extremitatea tunisiană, trimiţând acolo, pe mare şi pe calea aerului, în
ciuda unor pierderi grele, aproape o sută de mii de oameni din cele mai
bune trupe ale sale. Aceasta a fost o mare greşeală strategică din partea
lui. Aceasta a amânat, desigur, cu câteva luni, victoria noastră în Africa.
Dacă şi-ar fi reţinut forţele care au fost capturate sau distruse acolo în
mai, şi-ar fi putut întări frontul de retragere împotriva Rusiei sau şi-ar fi
strâns forţele în Normandia, ceea ce ne-ar fi oprit pe noi” deşi eram
foarte hotărâţi să debarcăm în 1943. Acum, aproape nimeni nu mai
pune sub semnul întrebării înţelepciunea deciziei de a aştepta până în
1944. Conştiinţa mea e curată că nu l-am minţit şi nu l-am indus în
eroare pe Stalin. Am făcut tot ce-am putut. Pe de altă parte, dacă am fi
invadat teritoriul Europei continentale dinspre Mediterana, în campania
următoare, şi dacă armata anglo-americană avea să fie în contact deplin
cu inamicul, eu nu aş fi fost nemulţumit de decizia pe care soarta şi
faptele aveau s-o impună.
Într-adevăr, acum a apărut în Africa de nord o retragere. Deşi noi am
avut iniţiativa şi avantajul surprizei, adunarea forţelor noastre era în
mod inevitabil lentă. Debarcarea era deralhjată de atacuri aeriene la
Alger şi Bone. Lipsea transportul pe şosele. Singura linie ferată de
702
coastă, lungă de şapte sute cincizeci de kilometri, era în condiţie

proastă, cu sute de podeţe tubuläre, oricare din ele putând fi sabotate.
Prin sosirea la Tunis pe calea aerului, a unui mare număr de trupe
germane, a început o rezistenţă încăpăţânată de înaltă clasă. Forţele
franceze care ni s-au alăturat erau în număr de o sută de mii.
Majoritatea erau trupe băştinaşe, de bună calitate, dar prost echipate şi
neorganizate. Generalul Eisenhower a aruncat înainte toate unităţile
americane pe care putea pune mâna. Am băgat acolo tot ce s-a putut. La
28 noiembrie, o brigadă britanică de infanterie, cu elemente din Divizia
l-a blindată a Statelor Unite, au ajuns până aproape de Djedcida, doar la
optsprezece kilometri de Tunis. Acesta a fost punctul culminant al luptei
de iarnă.
Acum a venit anotimpul ploios. Turna cu găleata. Aerodromurile
noastre improvizate au devenit miaştini. Forţele aeriene germane, deşi
mai puţin numeroase, lucrau de pe aerodromuri bune pentru toate
anotimpurile. La 1 decembrie, ele au contraatacat, stânjenind înaintarea
pe care o plănuiscrăm şi, în câteva zile, am fost obligaţi să revenim la
Medjez. Aprovizionarea putea ajunge la trupele de înaintare doar pe
calea mării şi pe scară mică. Într-adevăr, abia dacă le puteam hrăni, cu
atât mai puţin să facem rezerve. Abia în noaptea de 22 decembrie, a
putut fi lansai un nou atac. Acesta a avut un oarecare succes iniţial, dar,
în zori, au început trei zile de ploi torenţiale. Aerodromurile noastre au
devenit inpracticabile şi vehicoiele nu se puteau mişca pe drumuri.
La o conferinţă în ajunul Crăciunului, generalul Eisenhower a decis să
abandoneze planul de capturare imediată a oraşului Tunis şi, până când
campania putea reîncepe, voia să-şi păzească aerodromurile de pe linia
deja cucerită. Deşi germanii au suferit importante pierderi pe mare,
forţele lor din Tunisia creşteau mereu. La sfârşitul lui decembrie,
numărul germanilor se apropia de cincizeci de mii.
Între timp, Armata a Opta acoperise distanţe enorme. Rommel reuşise
să-şi retragă forţele sfărâmate din Alamein. Ariergarda lui era presată
din greu, dar o încercare de a i-o lua înainte la Benghazi a eşuat. El a
făcut o pauză la Agheila, în timp ce Montgomery, după lunga lui
înaintare, se confrunta cu aceleaşi dificultăţi de transport şi
aprovizionare de care s-au împiedicat şi predecesorii lui. La 13
decembrie, Rommel a fost dislocat şi aproape înconjurat printr-o
mişcare largă de învăluire executată de Divizia neo-zeelandeză. El a
suferit sever, iar Forţa aeriană a deşertului a lovit greu asupra
703
transportului său pe şoseaua de coastă. Montgomery a putut să-l

urmărească la început doar cu forţe uşoare. Armata a Opta înaintase o
mie opt sute de kilometri de la Alamein. După ce a ocupat, în ziua de
Crăciun, Sirte şi terenurile de aterizare, trupele noastre s-au apropiat, la
sfârşitul anului, de următoarea poziţie principală a lui Rommel, lângă
Buerat.
***
Comitetul şefilor de Stat Major a produs între timp două materiale

pentru Cabinetul de Război, rezumând părerile acestora cu privire la
viitoarea strategie. Ajungând la concluzii, ei au subliniat existenţa unei
serioase divergenţe între ei şi colegii lor americani. Aceasta era mai
curând o chestiune de accentuare şi prioritate decât de principii. Şefii de
Stat Major britanici considerau că cea mai bună politică este aceea de a
continua viguros cu „Torţa”, însoţită de o amplă pregătire pentru
trecerea Canalului în 1943, în timp ce şefii de Stat Major americani erau
de părere că principalul efort european trebuie să fie trecerea Canalului
şi să ne oprim în Africa de nord. Aceasta era o problemă crucială. Ea
putea fi rezolvată doar de preşedinte şi de mine şi, după dezbateri
considerabile, am decis să ne întâlnim şi să o lămurim la Casablanca.
Am zburat acolo în 12 ianuarie 1943. Călătoria mea a fost niţeluş cam
periculoasă. Pentru a încălzi avionul „Comando”, au pus în interior un
motor cu petrol, care făcea gaze şi producea temperaturi foarte ridicate
în anumite puncte de încălzire. M-am trezit la două dimineaţa, când
eram deasupra Atlanticului, la 700 de kilometri de orice bază, când unul
dintre aceste puncte de încălzire îmi ardea degetele de la picioare şi mi
se părea că, în curând, se va roşi, aprinzând păturile. Am coborât de pe
priciul meu şi l-am trezit pe Peter Portal, care şedea dedesubt, dormind
pe scaunul lui, şi i-am atras atenta asupra punctului supraîncălzit. Ne-
am uitat prin cabină şi am mai găsit încă două elemente, încălzite la
roşu. Apoi am coborât în cala bombelor (era un bombardier
transformat) şi am găsit doi oameni care alimentau cu nădejde
încălzitorul cu petrol. Am considérât că lucrul acela era periculos din
toate punctcie de vedere. Punctcic fierbinţi puteau da naştere unui
incendiu, iar aburii de petrol ar face iminentă o explozie. Portal avea
aceeaşi părere. Am decis că era mai bine să îngheţăm decât să ardem şi
am dat ordin să se oprească orice încălzire. Ne-am întors să ne odihnim,
704
tremurând în aerul rece ca gheata al iernii, la peste două mii de metri

înălţime, la care trebuia să zburăm ca să fim deasupra norilor. Trebuie
să recunosc că acest lucru a constituit pentru mine un moment neplăcut.
Când am ajuns la Casablanca, am găsit că» au făcut aranjamente bune.
Era un hotel mare în suburbia Anfa, cu spaţiu pentru membrii din Statul
Major britanic şi din cel american, şi cu săli mari de conferinte. În jurul
hotelului erau câteva vile, extrem de confortabile, care au fost rezervate
pentru preşedinte, pentru mine, oentru generalul Giraud şi pentru
generalul de Gaulle, dacă avea să vină. Întreaga enclavă era înconjurată
cu sârmă ghimpată şi păzită bine de trupe americane. Eu şi cei din Statul
Major am ajuns acolo cu două zile înaintea preşedintelui. Am făcut nişte
plimbări plăcute cu Pound şi cu şefii de Stat Major, pe stâncile de pe
plajă. Valuri minunate făceau enormi nori de spumă şi te minunai că unii
au putut ajunge pe mai la debarcare. N-a fost nicio zi calmă. Valuri de
cinci metri înălţime urlau urcându-se pe stânci îngrozitoare. Nu era de
mirare că atâtea vase de debarcare şi băfei au fost răsturnate cu oameni
cu tot. Fiul meu, Randolph, a venit şi el de pe frontul tunisian. Aveam
multe lucruri la care să ne gândim, iar cele două zile au trecut repede.
Între timp, cei de la Statele Majore s-au consultat împreună multe ore în
fiecare zi.
Preşedintele a ajuns în după-amiaza de 14. Am avut o întâlnire foarte
caldă şi prietenoasă şi am avut o mare plăcere să-l văd pe marele meu
coleg aici pe teritoriul cucerit sau eliberat, pe care l-am stabilit amândoi,
în ciuda sfaturilor pe care i le-au dat toţi specialiştii lui militari. A doua
zi a sosit generalul Eisenhower, după un zbor plin de peripeţii. El era
foarte dornic să ştie ce linie vor adopta şefii de Stat Major combinaţi şi
să tină legătura cu ei. Planul lor de comandă îl preocupa total. O zi sau
două mai târziu, a sosit şi Alexander, care ne-a raportat, mie şi
preşedintelui, despre progresul Armatei a Opta. El a făcut o impresie
foarte favorabilă asupra preşedintelui, care a fost foarte atras de el şi de
veştile lui că Armata a Opta va cuceri Tripoli în viitorul apropiat. El a
subliniat cum Montgomery, care avea două corpuri puternice de armată,
a lăsat unul pe loc şi a luat toate vehicolele ca să înainteze cu unul singur
şi că acesta va fi destul de puternic ca să-l împingă pe Rommel înapoi,
prin Tripoli, până la linia de frontieră de la Mareth, care era un obstacol
foarte serios. Toată lumea s-a bucurat mult de această veste şi graţia
zâmbitoare şi plăcută a lui Alexander a cucerit toate inimile. Încrederea
lui nerostită era molipsitoare.
705
După zece zile de lucru la problema principală, şefii de Stat Major au

ajuns la o înţelegere. Atât preşedintele cât şi eu ţineam legătura zilnic cu
munca lor şi cădeam de acord între noi în legătură cu ea. S-a stabilit că
trebuia să ne concentrăm să luăm Tunisul atât cu armata deşertului cât
şi cu toate forţele ce puteau fi găsite de britanici şi din armata lui
Eisenhower; s-a mai hotărât ca Alexander să fie locţiitorul lui
Eisenhower şi virtual însărcinat cu toate operaţiunile. În legătură cu al
doilea pas imediat, dacă să atacăm Sicilia sau Sardinia, s-a ajuns şi aici la
o înţelegere. Divergenţele nu erau pe linie naţională ci în principal între
şefii de Stat Major şi planificatorii uniţi. Eu însumi eram sigur că Sicilia
trebuia să fie următorul obiectiv iar şefii Statului Major combinat
gândeau la fel. Planificatorii, pe de altă parte, împreună cu Lordul
Mountbatten, aveau sentimentul că trebuia să atacăm Sardinia mai
curând decât Sicilia, pentru că asta se putea face cu trei luni mai
devreme; iar Mountbatten îşi impunea punctul de vedere lui Hopkins şi
celorlalţi. Eu am rămas neclintit şi, având şefii de Stat Major în spatele
meu, am insistat asupra Siciliei. Planificatorii uniţi, respectuoşi dar
persistenţi, au arătat atunci că treaba nu se poate face până la 30 august.
În această etapă, am trecut personal în revistă cifrele, cu ei, şi după
aceea cu preşedintele, iar eu am dat ordin că Ziua-D trebuia să fie în
perioada favorabilă a lunii, în iulie, sau, dacă era posibil, în perioada
respectivă din iunie. În timpul desfăşurării evenimentului, trupele
aeropurtate au intrat în acţiune la 9 iulie, iar debarcările au început la
10 iulie.
***
Între timp, s-a ridicat problema lui de Gaulle. Asasinarea lui Darlan,
deşi criminală, i-a scutit pe Aliaţi de jena de a lucra cu el. Autoritatea lui
a trecut pe nesimţite asupra organizaţiei creată în înţelegere cu
americanii în lunile noiembrie şi decembrie. Giraud a umplut golul. Se
deschisese calea ca forţele franceze, raliate acum în nordul şi nord-
vestul Africii, să se unească cu Mişcarea francezilor liberi din jurul lui de
Gaulle şi să-i cuprindă astfel pe francezii din lume aflaţi în afara
stăpânirii germane. Era acum necesar să vină de Gaulle, iar preşedintele
era în general de acord cu acest punct de vedere. I-am cerut de asemeni
domnului Roosevelt să-i telegrafieze şi să-l invite. Generalul s-a ţinut
foarte mândru şi a refuzat de mai multe ori. Atunci, l-am pus pe Eden să
706
facă mari presiuni asupra lui, mergând până acolo încât să-i spună că,
dacă nu vine, vom insista să fie înlocuit de altcineva în fruntea
Comitetului francez de eliberare de la Londra. În cele din urmă, el a sosit
la 22 ianuarie. A fost dus la vila lui, lângă cea a lui Giraud şi au trecut
câteva ore până a fost convins să-l întâlnească. Eu am avut o întâlnire
furtunoasă cu de Gaulle şi i-am arătat clar că, dacă el continuă să fie un
obstacol, nu vom ezita în cele din urmă să rupem relaţiile cu el. A rămas
foarte distant şi a ieşit afap din vilă, în grădina micuţă, cu capul sus. În
cele din urmă, a fost convins să aibă o discuţie cu Giraud, discuţie care a
durat două sau trei ore şi care trebuie să fi fost extrem de plăcută pentru
amândoi. După-amiază, el s-a dus să-l vadă pe preşedinte şi, spre
uşurarea mea, s-au înţeles neaşteptat de bine. Pe preşedinte l-a atras
„privirea lui spirituală” dar nu se putea face prea mult ca ci doi să ajungă
la un acord.
În aceste pagini, se fac afirmaţii foarte severe despre de. Gaulle, bazate
pe evenimentele momentului, iar eu am avut cu el multe dificultăţi şi
antagonisme ascuţite. Totuşi, în relaţia noastră era un element
dominant. Eu nu-l puteam privi ca reprezentând Franţa captivă,
prostrată, nici Franţa care avea un drept de a-şi decide liberă viitorul.
Ştiam că nu era un prieten al Angliei. Dar am recunoscut întotdeauna în
el spiritul şi concepţia pe care cuvârttul „Franţa” le va reprezenta
întotdeauna în paginile istorici, înţelegeam şi admiram comportarea lui
arogantă, deşi mă irita. Iată ce fel de om era – un refugiat, un exilat din
ţara sa, unde fusese condamnat la moarte, aflat într-o poziţie total
dependentă de bunăvoinţa guvernului britanic, iar acum şi de a Statelor
Unite. Germanii îi cuceriscră ţara. Nu avea niciun loc al lui, nicăieri. N-
avea importanţă; el îi sfida pe toţi. Întotdeauna, chiar când se comporta
cel mai rău, părea că exprimă personalitatea Franţei – o naţiune mare,
cu toată mândria, autoritatea şi ambiţia ei. Se spunea în glumă că el se
considera reprezentantul pe pământ al Ioanei d’Arc pe care unul dintre
strămoşii săi se presupune că a servit-o ca un adept credincios. Asta nu
mi se părea mie chiar atât de absurd precum arăta. Clemenceau, cu care
se spunea de asemeni că se compara, era un om de stat mult mai
înţelept şi înai experimentat. Dar amândoi dădeau impresia că sunt
francezi ce nu pot fi învinşi.
***
707
Încă o chestiune care merită să fie menţionată. Într-un raport către

Cabinetul de Război, am făcut următoarea sugestie:
„… Propunem să elaborăm o declaraţie a conferinţei pentru a fi
comunicată presei, la timpul potrivit. Aş fi bucuros să ştiu ce ar crede
Cabinetul dacă am include în această declaraţie ceva despre intenţia
fermă a Statelor Unite şi a Imperiului Britanic de a continua fără
încetare războiul, până vom determina «capitularea necondiţionată» a
Germaniei şi Japoniei. Omiterea Italiei ar avea rolul să încurajeze o
ruptură acolo. Preşedintelui i-a plăcut ideea şi asta i-ar stimula pe
prietenii noştri din toate ţările…”
Cititorul trebuie să reţină această telegramă, pentru că folosirea de
către preşedinte, la o întâlnire ulterioară cuzpresa, a cuvintelor
„capitulare necondiţionată” a ridicat probleme care vor reveni în
această povestire şi, cu siguranţă, vor fi dezbătute pe larg. Există o
şcoală de gândire, atât în Anglia cât şi în America, potrivit căreia
expresia aceasta a prelungit războiul şi a cântat în strună dictatorilor,
care şi-au mânat popoarele şi armatele la disperare. Eu personal nu sunt
de acord cu aceasta, pentru motivele pe care le voi arăta în cursul
povestirii. Cu toate acestea, cum memoria mea s-a dovedit deficitară în
anumite puncte, va fi bine să arătăm faptele aşa cum le dezvăluie arhiva
mea.
Procescle-verbalc ale Cabinetului de Război arată că această telegramă
le-a fost prezentată la şedinţa din după-amiaza zilei de 20 ianuarie.
Discuţia se pare că s-a învârtit nu în jurul principiului de „capitulare
necondiţionată”, ci asupra ideii de a face o excepţie în favoarea Italiei, în
consecinţă, în 21 ianuarie, domnul Attelee şi domnul Eden ne-au trimis
următorul mesaj:
Membrii Cabinetului au fost în unanimitate de părere că avantajul
înclină împotriva excluderii Italiei, din cauza nemulţumirilor care se vor
crea în Turcia, în Balcani şi în alte locuri. Nu suntem convinşi nici că va
avea un efect favorabil asupra italienilor. Cunoaşterea faptului că multe
rele se vor abate asupra lor ar putea avea mai curând efectul dorit
asupra moralului italienilor.
Deci, nu poate încăpea îndoială că expresia „capitulare necondiţionată”
din declaraţia comună propusă spre elaborare a fost menţionată de
către mine Cabinetului de Război şi că acestä nu a dezaprobat-o în
niciun fel. Dimpotrivă, singura lui dorinţă a fost ca Italia să nu fie omisă.
Nu-mi aduc aminte şi nu am înregistrat să se fi întâmplat nimic între
708
mine şi preşedinte în această privinţă, după ce am primit mesajul

Cabinetului şi este foarte posibil ca, sub presiunea treburilor, şi mai ales
a discuţiilor în legătură cu relaţiile între Giraud şi de Gaulle şi
întrevederile cu ei, problema să nu se mai fi pomenit între noi doi. Între
timp, declaraţia comună oficială era pregătită de consilierii noştri şi de
către şefii de Stat Major. Acesta era un document exprimat cu grijă şi
într-o formă corespunzătoare, pe care atât preşedintele cât şi eu l-am
analizat şi l-am aprobat. Pare probabil că, întrucât nu-mi surâdea să
aplic termenul de capitulare necondiţionată Italiei, nu am ridicat
problema preşedintelui şi am fost cu siguranţă amândoi de acord cu
comunicatul pe care l-am stabilit cu consilierii noştri. În comunicat nu se
menţionează „capitularea necondiţionată”. Acesta a fost supus
Cabinetului de Război, care l-a aprobat în forma propusă.
Cu oarecare sentiment de surprindere l-am auzit pe preşedinte
spunând, la conferinţa de presă din 24 ianuarie, că vom obliga toţi
inamicii noştri la „capitulare necondiţionată”. Era natural să se
presupună că acel comunicat, asupra căruia se căzuse de acord, să fi
înlăturat ceva ce s-a spus la discuţii. Generalul Ismay, care ştia exact
cum lucrează mintea mea de la o zi la alta şi a fost de asemeni prezent la
toate discuţiile şefilor de Stat Major când a fost pregătit comunicatul, a
rămas şi el surprins.
În cuvântarea mea, care a urmat-o pe cea a preşedintelui, eu l-am
susţinut bineînţeles şi am aderat la cele spuse de el. Orice divergenţe
între noi, fie şi prin omisiune, într-o asemenea ocazie şi într-un
asemenea moment, ar fi fost dăunătoare sau chiar periculoasă pentru
efortul nostru de război. Eu îmi asum desigur partea mea de
răspundere, împreună cu Cabinetul de Război britanic.
Relatarea făcută de preşedinte lui Hopkins pare totuşi concludentă:
„Am avut atâtea probleme până să-i aducem laolaltă pe cei doi generali
francezi, încât m-am gândit în sinea mea că asta a fost la fel de greu ca şi
aranjarea unei întâlniri între Grant şi Lee – şi brusc a venit conferinţa de
presă iar Winston şi cu mine n-am avut timp să ne pregătim pentru ca şi
deodată mi-a răsărit în minte ideea să-l numesc pe Grant «Bătrânul
capitulare necondiţionată» şi următorul lucru de care mi-am dat seama
a fost că am rostit-o.”
Nu am sentimentul că această afirmaţie este slăbită în vreun fel de
faptul că expresia apare în notiţele după care a vorbit.
709
Amintirile din război pot fi vii şi adevărate, dar nu trebuie să ai

niciodată încredere în ele fără verificare, mai ales când este vorba de
succesiunea evenimentelor. Cu siguranţă că am făcut unele afirmaţii
eronate despre incidentul cu acea capitulare necondiţionată, pentru că
am spus ceea ce am crezut şi am gândit în acel moment, fără să mă uit în
procesele-verbale. Nu numai memoria mea a făcut greşeli, ci şi domnul
Ernest Bevin care a făcut în Camera Comunelor, la 21 iulie 1949, o
fantomatică relatare despre dificultăţile pe care le-a avut în
reconstrucţia Germaniei după război, ca urmare a politicii de „capitulare
necondiţionată”, despre care a afirmat că nici el şi nici Cabinetul de
Război nu au fost consultaţi la vremea respectivă. Am replicat, într-o
inspiraţie de moment, cu aceeaşi inexactitate şi bună-credinţă, că
această formulare am auzit-o pentru prima dată de pe buzele
preşedintelui, la conferinţa de presă de la Casablanca. Abia când am
ajuns acasă şi am căutat în arhiva mea, am descoperit faptele aşa cum au
fost expuse aici. Mi-am amintit de profesorul care, la sfârşitul vieţii, a
fost întrebat de elevul lui devotat care e ultimul lui sfat. El a răspuns,
„verifică-ţi citatele”.
***
Folosirea expresiei „capitulare necondiţionată”, deşi amplu salutată la

vremea respectivă, a fost descrisă de atunci de diferite autorităţi ca una
dintre marile greşeli ale politicii de război anglo-americane. Trebuie să
ne ocupăm aici de acest lucru. Se spune că asta a prelungit lupta şi a
făcut mai dificilă refacerea de mai târziu. Eu nu cred că e adevărat.
Principalul meu motiv pentru care m-am opus dintotdeaunä unei
declaraţii alternative asupra condiţiilor de pace, cum s-a cerut atât de
des, a fost că o declaraţie privind condiţiile reale asupra cărora ar fi
insistat cei trei mari Aliaţi, forţaţi de către opinia publică să insiste, ar fi
fost mult mai respingătoare pentru orice mişcare germană în favoarea
păcii, decât expresia generală „capitulare necondiţionată1’. Îmi amintesc
de câteva încercări care s-au făcut de a se schiţa condiţiile de pace care
să satisfacă ura învingătorilor faţă de Germania. Puse pe hârtie, acestea
arătau atât de îngrozitor şi depăşeau atât de mult ce s-a făcut în realitate
încât publicarea lor nu ar fi făcut decât să stimuleze rezistenţa germană.
Era suficient să fie scrise ca să nu fie acceptate.
710
În mai multe exprimări în public, am arătat clar la ce ne gândeam,

preşedintele şi cu mine.
„Termenul «capitulare necondiţionată», am spus în Camera Comunelor
la 22 februarie 1944, nu înseamnă că poporul german va intra în sclavie,
sau va fi distrus. Înseamnă doar că, în momentul capitulării, aliaţii nu
vor fi legaţi de niciun pact sau obligaţie… Capitulare necondiţionată
înseamnă că învingătorii au mână liberă. Asta nu înseamnă că se pot
comporta barbar şi nici că vor să şteargă Germania dintre naţiunile
Europei. Dacă suntem legaţi de ceva, suntem legaţi de civilizaţie, prin
propria noastră conştiinţă. Nu trebuie să fim legaţi de germani ca
rezultat al unei târguieli. Asta înseamnă «capitulare necondiţionată»…”
Nu se poate afirma că, în ultimii ani ai războiului, în Germania nu s-ar fi
înţeles lucrul acesta.
***
Trebuia acum să ne încheiem treburile. Ultima noastră şedinţă oficială

şi în plen cu şefii de Stat Major a avut loc la 23 ianuarie, când aceştia ne-
au prezentat raportul lor final despre „Desfăşurarea războiului în
194311. Se poate rezuma după cum urmează:
Înfrângerea submarinelor de buzunar-U trebuie să rămână o primă
sarcină a resurselor Naţiunilor Unite. Forţele sovietice trebuie susţinute
cu cel mai mare volum de materiale care poate fi transportat în Rusia.
Operaţiunile pe teatrul european vor fi conduse având ca obiectiv
înfrângerea Germanici în 1943, cu maximum de forţe care pot fi
aruncate asupra ei de către Naţiunile Unite.
Principalele linii de acţiune ofensivă vor fi:
În Mediterana:
(a) Ocuparca Siciliei cu scopul de:
(i) A face mai sigură linia mediteraneană de comunicaţii.
(îi) A îndepărta presiunea germană de pe frontul rusesc.
(iii) A intensifica presiunea asupra Italiei.
(b) Crearea unei situaţii în care Turcia să poată fi atrasă ca un aliat
activ.
Operaţiunile din Pacific şi din Orientul îndepărtat vor continua cu
obiectivul menţinerii presiunii asupra Japoniei şi pentru o ofensivă pe
scară mare împotriva Japoniei de îndată ce Germania va fi înfrântă.
Aceste operaţiuni trebuiesc ţinute în asemenea limite încât, după
711
părerea şefilor de Stat Major uniţi, să nu împiedice capacitatea

Naţiunilor Unite de a folosi orice ocazie favorabilă pentru înfrângerea
decisivă a Germanici în 1943.
În sfârşit, în dimineaţa zilei de 24, am venit la conferinţa de presă, unde
de Gaulle şi Giraiid au fost obligaţi să şadă în acelaşi rând de scaune,
alternând cu preşedintele şi cu mine, şi i-am forţat să-şi dea mâna în
public, în faţa reporterilor şi fotografilor. Am făcut lucrul acesta, dar nu
poţi privi fotografiile acestui eveniment fără să râzi, chiar şi în
împrejurările acelor timpuri tragice. Faptul că preşedintele şi cu mine
eram la Casablanca a fost un secret bine păstrat. Când reporterii de
presă ne-au văzut pe amândoi, şi când li s-a spus că eram acolo de două
săptămâni, nu le venea să-şi creadă urechilor.
După căsătoria obligatorie sau „cu pistolul” (cum se numea în Statele
Unite) a mirelui şi miresei, pentru care se trudise atât, preşedintele şi-a
ţinut cuvântarea în faţa reporterilor iar eu l-am susţinut.
***
Preşedintele se pregătea de plecare. Dar eu i-am spus: „Nu se poate să

fi făcut tot drumul ăsta până în Africa, fără să vezi Marrakech. Hai să
petrecem două zile acolo. Trebuie să fiu cu dumneata când vei vedea
apusul soarelui pe zăpezile munţilor Atlas.” Am acţionat în acest sens şi
asupra lui Harry Hopkins. Întâmplător, era acolo o vilă încântătoare,
despre care nu ştiam nimic, pe care viceconsulul american, domnul
Kenneth Pendar, o închiriase de la o doamnă americană, doamna Taylor.
În această vilă urma să stăm preşedintele şi cu mine, iar în afara ei era
loc destul pentru cei din anturajul nostru. Aşa că E-a decis să mergem cu
toţii la Marrakech. Roosevelt şi cu mine am traversat împreună cu
maşina peste 200 de kilometri prin deşert – care mi se părea că începe
să devină mai verde – şi am ajuns la faimoasa oază. Descrierea mea
despre Marrakech era „Parisul Saharei”, unde toate caravanele veneau
de secole, din Africa Centrală, pentru a fi greu taxate en route de
triburile din munţi şi apoi păcălite în pieţele din Marrakech, primind în
schimb viaţa veselă a oraşului, pe care o apreciau foarte mult, şi care
includea ghicitoare, îmblânzitori de şerpi, mâncăruri şi băutură şi în
general cele mai mari şi mai bine organizate bordeluri de pe continentul
african. Toate aceste instituţii aveau o îndelungată şi veche reputaţie.
712
Am căzut de acord ca eu să ofer prânzul, iar preşedintele şi cu mine am

mers tot drumul cu maşina, cinci ore, şi am discutat multe probleme de
ale noastre, dar am atins şi teme mai uşoare. Mii de ostaşi americani
erau plasaţi pe drum iar avioanele se roteau necontenit deasupra
capului. Scara am ajuns la vilă, unde am fost primiţi cu multă ospitalitate
de domnul Pendar. L-am dus pe preşedinte sus în turnul vilei. El a fost
dus sus cu un scaun şi s-a bucurat de un minunat apus de soare pe
zăpezile de pe Atlas. Am avut o cină foarte veselă, la care au participat
circa cincisprezece-şaisprezece persoane, şi am cântat cu toţi. Eu
cântam şi preşedintele s-a alăturat corului, iar la un moment dat era
gata să încerce un solo. Totuşi, cineva l-a întrerupt şi nu l-am mai auzit
niciodată.
Ilustrul meu coleg urma să plece în zori, pe 25, pentru lungul lui zbor
prin Lagos şi Dakar şi peste Brazilia, iar apoi până la Washington. Ne
luaserăm rămas bun în seara anterioară, dar el a venit la mine
dimineaţa, în drum spre avion, să-mi mai spună un la revedere. Eu eram
în pat, dar nici n-am vrut să aud să-l las să se ducă singur la aeroport,
aşa că am sărit şi mi-am pus hainele cu fermoar şi, doar în papuci şi în
această îmbrăcăminte neoficială, am mers cu el cu maşina până la
aeroport, am intrat în avion ca să-l văd instalat comod, admirându-i
curajul în ciuda tuturor handicapurilor fizice şi eram foarte îngrijorat de
călătoria hazardată pe care o avea de făcut. Aceste călătorii cu avionul
trebuiau luate ca un lucru obişnuit în timp de război. Eu însă le priveam
totdeauna ca pe nişte excursii periculoase. Totuşi, totul a decurs bine.
M-am întors la vila Taylor, unde am mai petrecut două zile, făcând
corespondenţă cu Cabinetul de Război în legătură cu următoarele mele
mişcărr şi pictând din turn singurul tablou pe care l-am încercat în
timpul războiului.
Conferinţa de la Casablanca, ianuarie 1943
713
Capitolul XXI
TURCIA, STALINGRAD ŞI TUNIS
Scena strategică din Mediterana fusese transformată prin ocuparea de

către Aliaţi a Africii de nord, iar prin dobândirea unei baze solide pe
coasta sudică, a devenit posibilă o acţiune de înaintare împotriva
inamicului. Preşedintele şi cu mine ne-am gândit de mult să deschidem
o nouă rută spre Rusia şi să lovim în flancul sudic al Germaniei. Turcia
era cheia tuturor acestor planuri. Aducerea Turciei în război de partea
noastră fusese de multe luni scopul nostru. Acum căpătăm o nouă
speranţă şi urgenţă.
Stalin era pe deplin de acord cu domnul Roosevelt şi cu mine şi acum
voiam să rezolv chestiunea printr-o întâlnire personală cu preşedintele
Inönü pe pământ turcesc. Erau de asemeni multe treburi de rezolvat la
Cairo şi speram ca, în drum spre casă, să vizitez armata britanică de la
Tripoli şi să trec şi pe la Alger. Erau multe lucruripe care le puteam
rezolva la faţa locului şi mai ales să le văd cu ochii mei. De aceea, la 20
ianuarie am telefonat de la Casablanca vice-prim-ministrului şi
ministrului de Externe că propun să zbor de la Marrakech la Cairo, să
stau acolo două, trei zile şi apoi să intru în legătură directă cu turcii.
Cabinetul de război considera că un contact direct cu Turcia era
prematur şi m-au îndemnat să mă întorc la Londra să dau un raport în
faţa Parlamentului în legătură cu întâlnirea mea cu domnul Roosevelt,
dar, după o dezbatere telegrafică, a acceptat planul meu. În consecinţă,
în 26, am decolat cu avionul „Comando” şi, după o cină extrem de bună
oferită de domnul Pendar cu mâncăruri de la vila Taylor, am dormit
bine, apoi m-am dus proaspăt la scaunul copilotului, am stat alături de
căpitanul Vanderkloot şi am văzut împreună, pentru a doua oară, zorile
strălucind pe apele Nilului. De data aceasta, nu a mai trebuit să ne
ducem atâfoe departe în sud, pentru că Victoria de la Alamein a mutat
trupele noastre la peste două mii de kilometri mai la vest. Am ajuns la
aerodrom la cincisprezece kilometri de piramide şi am fost salutaţi la
sosire de ambasador, Lordul Killearn, şi de Comandamentul din Cairo.
Apoi am plecat la ambasadă. Aici mi s-a alăturat Sir Alexander Cadogan,
subsecretar de stat permanent la Ministerul de Externe, trimis de
Cabinetul de Război la cercrea mea. Cu toţii am putut constata situaţia,
care contrasta cu cea care fusese în august 1942, dându-ne sentimente
de uşurare şi satisfacţie.
714
Îmi soseau acum mesaje care spuneau că preşedintele turc Ismet Inönü
era încântat de ideea întâlnirii propuse şi se făceau aranjamente ca
aceasta să aibă loc la Adana, pe coastă, lângă graniţa turco-siriană, la 30
ianuarie. M-am dus cu avionul „Comando” să mă întâlnesc cu turcii. Este
un zbor de doar patru ore peste Mediterana, cea mai mare parte cu
vizibilitate asupra Palestinei şi «Siriei, şi îi aveam cu mine, dar în alt
avion, pe Cadogan şi generalii Brooke, Alexander, Wilson şi alţi ofiţeri.
Am aterizat cu dificultate pe micul aerodrom turc şi abia terminasem cu
saluturile şi ceremonialul, când un uriaş şarpe emailat a început să iasă
din defileul muntos, avându-i în el pe preşedinte şi întregul guvern turc
precum şi pe mareşalul Chakmak. Ei ne-au primit cu cea mai mare
cordialitate şi cu entuziasm. Trenul avea câteva vagoane-salon pentru
noi, deoarce în împrejurimi nu exista aşa ceva. Am petrecut două nopţi
în tren, având lungi discuţii cu turcii, şi conversaţii agreabile în cursul
meselor cu preşedintele Inönü.
Discuţiile generale se axau pe două chestiuni: structura lumii după
război, inclusiv aranjamentele pentru o organizaţie internaţională, şi
viitoarele relaţii ale Turciei şi Rusiei. Dau doar câteva exemple de
remarci pe care le-am făcut conducătorilor turci, conform proceselor-
verbale. Am spus că m-am întâlnit cu Molotov şi cu Stalin şi că impresia
mea era că amândoi doreau o asociere paşnică cu Regatul Unit şi Statele
Unite. În sfera economicului, ambele puteri occidentale aveau multe de
oferit Rusiei şi puteau ajuta la refacerea pierderilor acesteia. Nu puteam
prevedea ce va fi în viitorii douăzeci de ani, dar am făcut totuşi un tratat
pe douăzeci de ani. Mă gândeam că, în viitorii zece ani, Rusia se va
concentra asupra reconstrucţiei. Probabil că vor fi schimbări:
comunismul fusese deja modificat. Consideram că trebuie să trăim în
bune relaţii cu Rusia, iar dacă Marea Şritanie şi Statele Unite acţionau
împreună şi menţineau o forţă aeriană puternică, trebuia să poată
menţine o perioadă de stabilitate. Rusia ar putea chiar câştiga prin
aceasta. Ea avea vaste regiuni nedezvoltate – de exemplu în Siberia.
Primul-ministru turc a observat că eu exprimasem părerea că Rusia ar
putea deveni imperialistă. Aceasta făcea necesar ca Turcia să fie foarte
prudentă. Am replicat că va exista o organizaţie internaţională care va
asigura pacea şi securitatea şi care va fi mai puternică decât Liga
Naţiunilor. Am adăugat că nu mă temeam de comunism. El a remarcat că
era în căutare de ceva mai real. Toată Europa era plină de slavi şi
comunişti. Toate statele învinse vor deveni bolşevice şi slave, dacă
715
Germania era învinsă. Eu am spus că lucrurile nu ies totdeauna chiar

atât de rău cum se aşteaptă; dar dacă ar fi aşa, ar fi mai bine ca Turcia să
fie puternică şi asociată strâns cu Regatul Unit şi Statele Unite. Dacă
Rusia ar ataca Turcia fără motiv, întreaga organizaţie internaţională
despre care am vorbit va fi în favoarea Turdei şi, după actualul război,
garanţiile vor fi mult mai severe, nu numai în privinţa Turciei ci şi în
cazul întregii Europe. Eu nu voi fi un prieten al Rusiçi, dacă aceasta ar
imita Germania. Dacă ar face acest lucru, am aranja cea mai bună
combinaţie posibilă împotriva ei şi nu voi ezita să-i spun asta lui Stalin.
În timpul acestor discuţii politice generale, şeful Statului Major
Imperial avea convorbiri militare împreună cu ceilalţi înalţi comandanţi
ai noştri. Cele două puncte principale care trebuiau analizate erau:
asigurarea de echipamente pentru forţele turceşti, până atunci
dependente de orice mişcare politică a Turciei, şi pregătirea planurilor
de întărire a acestora cu unităţi britanice, în eventualitatea intrării
Turciei în război. Rezultatele acestor discuţii au fost materializate într-o
înţelegere militară.
Parlamentările mele cu Turcia aveau ca intenţie pregătirea drumului
intrării ei în război în toamna anului 1943. Că lucrul acesta nu s-a
întâmplat după prăbuşirea Italiei şi înaintarea Rusiei împotriva
Germanici la nord de Marea Neagră, aceasta s-a datorat unor
evenimente nefericite în Marfea Egee, mai târziu în cursul anului, care
vor fi descrise la locul potrivit.
***
M-am întors de la Adana la Cairo, oprindu-mă pe drum în Cipru şi apoi

din nou la Tripoli. Acesta fusese cucerit de armata britanică la 23
ianuarie. Portul a fost găsit foarte avariat. Intrarea fusese complet
blocată de vase scufundate, iar căile de acces fuseseră amplu minate.
Acest lucru fusese prevăzut, iar primul vas cu aprovizionare a intrat în
port în 2 februarie. O săptămână mai târziu, se operau 200 000 de tone
pe zi. Deşi Armata a Opta mai avea de călătorit distante mari,
întreţinerea ei în timpul înaintării de peste două mii de kilometri de la
Alamein, încununată cu deschiderea rapidă a portului Tripoli, a fost o
reuşită administrativă pentru care meritul revine generalului Lindsell
de la Cairo şi generalului Robertson de la Armata a Opta. La sfârşitul
lunii, Armatei a Opta i s-a alăturat „generalul Leclerc, care a condus o
716
forţă mixtă de francezi liberi de circa 2500 de oameni, care a parcurs

peste două mii de kilometri prin deşert, din Africa franceză ecuatorială.
Leclerc s-a pus fără rezerve sub ordinele lui Montgomery. El şi trupele
lui aveau să joace un rol de seamă în restul campaniei tunisiene.
Armata a Opta a trecut frontiera în Tunisia la 4 februarie, completând
astfel cucerirea imperiului italian de către Marea Britanie. În
concordanţă cu decizia Conferinţei de la Casablanca, această armată
intra acum sub conducerea generalului Eisenhower, având pe generalul
Alexander ca locţiitor şi comandant executiv în operaţiunile pe uscat.
Cititorul poate că îşi aminteşte directiva pe care i-o dădusem lui
Alexander când am plecat din Cairo, cu şase luni mai înainte. * El mi-a
trimis acum următorul răspuns:
Domnule,
Ordinele pe care mi le-aţi dat în august 10, 1942, au fost îndeplinite.
Inamicii Majestăţii sale, cu tot ce le aparţinea, au fost
Frontul din Rusia, aprilie 1942 – martie 1943
717
complet eliminaţi din Egipt, Cyrenaica, Libia şi Tripolitania. Aştept

acum noi instrucţiuni.
După două zile lungi şi agitate, am plecat cu grupul meu să-l vizitez pe
Eisenhower şi pe toţi ceilalţi, la Alger. Aici încordarea era acută.
Asasinarea lui Darlan impunea încă multe precauţii în jurul figurilor
proeminente. Cabinetul continua să arate preocupare faţă de securitatea
mea şi, evident, voia să mă vadă acasă cât mai curând posibil. Acest
lucru era însă complimentar. Duminică noaptea, în 7 februarie 1943, am
decolat şi am zburat direct şi în siguranţă spre casă. Acesta a fost ultimul
meu zbor cu avionul „Comando”, care mai târziu a pierit cu toţi cei de la
bord, dar cu alt pilot şi cu alt echipaj.
***
Prima mea sarcină, când am ajuns acasă, a fost să fac o prezentare

completă în faţa Camerei Comunelor asupra Conferinţei de la
Casablanca, asupra turneului meu în Mediterana şi asupra situaţiei
generale. Mi-au trebuit mai mult de două ore, în 11 februarie, ca să-mi
ţin cuvântarea. Dar eram mai obosit de călătoria mea decât îmi dădeam
seama atunci şi probabil că am răcit. Câteva zile mai târziu, răceala şi o
durere în gât m-au obligat să stau la pat. În scara zilei de 16, când eram
singur cu doamna Churchill, mi-a crescut brusc temperatura şi Lordul
Moran, care mă supraveghea, a spus hotărât că aveam o inflamaţie la
baza unui plămân. Diagnosticul l-a făcut să-mi prescrie un medicament
care se numeşte M şi B. A doua zi, mi s-au făcut radiografii complicate
care au confirmat diagnosticul, iar doctorul Geoffrey Marshall de la
Spitalul Guy a fost chemat la consultaţie. Toate lucrările îmi veneau în
fiecare oră la Anexă şi mi-am menţinut ritmul de lucru obişnuit, deşi nu
mă simţeam deloc bine, dar acum îmi dădeam seama de o marcată
reducere a numărului hârtiilor care ajungeau la mine. Când am
protestat, medicii, susţinuţi de soţia mea, au argumentat că ar trebui să
întrerup complet lucrul. Eu nu am fost de acord. Ce era să fac toată ziua?
Atunci, ci mi-au spus că am pneumonie, la care eu am replicat, „Păi, cred
că vă puteţi descurca cu aşa ceva. Nu aveţi încredere în noul vostru
medicament?” Doctorul Marshall a spus că el numeşte pneumonia
„prietena omului în vârstă”. „De ce?” am întrebat eu. „Pentru că îi ia pe
tăcute.” Eu am dat un răspuns corespunzător, dar am ajuns la o
718
înţelegere în următorul sens: Eu voi primi doar documentele cele mai

importante şi interesante care mi se trimit şi voi citi un roman. Am ales
Moll Flanders, despre care am auzit lucruri foarte bune dar nu găsisem
timpul să le verific. Cu această înţelegere, mi-am petrecut următoarea
săptămână cu febră şi stare proastă şi uneori m-am simţit foarte bolnav.
Între 19 şi 25 sunt zile albe în privinţa scurgerii minutelor. Curând,
preşedintele, generalul Smuts şi alţi prieteni, care au auzit de boala mea,
mi-au trimis repetate telegrame, sfâtuindu-mă să ascult de sfatul
medicilor, iar cu m-am ţinut cu credinţă de înţelegerea cu ei. Când am
terminat romanul Moll Flanders, i l-am dat doctorului Marshall ca să-l
bine dispun. Tratamentul a avut succes.
***
În acest timp, Stalin mi-a trimis filmul victoriei de la Stalingrad, cu

toate luptele disperate minunat redate, iar aici e momentul să spun,
prea pe scurt, povestea minunatei şi decisivei lupte a armatelor ruseşti.
Înaintarea germană spre Caucaz a culminat şi s-a prăbuşit în vara şi
toamna anului 1942. La început, multe au mers conform planului, deşi
nu atât de repede precum speraseră. Grupul armatei din sud i-a împins
pe ruşi de la cotul Donului inferior. Apoi, s-a împărţit în Grupul A, sub
comanda lui List şi Grupul ß, sub conducerea lui Bock, iar la 23 iulie,
Hitler le dăduse sarcinile. Grupul de armată A trebuia să ocupe întreg
malul de est al Mării Negre şi terenurile petrolifere adiacente, iar Grupul
de armată B, după stabilirea unui flanc defensiv de-a lungul fluviului
Don, trebuia să avanseze spre Stalingrad, „să distrugă forţele inamice
adunate acolo şi să ocupe oraşul”. Trupele din faţa Moscovei vor
conduce operaţiuni de reţinere, iar Leningradul, la nord, va fi capturat la
începutul lui septembrie.
Armata întâia Panzer a generalului Von Kleist, formată din
cincisprezece divizii, conducea înaintarea spre Caucaz. După ce au treut
Donul, au înaintat mult, opunându-li-se o rezistenţă redusă. Au ajuns la
aerodromurile din Maikop la 9 august, găsindu-le total distruse. Nu au
reuşit să ajungă la terenurile petrolifere de la Groznâi. Cele de la Baku,
cele mai mari dintre toate, erau încă la distanţă de trei sute cincizeci de
kilometri, iar ordinele lui Hitler de ocupare a întregului litoral al Mării
Negre nu a putut fi dus la îndeplinire. Întăriţi cu trupe proaspete, trimise
cu trenul de-a lungul malului de vest al Caspicii, ruşii se ţineau ferm
719
peste tot. Kleist, slăbit prin diversiunea trupelor pentru efortul de la

Stalingrad, a luptat până în noiembrie la poalele munţilor Caucaz. Atunci
s-a lăsat iarna. Resursele lui erau epuizate.
Pe frontul grupului de armată B a fost mai mult decât un eşec. Atracţia
Stalingradului îl fascina pe Hitler. Însuşi numele oraşului era o
provocare. Oraşul era un centru industrial şi. Un punct puternic pe
flancul defensiv, protejând principala lui lovitură spre Caucaz. Acesta a
devenit un magnet care atrăgea spre el efortul suprem al armatei
germane şi al forţei ei aeriene. Rezistenţa creştea cu fiecare zi. Abia la 15
septembrie, după lupte grele între Don şi Volga, s-a ajuns în
împrejurimile Stalingradului. Atacurile puternice din luna următoare au
făcut unele progrese cu costuri teribil de sângeroase. Nimic nu-i putea
copleşi pe ruşi, care luptau cu devotament pasionat în ruinele oraşului
lor.
Generalii germani, de mult timp jenaţi, aveau acum motive de
îngrijorare. După trei luni de lupte, principalele obiective ale campaniei,
Caucazul, Stalingradul şi Leningradul erau încă în mâinile ruşilor.
Pierderile fuseseră foarte grele iar înlocuirile insuficiente. Hitler, în loc
să trimită contingente proaspete care să înlocuiască pierderile, forma
noii divizii instruite. După părera militarilor, era deja timpul să se
oprească, dar Hitler nu voia să audă. La sfârşitul lui septembrie, Haider,
şeful de Stat Major al lui Hitler, i-a rezistat în cele din urmă stăpânului
său şi a fost concediat. Hitler şi-a îmboldit înainte armatele. La mijlocul
lui octombrie, poziţia germană s-a înrăutăţit vizibil. Grupul de armată B
era întins pe un front de o mie de kilometri. Armata a şasea a
generalului Paulus şi-a extins efortul şi acum zăcea epuizată, cu
flancurile slab apărate de nişte aliaţi de calitate dubioasă. Iarna era
aproape, când ruşii aveau să contraatace cu siguranţă. Dacă frontul de la
Don nu putea fi ţinut, siguranţa armatelor de pe frontul din Caucaz era
subminată. Dar Hitler nu accepta nicio sugestie de retragere. La 10
noiembrie, ruşii au început îndelung şi curajos pregătirile asaltului de
încercuire, lovind atât la nord cât şi la sud de Stalingrad asupra
flancurilor slab păzite ale germanilor. Patru zile mai târziu, braţele
cleştelui rusesc s-au întâlnit şi armata a şasea a fost prinsă în cursă între
Don şi Volga. Paulus a propus să spargă încercuirca. Hitler i-a ordonat să
reziste pe loc. Cu trecerea zilelor, armata era strânsă într-un spaţiu care
se comprima tot mai mult. La 12 decembric, pe o vreme proastă,
germanii au tăcut un efort disperat să iasă din cordonul rusesc şi să-şi
720
elibereze camarazii asediaţi. Au eşuat. După aecea, deşi Paulus şi armata

sa au mai rezistat şapte săptămâni îngrozitoare, picirca lor era sigură.
S-au făcut mari eforturi să fie aprovizionat pe calea aerului, dar puţin a
ajuns până la ei şi pe seama unor mari pierderi în avioane. Frigul era
intens; hrana şi muniţiile se împuţinaseră iar o epidemie de tifos se
adăuga la mizeria oamenilor lui. La 8 ianuarie, a respins un ultimatum
de a se preda, iar în ziua următoare a început ultima fază a luptei, cu
atacuri violente ruseşti spre vest. Germanii s-au luptat cu dârzenie,
astfel încât ruşii au câştigat doar şapte kilometri în cinci zile. Dar, în cele
din urmă, au început să cedeze şi, în 17, ruşii erau ta cincisprezece
kilometri de oraşul Stalingrad. Paulus a aruncat în luptă toţi oamenii
care puteau ţine o armă în mână, dar fără folos. La 22 ianuarie, ruşii au
înaintat din nou, până când germanii au fost aruncaţi la marginile
oraşului pe care încercaseră în zadar să-l cucerească. Aici, rămăşiţele
unei armate cândva mari au fost strânse pe un dreptunghi de şase
kilometri lăţime şi doisprezece lungime. Sub un intens tir de artilerie şi
bombardament aerian, supravieţuitorii s-au apărat în violente lupte de
stradă, dar strădania lor era fără speranţă şi, pe măsură ce ruşii
continuau să înainteze, unităţi epuizate au început să se predea de-a
valma. Paulus şi Statul lui Major au fost capturaţi, iar la 2 februarie,
mareşalul Voronov a raportat că orice rezistenţă a încctat şi au fost luaţi
nouăzeci de mii de prizonieri. Aceştia erau tot ce mai rămăsese din
douăzeci şi una de divizii germane şi una română. Cu aceasta s-a
încheiat prodigiosul efort al lui Hitler de a cuceri Rusia cu forţa şi a
distruge comunismul printr-o formă la fel de odioasă de tiranie
totalitară.
Primăvara anului 1943 a marcat punctul de cotitură al războiului pe
frontul de răsărit. Chiar înainte de Stalingrad, marele val rusesc îl
măturase pe inamic îndărăt pe toată linia frontului. Armata germană din
Caucaz a fost retrasă cu îndemânare, dar ruşii au presat inamicul la Don
şi înapoi, dincolo de Don, unde fusese linia de lansare a ofensivei lui
Hitler din toamna precedentă. Mai la nord, germanii au pierdut de
asemeni teren, până când au ajuns la peste trei sute cincizeci de
kilometri depărtare de Moscova. Încercuirea Leningradului a fost ruptă.
Germanii şi sateliţii lor au suferit pierderi uriaşe în oameni şi materiale.
Terenul câştigat cu un an înainte le-a fost luat. Nu mai erau superiori
ruşilor pe uscat. În văzduh, aveau acum de-a face cu puterea crescândă a
721
forţelor aeriene britanice şi americane, care operau atât din Britania cât
şi din Africa.
***
Totuşi, victoria nu l-a făcut pe Stalin mai binevoitor. Dacă ar fi putut

veni la Casablanca, cei trei Aliaţi ar fi putut elabora un plan, faţă-n faţă.
Dar asta nu a fost să fie şi discuţiile s-au purtat prin telegrame. Noi i-am
spus despre deciziile noastre militare, iar la întoarcerea acasă, cu
autorizarea preşedintelui, i-am trimis o nouă explicare a planurilor
noastre şi anume că dorim să eliberăm Tunisia în aprilie, să capturăm
Sicilia şi să împingem la limită pregătirile noastre pentru traversarea
Canalului în august sau septembrie.
„… Este evident, a răspuns el cu promptitudine, că, spre deosebire de
calculele anterioare, sfârşitul operaţiunilor în Tunis se aşteaptă să fie în
aprilie în loc de februarie. Nu e nevoie să vă mai spun cât de
dezamăgitoare este o asemenea amânare… Este de asemeni) evident din
mesajul dumitale că stabilirea unui al doilea front, în special în Franţa,
este prevăzută doar în august-septembrie. Mi se pare că actuala poziţie
cere grăbirea cât mai mult posibil a acţiunii gândite – adică a deschiderii
unui al doilea front în vest, la o dată considerabil mai avansată decât cea
indicată. Pentru a nu da inamicului niciun răgaz, este extrem de
important să se dea lovitura în vest în primăvară sau la începutul verii şi
nu să fie amânată până în a doua jumătate a anului…”
Şi, cu o lună mai târziu (la 15 martie):
„Înţelegând pe deplin importanţa Siciliei, trebuie totuşi să subliniez că
aceasta nu poate înlocui al doilea front în Franţa… Consider că este de
datoria mea să vă atenţionez cât mai puternic, cât de periculoasă ar fi
pentru cauza noastră comună amânarea în continuare a deschiderii
celui de al doilea front în Franţa. Acesta este motivul pentru care
nesiguranţa declaraţiilor dumneavoastră privind o viitoare ofensivă
anglo-americană peste Canal îmi trezeşte grave îngrijorări şi simt că nu
pot să tac…”
care simţeau loviturile pe măsură ce creştea forţa noastră, iar
bombardierele Forţelor Aeriene Regale de acasă au preluat atacul
asupra nordului Italiei. Flota italiana nu făcea nicio încercare de a se
amesteca. În afară de prezenţa flotei britanice, lipsa combustibilului era
722
serioasă. Erau zile când în Sicilia nu exista nicio tonă de petrol pentru
vasele de escortă care acopereau aprovizionarea pentru Tunis.
Dar toate acestea nu puteau ascunde faptul că, după eşecul nostru de a
cuceri Tunisia, în decembrie, lovitura noastră iniţială fusese încheiată.
Refuzând să recunoască faptul că nu putea păzi de pe mare sau din
văzduh nici măcar îngusta trecere în Sicilia, Hitler a ordonat crearea
unei noi armate care să facă faţă atacurilor iminente ale Aliaţilor, atât
din est cât şi din vest. Rommel, promovat să conducă toate trupele Axei,
a concentrat două divizii germane blindate la est de Faid, ca să împingă
înapoi Corpul american care i se opunea şi să nu-i permită să vină pe
flancul lui şi din spate, în timp ce el era angajat în lupte cu presiunea
dură a Armatei a Opta. Atacul a început la 14 februarie. Se aşteptase în
mod greşit că lovitura va veni dinspre Fondouk şi nu dinspre Faid. În
consecinţă, Divizia blindată a Statelor Unite, sub ordinele generalului
Alexander, a fost foarte dispersată. În ziua de 17, Kasserine, Feriana şi
Sheida erau în mâinile germanilor. Rommel a lovit atunci spre nord. A
urmat o luptă aprigă, dar, în 22 la amiază, el a început o retragere în
ordine şi, în cele din urmă, linia noastră iniţială a fost restabilită. Dar
Rommel nu era încă terminat. Patru zile mai târziu, el a început o serie
de atacuri puternice asupra frontului Corpului al V-lea britanic. La sud
de Medjez, inamicul a fost respins fără cuceriri semnificative; spre nord,
el a cucerit câţiva kilometri, lăsând oraşul, în mod curios, în afară.
Aproape de coastă, trupele noastre au fost oblicate să se retragă treizeci
de kilometri, dar apoi s-au menţinut pe poziţii. În ultima săptămână a lui
februarie, generalul Alexander a preluat comanda întregului front. În
acelaşi timp, în concordanţă cu înţelegerea de la Casablanca, mareşalul
aerului Tedder a preluat controlul Forţelor Aeriene ale Aliaţilor. Bătălia
în Tunisia era acum la apogeu. La 6 martie, Rommel a iniţiat patru
atacuri, folosind toate cele trei divizii germane Panzer împotriva
Armatei a Opta, care înainta. Fiecare dintre atacuri a fost respins cu
pierderi grele. Aceasta a fost probabil cea mai mare înfrângere a lui
Rommel în toată campania lui africană. În plus, a fost ultima lui acţiune
acolo. Scurt timp după aceea, a fost rechemat în Germania şi a fost
înlocuit de von Arnim.
Armata a Opta a înaintat ca să ajungă la principala poziţie a inamicului,
Linia Marcth. Aceasta era un sistem de fortificaţii lung de treizeci de
kilometri, construit de francezi înainte de război pentru a opri
incursiunile italiene în Tunisia. Acum, italienii îl foloseau împotriva
723
britanicilor! Două săptămâni au fost necesare pentru pregătirea unui

asalt împotriva unor fortificaţii atât de puternic apărate. Lovitura a fost
dată în a treia săptămână a lunii martie. Inamicul a fost depăşit prin
flanc, iar la 7 aprilie, după lupte amare şi complicate, o patrulă a Diviziei
a 4-a indiană şi una din Corpul II al Statelor Unite s-au întâlnit. Salutul
americanilor „bună, chitrelor”, deşi n-a fost înţeles, a fost acceptat cu cea
mai mare cordialitate. Cele două armate, care au pornit de la o distanţă
de aproape trei mii de kilometri, se uniseră în sfârşit. În 18, un mare
convoi aerian inamic, de o sută de avioane, a fost surprins de avioanele
noastre Spitfire şi de Warhawks americane dincolo de Capul Bon.
Convoiul a fost împrăştiat în confuzie; peste cincizeci de avioane au fost
doborâte. A doua zi, aparate Kitty Hawk din Africa de Sud au distrus
cincisprezece din optsprezece; şi, în sfârşit, la 22 aprilie, au fost distruse
alte treizeci, inclusiv multe încărcate cu petrol, care ardeau pe mare.
Aceasta a pus practic capăt încercării încăpăţânate a lui Hitler, pe care
Germania nu şi-o putea permite. Alte avioane de transport n-au mai
îndrăznit să zboare ziua. Realizările lor au fost mari. În cele patru luni,
din decembrie până în martie, au transportat în Africa peste 40000 de
oameni şi 14 000 de tone de aprovizionare.
La 6 mai, Alexander şi-a lansat atacul culminant. Forţele aeriene aliate
au depus un efort suprem, cu 2500 ieşiri pe zi. Forţele Axei fuseseră
treptat slăbite şi, în această criză, puteau face doar şaizeci de ieşiri drept
răspuns. Culminarea era aproape. Blocada totală pe mare şi în văzduh a
fost stabilită. Mişcarea inamiculuii pe mare fusese oprită, efortul aerian
se terminase. Corpul IX britanic a făcut o pătrundere în frontul
inamicului. Cele două divizii blindate au trecut pe lângă infanterie şi au
ajuns la Massicault, la jumătatea drumului spre Tunis. A doua zi, 7 mai,
au continuat să avanseze, Divizia a 7-a blindată a intrat în Tunis, apoi a
cotit spre nord ca să dea mâna cu forţele Statelor Unite. Rezistenţa pe
frontul american se sfărâmase în acelaşi timp şi Divizia lor a 9-a de
infanterie a ajuns la Bizerta. Trei divizii germane au fost astfel prinse
între trupele aliate şi s-au predat la 9 mai.
Divizia a 6-a blindată, urmată de a 4-a britanică, împreună cu Prima
divizie blindată în dreapta lor, s-au îndreptat spre est, prin şi dincolo de
Tunis. Ele au fost reţinute de o rezistenţă organizată în grabă într-un
defileu lângă mare, dar tancurile lor au trecut de-a lungul plajei şi, în
seara de 10 mai, am ajuns la Hammamet, pe coasta de est. În urma lor,
724
Divizia a 4-a a trecut în jurul peninsulei Capului Bon fără să întâlnească

vreo opoziţie. Restul inamicilor au fost prinşi în plasă în sud.
„… Mă aştept ca orice rezistenţă organizată să se prăbuşească în
următoarele patruzeci şi opt de ore, telegrafia generalul Alexander la 11
mai, iar lichidarea finală a tuturor forţelor Axei să aibă loc în
următoarele două sau trei zile. Apreciez că numărul prizonierilor, până
în prezent, depăşeşte cifra de 100000, dar aceasta încă nu este
confirmată şi încă mai vin. Ieri am văzut o trăsură trasă de cai, plină cu
germani care se duceau singuri la tabăra de prizonieri. Când au trecut,
nu ne-am putut opri râsul, iar ei au râs de asemeni. Toată povestea
semăna mai curând cu o zi de curse de cai…”
Amiralul Cunningham făcuse pregătiri complete pentru prăbuşirea
finală şi a ordonat tuturor forţelor navale disponibile să patruleze
strâmtorile ca să împiedice o evacuare a Axei, de tip „Dunkerque”.
Numele de cod potrivit al acestei operaţiuni a fost „Răsplata”. În data de
8, el a semnalizat: „Scufundaţi, ardeţi, distrugeţi. Nu lăsaţi să treacă
nimic.” Dar numai câteva barje au încercat să scape şi au fost toate
capturate sau scufundate. În 12, încercuirea era închisă: Inamicul a
depus armele. La 2.15 p.m., în 13 mai, Alexander mi-a semnalat:
Domnule,
Este datoria mea să vă raportez că s-a încheiat campania în Tunisia.
Orice rezistenţă a inamicului a încetat. Suntem stăpânii coastei Africii de
nord.
Nimeni nu se putea îndoi de magnitudinea victoriei la Tunis. Era la
acelaşi nivel cu Stalingradul. Au fost luaţi aproape un sfert de milion de
prizonieri. Inamicul a avut grele pierderi de vieţi omeneşti. O treime din
vasele lor de aprovizionare au fost scufundate. Africa era curăţată de
duşmanii nqştri. Un continent fusese recucerit. Pentru prima dată de la
începutul războiului, la Londra a fost o stare de spirit mai bună.
Parlamentul i-a primit pe miniştri cu preţuire şi entuziasm şi şi-a
transmis mulţumirile către comandanţi în cei mai călduroşi termeni. Eu
am cerut să sune clopotele tuturor bisericilor. Mi-a părut rău că nu le-
am auzit dangătul, dar aveam treburi mai importante pe partea cealaltă
a Atlanticului.
725
Capitolul XXII
OBIECTIVUL ITALIA
Motivele care m-au făcut să mă grăbesc să mă duc la Washington, de

îndată ce situaţia din Africa devenise certă, erau serioase. Ce trebuia să
facem în urma victoriei noastre? Fructele ei trebuiau să fie culese doar
în vârful tunisian sau trebuia să scoatem Italia din cale şi să antrenăm
Turcia în război de partea noastră? Acestea erau întrebări grele, care îşi
puteau gâsi răspunsul numai într-o conferinţă personală cu
preşedintele. După acestea, era planul de acţiune pe teatrul indian. Eram
conştient de divergenţele serioase, mai adânci, care, dacă nu erau
rezolvate, puteau duce la mari dificultăţi şi la o acţiune slabă în restul
anului. Eram hotărât să avem o conferinţă la cel mai înalt nivel posibil.
Doctorii nu-mi permiteau să zbor la o înălţime mare, cum era necesar
pentru un bombardier, şi atunci s-a decis să călătoresc pe mare. Am
părăsit Londra în noaptea de 4 mai, iar a doua zi ne-am urcat la bordul
vasului Qucen Mary în portul Clyde. Vasul a fost admirabil aranjat
pentru toate nevoile noastre. Întreaga delegaţie era instalată pe puntea
principală, care era despărţită de restul vasului. Birouri, săli de
conferinţă şi, bineînţeles, camera terţii erau gata pentru a fi folosite
imediat. Din momentul când ne-am urcat la bord, munca noastră s-a
desfăşurat fără încetare. Conferinţa, pe care o botezasem „Trident”,
trebuia să dureze cel puţin două săptămâni şi intenţiona să acopere
toate aspectele războiului. Grupul nostru trebuia deci să fie mare.
„Obişnuiţii” erau toţi în forţă: şefii de Stat Major cu un număr suficient
de ofiţeri de Stat Major, Lordul Leathers cu oficialităţi importante de la
Ministerul Transportului de Război, şi Ismay cu membri ai Ministerului
meu al Apărării. Comandantul şef din India, feldmareşalul Wavell,
amiralul Pierce erau şi ei cu noi. I-am chemat pentru că eram sigur că
prietenii noştri americani erau foarte dornici să facem tot ce era posibil
– şi chiar imposibil – în sensul unor operaţiuni imediate în India.
Conferinţa trebuia să audă direct părerile oamenilor care vor trebui să
pună în aplicare sarcinile ce aveau să le fie încredinţate.
Erau multe pe care trebuia să le stabilim între noi, înainte de a ajunge
la Washington, iar acum eram cu toţi sub acelaşi acoperiş. Cei de la
planificare şi cei de la contrainformaţii erau aproape tot timpul în
şedinţă. Şefii de Stat Major se întâlneau zilnic şi uneori de două ori pe zi.
Eu am aderat la practica mea obişnuită de a le comunica în fiecare
726
dimineaţă gândurile mele sub forma unor minute şi directive şi, practic,
aveam o discuţie cu ei în fiecare după-amiază sau scara. Aceste procesc
de tatonare, de triere şi de argumentare au continuat în tot cursul
călătoriei şi s-a ajuns la decizii importante prin paşi măsuraţi.
***
Trebuia să ne gândim la toate teatrele de luptă deodată. Asupra

operaţiunilor în Europa după victoria din Africa, eram cu toţii de acord.
La Casablanca se decisesc să atacăm Sicilia şi toate pregătirile erau
foarte avansate. Şefii de Stat Major britanici erau convinşi că un atac
asupra teritoriului principal al Italiei ar trebui să urmeze sau chiar să se
interfereze cu ocuparea Siciliei. Ei propuneau ocuparea unui cap de pod
pe degetul mare al cizmei Italiei, care să fie urmat de un alt asalt asupra
tocului, ca un preludiu la o înaintare spre Bari şi Neapole. Încă pe vapor,
s-a pregătit un document care prezenta acest punct de vedere şi
argumentele care fi susţineau, iar acesta a fost prezentat şefilor de Stat
Major americani, la sosirea la Washington, ca o bază de discuţie.
Am anticipat anumite dificultăţi în a ajunge la o înţelegere cu prietenii
noştri americani şi asupra celei de a doua sfere a acţiunii militare
britanice şi anume operaţiunea din India. Multe planuri au fost puse pe
hârtie, dar aveam puţine de arătat în fapt. Preşedintele şi cercul lui încă
îndrăgeau idei exagerate despre puterea militară pe care o putea
exercita China, dacă i se dădeau suficiente arme şi echipamente. Ei se
temeau de asemeni, pe nedrept, de o prăbuşire a Chinei dacă nu i se
acorda sprijin. Mie nu-mi plăcea deloc ideea de a recuceri Birmania prin
înaintare de-a lungul mizerabilei căi de comunicaţii din Assam. Eu uram
junglele, care revin oricum învingătorului, şi mă gândţam la folosirea
forţelor aeriene, a forţelor maritime şi ale operaţiilor cu amfibii în
puncte cheie. Era totuşi esenţial pentru toate marile noastre probleme
ca prietenii noştri să nu simtă că am fost lenţi şi să fie convinşi că
suntem gata să facem toate eforturile pentru a veni în întâmpinarea
dorinţelor lor. Ce s-a întâmplat în Birmania se va relata mai târziu.
La 11 mai, am ajuns la insula Staten. Harry Hopkins era acolo ca să ne
primească şi imediat ne-am îmbarcat în tren spre Washington.
Preşedintele era pe peron ca să mă salute şi m-a dus imediat la vechile
mele camere de la Casa Albă. A doua zi după-amiază, în 12 mai ora 2.30
727
p.m. Ne-am întâlnit cu toţii în biroul lui oval ca să trecem în revistă şi să

expunem activitatea pentru conferinţă.
Domnul Roosevelt mi-a cerut să deschid discuţia. În conformitate cu
procesele-verbale, esenţa gândurilor mele a fost următoarea:
„… Nu trebuia să uităm niciodată că pe frontul rusesc au fost 185 de
divizii germane. Noi am distrus armata germană în Africa, dar curând nu
vom mai fi în contact cu ea nicăieri. Efortul rusesc a fost prodigios şi noi
le suntem datori. Cel mai bun mod de a lua greul de pe frontul rusesc în
1943 ar fi de a lovi Italia ca să iasă din război, obligându-i astfel pe
germani să trimită un mare număr de trupe în Balcani… Noi aveam o
mare armată şi o Forţă aeriană de luptă metropolitană în Marea
Britanie. Aveam cele mai bune şi mai experiemntate trupe în
Mediterana. Numai britanicii aveau treisprezece divizii în Africa de
nord-vest. Presupunând că operaţia în Sicilia se termină până la sfârşitul
lui august, ce trebuie să facă trupele astea de acum şi până când în 1944,
peste şapte sau opt luni, ar putea fi organizată operaţiunea de
traversare a Canalului? Nu se poate să stea să lenevească: o perioadă
atât de lungă de aparentă lipsă de acţiune ar avea un efect serios asupra
Rusiei, care suporta o forţă atât de disproporţionată a armatei
germane.”
Domnul Roosevelwa fost de acord că, pentru a uşura Rusia, trebuie să-i
angajăm în luptă pe germani. Dar el a pus sub semnul întrebării faptul că
ocuparea Italiei ar obliga trupele germane să lupte în altă parte. El
considera că cel mai bun mod de a forţa Germania să lupte ar fi să
lansăm o operaţiune peste Canal.
Am replicat că, deoarece căzusem deja de acord că nu putem face asta
până în 1944, era imperativ să folosim marile noastre armate ca să
atacăm Italia. Eu nu consideram că era necesară ocuparea întregii
peninsule. Dacă Italia se prăbuşea, Naţiunile Unite aveau să ocupe
porturile şi aeroporturile necesare pentru viitoare operaţiuni în Balcani
şi în sudul Europei. Un guvern italian putea controla ţara, sub
supraveghere Aliată. Toate aceste probleme grave aveau să fie
dezbătute de Statul Major combinat şi de specialiştii acestuia.
Pa început, divergenţele păreau de netrecut şi se profila o ruptură fără
speranţă. În această perioadă, înalţii ofiţeri americani lăsau să transpire
informaţii către senatorii democraţi şi republicani, care au dus la o
dezbatere în Senat. Cu răbdare şi perseverenţă, dificultăţile noastre au
fost treptat depăşite. Faptul că preşedintele şi cu mine locuiam alături,
728
unul de celălalt, văzându-ne la orice oră, că se ştia că avem aceleaşi

păreri şi că preşedintele intenţiona să decidă el însuşi asupra
problemelor în ultimă instanţă – toate acestea, împreună cu activitatea
de nepreţuit a lui Hopkins, exercitau în general o influenţă dominată de
înţelegere asupra desfăşurării discuţiilor celor din Statele Majore. După
o serioasă criză de opinii, alături de cele mai agreabile relaţii personale
între profesionişti, s-a ajuns la o înţelegere aproape totală în legătură cu
invadarea Siciliei.
Dar, deşi atât de multe au mers bine, eu eram extrem de preocupat că
nu se făcuse nicio recomandare de către Statul Major combinat cu
privire la continuarea cuceririi Siciliei prin invadarea Italiei. Ştiam că
gândurile Statului Major american se îndreptau spre Sardinia. Ei
considerau că aceasta trebuia să fie singurul obiectiv pentru puternicele
forţe care erau adunate în Mediterana, în tot restul anului 1943. Pe orice
bază, militară sau politică, eu deploram această perspectivă. Ruşii luptau
în fiecare zi pe frontul lor uriaş şi sângele lor curgea ca un torent.
Trebuia, în acest caz, să ţinem inactive trupe bune, de peste un milion şi
jumătate de oameni, şi toată forţa lor navală şi aeriană, timp de aproape
un an?
Preşedintele nu părea gata să-şi preseze consilierii să devină mai
precişi în legătură cu invadarea Italiei, dar cum aceasta era principalul
obiectiv pentru care traversasem Atlanticul, nu puteam lăsa problema
baltă. Hopkins mi-a spus mie în particular: „Dacă vrei să-ţi atingi scopul,
va trebui să mai stai aici o săptămână, dar chiar şi aşa nu poţi fi sigur”.
Am fost adânc tulburat de acest lucru şi, în 25 mai, am făcut personal
apel la preşedinte să-l lase pe generalul Marshall să vină la AJger cu
mine. Am explicat conferinţei că m-aş simţi stânjenit să discut aceste
probleme cu generalul Eisenhower, fără prezenţa unui reprezentant al
Statelor Unite la cel mai înalt nivel. Dacă s-ar lua decizii în consecinţă, s-
ar putea crede că am exercitat o influenţă nepotrivită. Am fost deci
foarte mulţumit când am auzit că generalul Marshall mă va însoţi şi
eram sigur că acum va fi posibil să aranjăm ca un raport să fie trimis
şefilor Statului Major Combinat spre a fi luat în considerare.
A doua zi dimineaţa devreme, şeful Statului Major Imperial, Ismay şi
restul grupului meu am pornit cu toţii de pe râul Potomac, cu un
hidroavion. În timpul lungului zbor, am avut convorbiri plăcute şi am
profitat de timpul liber ca să mai scăpăm de o serie de hârtii acumulate.
Când ne-am apropiat de Gibraltar, ne-am uitat după escorta noastră. Dar
729
nu era nicio escortă. Atenţia tuturor s-a îndreptat spre un avion

necunoscut, despre care, la început, am crezut că se interesează de noi.
Cum nu s-a apropiat mai mult, am tras concluzia că era un spaniol; dar
toată lumea părea preocupată de el, până a dispărut. Când am aterizat la
5 p.m., am fost întâmpinaţi de guvernator. Era prea târziu să ne
continuăm călătoria la Alger, aşa că ne-a dus la mănăstirea unde locuia,
călugăriţele fiind scoase de acolo în urmă cu două secole.
Nu am plecat din Gibraltar până a doua zi după-amiază. Am avut deci
ocazia să-i arăt Stânca generalului Marshall şi am ßcut cu toţii un
pelerinaj de câteva ore, inspectând staţia de filtrare care asigura
fortăreţei în permanenţă apă proaspătă, câteva spitale şi un mare număr
de trupe. În cele din urmă, am coborât să vedem lucrul cu care se
mândrea în mod special guvernatorul: noua galerie din stâncă, tăiată
adânc în piatră, cu o baterie de tunuri cu tragere rapidă, care apăra
istmul şi terenul neutru dintre Britania şi Spania. Aici se depusese o
cantitate uriaşă de muncă şi, în timp ce mergeam de-a lungul ei, părea
sigur că indiferent ce pericole păşteau Gibraltarul, un atac de pe
continent nu era unul dintre ele. Mândria guvernatorului pentru
realizarea lui a fost împărtăşită de vizitatorii britanici. Abia când ne-am
luat rămas bun, pe hidroavion, generalul Marshall a observat oarecum
ezitând: „Am admirat galeria dumneavoastră, dar am avut şi, noi una ia
fel, la Corregidor. Japonezii au tras cu artileria în stâncă, la vreo sută şi
ceva de metri mai sus, şi, în două sau trei zile, au blocat-o cu o imensă
cantitate de dărâmături.”
I-am fost recunoscător pentru avertizare, dar guvernatorul părea lovit
de trăsnet. Tot zâmbetul i-a dispărut de pe faţă.
Am decolat după-amiază devreme, cu o duzină de avioane Beaufighter
care se roteau sus deasupra noastră, iar pe înserat am ajuns la
aeroportul din Alger, unde ne aşteptau generalii Eisenhower şi Bedell
Smith, amiralul Andrew Cunningham, generalul Alexander şi alţi
prieteni. Am mers cu maşina direct la vila amiralului Cunningham, aflată
alături de a generalului Eisenhower, şi pe care mi-a pus-o la dispoziţie.
***
Nu am amintiri mai plăcute despre război decât cele opt zile petrecute
la Alger şi Tunis. I-am telegrafiat lui Eden să vină să mi se alăture ca să
730
fiu sigur că ne uităm unul la altul la întâlnirea pe care am aranjat-o între

Giraud şi de Gaulle şi pentru toate celelalte treburi ale noastre.
Eram hotărât ca, înainte de a părăsi Africa, să obţin decizia de a invada
Italia, dacă Sicilia va fi cucerită. Brooke şi cu mine am împărtăşit părerea
noastră generalului Alexander, amiralului Andrew Cunningham şi
mareşalului aerului Tedder, iar mai târziu lui Montgomery. Toate aceste
figuri conducătoare în recentele lupte erau înclinate spre acţiune pe
scara cea mai mare şi vedeau în cucerirea Italiei fructificarea naturală a
întregii scrii de victorii, începând cu Alamein. Trebuia totuşi să obţinem
acceptul marelui nostru Aliat. Eisenhower era foarte rezervat. El a
ascultat toate argumentele noastre şi sunt sigur că a fost de acord cu
scopul lor. Dar Marshall a rămas până aproape în ultimul moment tăcut
sau enigmatic.
Condiţiile întâlnirii noastre erau favorabile britanicilor. Noi aveam de
trei ori mai multe vase de război şi aproape tot atâtea avioane la
dispoziţie pentru operaţiune, faţă de americani. De la Alamein încoacc,
ca să nu mai vorbim de anii anteriori, pierdusem în Mediterana de opt
ori mai mulţi oameni şi de trei ori mai multe vase decât Aliaţii noştri.
Dar, în afara acestor fapte concludente, care ne asigurau cea mai corectă
şi atentă consideraţie din partea conducătorilor americani, era vorba de
faptul că, în ciuda uriaşei noastre preponderenţe ca forţă, noi am
continuat să acceptăm ca generalul Eisenhower să fie comandant
suprem şi să dăm întregii campanii caracterul unei acţiuni a Statelor
Unite. Şefilor americani nu le place să fie depăşiţi în generozitate. Niciun
popor nu răspunde mai spontan ca americanii la fair play. Dacă îi tratezi
bine pe americani, ei vor totdeauna să te trateze şi mai bine. Totuşi, eu
consider că argumentul care i-a convins pe americani era copleşitor prin
meritele lui.
Am ţinut prima noastră şedinţă la vila generalului Eisenhower din
Alger, la ora cinci, în 29 mai. Generalul Eisenhower, în calitate de gazdă,
prezida şi îi avea alături pe Marshall şi Bedell Smith. Eu şedeam în
partea opusă, cu Brooke, Alexander, Cunninham, Tedder, Ismay şi încă
alţii. Marshall a spus că şefii de Stat Major au afirmat că nu se poate lua
nicio decizie în privinţa invadării Italiei, până nu se ştie rezultatul
atacului asupra Siciliei şi situaţia din Rusia. Metoda logică ar fi să se
pregătească două forţe, fiecare cu Statul ei Major, în locuri diferite. Una
dintre forţe va fi instruită pentru o operaţiune împotriva Sardiniei şi
Corsicci, iar cealaltă pentru o operaţiune împotriva teritoriului principal
731
al Italiei. Când situaţia va fi suficient de clară ca să ne permită să facem o

alegere, forţele aeriene, vasele de debarcare, etc. Necesare, vor fi pasate
forţei însărcinate cu punerea în aplicare a planului ales. Ike a spus
imediat că, dacă acţiunea din Sicilia se face uşor, el este dispus să intre
direct în Italia. Alexander a fost de acord.
Atunci, şeful Statului Major Imperial şi-a ţinut expunerea. O luptă grea
între ruşi şi germani era iminentă. Şi ar trebui să facem tot ce ne stă în
putere să-i ajutăm. Ar trebui să-i facem pe germani să-şi disperseze
forţa. Ei erau deja foarte încordaţi şi nu-şi puteau reduce forţele nici în
Rusia şi nici în Franţa. Singurul loc unde puteau face lucrul acesta era
Italia. Dacă se constată că cizma Italiei este înţesată de trupe, atunci ar
trebui să încercăm în altă parte. Dacă Italia ar ieşi din război, Germania
ar trebui să înlocuiască cele douăzeci şi şase de divizii italiene din
Balcani şi să întărească pasul Brenner, Riviera şi frontierele spaniolă şi
italiană. Această dispersare era exact ceea aveam nevoie ca să traversăm
Canalul şi trebuia să facem tot posibilul ca să o mărim.
Eisenhower a declarat apoi că discuţia se pare că i-a simplificat
problema. Dacă în Sicilia vom reuşi, să spunem, într-o săptămână, el va
traversa strâmtorile de la Messina şi va stabili un cap de pod. Eu mi-am
exprimat o părere personală că operaţia în Sicilia se va termina până la
15 august. Dacă va fi aşa, şi dacă efortul nu va fi prea mare, va trebui să
ne îndreptăm imediat spre degetul mare al Italiei, cu condiţia să nu fi
fost mutate acolo prea multe divizii germane. Balcanii reprezentau un
pericol mai mare pentru Germania decât pierderea Italiei, mai ales că
Turcia poate reacţiona în avantajul nostru.
Atunci, Brooke a desfăşurat toată „forţa noastră din Mediterana.
Scoţând şapte divizii care urmau să fie trimise acasă pentru operaţiunea
de traversare a Canalului şi două pentru acoperirea obligaţiilor
britanice faţă de Turcia, mai rămâneau disponibile douăzeci şi şapte de
divizii Aliate în perimetrul Mediteranci. Cu asemenea forţe în*mână, ar
fi rău, într-adevăr, dacă nu s-ar întâmpla nimic între lunile august sau
septembrie şi luna mai din anul următor.
***
Deşi multe atârnau în cumpănă, am fost foarte satisfăcut de această

discuţie de deschidere. Dorinţa tuturor conducătorilor de a merge
înainte pe linii îndrăzneţe era clară şi am sinţit şi eu că rezervele
732
exprimate din cauza necunoscutului vor fi clarificate de evenimente, în

concordanţă cu speranţele mele.
Ne-am întâlnit din nou în după-amiaza zilei de 31 mai. Domnul Eden a
ajuns la timp ca să fie prezent. Am încercat să clarific problemele şi am
zis că inima mea înclină spre o invazie în sudul Italiei, dar că necesităţile
luptei ar putea impune o linie diferită. În orice caz, alternativa între
sudul Italiei şi Sardinia implica deosebirea Între o companie glorioasă şi
o simplă convenienţă. Generalul Marshall nu era nicidecum ostil unor
asemenea idei, dar nu voia să se ia o decizie definitivă în acest moment.
Ar fi bine să decidem ce vom face după ce vom începe atacul împotriva
Siciliei. El avea sentimentul că era necesar să ştim ceva despre reacţiile
germane, pentru a determina dacă va fi o rezistenţă reală în sudul
Italiei; să ştim dacă germanii se vor retrage la râul Po şi, de exemplu,
dacă îi pot organiza şi mânui pe italieni cu oarecare fineţe; ce pregătiri
s-au făcut. În Sardinia, Corsica sau în Balcani; ce modificări vor face pe
frontul rusesc. Erau două sau trei feluri în care putea cade Italia; multe
se pot întâmpla de acum şi până în iulie. El, generalul Eisenhower şi şefii
Statului Major Combinat îşi dădeau pe deplin seama de sentimentele
mele în legătură cu invadarea Italiei, dar singura lor dorinţă era să
aleagă alternativa „post-Siciâia” care să dea cele mai bune rezultate.
Eu am spus că doream cu mare pasiune să văd Italia ieşită din cale şi
Roma în posesia noastră. Nu putam suporta să văd o mare armată stând
şi lenevind, când ea putea fi angajată în a lovi Italia şi a ö scoate din
război. Parlamentul şi pbporul vor deveni nerăbdători dacă armata nu
va fi activă şi eu eram dispus să iau măsuri aproape disperate pentru a
preveni o asemenea calamitate.
***
În acest moment, a apărut un incident care, din cauză că se leagă de

chestiuni care au făcut subiectul unor înţelegeri greşite şi al unor
controverse după război, trebuie relatat. Domnul Eden a comentat, la
cererea mea, situaţia din Turcia şi a spus că scoaterea Italiei din război
ar contribui mult la aducerea Turciei în război. Turcii vor deveni mult
mai prietenoşi „când trupele noastre vor fi ajuns în regiunea Balcanilor”.
Eden şi cu mine eram pe deplin de acord în legătură cu politica de
război, dar mă temeam că întorsătura frazei îi putea mira pe prietenii
noştri americani. În procesul-verbal se afirma: „Primul-ministru a
733
intervenit, remarcând cmfatic că el nu susţine trimiterea unei armate în

Balcani, acum, sau în viitorul apropiat.” Domnul Eden a fost de acord că
nu va fi necesar să se ducă o armată în Balcani, dacă turcii vor începe să
aibă reacţii favorabile de îndată ce vom fi capabili să constituim o
ameninţare imediată pentru Balcani.
Înainte de a ne despărţi, i-am cerut generalului Alexander să-şi spună
părerea. El a făcut acest lucru într-un discurs extrem de impresionant.
Asigurarea unui cap de pod pe teritoriul principal al Italiei ar trebui să
fie o parte a planului. Ar fi imposibil pentru noi să câştigăm o mare
victorie dacă nu o putem exploata înaintând, preferabil în sus, în Italia.
Toate acestea vor fi totuşi clarificate pe măsură ce se va desfăşura
operaţiunea în Sicilia. N-ar fi imposibil, deşi părea improbabil, ca
degetul mare al Italiei să fie atât de bine apărat încât să necesite o
reorganizare completă a operaţiunilor noastre şi noi ar trebui să fim
pregătiţi să ne mişcăm fără nicio oprire, odată ce începem atacul
împotriva Siciliei. Războiul modern ne-a permis să înaintăm foarte
repede cu trupe controlate prin radio de la mare distantă şi cu protecţie
aeriană şi sprijin asigurat pe o arie largă. Înaintarea ar putea deveni mai
dificilă pe măsură ce avansăm în teritoriul principal al Italiei, dar acesta
nu e un argument împotrivă ca să înaintăm cât mai mult, în condiţiile
avântului produs de Sicilia. În război se întâmplă adesea incredibilul. În
urmă cu doar câteva luni, i-ar fi fost imposibil să creadă ce i s-a
întâmplat de fapt lui Rommel şi acelui Afrika Korps al lui. La câteva
săptămâni după aceea, ar fi găsit greu de crezut că trei sute de mii de
germani s-ar putea prăbuşi într-o săptămână. Forţele inamicului au fost
măturate din văzduh atât de complet, încât am putea face o paradă, dacă
am vrea, cu toate forţele noastre din Africa de nord, pe un singur teren
în Tunisia, fără niciun pericol din partea avioanelor inamice.
El a fost imediat sprijinit de amiralul Cunningham, care a spus că, dacă
totul merge bine în Sicilia, ar trebui să yecem imediat strâmtoarea.
Eisenhower a încheiat şedinţa exprimându-şi aprecierea faţă de
călătoria pe care am făcut-o, generalul Marshall şi cu mine, ca să
clarificăm pentru el ce au (acut şefii Statului Major Combinat. El
înţelegea că era răspunderea lui să obţină informaţii cu privire la fazele
de început ale invadării Siciliei şi să le înainteze la timp şefilor Statului
Major Combinat, ca ei să decidă planul care va urma, fără o întrerupere
sau oprire. El nu va trimite doar informaţii ci şi recomandări ferme,
bazate pe condiţiile momentului. El spera că principalii săi trei
734
comandanţi (Alexander, Cunninham şi Tedder) vor avea ocazia să

comenteze mai oficial asupra acestor probleme, deşi el era de acord în
totalitate cu ceea ce au spus ei până acum.
***
În următoarele două zile, am călătorit cu avionul şi cu maşina spre

unele locuri frumoase, devenite istorice prin bătăliile date cu o lună în
urmă. Generalul Marshall s-a dus singur într-un tur american, apoi a
călătorit cu generalul Alexander şi cu mine, cunoscând toţi comandanţii
şi văzând imagini emoţionante, cu trupe. Sentimentul victoriei plutea în
aer. Întreaga Africă de nord fusese curăţată de inamici. Un sfert de
milion de prizonieri erau adunaţi în lagărele noastre. Toţi erau foarte
mândri şi încântaţi. Nu încape îndoială că oamenilor le place foarte mult
să câştige. M-am adresat multor mii de soldaţi la Cartagena, în ruinele
unui imens amfiteatru. Desigur, ora şi ambianţa te împingeau la
oratorie. N-am idee ce-am spus, dar întregul auditoriu aplauda şi
ovaţiona, la fel cum probabil predecesorii lor de acum două mii de ani
au făcut când îi urmăreau pe gladiatori luptându-se.
***
Am avut sentimentul că s-a avansat mult în discuţiile noastre şi că

toată lumea dorea să atacăm Italia. De aceea, rezumând ultima noastră
întâlnire din 3 iunie, am tras concluziile într-o formă foarte moderată şi
l-am lăudat pe generalul Eisenhower.
Eden şi cu mine am zburat împreună spre casă, prin Gibraltar. Cum
prezenţa mea în Africa de nord fusese anunţată amplu, germanii erau
excepţional de vigilenţi, iar acest lucra a dus la o tragedie care m-a
întristat foarte mult. Avionul comercial obişnuit trebuia să plece din
Lisabona, când a apărut un bărbat îndesat, fumând o ţigară de foi; s-a
crezut că era un pasager pentru avionul respectiv. Agenţii germani
semnalaseră că eu aş fi la bordul avionului. Deşi aceste avioane de
pasageri au circulat fără probleme luni de zile între Portugalia şi Anglia,
un avion german de război a primit ordin să atace imediat, iar avionul
fără apărare a fost doborât cu sânge rece. Au pierit treisprezece
pasageri şi, printre ei, bine cunoscutul actor britanic Leslie Howard, a
cărui graţie şi al cărui talent sunt şi azi vii pentru noi, prin multe filme
735
încântătoare în care a jucat. Brutalitatea germanilor era asemeni

prostiei agenţilor lor. Este greu de înţeles cum cineva îşi poate imagina
că, având la dispoziţie toate resursele Marei Britanii, aş fi luat un bilet la
un avion neînarmat şi neescortat de la Lisabona, ca să zbor spre casă în
plină. Zi. Noi, desigur, am făcut un ocol mare, noaptea, de la Gibraltar
spre ocean, şi am ajuns acasă fără incidente. Pentru mine a fost un şoc
dureros când am aflat ce s-a întâmplat altora, în acţiunea de necunoscut
a Sorţii.
Cartea IV
TRIUMF ŞI TRAGEDIE: 1943-1945
„Copleşitoarea victorie a Marii Alianţe nu a reuşit până acum să aducă

o pace generală lumii îngrijorate.”
Capitolul I
CAPTURAREA SICILIEI ŞI CĂDEREA LUI MUSSOLINI
Am ajuns acum la punctul de cotitură al celui de al doilea război

mondial. Intrarea în luptă a Statelor Unite după asaltul japonez de la
Peari Harbour ne-a oferit garanţia că nu va fi abandonată cauza
libertăţii. Agresorii au fost împinşi la defensivă, atât în Europa cât şi în
Asia. În februarie 1943, Stalingradul a marcat întoarcerea roatei în
Rusia. Până în mai; toate forţele germane şi italiene de pe continentul
african au fost distruse sau capturate. Victoria americanilor în Marea
Coralilor şi în Insula Midway, cu un an înainte, a oprit expansiunea
japoneză în oceanul Pacific. Australia şi Noua Zeelandă au fost eliberate
de ameninţarea cu invazia, iar conducătorii Japoniei erau deja conştienţi
că atacul lor a trecut de zenit. Hitler mai avea încă de plătit pentru
eroarea lui fatală de a încerca să cucerească Rusia prin invazie. El mai
avea încă să-şi risipească forţa imensă care îi mai rămăsese pe multe
teatre de război, necsenţiale pentru rezultatul final. Curând, naţiunea
germană avea să rămână singură în Europa, înconjurată de o lume
înarmată, furioasă.
Dar, între supravieţuire şi victorie sunt multe etape. Peste doi ani de
lupte intense, sângeroase, stăteau în faţa noastră a tuturor. De acum
736
încolo însă, pericolul nu era distrugerea ci impasul. Armata americană

trebuia să se maturizeze, iar vasta lor construcţie de vapoare trebuia să
devină efectivă înainte ca întreaga putere a acestei Mari Republici să
poată fi aruncată în luptă, întrucât Aliaţii occidentali n-ar fi putut lovi
Europa lui Hitler, aducând astfel războiul la un sfârşit decisiv, dacă nu se
producea o altă schimbare favorabilă majoră. „Puterea maritimă” anglo-
americană, un termen modern care exprima puterea combinată a
forţelor navale şi aeriene bine îmbinate, a devenit supremă atât la
suprafaţă cât şi în adâncul mărilor şi oceanelor, în 1943. Fără aceasta,
nu ar fi fost posibilă nicio operaţiune amfibie pe scara uriaşă cerută
pentru eliberarea Europei. Rusia Sovietică ar fi fost lăsată să facă faţă
întregii forţe ce-i rămăsese lui Hitler, în timp ce cea mai mare parte a
Europei era în ghearele lui.
***
Lupta de una singură a Britanici împotriva submarinelor de buzunar-U,

a navelor magnetice şi a raidurilor de suprafaţă din primii doi ani şi
jumătate ai războiului a fost deja descrisă. Mult aşteptatul eveniment
suprem al alianţei cu americanii, care a apărut în urma atacului japonez
la Peari Harbour, părea la început că a mărit pericolele noastre pe mare.
În 1940 şi 1941, am pierdut patru milioane de tone de vase comerciale
pe an. În 1942, după ce Statele Unite au devenit aliatul nostru, această
cifră aproape s-a dublat, iar submarinele de buzunar-U scufundau vasele
mai repede decât puteau Aliaţii să le construiască. În cursul anului 1943,
datorită programului imens de construcţii de vase al Statelor Unite,
tonajele noi au ajuns să depăşească pierderile pe mare datorite tuturor
cauzelor, iar în al doilea trimestru, s-a văzut, pentru prima dată, că
pierderile de submarinc-U depăşeau ritmul de construcţie a acestora.
Avea să vină acum timpul când în Atlantic erau scufundate mai multe
submarine de buzunar-U decât vase comerciale. Dar, înainte de asta, a
fost un conflict lung şi amar.
Bătălia pentru Altantic a fost factorul dominant în tot timpul
războiului. Niciodată, pentru niciun moment, nu puteam uita că tot ce se
întâmplă undeva, pe uscat, pe mare sau în văzduh, depindea în cele din
urmă de rezultatul acesteia şi, printre toate celelalte griji, vedeam
schimbările de zi şi cu zi ale norocului cu speranţă şi cu teamă. Povestea
strădaniei dure şi necontenite, uneori în condiţii grele şi pline de
737
frustrare şi totdeauna în prezenţa unor pericole nevăzute, este marcată

de incidente şi drame. Dar, pentru marinarul sau aviatorul individual, au
existat puţine momente de bucurie care să spargă monotonia unei
nesfârşite succesiuni de zile pline de îngrijorare, cu zile fără evenimente.
Violenţa nu putea fi relaxată. Pe scena războiului puteau apare în orice
moment izbucniri de noroc strălucitor sau tragedii mortale. S-au
înregistrat multe acţiuni vitejeşti şi fapte de arme incredibile, dar ce au
făcut cei care au pierit nu se va şti niciodată. Marinarii de pe vasele
noastre comerciale şi-au arătat cele mai înalte calităţi, iar înfrăţirea cu
marea n-a apărut mai izbitor decât în hotărârea lor de a învinge
submarinele de buzunar-U.
În aprilie 1943, am văzut înclinându-se balanţa în favoarea noastră.
Haitele de submarine-U erau ţinute sub apă şi atacate continuu, în timp
ce escortele de suprafaţă şi aeriene se ocupau de atacatori. Eram acum
destul de puternici ca să formăm grupuri independente de flotile care să
acţioneze ca nişte divizii de cavalerie în afara obligaţiilor de escortă. De
mult dorisem să văd acest lucru. Erau în acţiune două sute treizeci şi
cinci de submarine de buzunar-U, cel mai mare număr folosit până
atunci de germani. Echipajele lor începuseră să şovăie. Nu se simţeau
niciodată în siguranţă. Atacurile lor, chiar când condiţiile le erau
favorabile, nu-şi prea atingeau ţinta, iar pierderile noastre în Atlantic au
scăzut cu aproape 300 000 de tone. Doar în lune mai au pierit în Atlantic
patruzeci de submarine-U. Amiralitatea germană îşi urmărea hărţile cu
atenţie încordată şi, la sfârşitul lunii, amiralul Docnitz a rechemat
resturile flotei să se odihnească sau să lupte în ape mai puţin
periculoase. În iunie, cifra de scufundări a scăzut la cel mai mic nivel de
la intrarea în război a Statelor Unite. Convoaiele treceau intacte, linia de
aprovizionare era sigură, bătălia decisivă fusese dată şi câştigată.
Armatele noastre puteau fi acum lansate peste mare împotriva
punctului slab al Europei lui Hitler. Extirparea puterilor Axei din Africa
deschidea convoaielor noastre drumul spre Egipt, India şi Australia,
protejat, între Gibraltar la Suez, pe mare şi în aer, de forţele care
acţioneau de pe noile baze cucerite.
Lunga ocolire în jurul Capului, care ne-a costat atât de scump timp,
efort şi tonaj, avea să. Se termine curând. O economie de patruzeci şi
cinci de zile, în medie, pentru fiecare convoi, cu destinaţia Orientului
Mijlociu a mărit minunat, dintr-o lovitură, eficienţa transportului nostru
pe mare.
738
Cum înfrângerea submarinelor de buzunar-U a afectat evenimentele

legate de ele, trebuie să continuăm aici povestea lor. Un timp, ele s-au
dispersat în apele îndepărtate ale Atlanticului de Sud şi în Occanul
Indian, unde apărarea noastră era relativ slabă, dar unde prezentam mai
puţine ţinte. Ofensiva noastră aeriană în Golful Biscaia continua să se
întărească, în iulie, au fost scufundate treizeci şi şapte de submarinc-U,
majoritatea irin atac aerian, iar dintre acestea, aproape jumătate au
pierit în Golf. N ultimele trei luni ale anului, au fost distruse cincizeci şi
cinci, în timp ce noi am pierdut doar patruzeci şi şapte de vase
comerciale.
În cursul unei toamne furtunoase, submarinele-U s-au luptat zadarnic
şi cu rezultate neînsemnate ca să-şi recapete ascendenţa în Atlanticul de
Nord. Deşi, în faţa faptelor dure, amiralul Doenitz a trebuit să dea înapoi,
el a continuat să menţină pe mare tot atâtea submarine de buzunar-U ca
totdeauna. Dar atacurile lor erau slabe; şi rareori încercau să străpungă
apărarea noastră. El totuşi nu dispera. „Inamicul, a declarat el în
ianuarie 1944, a reuşit să câştige avantajul în apărare. Va veni ziua când
îi voi oferi lui Churchill un război de submarine de primă clasă.
Submarinul ca armă nu a fost înfrânt de ghinioanele din 1943.
Dimpotrivă, a devenit mai puternic. În 1944, care va fi un an de succes,
dar dur, vom distruge linia de aprovizionare a Britanici cu o nouă armă
submarină”.
Accastă încredere nu era total nefondată. În Germania se făcea un efort
gigantic pentru dezvoltarea unui nou submarin-U, care se putea mişca
mai repede sub apă şi avea o rază de acţiune mai mare. În acelaşi timp,
multe dintre submarinele mai vechi erau retrase ca să li se pună un
„Schnorkel” şi să acţioneze în apele de coastă britanice. Acest nou aparat
le permitea să-şi reîncarce bateriile în timp ce erau scufundate, cu
ajutorul unui mic tub pentru pătrunderea aerului, care rămânea la
suprafaţă. Astfel, se îmbunătăţea şansa lor de a nu fi detectate din aer şi,
curând, a devenit evident că submarinele dotate cu acel Schnorkel erau
construite cu intenţia de a controla trecerea Canalului Mânecii în
momentul când avea să fie lansată invazia Aliaţilor. Ce s-a întâmplat se
va relata la momentul potrivit. Acum e timpul să revenim la scena
mediteraneană şi la luna iulie 1943.
Generalul Eisenhower considera că Sicilia trebuia atacată doar dacă
scopul nostru era să curăţăm ruta mediteraneană pe mare. Dacă scopul
nostru real era să invadăm şi să înfrângem Italia, el gândea că obiectivul
739
nostru iniţial potrivit erau Sardinia şi Cyrenaica, „întrucât aceste insule

sunt pe flancul lungii cizme italiene şi vor forţa la o mult mai mare
dispersare a forţei inamicului în Italia, decât simpla ocupare a Siciliei,
care este aşezată dincolo de degetul muntos al peninsulei.” Aceasta era,
fără îndoială o opinie militară de înaltă autoritate, deşi eu nu o
împărtăşeam. Dar lorţele politice îşi joacă rolul lor, iar capturarea
Siciliei şi invadarea directă a Italiei aveau să aducă rezultate mult mai
rapide şi cu urmări cu un caracter mult mai important.
„Răguşală”, numele codificat al capturării Siciliei, era o acţiune de
primă mărime. Deşi eclipsată de evenimentele din Normandia,
importanţa şi dificultăţile ci nu trebuie subestimate. Debarcarea s-a
bazat pe experienţa căpătată în Africa de nord, iar cei care au făcut
planul pentru „Overlord” au învăţat mult de pe urma „Răguşelii”. La
asaltul iniţial, au luat parte aproape 3000 de vase şi ambarcaţiuni de
debarcare, transportând laolaltă 160 000 de oameni, 14000 de vehicole,
600 de tancuri şi 1800 de tunuri. Aceste forţe au trebuit să fie adunate,
instruite, echipate şi, în cele din urmă, îmbarcate, în condiţiile vastelor
impedimente ale războiului cu amfibii, din baze larg dispersate în
Mediterana, în Marea Britanie şi în Statele Unite. În ciuda îngrijorărilor,
totul a mers bine şi s-a dovedit a fi un exemplu remarcabil de activitate
comună a Statului Major. Din motive de politică, noi cedaserăm până
acum Statelor Unite comanda şi conducerea campaniei din Africa de
nord. Dar acum am intrat într-o etapă nouă – invadarea Siciliei şi ce avea
să urmeze după asta. S-a căzut de acord că acţiunea împotriva Italiei să
fie decisă în lumina luptei din Sicilia. Cum americanii deveneau mai
atraşi de o aventură mai amplă, în loc să se mulţumească pentru restul
anului cu Sardinia, şi în timp ce se desfăşurau perspectivele altei
campanii comune, am simţit necesar ca britanicii să fie cel puţin
parteneri egali cu’Aliaţii noştri. Proporţia armatelor disponibile în iulie
era: britanicii, opt divizii; Statele Unite, şase. Aviaţie: Statele Unite, 55 la
sută; britanicii 45 la sută. Forţe navale: 80 la sută britanice. În afară de
acestea, mai erau armatele britanice considerabile din Orientul Mijlociu
şi estul Mediteranei, inclusiv Libia, care erau conduse în mod
independent de generalul Maitland Wilson de la cartierul general
britanic de la Cairo. În aceste condiţii, nu părea prea mult să împărţim în
mod egal înaltul comandament. Iar acest lucru a fost acceptat de bună
voie de loialii noştrii camarazi. În plus, ni s-a dat conducerea directă a
luptei. Alexander urma să comande Grupul cincisprezece de Armată
740
format din Armata a Şaptea a Statelor Unite, sub comanda generalului

Patton, şi Armata a Opta britanică, sub comanda lui Montgomery.
Mareşalul aerului Tedder comanda Forţele Aeriene Aliate, iar amiralul
Cunningham, forţele Navale Aliate. Totul era sub comanda generalului
Eisenhower.
La 3 iulie a început atacul aerian intens asupra insulei, cu bombardarea
aerodromurilor de acolo şi din Sardinia, făcându-le pe multe de
nefolosit. Avioanele de luptă inamice au fost aruncate în defensivă, iar
bombardierele cu rază lungă de acţiune au fost obligate să se retragă la
baze din interiorul Italiei. Patru din cele cinci feriboturi care circulau în
strâmtoarea Messina au fost scufundate. Când convoaiele noastre s-au
apropiat de insulă, superioritatea în văzduh era bine stabilită, iar
avioanele şi vasele de război ale Axei nu au făcut eforturi serioase
pentru a interveni în asaltul efectuat de pe mare. Prin planurile noastre
de acoperire, inamicul a fost ţinut în nesiguranţă până în ultimul
moment, neştiind unde vom da lovitura. Mişcările noastre navale şi
pregătirile militare din Egipt sugerau o expediţie în Grecia. După
căderea Tunisului, ei au trimis mai multe avioane în Mediterana, dar
escadrilele suplimentare nu s-au dus în Sicilia ci în estul Mediteranei, în
nord-vestul Italiei şi în Sardinia. Ziua de 10 iulie era ziua fixată. În
dimineaţa zilei de 9, marea armată din est s-a întâlnit cu cea din vest la
sud de Malta, şi a fost momentul ca să se îndrepte cu toată viteza spre
plăjile Siciliei. În drumul meu spre Chequers, unde urma să aştept
asaltul, am petrecut o oră în Camera de război a Amiralităţii. Harta
acoperea un perete întreg şi arăta cum enormele convoaie, escortele şi
detaşamentele de sprijin se îndreptau spre plăjile de asalt. Aceasta era
cea mai mare operaţiune amfibie încercată până acum în istorie. Dar
totul depindea de vreme.
***
Dimineaţa a fost frumoasă, dar pe la amiază a apărut un vânt neplăcut

din nord-vest. În cursul după-amiezii, vântul s-a intensificat, iar scara
devenise foarte puternic, ceea ce ar fi făait debarcarea foarte
periculoasă, mai ales pe plăjile din vest, în sectorul american. Convoaiele
cu vasele de debarcare, care circulau spre nord de Malta şi din multe
porturi africane, între Bizerta şi Benghazi, aveau o călătorie grea.
741
Se făcuseră aranjamente pentru amânarea debarcării în caz de

necesitate, dar decizia trebuia luată nu mai târziu de amiază. Urmărind
cu îngrijorare acţiunea, de la Amiralitate, Primul Lord al Mării a întrebat
prin semnalizare despre starea vremii. Amiralul Cunningham a răspuns
la ora 8 p.m. „Vremea e nefavorabilă, dar operaţiunea continuă”. „Era
prea târziu pentru o amânare, spunea el, dar eram tare îngrijoraţi, mai
ales pentru ambarcaţiunile mid care se luptau cu marea”. Au fost
debarcate cu mare întârziere şi s-au răspândit. Multe vase au ajuns
târziu dar, din fericire, nu s-au produs multe necazuri. Cunningham
spune: „Din fericire, vântul a slăbit în timpul nopţii, iar în dimineaţa zilei
de 10 a încetat, lăsând doar valuri obositoare pe plăjile din vest. Vremea
proastă ne-a ajutat să obţinem surpriza.” Amiralul Cunningham
continuă: „Planul foarte eficicnt de acoperire şi rutele înşelătoare ale
convoaielor au avut rolul lor. În plus, vigilenţa inamicului a fost fără
îndoială relaxată datorită fazei nefavorabile a lunii. În cele din urmă, a
venit vântul, care era aproape atât de periculos încât să facă imposibilă
debarcarea, măcar în parte, dacă nu în întregime. Aceşti factori, aparent
nefavorabili, au avut de fapt efectul să-i facă pe italienii obosiţi, care au
fost alertaţi multe nopţi, să se ducă mulţumiţi la culcare, spunând: «În
noaptea asta nu pot veni. DAR AU VENIT».”
Forţele aeropurtate au avut ghinion. Mai mult de o treime dintre
planoarele noastre, care purtau Brigada întâia britanică de debarcare
aeriană, au fost lansate prea devreme de avioanele americane care le
tractau şi mulţi dintre oamenii transportaţi cu aceasta s-au înecat.
Restul au fost răspândiţi în sud estul Siciliei şi doar douăsprezece
planoare au ajuns la podul important care era ţinta lor. Din opt ofiţeri şi
şaizeci şi cinci de soldaţi care l-au capturat şi l-au ţinut douăsprezece
ore, până au venit ajutoarele, au supravieţuit doar nouăsprezece.
Aceasta a fost o faptă de arme pierdută. Pe frontul amercian, debarcarea
aeriană a fost tot dispersată, dar numeroasele mici grupuri, creând
pericol şi confuzie în interior, au creat panică în diviziile italiene de
coastă.
Debarcările de pe mare, sub protecţia continuă a avioanelor de luptă,
au fost pline de succes pretutindeni. Curând, douăsprezece aerodromuri
erau în mâinile noastre, iar până în 18 iulie, mai rămăseseră doar
douăzeci şi cinci de avioane germane folosibile pe insulă. O mie o sută
de avioane, mai mult de jumătate dintre cele germane, au fost până la
urmă distruse sau avariate. Inamicul, după ce şi-a revenit din surpriza
742
iniţială, a luptat cu încăpăţânare. Dificultăţile terenului erau mari.

Drumurile erau înguste şi mişcarea în teren era adesea imposibilă fără
se te târâi. Pe frontul Armatefa Opta, masa uriaşă a muntelui Erna bloca
drumul şi permitea inamicilor să ne urmărească mişcările. Cum ne aflam
pe terenurile joase din Catania, malaria fàcea ravagii printre oamenii
noştrii. Cu toate astea, odată ajunşi în siguranţă pe mai şi cu forţele
noastre aeriene care acţionau de pe aerodomuri capturate, rezultatul n-
a fost niciodată sub semnul îndoielii. Contrar speranţelor noastre
anterioare, cea mai mare parte a germanilor s-au retras cu succes peste
strâmtoarea Messina, dar, după treizeci şi opt de zile de luptă, generalul
Alexander a telegrafiat: „La ora 10 a.m. Azi dimineaţă, 17 august 1943,
ultimul soldat german a fost alungat din Sicilia şi întreaga insulă este
acum în mâinile noastre.”
Urmâtorea noastră mişcare strategică era încă în suspensie. Trebuia
oare să trecem strâmtoarea Messina şi să capturăm degetul Italiei,
trebuia să capturăm călcâiul la Taranto, sau trebuia să debarcăm mai
sus, pe coasta de vest, îrt golful Salerno şi să capturăm Neapole? Sau, din
nou, trebuia să ne restrângem la ocuparea Sardiniei? Progresul realizat
clarifica acum scena. La 19 iulie, o forţă puternică de bombardiere
americane a atacat căile ferate şi aeroportul din Roma. S-a creat panică,
iar şocul a fost dur. Prăbuşirea rapidă a Italiei devenea probabilă.
Totuşi, americanii susţineau că niciuna dintre operaţiunile din alte
locuri, mai cu seamă „Overlord”, nu trebuia prejudiciată printr-o acţiune
mai viguroasă în Mediterana. Această rezervă avea să provoace multă
îngrijorare în timpul debarcării de la Salerno. În timp ce se duceau
discuţii cam tăioase, scena s-a trasformat complet prin căderea lui
Mussolini.
Ducele trebuia acum să suporte greul dezastrului militar în care dusese
ţara după atâţia ani de conducere. El exercitase un control aproape
absolut şi nu putea arunca povara asupra monarhiei, a instituţiilor
parlamentare, a Partidului Fascist sau a Statului Major. Totul cădea
asupra lui. Acum, când sentimentul că războiul era pierdut s-a răspândit
în cercurile bine informate din Italia, vina a căzut asupra omului care a
împins naţiunea atât de imperios în tabăra greşită, a perdantului. Aceste
convingeri s-au format şi s-au răspândit larg în timpul primelor luni ale
anului 1943. Dictatorul singuratic şedea în vârful puterii, în timp ce
înfrângerile militare şi măcelărirea italienilor în Rusia, Tunis şi Sicilia,
era un evident preludiu la invazia directă.
743
În zadar a făcut schimbări în rândul politicienilor şi al generalilor. În

februarie, generalul Ambrosio i-a urmat lui Cavallero ca şef al Statului
Major general italian. Ambrosio, împreună cu duccle de Acquaronc,
ministrul Curţii, erau consilierii personali ai regelui şi aveau încrederea
cercului regal. De luni de zile, ei sperau să-l răstoarne pe duce şi să pună
capăt regimului fascist. Dar Mussolini continua să ocupe scena
europeană, de parcă ar fi fost un factor principal. El a primit un afront
când noul său şef militar a propus imediata retragere a diviziilor italiene
din Balcani. El privea aceste forţe ca pe o contrapondere a predominării
germane în Europa. El nu-şi dădea seama că înfrângerile din străinătate
şi demoralizarea internă îi răpiseră statutul lui de aliat al lui Hitler. El
ţinea la iluzia puterii şi la importanţa ei, când realitatea dispăruse. De
aceea, s-a opus cererii formidabile a lui Ambrosio. Impresia autorităţii
lui era totuşi atât de durabilă şi teama de o acţiune a sa personală într-o
situaţie extremă era atât de mare încât a existat o prelungită ezitare în
rândul tuturor forţelor societăţii italiene, în legătură cu modul de a-l
înlătura. Cine trebuia, să ia „taurul de coarne?” Astfel a trecut primăvara,
în condiţiile invaziei unui duşman puternic, care avea forţe superioare
pe uscat, pe mare şi în văzduh şi care se apropia tot mai mult.
Venise acum momentul de vârf. Din februarie, regele taciturn, precaut,
constituţional, fusese în contact cu mareşalul Badoglio, care fusese
înlăturai după dezastrele din Grecia din 1940. El a găsit în acesta figura
căreia putea să-i încredinţeze conducerea statului. S-a făcut un plan
definit. S-a hotărât că Mussolini să fie arestat în 26 iulie, iar generalul
Ambrosio a fost de acord să găsească agenţii şi să creeze situaţia pentru
această lovitură. Generalul a fost ajutat în mod neînţelept de elemente
ale vechii Gărzi Fascite, care căutau o reînnoire a partidului astfel încât,
ca în numeroase rânduri, ei să nu piardă. Ei vedeau în convocarea celui
mai înalt organ al partidului, Marele Consiliu Fascist, care nu se mai
întrunise din 1939, mijlocul de a-l confrunta pe duce cu un ultimatum.
La 13 iulie, ei s-au dus la Mussolini şi l-au convins să convoace o şedinţă
oficială a Consiliului, la 24 iulie. Cele două mişcări se pare că au fost
separate şi independente, dar apropierea lor ca dată este semnificativă.
La 19 iulie, însoţit de generalul Ambrosio, Mussolini pleca pe calea
aerului să se întâlnească cu Hitler, la vila de la Feltre lângă Rimini. „Era
un parc frumos, răcoros şi umbros, scrie Mussolini în memoriile lui, şi o
clădire ca un labirint pe care unii ai considerat-o aproape stranie. Era ca
o grilă de cuvinte încrucişate, transformată într-o casă.” S-au făcut toate
744
pregătirile pentru a-l primi pe Führer cel puţin două zile, dar acesta a
plecat în aceeaşi după-amiază. „Întâlnirea, spune Mussolini, a fost ca de
obicei, cordială, dar anturajul şi ofiţerii superiori de la forţele aeriene şi
de la trupe au avut o atitudine rece”.
„Führerul a susţinut îndelung necesitatea unui efort suprem. El a spus
că noua armă secretă va fi gata pentru a fi folosită împotriva Angliei la
iarnă. Italia trebuia apărată, «în aşa fel încât Sicilia să devină pentru
inamic ceea ce Stalingradul a fost pentru noi.» „Italienii trebuiau să
asigure atât oamenii cât şi organizarea. Germania nu putea asigura
întăririle şi echipamentul cerut de italieni, datorită presiunilor de pe
frontul rusesc.
Ambrosio l-a îndemnat pe şeful său să-i spună clar lui Hitler că Italia nu
putea continua războiul. Nu este clar ce avantaj ar fi reeşit din asta, dar
faptul că Mussolini părea să fi rămas aproape siderat, i-a convins în
sfârşit pe Ambrosio şi pe ceilalţi generali itlaieni prezenţi că de la el nu
se mai putea aştepta să conducă în continuare.
În mijlocul discursului lui Hitler asupra situaţiei, o oficialitate italiană
agitată a intrat cu vestea: „în acest moment, Roma este supusă unui
violent bombardament aerian inamic.” în afara unor promisiuni de
întăriri germane pentru Sicialia, Mussolini s-a întors la Roma fără să
aibă ceva de arătat. Când s-a apropiat de oraş, a zburat într-un nor
negru de fum care se ridica din sute de vagoane în flăcări din gara
Littorio. El a avut o audienţă la rege, pe care l-a găsit „încruntat şi
nervos”. „E o situaţie încordată, a spus regele. Nu putem continua mult
timp aşa. Sicilia e acum a vestului. Germanii au să ne tragă pe sfoară.
Disciplina trupelor s-a prăbuşit…” Mussolini a răspuns, conform
proceselor-verbale, că spera să dezangajeze Italia de alianţa Axei, până
la 15 septembrie. Data arată cât era el de departe de contactul cu
realitatea.
Principalul actor în drama finală a apărut acum în scenă. Dino
Grandini, un fascist veteran, fost ministru în Britania, un om cu o
hotărâre personală puternică şi care ura declaraţia de război a Italiei
împotriva Britanici, dar care, până atunci, se supusese forţei
evenimentelor, a sosit la Roma ca să preia conducerea la întrunirea
Marelui Consiliu. El şi-a vizitat vechiul conducător la 22 iulie şi i-a spus
cu brutalitate că intenţiona să propună formarea unui guvern naţional şi
să restaureze comanda supremă a regelui asupra armatei.
745
***
În ziua de 24 la ora 5 p.m. S-a întrunit Marele Consiliu. Se pare că şeful

poliţiei a avut grijă să nu fie tulburaţii de violenţă. Muşchetarii lui
Mussolini şi garda lui personală au fost scutiţi de datoria de a apăra
Palazzo Venezia, care a fost umplut de poliţişti înarmaţi. Duccic şi-a
prezentat expunerea, iar membrii Consiliului, îmbrăcaţi toţi în uniforma
neagră fascistă, au început discuţiile. Mussolini a încheiat astfel:
„Războiul este totdeauna un război de grup – un război al grupului care
îl declară, e totdeauna războiul unui singur om – războiului omului care
l-a declarat. Dacă azi el se numeşte războiul lui Mussolini, războiul din
1859 putea să fie numit războiul lui Cavour. Acum este momentul să
strângem frâul şi să ne asumăm răspunderea necesară. Nu-mi va fi greu
să înlocuiesc oameni, să strâng şurubul, să aduc forţe încă neangajate în
numele ţării noastre, al cărei teritoriu este astăzi violat.”
Grandini a propus atunci o rezoluţie în care chema coroana să-şi
asume mai multă putere şi pe rege să iasă din obscuritate şi să-şi asume
răspunderile. El a ţinut, ceea ce Mussolini a descris a fi „o filipică
violentă”, „discursul unui om care îşi vântura, în cele din urmă, o ură de
mult întreţinută.” Contactele dintre membrii Marelui Consiliu şi Curte
au devenit evidente. Ginerele lui Mussolini, Ciano, îl sprijinea pe
Grandini. Toţi cei prezenţi erau acum conştienţi că era iminentă o
convulsie politică. Dezbaterea a continuat până la miezul nopţii, când
Scorza, secretar al Partidului Fascist, a propus amânarea până a doua zi.
Dar Grandini a sărit în picioare strigând: „Nu, sunt împotriva propunerii.
Am început această problemă şi trebuie să o teminăm chiar în noaptea
asta!” Votarea a avut loc după ora două dimineaţa. „Poziţia fiecărui
membru al Marelui Consiliu, scria Mussolini, putea fi bănuită chiar
înainte de votare. Era un grup de trădători care negociaseră cu Coroana,
un grup de complici şi un grup de neinformaţi care probabil nu-ţi
dădeau seamna de seriozitatea votului, totuşi au votat”. La moţiunea lui
Grandini, nouăsprezece au răspuns „Da” şi şapte „Nu”. Doi s-au abjinut.
Mussolini Sr-a ridicat. „Aţi provocat o criză a regimului. Cu atât mai rău.
Şedinţa este închisă”. Secretarul partidului era gata să dea salutul
ducelui, când Mussolini l-a oprit cu un gest, spunând, „Nu, eşti liber”. Au
plecat cu toţii în tăcere. Nimeni nu a dormit acasă.
Între timp, arestarea lui Mussolini era aranjată pe tăcute. Ducele de
Acquarone, ministrul Curţii, i-a trimis instrucţiuni lui Ambrosio, ai cărui
746
adjunct şi agenţi de încredere din poliţie şi de la carabinieri au acţionat

imediat. Au fost preluate în tăcere şi pe neobservate telefoanele cheie,
cartierul general al poliţiei şi birourile Ministerului de Interne. O mică
forţă a poliţiei militare a fost postată lângă vila regală, dar era invizibilă.
Mussolini a petrecut dimineaţa de duminică 25 iulie în biroul lui şi a
vizitat unele cartiere din Roma care au suferit de pe urma
bombardamentelor. El a cerut să-l vadă pe rege şi i s-a acordat o
audienţă la ora cinci p.m. „Mă gândeam că regele îşi va retrage delegarea
autorităţii, din 10 iunie 1940, privind comanda forţelor armate,
comandă la care mă gândisem de câtva timp să renunţ. Am intrat deci în
vilă cu mintea complet lipsită de vreo prevestire, într-o stare care,
privind înapoi la ea, aş putea s-o numesc într-adevăr, total
nebănuitoare.” Ajungând la locuinţa regală, a observat că peste tot erau
întăriri de carabinieri. Regele, în uniformă de mareşal, stătea în uşă. Cei
doi bărbaţi au intrat în salon. Regele a spus: „Dragul meu duce, nu mai e
nimic de făcut, Italia s-a fărâmat. Moralul armatei este la pământ.
Soldaţii nu mai vor să lupte… Votul Marelui Consiliu e teribil –
nouăsprezece voturi pentru moţiunea lui Grandini şi, printre acestea,
patru deţinători ai Ordinului Bunei Vestiri!… În momentul acesta, eşti
omul cel mai urât din Italia. Nu mai poţi conta decât pe un singur
prieten. Ţi-a mai rămas un singur prieten şi acela sunt eu. De aceea, îţi
spun că nu trebuie să te temi pentru siguranţa ta personală, pentru care
eu am să-ţi asigur protecţie. Eu m-am gândit că omul potrivit acum
pentru funcţie este mareşalul Badoglio…”
Mussolini a replicat: „Luaţi o decizie extrem de gravă. O criză în acest
moment ar însemna să faceţi poporul să creadă că se zăreşte pacea, de
îndată ce omul care a declarat război a fost înlăturat. Lovitura va fi
serioasă pentru moralul armatei. Criza va fi considerată un triumf
pentru tandemul ChurchiII-Stalin, mai ales pentru Stalin. Îmi dau seama
de ura poporului. Nu mi-a fost greu s-o recunosc aseară, în mijlocul
Marelui Consiliu. Nu poţi guverna un timp atât de îndelungat şi să impui
atâtea sacrificii (ară să se provoace resentimente. În orice caz, eu doresc
noroc omului care va lua situaţia în mâini.” Regele l-a însoţit pe
Mussolini la uşă. „Faţa lui, afirmă Mussolini, era lividă şi arăta mai
mărunt ca oricând, aproape ca un pitic. Mi-a strâns mâna şi a intrat din
nou. Eu am coborât cele câteva trepte spre maşina mea. Brusc, un
căpitan de carabinieri a venit la mine şi mi-a spus: «Regele m-a
însărcinat cu protecţia persoanei dumneavoastră». Eu îmi continuam
747
drumul spre maşină, când căpitanul mi-a spus arătând spre o ambulanţă
care stătea în apropiere; «Nu. Trebuie să intrăm acolo!» Am intrat în
ambulanţă, împreună cu secretarul meu. Un locotenent, trei carabinieri
şi doi poliţişti în civil au intrat şi ei, ca şi căpitanul, şi s-au aşezat la uşă,
înarmaţi cu puşti automate. Când uşa s-a închis, ambulanţa a promit cu
mare viteză. Eu încă credeam, aşa cum spusese regele, că totul se făcea
pentru protecţia mea.”
Mai târziu, în acea după-amiază, Badoglio a fost însărcinat de rege să
formeze un nou Cabinet din şefi ai armatei şi civili, iar seara, mareşalul a
transmis lumii întregi ştirea prin radio. Două zile mai târziu, ducele a
fost dus, la ordinul mareşalului Badoglio, pentru a fi internat pe insula
Ponza.
Astfel s-a terminat dictatura de douăzeci şi unu de ani a lui Mussolini în
Italia, timp în care el a ridicat poporul italian de la bolşevismul în care
putea să alunece în 1919, la o poziţie pe care Italia nu o avusese
niciodată în Europa până atunci. S-a dat un nou impuls vieţii naţionale.
A fost edificat imperiul italian în Africa de nord. S-au realizat numeroase
lucrări publice în Italia. În 1935, prin puterea voinţei lui, ducele a învins
Liga Naţiunilor – „Cinzeci de naţiuni condusă de una singură” – şi a fost
capabil să încheie cucerirea Abisiniei. Regimul lui era mult prea
costisitor ca să poată fi suportat de poporul italian, dar nu încape
îndoială că, în perioada lui de succes, a fost pe placul unui mare număr
de italieni. El era, aşa cum l-am numit în timpul căderii Franţei,
„legislatorul Italiei”. Alternativa la conducerea lui putea fi o Italie
comunistă, care ar fi adus pericole şi nefericiri de alt caracter, atât
poporului italian cât şi Europei. Greşeala lui fatală a fost declaraţia de
război împotriva Franţei şi a Marei Britanii, după victoriile lui Hitler din
iunie 1940. Dacă nu ar fi făcut asta, el ar fi putut foarte bine să menţină
Italia într-o poziţie de echilibru şi să fie răsplătit de ambele părţi şi să
obţină o bogăţie şi prosperitate neobişnuite din luptele altor ţări. Chiar
când rezultatul războiului a devenit sigur, Mussolini ar fi fost bine
primit de Aliaţi. El avea mult de dat pentru a scurta războiul. Ar fi putut
să-şi aleagă momentul ca să-i declare război lui Hitler, cu măestrie şi cu
grijă. Într-adevăr, el a luat-o pe un drum greşit. Nu a înţeles niciodată
forţa Britanici, nici calităţile de lungă durată ale rezistenţei insulare şi a
forţei maritime. Marile lui drumuri vor rămâne un monument al puterii
lui personale şi al domniei lui îndelungate.
748
***
În acest timp, Hitler a făcut o uriaşă eroare de strategie şi conducere a

războiului. Retragerea iminentă a Italiei şi înaintarea victorioasă a
Rusiei precum şi evidenta pregătire a unui atac peste Canal din partea
Britanici şi a Statelor Unite, ar fi trebuit să-l facă să se concentreze şi să
dezvolte cea mai puternică armată germană ca o rezervă centrală. Doar
în acest fel ar fi putut folosi înaltele calităţi ale comandamentului
german şi ale trupelor de luptă şi, în acelaşi timp, să se folosească pe
deplin de avantajul poziţiei centrale pe care o ocupa, cu liniile ei
interioare şi comunicaţiile remarcabile. Cum a spus generalul Thonjas
când era prizonier de război în mâinile noastre, „Singura noastră şansă
este de a crea o situaţie în care să putem folosi armata”. Hitler, după
cum am mai arătat, în această relatare, a creat de fapt o pânză de
păianjen dar a uitat păianjenul. A încercat să păstreze tot ceea ce
cucerise. Forţe uriaşe erau răspândite în Balcani şi în Italia, care nu
puteau juca un rol în deciziile principale. O rezervă centrală, din treizeci
sau patruzeci de divizii de cea mai înaltă calitate şi mobilitate, i-ar fi
permis să lovească în oricare dintre oponenţii săi care ar fi înaintat spre
el şi ar fi putut duce o luptă majoră cu bune perspective de succes. El ar
fi putut, de pildă, să-i întâmpine pe britanici şi americani, în a
patruzecea sau a cincizecea zi după debarcarca lor în Normandia un an
mai târziu, cu forţe proaspete, mult superioare. Nu era nevoie să-şi
consume forţa în Italia şi în Balcani, iar faptul că a fost determinat să
facă lucrul ăsta trebuie considerat ca o ratare a ultimei lui şanse.
Ştiind că avea deschise aceste opţiuni, am vrut şi eu să am opţiunea de
a presa cu mâna dreaptă asupra Italiei ori cu stânga peste Canal, sau cu
ambele. Proasta strategie pe care a adoptat-o Hitler ne-a permis să ne
asumăm principalul atac direct în condiţii care ofereau perspective bune
şi să obţinem succes.
Hitler s-a întors de la întâlnirea de la Feltre cu convingerea că Italia
putea fi menţinută în război doar prin epurări în Partidul Fascist şi
presiuni mai mari ale germanilor asupra conducătorilor fascişti.
Aniversarea de şaizeci de ani a lui Mussolini cădea la 29 iulie, iar
Goering a fost ales să-i facă o vizită oficială. Dar, în cursul zilei de 25
iulie, au început să vină de la Roma rapoarte alarmante către cartierul
general al lui Hitler. Până seara, devenise clar că Mussolini demisionase
sau fusese înlăturat şi că Badoglio fusese numit de rege succesorul lui. În
749
cele din urmă, s-a decis că orice operaţiune majoră împotriva noului
guvern italian ar cere retragerea de pe frontul de est a mai multor divizii
decât erau disponibile în eventualitatea aşteptatei ofensive ruseşti. S-au
făcut planuri de salvare a lui Mussolini, de ocupare a Romei şi de
sprijinire a fascismului italian oriunde era posibil. În cazul când
Badoglio ar fi semnat un armistiţiu cu Aliaţii, s-au făcut alte planuri de
capturare a flotei italiene, de ocupare a poziţiilor-cheie în toată Italia şi
de intimidare a garnizoanelor italiene din Balcani şi din Marea Egee.
„Trebuie să acţionăm, le-a spus Hitler consilierilor săi în 26 iulie. Altfel,
anglo-saxonii ne-o vor lua cu un pas înainte şi vor ocupa aeroporturile.
Partidul Fascist este acum doar uluit şi îşi va reveni, sub protecţia
liniilor noastre. Partidul Fascist este singurul care are voinţa să lupte de
partea noastră. Trebuie deci să-l repunem în drepturi. Orice motive care
susţin amânarea sunt greşite; prin asta, riscăm să pierdem Italia în
favoarea anglo-saxonilor. Sunt lucruri pe care un militar nu le poate
înţelege. Doar un om cu viziune politică poate indica cu claritate
drumul”.
Capitolul II
PORTURI SINTETICE
Perspectivele victoriei în Sicilia, situaţia din Italia şi desfăşurarea

războiului m-a făcut să simt nevoia unei noi întâlniri în iulie cu
preşedintele şi a unei alte conferinţe anglo-americane. Roosevelt a fost
cel care a sugerat ca locul să fie Quebec. Domnul Mackenzie King a
salutat propunerea şi nimic nu putea fi mai agreabil pentru noi. Pentru o
întâlnire a celor care au condus politica de război a lumii occidentale,
niciun alt loc nu putea fi mai bine ales în acest moment cardinal, decât
vechea citadelă Quebec, la porţile Canadei, care dădea spre puternicul
râu St. Lawrence.
Preşedintele, deşi accepta cu bucurie ospitalitatea Coroanei, nu avea
sentimentul că era posibil ca aceasta să fie oficial membră a Conferinţei,
aşa cum nu era de acord cu cereri similare ale Braziliei şi ale altor
parteneri din cadrul Naţiunilor Unite. Trebuia să ne gândim şi la
pretenţiile Australiei şi ale altor dominioane. Această delicată problemă
a fost rezolvată de punctulde vedere larg al primului-ministru şi al
guvernului canadian, în ce mă privea, eu doream să participăm la
750
conferinţă numai noi, ţinând seama de toate problemele vitale pe care le

aveam în comun. O triplă întâlnire a şefilor principalelor trei puteri era
un obiectiv al viitorului; acum, trebuia să fie o întâlnire doar între
Britania şi Statele Unite. I-am dat numele „Cuadrant”.
Am plecat din Londra la Clyde, unde ne aştepta vasul Qucen Mary, în
noaptea de 4 august, cu un tren care transporta numerosul personal de
care aveam nevoie. Cred că eram peste două sute, în afară de circa
cincizeci de soldaţi din Marina Regală. Scopul conferinţei nu se referea
doar la campania din Mediterana, ajunsă acum la primul ei apogeu, ci
mai mult la ţelul traversării Canalului în 1944, la întreaga conducere a
războiului pe teatrul indian şi la partea noastră în lupta împotriva
Japoniei. Pentru traversarea Canalului, am luat cu noi trei ofiţeri trimişi
de generalul de corp de armată F E. Morgan, şef de Stat Major al
Comandantului Suprem Aliat, ce urma să fie ales, în final, şi care,
împreună cu Statul lui Major anglo-american, au completat planul
nostru comun. Întrucât se examinau toate problemele noastre pe
teatrele indian şi din Orientul îndepărtat, l-am adus cu mine şi pe
directorul operaţiunilor militare al generalului Wavell, care zburase
special din India. Am luat cu mine şi un tânăr comandant de brigadieri,
pe nume Wingate, care se remarcase deja în calitate de conducător al
armatei neregulate în Abisinia şi s-a distins în mod deosebit în luptele
din junglă, în Birmania. Aceste noi strălucite fapte i-au adus în unele
cercuri ale armatei în care a luptat, titlul de „Spaima Birmaniei”. Eu
auzisem multe despre toate astea şi ştiam de asemeni că sioniştii îl
căutau ca să-l pună comandant şef al unei armate israclite în curs de
formare. L-am chemat acasă, ca să-mi pot forma o părere înainte de a
pleca la Quebec. În seara de 4 august, eram gata să cinez singur în
Downing Street, când am aflat că tocmai sosise pe calea aerului şi se afla
în clădire. L-am invitat imediat să mi se alăture la cină. Nu am discutat
mai mult de o jumătate de oră şi mi-am dat seama că mă aflu în prezenţa
unui om de cea mai înaltă calitate. El a intrat imediat în temă, arătând
cum ar putea fi înfrânţi japonezii în lupta din junglă, prin grupuri de
pătrundere pe rază mare, lansate din aer în spatele liniilor inamice.
Acest lucru mă interesa grozav. Voiam să aud mai mult din ce avea de
spus şi să-i las să-şi spună povestea în faţa şefilor de stat major.
Am decis imediat să-l iau cu mine în călătorie. I-am spus că trenul
nostru va pleca la ora zece. Era atunci aproape nouă. Wingate abia
sosise şi era după un zbor de trei zile, venind chiar de pe front şi fără
751
alte haine decât cele pe care le avea pe el. Era desigur gata să plece, dar
şi-a exprimat regretul că nu o va putea vedea pe soţia sa care era în
Scoţia şi nici nu aflase de sosirea lui. Totuşi, resursele biroului meu
particular era demne de această ocazie. Doamna Wingate a fost trezită
acasă de poliţie şi dusă la Edinburgh, ca să se alăture trenului nostru pe
parcurs şi să vină cu noi la Quebec. Ea habar nu avea despre ce era
vorba, până când, dimineaţa devreme, l-a întâlnit pe soţul ei pe un peron
în gara Waverley. Am avut o călătorie foarte fericită împreună. Cum
ştiam cât de mult îi place preşedintelui să cunoască figuri de tineri eroi,
l-am invitat şi pe locotenent-colonclul de aviaţie Guy Gibson, venit de la
atacul care a distrus barajele Möhne şi Eder. Acestea aprovizionau
industria din Ruhr şi alimentau cu apă o largă suprafaţă de câmpuri,
râuri şi canale. Se inventase un tip special de mină pentru distrugerea
lor, dar trebuia să fie aruncată noaptea, de la o înălţime nu mai mare de
douăzeci de metri. După luni de practică asiduă şi concentrată,
şaisprezece avioane Lancaster, din Escadrila 617 a Forţelor Aeriene
Regale, au atacat în noaptea de 16 mai. O jumătate din ele au fost
pierdute, dar Gibson a rămas până la urmă, învârtindu-se deasupra
ţintei sub un tir năprasnic, ca să-şi îndrume escadrila. El purta acum un
set remarcabil de decoraţii – Crucea Victoriei, Ordinul virtuţii militare şi
Crucea virtuţii aviatice – dar nu şi alte panglicuţe. Era un lucru unic.
A venit cu mine şi soţia mea, iar fiica mea Mary, acum ofiţet inferior
într-o baterie antiaeriană, era aghiotantul meu. Ne-am îmbarcat la 5
august, de data asta spre Halifax, în Nova Scoţia, în loc de New York.
***
Vasul Qucen Mary înainta prin valuri, iar noi am trăit la bordul său în
tot confortul, cu mâncare ca înainte de război. Ca de obicei în asemenea
călătorii, lucram toată ziua. Personalul nostru de cifru şi crucişătoarele
care aşteptau să transmită mesajele ce plecau de la noi, ne ţineau la
eurent cu evenimentele din oră-n oră. În fiecare zi, studiam cu şefii de
Stat Major diversele aspecte ale problemelor pe care urma să le
discutăm cu prietenii noştri americani. Cea mai suportantă era desigur
„Overlord”.
Într-o dimineaţă, în cursul călătoriei, la cererea mea, au venit la mine
comandantul de brigadieri K. G. Melean, şi alţi doi ofiţeri din personalul
generalului Morgan, şi în timp ce eu stăteam în pat în cabina mea
752
spaţioasă, au desfăcut o hartă mare şi mi-au explicat pe scurt şi clar

planul care fusese pregătit pentru trecerea Canalului şi asaltul asupra
Franţei. Cititorul este poate familiarizat cu toate argumentele din 1941
şi 1942 asupra acestei chestiuni arzătoare, cu toate variantele ci, dar
aceasta era prima dată, când luam cunoştinţă de întregul plan coerent,
prezentat cu amănunte précisé, atât în număr cât şi în tonaje, ca rezultat
al unui studiu prelungit al unor ofiţeri din ambele naţiuni.
Alegerea se restrângea la Pas de Calais sau Normandia. Prima ne dădea
cea mai bună acoperire aeriană, dar aici fortificaţiile erau celc mai
formidabile şi, cu toate că promitea un voiaj mai scurt pe mare, acest
avantaj era doar aparent. În timp ce Dover şi Folkestone sunt mult mai
aproape de Calais şi Boulogne decât este insula Wight de Normandia,
porturile lor erau mult prea mici ca să suporte o invazie. Majoritatea
vaselor noastre ar fi trebuit să navigheze din porturile de pe întreaga
coastă de sud a Angliei şi din estuarul Tamisei şi, oarecum, trebuiau să
treverseze o grămadă de apă sărată în ambele cazuri. Generalul Morgan
şi consilierii săi recomandau coasta Nornaandiei, care de la început a
fost susţinută de Mountbatten. Nu mai încăpea acum nicio îndoială că
această decizie era sănătoasă. Normandia ne dădea cele mai mari
speranţe. Fortificaţiile nu erau atât de puternice ca acelea de la Pas de
Calais. Marea şi plăjile erau în general potrivite şi erau în oarecare
măsură ferite de vânturile vestice, datorită peninsulei Cotentin şi era
destul de departe de forţa principală a inamicului. Portul Cherbourg
putea fi izolat şi capturat la începutul operaţiunii. Brest putea fi
înconjurat prin flanc şi luat mai târziu.
Toată coasta între Havre şi Cherbourg era, bineînţeles, fortificată cu
forturi de beton şi mici cazemate, dar cum nu era niciun port mare care
să cuprindă o armată numeroasă în această semi-lună de şaptezeci şi
cinci de kilometri de plăji nisipoase, se considera că germanii nu ar
aduna forţe mari pentru sprijinirea malului mării. Fără îndoială că
înaltul lor Comandament îşi spusese: „Sectorul acesta e bun pentru
raiduri de până la zece sau douăzeci de mii de oameni, dar dacă portul
Cherbourg nu e luat intact, nicio armată necesară unei invazii nu poate fi
debarcată şi aprovizionată. Asta e o coastă de raid, dar nu pentru o
operaţiune mai amplă”. Dacă ar fi existat porturi care să poată hrăni
mari armate, acesta ar fi fost frontul pe care să se lovească.
***
753
Desigur, după cum probabil a văzut cititorul, eu mă gândisem de mult

la vasele de debarcare a trupelor şi a tancurilor. Am fost de asemeni, de
mult timp, partizanul unor debarcadere cu o parte care să plutească în
afară, pe mare. S-a muncit mult de atunci la aceste lucruri, în urma unei
minute pe care, în cursul discuţiilor, i-am trimis-o Lordului
Mountbatten, şeful Operaţiunilor Combinate, încă din mai 1942.
Ele trebuie să plutească în sus şi în jos, odată cu fluxul. Trebuie
stăpânită problema ancorării. Vasele trebuie să aibă un perete lateral
decupat, care să se poată lăsa în jos, şi o pasarelă de acostare destul de
lungă ca să ajungă la debarcader. Să găsiţi cea mai bună soluţie. Nu
argumenta problema. Dificultăţile vor argumenta ele însele.
Gândurile mi-au zburat apoi la crearea unei largi suprafeţe de apă,
apărată de un dig care să spargă valurile, format din vase-bloc aduse la
faţa locului prin forţă proprie şi apoi scufundate într-o poziţie stabilită
dinainte. Idcea i-a venit comandorului J. Huges-Hullert în iunie 1942,
când lucra ca şef de Stat Major în orgaoizaţia generalului Morgan.
Imaginaţia, strădaniile şi experimentările au fost continue, iar acum, în
august 1943, exista un proiect complet pentru construirea a două
porturi în mărime naturală, temporare, care puteau fi transportate şi
puse în funcţiune în câteva zile, înainte de debarcarea propriu-zisă.
Aceste porturi sintetice erau denumite „Dude”, un nume de cod care nu
dezvăluia caracterul sau scopul lor.
Întregul proiect era majestuos. Pe plăji, ele aveau să fie marele
debarcadere, cu partea dinspre mare plutitoare şi adăpostită. La aceste
debarcadere, vasele vor putea descărca în orice moment al fluxului.
Pentru a le proteja de vânturi şi valuri, se vor răspândi spărgătoare de
valuri într-un arc amplu spre mare, cuprizând o arie întinsă de ape
protejate. Astfel adăpostite, vasele vor putea sta la ancoră şi descărca,
iar tot felul de vase de debarcare vor putea circula încolo şi încoace spre
şi dinspre plăji. Aceste spărgătoare de valuri vor fi formate din structuri
de beton şi vase bloc scufundate. Eu am descris structuri similare în
primul război mondial, când m-am gândit că ar putea fi folosite la
crearea de porturi sintetice. Acum ele urmau să formeze o parte
principală a marelui plan.
***
754
Noi discuţii în următoarele zile au dus la mai multe detalii tehnice.

Fluxul şi refluxul în Canal creează o diferenţă de nivel de peste şapte
metri, care corespunde şi de-a lungul plăjilor. Vremea este totdeauna
nesigură, iar vântul şi valurile se pot ridica în câteva ore la forţe
irezistibile pentru structurile omeneşti, slabe. Nebunii sau proştii, care
în ultimii doi ani scriau cu creta pe zidurile noastre „Al doilea front
acum” nu aveau mintea preocupată de asemenea probleme. Eu însă m-
am gândit mult la ele.
Acum, eram convins de avantajul enorm de a ataca sectorul Havre-
Cherbourg, dacă aceste neaşteptate porturi puteau fi instalate de la
început şi astfel să facă posibilă debarcarea şi înaintarea susţinută a
unor armate de un milion de oameni, care urmau apoi să se ridice la
două milioane, cu tot echipamentul lor modern şi impedimentele
inerente. Aceasta înseamna că trebuia să se poată descărca cel puţin 12
000 de tone pe zi.
Trei premise dominante au fost prevăzute atât de creatorii planului cât
şi de către şefii de Stat Major britanici. Cu acestea, eu am fost de acord în
totalitate şi, după cum se va vedea mai târziu, ele au fost aprobate de
americani şi acceptate de ruşi.
1. Trebuie realizată o substanţială reducere a forţei avioanelor
germane de luptă în Europa de nord-vest, înainte ca asaltul să aibă loc.
2. În momentul lansării operaţiunii, n-ar trebui să existe mai mult de
douăsprezece divizii mobile germane în nordul Franţei, iar germanii să
nu aibă posibilitatea să adune mai mult de cincisprezece divizii în
următoarele două luni.
3. Trebuie rezolvată problema menţinerii pe plajă a unei mari forţe în
apele cu flux ale Canalului Mânecii, pentru o perioadă prelungită. Pentru
a ne asigura de acest lucru, era necesar să putem construi cel puţin două
porturi sintetice efective.
Eram foarte satisfăcut de perspectiva de a prezenta toată povestea
preşedintelui, cu sprijinul meu total. Cel puţin asta va convinge
autorităţile americane că nu eram nesinceri în legătură cu operaţiunea
„Overlord” şi că nu am precupeţit gândire sau timp penfru pregătirea ei.
Eu am aranjat să adunăm la Quebec cei mai buni specialişti în asemenea
probleme, din Londra şi Washington. Împreună, ei puteau să-şi unească
resursele şi să găsească cele mai bune răspunsuri la numeroasele
probleme tehnice.
755
***
Am avut de asemeni numeroase discuţii cu şefii noştri de Stat Major, în

legătură cu teatrele noastre de război din India şi Orientul îndepărtat.
Nu aveam lucruri prea bune de povestit. O divizie înaintase, la sfârşitul
lui 1942, pe coasta Arakan din Birmania ca să recucerească portul
Akyab. Deşi întărită până s-a ajuns la un întreg corp de armată,
operaţiunea a eşuat şi trupele noastre au trebuit să se retragă dincolo de
frontiera indiană.
Deşi erau multe de spus ca explicaţii, aveam sentimentul că întreg
înaltul Comandament britanic împotriva Japoniei trebuia revizuit. Era
nevoie de oameni şi de metode noi. Am avut de multă vreme
sentimentul că nu era bine ca acelaşi Comandant şef al Indiei să
comande şi operaţiunea din Birmania, în afara răspunderilor lui întinse.
Mi se părea că o viguroasă continuare a operaţiunilor pe scară mare
împotriva japonezilor în sud-estul Asiei necesita crearea unui
Comandament Suprem Aliat separat. Şefii de Stat Major erau total de
acord şi pregăteau un memorandum pe această linie, pentru a fi discutat
cu colegii lor americani la Quebec. Rămânea problema comandantului
pentru acest nou teatru şi nu aveam îndoială că el trebuia să fie britanic.
Dintre numeroasele nume care au fost avansate, eu eram sigur în mintea
mea că amiralul Mountbatten avea calificări superioare pentru această
mare comandă şi m-am hotărât să-i fac preşedintelui această propunere,
la prima ocazie. Numirea unui ofiţer de rang înalt, cum e acela de
comandant al Marinei Regale, pe unul dintre teatrele de război era un
pas neobişnuit; dar fiindcă am pregătit cu grijă terenul dinainte, nu am
fost surprins că preşedintele a fost de acord, cu cordialitate.
Liste uimitor cât de repede trece un voiaj, când ai destule de făcut ca
să-ţi ocupe fiecare moment cât eşti treaz. Eu aşteptam cu nerăbdare un
interval de odihnă şi să mai aud şi altceva decât zgomotul necontenit al
războiului. Dar cum ne apropiam de destinaţie, se părea că vacanţa se
terminase înainte de a începe.
Am ajuns la Halifax la 9 august. Marele vas a tras la debarcader şi noi
ne-am dus direct la trenul nostru. În ciuda tuturor precauţiilor de a se
păstra secretul, era adunată o mare mulţime. În timp ce eu şi suita mea
şedeam în salonul nostru de la capătul trenului, lumea s-a adunat în jur
să ne salute. Înainte de a porni, i-am făcut să cânte Frunza de arţar şi O,
Canada! Mă temeam că nu ştiau Rule Britania, deşi cred că le-ar 11
756
plăcut dacă am fi avut o orchestră. După vreo douăzeci de minute de

strângeri de mâini, fotografii şi autografe, am plecat spre Quebec. La 17
august, au sosit preşedintele şi Harry Hopkins, iar Eden şi Bracken au
venit cu avionul din Anglia. În timp ce se aduna delegaţia, ne parveneau
ştiri despre mişcări de pace în Italia şi convorbirile noastre s-au ţinut
sub impresia apropiatei capitulări a Italiei.
Prima şedinţă plenară s-a ţinut la 19 august. Cea mai înaltă prioritate
ca o cerinţă prealabilă la „Overlord” s-a dat ofensivei combinate de
bombardament asupra Germaniei. Discuţiile lungi despre operaţiunea
„Overlord” au fost apoi rezumate în lumina planificării combinate de la
Londra, de către generalul Morgan. Şefii de Stat Major raportau
următoarele:
Operaţiunea „Overlord” Operaţiunea va fi principalul efort pe uscat şi în
aer al Statelor Unite şi Britanici împotriva Axei în Europa (Data misiunii,
1 mai 1944).
Între operaţiunea „Overlord” şi operaţiunile din Mediterana, în
domeniile în care există o lipsă de resurse, resursele existente vor fi
distribuite şi folosite având ca obiectiv principal asigurarea succesului
operaţiunii „Overlord”. Operaţiunile de pe teatrul mediteranean vor fi
duse cu forţele alocate operaţiunii „Trident” Conferinţa anterioară de la
Washington din mai, dacă nu intervin modificări prin decizia şefilor
Statului Major combinat…
Acest paragraf a produs unele discuţii la şedinţa noastră. Eu am
subliniat că succesul operaţiunii „Overlord” depindea de anumite
condiţii care trebuiau îndeplinite, în legătură cu forţa relativă. Am
accentuat că eram în favoarea operaţiunii „Overlord” în 1944, deşi nu
fusesem în favaroarea atacării porturilor Brest sau Cherbourg în 1942
sau 1943. Obiecţiile pe care le-am avut faţă de operaţiunea de
traversare a Canalului au fost acum îndepărtate. Gândeam că trebuie să
se facă toate eforturile ca să se mai adauge 25 la sută la primul asalt.
Asta însemna să se găsească şi alte vase de debarcare. Mai aveam timp
încă nouă luni şi se puteau face multe în acest răstimp. Plăjile alese erau
bune şi ar fi mai bine dacă s-ar face o debarcare şi în interiorul plăjilor
peninsulei Cotentin. „Mai presus de toate, am spus, pătrunderea iniţială
trebuie să fie puternică.”
Cum Statele Unite aveau comanda în Africa, se căzuse de acord mai
înainte cu preşedintele şi cu mine ca „Overlord” să fie sub comandă
britanică, iar eu am propus în acest scop, cu aprobarea preşedintelui, pe
757
generalul Brooke, şeful Statului Major Imperial, care, dacă vă amintiţi, a

comandat un corp de armată în bătălia decisivă pe drumul de la
Dunkerquc, având pe Alexander şi Montgomery ca subordonaţi. L-am
informat pe generalul Brooke de această intenţie, de la începutul lui
1943. Accastă operaţiune avea să înceapă cu forţe britanice şi americane
egale şi, întrucât urma să aibă baza în Marea Britanie, mi se părea drept
să facem un asemenea aranjament. Dar, pe măsură ce trecea anul şi
planul de invazie începea să capete formă, am început să devin tot mai
impresionat de marea preponderenţă a trupelor americane care aveau
să fie folosite după ce debarcarea iniţială, în număr egal, va avea succes,
iar acum, la Qucbec, cu însumi am luat iniţiativa de a-i propune
preşedintelui că ar trebui numit un comandant american pentru
expediţia în Franţa. El a fost satisfăcut de această sugestie şi îndrăznesc
să spun că mintea lui se îndreptase în această direcţie. Am căzut deci de
acord ca un ofiţer american să comande operaţiunea „Overlord” şi că
Mediterana trebuia încredinţată unui comandant britanic, data reală a
schimbării depinzând de progresul războiului. L-am informat pe
generalul Brooke, căruia i-am expus cu toată încrederca această
schimbare şi motivele ei. El a suportat marea dezamăgire cu demnitate
soldăţească.
***
Cât priveşte Orientul îndepărtat, principala dispută între şefii de Stat

Major britanici şi americani era pe problema că Britania cerca un loc
deplin şi corect în războiul împotriva Japoniei, din momentul în care
Germania avea să fie învinsă. Ea cerea să împartă aeroporturile şi bazele
pentru Marina Regală şi să primească sarcini pentru oricâte divizii va
putea transporta în Orientul îndepărtat, după ce se va termina treaba cu
Hitler. I-am presat pe prietenii mei din Comitetul şefilor de Stat Major să
se lupte pentru această chestiune până în pânzele albe, pentru că, în
această etapă a războiului, mă temeam cel mai mult de* faptul ca nu
cumva criticii americani să spună: „Anglia, după ce a luat tot ce-a putut
de la noi ca s-o ajutăm să-l învingă pe Hitler, se line în afara războiului
cu Japonia şi o să ne lase baltă.” Totuşi, la conferinţa de la Quebec,
această impresie a fost total îndepărtată. Nu s-a ajuns la nicio decizie în
legătură cu operaţiunile care se vor întreprinde, deşi s-a decis ca
principalul efort să fie îndreptat spre operaţiuni obiective cu scopul de a
758
„stabili comunicaţii pe uscat cu China şi îmbunătăţirea şi asigurarea

rutei aeriene”. În „conceptul strategic general” planurile de război
contra Japoniei trebuiau să fie astfel făcute încât să ducă la înfrângerea
Japoniei în următoarele douăsprezece luni după prăbuşirea Germaniei.
În sfârşit, mai era scena mediteraneană. La 10 august, Eisenhower a
ţinut o şedinţă a comandanţilor pentru a alege, dintr-o varietate de
propuneri, mijloacele prin care să fie dusă campania în Italia. El trebuia
să ţină seama de dispoziţiile inamicului în acel moment. Opt din
douăsprezece divizii germane din Italia se aflau în nord sub conducerea
lui Rommel, două erau lângă Roma, iar şase erau mai departe în sud, sub
conducerea lui Kesselring. Acestea puteau fi întărite cu alte douăzeci,
care fuseseră retrase de pe frontul rusesc ca să se refacă în Franţa.
Nimic din ce puteam aduna noi încă mult timp nu putea egala o
asemenea forţă, dar britanicii şi americanii erau superiori pe mare şi în
aer şi aveam iniţiativa. Asaltul spre care se îndreptau acum toate
unităţile era o acţiune îndrăzneaţă. S-a sperat să ajungem la porturile
Neapole şi Taranto, unde facilităţile combinate erau de aceeaşi
proporţie cu mărimea armatelor pe care trebuia să le folosim.
Capturarea imediată a aerodromurilor era ţelul principal. Cele de lângă
Roma erau deocamdată dincolo de posibilităţile noastre, dar la Foggia
era un grup important de aerodromuri care puteau să fie adaptate
pentru bombardiere grele, iar forţele noastre aeriene tactice căutau
altele în călcâiul Italiei, la Monte Corvino, lângă Salerno.
Generalul Eisenhower a decis să pornească asaltul la începutul lui
septembrie, cu un atac peste strâmtoarea Messina, cu coborâri
subsidiare pe coasta calabreză. Acesta urma să fie preludiul capturării
oraşului Neapole (operaţiunea „Avalanşa”) de către un corp american de
armată şi de unul britanic, care să debarce pe plăjile bune din golful
Salerno. Acesta se afla la extremitatea razei de acţiune a avioanelor de
luptă ce porneau de pe aerodromurile capturate din Sicilia. Cât mai
curând după debarcare, forţele aliate vor porni spre nord să captureze
Neapole.
Şcgii Statului Major Combinat ne-au sfătuit să acceptăm acest plan şi să
autorizăm ocuparea Sardiniei şi Corsicii ca o a doua prioritate. Am făcut
lucrul acesta cu bucurie; era exact ceea ce am sperat şi pentru ce ne-am
luptat. Mai târziu, s-a propus să se debarce o divizie aeropurtată care să
captureze aeroporturile de la sud de Roma. Şi acest lucru a fost acceptat.
759
Condiţiile în care această chestiune a fost anulată vor fi relatate la

timpul potrivit.
Capitolul III
INVADAREA ITALIEI
Conferinţa de la Quebec s-a terminat la 24 august, iar notabilii noştri

colegi au plecat şi s-au dispersat. Au zburat în toate direcţiile, ca schijele
unui obuz. După atâtea studii şi argumentări, exista o dorinţă generală
pentru câteva zile de odihnă. Unul dintre prietenii mei canadieni,
colonelul Clarke, care fusese ataşat pe lângă mine de guvernul
dominionului în cursul lucrărilor, avea o fermă la peste o sută de
kilometri, între munţi şi păduri de brazi, de unde ziarele îşi obţin
materia primă pentru hârtie, şi a dorit să ne ducă acolo, în călătoria
vieţii. Aici era Lacul Zăpezilor, o enormă întindere de apă zăgăzuită,
despre care se spunea că are cei mai mari păstrăvi. Brooke şi Portal erau
pescari înfocaţi şi pricepuţi şi s-a făcut un plan pentru ei, printre alte
planuri ale conferinţei, ca să vedem ce pot să facă. Le-am promis să mă
alătur şi eu lor mai târziu, dacă voi putea, dar mă angajasem să ţin o
cuvântare la radio în 31 şi asta îmi plutea deasupra capului ca un vultur
pe cer. Am rămas câteva zile în Citadelă, plimbându-mă o oră în fiecare
după-amiază şi privind glorioasa panoramă a lui St. Lawrence şi
gândindu-mă la toate poveştile despre Wolfe şi Quebec. Promisesem
să*trec cu maşina prin oraş şi am avut o frumoasă primire din partea
populaţiei. Am asistat la o şedinţă a Cabinetului canadian şi le-am spus
tot ce nu ştiau încă despre Conferinţă şi despre război. Am avut onoarea
să fiu făcut Consilier privat al Cabinetului dominionului. Acest
compliment mi s-a făcut la insistenţa vechiului meu prieten de patruzeci
de ani şi coleg de încredere, domnul Mackenzie King.
Erau atât de multe care puteau fi spuse şi care nu puteau fi spuse în
cuvântarea de la radio, că nu mă puteam gândi la nimic, aşa încât mintea
mea revenea mereu la Lacul Zăpezilor, de unde veneau deja informaţii
sclipitoare de la cei care se aflau acolo. M-am gândit că puteam îmbina
pescuitul în timpul zilei cu pregătirea discursului seara. M-am hotărât
să-l fac pe colonelul Clarke să se ţină de cuvânt şi să mă ducă cu maşina
acolo împreună cu soţia mea. Am observat că amiralul Pound nu plecase
la lac cu ceilalţi doi şefi de Stat Major şi i-am sugerat să vină cu noi
760
acum. Un ofiţer din personalul lui a zis că are multă treabă după
conferinţă. Am fost surprins de rolul docil pe care l-a avut în discuţiile
navale, dar când mi-a răspuns că nu se putea duce la pescuit, m-am
temut că lucrurile nu stau bine. Noi am lucrat împreună în cea mai
Italia de sud: operaţiuni în sept – dec. 1943
strânsă camaraderie, din primele zile ale războiului, îi cunoşteam

valoarea şi curajul. Mai ştiam că acasă se trezea la patru sau cinci
dimineaţa, pentru câteva ore de pescuit înainte de a se duce la
Amiralitate, oricând avea cea mai mică ocazie. Totuşi, el a ràrrças în
camera lui şi nu l-am văzut până la plecare.
Am avut o minunată zi de călătorie cu maşina pe valea râului şi, după
ce am dormit la un han pe drum, soţia mea şi cu mine am ajuns la
cabana spaţioasă de pe lac. Brooke şi Portal plecau a doua zi. Era cu atât
mai bine. Iii au prins câte o sută de peşti pe zi fiecare şi, dacă mai
continuau în ritmul ăsta, ar fi scăzut apreciabil nivelul lacului. Soţia mea
şi cu mine am ieşit pe lac în bărci separate, câteva ore, şi cu toate că nu
suntem specialişti, am prins o mulţime de peşti minunaţi. Ni se dădeau
761
câte odată undiţe cu trei cârlige separate şi am prins trei peşti deodată.
Nu ştiu dacă lucrul acesta e corect. Nu ne-au lipsit păstrăvii proaspeţi la
mesele excclente. Preşedintele ar fi vrut şi el să vină acolo, dar alte
treburi îl chemau. I-am trimis la Hyde Park cel mai mare peşte pe care l-
am prins. Progresam cu discursul pentru radio, dar o compunere
originală e mult mai istovitoare decât discuţiile şi pescuitul.
Ne-am întors la Quebec în noaptea de 29. Am luat parte la o altă
şedinţă a Cabinetului canadian şi, la timpul potrivit în data de 31, înainte
de a pleca spre Washington, m-am adresat poporului canadian şi lumii
Aliate. A doua zi, am ajuns la Casa Albă. Preşedintele şi cu mine şedeam
de vorbă, după cină, în biroul lui, iar amiralul Pound a venit să ne vadă
într-o problemă navală. Preşedintele i-a pus câteva întrebări în legătură
cu aspectele generale ale războiului şi m-am îndurerat văzând că
prietenul meu de încredere de la marină îşi pierduse precizia deosebită
a faptelor care îl caracteriza. Atât preşedintele cât şi eu eram siguri că el
era foarte bolnav. A doua zi dimineaţă, Pound a venit să mă vadă în
camera mea mare, dormitor şi cameră de zi în acelaşi timp, şi mi-a spus
direct: „Domnule prim-ministru, am venit să-mi dau demisia. Am avut
un accident cerebral şi partea dreaptă mi-e paralizată în mare măsură.
Am crezut că va trece, dar se înrăutăţeşte cu fiecare zi şi nu mai
corespund sarcinii.” Am acceptat imediat demisia Primului Lord şi i-am
exprimat profunda simpatie faţă de situaţia lui. I-am spus că, din acel
moment, era eliberat de orice răspundere şi l-am îndemnat să se
odihnească câteva zile şi apoi să vină acasă cu mine, cu vasul Renown. El
era complet stăpân pe sine şi toată comportarea lui era plină de
demnitate. De îndată ce a ieşit din cameră, am telegrafiat la Amiralitate,
punându-l pe viceamiralul Syfret în funcţia de răspundere chiar din acel
moment, în aşteptarea numirii unui Prim Lord al Mării.
***
În timpul discuţiilor de la Quebec, evenimentele în Italia merserseră

înainte. Preşedintele şi cu mine am dus în acele zile critice negocieri
secrete de armistiţiu cu guvernul Badoglio şi am urmărit de asemeni cu
îngrijorare şi îndeaproape, aranjamentele militare pentru o debarcare
pe pământ italian.
Mi-am prelungit în mod deliberat şederea în Statele Unite pentru a fi în
strâns contact cu prietenii noştri americani în acest moment crucial în
762
problemele italiene. În ziua sosirii mele la Washington, prima ştire

definită şi oficială care s-a primit a fost că Badoglio a fost de acord să
capituleze în faţa Aliaţilor şi, la 3 septembrie, într-o livadă de măslini de
lângă Siracusa, generalul Castellano a semnat în termeni militari
capitularea Italiei. Înaintea ivirii zorilor, în aceeaşi zi, Armata a Opta
britanică a traversat strâmtoarea Messina, ca să intre pe teritoriul
principal al Italiei.
Rămânea acum să coordonăm termenii capitulării italiene cu strategia
noastră militară. Generalul american Taylor, de la Divizia 82-a
aeropurtată, a fost trimis la Roma la 7 septembrie. Misiunea lui secretă
era de a aranja cu Statul Major general italian ca aerodromurile din jurul
capitalei să fie ocupate în noaptea de 9. Dar situaţia se schimbase radical
de când generalul Castellano ceruse protecţia Aliaţilor. Germanii aveau
la îndemână forţe puternice şi păreau a fi în posesia aerodromurilor.
Armata italiană era demoralizată şi lipsită de muniţie. Păreri divizate
erau în jurul lui Badoglio. Taylor a cerut să-l vadă. Totul atârna în
cumpănă. Conducătorii italieni se temeau că un anunţ cu privire la
capitulare, care fusese deja semnată, ar duce la imediata ocupare a
Romei de către germani şi la sfârşitul guvernului Badoglio. La ora două
dimineaţa, în 8 septembrie, generalul Taylor s-a întâlnit cu Badoglio
care, întrucât aerodromurile erau pierdute, s-a rugat pentru o amânare
a anunţării prin radio a termenilor armistiţiului. El, de fapt, telegrafiase
deja la Alger că securitatea aerodrumurilor din Roma nu putea fi
garantată. Debarcarea aeriană a fost deci suspendată.
Einsenhowcr trebuia să ia acum o decizie rapidă. Atacul la Salerno
urma să fie lansat peste mai puţin de douăzeci şi patru de ore. El a
refuzat cererea lui Badoglio şi, la ora 6 p.m., a transmis prin radio
anunţul armistiţiului, urmat de textul declaraţiei, pe care însuşi
mareşalul Badoglio a anunţat-o cu o oră mai târziu de la Roma.
Capitularea Italiei fusese realizată.
În noaptea de 8 spre 9 septembrie, forţele germane au început
încercuirea Romei. Badoglio şi familia regală s-au instalat în stare de
asediu în clădirea Ministerului de Război. Au urmat discuţii rapide, într-
o armosferă de încordare crescândă şi panică. La orele mici, un convoi
de cinci maşini a trecut prin porţile de est ale Romei, pe drumul spre
portul de la Marea Adriatică, Pescara. Aici, două corvete au luat la bord
grupul, format din familia regală, cu Badoglio şi oficialităţile importante
din guvernul lui. Ei au ajuns la Brindisi în dimineaţa zilei de 10
763
septembrie, când s-a instalat rapid un guvern italian antifascist, pe

teritoriul ocupat de forţele Aliate.
După plecarea transfugilor, mareşalul veteran Caviglia, învingătorul de
la Vittorio Veneto în primul război mondial, a sosit la Roma să-şi asume
răspunderea negocierior cu forţele germane care se adunau în jurul
oraşului. Lupte uşoare aveau deja loc la porţile oraşului. Unele unităţi
regulate ale armatei italiene şi grupuri de partizani formate din cetăţeni
din Roma au angajat forţele germane la marginea oraşului. Ia 11
septembrie, opoziţia a încetat prin semnarea unei suspendări a
ostilităţilor, iar diviziile naziste erau libere să se mişte prin oraş.
Între timp, după lăsarea întunericului, în 8 septembrie, la instrucţiunile
Aliaţilor, principalele vase din flota italiană au părăsit Genova şi Spezia,
într-o călătorie îndrăzneaţă, ca să se predea la Malta, neprotejate nici de
aviaţia italiană, nici de cea a Aliaţilor. A doua zi dimineaţa, în timp ce
înaintau de-a lungul coastei de vest a Sardiniei, au fost atacate de
avioane germane de la bazele din Franţa. Vasul amiral Roma a fost lovit
şi a făcut explozie, cu mare pierdere de vieţi, inclusiv comandantul şef,
amiralul Bergamini. Vasul de război Italia a fost şi el atins. Lăsând
câteva ambarcaţiuni uşoare să salveze supravieţuitorii, restul flotei şi-a
continuat drumul dureros. În ziua de 10, a fost întâmpinată de forţe
britanice, inclusiv Warspite şi Valiant care, de atâtea ori, au urmărit
vasele italiene în alte condiţii, şi le-au escortat până la Malta. O escadră,
de la Taranto, incluzând două vase de război, a plecat şi ea, în ziua de 9,
iar în dimineaţa zilei de 11, amiralul Cunningham a informat
Amiralitatea că „flota italiană de luptă este acum ancorată sub tunurile
fortăreţei Malta”.
***
În ansamblu, până acum, lucrurile au mers lin pentru Aliaţi. După ce a

traversat strâmtoarea Messina, Armata a Opta nu a întâlnit practic
opoziţie. Reggio a fost luat repede şi a început înaintarea pe drumurile
înguste, deluroase, ale Calabriei. „Germanii, telegrafia Alexander în 6
septembrie, îşi fac acţiunea de ariergardă mai mult distrugând decât
trăgând cu arma… La Reggio, azi-dimineaţă, nu se auzea niciun zgomot
de avertizare şi nu se vedea niciun inamic. Dimpotrivă, în această zi
frumoasă de vară, ambarcaţiuni de tot felul circulau înainte şi înapoi
între Sicilia şi teritoriul principal, cărând oameni, provizii şi muniţie. În
764
acest peisaj frumos, părea mai curând o regată în timp de pace şi nu o

operaţiune serioasă de război.” Au fost puţine lupte, dar înaintarea era
dificilă datorită dificultăţilor fizice ale terenului şi distrugerilor făcute
de inamic cu mica dar bine mânuita lui ariergardă.
Dar, în noaptea de 8, Alexander mi-a trimis mesajul lui „Zip”. Se
plănuise ca eu şi cei din grupul nostru, care nu zburaserăm încă spre
Anglia, să plecăm acasă pe mare, iar vasul Renown ne aştepta la Halifax.
Am întrerupt călătoria, ca să-mi iau rămas bun de la preşedinte şi astfel
că eram cu el la Hyde Park când a început bătălia de la Salerno. Mi-am
reluat călătoria cu trenul în noaptea de 12, ca să ajung la Halifax în
dimineaţa de 14. Diversele rapoarte care au ajuns la mine, în cursul
călătoriei, precum şi ziarele, m-au îngrijorat adânc. Era evident că se
desfăşura o luptă foarte critică şi prelungită. Preocuparea mea era cu
atât mai mare cu cât eu am făcut mereu presiuni pentru o debarcare de
pe mare şi simţeam o răspundere specială pentru succesul ei. Surpriza,
violenţa şi viteza sunt esenţa oricărei debarcări cu amfibii. După primele
douăzeci şi patru de ore, avantajul puterii pe mare de a lovi acolo unde
vrei poate dispare. Unde erau zece oameni, pot fi în curând zece mii.
Mintea mea se întorcea peste ani. M-am gândit la generalul Stopford,
care a aşteptat aproape trei zile pe plaja golfului Suvla, în 1915, în timp
ce Mustafa Kemal a mărşăluit cu două divizii turceşti de la liniile de la
Bulair spre câmpul de luptă până atunci neapărat. Am avut o experienţă
mai recentă, când generalul Auchinicck a rămas la cartierul lui general
din Cairo supraveghind în mod ortodox, din vârf şi din centru, sfera
amplă şi variată a comandamentului său, în timp ce bătălia, pe care se
baza totul, se decidea împotriva lui în deşert. Eu aveam cea mai mare
încredere în Alexander dar şi aşa am petrecut o zi dureroasă, în timp ce
trenul nostru traversa plăcutele întinderi ale Noii Scoţii. În cele din
urmă, am scris următorul mesaj pentru Alexander, simţind cu siguranţă
că el nu va avea resentimente. A fost transmis după ce am început
călătoria cu vaporul:
„Sper că urmăreşti mai presus de toate bătălia «Avalanşa» care domină
totul. Niciunul. Dintre comandanţii angajaţi nu a dus până acum o
bătălie pe scară mare. Bătălia din golful Suvla a fost pierdută pentru că
Hamilton a fost sfătuit de şeful lui de Stat Major să rămână într-un punct
central de unde să ştie totul. Dacă ar fi fost la faţa locului, ar fi putut
salva spectacolul. De la această distanţă şi cu diferenţa de fus orar, eu nu
765
pot pretinde să judec, dar simt de datoria mea să aduc în faţa dumitale
experienţa mea din trecut.
2. Nimic nu trebuie să lipsească din ce ar putea susţine bătălia decisivă
pentru Neapole…”
Răspunsul lui a fost prompt şi reconfortant. El se afla deja la Salerno.
„Mulţumiri, a replicat el, pentru oferta dumneavoastră de ajutor. Se face
tot ce este posibil ca «Avalanşa» să fie un succes. Soarta ei se va decide
în următoarele câteva zile.”
Am fost de asemeni liniştit afând că amiralul Cunningham nu a ezitat
să-şi pericliteze vasele de război aproape de mal, ca să sprijine armata,
în data de 14, el a trimis vasele Warspite şi Valiant, care tocmai sosiseră
la Malta, ca să asigure predarea principalelor vase din flota italiană. A
doua zi, ele erau în-acţiune şi bombardamentul lor cu tunuri grele,
corect dirijat din văzduh, a impresionat atât pe prieteni cât şi pe
duşmani şi a contribuit mult la înfrângerea inamicului. Din nefericire, în
ziua de 16, Warspitea fost avariat de un nou tip de bombă zburătoare,
de care auzisem ceva şi aveam să şflăm mai multe.
A fost o uşurare când ne-am îmbarcat pe Renown. Splendidul vas stătea
de-a lungul cheiului. Amiralul Pound era deja pe vas, venind direct de la
Washington. Se ţinea la fel de drept ca totdeauna şi nimeni care l-ar fi
privit n-ar fi visat măcar că era bolnav. L-am invitat să vină la masa
noastră în timpul călătoriei spre casă, dar el a spus că preferă să ia masa
în cabină, cu ofiţerul lui din personal. A murit la 21 octombrie, ziua
luptei de ia Trafalgar. A fost pentru mine un adevărat camarad, atât la
Amiralitate cât şi în Comitetul şefilor de Stat Major. A fost urmat în
postul de Prim Lord al Mării de amiralul Sir Andrew Cunningham.
***
În timp ce noi ne urmam cursul în zigzag pe ocean, s-a dat o lovitură

remarcabilă la Taranto, pentru care toată lauda pentru riscurile bine
cunoscute, se cuvine nu doar lui Alexander ci şi amiralului Cunningham,
pe care a căzut toată povara executării acţiunii. Portul acela de primă
categorie putea să sencască unei întregi armate. Lui Alexander i se părea
că merita să îndrăznească, pentru a obţine capitularea italienilor. Nu
existau avioane de transport care să ridice Divizia l-a aeropurtată
britanică, nici vase obişnuite aire să o transporte pe mare. Şase mii
dintre aceşti oameni au fost aleşi şi îmbarcaţi pe vase britanice de
766
război şi, în 9 septembrie, ziua debarcării pe plăjile de la Salerno, Marina

Regală a intrat îndrăzneaţă în portul Taranto şi a depus trupele pe mal,
fără nicio opoziţie. Unul dintre crucişătoarele noastre, care a lovit o
mină, a fost singura pierdere *
Tot timpul, bătălia de la Salerno a continuat. Telegramele curgeau.

Alexander era destul de amabil să mă ţină deplin informat, iar mesajele
lui vii pot fi citite în legătură cu întregul eveniment. Timp de trei zile
critice, problema a stat în cumpănă, dar după lupte grele, în care am
avut momente de grave pericole, germanii nu au reuşit să ne arunce
înapoi în mare. Kesselring şi-a dat seama că nu putea reuşi. Pivotându-şi
dreapta pe terenurile înalte de deasupra portului Salerno, el a început
să-şi retragă toată linia frontului. Armata a Opta, împinsă înainte de
Montgomery, a făcut joncţiunea cu a Cincea, greu presată. Corpul X
britanic şi Corpul VI al Statelor Unite, în dreapta lui, au împins îndărăt
ariergarda inamicului în jurul Vezuviului, au trecut de ruinele de la
Pompei şi Herculanum şi au intrat în Neapole, la 1 octombrie.
Învinsesem.
Capitolul IV
IMPAS ÎN MEDITERANA
La câteva zile după întoarcerea mea de la Halifax, îi trimisesem

generalului Einsenhowcr o telegramă care ar trebui reţinută” atunci
când se citeşte relatarea mea despre toamnă şi iarnă. Al doilea paragraf
căuta să stabilească proporţiile efortului în special în cazul că se iveau
unele dificultăţi, proporţii ce trebuiau respectate în diferitele noastre
acţiuni. Aceste proporţii nu trebuie desconsiderate de cei care vor să
înţeleagă controversele de care se ocupă acest capitol. Războiul prezintă
problema folosirii corecte a mijloacelor disponibile şi nu poate fi
rezumat la expresia „Câte un singur lucru pe rând.”
1. Întrucât am făcut presiuni pentru acţiune în mai multe direcţii, am
sentimentul că trebuie să pun în faţa dumitalc priorităţile pe care mi le
impun cu însumi când mă gândesc la aceste obiective dorite.
2. Patru cincimi din efortul nostru ar trebui concentrat în Italia. O
zecime ar trebui folosit pentru a ne asigura în Corsica (care se va
termina curând) şi în Adriatica. Zecimea care rămâne trebuie
767
concentrată la Rhodos. Aceasta se aplică desigur la factorii limitativi.

Aceştia, pe câte presupun, sunt în special vasele de debarcare şi de asalt
şi ambarcaţiunile navale uşoare.
3. Trimit aceasta ca un ghid sumar, după gândul meu, doar pentru că
nu vreau să ai sentimentul că fac presiuni pentru toate, în toate
direcţiile, fără să înţeleg cât de amare sunt limitele dumitale.
Eisenhower a răspuns a doua zi:
Examinăm cu grijă resursele pentru a da Orientului Mijlociu sprijinul
necesar în acest proiect şi sunt sigur că putem răspunde cerinţelor
minime ale Orientului Mijlociu.
Când Montgomery va putea să-şi aducă grosul forţelor înainte pentru a
sprijini dreapta Armatei a Cincea, lucrurile vor începe să se mişte mai
repede pe frontul de la Neapole. Aşa cum se întâmplă totdeauna, după
primele etape ale unei operaţiuni combinate, ne-am întins foarte mult,
atât strategic cât şi administrativ. Lucrăm din greu ca să îmbunătăţim
situaţia şi veţi avea veşti bune în curând.
Acest răspuns nu a fost atât de precis pe cât sperasem, nereferindu-se
la ceea ce considerasem a fi partea cea mai importantă a mesajului meu
şi anume, mica proporţie de trupe necesară pentru acţiuni subsidiare, şi
aveam destule de felul ăsta.
Capitularea Italiei ne-a dat şansa de a obţine o pradă bogată în Marea
Egee cu costuri şi eforturi foarte mici. Garnizoanele italiene au ascultat
de ordinele regelui şi ale mareşalului Badoglio şi voiau să treacă de
partea noastră, dacă noi puteam ajunge la ele înainte de a fi copicşite şi
dezarmate de germanii din insule. Aceştia erau inferiori ca număr, dar
era probabil că, de câtva timp, germanii deveniseră bănuitori faţă de
fidelitatea aliatului lor şi îşi făcuseră planuri. Rhodos, Leros şi Cos erau
insule fortăreţe care, de mult, fuseseră pentru noi obiective strategice de
categorie înaltă în sfera secundară, iar ocuparea lor fusese aprobată în
mod special de şefii Statului Major Combinat în sumarul final al
deciziilor de la Quebec din 10 septembrie. Rhodos era cheia grupului,
pentru că avea aerodromuri bune de pe care puteam apăra orice altă
insulă pe care o ocupam şi ne puteam completa controlul naval asupra
acestor ape. În plus, forţele aeriene britanice din Egipt şi Cyrenaica,
puteau păzi Egiptul la fel de bine, dacă uncie s-ar fi mutat în Rhodos. Mie
mi se părea să dai cu piciorul norocului dacă nu culegeam aceste comori.
Supremaţia aeriană şi navală în Marea Egee era la îndemâna noastră.
Acest efect putea fi decisiv şi asupra Turciei, pe atunci adânc mişcată de
768
prăbuşirea Italiei. Dacă puteam folosi Marea Egee şi Dardanclele,

drumul scurt spre Rusia era stabilit. Nu ar mai fi nevoie de convoaiele
periculoase şi costisitoare prin Arctica sau lunga şi obositoarea linie de
aprovizionare prin Golful Persic.
Generalul Wilson era dornic de acţiune, iar planurile şi pregătirile
pentru capturarea insulei Rhodos fuseseră perfectate de câteva luni în
comandamentul Orientului Mijlociu. În august, Divizia a s-a indiană a
fost instruită, a făcut repetiţii pentru această acţiune şi a fost pregătită
să se îmbrace la 1 septembrie. Dar presiunile americane ca să ne
dispersăm vasele de asalt instruite din Mediterana fie spre vest, pentru
pregătirea operaturii „Overlord” încă îndepărtată, fie spre teatrul indian,
erau foarte puternice. Înţelegerile făcute înaintea prăbuşirii Italiei şi
potrivite unei situaţii cu totul diferite, erau riguros invocate, cel puţin la
nivel secundar şi, la 26 august, în urma unei decizii minore la Conferinţa
de la Washington din luna mai anterioară, şefii Statului Major Combinat
au ordonat expedierea în Orientul îndepărtat, într-o operaţiune
împotriva coastei Birmanici, a vaselor care ar fi putut transporta trupele
în Rhodos. Astfel, planurile bine concepute ale lui Wilson pentru o
acţiune rapidă în Dodecanez au fost dur împiedicate. El a trimis cu mare
promptitudine mici grupuri, pe mare şi pe calea aerului, într-un număr
de alte insule, dar odată ce nu ne-a revenit Rhodosul, câştigurile noastre
în Marea Egee au devenit precare. Doar o puternică folosire a forţei
aeriene putea să ne dea ceea ce aveam nevoie. Ar fi fost nevoie de foarte
puţin timp dacă ar fi existat un acord. Generalul Eisenhower şi Statul lui
Major păreau însă că nu-şi
***
Hopkins, epuizat de călătorie, a fost bolnav două, trei zile, dar Marshall
a început imediat discuţii cu şefii noştri de Stat Major. Nu se putea
aranja conferinţa oficială cu Comitetul Apărării până marţi, 14. Între
timp, eu am discutat din nou toată situaţia cu şefii de Stat Major, precum
şi cu colegii mei. Eram cu toţii uşuraţi de* intenţiile vizibil puternice ale
americanilor de a interveni în Europa şi de a da principala prioritate
înfrângrii lui Hitler. Aceasta a fost totdeauna baza gândirii noastre
strategice. Pe de altă parte, nici eu şi nici consilierii noştri profesionişti
nu găseam niciun plan practic de traversare a Canalului cu o mare
armată anglo-americană şi de debarcare în Franţa înainte de sfârşitul
769
verii 1943. Acesta a fost dintotdeauna, după cum am mai arătat, ţelul şi
programul meu. Mai era în faţa noastră şi noua idee americană a unei
debarcări preliminare de urgenţă pe o scară mai mică dar totuşi
substanţială, în toamna anului 1942. Eram gata să studiem lucrul acesta
precum şi orice alt plan de diversiune, atât de dragul Rusiei, cât şi
pentru întregul mers al războiului.
În noaptea de 14, Comitetul Apărării s-a întâlnit cu prietenii noştri
americani în Downing Street 10. Discuţia a fost crucială şi concluzia a
fost unanimă. Am fost cu toţii de acord că trebuie să fie realizată o
operaţiune de traversare a Canalului în 1943. A fost numită, dar nu de
mine, „Razie”.
Dar, în planificarea acestei gigantice acţiuni, noi nu aveam posibilitatea
* Sublinierea mea – W. S. C
***
Totul era pregătit cu o bogăţie totalitară. Aveam la dispoziţie, ca

aghiotant, un ofiţer uriaş, care arăta splendid (cred că avea o origine
princiară în regimul ţarist), care era şi gazda noastră şi era un model de
politeţe şi atenţie. Un număr de servitori veterani, în haine albe şi cu
zâmbete largi, serveau musafirii la fiecare dorinţă sau mişcare. O masă
lungă din sufragerie şi mai multe mese lângă perete erau încărcate cu
toate delicatesele şi stimulentele pe care le poate procura puterea
supremă. Am fost condus printr-o cameră spaţioasă, pentru recepţii,
într-un dormitor cu o baie de aproape aceeaşi mărime. Lumina electrică
strălucitoare, aproape ameţitoare, dezvăluia curăţenia fără pată. Curgea
apă fierbinte şi rece. Doream o baie caldă, după lungimea şi căldura
călătoriei. Totul a fost pregătit într-un moment. Am observat că bazinele
nu aveau robinete separate pentru apă caldă şi rece şi că nu aveau
dopuri. Apa caldă şi rece pornea dintr-o dată, dintr-un singur robinet,
amestecându-se la temperatura dorită. În pliy, nu-ţi spălat mâinile în
chiuvetă ci sub jetul de apă. Am adoptat sistemul şi acasă. Dacă nu este
lipsă de apă, acesta e cu mult mai bun.
770
dau seama ce era la vârful degetelor noastre, deşi noi ne puseserăm în

mod voluntar toate resursele noastre considerabile în mâinile lor.
***
Acum ştim cât de adânc alarmaţi erau germanii de ameninţarea

mortala pe care se aşteptau să o dezvoltăm pe flancul lor de sud-est. La
o conferinţă la cartierul general al Führerului, la 24 septembrie, atât
reprezentanţii armatei cât şi ai marinei au cerut cu insistenţă evacuarea
Cretei şi a altor insule din Marea Egee, cât mai era timp. Ei au subliniat
că aceste baze avansate au fost capturate pentru operaţiuni ofensive în
Mediterana răsăriteană, dar că acum situaţia era total schimbată. Ei au
subliniat nevoia de a evita pierderea de trupe şi de materiale, care vor fi
de o importanţă decisivă pentru apărarea continentului. Hitler nu le-a
acceptat părerile. El a insistat că nu putea ordona evacuarea, în special
în Creta şi Dodecanez, din cauza repercusiunilor politice care ar urma. El
a spus: „Atitudinea aliaţilor noştri din sud-est şi atitudinea Turciei este
determinată doar de încrederea lor în forţa noastră. Abandonarea
insulelor ar crea o impresie dintre cele mai nefavorabile.” În această
decizie de a lupta pentru insulele din Marea Egee, el era justificat de
evenimente. El obţinea un mare profit într-un teatru subsidiar, cu
costuri mici pentru principala poziţie strategică. În Balcani greşea, în
Marea Egee avea dreptate.
Un timp, treburile noastre au prosperat în insulele mici. Până la
sfârşitul lunii spetembrie, au fost ocupate insulele Cos, Leros şi Samos,
fiecare de către un batalion, iar nişte detaşamente au ocupat un număr
de alte insule. Garnizoanele italiene, unde au fost întâlnite, au fost destul
de prietenoase, dar lăudatele lor fortificaţii de coastă şi antiaeriene au
fost găsite în stare proastă, iar transportul armelor noastre mai grele şi
al vehiculelor nu era posibil cu vasele pe care le aveam la dispoziţie.
În afară de Rhodos, insula Cos era cea mai importantă din punct de
vedere strategic. Ea singură avea un aerodrom de pe care puteau
acţiona avioanele noastre de luptă. Acesta a fost pus urgent în funcţiune
şi au fost aduse pentru apărarea ei douăzeci şi patru de tunuri Bofors. În
mod natural, ea a devenit obiectivul primului contraatac al inamicului şi,
în zori, la 3 octombrie, paraşutişti germani au coborât pe aeroportul
central şi au copleşit compania solitară care îl apăra. Restul batalionului,
din nordul insulei, a fost înconjurat de o debarcare a inamicului de pe
771
mare, pe care marina, din cauza unui eveniment nefericit, nu a putut-o

intercepta. Insula a căzut.
La 22 septembrie, Wilson a raportat nevoile sale minime şi modeste
pentru o nouă încercare la Rhodos. Folosind divizia a 10-a indiană şi o
parte a unei brigăzi de blindate, el cerea doar escortă navală şi forţe de
bombardament, trei vase de debarcat tancuri, câteva vase de
transportat motorizate, un vas spital şi destule avioane de transport
care să ridice în aer un batalion de paraşutişti. Eram foarte tulburat de
incapacitatea noastră de a sprijini aceste operaţiuni şi i-am telegrafiat
generalului Eisenhower. Micile ajutoare necesare mi se păreau un lucru
foarte mic de ceruţ de la prietenii noştri americani. Concesiile pe care le-
au făcut presiunilor mele necontenite din ultimele trei luni fuseseră
răsplătite de succese uimitoare. Avioane de debarcare pentru o singură
divizie, câteva zile de ajutor din partea forţelor aeriene Aliate şi Rhodos
va fi a noastră. Germanii, care acum stăpâneau din nou situaţia, şi-au
mutat multe avioane în Marea Hgee pentru a frustra tocmai ideea pe
care o aveam în minte. La 7 octombrie am pus problema în faţa
preşedintelui şi am arătat scopul ei, dar am fost îndurerat primind o
telegramă care practic era egală cu un refuz şi m-a lăsat pe mine, care
intervenisem deja pentru aprobarea lui şi a şefilor lui de Stat Major, să
fac faţă loviturii ce avea să urmeze. Forţele negative, care fuseseră atât
de puţin copleşite, şi-au reluat controlul. Iată ce a spus domnul
Roosevelt:
Nu vreau să-l forţez pe Eisenhower la o diversiune care limitează
perspectivele dezvoltării cu succes şi repede a operaţiunii italiene spre
o linie sigură, la nord de Roma.
Mă opun oricărei diversiuni care, după părerea lui Eisenhower, ar
periclita securitatea actualei lui situaţii din Italia, a cărei desfăşurare
este tot mai lentă, având în vedere bine cunoscutele caracteristici ale
oponentului lui, care se bucură de o superioritate marcată în trupe
terestre şi divizii Panzer.
Părerea mea este că nicio diversiune de forţe sau echipamente nu
trebuie să prejudicieze acţiunea „Overlord” aşa cum a fost plănuită. Şefii
de Stat Major americani sunt de aceeaşi părere. Transmit o copie a
acestui mesaj lui Eisenhower.
Am remarcat în special fraza „Părerea mea este că nicio diversiune de
forţe nu trebuie să prejudicieze acţiunea «Overlord» aşa cum a fost
plănuită.” A pretinde că o întârziere de şase săptămâni în reîntoarcerea
772
a nouă vase de debarcare pentru „Overlord” din cele peste cinci sute
implicate, care oricum mai aveau de aşteptat şase luni, ar compromite o
operaţiune din mai 1944, însemna să respingi orice simţ al proporţiilor.
La 8 octombrie, am făcut deci un nou apel onest. Privind înapoi la
rezultatele favorabile ample care au urmat călătoriei mele cu generalul
Marshall la Alger, în iunie, din care a izvorât tot norocul nostru, m-am
gândit că aş putea cere o procedură asemănătoare şi am făcut toate
pregătirile să zbor imediat la Tunis, unde se adunau în conferinţă
comandanţii şefi.
Dar răspunsul domnului Roosevelt mi-a distrus ultima speranţă. El
considera că participarea mea acolo ar fi nepotrivită. În consecinţă, am
anulat zborul propus. În momentul critic al conferinţei, s-au primit
înformaţii că Hitler a decis să-şi întărească armata în Italia şi să ducă o
luptă principală la sud de Roma. Acest lucru a înclinat balanţa împotriva
micii întăriri cerute pentru atacul asupra insulei Rhodos.
Deşi pot să înţeleg cum, în situaţia schimbată, a fost afectată opinia
generalilor angajaţi în campania noastră din Italia, eu am rămas – şi
rămân convins în sufletul meu, că ocuparea insulei Rhodos ar fi putut fi
realizată. Totuşi, m-am supus, eu cea mai ascuţită durere din tot
războiul. Dacă trebuie să te supui, este păcat să nu o faci cu toată graţia
posibilă. Când atâtea lucruri grave ne păşteau, eu nu puteam risca o
discordie în relaţiile mele personale cu preşedintele. M-am folosit deci
de vestea din Italia pentru a accepta ceea ce am considerat şi consider
că a fost o decizie fără spirit de previziune.
Nimic nu s-a câştigat cu precauţia exagerată. Capturarea Romei s-a
dovedit că a durat opt luni. De douăzeci de ori cantitatea de vase care ar
fi ajutat la capturarea un ulei Rhodos în două săptămâni, a fost folosită
în toamnă şi iarnă pentr i a transporta bazele anglo-americane de
bombardiere grele din Africa în Italia. Insula Rhodos a rămas un ghimpe
în coasta noastră. Turcia, văzând inerţia extraordinară a Aliaţilor
aproape de malurile ei, a devenit mult mai rezervată şi ne-a refuzat
aerodromurile ei.
***
Statul Major american şi-a întărit acum punctul de vedere; preţul

trebuia plătit de britanici. Deşi ne străduiam să ne menţinem poziţia în
„Leros, soarta micii noastre forţe de acolo era practic pecetluită.
773
Garnizoana fusese ridicată la forţa unei brigăzi – trei batalioane

britanice, bune, de infanterie, care suportaseră tot asediul şi foametea
de la Malta* şi îşi mai refăceau încă forţele şi greutatea fizică.
Amiralitatea a făcut tot ce-a putut, iar generalul Eisenhower a trimis
două grupe de avioane de luptă cu rază lungă de acţiune în Orientul
Mijlociu, ca o măsură temporară. Acolo, ele şi-au făcut imediat simţită
prezenţa. Dar la 12 octombrie au fost retrase. După aceea, inamicul a
avut supremaţia în aer iar vasele noastre nu puteau opera decât noaptea
ca să nu sufere pierderi distrugătoare. La 12 noiembrie, devreme,
germanii au apărut pe mal, iar după-amiază, şase sute de paraşutişti au
despărţit în două apărarea. În ultima etapă, ostaşii din garnizoana de la
Samos şi Royal Vest Kent au fost trimişi la Leros, dar totul se terminase.
Au căzut ei înşişi pradă. Cu prea puţin sprijin aerian şi atacaţi puternic
de avioane inamice, batalioanele au continuat să lupte până în seara de
16 când, epuizaţi, n-au mai putut lupta. Toate speranţele noastre în
Marea Egee eşuaseră deocamdată. Am încercat imediat să evacuăm mica
garnizoană din Samoa şi din alte insule şi să salvăm supravieţuitorii din
Leros. Peste o mie de trupe britanice şi greceşti au fost evacuate,
precum şi mulţi italieni prietenoşi şi prizonieri germani, dar prevederile
noastre navale au fost din nou mari. Şase distrugătoare şi două
submarine au fost scufundate de avioane sau mine, iar patru
distrugătoare şi patru crucişătoare au fost avariate. Aceste încercări au
fost împărtăşite de Marina greacă, aceasta jucând tot timpul un rol plin
de vitejie.
Am relatat episoadele dureroase din insulele Rhodos şi Leros cu
oarecare amănunţime. Ele constituie, din fericire pe scară mică, cea mai
acută divergenţă pe care am avut-o vreodată cu generalul Eisenhower.
Timp de multe luni, în faţa unor rezistenţe interminabile, eu am limpezit
drumul pentru campania lui victorioasă în Italia. În loc să câştigăm doar
Sardinia, noi am stabilit un mare grup de armate pe teritoriul
continental al Italiei. Corsica a fost un supliment în mâinile noastre. Am
atras o parte importantă a rezervelor germane de pe alte teatre ale
războiului. Poporul şi guvernul italian mi s-au alăturat. Italia a declarat
război împotriva Germaniei. Hota lor s-a adăugat flotei noastre.
Mussolini devenise un transfug. Eliberarea Romei nu părea departe.
Nouăsprezece divizii germane, abandonate de camarazii lor italieni,
erau răspândite în Balcani, unde noi nu am folosit nicio mie de ofiţeri şi
soldaţi. Data operaţiunii „Overlord” nu fusese afectată în mod decisiv.
774
Eu am fost instrumentul care a contribuit la disponibilizarea din rândul

forţelor britanice şi imperiale din Egipt, a patru divizii de primă
categorie, peste cele care fuseseră considerate posibile. Noi nu numai că
am ajutat Statul Major anglo-american al generalului Eisenhower în
cariera lui glorioasă, dar le-am furnizat resurse substanţiale
neaşteptate, fără de care s-ar fi putut întâmpla un dezastru. Am fost
îndurerat că micile cereri pe care le făcusem, în scopuri strategice
aproape la fel de importante ca şi cele deja realizate, au întâmpinat
rezistenţă şi au fost refuzate cu atâta încăpăţânare. Bineînţeles că atunci
când câştigi un război, aproape totul se consideră că a fost drept şi
înţelept. Ar fi fost totuşi uşor, dacă nu existau aceste refuzuri pedante în
probleme minore, să fi adăugat controlul asupra Mării Egee, şi foarte
probabil, alăturarea Turciei la toate roadele campaniei italiene.
***
În acelaşi timp, Hitler, la sfatul lui Kesselring, şi-a schimbat părerea

despre strategia italiană. Până atunci, intenţionase să-şi retragă
armatele dincolo de Roma şi să ţină doar nordul italiei. Acum, el le-a
ordonat să lupte cât de departe posibil spre sud. Linia aleasă, aşa numita
„Winsterstellung”, trecea prin spatele râului Sangro, pe partea muntoasă
a Italiei, spre gura râului Garidliano în vest. Relieful ţării, munţii abrupţi
şi râurile repezi, făceau ca această poziţie, cu o adâncime de câţiva
kilometri, să fie extrem de puternică. După un război de retragere
continuă în Africa, Sicilia şi Italia, trupele germane doreau să revină şi să
lupte. Aveau acum nouăsprezece divizii în Italia, iar Aliaţii aveau
echivalentul a treisprezece divizii. Era nevoie de multă întărire şi multe
consolidări pentru a menţine cuceririle noastre rapide şi strălucite.
Toate acestea au însemnat o povară pentru transportul nostru naval.
Primele eforturi de tatonare la linia frontului german nu au avut succes.
Oamenii noştri luptau din greu de două luni, vremea era neprielnică, iar
trupele aveau nevoie de odihnă şi regrupare. S-au făcut capete de pod
peste râuri, dar principalele fortificaţii ale inamicului se aflau pe
terenurile înalte de dincolo. Dar vremea rea, cu ploaie, noroi şi râuri
umflate, au amânat atacul Armatei a opta până la 28 noiembrie, dar
atunci, acesta a făcut progrese bune.
După o săptămână de lupte grele, ajunseserăm la cincisprezece
kilometri dincolo de râul Sangro. Dar inamicul încă se ţinea ferm, şi îi
775
veneau întăriri din nordul Italiei. S-a mai câştigat ceva teren în
decembrie, dar nu au fost capturate obiective vitale, iar vremea de iarnă
a încheiat operaţiunile active. Armata a Cincea a Statelor Unite (care
includea Corpul X britanic) sub comanda generalului Clark, a luptat în
sus pe şoseau spre Cassino şi a atacat fortificaţiile principalei poziţii
germane. Inamicul era bine situat pe munţi, de unde se vedea şoseaua
de ambele părţi. Formidabilul masiv Monte Cassino a fost atacat din vest
şi, în cele din urmă, curăţat de inamici, după o luptă dură. Dar abia la
începutul noului an, Armata a Cincea a fost pe deplin aliniată de-a lungul
râului Garigliano şi al aflucntului acestuia, Rapido, în faţa înălţimii
muntelui Cassino şi a faimoasei mănăstiri.
Poziţia în Italia se schimbase însă mult în dezavantajul nostru.
Germanii erau puternic întăriţi şi li s-a ordonat să reziste şi să nu se
retragă. Aliaţii, dimjxtrivă, îşi trimiteau opt dintre cele mai bune divizii
din Italia şi din Mediterana înapoi în Anglia, pentru atacul peste Canal
din 1944. Cele patru divizii în plus pe care le adunaserăm sau le
trimiseserăm nu reparau pierderea. A intervenit un impas care nu s-a
schimbat timp de opt luni de lupte grele.
Lotuşi, în ciuda acestor dezamăgiri, campania din Italia a atras acolo
douăzeci de divizii germane bune. Am numit asta al Treilea Front. Dacă
mai adăugăm garnizoanele din Balcani, ţinute acolo de teama unui atac,
aproape patruzeci de divizii erau reţinute cu faţa spre Aliaţi în regiunea
mediteraneană. Al doilea front al nostru în Europa de nord-vest nu
intrase încă în luptă, dar existenţa lui era reală. Circa cel puţin treizeci
de divizii i se opunea, iar numărul acesta a crescut la şaizeci când
invazia s-a apropiai. Bombardamentul nostru strategic din Britania forţa
inamicul să îndrepte au număr mare de oameni şi mase de material
pentru apărarea patriei sale. Acestea nu erau contribuţii neglijabile
pentru ruşi pe ceea ce aveau tot dreptul să-l numească Primul Front.
***
Trebuie să închei acest capitol cu un rezumat.

În această perioadă a războiului, toate combinaţiile strategice ale
Puterilor Occidentale erau restrânse şi distorsionate de lipsa de tancuri,
de nave mari de debarcare a tancurilor şi pentru transportul nu atât al
tancurilor cât al vehiculelor de tot felul. Literele „LSP4 (nave de
debarcare, tancuri) au rămas imprimate în minţile tuturor acelora care
776
s-au ocupat de probleme militare în aceea perioadă. Am invadat Italia în

forţă. Aveam acolo o armată care, dacă nu era sprijinită, putea fi de-a
dreptul aruncată, dându-i lui Hitler cel mai mare triumf pe care l-a avut
de la căderea Franţei. Pe de altă parte, nu se putea pune problema să nu
realizăm aqiunêa „Overlord” în 1944. Tot ce am cerut a fost o amânare
cu două luni, dacă va fi necesar – adică de la o dată oarecare din mai
1944, la o dată în iulie. Aceasta avea să rezolve problema vaselor de
debarcare.
În loc să fie nevoite să se întoarcă în Anglia toamna târziu, în 1943,
înaintea furtunilor de iarnă, puteau veni la începutul primăverii lui
1944. Dacă totuşi se insistă, în mod pedant, pentru o dată din luna mai şi
se vorbea de 1 mai, pericolul pentru armata Aliaţilor din Italia părea
fără remediere. Dacă se permitea unor vase de debarcare necesare
operaţiunii „Overlord” să rămână în Mediterana peste iarnă, nu va fi
nicio dificultate în a face un succes din campania italiană. În regiunea
mediteraneană se aflau mase de trupe care nu intraseră în acţiune: trei
sau patru divizii franceze, două sau trei divizii americane, cel puţin
patru britanice (incluzându-i pe polonezi) sau controlate de britanici.
Singurul lucru care împiedica intrarea acestora în operaţunile efective
din Italia erau acele vase de debarcare, iar principalul lucru care ne
împiedica să le obţinem era insistenţa asupra unei date timpurii pentru
întoarcerea lor în Britania.
Cititorul acestei neraţiuni nu trebuie să înţeleagă greşit şi să creadă, (a)
că eu voiam să abandonăm acţiunea „Overlord”, (b) că voiam să lipsesc
„Overlord” de forţe vitale, sau (e) că eu mă gândeam la o campanie cu
armate care să opereze în peninsula balcanică. Acestea sunt legende.
Niciodată nu mi-a trecut prin minte o asemenea dorinţă. Dacă mi se
dădea o amânare de şase săptămâni sau două luni faţă de 1 mai ca dată
pentru „Overlord”, puteam folosi mai multe luni vasele de debarcare în
Mediterana pentru a aduce trupe cu adevărat eficiente în Italia şi astfel
am fi putut nu numai să ocupăm Roma, dar să atragem divizii germane
de pe frontul rusesc sau chiar şi de pe fronturile din Normandia. Toate
aceste probleme au fost discutate la Washington, fără să dau atenţie
caracterului limitat al problemelor de care se ocupa argumentarea mea.
Cum vom vedea imediat, până la urmă, tot ce am cerut s-a realizat.
Vasele de debarcare nu numai că au fost puse la dispoziţie ca să fie
menţinute în Mediterana, dar mi s-a permis chiar să desfăşurăm
operaţiunea Anzio în ianuarie. Acest lucru nu a împiedicat lansarea cu
777
succes a operaţiunii „Overlord” la 6 iunie, cu forţe adecvate. Ce

întâmplat totuşi a fost că lupta îndelungată pentru încercarea de a
obţine aceste mici ajutoare şi pentru a împiedica distrugerea unui vast
front în vederea conformării unei date rigide, a dus la prelungirea
nesatisfăcătoare a operaţiunilor din Italia.
Capitolul V
CONVOAIE ARCTICE
În apele Arcticii anul 1942 s-a încheiat cu o acţiune curajoasă a

destrugâtoarelor britanice care escortau un convoi spre nordul Rusiei,
care a dus la o criză în înaltul Comandament german şi la înlăturarea
amiralului Raeder de la controlul asupra problemelor navale. Între
ianuarie şi martie, în lunile de o întunccime aproape totală, au pornit în
acest voiaj periculos încă două convoaie de patruzeci şi două de vase,
precum şi şase vase care navigau independent. Am spus patruzeci. În
aceeaşi perioadă, treizeci şi şase au fost aduse înapoi, în siguranţă, din
porturile ruseşti, iar cinci au fost pierdute. Revenirea luminii a făcut ca
inamicul să atace mai uşor convoaicle. Tot ce mai rămăsese din flota
germană, inclusiv vasul Tirpitz, se concentrase acum în apele
norvegiene şi prezeta o ameninţare formidabilă şi continuă pe o mare
parte a rutei. Bătălia din Atlantic împotriva submarinelor de buzunar-U
se îndrepta spre o criză violentă. Răspunderea ce apăsa pe
distrugătoarele noastre era peste puteri. Convoiul din martie a trebuit
să fie amânat, iar în aprilie, amiralitatea a propus, iar eu am fost de
acord, ca aprovizionarea Rusiei pe această rută să fie suspendată până la
noaptea din toamnă.
***
Decizia a fost luată cu adânc regret, din cauza luptelor teribile de pe

frontul rusesc care au caracterizat anul 1943. După dezgheţul din
primăvară, ambele părţi s-au concentrat pentru o luptă îngrozitoare.
Ruşii aveau acum preponderenţă atât pe uscat cât şi în văzduh, iar
germanii puteau avea puţine speranţe pentru o victorie finală. Nu au
obţinut avantaje care să le compenseze pierderile grele, iar noile tancuri
„Tigru”, pe care au contat pentru succes, au fost distruse de artileria
778
rusă. Armata lor fusese slăbită de campania anterioară din Rusia şi

diluată prin includerea unor aliaţi de categoria a doua. Acum, când au
început să cadă loviturile ruşilor, au fost incapabili să le pareze. Trei
bătăliii uriaşe, la Kursk, Orel şi Harkov, toate în decurs de două luni, au
dus la ruina armatei germane pe frontul de est. Peste tot, aceasta era
învinsă şi copleşită. Planul rusesc, oricât era de vast, nu a depăşit
niciodată resursele acestora. Ruşii nu şi-au dovedit noua superioritate
doar pe uscat. În aer, celor circa 2500 de avioane germane li se opuneau
cel puţin de două ori atâtea avioane
Operaţiuni în Rusia, iulie-dec. 1943
779
ruseşti, a câror eficienţă se îmbunătăţise mult. În această perioadă a

războiului, forţa aeriană germană era la apogeul ei, numărând în total
circa 6000 de avioane.
Faptul că mai puţin de jumătate păreau fi folosite pentru sprijinirea
acestei campanii cruciale este o dovadă suficientă a valorii ce o
reprezentau pentru Rusia operaţiunile noastre din Mediterana şi a
eforturilor crescute ale bombardamentelor aliate cu baza în Britania.
Germanii simţeau lovitura în special în avioane de luptă. Deşi erau
inferiori numeric pe frontul de est, în septembrie germanii au trebuit să-
şi reducă şi mai mult efectivele pentru a se apăra în vest, unde, în iarnă,
au fost desfăşurate aproape trei sferturi din forţa totală a avioanelor de
luptă germane. Loviturile rapide şi succesive ale ruşilor nu dădeau
germanilor ocazia să-şi folosească aşa cum trebuie resursele aeriene.
Unităţi aeriene erau mutate frecvent de la un sector la altul al luptei,
pentru a face faţă unor noi crize şi, oriunde se duceau, lăsând un gol în
urma lor, găseau avioanele ruseşti cu o forţă copleşitoare.
În septembrie, germanii erau în retragere pe tot frontul de sud, din faţa
Moscovei până la Marea Neagră. Ruşii au înaintat în urmărirea lor.
Înspre nord, un atac rusesc a cucerit, la 25 septembrie, oraşul Smolensk.
Fără îndoială că germanii sperau să rămână la Nipru, următoarea mare
linie, situată de-a lungul unui râu mare, dar la începutuflui octombrie,
ruşii îl trecuseră, la nord de Kiev şi la sud la Pereiaslav şi Kremenciug.
Mai spre sud, a fost cucerit Dnepropetrovsk, în 25 octombrie. Germanii
mai erau la vest de Nipru doar la gurile râului; tot restul fusese pierdut.
Retragerea puternicii garnizoane germane din Crimeea a fost tăiată.
Kievul, înconjurat din flancuri, a căzut la 6 noiembrie, cu mulţi
prizonieri. În decembric, după o urmărire din trei luni, armatele
germane din Rusia centrală şi de sud au fost împinse înapoi peste trei
sute de kilometri şi, neputând să ţină linia de la Nipru, au rămas deschişi
şi vulnerabili într-o campanic de iarnă în care, după cum ştiau dintr-o
experienţă amară, oponenţii lor excclau. Aceasta a fost măreaţa poveste
rusească din 1943.
***
Era natural ca guvernul sovietic să privească plin de reproş la

suspendarea convoaielor de care aveau nevoie armatele lor. În seara
zilei de 21 septembrie, Molotov a trimis după ambasadorul nostru la
780
Moscova şi i-a cerut să fie reluată navigaţia. El a subliniat că flota

italiană a fost eliminată şi că submarinele de buzunar abandonaseră
Atlanticul de nord * pentru ruta sudică. Calea ferată din Persia nu putea
transporta suficient. De trei luni, Uniunea Sovietică efectua o ofensivă
amplă şi foarte istovitoare şi totuşi, în 1943, primiseră mai puţin de o
treime faţă de aprovizionarea din anul anterior. Guvernul sovietic a
„insistat” de aceea pentru urgenta reluare a convoaielor şi se aşteaptă ca
guvernul Majestăţii Sale să ia toate măsurile necesare în următoarele
câteva zile.
9 Când ne-am întâlnit la Londra, în noaptea de 29, pentru a discuta
toate acestea, aveam în faţă un nou fapt plăcut. Vasul Tirpitz fusese
avariat de îndrăzneţul şi eroicul atac al submarinelor noastre pitice. Din
şase vase care au participat, două au trecut prin sistemele de fortificaţie.
Comandanţii lor, locotenentul Cameron şi locotenentul Place, salvaţi de
germani, au supravieţuit ca prizonieri de război şi au primit Crucea
Victoria. Mai târziu, recunoaşterea aeriană a dovedit că vasul de război
era greu avariat şi că trebuia revizuit în docuri înainte de a putea intra
din nou în acţiune. Vasul Litzow plecase deja în Marea Baltică.
Obţinuserăm astfel o uşurare de câteva luni în apele arctice.
Dar domnul Eden avea plângen serioase faţă de comportarea ruşilor cu
oamenii noştri şi, în consecinţă, am trimis următoarea telegramă lui
Stalin:
Este o mare plăcere pentru mine să vă spun că plănuim să expediem pe
mare o serie de patru convoaie spre nordul Rusiei în noiembrie,
decembrie, ianuarie şi februarie, fiecare fiind format aproximativ din
treizeci şi cinci de vase, britanice şi americane…
Pentru a evita noi acuzaţii de încălcare a încrederii din partea
sovieticilor, dacă eforturile noastre de a-i ajuta se vor dovedi zadarnice,
am înserat un paragraf de siguranţă:
Totuşi, trebuie să menţionez în scris că acesta nu este un. Contract sau
un târg ci mai curând o expresie a hotărârii noastre solemne şi sincere.
Pe această bază, am ordonat măsurile necesare ce trebuie luate pentru
trimiterea acestor patru convoaie de câte treizeci şi cinci de vase.
Apoi, am continuat cu lista noastră de nemulţumiri în legătură cu
modul cum sunt trataţi oamenii noştri în nordul Rusiei.
Actualul număr al personalului naval este sub cel necesar chiar şi
pentru cerinţele noastre actuale, dat fiind că trebuie să trimitem
oamenii acasă fără să avem alţii în schimb. Autorităţile dumneavoastră
781
civile au refuzat toate vizele pentru oameni care să plece în nordul

Rusiei, chiar şi pentru a-i schimba pe cei care trebuiau de mult să fie
schimbaţi. Domnul Molotov a făcut presiuni asupra guvernului
Majestăţii Sale ca acesta să fie de acord ca numărul personalului militar
britanic din nordul Rusiei să nu-l depăşească pe cel al personalului
militar rus şi al delegaţiei comerciale din ţara noastră. Nu am putut
accepta această propunere, întrucât activitatea lor nu este similară, iar
numărul de oameni necesari operaţiunilor de război nu poate fi
determinat în mod atât de nepractic.
Trebuie deci să vă cer să fiţi de acord cu acordarea imediată a vizelor
pentru personalul suplimentar necesar acum, şi să ne daţi asigurarea
dumneavoastră că, pe viitor, nu veţi opri acordarea vizelor atunci când
considerăm necesar să le cerem în legătură cu ajutorul pe care vi-l dăm
în nordul Rusiei. Subliniez că, din cei circa o sută şaptezeci de membri ai
personalului naval britanic aflat îţi prezent îţi nord, o sută cincizeci ar fi
trebuit înlocuiţi în urmă cu câteva luni, dar nu s-au acordat vizele
sovietice. Starea sănătăţii acestor oameni, neobişnuiţi cu clima şi alte
condiţii, face foarte necesară înlocuirea lor fără întârziere…
Trebuie să vă cer de asemeni ajutorul în remedierea condiţiilor în care
se află personalul nostru militar şi marinarii din nordul Rusiei. Aceşti
oameni sunt desigur angajaţi în operaţiuni împotriva inamicului, în
interesul nostru comun şi în special pentru a transporta aprovizionarea
trimisă de Aliaţi ţării dumneavoastră. Cred că veţi recunoaşte că ei au o
situaţie complet diferită de a persoanelor individuale obişnuite care vor
să vină pe teritoriul Rusiei. Totuşi, ei sunt supuşi de autorităţile
dumneavoastră următoarelor restricţii, care mie mi se par nepotrivite
pentru oameni trimişi de un aliat să ducă la îndeplinire operaţiuni de cel
mai mare interes pentru Uniunea Sovietică:
(a) Nimeni nu are voie să debarce de pe un vas al M. S. Sau din vase
comerciale britanice decât cu bărci sovietice în prezenţa unei oficialităţi
sovietice şi cu examinarea documentelor cu fiecare trecere.
(b) Nimeni de pe vasele britanice de război nu are voie să circule de-a
lungul unui vas comercial britanic, fără ca autorităţile sovietice să fie
anunţate dinainte. Acest lucru se aplică şi amiralului britanic
răspunzător.
(e) Ofiţerii şi soldaţii britanici trebuie să obţină permise speciale
înainte de a putea coborî de pe vas pe uscat sau între două staţii
782
britanice de pe mal. Aceste permise sunt adesea întârziate mult datorită

dizlocărilor activităţii în curs.
(d) Nu se pot debarca provizii, bagaje sau poşta de la forţele
operaţionale decât în prezenţa unei oficialităţi sovietice şi sunt necesare
multe formalităţi pentru transportarea proviziilor şi poştei.
(e) Poşta particulară a militarilor este supusă cenzurii, deşi, pentru o
forţă operaţională de genul acesta, cenzura ar trebui lăsată, după
părerea noastră, în seama autorităţilor militare britanice.
Impunerea acestor restricţii face o impresie neplăcută asupra ofiţerilor
şi soldaţilor, şi afectează relaţiile anglo-sovietice şi ar fi foarte
dăunătoare dacă Parlamentul ar auzi despre acestea. Efectul cumulat al
acestor formalităţi a fost stânjenitor pentru o performanţă eficientă în
îndeplinirea îndatoririlor oamenilor şi, în mai multe ocazii, în operaţiuni
importante şi urgente. Personalul sovietic de aici nu este supus unor
asemenea restricţii… Am încredere, domnule Stalin, că veţi considera
posibilă o netezire a acestor dificultăţi într-un spirit prietenesc, ca să ne
putem ajuta cu toate puterile unii pe alţii şi cauza comună.
Acestea erau cereri modeste în raport cu eforturile pe care urma să le
facem acum. N-am primit răspunsul lui Stalin timp de două săptămâni.
Aceasta este replica pe care am primit-o:
Am primit mesajul dumitale din 1 octombrie în care mă informezi în
privinţa intenţiei de a trimite patru convoaie în Uniunea Sovietică pe
ruta nordică în noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie. Totuşi,
această comunicare îşi pierde valoarea prin afirmaţia că această intenţie
de a trimite convoaie în nord, în U.R.S.S., nu e nicio obligaţie, nicio
înţelegere, ci doar o declaraţie, care, după cum se poate înţelege, este
una la care partea britanică poate renunţa independent de influenţa pe
care aceasta o poate avea asupra armatelor sovietice de pe front.
Trebuie să spun că nu pot fi de acord cu un asemenea mod de a pune
problema. Aprovizionarea din partea guvernului britanic către U.R.S.S.,
cu armament şi alte bunuri militare, nu poate fi considerată alt fel decât
ca o obligaţie care, prin înţelegeri speciale între ţările noastre şi-a
asumat-o guvernul britanic din respect pentru U.R.S.S. Care susţine pe
umerii ei, deja al treilea an, enorma greutate a luptei cu inamicul comun
al Alianţilor – Germania hitleristă.
După cum a arătat experienţa, livrarea de armament şi de
aprovizionare militară către U.R.S.S. Prin porturile din Persia nu poate
compensa în niciun fel acele livrări care nu au fost făcute pe ruta
783
nordică… Pusă astfel problema, nu poate fi considerată altfel decât ca un

refuz al guvernului britanic de a-şi îndeplini obligaţiile pe care şi le-a
asumat şi ca un fel de ameninţare adresată U.R.S.S.
În ce priveşte menţinonarea unor puncte presupus controversate în
declaraţia domnului Molotov, trebuie să afirm că nu găsesc niciun
fundament pentru o asemenea remarcă… Nu văd necesitatea măririi
numărului militarilor britanici în nordul U.R.S.S., întrucât marea
majoritate a militarilor britanici care se află deja acolo nu sunt folosiţi în
mod adecvat şi multe luni au stat şi au lenevit, după cum s-a subliniat de
mai multe ori de către partea sovietică… Mai sunt şi fapte regretabile ale
unor militari britanici individuali, care au încercat de mai multe ori, să
recruteze cetăţeni sovietici pentru contrainformaţii, pe bază de mituire.
Asemenea situaţii, supărătoare pentru cetăţenii sovietici, au dat naştere
în mod natural unor incidente care au dus la complicaţii nedorite.
Cu privire la menţinerea formalităţilor şi anumitor restricţii care există
în porturile nordice, trebuie avut în vedere că asemenea formalităţi şi
restricţii sunt inevitabile în zone aflate în apropierea frontului şi pe
front şi nu trebuie să uităm situaţia de război existentă în U.R.S.S… Cu
toate acesteal autorităţile sovietice au acordat numeroase privilegii în
acest sens militarilor britanici şi marinarilor, despre care ambasada
britanică a fost informată încă din martie trecut. Astfel că menţionarea
de către dumneata a unor numeroase formalităţi şi restricţii se bazează
pe informaţii incorecte.
Cu privire la chestiunea cenzurii şi controlului asupra militarilor
britanici, nu am obiecţii dacă cenzura poştei particulare pentru
personalul din porturile nordice va fi făcută de autorităţile britanice, în
condiţii de reciprocitate…
I-am comentat preşedintelui: „Am primit acum o telegramă despre care
cred că veţi simţi că nu este exact ceea ce ai spera de la un domn de
dragul căruia urmează să facem o acţiune neplăcută, extremă şi
costisitoare… Cred, sau cel puţin sper, că acest mesaj vine mai curând
din partea aparatului şi nu a lui Stalin, întrucât au fost necesare
douăsprezece zile ca să fie pregătit. Aparatul sovietic e convins că poate
obţine orice prin brutalitate şi sunt sigur că e o chestiune de importanţă
comună să le arătăm că acest lucru nu e totdeauna adevărat.”
***
784
În data de 18, i-am cerut ambasadorului sovietic să vină să mă vadă.

Era prima ocazie când îl întâlneam pe domnul Gusev, care îi urmase lui
Maiski; el mi-a transmis salutările mareşalului Stalin şi ale lui Molotov şi
eu i-am spus ce reputaţie bună şi-a făcut cu noi în Canada. După aceste
complimente, am avut o scurtă discuţie despre al doilea front. I-am
vorbit cu sinceritate despre marea dorinţă pe care o aveam de a
colabora cu Rusia şi a fi prieteni cu ca, cum noi considerăm că ea ar
trebui să aibă un loc important în lume după război, că ea trebuie să
salute acest lucru şi că noi vom face tot ce putem ca să crcăm bune
relaţii între ea şi Statele Unite.
Apoi, m-am întors la telegrama lui Stalin despre convoaie. Am spus
foarte scurt că nu cred că acest mesaj va ajuta situaţia, că mi-a provocat
multa durere, că mă tem că orice răspuns pe care l-aş trimite nu ar face
decât să înrăutăţească lucrurile, că ministrul nostru de Externe este la
Moscova şi am lăsat în seama lui să rezolve problema la faţa locului şi de
aecea nu doresc să primesc mesajul. Atunci, i-am înmânat
ambasadorului un plic. Gusev l-a desfăcut să vadă ce era înăuntru şi
recunoscând mesajul, mi-a spus că primise instrucţiuni să mi-l
înmâneze mie. Eu i-am zis atunci: „Nu sunt pregătit să-l primesc” şi m-
am ridicat ca să-i indic în mod prictenesc că s-a încheiat convorbirea
noastră. M-am dus spre uşă şi am deschis-o. Am avut o mică conversaţie
în uşă despre venirea lui la un prânz, în viitorul apropiat, ca să discute
cu doamna Churchill nişte probleme legate de fondul pentru Rusia care
ajunsese acum la patru milioane de lire. Nu i-am dat domnului Gusev
şansa să revină la chestiunea convoaielor sau să-mi dea plicul înapoi, m-
am înclinat şi el a ieşit.
Cabinetul de Război a sprijinit refuzul meu de a primi telegrama lui
Stalin. Era desigur un incident diplomatic neobişnuit şi, după cum am
aflat mai târziu, a impresionat guvernul sovietic. De fapt, Molotov s-a
referit de mai multe ori la el, în conversaţii. Chiar înainte de a fi raportat
la Moscova, în cercurile sovietice se produsese nelinişte. La 19
octombrie, domnul Eden, care sosise acolo pentru o îndelung plănuită
conferinţă a miniştrilor de Externe ai celor trei Aliaţi principali, a
telegrafiat că Molotov a venit la el, la ambasadă, şi i-a spus că guvernul
său apreciază mult convoaicle şi le-a simţit cu tristeţe lipsa. Ruta
nordică era calea cea mai scurtă şi rapidă de a primi aprovizionare
pentru front, unde ruşii treceau printr-o perioadă dificilă. Trebuia
785
spartă linia germană de fortificaţii de iarna. Molotov a promis să

vorbească despre toate astea cu Stalin şi să aranjeze o întâlnire.
Discuţia importantă a avut loc în 21. Între timp, pentru a întări poziţia
lui Eden şi la sugestia lui, am suspendat plecarea distrugătoarelor
britanice, care era prima mişcare în reluarea convoaielor. În cele din
urmă, s-a aranjat reluarea convoaielor. Primul a pornit în noiembrie şi
un al doilea a urmat în decembrie. La un loc, cuprindeau şaptezeci şi
două de vase. Au ajuns toate în siguranţă şi, în acelaşi timp, convoaiele
goale au fost aduse înapoi cu succes.
***
Convoiul din decembrie, care urma să plece, avea să ne aducă un

angajament naval satisfăcător. Avarierea vasului Tirpitz l-a lăsat pe
Schamhorst să rămână singurul vas greu inamic în nordul Norvegiei. El a
venit din fiordul Alten cu cinci distrugătoare, în ajunul Crăciunului 1943,
ca sa atace convoiul la peste şaptezeci de kilometri sud de insula Bear.
Escorta întărită a convoiului cuprindea paisprezece distrugătoare, cu o
forţă de acoperire formată din trei crucişătoare. Comandantul şef,
amiralul Fraser, se afla spre sud-vest, în vasul amiral Duke of York, cu cu
crucişătorul Jamaica şi patru distrugătoare.
Schamhorst a încercat de două ori să atace convoiul. De fiecare dată, a
fost interceptat şi angajat de crucişătoarele şi distrugătoarele din
escortă, iar după o luptă nedecisă, în care atât Schamhorst cât şi
crucişătorul britanic Norfolk au fost lovite, germanii au întrerupt
acţiunea şi Sr-au retras spre sud, urmăriţi şi semnalaţi. De
crucişătoarele noastre. Distrugătoarele germane nu au luat parte la
luptă şi nu au fost văzute, între timp, comandantul şef se apropia cu
viteză maximă prin marea înfuriată. La 4.17 p.m., când înserarea arctică
trecuse de mult, vasul Duke of York a detectat inamicul prin radar la
distanţă de treizeci şi cinci de kilometri. Schamhorst nu-şi dădea seama
că i se apropia sfârşitul, până când, la 4.50 p.m., Duke of York a deschis
focul cu obuze… în acelaşi timp, amiralul Fraser a trimis cele patru
distrugătoare ale lui să atace când se va ivi ocazia. Unul dintre acestea
avea echipaj din Marina Regală norvegiană. Schamhorst a fost surprins
s-a întors spre est. Într-o luptă pe fugă, a fost atins de câteva ori, dar a
putut, datorită vitezei lui superioare, să se depărteze. Totuşi pe la 6.20
p.m., a devenit vizibil că viteza începea să-i scadă şi distrugătoarele
786
noastre au putut să se apropie din ambele flancuri. Pe la ora 7 p.m., ele

au atacat toate. Patru torpile au lovit. Un singur distrugător a fost lovit.
Schamhorst s-a întors ca să scape de distrugătoare şi astfel Duke of
York a putut să se apropie repede, şi să redeschidă focul cu efect
zdrobitor. După o jumătate de oră, lupta inegală dintre un vas de război
şi un crucişător rănit s-a terminat şi Duke of York a lăsat crucişătoarele
să termine treaba. Schamhorst s-a scufundat curând şi din cei 1970
ofiţeri şi soldaţi de la bord, inclusiv viceamiralul Bey, noi am putut salva
doar treizeci şi şase de oameni.
Deşi soarta lui Tirpitz, avariat, l-a reţinut aproape un an, scufundarea
vasului Schamhorst nu numai că a înlăturat cel mai mare pericol pentru
convoaiele noastre dar a dat mai multă libertate flotei noastre. Nu mai
trebuia să fim pregătiţi în orice moment pentru posibilitatea ca vase
grele germane să apară în Atlantic când doreau. Era o uşurare
importantă. În aprilie 1944, când erau semne că Tirpitz fusese reparat
suficient ca să se mişte pentru refacere într-un port baltic, avioane de pe
portavioanele Victorious şi Furious, l-au atacat cu bombe grele şi a fost
din nou imobilizat. Ele au reuşit să-i provoace noi daune, ceea ce a făcut
ca vasul Tirpitz să fie mutat din fiordul Tromsö care era cu trei sute de
kilometri mai aproape de Britania şi la extremitatea razei de acţiune a
bombardierelor noastre grele. Germanii pierduseră acum speranţa să
mai ducă vasul acasă pentru reparaţii şi îl scoseseră dintre unităţile de
luptă pe mare. La 12 noiembrie, douăzeci şi nouă de avioane speciale
Lancaster ale Forţelor Aeriene Regale, inclusiv cele din Escadrila 617,
faimoasă pentru acţiunea de la barajul MOhne, au dat lovitura decisivă
cu bombe de şase mii de kilograme. Au trebuit să zboare peste 3000 de
kilometri, de la bazele lor din Scoţia, dar vremea a fost bună şi trei
bombe şi-au atins ţinta. Tirpitz s-a scufundat la ancoră, peste jumătate
din echipajul de 1900 de oameni fiind ucis, cu preţul unui singur
bombardier, al cărui echipaj a supravieţuit.
Toate vasele grele britanice puteau acum să se mişte libere spre
Orientul îndepărtat.
***
În tot războiul, au fost pierdute nouăzeci şi unu de vase comerciale pe

ruta arctică, ceea ce reprezenta 7,8 la sută din vasele încărcate care
ieşeau şi 3,8 la sută din cele care se întorceau. Doar cincizeci şi cinci
787
dintre acestea erau în convoaie cu escortă. Din circa patru milioane tone
cargo transportate din America şi Regatul Unit, s-a pierdut o optime. În
această activitate febrilă, Marina comercială a pierdut 829 de vieţi, în
timp ce Marina Regală a plătit un preţ mai greu. Au fost scufundate două
crucişătoare şi şaptesprezece alte vase de război şi au murit 1840 de
ofiţeri şi soldaţi.
Cele patruzeci de convoaie pentru Rusia au transportat materiale în
uriaşa valoare de 428000 000 lire, Incluzând 5000 de tancuri şi peste
7000 de avioane, doar din Britania. Aşadar, ne-am împlinit promisiunea,
în ciuda numeroaselor vorbe grele ale conducătorilor sovietici şi a
atitudinii lor dure faţă de marinarii noştri salvatori.
Capitolul VI
TEHERAN – DESCHIDEREA
Abia mă întorsesem acasă după vizita mea în Citadela, la Casa Albă şi la

Hyde Park, din timpul Conferinţei de la Quebec din august şi septembrie
1943, când am reluat tema unei întâlniri a celor trei şefi de guverne care
urma în mod logic convorbirilor anglo-americane. În principiu, exista
înţelegere că aceasta era urgentă şi împerativă, dar cine n-a trecut prin
asta, nu poate măsura îngrijorările şi complicaţiile legate de fixarea
timpului şi locului şi a condiţiilor acestei prime conferinţe a celor care
erau numiţi atunci cei Trei Mari.
Mai multe aspecte serioase ale iminentei Conferinţe îmi absorbeau
gândurile. Alegerea unui comandant suprem pentru „Overlord” şi
intrarea noastră în Europia în 1944 prin trecerea Canalului, era urgentă.
Acest lucru afecta în modul cel mai direct conducerea militară a
războiului şi ridica un număr de probleme personale importante şi
delicate. La Conferinţa de la Quebec, căzusem de acord cu preşedintele
că operaţiunea „Overlord” trebuie să revină unui ofiţer american şi l-am
informat în acest sens pe generalul Brooke, căruia îi oferisem anterior
sarcina. Am înţeles de la domnul Roosevelt că-l va alege pe generalul
Marshall, iar acest lucru era pe deplin satisfăcător pentru noi. Totuşi,
între Quebec şi întâlnirea noastră de la Cairo, am devenit conştient că
preşedintele nu se hotărâse definitiv în legătură cu Marshall. Niciun fel
de alte aranjamente nu se puteau face, bineînţeles, înainte de a se lua
principala decizie. Între timp, au apărut unele zvonuri în presa
788
americană şi existau perspectivele unei reacţii a Parlamentului la

Londra.
Am considerat de asemeni foarte important ca Statele Majore, britanic
şi american şi mai presus de acestea preşedintele şi cu mine, să ajungem
la o înţelegere generală cu privire la politica acţiunii „Overlord” şi
influenţa acesteia asupra Mediteranei. Era implicată întreaga forţă
armată de peste mări a celor două ţări ale noastre, iar forţele britanice
urmau să fie egale cu cele americane la începutul acţiunii „Overlord”, de
două ori mai puternice decât cele americane din Italia şi de trei ori mai
puternice decât restul forţelor din Mediterana. Desigur că trebuia să
ajungem la o înţelegere solidă, înainte de a invita reprezentanţii
sovietici, politici sau militari, să ni se alăture. Preşedintele părea în
favoarea ideii, dar nu şi a momentului desfăşurării. În cercurile
guvernamentale americane apărea un puternic curent de opinie care
dorea să se obţină încrederea ruşilor chiar şi pe seama coordonării
efortului de război anglo-american. Eu, pe de altă parte, simţeam că era
de cea mai mare importanţă să-i întâlnim pe ruşi cu un punct de vedere
clar şi unit în problemele importante în legătură cu „Overlord” şi în
chestiunea înaltului Comandament. Eu doream ca lucrările să aibă trei
etape:” mai întâi, o largă înţelegere anglo-americană la Cairo; în al doilea
rând, o Conferinţă supremă a celor trei şefi de guvern ale celor trei mari
puteri la Teheran; şi, în al treilea rând, la întoarcerea de la Cairo,
discutarea problemelor pur anglo-americane, în legătură cu războiul în
Oceanul Indian şi pe teatrul indian, care erau desigur urgente. Eu nu
doream ca timpul scurt pe care n-aveam la dispoziţie să fie absorbit în
ceea ce erau în fond chestiuni relativ minore, când decizii implicând
cursul întregului război cereau măcar decizii provizorii. Domnul
Roosevelt a fost de acord să vină mai întâi la Cairo, dar voia să vină şi
Molotov şi, de asemeni, să vină şi chinezii. Totuşi, nimic nu-l convingea
pe Stalin să-şi compromită relaţiile cu japonezii, intrând într-o
conferinţă cu trei dintre inamicii acestora. Deci, orice problemă de
participare a unor reprezentanţi sovietici la Cairo era astfel anulată.
Aceasta era în sine o mare uşurare. A fost obţinută totuşi, dar cu
neplăceri serioase şi cu un cost în consecinţă.
***
789
La 12 noiembrie după-amiază, am navigat cu personalul meu

particular cu vasul Renown de la Plymouth într-o călătorie care avea să
mă ţină departe de Anglia timp de peste două luni. După ce am trecut pe
la AJger şi Malta, am ajuns la Alexandria în dimineaţa zilei de 21. Am
zburat imediat spre terenul de aterizare din deşert, de lângă piramide.
Aici, domnul Casey a pus la dispoziţia mea agreabila vilă pe care o
folosea. Ne aflam într-o largă întindere de pădure de la Kasserine,
împănzită de vile şi grădini ale magnaţilor cosmopoliţi din Cairo.
Generalisimul Cian Kai-Şi cu doamna fuseseră deja ascunşi la vreo şapte
sute de metri mai departe. Preşedintele urma să ocupe spaţioasa vilă a
ambasadorului american, Kirk, la vreo cinci kilometri pe drumul spre
Cairo. M-am dus la aerodromul din deşert ca să-l salut, când a sosit a
doua zi dimineaţa cu „Vaca sfântă”, şi am călătorit împreună cu maşina
până la vila lui.
Statul Major s-a întrunit repede. Cartierul general al tuturor şefilor de
Stat Major, britanici şi americani, era la Hotelul Mena House, în faţa
piramidelor, iar eu eram doar la şapte sute de metri distanţă de ei. Peste
tot foiau soldaţi şi tunuri antiaeriene şi cele mai stricte cordoane păzeau
toate căile de acces. Toată lumea s-a apucat imediat de lucru la diverse
nivele, la uriaşul volum de chestiuni care trebuiau hotărâte sau
modificate.
De ceea ce ne temeam prin prezenţa lui Cian Kai-Şi, s-a întâmplat acum
în fapt. Discuţiile Statelor Majore britanice şi americane au fost, din
păcate, distrase de povestea chineză, care era lungă, complicată şi
minora. În plus, după cum se va vedea, preşedintele, care avea o părere
exagerată despre sfera indo-chineză, s-a închis curând în lungi discuţii
cu generalisimul. Orice speranţă de a-l convinge pe Cian şi soţia lui să se
ducă să viziteze piramidele şi să se distreze până la întoarcerea noastră
de la Teheran, a căzut baltă, având ca rezultat faptul că problemele
chineze au ocupat la Cairo primul loc şi nu ultimul. Preşedintele, în
ciuda argumentelor mele, a făcut chinezilor promisiunea unei
considerabile operaţiuni amfibii în golful Bengal în următoarele câteva
luni. Aceasta ar fi lipsit operaţiunea „Overlord” de vase de debarcare
pentru trupe şi pentru tancuri, care au devenit acum un impediment
mult mai mare decât în timpul proiectelor mele privind Turcia şi Marea
Egee. Aceasta ar fi dăunat dureros uriaşei operaţiuni pe care o
desfăşuram în Italia. La 29 noiembrie, am scris şefilor de* Stat Major:
„Primul-ministru doreşte să se specifice în procesele-verbale faptul că el
790
a refuzat în mod categoric cererea generalisimului ca să ne asumăm o

operaţiune cu amfibii simultan cu operaţiunile pe uscat din Birmania.”
Abia când ne-am întors de la Teheran la Cairo, l-am convins pe
preşedinte să-şi retracteze promisiunea. Chiar şi aşa, au apărut
numeroase complicaţii. Despre acestea voi vorbi în curând.
Eu, desigur, am găsit ocazia să-l vizitez pe generalisim la vila lui, unde
el şi soţia lui erau instalaţi cum se cuvine. Era prima dată când îl
întâlneam pe Cian Kai-Si. Am fost impresionat de personalitatea lui
calmă, rezervată şi eficientă. În acel moment, el era în punctul culminant
al puterii şi faimei lui. În ochii americanilor, el era una dintre forţele
dominante ale lumii. El era desigur un apărător al Chinei, împotriva
invaziei japoneze. Era un puternic anticomunist. În cercurile americane,
se accepta ideea că el va fi şeful celei de a patra mari puteri din lume
după cucerirea victoriei. Toate aceste păreri şi valori au fost de atunci
abandonate de mulţi dintre cei care le susţineau. Eu, care în acele zile nu
împărtăşeam estimările excesive priviilti puterea lui Cian Kai-Şi sau
ajutorul în viitor al Chinei, pot înregistra faptul că generalisimul mai
servea încă aceleaşi cauze, care, în vremea respectivă i-au adus un atât
de mare renume. Totuşi de atunci a fost bătut de comunişti în propria
lui ţară, ceea ce e un lucru foarte rău, când se întâmplă. Am avut o foarte
plăcută conversaţie cu doamna Cian Kai-Şi, găsind-o o personalitate
remarcabilă şi fermecătoare. Preşedintele a pus să fim fotografiaţi toţi
împreună, la una dintre întâlnirile noastre la vila lui şi, cu toate că
generalisimul şi soţia sa sunt acum consideraţi de mulţi dintre foştii
guvernanţi ca reacţionari, răi şi corupţi, eu sunt bucuros să o păstrez ca
o amintire.
***
La 24 noiembrie, preşedintele a ţinut o şedinţă a şefilor Statului Major

Combinat, fără prezenţa delegaţiei chineze, pentru a discuta
operaţiunile din Europa şi Mediterana. Trebuia să trecem în revistă cele
două teatre de război şi să schimbăm păreri între noi, înainte de a ne
duce la Teheran. Preşedintele a început arătând efectele pe care le-ar
avea asupra operaţiunii „Overlord” orice acţiuni pe care le-am
întreprinde între timp în Mediterana, inclusiv problema intrării Turciei
în război.
791
Când am vorbit cu, am spus că „Overlord” rămâne pe primul plan, dar

că această operaţiune nu trebuie să fie un asemenea tiran încât să
împiedice orice altă activitate în Mediterana: de exemplu, o oarecare
flexibilitate în folosirea vaselor de debarcare ar trebui acceptată.
Generalul Alexander a cerut ca plecarea acestora pentru „Overlord” să
fie amânată de la mijlocul lui decembrie la mijlocul lui ianuarie. S-a
comandat să fie construite în Britania şi Canada încă optzeci de vase de
debarcare pentru tancuri. Ar trebui să faceţi chiar mai multe. S-ar putea
constata că punctele aflate în discuţie între Statele Majore britanic şi
american s-ar referi probabil doar la o zecime din resursele noastre
comune aflate în afară de Pacific. Cu siguranţă că se putea aranja o
oarecare elasticitate. Oricum, eu voiam să înlătur orice idee că noi am
slăbi, am amâna sau că am voi să ieşim din operaţiunea „Overlord”.
Eram băgaţi în ea până-n gât. Pentru a rezuma, am spus că programul pe
care îl susţineam eu era să încercăm să cucerim Roma în ianuarie şi
Rhodos în februarie; să reînnoim aprovizionarea iugoslavilor, să
stabilim aranjamentele privind comanda şi să deschidem Marea Egee, în
funcţie de rezultatele unei abordări a Turciei; toate pregătirile pentru
„Overlord” să meargă cu toată viteza înainte, în cadrul politicii pentru
Mediterana.
Domnul Eden ni s-a alăturat acum, venind din Anglia, unde zburase
după discuţiile de la Moscova. Sosirea lui a fost de mare ajutor pentru
mine. În drumul de întoarcere de la Moscova, el şi generalul Ismay s-au
întâlnit cu ministrul de Externe turc şi cu alţi turci. Domnul Eden a
subliniat că are nevoie urgentă de baze aeriene în sud-vestul Anatoliei.
El a explicat că situaţia noastră militară la Leros şi Samos era precară,
datorită superiorităţii aeriene germane. Ambele locuri fuseseră deja
pierdute de atunci. Domnul Eden s-a oprit şi asupra avantajelor ce ar
deriva din intrarea Turciei în război. În primul rând, i-ar obliga pe
bulgari să-şi concentreze forţele la graniţă şi astfel să-i oblige pe
germani să înlocuiască trupele bulgăreşti din Grecia şi Iugoslavia, care
se ridicau cam la zece divizii. În al doilea rând, ar fi posibil să atacăm
acea ţintă care ar putea fi decisivă – sondele petrolifere de la Ploieşti. În
al treilea rând, cromul turcesc nu ar mai ajunge în Germania. În sfârşit,
ar mai fi un avantaj moral. Intrarea Turciei în război ar putea foarte bine
să grăbească procesul de dezintegrare în Germania şi printre sateliţi. La
toate aceste argumente, delegaţia turcă a rămas nemişcată. Ba au şi spus
că acordarea de baze în Anatolia ar fi egală cu o intervenţie în război, iar
792
dacă interveneau în război, nimic nu-i împiedica pe germani la represalii

împotriva Constantinopolului, Angorei sau Smirnei. Au refuzat să fie
reconfortaţi de faptul că le-am da destule avioane de luptă ca să facă faţă
oricărui atac aerian pe care l-ar putea lansa germanii şi că germanii erau
atât de întinşi peste tot încât nu aveau divizii disponibile ca să atace
Turcia. Singurul rezultat al discuţiilor a fost că delegaţia turcă a promis
să raporteze guvernului ei. Având în vedere ce se întâmplase în Marea
Egee sub ochii lor, turcii nu pot fi învinuiţi pentru precauţia lor.
În sfârşit, era problema Înaltului Comandament. Nici preşedintele şi
nici altcineva din cercul lui apropiat nu s-a referit la asta în niciun fel de
ocazii, oficiale sau neoficiale, dar totdeauna prieteneşti, când veneam în
contact. Astfel, eu am rămas sub impresia că generalul Marshall va
conduce operaţiunea „Overlord”, că generalul Eisenhower îi va urma la
Washington şi că îmi va reveni mie, reprezentând guvernul Majestăţii
Sale, să aleg comandantul în Mediterana, despre care nu mă îndoiam
atunci că va fi Alexander, care ducea deja războiul în Italia. Aici au rămas
lucrurile până la întoarcerea la Cairo.
***
Au fost multe relatări deformate asupra liniei pe care am adoptat-o, cu

deplinul acord al şefilor de Stat Major britanici, la Tripla Conferinţă de la
Teheran. A devenit o legendă în America faptul că eu mă străduiam să
opresc acea acţiune de traversare a Canalului numită „Overlord”, şi că
am încercat în zadar să-i atrag pe Aliaţi într-o invazie în masă în Balcani
sau într-o campanie amplă în Mediterana de est, care ar anihila-o în mod
efectiv. Multe asemenea nonsensuri au fost deja expuse şi respinse în
capitolele anterioare, dar s-ar putea să merite să arăt ceea ce s-a căutat
de fapt şi ceea ce am obţinut, în mare măsură.
„Overlord”, acum plănuită în mare amănunţime, urma să fie lansată în
mai sau iunie, sau cel mai târziu la începutul lui iulie 1944. Trupele şi
vasele care urmau să le transporte aveau în continuare prioritate. În al
doilea rând, marea armată anglo-americană din Italia trebuia să fie
ajutată să reuşească să captureze Roma şi să avanseze, ca să asigure
aerodromurile de la nord de capitală, de unde deveneau posibile
atacurile aeriene asupra sudului Germaniei. După cucerirea acestora, nu
va mai trebui să se înainteze în Italia dincolo de linia Pisa-Rimini, adică
nu trebuia să ne extidem frontul în partea mai largă a peninsulei
793
italiene. Dacă inamicul va opune rezistenţă la aceste operaţiuni, vor fi

atrase şi reţinute forţe germane foarte mari, iar italienii vor avea şansa
„să muncească” şi să ţină mereu aprinsă flacăra războiului pe frontul
ostil.
În acel moment, eu nu mă opuneam unei debarcări în sudul Franţei, de-
a lungul Rivierei, cu Marsilia şi Toulon ca obiective şi, după aceea, o
înaintare anglo-americană spre nord pe valea Ronului, în ajutorul
principalei invazii peste Canal. Alternativ, preferam o mişcare la dreapta
din nordul Italiei, fosolind peninsula Istria şi defileul de la Ljubijana,
spre Viena. Am fost încântat când preşedintele a sugerat lucrul ăsta şi
am încercat, cum se va vedea, sa-l angajez în această acţiune. Dacă
germanii ar opune rezistenţă, am atrage multe dintre diviziile lor de pe
frontul rusesc sau al Canalului. Dacă nu ar rezista, am elibera cu costuri
minime regiuni uriaşe, de neevaluat. Eu eram sigur că ni s-ar opune
rezistenţă şi astfel am ajuta în mod decisiv operaţiunea „Overlord”.
Cea de a treia cerere a mea a fost ca partea de est a Mediteranei, cu
toate prăzile pe care le putea oferi, să nu fie neglijată cu condiţia că să
nu fie absorbită acolo nicio forţă care ar putea fi folosită la trecerea
Canalului. În toate acestea, am aderat la propunerea pe care o
menţionasem generalului Eisenhower în urmă cu două luni – şi anume:
patru cincimi în Italia, o zecime în Corsica şi în Adriatica şi o zecime în
Mediterana răsăriteană. De la aceasta nu m-am abătut nici măcar un
centimetru într-un an.
În legătură cu primele două elemente, am căzut cu toţii de acord,
britanici, ruşi şi americani, implicând nouă zecimi din forţa noastră
disponibilă. Trebuia să mai pledez însă pentru folosirea efectivă a unei
zecimi din forţa noastră în estul Mediteranei. Proştii vor argumenta: „N-
ar fi fost mai bine să se concentreze totul asupra operaţiunii decisive şi
să se înlăture toate celelalte posibilităţi ca fiind simple diversiuni?”. Dar
acest lucru ignorează faptele esenţiale. Toate vasele disponibile din
emisfera vestică erau deja angajate până la ultima tonă în pregătirea
operaţiunii „Overlord” şi pentru menţinerea frontului nostru din Italia.
Chiar dacă mai găseam vase, ele nu puteau fi folosite, pentru că
programele de debarcare umpleau până la limita maximă toate porturile
şi taberele implicate. Iar cât privea estul Mediteranei, nu era nevoie
acolo de nimic ce se putea folosi în altă parte. Forţa aeriană masată
pentru apărarea Egiptului îşi putea face la fel de bine datoria, dacă nu
mai bine, de pe o frontieră mai avansată. Toate trupele, două sau trei
794
divizii din afară, erau deja pe acel teatru al războiului şi nu era nevoie de
vase, în afara celor localc, care să le transporte pe fronturile mai
importante. Folosirea activă, viguroasă a cestor forţe, care altfel stau
doar să privească, ar putea aduce mari prejudicii inamicului. Dacă insula
Rhodos ar fi ocupată, am putea domina toată Marea Egee cu forţele
noastre aeriene şi am stabili un contact direct pe mare cu Turcia. Dacă,
pe de altă parte, Turcia ar putea fi convinsă să intre în război, sau să-şi
încalce neutralitatea împrumutându-ne aerodromurile pe care noi i le-
am construit, am putea de asemeni domina Marea Egee iar capturarea
Rhodosului n-ar mai fi necesară. În ambele cazuri treaba ar funcţiona.
Şi, bineînţeles, principalul era Turcia. Dacă puteam câştiga Turcia de
partea noastră, ar fi fost posibil să dominăm Marea Neagră cu
submarine şi forţe navale uşoare fără să scoatem un singur om, vas sau
avion din principalele şi decisivele bătălii şi să dăm totodată Rusiei o
mână de ajutor efectuând aprovizionarea pentru armata ei pe o rută
mult mai puţin costisitoare, mult mai rapidă şi mult mai abundentă
decât cea Arctică sau prin Golful Persic.
Aceasta a fost tripla temă cu care am făcut presiuni asupra
preşedintelui şi asupra lui Stalin, cu fiecare ocazie, neezitând să repet
argumentele, fără remuşcare. Pe Stalin l-aş fi putut câştiga, dar
preşedintele se opunea, datorită prejudecăţilor consilierilor săi militari,
şi trecea de la un argument la altul, iar rezultatul a fost că toate aceste
ocazii subsidiare dar strălucite au fost aruncate fără a fi folosite.
Prietenii noştri americani erau întăriţi în încăpăţânarea lor de gândul că
„oricum, l-am oprit pe Churchill să ne bage în Balcani.” O asemenea idee
nu mi-a trecut niciodată prin minte.
Consider că renunţarea la folosinţa unor forţe, altfel inutilizabile,
pentru a aduce Turcia în război şi a domina Marea Egee a fost o eroare
în conducerea războiului, care nu poate fi scuzată de faptul că, în ciuda
acestui lucru, victoria a fost câştigată.
***
Prima şedinţă plenară a fost ţinută la ambasada sovietică, duminică 28

noiembrie, la ora 4 p.m. Sala de conferinţă era spaţioasă şi frumoasă şi
ne-am aşezat la o masă mare, rotundă. Eu îi aveam cu mine pe Eden, pe
Dill, pe cei trei şefi de Stat Major şi pe Ismay. Preşedintele îi avea pe
Harry Hopkins, pe amiralul Leahy, pe amiralul King şi încă doi ofiţeri.
795
Generalul Marshall şi generalul Arnold nu erau prezenţi: „Ei nu au

înţeles bine ora întâlnirii, spune biograful lui Hopkins, şi s-au dus să facă
un tur de vizită în jurul Teheranului.” Eu l-am avut pe minunatul meu
interpret de anul trecut, maiorul Birse. Pavlov şi-a făcut din nou
serviciul pentru sovietici, iar domnul Bohlen, o figură nouă, a fost
interpret pentru Statele Unite. Doar Molotov şi mareşalul Voroşilov îl
însoţeau pe Stalin. El şi cu mine stăteam aproape faţă-n faţă. Discuţia din
prima zi a ajuns la un punct crucial. Procesul-verbal spune:
Mareşalul Stalin a adresat următoarele întrebări primului-ministru:
Întrebare: „Am dreptate dacă mă gândesc că invazia în Franţa se va
face cu treizeci şi cinci de divizii?”
Răspuns: „Da. Divizii deosebit de puternice.”
Întrebare: „Se intenţionează ca această operaţiune să fie realizată de
forţele actualmente în Italia?”
Răspuns: „Nu. Şapte divizii au fost sau sunt în curs de a fi retrase din
Italia şi Africa de nord pentru a lua parte la «Overlord». Aceste divizii
sunt necesare pentru a completa cel» treizeci şi cinci divizii menţionate
în prima dumitalc întrebare. După ce acestea vor fi retrase, vor rămâne
circa douăzeci şi două de divizii în Mediterana, pentru Italia şi alte
obiective. Unele dintre ele ar putea fi folosite fie pentru o operaţiune în
sudul Franţei, fie pentru a ne mişca din capul Adriaticii spre Dunăre.
Ambele aceste operaţiuni vor fi corelate în timp cu «Overlord». Între
timp, n-ar fi greu să ne lipsim de două sau trei divizii ca să luăm insulele
din Marea Egee.”
Conferinţele oficiale au fost presărate cu unele convorbiri mai
importante între Roosevelt, Stalin şi mine la mesele de prânz şi la cină.
Aici erau prea puţine lucruri care nu puteau fi spuse şi privite cu bună
dispoziţie. În seara aceasta, preşedintele era oaspetele nostru la cină.
Eram un grup de zece sau unsprezece, inclusiv interpreţii, şi, curând,
conversaţia a devenit generală şi serioasă.
După cină, în timp ce ne plimbam prin cameră, l-am condus pe Stalin la
o canapea şi i-am sugerat să discutăm puţin despre ce avea să se
întâmple după câştigarea răsboiului. El a fost de acord şi ne-am aşezat.
Eden ni s-a alăturat. „Haideţi, a spus mareşalul, să luăm în considerare
ce se poate întâmpla cel mai rău”. El gândea că Germania avea toate
posibilităţile să-şi revină după acest răsboi şi ar putea începe un alt
război într-un timp relativ scurt. El se temea de reînvierea
naţionalismului german. După Versailles, pacea părea asigurată, dar
796
Germania şi-a revenit foarte repede. Trebuie de aceea să stabilim un

organism puternic care să împiedice Germania să mai provoace un nou
război. El era convins că ea îşi va reveni. Când am întrebat, „Cât de
curând?” el a replicat, „Între cincisprezece şi douăzeci de ani”. Eu am zis
că lumea trebuie să fie asigurată pentru cel puţin cincizeci de ani. Dacă
aveau să fie doar cincisprezece, douăzeci de ani, înseamnă că ne-am
trădat soldaţii.
Stalin considera că trebuie puse constrângeri asupra capacităţii de
producţie a Germaniei. Germanii sunt un popor îndemânatic, foarte
muncitor şi cu resurse şi se vor reface repede. Am replicat că vor trebui
să existe anumite măsuri de control. Eu le-aş interzice aviaţia, civilă şi
militară, şi aş interzice sistemul de Stat Major General. „Ai interzice, a
întrebat Stalin, ceasornicarilor şi fabricilor de mobile să producă piese
pentru obuze1? Germanii au produs puşti de jucărie pe care sute de mii
de oameni au învăţat să tragă cu arma”.
„Nimic nu e dat odată pentru totdeauna, am spus eu. Lumea merge
înainte. Noi acum am învăţat ceva. Datoria noastră este să facem o lume
sigură timp de cel puţin cincizeci de ani, prin dezarmarea Germaniei,
împiedicând reînarmarca, supraveghind fabricile germane,
înterzicându-le aviaţia şi făcând unele schimbări teritoriale cu caracter
major. Totul revine la întrebarea dacă Marea Britanie, Statele Unite şi
Ü.R.S.S. Vor putea păstra o prietenie strânsă şi vor supraveghea
Germania în interesul lor comun. Trebuie să nu ne temem să dăm
ordine, de îndată ce vedem vreun pericol.”
„A existat un control şi după războiul trecut, a spus Stalin, dar a eşuat.”.
„Atunci nu aveam experienţă, am replicat eu. Războiul trecut n-a fost în
aceeaşi măsură un război naţional, iar Rusia nu a luat parte la Conferinţa
de pace. De data asta va fi altfel.” Eu aveam sentimentul că Prusia
trebuia izolată şi redusă, că Bavaria, Austria şi Ungaria ar putea forma o
confederaţie largă, paşnică, neagresivă. Am gândit că Prusia trebuia
tratată mai aspru decât celelalte părţi ale Reichului, determinându-le pe
acestea să nu-şi mai pună soarta în mâinile Prusiei. Trebuie reţinut că
acestea erau stări de spirit din timp de război.
„Totul e foarte bun, dar insuficient”, a fost comentariul lui Stalin.
„Rusia, am continuat eu, va avea armata ei, Marea Britanie şi Statele
Unite vor avea Marinele şi Forţele lor Aeriene. În plus, toate trei ţările
vor dispune de celelalte resurse ale lor. Toate vor fi puternic înarmate şi
nu trebuie să-şi asume nicio obligaţie să se dezarmeze. Noi suntem cei
797
care păzim pacea lumii. Dacă noi eşuăm, s-ar putea să fie o sută de ani
de haos. Dacă suntem puternici, ne putem îndeplini misiunea. Mai e şi
altceva, am continuat cu, în afară de menţinerea păcii. Cele trei puteri
vor trebui să îndrume viitorul omenirii. Nu vreau să impun vreun sistem
nici unei naţiuni. Eu cer doar libertate şi dreptul tuturor naţiunilor de a
se dezvolta cum vor. Noi trei trebuie să rămânem prieteni ca să
asigurăm cămine fericite în toate ţările.”
Stalin a întrebat din nou ce se va întâmpla cu Germania.
Eu am răspuns că nu sunt împotriva oamenilor muncitori din
Germania ci doar împotriva conducătorilor şi a combinaţiilor
periculoase. El a spus că erau mulţi oameni muncitori în diviziile
germane care au luptat la ordin. Când i-a întrebat pe prizonierii care
proveneau din clasele muncitoare (aşa apare în procesul-verbal, dar el
probabil voia să spună „Partidul Comunist”) de ce luptau pentru Hitler,
ei au răspuns că executau ordinele.
El îi împuşca pe asemenea prizonieri.
***
Apoi, am sugerat că ar trebui să discutăm problema poloneză. El a fost

de acord şi m-a invitat pe mine să încep. Eu am spus că noi am declarat
război din cauza Poloniei. Polonia era deci Importantă pentru noi. Nimic
nu era mai important decât securitatea frontierei de vest a Rusiei. Dar
eu nu am dat chezăşie pentru frontiere. Voiam o discuţie de la inima la
inimă cu ruşii în legătură cu asta. Când mareşalul Stalin avea să simtă că
vrea să ne spună ce crede despre lucrul ăsta, problema putea fi discutată
şi puteam ajunge la o înţelegere, iar mareşalul trebuia să-mi spună ce
anume era necesar pentru apărarea frontierei de vest a Rusiei. După
acest război în Europa, care s-ar putea termina în 1944, Uniunea
Sovietică avea să fie copleşitor de puternică şi Rusia va avea o mare
răspundere în orice decizie pe care o va lua în legătură cu Polonia.
Personal, credeam că Polonia se putea deplasa mai spre vest, ca soldaţii
care iau doi paşi „la stânga apropiat.” Dacă Polonia îi călca pe germani
pe bătătură, nu aveam ce face, dar trebuia să existe o Polonie puternică.
Polonia era un instrument necesar în orchestra Europei.
Stalin a spus că poporul polonez îşi avea cultura şi limba lui care
trebuie să existe. Acesta nu putea fi extirpat.
„Trebuie să încercăm să trasăm linii de frontieră?” am întrebat eu.
798
„Da”.
„Eu nu am mandat din partea Parlamentului şi cred că nici Preşedintele
nu are, ca să definim vreo linie de frontieră. Dar am putea acum, la
Teheran, să vedem dacă noi, cei trei şefi de guverne, lucrând în
concordanţă, ne-am putea forma o politică pe care să o recomandăm
polonezilor şi să-i sfătuim să o accepte”.
Stalin a întrebat dacă asta era posibil fără participarea polonezilor. Eu
am spus, „Da” şi că, după ce cădem de acord între noi, putem să ne
ducem la polonezi mai târziu. Domnul Eden a remarcat în legătură cu
asta că a rămas foarte uluit de afirmaţia lui Stalin, din după-amiaza
aecea, că polonezii s-ar putea deplasa spre vest până la Oder. El vedea în
asta o speranţă şi era foarte încurajat. Stalin a întrebat dacă noi credeam
că el avea să înghită Polonia. Eden a spus că el nu ştia cât voiau să îngjită
ruşii. Cât vor lăsa nedigerat? Stalin a spus că ruşii nu vor nimic din ce
aparţine altor popoare, deşi s-ar putea să muşte ceva din Germania.
Eden a spus că Polonia ar putea câştiga în vest ceea ce a pierdut în est.
Stalin a replicat că e posibil, dar el nu ştie despre ce e vorba. Atunci, eu
am demonstrat, cu ajutorul a trei chibrituri, ideea mea despre mişcarea
Poloniei spre vest. Acest lucru i-a plăcut lui Stalin şi, în această
atmosferă, grupul nostru s-a despărţit pe moment.
***
Dimineaţa de 29 a fost ocupată de o conferinţă a şefilor militari

britanici, soviet ici şi americani. Cum ştiam că Roosevelt şi Stalin au avut
deja o conversaţie particulară şi stăteau de fapt în aceeaşi ambasadă, am
sugerat că preşedintele şi cu mine am putea lua prânzul împreună,
înainte de a doua şedinţă plenară din după-amiaza aceea. Roosevelt a
refuzat totuşi şi l-a trimis la mine pe Harriman să-mi explice că nu voia
ca Stalin să ştie că el şi cu mine ne întâlnim în particular. Am fost
surprins de lucrul ăsta, pentru că am considerat că trebuie să ne tratăm
unul pe celălalt cu aceeaşi încredere. După prânz, preşedintele a avut o
nouă întrevedere cu Stalin şi Molotov, la care s-au discutat multe
probleme importante, incluzând în spécial planul domnului Roosevelt
pentru guvernarea lumii posthelice. Aceasta ar urma să fie realizată de
cei „Patru poliţişti” şi” anume U.R.S.S., Statele Unite, Marea Britanie şi
China. Stalin n-a reacţionat favorabil la asta. El a spus că cei „Patru
poliţişti” nu vor fi acceptaţi cu plăcere de naţiunile mici din Europa. El
799
nu credea că China va fi foarte puternică la sfârşitul războiului şi, chiar

dacă va fi, popoarele europene vor avea resentimente dacă li s-ar
impune autoritatea Chinei. În acest sens, conducătorul sovietic a dovedit
desigur că prevedea mai bine viitorul şi că avea un mai bun simţ al
valorilor decât preşedintele. Când Stalin a propus, ca o alternativă, să
existe un comitet pentru Europa şi un altul pentru Orientul îndepărtat,
iar comitetul european să fie format din Britania, Rusia, Statele Unite şi
posibil una sau alta dintre naţiunile europene – preşedintele a replicat
că asta ar fi ceva similar cu ideea mea despre crearea unor comitete
regionale, unul pentru Europa, unul pentru Orientul îndepărtat şi unul
pentru America. Se pare că el nu a înţeles clar că eu mă gândeam şi la un
Consiliu Suprem al Naţiunilor Unite, care să fie compus din cele trei
comitete regionale. Cum nu am fost informat decât mult mai târziu
despre discuţiile care au avut loc, nu am putut să corectez această
prezentare eronată.
Înainte de începerea celei de a doua şedinţe plenare a noastră, la ora
patru, am prezentat, la ordinul regelui, Spada de Onoare pe care
Majestatea Să a creat-o şi a pus să fie făurită pentru comemorarea
glorioasei apărări a Stalingradului. Marele hol exterior era plin de ofiţeri
şi soldaţi ruşi. Când, după câteva cuvinte explicative, am înmânat
splendida armă lui Stalin, el a ridicat-o la buze cu un gest foarte
impresionant, şi a sărutat teaca. I-a trecut-o apoi lui Molotov, care a
scăpat-o. A fost dusă afară din sală cu mare solemnitate, de o gardă de
onoare rusă. Când această procesiune s-a depărtat, l-am văzut pe
preşedinte şezând într-o parte a sălii, vizibil mişcat de ceremonie. Ne-
am dus apoi în camera de conferinţe şi ne-am aşezat la locurile noastre,
la masa rotundă, de data asta cu toţi şefii de Stat Major, care acum
raportau rezultatul muncii lor de dimineaţă.
În discuţiile care au urmat, i-am amintit lui Stalin despre cele trei
condiţii de care depindea succesul operaţiunii „Overlord”. Mai întâi,
trebuie să obţinem o reducere satisfăcătoare a forţei aeriene de luptă
germane în nord-vestul Huropei, între perioada de acum, şi data
asaltului. În al doilea rând, rezervele germane din Franţa şi Ţările de Jos
trebuie să nu fie, în ziua asaltului, mai mari de douăsprezece divizii
mobile în plină putere şi de primă calitate. În al treilea rând, trebuie ca
germanilor să le fie imposibil să transfere de pe alte fronturi mai mult
de cincisprezece divizii de primă calitate, în primele şaizeci de zile ale
operaţiunii. Pentru a obţine aceste condiţii, va trebui să ţinem cât mai
800
mulţi germani posibil în Italia şi Iugoslavia. Dacă Turcia ar intra în

război, aceasta ar fi un ajutor în plus, dar nu o condiţie esenţială.
Germanii, care se află acum în Italia, au venit în cea mai mare parte din
Franţa. Dacă slăbim presiunea în Italia, ei se vor întoarce din nou.
Trebuie să continuăm să angajăm inamicul pe singurul front unde
putem lupta acum cu el. Dacă îi angajăm cât se poate de puternic, în
lunile de iarnă, în Mediterana, aceasa ar aduce cea mai mare contribuţie
posibilă la crearea condiţiilor necesare pentru succesul operaţiunii
„Overlord”.
Stalin a întrebat ce se va întâmpla dacă vor exista treisprezece sau
paisprezece divizii mobile în Franţa şi mai mult de cincisprezece
eliberate de pe alte fronturi. Acest lucru va înlătura acţiunea „Overlord”?
Am spus: „Nu, desigur că nu”.
Înainte de a ne despărţi, Stalin s-a uitat la mine peste masă şi a zis: „Aş
vrea să pun o întrebare foarte directă domnului prim-ministru, în
legătură cu «Overlord». Primul-ministru şi Statul Major britanic cred cu
adevărat în «Overlord*?” Am replicat: „Dacă se împlinesc condiţiile mai
sus menţionate când va veni vremea, va fi datoria noastră fermă să
aruncăm peste Canal toată forţa noastră, până la ultima fărâmă.”. Cu
asta, ne-am despărţit.
Capitolul VII
TEHERAN: DIFICULTATE ŞI CONCLUZII
Ziua de 30 noiembrie a fost pentru mine încărcată şi memorabilă,

împlineam şaizeci şi nouă de ani şi aproape terminasem tranzacţiile
pentru un lucru foarte important, care mă preocupa din totdeauna.
Faptul că preşedintele avea contacte particulare cu mareşalul Stalin, că
locuia la ambasada sovietică şi că a evitat tot timpul să mă vadă pe mine
singur de când am plecat de la Cairo, în ciuda relaţiilor noastre strânse
de până acum şi a modului în care treburile noastre vitale se împleteau,
m-a făcut să încerc să am o întâlnire directă, personală, cu Stalin.
Simţeam că liderul rus nu avea o impresie justă despre atitudinea
britanică. În mintea lui, se forma ideea că, pentru a mă exprima scurt,
„Churchill şi Statul Major britanic vor să oprească operaţiunea
«Overlord», dacă pot, pentru că, în schimb, vor să invadeze Balcanii…”
Era de datoria mea să înlătur această dublă greşeală.”
801
Data operaţiunii „Overlord” depindea de mişcările unui număr relativ

redus de vase de debarcare. Aceste vase de debarcare nu erau angajate
în nicio debarcare în Balcani. Preşedintele ne-a angajat într-o
operaţiune împotriva japonezilor în Golful Bengal. Dacă aceasta era
anulată, ar exista destule vase de debarcare pentru tot ceea ce doresc eu
şi anume, putere amfibic pentru debarcarea a două divizii împotriva
rezistenţei în acelaşi timp pe coastele Italiei sau sudului Franţei, şi să
realizăm şi „Overlord” aşa cum s-a plănuit, în mai. Am căzut de acord cu
preşedintele ca mai să fie luna aleasă, iar el a abandonat data specificată
de 1 mai. Acest lucru mi-ar da timpul de care aveam nevoie. Dacă l-aş
putea convinge pe preşedinte să renunţe la promisiunea făcută lui Cian
Kai-Şi şi să abandoneze planul cu Golful Bengal, care nici nu a fost
menţionat la conferinţa noastră de la Teheran, ar exista suficiente vase
de debarcare, atât pentru Mediterana cât şi pentru o acţiune „Overlord”
punctuală. În realitate, marea debarcare a început la 6 iunie, dar această
dată a fost decisă mult mai târziu, nu la cererea mea, ci din cauza lunii şi
a vremii. Eu am reuşit de asemeni, când ne-am întors la Cairo, după cum
se va vedea, să-l conving pe preşedinte să abandoneze acţiunea din
Golful Bengal. Consider deci că am obţinut ceea ce am crezut că este
imperativ. Dar la Teheran acest lucru era departe de a fi sigur în această
dimineaţă de noiembrie. Eram hotărât că Stalin trebuia să ştie
principalele fapte. Nu am considerat că sunt îndreptăţit să-i spun că
preşedintele şi cu mine am căzut de acord asupra lunii mai pentru
„Overlord”, Ştiam că Roosevelt voia să-i spună personal lucrul acesta la
prânzul care avea să urmeze după convorbirea mea cu mareşalul.
Cele cp urmează se bazează pe procesul-verbal întocmit de maiorul
Birse, interpretul meu de încredere, în legătură cu discuţia mea
particulară cu Stalin.
***
Am început prin a-i aminti mareşalului că eram pe jumătate american

şi că aveam o mare afecţiune pentru poporul american. Că ceea ce
aveam de spus nu trebuia înţeles ca o defăimare a americanilor şi voi fi
perfect loial faţă de ei, dar că era mai bine ca unele lucruri să fie spuse
direct între două persoane.
Noi aveam o preponderenţă în trupe faţă de americani în Mediterana.
Erau acolo de două sau trei ori mai multe trupe britanice decât
802
americane. De aceea, aveam grijă ca armatele din Mediterana să nu fie

schilodite, dacă lucru acesta se putea evita. Voiam să le folosesc tot
timpul. În Italia erau vreo treisprezece sau paisprezece divizii, din care
nouă sau zece erau britanice. Erau două armate, Armata a Cincea, anglo-
americană, şi Armata a Opta, care era în întregime britanică. Lucrurile s-
au prezentat în sensul că trebuia să alegem între menţinerea datei
operaţiunii „Overlord” sau continuarea operaţiunii în Mediterana. Dar
aceasta nu era toată povestea. Americanii voiau să-mi asum o
operaţiune amfibie în Golful Bengal, în martie, împotriva japonezilor. Eu
nu eram încântat de aşa ceva. Dacă aveam vasele de debarcare necesare
pentru Golful Bengal, în Mediterana am avea destule ca să facem tot ce
doream acolo şi să putem menţine o dată timpurie pentru „Overlord”,
dar nu între data din Golful Bengal şi „Overlord”. Totuşi americanii ne-
au impus o dată fixă pentru „Overlord”, iar operaţiunile în Mediterana
au suferit în ultimele două luni. Armata noastră din Italia e cumva
dezamăgită de scoaterea a şapte divizii. Noi am trimis acasă trei divizii,
iar americanii patru din ale lor, toate pentru pregătirea operaţiunii
„Overlord”. De aceea, nu am putut să ne folosim pe deplin de prăbuşirea
Italiei. Dar asta a dovedit totodată sinceritatea pregătirilor noastre
pentru „Overlord”. Stalin a spus că asta era bine.
Apoi, m-am întors la problema vaselor de debarcare şi am explicat din
nou cum şi de ce constituiau ele un impediment. Aveam suficiente trupe
în Mediterana, chiar şi după scoaterea celor şapte divizii, iar în Regatul
Unit va fi creată o armată de invazie anglo-americană suficicntă. Totul se
învârtea în jurul vaselor de debarcare. Când Stalin a făcut, două zile mai
târziu, anunţul lui uluitor, că Rusia va intra în război împotriva Japoniei,
după capitularea lui Hitler, eu le-am sugerat imediat americanilor ca
trebuie să găsească mai multe vase de debarcare pentru operaţiunile
aire ni s-au cerut să le realizăm în Oceanul Indian, sau că ar putea
trimite nişte vase de debarcare din Pacific, care să ajute la primul
transport pentru „Overlord”. În acest caz, ar putea fi destule vase pentru
toţi. Dar americanii erau foarte sensibili în legătură cu Pacificul. Eu le-
am subliniat că Japonia va fi bătută mult mai repede dacă Rusia se
alătura în război împotriva ci şi că, de aceea, ar putea să-şi permită să ne
dea mai mult ajutor.
Problema între mine şi americani era de fapt una foarte măruntă. Nu
era vorba că eu nu mă înfierbântam după „Overlord”. Eu doream să
obţin ce aveam nevoie în Mediterana şi, în acelaşi timp, să mă ţin de data
803
pentru „Overlord”. Amănuntele trebuiau clarificate între Statele Majore

şi eu am sperat că acest lucru putea fi făcut la Cairo. Din nefericire, Cian
Kai-Şi fusese acolo şi problemele chineze ne-au răpit aproape tot timpul.
Dar eram sigur că, până la urmă, se vor găsi vase de debarcare pentru
toţi.
Acum, despre operaţiunea „Overlord”. Britanicii vor avea gata pentru
data fixată din mai sau iunie, aproape şaisprezece divizii cu trupele lor
de corp, trupe pentru vasele de debarcare, antiaeriană şi servicii, un
total de ceva peste jumătate de milion de oameni. Acestea vor fi unele
dintre cele mai bune trupe ale noastre, inclusiv oameni atrenaţi în luptă
în Mediterana. În plus, britanicii vor avea tot ce era necesar din partea
Marinei Regale pentru manevrarea transportului şi protejarea armatei;
va mai exista şi forţa aeriană metropolitată, de circa 4000 de avioane
britanice de primă linie, în continuă acţiune. Acum începea aducerea
trupelor americanc. Până acum, ei au trimis în special aviatori şi provizii
pentru armată, dar în următoarele patru, cinci luni, cred că vor sosi cam
150000 de oameni, sau mai mulţi, în fiecare lună, ajungând la un total de
şapte, opt sute de mii până în mai. Înfrângerea submarinelor în Atlantic
a făcut posibilă această mişcare. Eu eram în favoarea lansării operaţiunii
în sudul Franţei, cam în acelaşi timp cu „Overlord” sau în orice moment
care s-ar considera potrivit. Ar trebui să reţinem în Italia trupele
inamice, iar dintre cele douăzeci şi două sau douăzeci şi trei de divizii
din Mediterana, cât de multe posibil ar trebui să meargă în sudul
Franţei, iar restul să rămână în Italia.
În Italia era iminentă o mare bătălie. Generalul Alexander avea sub
comanda lui circa o jumătate de milion de oameni. Erau treisprezece sau
paisprezece divizii Aliate, împotriva a nouă sau zece germane. Vremea a
fost rea, podurile au fost luate de apă, dar în decembrie aveam de gând
să împingem înainte Armata a Opta cu generalul Montogomery în
frunte. Se va face o debarcare cu amfibii în apropiere de râul Tibru. Între
timp, Armata a Cincea va fi angajată ferm să ţină inamicul. S-ar putea
transforma într-o miniatură a Stalingradului. Nu aveam de gând să
înaintăm în partea largă a Italiei, ci să ţinem piciorul îngust.
Stalin a spus că trebuie să mă avertizeze că Armata Roşie depindea de
succesul invaziei noastre în nordul Franţei. Dacă nu va avea loc o
operaţiune în mai 1944, atunci Armata Roşie va gândi că nu va mai avea
loc nicio operaţiune în acel an. Vremea va fi proastă şi vor fi dificultăţi
de transport. Dacă operaţiunea nu va avea loc, el nu dorea ca Armata
804
Roşie să fie dezamăgită. Dezamăgirea nu făcea dacât să creeze

resentimente. Dacă nu va fi o schimbare importantă în războiul din
Europa în 1944, va fi foarte greu pentru ruşi să continue. Erau obosiţi de
război. El se temea că s-ar putea dezvolta un sentiment de izolare în
rândul trupelor lui. De aecea, a încercat să afle dacă operaţiunea
„Overlord” va fi întreprinsă la timp, aşa cum s-a promis. Dacă nu, el va
trebui să ia măsuri pentru evitarea resentimentelor în Armata Roşie.
Acest lucru era foarte important.
Eu am spus că „Overlord” va avea loc, cu condiţia ca inamicul să nu
aducă în Franţa trupe mai numeroase decât pot aduna acolo britanicii şi
americanii. Dacă germanii ar avea treizeci sau patruzeci de divizii în
Franţa, eu nu credeam că forţa pe care o puteam trece noi peste Canal ar
putea rezista. Eu nu mă temeam de debarcarea pe mai ci de ceea ce se
putea întâmpla după treizeci, cincizeci de zile. Totuşi, dacă Armata Roşie
angaja inamicul iar noi îl ţineam în Italia şi eventual dacă turcii intrau în
război, atunci cred că puteam câştiga.
Stalin a spus că primii paşi ai operaţiunii „Overlord” vor avea un efect
bun asupra Armatei Roşii, iar dacă el ar şti că va avea loc în mai sau
iunie, el ar putea deja pregăti lovituri împotriva Germaniei. Primăvara
era timpul cel mai potrivit. Lunile martie şi aprilie erau luni de relaxare,
timp în care el ar putea concentra trupe şi materiale, iar în mai şi iunie
ar putea ataca. Germanii nu vor avea trupe pentru Franţa. Transferarea
diviziilor germane spre răsărit era continuă. Germanii se temeau de
frontul lor de est, pentru că acesta nu avea un Canal care să trebuiască
să fie traversat şi nu exista o Franţa în care să intre. Germanii se temeau
de înaintarea Armatei Roşii. Armata Roşie va înainta, dacă va vedea că
primeşte un ajutor din partea Aliaţilor. A întrebat când va începe
operaţiunea „Overlord”.
Am spus că nu pot dezvălui data operaţiunii „Overlord” fără acordul
preşedintelui; dar că răspunsul va fi dat la prânz şi cred că el va fi
satisfăcut.
***
După un scurt interval, Stalin şi cu mine ne-am îndreptat separat spre

locuinţa preşedintelui, la prânzul „Celor trei” (cu interpreţii noştri), la
care ne invitase. Roosevelt i-a spus atunci că am căzut amândoi de acord
ca operaţiunea „Overlord” să fie lansată în cursul lunii mai. Stalin era
805
evident foarte mulţumit şi uşurat de acest angajament solemn şi direct

pe care îl luam amândoi. Conversaţia s-a îndreptat asupra unor subiecte
mai uşoare şi singurul lucru pe care trebuie să îl notez este problema
ieşirii Rusiei la mări şi oceane. Eu m-am gândit totdeauna că era un
lucru greşit, capabil să dea naştere unor conflicte dezastruoase, dacă
unei ţări cu un asemenea teritoriu ca Imperiul rusesc, cu o populaţie de
aproape două sute de milioane, i se interzicea în lunile de iarnă orice
acces efectiv în apele largi.
După un scurt interval, a început a treia şedinţă plenară, ca şi înainte, la
ambasada rusă, la ora patru. Era prezentă toată lumea şi număram
aproape treizeci de persoane. Generalul Brooke a anunţat atunci că,
după o şedinţă combinată, şefii de Stat Major ai Statelor Unite şi cei
britanici ne-au recomandat să lansăm operaţiunea „Overlord” în luna
mai, „împreună cu o operaţiune de spirjin împotriva sudului Franţei, pe
cea mai mare scară permisă de vasele de debarcare ce vor fi disponibile
în momentul respectiv.” Stalin a spus că înţelege importanţa deciziei şi
dificultăţile inerente realizării ei. Perioada periculoasă pentru
operaţiunea „Overlord” se va produce după debarcare. În acel moment,
germanii ar putea transfera trupe din est pentru a crea dificultăţi
maxime pentru „Overlord”. Pentru a împiedica orice mişcare din est a
unor forţe germane considerabile, el se angaja să organizeze o ofensivă
rusă pe scară mare în mai. Eu am întrebat dacă vor exista dificultăţi
între cele trei State Majore privind planurile de acoperire. Stalin a
explicat că ruşii au folosit în mod considerabil păcălirea inamicului cu
machete de tancuri, avioane şi aerodromuri. Inducerea în eroare s-a
dovedit şi ea eficientă. El era de acord că Statele Majore să colaboreze în
scopul găsirii în comun a unor planuri de acoperire şi inducere în
eroare. „În război, am spus eu, adevărul este atât de preţios încât trebuie
păzit cu o gardă de minciuni.” Stalin şi camarazii lui au apreciat mult
această remarcă atunci când a fost tradusă şi, cu această notă de veselie,
s-a încheiat conferinţa noastră oficială.
***
Până acum, ne-am adunat la conferinţe sau mese la ambasada

sovietică. Am pretins totuşi că trebuie să fiu şi eu gazdă la al treilea
dineu care să se ţină la legaţia britanică. Lucrul nu putea fi disputat.
Marea Britanie şi eu însumi eram primii la alfabet şi, ca vârstă, eu aveam
806
mai mult cu patru sau cinci ani decât Roosevelt sau Stalin. Dintre cele
trei guverne, al nostru exista cu secole înaintea celorlalte; aş fi putut
adăuga, dar n-am făcut-o, că noi eram de cel mai mult timp în război; şi,
în sfârşit, 30 noiembrie era ziua mea de naştere. Aceste argumente, în
special ultimul, au fost concludente şi toate pregătirile au fost făcute de
ministrul nostru, pentru un dineu de aproape patruzeci de persoane,
incluzându-i nu doar pe şefii politici să militari ci şi pe unii dintre
funcţionarii superiori. Poliţia politică sovietică N. K. V. D. A insistat să
percheziţioneze legaţia britanică de sus şi până jos, uitându-se după
fiecare uşă şi sub fiecare pernă, înainte ca Stalin să apară; iar circa
cincizeci de poliţişti ruşi înarmaţi, sub comanda generalului lor, Sr-au
postat lângă toate uşile şi ferestrele. Cei de la serviciul de securitate
american erau şi ei foarte vizibili. Totuşi, totul s-a petrecut agreabil.
Stalin, sosit cu o pază puternică, era în cea mai bună stare de spirit, iar
preşedintele, în scaunul lui cu rotile, ne zâmbea tuturor cu plăcere şi
bunăvoinţă.
Aceasta a fost o ocazie memorabilă în viaţa mea. În dreapta mea şedea
preşedintele Statelor Unite, în stânga stăpânul Rusiei. Împreună,
controlau o mare preponderenţă în forţele navale ale lumii şi trei
sferturi din forţele ei aeriene şi puteau conduce armate de aproape
douăzeci de milioane de oameni, angajaţi în cel mai teribil dintre
războiaiele care au existat până acum în istoria umană. Nu puteam să nu
mă bucur de lungul drum pe care l-am făcut pe calea spre victorie, din
vara lui 1940, când rămâseserăm singuri şi, în afară de marină şi aviaţie,
eram practic neînarmaţi împotriva triumfătoarei şi neatinsei puteri a
Germaniei şi Italiei, care aveau aproape toată Europa şi resursele
acesteia în mâinile lor. Domnul Roosevelt mi-a dat cadou de aniversare
un frumos vas de porţelan persan, care, deşi s-a spart în bucăţele în
drumul spre casă, a fost minunat reconstituit şi e una dintre comorile
mele.
În timpul dineului, am avut o conversaţie foarte plăcută cu ambii mei
auguşti oaspeţi: Stalin a repetat întrebarea pe care a pus-o la conferinţă:
„Cine va comanda operaţiune «Overlord»?” Eu am spus că preşedintele
nu s-a hotărât încă, dar că eu eram aproape sigur că va fi generalul
Marshall, care şedea nu prea departe, în partea opusă nouă, şi aşa fusese
şi până acum. Era evident foarte bucuros auzind asta. El a vorbit atunci
de generalul Brooke. El considera că acestuia nu-i plăceau ruşii. Fusese
foarte abrupt şi dur cu ei la prima întâlnire de la Moscova din august
807
1942. L-am liniştit, asigurându-l că militarii pot fi duri şi tăioşi cu colegii

lor de profesie când se ocupă de probleme de război. Stalin a spus că de
asta îi place şi mai mult. El l-a privit intens pe Brooke în partea opusă a
camerei.
Când a venit vremea, am propus un toast în sănătatea iluştirlor noştri
oaspeţi, iar preşedintele mi-a urat mie sănătate şi la mulţi ani fericiţi. A
fost urmat de Stalin care a vorbit în acelaşi sens.
Apoi s-au propus numeroase toasturi neoficiale, după obiceiul rusesc,
care este desigur foarte potrivit unor banchete de felul ăsta. Hopkins a
ţinut un discurs învelit într-un ton vesel, în cursul căruia a spus că
făcuse „un foarte lung şi atent studiu al Constituţiei britanice, care este
nescrisă, şi a Cabinetului de Război, a cărui autoritate şi compoziţie nu
sunt definite specific.” Ca rezultat al studiului, a spus el, „am înţeles că
prevederile Constituţiei britanice şi puterile Cabinetului de Război sunt
exact ceea ce vrea Winston Churchill să fie în orice moment dat”. Asta a
provocat un râs general. Cititorul acestei povestiri ştie cât de puţin
adevăr era în această afirmaţie glumeaţă. E adevărat că am primit o
măsură de sprijin loial în conducerea războiului din partea
Parlamentului şi a colegilor mei de Cabinet, care ar putea fi fără
precedent, şi că erau foarte puţine probleme mari în care să mă
contrazică, dar am amintit cu oarecare mândrie celor doi mari camarazi
ai mei, în mai multe ocazii, că eram singurul din trinitatea noastră care
putea în orice moment să fie înlăturat de la putere de un vot al Camerei
Comunelor liber alese prin sufragiu universal, sau puteam fi controlat zi
de zi de opinia unui Cabinet de Război reprezentând toate partidele din
stat. Legislatura preşedintelui era fixă, dar puterile lui, nu doar ca
preşedinte ci şi în calitate de comandat-şef, erau aproape absolute în
cadrul Constituţiei americane. Stalin părea să fie, şi era cu siguranţă în
acel moment, atoputernic în Rusia. Ei puteau ordona; eu trebuia să
conving şi să atrag. Eram bucuros că lucrurile stăteau aşa. Procesul era
laborios, dar nu aveam motive să mă plâng de felul cum acţiona.
Pe măsură ce se desfăşura dineul, au mai fost cuvântări şi majoritatea
figurilor principale, inclusiv Molotov şi generalul Marshall, şi-au adus
contribuţia. Dar cuvântarea care mi-a rămas în memorie a venit de la
generalul Brooke. Citez relatarea pe care a fost atât de amabil să mi-o
scrie.
„La jumătatea dineului, a spus el, preşedintele, foarte amabil, a toastat
în sănătatea mea, referindu-se la vremea când tatăl meu l-a vizitat pe
808
tatăl lui la Hyde Park. Tocmai când termina şi mă gândeam ce uşor îmi
va fi să răspund la vorbe atât de bune, Stalin s-a ridicat şi a spus că va
încheia toastul. Atunci, el a început să spună că eu nu am reuşit să arăt
adevărate sentimente de prietenie faţă de Armata Roşie, că nu apreciam
cu adevărat calităţile ei şi că speră că în viitor voi putea arăta mai multă
camaraderie faţă de soldaţii Armatei Roşii!
Am fost foarte surprins de aceste acuzaţii, întrucât nu-mi dădeam
seama pe ce se bazau. Totuşi, am văzut destul din Stalin până acum ca să
ştiu că, dacă aş rămâne pasiv ascultând aceste insulte, aş pierde orice
respect pe care l-ar fi putut avea vreodată pentru mine şi că va continua
asemenea atacuri şi în viitor.
De aceea, m-am ridicat să-i mulţumesc profund preşedintelui pentru
cuvinteie foarte bune şi apoi m-am întors spre Stalin cu aproximativ
următoarele cuvinte:
«Acum, domnule mareşal, pot să mă ocup de toastul dumneavoastră.
Sunt surprins că aţi considerat necesar să ridicaţi împotriva mea
acuzaţii care sunt total nefondate. Vă aminţiti că azi-dimineaţă, când
discutam planuri de acoperire, domnul Churchill a spus că «în război,
adevărul are o escortă de minciuni». Vă veţi aminti de asemeni că chiar
dumneavoastră ne-aţi spus că, în toate marile ofensive, intenţiile
adevărate le păstraţi ascunse de lumea din afară. Ne-aţi spus că toate
machetele de tancuri şi de avioane erau totdeauna masate pe acele
fronturi care nu erau de un interes imediat, în timp ce adevăratele
intenţii erau învăluite într-o mantie a secretului total.
Ei bine, domnule mareşal, aţi fost indus în eroare de machetele de
tancuri şi de avioane şi nu aţi văzut acele sentimente de adevărată
prietenie pe care le am pentru Armata Roşie, nici nu aţi văzut
sentimentele de adevărată camaraderie pe care le am’faţă de toţi
membrii ei.» „
În timp ce acestea se traduceau de către Pavlov, frază cu frază, lui
Stalin, i-am urmărit cu atenţie expresia. Era inscrutabil. Dar, la sfârşit, s-
a întors spre mine şi a spus cu evidentă bucurie: „îmi place omul ăsta.
Pare sincer. Trebuie să stau de vorbă cu el mai târziu…”
În cele din urmă, ne-am mutat în anticameră, iar aici toată lumea se
mişca în grupuri schimbătoare. Am simţit că era un sentiment mai mare
de solidaritate şi bună camaraderie decât atinsesem până acum în
Marea alianţă. Nu-i invitasem pe Randolph şi pe Sarah la dineu, deşi au
intrat când s-a ţinut toastul pentru aniversarea mea, dar acum Stalin i-a
809
zărit şi i-a salutat foarte călduros şi, desigur, preşedintele îi cunoştea

bine. Mişcându-mă în jur, l-am văzut pe Stalin într-un mic grup, faţă-n
faţă cu „Brookie” cum îi spuneam eu. Relatarea generalului continuă:
„Când am ieşit din cameră, primul-ministru mi-a spus că se simţise
cumva nervos gândindu-se la ce am să mai zic, când m-am referit la
«adevăr» şi «minciuni». Totuşi, el m-a încurajat, spunând că răspunsul
meu la toast a avut un efect bun asupra lui Stalin. Atunci, am decis să
revin la atac în anticameră. M-am dus la Stalin şi i-am spus cât de
surprins şi îndurerat eram că a găsit necesar să-mi aducă asemenea
acuzaţii în toastul lui. El a răspuns imediat prin Pavlov: «Cele mai bune
prietenii sunt cele bazate pe înţelegeri greşite», şi mi-a strâns călduros
mâna…”
Mi se părea că toţi norii dispăruseră şi că, de fapt, încrederea lui Stalin
în prietenul meu era stabilită pe o bază de respect şi bunăvoinţă, care a
rămas neclintită cât am lucrat împreună.
Trebuie să fi fost două după miezul nopţii, când ne-am despărţit în
sfârşit. Mareşalul s-a resemnat cu escorta lui şi a plecat, iar preşedintele
a fost condus la apartamentul lui din ambasada sovietică. M-am dus la
culcare obosit dar mulţumit, fiind sigur, că s-a făcut numai bine. Cu
siguranţă că, pentru mine, a fost o aniversare fericită.
***
La 1 decembrie discuţiile noastre lungi şi dure de la Teheran s-au

încheiat. Concluziile militare au stabilit în ansamblu viitorul războiului.
Invazia peste Canal a fost fixată pentru mai, depinzând bineînţeles de
flux şi de lună. Debarcarea urma să fie ajutată de o ofensivă rusă
reînnoită. La prima vedere, mi-a plăcut propusa debarcare pe malul
sudic francez cu o parte a armatelor Aliate din Italia. Proiectul nu a fost
examinat în amănunt, dar faptul că atât americanii cât şi ruşii erau în
favoarea lui, făcea mai uşoară asigurarea vaselor de debarcare necesare
succesului campaniei noastre italiene şi capturării Romei, fără de care
operaţiunea ar fi fost un eşec. Eu ei? în desigur mai atras de sugestia
alternativă a preşedintelui, privind debarcarea spre dreapta din Italia,
prin Istria şi Triest, având ca ultim ţel să ajungă la Viena prin
trecătoarea de la Ljubijana. Toate acestea erau la distanţă de cinci sau
şase luni. Va fi timp suficient să facem o alegere definitivă, pe măsură ce
va avansa războiul general, mai ales dacă armatele noastre din Italia nu
810
vor fi paralizate din hpsa modestelor lor cereri de vase de debarcare.

Existau multe posibilităţi, amfibii şi semiamfibii. Mă aşteptam ca
operaţiunea aeropurtată din Golful Bengal să fie abandonată şi, după
cum se va vedea în capitolul următor, s-a dovedit că am avut dreptate.
Eram bucuros că s-au păstrat mai multe opţiuni importante. Eforturile
noastre importante aveau să fie reînnoite pentrxi a atrage Turcia în
război, cu tot ce putea însoţi acest fapt Ih Marea gee, şi decurgea din el
în zona Mării Negre. În această privinţă, aveam să fim dezamăgiţi.
Trecând în revistă întreaga scenă militară, când ne-am despărţit într-o
atmosferă de prietenie şi unitate în scopuri imediate, eu personal eram
foarte mulţumit.
Aspectele politice erau din nou mai îndepărtate şi speculative. Era clar
că acestea depindeau de rezultatele marilor bătălii care abia urmau să
fie date şi, după aceea, de starea de spirit a fiecărui Aliat când victoria
avea să fie câştigată. Nu ar fi fost drept ca, la Teheran, democraţiile
occidentale să-şi bazeze planurile pe bănuieli cu privire la atitudinea
Rusiei la ora triumfului şi când toate pericolele aveau să fie înlăturate.
Promisiunea lui Stalin de a intra în război împotriva Japoniei, de îndată
ce Hitler avea să fie răsturnat şi armatele lui învinse, era de cea mai
mare importanţă. Speranţa viitorului era în terminarea cât mai rapidă a
războiului şi în stabilirea unui instrument mondial care să evite un alt
război, bazat pe forţa combinată a trei mari puteri ai căror conducători
şi-au dat mâinile cu prietenie în jurul mesei.
Am obţinut o uşurare a situaţiei pentru Finlanda, care în ansamblu
funcţionează şi azi. Frontierele noii Polonii au fost în mare schiţate, atât
în est cât şi în vest. „Linia Curzon”, subiect de interpretare, în est, şi linia
Oder în vest, păreau să ofere un cămin adevărat şi de durată pentru
naţiunea poloneză, după toate suferinţele ei. În acea vreme, chestiunea
în legătură cu zona dintre râul Neisse de est şi cel de vest, care curg
împreună şi formează râul Oder, nu apăruse încă. Atunci când a izbucnit
în iulie 1945, în mod violent şi în condiţii total diferite, la Conferinţa de
la Potsdam, eu am declarat imediat că Marea Britanie aderă doar la
tributarul de est. Şi aceasta este în continuare poziţia mea.
Problema supremă privind tratamentul ce va fi acordat Germanici de
către învingători putea să constituie în acel moment, doar subiectul unei
„treceri în revistă preliminare a unei vaste probleme politice” şi, după
cum a descris-o Stalin, „foarte preliminară.” Trebuie amintii că eram în
mijlocul unei lupte înfricoşătoare cu forţa puterii naziste. Toate
811
nenorocirile războiului din jurul nostru şi toate frământările dintre

Aliaţi, privind pedepsirea duşmanului comun, toate acestea ne dominau
minţile. Proiectul tentativ al preşedintelui de împărţire a Germaniei în
cinci state autoguvernate şi două teritorii sub controlul Naţiunilor Unite,
era desigur cu mult mai acceptabil pentru Stalin decât propunerea
făcută de mine de izolare a Prusiei şi de constituire a Confederaţiei
Dunărene sau a unei Germanii de sud şi a unei Confederaţii Dunărene.
Acesta era punctul meu personal de vedere. Dar nu mă căiesc deloc că l-
am prezentat în condiţiile pe care le aveam la Teheran.
Ne temeam cu toţii de forţa unei Germanii unite. Prusia avea o mare
istorie a ei proprie. Ar fi fost posibil, gândeam eu, să facem cu ea o pace
dură dar onorabilă şi, în acelaşi timp, să refacem în forme moderne ceea
ce a fost în linii generale Imperiul austro-ungar, despre care se spusese
foarte bine că, „Dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat.” Aici ar fi
vorba de o mare regiune, în care nu ar domni doar pacea ci şi prietenia,
şi care s-ar putea realiza mult mai repede decât orice altă Soluţie. Astfel,
s-ar putea forma o Europă unită, în care învingători şi învinşi să poată
găsi o bază sigură pentru viaţă şi libertate pentru milioanele de oameni
frământaţi.
Nu simt nicio ruptiiră în continutitatea gândurilor mele în această sferă
imensă. Dar schimbări vaste şi dezastruoase au căzut pe capul nostru în
domeniul realului. Frontierele poloneze există doar cu numele, iar
Polonia zace tremurând în strânsoarea ruso-comunistă. Germania a fost
într-adevăr împărţită, dar numai într-o diviziune hidoasă, în zone de
ocupaţie militară. Despre această tragedie nu se poate spune decât că
NU POATE DURA.
Capitolul VIII
CARTAGINA ŞI MARRAKECH
Ia 2 decembric, m-am întors la Cairo de la Teheran şi am fost din nou

instalat în vila de lângă piramide. Preşedintele a sosit în aceeaşi seară şi
ne-am reluat discuţiile intime în legătură cu întreaga scenă a războiului
şi cu convorbirile noastre cu Stalin. Între timp, şefii Statului Major
Combinat, după ce s-au împrospătat cu o vizită la Ierusalim în drumul
de întoarcere de la Teheran, aveau să-şi continue discuţiile despre
treburile lor importante de a doua zi. Amiralul Mountbatten s-a întors în
812
India după ce a prezentat planul revizuit pe care fusese instruit să-l facă
pentru un atac cu amfibii în insulele Andaman (Operaţiunea „Corsar”).
Aceasta ar absorbi vasele de debarcare vital necesare, ce-i fuseseră
trimise deja din Mediterana. Am dorit să fac o ultimă încercare de a-i
câştiga pe americani la acţiunea alternativă împotriva insulei Rhodos.
În scara următoare, am cinat din nou cu preşedintele. Eden era cu
mine. Am rămas la masă până după miezul nopţii, discutând încă
punctele noastre de divergenţă. Eu împărtăşeam punctul de vedere al
şefilor noştri de Stat Major, care erau foarte îngrijoraţi de promisiunea
pe care preşedintele i-o făcuse generalisimului Cian Kai-Şi înainte de
Teheran, de a lansa în curând un atac aerian în golful Bengal. Acest lucru
ar fi măturat speranţele şi planurile mele de a ocupa Rhodos; de care,
după părerea mea, depindea în mare măsură intrarea Turciei în război.
Dar Roosevelt era în favoarea acelei operaţiuni. Când şefii noştri de Stat
Major au ridicat problema în conferinţele militare, Statele Majore
americane pur şi simplu au refuzat să discute chestiunea. Spuneau că
preşedintele luase hotărârea şi ei nu aveau altă alegere decât să se
supună.
În după-amiaza zilei de 4 decembrie, am ţinut prima şedinţă plenară
după Teheran, dar am avansat foarte puţin. Preşedintele a început prin a
spune că trebuie să plece în 6 decembrie şi că toate rapoartele ambelor
părţi trebuiau să fie gata pentru înţelegerea finală, până în seara de
duminică 5 decembrie. În afară de chestiunea intrării Turciei în război,
singurul punct important părea a fi unul relativ neînsemnat şi anume
folosirea unei duzini de vase de debarcare şi echiparea lor. Era de
neînchipuit ca cineva să fie înfrânt de o chestiune atât de minoră şi el s-a
socotit obligat să spună că acest amănunt trebuie înlăturat.
Eu am spus că nu vreau să părăsesc Conferinţa cu îndoiala că delegaţia
britanică ar vedea cu mare nelinişte răspândirea noastră timpurie. Mai
erau multe probleme de o importanţă de primă categorie ce trebuiau
rezolvate. Două evenimente decisive avuseseră loc în ultimele câteva
zile. Mai întâi, Stalin proclamase în mod voluntar că Sovietele vor
declara război Japoniei în momentul când Germania va fi învinsă.
Aceasta ne-ar da baze mai bune decât am putea găsi vreodată în China şi
face cu atât mai important să ne concentrăm ca să transformăm
acţiunea „Overlord” într-un succes. Ar fi necesar ca Statele Majore să
analizeze cum va afecta acest fapt operaţiunile din Pacific şi din sud-
estul Asiei.
813
Al doilea eveniment de primă importanţă era decizia de a traversa

Canalul în mai. Eu însumi aş fi preferat o dată în iulie, dar eram hotărât
să fac tot ce-mi stătea în putere ca data din mai să devină un succes
deplin. Era o sarcină care le depăşea pe toate celelalte. Până la urmă,
aveau să participe la ea un milion de americani şi cinci sau şase sute de
mii de britanici. Erau de aşteptat bătălii îngrozitoare, pe o scară cu mult
mai mare decât orice am cunoscut până acum. Pentru a da cea mai mare
şansă operaţiunii „Overlord”, se considera necesară o debarcare pe
Riviera (nume de cod „Nicovala”) care să fie cât mai puternică. Mie mi se
pare că o criză a armatelor invadatoare va apare în a treizecea zi şi ar fi
esenţial să se ia toate măsurile, prin acţiuni în alte locuri, ca germanii să
fie împiedicaţi să-şi concentreze o forţă superioară împotriva capetelor
noastre de pod de pe plăji. De îndată ce forţele operaţiunilor „Overlord”
şi „Nicovala” vor ajunge în aceeaşi zonă, ele vor fi conduse de acelaşi
comandant.
Preşedintele, rezumând discuţiile, a întrebat dacă gândea corect că era
o înţelegere generală în următoarele puncte:
(a) Nu trebuie făcut nimic ce ar stânjeni acţiunea „Overlord”.
(b) Nu trebuie făcut nimic ce ar stânjeni acţiunea „Nicovala”.
(c) Cu orice mijloace, trebuie să adunăm destule vase de debarcare
pentru a opera în estul Mediteranei, dacă Turcia se alătură în război.
(d) Să i se spună amiralului Mountbatten să continue să facă tot ce
poate în golful Bengal) cu ceea ce i s-a alocat deja.
La acest ultim punct, am sugerat că s-ar putea să fie necesar să
retragem resurse de la Mountbatten pentru a întări operaţiunile
„Overlord” şi „Nicovala”. Preşedintele a spus că nu poate fi de acord.
Aveam o obligaţie morală să facem ceva pentru China şi el nu era
pregătit să renunţe la operaţiunea cu amfibii, decât pentru un motiv
foarte bun şi deja vizibil. Am răspuns că acest „motiv foarte bun” poate fi
oferit de suprema noastră aventură în Franţa. În momentul de faţă,
asaltul „Overlord” pornea doar cu o bază de trei divizii, pe când în Sicilia
noi am debarcat pe mail, în prima zi, nouă divizii. Principala operaţiune
avea o marjă foarte mică în prezent.
Revenind la atacul pe Riviera, mi-am exprimat părerea că ar trebui să
fie plănuit cu o forţă de asalt de cel puţin două divizii. Aceasta ar asigura
suficiente vase de debarcare pentru operaţiunea de luare prin flanc din
Italia şi de asemeni, dacă Turcia intra în război, să capturăm Rhodos.
Apoi am arătat că operaţiunile în sud-estul Asiei trebuie judecate în
814
legătură cu importanţa predominantă a operaţiunii „Overlord”. Am spus

că eram surprins de cererea de a se cuceri insulele Andaman, despre
care am aflat de la amiralul Mountbatten. Pe baza promisiunii lui Stalin
că Rusia va intra în război cu Japonia, operaţiunile din Comandamentul
Asiei de sud-est şi-au pierdut în mare măsură valoarea, în timp ce, pe de
altă parte, costul lor s-a ridicat într-o măsură prohibitivă.
Discuţia a continuat în legătură cu problema dacă trebuie să persistăm
sau nu în proiectul Andaman. Preşedintele s-a opus dorinţei britanice de
a-l abandona. Nu am ajuns la nicio concluzie, decât că şefii de Stat Major
au primit instrucţiuni să studieze operaţiunea în amănunt.
***
La 5 decembrie, ne-am întâlnit din nou, iar raportul Statelor Majore

Combinate a fost citit cu glas tare de preşedinte şi a fost de acord cu
acesta. Totul se redusese acum la chestiunea Orientului Îndepărtat.
Rhodos ieşise din vederi, iar eu m-am concentrat asupra obţinerii
vaselor de debarcare pentru „Nicovala” şi pentru Mediterana. Se
prezentase acum un factor nou. Aprecicrea Comandamentului din sud-
estul Asiei cu privire la forţele necesare atacului insulelor Andaman
fusese uluitoare. Preşedintele a spus că 14 000 de ostaşi ar trebui să fie
suficicnt. În orice caz, cei 50 000 de soldaţi propuşi au rupt cu siguranţă
şira apărării expediţiei în insulele Andaman, cel puţin în această şedinţă.
Pentru moment s-a căzut de acord ca Mountbatten să fie întrebat ce
operaţiuni amfibii îşi putea asuma pe o scară mai mică, cu presupunerea
că majoritatea vaselor de debarcare şi de asalt erau retrase din sud-
estul Asiei în următoarele câteva săptămâni. Astfel ne-am despărţit,
domnul Roosvelt rămânând foarte necăjit.
Înainte de a putea face altceva, impasul de la Cairo fusese invins. După-
amiază, preşedintele, consultându-se cu consilierii săi, a decis să
abandoneze planul cu insulele Andaman. El mi-a trimis un laconic mesaj
particular: „Corsarul a ieşit din vederile noastre”. Generalul Ismay îmi
aminteşte că atunci când i-am spus în mod criptic la telefon vestea
binevenită că preşedintele şi-a schimbat părerea şi îl va informa în acest
sens pe Cian Kai-Şi, am spus: „E un bărbat mai bun cel care îşi domină
spiritul decât cel care cucereşte un oraş”. Ne-am întâlnit cu toţii la 7.30
p.m., a doua seară, ca să trecem în revistă raportul final al Conferinţei.
Operaţiunea din sudul Franţei a fost aprobată oficial, iar preşedintele a
815
citit anunţul pentru generalisimul Cian Kai-Şi, în care îl informa despre

decizia sa de a abandona planul insulelor Andaman.
***
Unul dintre principalele scopuri ale Conferinţei noastre de la Cairo

fusese reluarea convorbirilor cu conducătorii turci. Eu i-am telegrafiat
preşedintelui Inonu la 1 decembrie, din Teheran, sugerându-i să ni se
alăture preşedintelui şi mie la Cairo. S-a aranjat ca şi Vâşinski să fie
prezent. Ideea acestei convorbiri a izvorât din întâlnirea dintre Eden şi
ministrul turc de Externe, la Cairo, la începutul lui noiembrie, când Eden
se întorcca acasă de la Moscova. Turcii au venit acum din nou la Cairo, la
4 decembrie, iar în a doua seară l-am invitat la cină pe preşedintele turc.
Oaspetele meu a dat dovadă de multă precauţie şi, în următoarele
întâlniri, a arătat în ce măsură consilierii lui erau încă impresionaţi de
maşina militară germană. Eu am făcut presiuni puternice. Cu Italia ieşită
din ai Ic, avantajele intrării Turciei în război erau vizibil crescute, iar
riscurile micşorate.
Turcii au plecat curând să raporteze Parlamentului. S-a căzut de acord
ca, între timp, specialiştii britanici să se adune şi să implementeze
primele stadii ale stabilirii unei forţe aliate în Turcia. Dar chesiunea a
rămas aici. Când a venit Crăciunul, eu mă resemnasem cu mentalitatea
Turciei.
În toate numeroasele noastre discuţii de la Cairo, preşedintele nu s-a
referit la chestiunea vitală şi urgentă a comandantului operaţiunii
„Overlord”, iar eu aveam impresia că aranjamentul nostru iniţial şi
înţelegerea mai erau valabile. Dar, în ziua dinaintea plecării lui din
Cairo, preşedintele mi-a comunicat decizia lui finală. Mergem în maşină
de la Cairo spre piramide. Atunci, mi-a spus, aproape ca din întâmplare,
că nu se poate lipsi de generalul Marshall, a cărui mare influenţă în
fruntea treburilor militare şi a conducerii războiului era de nepreţuit şi
indispensabilă conducerii cu succes a războiului. El a propus atunci să-l
numească pe Eisenhower la „Overlord” şi mi-a cerut părerea. I-am spus
că el trebuia să decidă, dar că şi noi avem cele mai bune păreri despre
generalui Eisenhower şi ne vom pune norocul în mâinile lui, cu
bunăvoinţă, din inimă.
Până în acel moment, mă gândeam la Eisenhower ca şef de Stat Major
al Armatei, în timp ce Marshall va comanda operaţiunea „Overlord”.
816
Eisenhower auzise şi el despre aşa ceva şi era foarte nefericit de

perspectiva de a părăsi Mediterana pentru Washington. Acum totul era
stabilit. Eisenhower la „Overlord”, Marshall rămânea la Washington, iar
un comandant britanic trebuia numit pentru Mediterana.
Întreaga poveste a îndelugatei amânări a preşedintelui şi a deciziei lui
finale este atinsă de biograful domnului Hopkins, care afirmă că
Roosevelt a luat hotărârea duminică 5 decembrie, „în ciuda sfatului
aproape nerăbdător al lui Hopkins şi Stimpson, împotriva cunoscutei
preferinţe, atât a lui Stalin cât şi a lui Churchill, împotriva propriei sale
înclinaţii proclamate.” Apoi, domnul Sherwood citează următorul extras
dintr-o notă pe care a căpătat-o după război de la generalul Marshall:
„Dacă-mi aduc aminte, afirmă Marshall, preşedintele i-a spus, în
completarea conversaţiei noastre: «Simt că nu pot dormi noaptea când
tu eşti plecat din ţară.» „Nu încape îndoială că preşedintele a simţit că
doar comanda operaţiunii „Overlord” nu era suficientă pentru a justifica
plecarea din Wa. Shington a generalului Marshall.
În sfârşit, munca noastră se încheiase. Am dat un dineu pentru şefii
Statului Major Combinat şi pentru încă una sau două persoane. Îmi
amintesc că m-a izbit optimismul care domina în cercurile înalte ale
armatei. Exista ideea nerostită că Hitler nu va fi destul de puternic ca să
facă faţă campaniei de primăvară şi că ar putea să se prăbuşească chiar
înainte ca „Overlord” să fie lansat în vară. Am fost atât de impresionat de
acest curent de opinie, încât am cerut ca fiecare să-şi spună părerea, pe
rând. Toate autorităţile profesionale erau înclinate să creadă că
prăbuşirea Germanici era iminentă. Cei trei politicieni prezenţi au avut
un punct de vedere opus. Desigur, în aceste probleme de care depind
atât de multe vieţi, există totdeauna şi o mare doză de ghicitoare. Sunt
atât de multe lucruri ce nu pol fi măturate şi calculate. Cine poale şti cât
de slab este inamicul în spatele fronturilor arzătoare şi a măştii de
cinism? În ce moment se va frânge puterea voinţei lui? În ce moment va
fi doborât?
Preşedintele nu a găsit timp pentru vizite turistice. Dar eu nu suportam
să-l las să plece fără să vadă Sfinxul. Într-o zi, după ceai, i-am spus,
„Trebuie să vii acum”. Ne-am dus acolo direct cu maşina şi am examinat
minunea lumii din toate unghiurile. Roosevelt şi cu mine ne-am uitat
câteva minute la picioarele lui, în’tăcere, în timp ce lăsau umbrele
înserării. Nu ne-a spus nimic şi şi-a păstrat zâmbetul de nescrutat. Nu
avea rost să mai aşteptăm mai mult. La 7 decembrie, mi-am luat rămas
817
bun de la marele meu prieten, când şi-a luat zborul de pe aerodromul de

lângă piramide.
***
Eu nu mă simţisem deloc bine în cursul acestei călătorii şi Conferinţe,

iar când aceasta a ajuns la sfârşit, eram conştient că sunt foarte obosit.
De exemplu, am observat că după baie nu mă mai uscam ci mă
întindeam în pat înfăşurat în cearceaf până mă uscam în mod natural.
După miezul nopţii, în 11 decembrie, eu şi grupul meu personal am
plecat cu avionul nostru spre Tunis. Plănuisem să petrec o noapte acolo,
la vila generalului Eisenhower, iar a doua zi să zbor la Alexander şi apoi
la cartierul general al lui Montgomery, în Italia, unde vremea era
proastă şi orice înaintări erau intermitente.
Dimineaţa am trecut peste aerodromurile din Turnis. Un semnal ne-a
îndrumat să nu aterizăm unde ni se spusese şi am fost dirijaţi spre alt
câmp, la vreo şaizeci de kilometri mai departe. Am ieşit cu toţii şi am
început să descărcăm bagajele. Avea să mai treacă o oră până vor putea
sosi maşinile. Cum şedeam pe cutiile mele cu documente oficialc, m-am
simţit absolut epuizat. În acel moment, a venit totuşi un mesaj telefonie
de la generalul Einsenhower, care aştepta la primul aeroport, spunând
că am fost îndrumaţi greşit şi că aterizarea era posibilă acolo. Aşa că ne-
am căţărat din nou în avion şi, după douăzeci de minute, eram cu el,
foarte aproape de vila lui. Ike, totdeauna sufletul ospitalităţii, aşteptase
două ore într-o imperturbabilă bună dispoziţie. M-am urcat în maşina
lui şi, după ce am călătorit puţin, i-am spus: „Mi-e teamă că o să
trebuiască să stau cu dumneata mai mult decât am plănuit. Sunt complet
la capătul puterilor şi nu mă pot duce pe front până nu-mi mai recapăt
din puteri.” Toată ziua aceea am dormit, iar a doua zi a început febra şi
simptome la baza plămânului, care indicau o pneumonie. Aşa că, iată, în
acest moment important, stăteam culcat pe spate între ruinele vechii
Cartaginc.
Când radiografiile au arătat că se vedea o umbră pe un plămân, am
constatat că totul fusese diagnosticat şi prevăzut de Lordul Moran.
Doctorul Bedford şi alte înalte autorităţi medicale din Mediterana şi
infirmiere excelente au sosit din toate părţile ca prin magic. Admirabilul
medicament M şi B, care nu-mi producea niciun efect negativ, a fost
folosit din primul moment, şi, după o săptămână de febră, inamicul a
818
fost respins. Deşi Moran a notat că, la un moment dat, el cönsidera că

problema era îndoielnică, eu nu am împărtăşit punctul lui de vedere. Nu
m-am simţit chiar atât de rău la această criză, ca la aceea din februarie.
Medicamentul M şi B, pe care eu îl mai numeam şi Moran şi Bedford, şi-a
făcut treaba foarte eficient. Nu încape îndoială că pneumonia este o
treabă cu totul diferită de ceea ce era înainte de descoperirea acestui
medicament miraculos. Niciun moment, eu nu mi-am abandonat rolul în
conducerea treburilor şi nu a fost nicio întârziere în deciziile «care se
cereau de la mine.
Sarcina mea imediată, ca ministru britanic al Apărării, răspunzător de
Cabinetul de Război, era să propun un comandant suprem britanic
pentru Mediterana. Acest post l-am încredinţat generalului Wilson, fiind
de asemeni stabilit ca generalul Alexander să comande întreaga
campanie în Italia, aşa cum făcuse sub generalul Eisenhower. S-a mai
aranjat de asemeni ca generalul Devers, din armata Statelor Unite, să
devină adjunctul generalului Wilson în Mediterana, mareşalul aerului
Tedder să fie adjunctul generalului Eisenhower la acţiunea „Overlord”,
iar generalul Montgomery să comande întreaga forţă de invazie peste
Canal, până când comandantul suprem va putea să-şi transfere în Franţa
cartierul său general şi să preia controlul operaţional direct. Toate
acestea au fost realizate cu cea mai mare netezime şi în perfectă
înţelegere între preşedinte şi mine, cu aprobarea Cabinetului, şi s-a
lucrat în bună camaraderie şi prietenie între toţi cei în cauză.
Dar zilele treceau şi eu eram într-o stare proastă. Febra creştea şi
scădea. Trăiam preocupat de problema mea, de război, şi era de parcă
acesta izvora chiar din fiinţa mea. Doctorii încercau să ţină treburile
departe de patul meu, dar eu îi sfidam. Ei toţi spuneau: „Nu lucraţi, nu vă
gaceţi griji…”, în asemenea măsură, încât am încercat să citesc un
roman. Citisem de mult romanul lui Jane Austen, Simţ şi sensibilitate, iar
acum m-am gândit că aş vrea să citesc Mândrie şi prejudecată. Sarah mi-l
citea minunat, stând la picioarele patului. Totdeauna am considerat că e
mai bun decât celălalt. Ce viaţă liniştită aveau oamenii aceia! Mici
îngrijorări despre revoluţia franceză sau despre luptele zdrobitoare ale
războaielor napoleoniene. Doar manierele care controlau pe cât puteau
pasiunile naturale, laolaltă cu explicaţii culte ale oricărei nefericiri.
Toate astea păreau să se potrivească foarte bine cu medicamentul M şi
B.
819
Într-o dimineaţă, Sarah lipsea de la picioarele patului meu şi eram gata

să cer cutia cu telegrame în orele interzise, când ea intră cu mama ei. Nu
aveam idee că soţia mea zbura din Anglia ca să mi se alăture. Ea alergase
la aeroport să zboare cu un avion bimotor Dakota. Vremea era rea, dar
Lordul Beaverbrook era» vigilent. El a ajuns primul la aeroport şi a oprit
zborul ei până a putut fi obţinut un avion cu patru motoare. (Eu cred că
e bine totdeauna să i patru motoare când zbori pe distanţe lungi, peste
mare). Acum, sosise după o călătorie foarte dură, într-un avion
neîncălzit, în mijlocul iernii. Jock Colville o escortaseşi era un adaos bine
venit la personalul meu, prin care se transmiteau atâtea probleme.
„Salutări dragi lui Clemmie” a telegrafiat preşedintele. „Mă simt uşurat
că ea e cu dumneata ca ofiţer superior.”
***
Cum zăceam aşa, simţeam că ne aflam la un apogeu al războiului.

Organizarea operaţiunii „Overlord” era cel mai mare eveniment şi cea
mai mare datorie din lume. Dar oare trebuia să sabotăm tot ce aveam în
Italia, unde era implicată principala forţă de peste mări a ţării noastre?
Aveam să o lăsăm o baltă stătătoare din care am scos tot peştele pe care
l-am dorit? După cum vedeam eu problema, campania din Italia, în care
erau angajaţi un milion sau maimulţi oameni din trupele noastre
britanice, controlate de britanici sau aliate, era camaradul credincios şi
indispensabil şi contrapartea principalei operaţiuni de peste Canal. Aici,
stilul american de gândire exact, logic, pe scară mare, de producţie în
masă, era formidabil, în viaţă, oamenii trebuie să fie învăţaţi în primul
rând să se „concentreze la esenţial”. Acesta este fără îndoială primul pas
de ieşire din confuzie şi nehotărâre dar este doar primul pas. A doua
etapă în război este o armonie generală a efortului de război, făcând ca
toate să se îmbine laolaltă şi până şi cea mai mică forţă de luptă să-şi
joace rolul deplin, tot timpul. Eram sigur că o campanie viguroasă în
Italia în prima jumătate a anului 1944 va fi cel mai mare ajutor pentru
suprema operaţiune a traversării Canalului, spre care se concentrau
toate minţile şi se făceau toate angajamentele. Dar fiecare lucru pe care
ofiţerii mei de Stat Major îl puteau pretinde ca fiind „esenţial” sau „vital”
şi folosirea acestor cuvinte grele trebuia să-mi fie argumentat de parcă
arta ar purta în sine succesul sau eşecul scopului nostru esenţial. Pentru
820
douăzeci sau o duzină de vase de debarcare a vehicolelor, trebuie să te

lupţi de parcă problema principală s-ar baza pe ele.
Cazul mi se părea brutal de simplu. Toate vasele pe care le avem vor fi
folosite pentru transportarea în Anglia a tot ceea ce vor putea produce
Statele Unite în arme şi oameni. Cu siguranţă că forţele enorme pe care
nu le puteam mişca pe mare de pe teatrul italian, îşi puteau juca rolul
lor. Fie că ar putea cuceri Italia şi imediat să muşte în frontul interior
german, fie că puteau să atragă mari forţe germane de pe frontul pe care
urma să-l atacăm trecând Canalul în ultimele zile ale lui mai sau
începutul lui iunie, cum o vor cere luna şi fluxul.
Impasul în care au ajuns armatele noastre în Italia a fost provocat de
rezistenţa încăpăţânată a germanilor pe cei o sută douăzeci de kilometri
de front, de la o mare la alta, îl făcuse deja pe generalul Eisenhower să se
gândească la un atac prin flanc, cu amfibii. El plănuise să debarce cu o
divizie la sud de Tibru şi să facă un salt spre Roma, în conjuncţie cu un
atac al armatei principale. Oprirea acestei armate şi distanţa punctului
de debarcare a făcut pe toată lumea să simtă că era nevoie de mai mult
de o divizie. Eu am fost din totdeauna partizanul „ghearei de pisică” cum
îi spun eu. N-am reuşit niciodată să transmit această manevră puterii
maritime, incluziv în înaintările noastre în deşert. Totuşi, în Sicilia,
generalul Patton a folosit de două ori comanda flancului de pe mare cu
efect important când a avansat de-a lungul coastei de nord a insulei.
Exista un mare sprijin din partea profesioniştilor. Eisenhower era deja
de acord în principiu, deşi noua lui numire la comanda operaţiunii
„Overlord” îi dădea acum un simţ diferit al valorilor şi un nou orizont.
Alexander, comandant suprem adjunct şi comandant al armatelor din
Italia, considera operaţiunea justă şi necesară; Bedell Smith era
înflăcărat şi ajuta în toate direcţiile. Acest lucru era adevărat şi în
privinţa amiralului John Cunningham, care deţinea toate cărţile navale,
ca şi a mareşalului Tedder. Aveam deci un şir întreg de autorităţi din
Mediterana. În plus, eram sigur că şefii de Stat Major britanici vor agrea
planul, iar cu acordul lor puteam obţine aprobarea Cabinetului de
Război. Când nu poţi da ordine, este necesară o muncă grea şi
îndelungată.
***
821
Mi-am început eforturile la 19 decembrie, când şeful Statului Major

Imperial, în drum spre casă de la cartierul general al lui Montgmorey
din Italia, a venit să mă vadă la Cartagina. Sperasem să mergem acolo
împreună, dar boala mea m-a împiedicat. Am avut o discuţie
cuprinzătoare, iar eu am constatat că, pe o cale separată de gândire,
generalul Brooke a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi mine. Am fost de
acord asupra politicii şi de asemeni că, în timp ce eu mă voi ocupa de
comandanţii de la faţa locului, el să facă tot ce poate ca să depăşească
dificultăţile de acasă.
Apoi el a plecat la Londra pe calca aerului. Şefii de Stat Major gândiseră
evident pe aceleaşi linii şi, după ce au ascultat relatarea lui, au
telegrafiat în 22: „Suntem pe deplin de acord cu dumneata că nu se
poate permite ca actuala stagnare să continue… Soluţia constă în mod
clar în a folosi puterea noastră amfibie şi să lovim lateral în flancul
inamicului, ca să deschidem calca pentru o înaintare rapidă, spre
Roma… Credem că scopul ar trebui să fie asigurarea transportului a
două divizii…” După ce explicau că noul plan ar implica abandonarea
ambelor acţiuni, a aceleia din Rhodos şi a unei operaţiuni mai mici pe
coasta Arakan din Birmania, ei încheiau: „Dacă aprobaţi linia de gândire
de mai sus, propunem să discutăm chestiunea cu şefii Statului Major
Combinat în vederea începerii imediate a acţiunii acolo.”
Acesta a dus la o analiză dură a resurselor noastre. Unele vase de
debarcare pentru operaţiunea suspendată împotriva insulelor Andaman
erau deja în drum spre Mediterana, prin Oceanul Indian. Altele urmau să
se întoarcă acasă pentru „Overlord”. De toate era o nevoie extremă.
În ziua de Crăciun, am ţinut toată dimineaţa o conferinţă la Cartagina.
Au fost prezenţi Eisenhower, Alexander, Bedell Smith, generalul Wilson,
Tedder, amiralul John Cunningham şi alţi înalţi ofiţeri. Singurul care nu
era prezent era generalul Clark al Armatei a Cincea. Aceasta a fost o
omisiune pe care o regret, întrucât armatei lui i se încredinţa în final
operaţiunea şi ar fi trebuit să aibă în minte fundalul acesteia. Am fost cu
toţii de acord că nu era suficient un transport mai mic de două divizii. În
acel moment, mă gândeam la un asalt cu două divizii din Armata a Opta,
unde Montgomery, urma să fie înlocuit de generalul Leese. Mă gândeam
că operaţia cu amfibii implica potenţiale riscuri mortale pentru forţele
debarcate şi preferam să mi le asum cu trupe britanice, pentru că eu
eram răspunzător faţă de Britania. În plus, forţa ar fi fost omogenă, şi nu
jumătate şi jumătate.
822
Totul se învârtea în jurul vaselor de debarcare care au ţinut în frâu

toată strategia noastră timp de câteva săptămâni. Cu data rigidă
prevăzută pentru „Overlord” şi cu mişcarea, repararea şi punerea la
punct a acestor aproape o sută de mici vase, toate planurile erau într-o
cămaşă de forţă. Am scăpat, deşi loviţi, de această nenorocire. Dar
trebuie să recunosc că eram atât de preocupat să mă lupt pentru
principii, încât nu am reuşit să obţin, şi de fapt nici nu îndrăzneam să
cer, necesarul ca greutate şi volum, pentru „gheara de pisică”. De fapt, ar
fi fost destule vase de debarcare şi tancuri pentru operaţiune, aşa cum a
fost plănuită, şi, după părerea mea, dacă cererile extravagante ale
maşinii militare ar fi fost reduse, am fi putut, fără a dăuna altor
angajamente şi promisiuni, să aruncăm pe mal, la sud de Tibru, o forţă
mai mare cu deplină mobilitate. Totuşi, problema a fost disputată în
termeni de rutină ai cerinţelor armatei şi având în vedere datele exacte,
când vasele de debarcare puteau fi gata pentru operaţiunea „Overlord”,
ţinând seama, bineînţeles, că întoarcerea lor acasă va avea loc iarna, pe
vremea proastă din golful Biscaia şi că era necesară o marjă de timp
pentru refacerea lor. Dacă aş fi cerut transportarea a trei divizii, n-aş fi
căpătat nimic. Cât de des trebuie omul să se mulţumească cu ceea ce
poate obţine! Totuşi, e mai bine să faci lucrurile aşa cum trebuie.
La încheierea discuţiei noastre, am trimis următoarea telegramă
preşedintelui şi una similară acasă. Am avut grijă să spun direct faptul
esenţial:
Pentru că am reţinut cincizeci şi şase de vase de debarcare în
Mediterana atâta timp, mi se pare iraţional să le expediez fiind vorba
doar de încă o săptămână, timp în care ar putea oferi servicii decisive.
Ce ar putea fi mai periculos decât să lăsăm să stagneze lupta în Italia şi
să mai lâncezească încă trei luni? Nu putem merge înainte, lăsând în
urmă o treabă neterminată în care sunt antrenaţi o jumătate de milion
de oameni. De aceea, celor prezenţi aici li s-a părut că trebuie făcut orice
efort pentru a disponibiliza pentru Anzio două divizii, în jur de 20
ianuarie, şi s-au emis ordine în acest sens către generalul Alexander.
Dacă nu folosim această ocazie, trebuie să ne aşteptăm la eşecul
campaniei din Mediterana din 1944. Eu sper deci sincer că veţi fi de
acord cu o întârziere de trei săptămâni a întoarcerii celor cincizeci şi
şase de vase de debarcare şi că toate autorităţile vor fi instruite să se
asigure că operaţiunea „Overlord” din mai nu suferă prejudicii din
această cauză…
823
***
Lordul Moran a considerat că este posibil ca eu să părăsesc Cartagina

după Crăciun, dar a insistat că trebuie să am trei săptămâni de
convalescenţă undeva. Şi unde putea fi mai bine decât la minunata vilă
de la Marrakech, unde preşedintele şi cu mine am stat după Casablanca,
în urmă cu un an? Toate planurile fuseseră făcute în ultimele câteva zile.
Urma să fiu oaspetele armatei Statelor Unite la Marrakech. Se considera
de asemeni că stătusem destul de mult timp la Cartagina ca să fiu
localizat. Mici vase trebuiau să patruleze necontenit în golf în faţa vilei,
în caz că un submarin-U ar apare acolo pentru un raid surpriză. Ar putea
avea loc, de asemeni, un atac aerian cu rază lungă de acţiune. Aveam
propria mea protecţie, un batalion din Gărzile Goldstream. Eram prea
bolnav sau prea ocupat, ca să fiu consultat în problema asta, dar vedeam
în dragul meu Marrakech un paradis unde îmi puteam recăpăta puterile.
În faţa vilei, a fost adusă o minunată gardă de oameni din Goldstream.
Nu-mi dădusem seama cât de mult mă slăbise boala. Mi-a fost greu să
merg de-a lungul şirului şi să mă urc în maşină. Zborul la trei mii de
metri a fost plănuit pe baza previziunii meteorologice că va fi vreme
bună. Totuşi, când am ajuns la înălţimele Tunisiei, care se ridicau în
jurul nostru, am văzut adunându-se o mulţime de nori mari, mişcători şi
cam negri, iar după câteva ore, eram mai mult în ceaţă decât în soare.
Întotdeauna am avut reţineri în privinţa zborului printre ceea ce eu
numeam „nori umpluţi” – adică nori cu munţi în interiorul lor – iar un
zbor complicat, prin diverse văi din faţa noastră, pentru a ne menţine la
o înălţime sub trei mii de metri, mi se părea o propunere incorectă
pentru ceilalţi din avion. De aceea, l-am chemat pe pilot şi i-am cerut să
zboare la cel puţin şapte sute de metri deasupra celui mai înalt munte
aflat la o sută cincizeci de kilometri distanţă de ruta lui. Lordul Moran a
fost de acord. S-a administrat oxigenul adus special pentru această
călătorie. Am urcat în albastrul cerului. M-am simţit bine şi am făcut o
aterizare perfectă pe la ora patru, pe aerodromul din Marrakech. Cel de
al doilea avion al nostru, care respectase strict instrucţiunile, a avut un
zbor greu şi foarte periculos printre diferitele defilcuri şi trecători,
multe fiind traversate având doar o vedere infimă asupra munţilor
înalţi. La această înălţime mică, vremea nu era deloc bună. Avionul a
ajuns în siguranţă, la o oră după noi, cu o uşă ruptă şi aproape toată
lumea avusese rău de avion. Îmi părea rău că au avut atâtea neplăceri şi
824
riscuri de suferit din cauza mea. Ar fi putut zbura tot drumul confortabil,
sub cer albastru, la patru mii sau chiar trei mii cinci sute de metri.
Nimic nu putea depăşi confortul, ba chiar luxul, noii mele locuinţe,
precum şi bunăvoinţa tuturor celor în cauză. Dar un lucru îmi domina
mintea peste toate celelalte – ce răspuns va da preşedintele la telegrama
mea? În timp ce mă gândeam la rezistenţa tristă, greoaie, care nu ţinea
seamă de moment şi proporţie, pe care am întâmpinat-o la toate
proiectele privind Mediterana, aşteptam răspunsul cu adâncă
îngrijorare. Eu cerusem o acţiune periculoasă pe coasta italiană şi o
posibilă întârziere de trei săptămâni de la data de 1 mai – sau patru dacă
aveam să ţinem seama de fazele lunii – pentru data traversării
Canalului. Câştigasem aprobarea comandanţilor de la faţa locului. Şefii
de Stat Major britanici au fost întotdeauna de acord în principiu şi acum
erau satisfăcuţi de amănunte. Dar ce vor spune mericanii de o amânare
cu patru săptămâni a operaţiunii „Overlord”? Totuşi, când cineva este
foarte obosit, binecuvântarea somnului nu este totdeauna respinsă.
Trebuie să mărturisesc că am primit cu bucurie amestecată cu
surprindere, la 28 decembrie, o telegramă de la domnul Roosevelt care
era de acord să amân plecarea celor cincizeci şi şase de vase de
debarcare „cu condiţia ca «Overlord» să rămână operaţiunea cea mai
importantă şi să fie realizată la data la care am căzut de acord la Cairo şi
Teheran.” „Mulţumesc lui Dumnezeu, am răspuns eu, pentru decizia
bună care ne angajează din nou uniţi la o mare acţiune…”
Statele Majore de acasă, mai ales Amiralitatea, au făcut mari eforturi
pentru realizarea „ghearei de pisică” şi eu m-am grăbit să le felicit.
Telegrama preşedintelui era o minune. Eram sigur că datoram asta nu
doar bunăvoinţei lui ci şi echilibrului minţii lui Marshall, loialităţii lui
Eisenhower faţă de spectacolul pe care urma să-l părăsească în curând
şi diplomaţiei active, cunoscătoare, înarmată cu fapte, a lui Bedell Smith.
În aceeaşi zi, Alexander ne-a trimis planul lui. După ce a conferit cu
generalul Mark Clark şi cu generalul Brian Robertson, el a adecis să
folosească o divizie americană şi una britanică. Blindatele, trupele de
paraşutişti şi comandourile vor fi pe o bază de jumătate şi jumătate, iar
totul va fi sub comanda unui comandant de corp de armată american.
Atacul va avea loc în jur de 20 ianuarie. Cu zece zile înainte, el avea să
lanseze o mare ofensivă la muntele Cassino, ca să atragă rezervele
germane. Va urma înaintarea armatei principale. Eu eram foarte
mulţumit. Până aici, toate bune.
825
Eram hotărât să ajung acasă înainte de lovitura de la Anzio. De aceea, la

14 ianuarie, am zburat cu toţii pe o vreme frumoasă spre Gibraltar, unde
mă aştepta vasul George V. În 15, vasul a ieşit din golful Algeciras în larg,
în Atlantic, şi apoi spre Plymouth. După o călătorie odihnitoare, am fost
întâmpinaţi de Cabinetul de Război şi de şefii de Stat Major, care păreau
să fie cu adevărat bucuroşi că mă vedeau venit înapoi. Fusesem plecat
din Anglia mai bine de două luni şi ei au trecut prin multe îngrijorări,
atât din cauza bolii mele cât şi a activităţilor. Era, într-adevăr, o
întoarcere acasă şi m-am simţit adânc recunosetător tuturor acestor
prieteni şi colaboratori de încredere.
Capitolul IX
MAREŞALUL TITO. FRĂMÂNTAREA GREACĂ
Cititorul trebuie să se întoarcă acum la o poveste mândră şi sumbră pe

aire principala mea naraţiune a ocolit-o. După invazia lui Hitler şi
cucerârea ei în aprilie 1941, Iugoslavia a fost scena unor evenimente
înfricoşătoare. Regele-copil s-a refugiat în Anglia cu acei miniştri ai
guvernului prinţului Paul şi alţi mimbri ai guvernului, care au sfidat
asaltul german. În munţi, a început din nou lupta aspră de gherilă, cu
care sârbii rezistaseră turcilor timp de secole. Generalul Mihailovic a
fost primul şi cel mai important susţinător al acesteia, iar în jurul lui s-a
raliat elita supravieţuitoare a Iugoslaviei. În tumultul îngrijorării lumii
privind războiul, lupta lor a fost abia vizibilă. Ea aprţine „sumei
inestimabile a durerii umane”. Mihailovic a suferit, ca şef de gherilă, de
faptul că mulţi dintre cei care l-au urmat erau oameni bine cunoscuţi, cu
relaţii şi prieteni în Serbia, cu proprietăţi şi legături cunoscute în alte
locuri. Germanii au dus o politică de şantaj criminal. Ei au aplicat
represalii pentru activităţile de gherila, înpuşcând grupuri de patru,
cinci sute de persoane din Belgrad. Sub aceasta presiune, Mihailovic a
ajuns treptat în situaţia că unii dintre comandanţii săi au făcut înţelegeri
cu trupele germane şi italiene să fie lăsaţi în pacc în anumite regiuni
muntoase şi, în schimb, ei să facă foarte puţin sau nimic împotriva
inamicului. Cei care s-au opus trimfători unor asemenea lucruri, îi pot
înfiera numele, dar istoria, mai discriminatorie, nu trebuie să-l şteargă
din lista patrioţilor sârbi. În toamna lui 1941, rezistenţa sârbilor faţă de
teroarea germană a rămas doar o umbră. Lupta naţională putea fi
826
susţinută doar de valoarea înnăscută a oamenilor simpli. Iar asta nu

lipsea.
Un război pentru existenţă, sălbatic şi furios, a izbucnit ca o flacără în
rândul partizanilor, împotriva germanilor. Printre partizani, Tito era în
frunte, o figură proeminentă şi curând dominantă. Tito, cum îşi spunea
el însuşi, era un comunist cu educaţie sovietică şi care până la invadarea
Rusiei de Hitler şi după ce Iugoslavia a fost asaltată, aţâţase la greve
politice de-a lungul coastei dalmate, în concordanţă cu politica generală
a Cominternului. Dar, odată ce în sufletul şi în mintea sa, doctrina
comunstă s-a contopit cu ardoarea luptei pentru ţara natală, aflată în
chinuri extreme, el a devenit un conducător cu aderenţi care nu aveau
prea mult de pierdut în afară de viaţa lor, şi care erau gata să moară, iar
dacă puteau să moară, erau gata şi să ucidă. Acest lucru i-a confruntat pe
germani cu o problemă care nu putea fi rezolvată prin execuţia în masă
a unor notabilităţi sau persoane de vază. S-au trezit confruntaţi cu
oameni disperaţi, care trebuiau să fie vânaţi în bârlogul lor. Partizanii lui
Tito luau armele din mâinile germanilor. Ei au crescut repede ca număr.
Niciun fel de represalii, oricât de sângeroase, asupra ostaticilor din sate
nu îi oprea. Pentru ei era vorba de moarte sau libertate. În curând, au
început să le provoace germanilor daune mari şi au devenit stăpânii
unor vaste regiuni.
Era inevitabil ca partizanii să ajungă la certuri sălbatice cu acei
concctăţeni ai lor care rezistau cu jumătate de inimă sau făceau târguieli
pentru imunitate cu duşmanul comun. Partizanii violau în mod deliberat
orice înţelegere făcută cu inamicul de către cetnici – cum se numeau ce-i
ce-l urmau pe generalul Mihailovic. Atunci, germanii împuşcau ostatecii
cetnici şi, ca răzbunare, aceştia dădeau informaţii despre partizani.
Toate acestea se întâmplau sporadic şi incontrolabil, în acele regiuni
muntoase, sălbatice. Era o tragedie într-o tragedie.
***
Am urmărit aceste evenimente, printre alte preocupări, atât cât era

posibil. În afară de o picătură de aprovizionare aruncată din avion, noi
nu i-am putut ajuta. Cartierul nostru general din Orientul Mijlociu era
răspunzător de toate operaţiunile din acest teatru şi menţinea un sistem
de agenţi şi de legături cu adepţii lui Mihailovic. În vara lui 1943, când
am pătruns în Sicilia şi în Italia, Balcanii şi în special Iugoslavia nu mi-au
827
părăsit gândurile. Până în acest moment misiunile noastre au mers doar

la grupurile lui Mihailovic, care reprezentau rezistenţa oficială faţă de
germani, şi la guvernul iugoslav de la Cairo. În mai 1943, am luat o
atitudine nouă. S-a decis să trimitem grupuri mici de ofiţeri britanici şi
şefi de Stat Major Imperial care să stabilească legături cu partizanii
iugoslavi, în ciuda faptului că, între ei şi cetnici, se ducea o luptă crudă şi
că Tito ducea lupta, în calitate de comunist, nu doar împotriva
invadatorilor germani ci şi împotriva monarhiei sârbe şi a lui Mihailovic.
La sfârşitul acelei luni, căpitanul Deakin, absolvent de la Oxford, care mă
ajutase timp de cinci ani înainte de război cu munca mea literară, a fost
lansat cu paraşuta ca să stabilească o misiune pe lângă Tito. Au mai
urmat şi alte misiuni şi, până în iunie, s-au adunat multe fapte. La 6
iunie, şefii de Stat Major au raportat: „Este clar, din informaţiile
existente la Ministerul de Război, că cetnicii sunt compromişi fără
speranţă din caüza relaţiilor lor cu Axa în Herţegovina şi Muntenegru. În
recentele lupte din această din urmă regiune, partizanii bine organizaţi
şi nu cetnicii au fost cei care au reţinut forţele Axei.”
Spre sfârşitul lunii, atenţia mi-a fost atrasă spre chestiunea obţinerii
celor mai bune rezultate împotriva Axei din partea rezistenţei locale din
Iugoslavia. Cerând informaţii complete, am prezidat o conferinţă a
şefilor de Stat Major, în Downing Street, Ia 23 iunie. În cursul discuţiei,
am subliniat marea valoare a sprijinirii cât mai mult posibil a mişcării
iugoslave anti-Axă, care menţinea în acea regiune treizeci şi trei de
divizii ale Axei. Lucru acesta era atât de important încât am indicat să se
asigure micul număr de avioane suplimentare necesar măririi ajutorului
nostru, dacă va fi necesar, chiar pe seama bombardării Germaniei şi a
războiului contra submarinelor de buzunar-L.
Înainte de a pleca la Quebec, am decis să netezesc calea unor viitoare
acţiuni în Balcani, numind un ofiţer superior care să conducă o misiune
mai mare la partizanii din regiune, cu autoritatea de a-mi face
recomandări directe privind viitoarea noastră acţiune faţă de ei. Domnul
Fitzroy Macelean era membru al Parlamentului, un om cu un caracter
îndrăzneţ şi cu instruire de Ministru de Externe. Această misiune a fost
paraşutată în Iugoslavia în septembrie 1943, unde a găsit o situaţie
revoluţionarizată. Vestea capitulării Italiei ajunsese la iugoslavi doar
prin anunţul oficial, transmis prin radio. Dar, în ciuda oricărei avertizări
a lui Tito din partea noastră, Tito a acţionat rapid şi fructuos. În câteva
săptămâni, şase divizii italiene au fost dezarmate de forţele de partizani,
828
iar altele două li s-au alăturat în luptă împotriva germanilor. Cu

echipamentul italian, iugoslavii au putut acum să înarmeze încă 80 000
de oameni şi să ocupe pe moment majoritatea coastei Adriaticii. Aceasta
era o bună şansă de a ne întări poziţia în Marea Adriatică, în legătură cu
frontul italian. Armata partizanilor iugoslavi, totalizând 200000 de
oameni, deşi lupta în principal ca gherilă, era angajată într-o acţiune
largă împotriva germanilor, care îşi continuau represaliile violente cu
tot mai mare furie.
***
Un efect al acestei activităţi sporite în Iugoslavia a fost exacerbarea

conflictului între Tito şi Mihailovic. Forţa militară crescândă a lui Tito a
ridicat, într-o formă tot mai acută, problema poziţiei precare a
monarhiei iugoslave şi a guvernului exilat. Până la sfârşitul războiului, s-
au făcut eforturi sincere şi prelungite la Londra şi în Iugoslavia pentru a
se ajunge la un compromis între ambele părţi. Am sperat că ruşii îşi vor
folosi bunele oficii în această chestiune. Când domnul Eden s-a dus la
Moscova, în octombrie 1943, subiectul a fost pus pe agenda Conferinţei.
El a făcut o declaraţie sinceră şi corectă a atitudinii noastre, în speranţa
de a obţine o politică comună a Aliaţilor faţă de Iugoslavia, dar ruşii nu
au arătat nicio dorinţă să-şi unească informaţiile cu ale noastre şi nici să
discute un plan de acţiune.
Chiar şi după multe săptămâni, am văzut că există prea puţine
perspective pentru vreun aranjament funcţional între forţele ostile din
Iugoslavia. I-am telegrafiat lui Roosevelt: „Lupta are caracterul cel mai
crud şi mai sângeros, cu represalii nemiloase şi execuţii de ostatici
făcute de huni… Sperăm să aplanăm curând certurile grecilor, dar
divergenţele între partizanii lui Tito şi sârbii lui Mihailovic sunt foarte
adânci.”
Previziunea întunecată s-a dovedit justă. La sfârşitul lui noiembrie, Tito
a convocat un Congres politic al mişcării lui la Jajce, în Bosnia, şi nu
numai că a instaurat un guvern provizoriu ca „singura autoritate
iugoslavă”, dar a şi abrogat oficial toate drepturile guvernului regal
iugoslav de la Cairo. Regelui i s-a interzis intrarea în ţară până după
eliberare. Partizanii s-au instalat, fără îndoială, ca elemente
conducătoare ale rezistenţei în Iugoslavia, mai ales după capitularea
Italiei. Dar era important să nu se ia nicio decizie politică în legătură cu
829
viitorul regim din Iugoslavia în condiţiile ocupaţiei, ale războiului civil şi

ale politicii emigranţilor. Figura tragică a lui Mihailovic devenise
principalul obstacol. Noi trebuia să menţinem contacte militare strânse
cu partizanii şi, de aceea, să-l convingem pe rege să-l demită pe
Mihailôvic din funcţia sa de ministru al Războiului. La începutul lui
decembrie, ne-am retras oficial sprijinul acordat lui Mihailovic şi am
rechemat misiunea britanică ce acţiona pe teritoriul lui.
Pe acest fundal problemele Iugoslaviei au fost luate în considerare la
Conferinţa de la Teheran. Deşi s-a decis de către cei trei Aliaţi să se dea
cel mai mare sprijin partizanilor, rolul iugoslavilor în război a fost
desconsiderat de Stalin ca fiind de importanţă minorlă şi ruşii chiar au
contestat cifrele noastre cu privire la numărul diviziilor Axei în Balcani.
Totuşi, guvernul sovietic a fost de acord să trimită o misiune rusă la
Tito, ca rezultat al iniţiativei domnului Eden. Ei voiau de asemeni să ţină
legătura şi cu Mihailovic.
La întoarcerea mea de la Teheran la Cairo, l-am văzut pe regele Petru şi
i-am vorbit despre forţa şi semnificaţia mişcării partizanilor şi că s-ar
putea să fie necesar să-l demită pe Mihailovic din Cabinetul său. Singura
speranţă pe care o avea regele căe a se întoarce în ţara sa era ca, prin
medierea noastră, să ajungă la un aranjament provizoriu cu Tito, fără
întârziere, şi înainte ca partizanii să-şi extindă şi mai mult puterea
asupra ţării. Ruşii au – promis şi ei că vor acţiona pentru un soi de
compromis şi am primit sfaturi aproape unanime în privinţa liniei pe
care să o urmez în această situaţie neplăcută. Ofiţerii care au colaborat
cu Tito şi comandanţii de misiuni pe lângă Mihailovic mi-au prezentat
imagini asemănătoare. Ambasadorul britanic pe lângă guvernul regal
iugoslav, domnul Stevenson, mi-a telegrafiat la Ministerul de Externe:
„Politica noastră trebuie să se bazeze pe trei noi factori: partizanii vor fi
conducătorii Iugoslaviei. Ei reprezintă o asemenea valoare militară
pentru noi încât trebuie să-i sprijinim pe deplin, subordonând
considerentele politice celor militare. Este extrem de îndoielnic dacă
mai putem considera monarhia ca un element unificator în Iugoslavia”.
În ianuarie 1944, fusesem convins de argumentele oamenilor pe care îi
cunoşteam şi aveam încredere în ei, că Mihailovic era o piatră de moară
atârnată de gâtul regelui şi că acesta nu avea nicio şansă până nu se
descotorosca de el. Ministrul de Externe a fost de acord şi i-am scris lui
Tito în acest sens. Dar, timp de încă două luni, ciondăneala politică în
legătură cu situata din Iugoslavia a continuat în cercurile emigranţilor
830
de la Londra. Fiecare zi pierdută micşora şansele unui aranjament

echilibrat şi abia aproape de sfârşitul lui mai, Mihailovic a fost înlăturat
şi un politician moderat, doctorul Subassic, a fost chemat să formeze o
nouă administraţie. Nici eu nu am fost în stare să-i aduc laolaltă pe Tito
şi pe Subassic până nu m-am întâlnit cu ei la Neapole, în august, unde,
după cum se va relata la timpul potrivit, am făcut tot ce am putut ca să
uşurez atât frământările Iugoslaviei, cât şi cele ale vecinei ei din sud,
Grecia, la ale cărei probleme şi la soarta căreia trebuie să ne întoarcem
acum.
***
După retragerea Aliaţilor, în 1941, Grecia, ca şi Iugoslavia, a fost

ocupată de puterile Axei. Prăbuşirea armatei şi retragerea regelui şi a
guvernului său în exil au reînviat controversele amare din politica
greacă. Atât în (ară cât şi în cercurile greceşti din străinătte, erau aspre
critici la adresa monarhici care aprobase dictatura generalului Metaxas
şi astfel se asociase direct cu regimul care fusese înfrânt. A fost multă
foamete în prima iarnă, uşurată parţial de ajutoare ale Crucii Roşii. Ţara
era epuizată de război, armata era distrusă, dar, în momentul capitulării,
au fost ascunse arme în munţi şi, în mod sporadic şi pe scară minoră, era
plănuită o rezistenţă împotriva inamicului. În oraşele din centrul
Greciei, foametea aducea o mulţime de recruţi. În 1942, organismul care
se autointitula Frontul Naţional de Eliberare (cunoscut după iniţialele
greceşti E. A M.) care luase naştere în toamna anterioară, a anunţat
formarea Armatei Populare de Eliberare (E. L. A S.). În anul următor, au
fost recrutate mici grupuri de luptă, în timp ce, în Epir şi în munţii din
nord-vest, rămăşiţe ale armatei greceşti şi localnici munteni s-au adunat
în jurul colonelului Napoleon Zervas. Organizaţia E. A M. – E. L. A S. Era
dominată de un grup de conducători comunişti. Aderenţii lui Zervas,
iniţial cu simpatii republicane, au dêvenit, odată cu trecerea timpului,
exclusiv anticomunişti. În jurul acestor două centre se aduna rezistenţa
împotriva germanilor. Nici unii dintre ei nu avea vreo simpatie sau
vreun contact direct cu guvernul regalist de la Londra.
În ajunul acţiunii de la Alamein, am decis să atacăm liniile de
aprovizionare germane care duceau în jos, prin Grecia, la Pireu, la portul
Atenei şi la o bază importantă pe ruta germană spre nordul Africii.
Prima Misiune militară britanică, sub comanda locotenent-colonelului
831
Myers, a fost lansată cu paraşuta şi a luat legătura cu gherilele. A fost

distrus un viaduct pe principala linie de cale ferată din Atena, iar agenţi
greci au făcut sabotaje strălucite şi îndrăzneţe împotriva vaselor
germane în Pireu. În vara următoare, misiunile britanice au fost întărite
şi s-au făcut eforturi speciale pentru a-l convinge pe inamic că vom
debarca pe scară mare în Grecia, după victoria noastră la Tunis. Grupuri
anglo-greceşti au aruncat în aer un alt pod de cale ferată pe principala
linie din Atena, iar alte operaţiuni au avut atâta succes încât au fost
aduse în Grecia două divizii germane, care puteau fi folosite în Sicilia.
Dar aceasta a fôst ultima contribuţie militară pe care gherilele din
Grecia au adus-o războiului.
Cele trei elemente divergente: E. L. A S., numărând 20000 de oameni şi
fiind în mare parte sub control comunist, grupurile Zervas, cunoscute ca
E. D. E. S. Şi totalizând 5000 de oameni, şi politicienii regalişti grupaţi la
Cairo sau la Londra în jurul regelui George al II-lea, credeau acum că
Aliaţii vor câştiga probabil, aşa că a început o adevărată luptă între ei
pentru puterea politică, în avantajul duşmanului comun. Când italienii
au capitulat, în septembrie 1943, E. L. A S. A putut obţine cea mai mare
parte a echipamentului lor, inclusiv armele unei divizii întregi, şi astfel a
cucerit supremaţia militară. În octombrie, forţele E. L. A S. Au atacat
forţele E. D. E. S. (Zervas), iar cartierul general din Cairo a suspendat
orice transport de arme pentru prima organizaţie.
Misiunea noastră de la faţa locului a făcut toate eforturile pentru a
limita şi a pune capăt războiului civil care s-a răspândit în ţara ruinată şi
ocupată, iar în februarie 1944, ofiţerii britanici au reuşit să stabilească
un armistiţiu jenant între cele două fracţiuni. Dar armatele sovietice
erau acum la graniţele României şi întrucât creşteau şansele evacuării
germane din Balcani şi, odată cu aceasta, o posibilă revenire a
guvernului regal, cu sprijinul britanic, conducătorii E. A M. Au decis să
încerce un coup d’Etat comunist.
A fost organizat în munţi un Comitet Politic de Eliberare Naţională şi
vestea a fost transmisă lumii. Aceasta era o provocare directă la adresa
viitoarei autorităţi a guvernului regal şi un semnal de nelinişte pentru
forţele armate greceşti din Orientul Mijlociu, ca şi în cercurile
guvernamentale greceşti din străinătate, ha 31 martie un grup de ofiţeri
din armată, marină şi forţele aeriene, au venit la premier, domnul
Tsouderos, la Cairo, să ceară demisia acestuia. Brigada întâia a armatei
greceşti, despre care speram că va putea lua parte la campania italiană,
832
s-a răsculat împotriva ofiţerilor. Cinci vase din Marina regală elenă s-au
declarat pentru republică, iar la 8 aprilie, un distrugător grecesc a
refuzat să iasă în larg dacă nu se forma un guvern care să includă
reprezentanţi ai E. A M.
În vremea aceea, răspundeam de Ministerul de Externe, domnul Eden
fiind absent. Astfel că am avut toate firele direct în mâna mea şi, cu
sprijinul şi încurajarea mea personală, generalul Paget, care comanda
forţele britanice în Egipt, a înconjurat brigada, care număra 4500 de
oameni şi peste cincizeci de tunuri, toate desfăşurate în poziţie
defensivă împotriva noastră. În seara de 23, vasele au fost abordate de
marinari greci loiali şi, cu circa cincizeci de morţi sau răniţi, răzvrătiţii
au fost adunaţi şi trimişi la mal. A doua zi, brigada s-a predat, a depus
armele şi a fost evacuată la o tabără de prizonieri de război, unde şefii
au fost arestaţi. Nu au fost victime printre greci, dar un ofiţer britanic a
fost ucis. Răsculaţii de pe nave se predaseră necondiţionat, douăzeci şi
patru de ore mai devreme.
Între timp regele a sosit la Cairo şi, la 12 aprilie, a dat o proclamaţie că
va fi format un guvern grec reprezentativ, compus în mare măsură din
greci din interiorul Greciei. S-au luat măsuri ca reprezentanţii greci să
fie aduşi în secret din Grecia metropolitană, incluzându-l pe domnul
Papandreu, conducătorul Partidului Social-Democrat grec, iar în 26, el
şi-a luat postul în primire. În mai, s-a întrunit o conferinţă a tuturor
partidelor, inclusiv lideri ai grecilor din munţi, la o staţiune montană din
Liban. Aici s-a căzut de acord, după o dezbatere aprinsă care a durat trei
zile, ca să se instaleze o administraţie la Cairo, în care să fie reprezentate
toate grupurile, şi având pe Papandreu ca prim-ministru, în timp ce, în
munţii Greciei, o organizaţie militară unită va continua să lupte
împotriva germanilor. Dificultăţile şi luptele care stăteau în faţa noastră
a tuturor în acest centru nervos al Europei şi al lumii vor fi relatate la
locul lor potrivit. Putem părăsi acum scena aceasta, pentru altele nu mai
puţin convulsive, dar mai mari.
Capitolul X
LOVITURA DE LA ANZIO
O retrospectivă este inevitabilă acum, dacă vrem să înţelegem situaţia

din Italia. După capitularea din 1943, organizarea rezistenţei împotriva
833
germanilor a revenit unui Comitet al Eliberării aflat în ilegalitate la

Roma şi legat de activitatea crescândă a grupurilor de partinzani care
acum începuseră să activeze în toată peninsula. Membrii acestui Comitet
erau politicieni scoşi de la putere de Mussolini la începutul anilor 1920,
sau reprezentanţi ai unor grupuri ostile conducerii fasciste. Deasupra
tuturor atârna ameninţarea unei recrudescenţe a fascismului, la ora
înfrângerii. Germanii făceau oricum totul ca să-l promoveze.
Mussolini fusese internat în insula Ponza şi, mai târziu, la Maddalena,
dincolo de coasta Sardiniei. Temându-se de un coup de main german,
Badoglio l-a mutat la sfârşitul lui august pe fostul lui stăpân într-o mică
staţiune montană, sus în Abruzzi, în Italia centrală. În graba fugii de la
Roma, nu s-au dat instrucţiuni poliţiei şi carabinierilor care îl păzeau pe
dictatorul prăbuşit. În dimineaţa de duminică 12 septembrie, nouăzeci
de paraşutişti germani au aterizat cu planoare lângă hotelul unde era
închis Mussolini. Acesta a fost eliberat, fără pierderi şi a fost dus, cu un
avion german uşor, la o nouă întâlnire cu Hitler.
În zilele următoare, cei doi au dezbătut cum să extindă viaţa
fascismului italian în acele părţi ale Italiei încă ocupate de trupele
germane. În 15, ducele a anunţat că şi-a reluat conducerea fascismului şi
că un nou Partid Republican – Fascist, epurat şi curăţat de elementele
trădătoare, va reface în nord un guvern demn de încredere. Un moment,
s-a părut că vechiul sistem, îmbrăcat în straie pseudorevoluţionare, ar
putea reînvia. Rezultatul i-a dezamăgit pe germani, dar nu mai era cale
de întoarcese. Au început cele „O sută de zile” ale lui Mussolini care era
cu inima îndoită. La începutul lui septembrie, şi-a stabilit Cartierul
general pe malul lacului Garda. Jalnicul guvern din umbră este cunoscut
sub numele de „Republica de la Salo”. Aici s-a desfăşurat tragedia
meschină. Dictatorul şi legislatorul Italiei timp de peste douăzeci de ani
trăia, cu amanta lui, în mâinile stăpânilor săi germani, condus de voinţa
lor, şi ţinut departe de lumea exterioară de către paznici şi doctori
germani, bine aleşi.
Capitularea Italiei a prins pe nepregătite armatele ei din Balcani, şi
numeroase trupe s-au aflat în situaţii disperate, între forţele locale de
gherilă şi germanii răzbunători. Garnizoana italiană din Corfu,
numărând şapte mii de oameni, a fost aproape anihilată de foştii aliaţi.
Trupele italiene din insula Cefalonia au rezistat până în 22 septembrie.
Mulţi dintre supravieţuitori au fost împuşcaţi, iar restul au fost
deportaţi. Unele garnizoane din insulele Mării Egee, au reuşit să scape în
834
grupuri mici în Egipt. În Albania, pe coasta Dolomiţilor, şi în Iugoslavia,

unele detaşamente s-au alăturat partizanilor. Cel mai adesea, erau duşi
la muncă forţată iar ofiţerii erau executaţi. În Muntenegru, cea mai mare
parte a două divizii italiene a fost organizată de Tito în „Divizia
Garibaldi”, aire a suferit pierderi grele spre sfârşitul războiului. În
Balcani şi în Marea Egee, italienii au pierdut aproape patruzeci de mii de
oameni, după apunţarea armistiţiului din 8 septembrie, fără a socoti pe
cei care au murit în lagărele de deportare.
Italia însăşi era cufundată în ororile războiului civil. Ofiţerii şi oamenii
din armata italiană staţionată în nordul ocupat de germani, precum şi
patrioţi din oraşe şi sate, au început să formeze unităţi de partizani şi să
opereze împotriva germanilor şi a compatrioţilor lor, care încă mai erau
susţinători ai ducelui. S-au stabilit contacte cu armatele Aliate, la sud de
Roma, şi cu guvernul Badoglio. În aceste luni, a fost creată o rezistenţă
italiană faţă de ocupantul german, într-o atmosferă de luptă civilă,
asasinate şi execuţii. Mişcarea insurgenţă din Italia centrală şi de nord,
ca şi în alte părţi ale Europei ocupate, convulsiona toate păturile
poporului.
Una dintre realizările lor, nu lipsite de importanţă, a fost ajutorul şi
sprijinul dat prizonierilor noştri de război, prinşi de armistiţiu în lagăre
din nordul Italiei. Din circa optzeci de mii dintre aceşti oameni, vizibil
îmbrăcaţi în uniforme de luptă şi necunoscând de regulă limba sau
geografia ţării, cel puţin zece mii au fost ajutaţi de populaţia locală care
le-a dat haine civile şi au fost îndrumaţi în siguranţă, mulţumită
riscurilor asumate de membri ai rezistenţei italiene şi de oamenii simpli
de la ţară.
Amărăciunea şi confuzia au crescut la Anul Nou. Republica fantomă a
lui Mussolini era tot mai presată de către germani. Cercurile
guvernatoare din jurul lui Badoglio, în sud, erau asaltate de intrigi, în
Italia, şi dispreţuite de opinia publică din Britania şi Statele Unite.
Mussolini a fost primul care a reacţionat. Când a sosit la München, după
ce a scăpat, i-a găsit acolo pe fiica lui Edda şi pe soţul ei, contele Ciano.
Cei doi fugiseră din Roma în momentul capitulării şi, cu toate că Ciano
votase împotriva socrului său la şedinţa Marelui Consiliu, el spera,
datorită influenţei soţiei sale, la o împăcare. În acele zile, la München,
chiar aşa s-a întâmplat.” Acest lucru a stârnit indignarea lui Hitler care
pusese deja familia Ciano în arest la domiciliu, încă de la sosire.
835
Şovăiala ducelui de a-i pedepsi pe trădătorii fascismului şi în special pe

Ciano, a fost poate principalul motiv pentru care Hitler şi-a făcut o
părere atât de proastă despre colegul său, în acest moment critic.
Abia după ce decăderea puterii „Republicii de la Salo” ajunsese departe
şi nerăbdarea stăpânilor germani devenise mai tăioasă, Mussolini a fost
de acord să permită un val de răzbunare calculată. Toţi acei lideri ai
vechiului regim fascist, care votaseră împotriva lui în iulie şi care puteau
fi prinşi în Italia ocupată de germani, au fost aduşi la judecată la sfârşitul
anului 1943, în fortăreaţa medievală de la Verona. Printre aceştia era şi
Ciano. Au fost toţi condamnaţi la moarte, fără excepţie. În ciuda
rugăminţilor şi ameninţărilor lui Edda, ducele nu putea da înapoi. În
ianuarie 1944, grupul, care îl includea nu doar pe Ciano ci şi pe
mareşalul de Bono, în vârstă de şaptezeci şi opt de ani, un coleg din
timpul marşului asupra Romei, au fost duşi să moară de moartea
trădătorilor – să fie împuşcaţi în ceafă, legaţi de un scaun. Au murit toţi
curajos.
Sfârşitul lui Ciano era în conformitate cu tragediile Renaşterii.
Supunerea lui Mussolini la cererile de răzbunare ale lui Hitler nu i-au
adus decât ruşine, iar mizerabila republică neofascistă s-a târât în
continuare lângă lacul Garda, ca o relicvă a Axei sfărâmate.
***
Între timp, noi am petrecut primele săptămâni din ianuarie cu intense

pregătiri pentru „Prundiş”, cum se numea în codul nostru operaţiunea
Anzio, şi pentru operaţiuni preliminare ale Armatei a Cincea, care să
atragă atenţia inamicului şi rezervele sale departe de capătul de pod de
pe plajă. Lupta era grea, pentru că germanii voiau în mod clar să nu ne
permită să rupem Linia Gustav, care, împreună cu muntele Cassino ca
element central al ei, era ultima poziţie a zonei lor adânci de apărare. În
aceşti munţi stâncoşi, fusese creat un mare sistem de fortificaţii, cu
folosirea din plin a cimentului şi fierului. De la posturile lor de
observaţie de pe înălţimi, inamicul îşi putea îndrepta tunurile asupra
oricărei mişcări de jos, din vale. Trupele noastre făceau mari eforturi
care, deşi nu câştigau decât puţin teren, aveau efectul dorit asupra
inamicului. Îi distrăgea atenţia de la ameninţarea care se apropia de
flancul lor vulnerabil, dinspre mare, şi l-a făcut să-şi aducă trei divizii
bune din rezervă, ca să refacă situaţia.
836
În după-amiaza zilei de 21, convoaiele pentru Anzio ieşiseră în larg,

acoperite de aviaţia noastră. Vremea era potrivă pentru o apropiere pe
ascuns. Atacurile noastre grele asupra aerodromurilor inamice, mai ales
la Perugia, baza germană de recunoaştere, au ţinut multe dintre
avioanele lor la sol, iar eu aşteptam cu emoţie încordată, dar sper
reţinută, rezultatele acestei lovituri considerabile. În sfârşit, au aflat că
al VI-lea Corp, format din diviziile a 3-a a Statelor Unite şi l-a britanică,
sub comanda generalului american Lucas, au debarcat pe plaja de la
Anzio la 2 a.m. În 22. A întâmpinat o foarte slabă rezistenţă şi practic n-a
avut nicio pierdere. Până la miezul nopţii, erau pe mai 26000 de oameni
şi peste, 3000 de vehicule. „Se pare, semnala Alexander care era la faţa
locului, că am reuşit o totală surpriză. Am subliniat importanţa de a lovi
cu putere patrulele mobile, care să fie împiedicate să ia legătura cu
inamicul, dar până acum n-am primit rapoarte privind activitatea lor.”
Eu eram pe deplin de acord cu asta, şi am răspuns: „Mulţumesc pentru
toate mesajele. Sunt foarte bucuros că emiţi pretenţii în loc să sapi
capete de pod”.
Dar acum a venit dezastrul şi ruina în privinţa principalului scop al
acţiunii. Generalul Lucas s-a rezumat la ocuparea capetelor de pod şi la
aducerca pe mal a echipamentului şi vehicolelor. Generalul Penney, care
comanda Divizia l-a britanică, era dornic să intre în interiorul
teritoriului. Totuşi, brigada lui de rezervă a fost reţinută cu corpul de
armată. Atacuri minore de tatonare, date spre Cisterna şi Campoleone,
au ocupat zilele de 22 şi 23. Comandantul expediţiei nu a făcut încercări
de înaintare. În seara de 23, erau debarcate în întregime cele două
divizii, cu trupele aferente, incluzând două comandouri britanice,
Rangersii din Statele Unite şi paraşutişti, au fost lansaţi întâmpinând
multe impedimente. Fortificaţiile de pe plajă se întăreau, dar
oportunitatea pentru care se depusese atâta strădanie dispăruse.
Kesselring a reacţionat repede la această situaţie critică. Masa
rezervelor era deja angajată împotriva noastră pe frontul de la Cassino,
dar el a atras toate unităţile pe care le avea la dispoziţie şi, în patruzeci
şi opt de ore, echivalentul a două diviţii era gata să reziste înaintării
noastre mai departe. În 27, au venit veşti serioase. Brigada de gardă
înaintase dar încă mai era la vreo trei kilometri de Campoleone, iar
americanii erau încă la sud de Cisterna. Alexander a spus că nici el şi nici
generalul Clark nu erau mulţumiţi de viteza de înaintare şi că generalul
Clark se va duce imediat la capul de pod. Eu am răspuns:
837
Sunt bucuros să aflu că Clark se duce să viziteze capul de pod. Ar fi

neplăcut dacă trupele dumitale ar fi oprite acolo, iar principala armată
nu va putea avansa din sud.
Dar tocmai asta avea să se întâmple.
***
Între timp, atacurile noastre la poziţia de la Cassino continuau.

Ameninţarea din flanc nu a slăbit hotărârea lui Kesselring de a se opune
atacurilor noastre. Hotărârea germanilor Revenea limpede cum e
cristalul, printr-un ordin al lui Hitler, pe care am pus mâna în 24.
Linia Gustav trebuie ţinută cu orice preţ, din cauza consecinţelor
politice ale unei apărări de succes. Führerul aşteaptă o luptă aprigă
pentru fiecare metru.
I s-a dat desigur ascultare. La început, am progresat bine. Am traversat
râul Rapido, deasupra oraşului Cassino, şi am atacat spre sud împotriva
Dealului Mânăstirii; dar germanii s-au întărit şi au rezistat fanatic şi, la
începutul lui februarie, forţa noastră obosise. Un corp neo-zeelandez cu
trei divizii a fost adus din Adriatica şi, în 12, a început cel de al doilea
atac major al nostru, cu bombardarea mănăstirii însăşr, înălţimea pe
care se afla mănăsirea supraveghea confluenţa râurilor Rapido şi Liri şi
era pivotul întregii apărări germane. Aceasta se dovedise deja un
obstacol formidabil, puternic fortificat. Laturile abrupte, măturate de tir,
erau încununate de faimoasa construcţie care, în războaiele anterioare,
fusese de mai multe ori jefuită, distrusă şi reconstruită. Există
controverse dacă ar fi trebuit să fie din nou distrusă, în mănăstire nu
erau trupe germane, dar fortificaţiile inamicului aproape că nu erau
separate de clădirea în. Sine. Aceasta domina întregul câmp de luptă şi,
natural, generalul Freyberg, comandantul Corpului în cauză, a vrut să fie
greu bombardată din aer, înainte de a lansa atacul infanteriei.
Comandantul de armată, generalul Mark Clark, a cerut în silă şi a obţinut
aprobarea de la generalul Alexander, care a acceptat răspunderea. Deci,
la 15 februarie, după ce călugării au fost avertizaţi pe deplin, peste 350
de tone de bombe au fost aruncate şi s-au adus daune grele. Zidurile
exterioare mari şi drumul porţii erau încă în picioare. Rezultatul nu a
fost bun. Germanii aveau acum scuza să facă ce voiau cu dărâmăturile
ruinei şi asta le-a dat ocazii’ mai bune de fortificaţii decât atunci când
clădirea era intactă.
838
I-a revenit Diviziei a 4-a indiană, care înlocuise recent pe americani în

partea de nord a mânăstirii, sarcina să atace. În două nopţi succesive, au
încercat în zadar să ocupe o ridicătură care se afla între poziţia lor şi
Dealul Mânăstirii. În noaptea de 18 februarie, s-a făcut o a treia
încercare. Lupta era disperată şi toţi oamenii noştri care au ajuns la
ridicătură au fost ucişi. Mai târziu, în noaptea aceea, o brigadă a trecut
pe lângă ridicătură şi s-a îndreptat direct spre mânăstire, dar a întâlnit o
vale foarte minată, acoperită de mitraliere inamice aflate la mică
distanţă. Aici au avut pierderi grele şi au fost opriţi. În timp ce această
bătălie dârză se ducca pe înălţimile de deasupra lor, divizia neo-
zeelandeză a reuşit să treacă râul Rapido, dar a fost contraatacată de
tancuri înainte ca un cap de pod să fie asigurat şi au fost obligaţi să
treacă râul înapoi. Atacul direct asupra muntelui Cassino a eşuat.
***
Acum trebuie să revenim la capul de pod. La 30 ianuarie, Divizia l-a

blindată a Statelor Unite a debarcat la Anzio şi Divizia 45-a a Statelor
Unite era pe drum. Toate acestea trebuiau făcute pe plăjile dificile sau în
micul port de pescari. Amiralul John Cunningham semnala: „Situaţia, aşa
cum este acum, se aseamănă foarte puţin cu lovitura de trăsnet cu două
sau trei divizii, cum era văzută la Marrakech, dar puteţi fi sigur că
Marinele nu vor precupeţi niciun efort ca să asigure resursele victoriei.”
Această promisiune, după cum se va vedea, a fost îndeplinită cu
prisosinţă.
În aceeaşi zi, Corpul al VI-lea a dat primul atac în forţă. S-a câştigat ceva
teren dar, la 3 februarie, inamicul a lansat un contraatac care a împins
înapoi Divizia l-a britanică şi acesta era, evident, doar un preludiu la
altele mai grele ce aveau să vină. Citând raportul generalul Wilson,
„perimetrul a fost închis, iar forţele noastre nu sunt capabile să
înainteze”. Deşi generalul Lucas realizase surprinderea, el nu reuşise să
se folosească de ea. Toate acestea au produs o mare dezamăgire acasă şi
în Statele Unite. Bineînţeles că eu nu ştiam ce ordine i se dăduseră
generalului Lucas, dar este un principiu de bază să ieşi înainte şi să
accepţi ciocnirea cu inamicul, dar se pare că, încă de la început, judecata
lui a fost împotriva acestui lucru. Cum am arătat la timpul potrivit, am
sperat că aruncăm pe mai o pisică sălbatică, dar tot ce am obţinut a fost
o balenă eşuată. Se pare însă că eram încă mai puternici în forţă de luptă
839
decât germanii. Uşurinţa cu care şi-au mişcat piesele pe tabla de şah şi

rapiditatea cu care şi-au astupat spărturile periculoase pe care au
trebuit să le facă pe frontul lor din sud, au fost foarte impresionante.
Toate acestea păreau să ne dea date foarte proaste pentru „Overlord”.
Efortul major, aşteptat, de a ne împinge înapoi în mare, a început în 16,
când inamicul a folosit peste patru divizii, sprijinite de 450 de tunuri,
într-o lovitură directă spre sud de Campoleone. Ordinul special al lui
Hitler din aceea zi a fost citit trupelor înainte de atac. El cerea ca
„abcesul” capului nostru de pod să fie eliminat în trei zile. Atacul a căzut
într-un moment nepotrivit, când diviziile a 45-a americană şi a 56-a
britanică, transferate de pe frontul de la Cassino, tocmai schimbau
viteaza noastră Divizie l-a, care s-a trezit curând din nou în plină
acţiune. S-a făcut o pătrundere adâncă, periculoasă, în linia noastră, care
a fost împinsă înapoi la capul de pod. Totul atârna în cumpănă. Nu mai
era posibilă o nouă retragere. Chiar şi o scurtă înaintare ar fi dat
inamicului puterea să-şi folosească nu doar tunurile cu rază lungă ci şi
să pună un adevărat baraj de artilerie pe toate intrările sau plecările. Nu
aveam iluzii în această chestiune. Era vorba de viaţă sau moarte.
Dar norocul, până acum nefavorabil, a răsplătit vitejia disperată a
armatei britanice şi americane. Înaintea celor trei zile prevăzute de
Hitler, atacul german a fost oprit. Apoi, propria lor înaintare a fost
atacată prin flanc şi înconjurată sub tirul întregii noastre artilerii şi a
bombardamentului cu orice avion care putea zbura. Lupta era intensă,
pierderile erau grele de ambele părţi, dar bătălia mortală a fost
câştigată.
Hitler a mai făcut încă o încercare pentru că aici acţiona puterea
voinţei lui – la sfârşitul lui februarie. Divizia a 3-a a Statelor Unite, de pe
flancul de est, a fost atacată de trei divizii germane. Acestea erau slăbite
şi zdruncinate de eşecul lor anterior. Americanii au rezistat cu
încăpăţânare şi atacul a fost sfărâmat într-o zi, când germanii au pierdut
mai mult de 2500 de oameni. La 1 martie, Kesselring şi-a acceptat
eşecul. El a putut frustra expediţia Anzio dar nu a putut-o distruge.
La începutul lui martie, vremea a adus o stagnare. Al cincilea element
al lui Napoleon – norocul a oprit ambele părţi. N-am putut sparge
frontul principal de la Cassino, iar germanii nu au reuşit nici ei să ne
arunce în mare la Anzio. În privinţa numărului nu era mare diferenţă
între combatanţi. Acum aveam douăzeci de divizii în Italia, dar atât
americanii cât şi francezii avuseseră pierderi foarte grele. Inamicii
840
aveau, optsprezece sau nouăsprezece divizii la sud de Roma, şi încă cinci

în nordul Italiei, dar erau şi ei obosiţi şi măcinaţi.
Acum nu mai era nicio speranţă de ieşire din capul de pod de la Anzio
şi nicio perspectivă de unire între cele două forţe ale noastre, separate,
până nu se spărgea frontul de la Cassino. Prima necesitate era deci să
facem cu adevărat puternic capul de pod, să schimbăm şi să întărim
trupele şi să aducem provizii ca să facem faţă unui adevărat asediu ş: să
asigurăm o altă ieşire. Timpul era scurt, întrucât multe dintre vasele de
debarcare trebuiau să plece curând pentru „Overlord”. Mişcarea lor a
fost până acum amânată, dar nu mai era posibilă nicio altă întârziere.
Marina şi-a pus toată forţa în acest efort, cu rezultate admirabile.
Tonajul mediu zilnic debarcat anterior fusese de 3000, în primele zece
zile ale lui martie, a fost mai mare decât dublu.
***
Dar, deşi Anzio nu mai reprezenta o îngrijorare, campania din Italia, ca

un tot, a tărăgănat. Sperasem că, până acum, germanii să fi fost măturaţi
la nord de Roma şi că o parte substanţială a armatelor noastre să fi fost
eliberate pentru o debarcare puternică pe coasta Rivierei franceze,
pentru a ajuta principala invazie peste Canal. Operaţiunea „Nicovala”
fusese acceptată în principiu la Teheran. Aceasta urma să devină, în
curând, un motiv de controversă între noi şi Aliaţii noştri americani.
Campania în Italia trebuia desigur să mai fie dusă încă multă vreme,
înainte ca această problemă să apară, iar nevoia imediată era spargerea
impasului de pe frontul de la Cassino. Curând după eşecul din februarie,
am început pregătirile pentru a treia luptă de la Cassino, dar vremea rea
a amânat-o până la 15 martie.
De data aceasta, oraşul Cassino era obiectivul principal. După un
bombardament greu, în care s-au cheltuit 1000 tone de bombe şi 1200
tone de obuze, infanteria noastră a avansat. Alexander spunea: „Mie mi
se pare incredibil că trupele pot rămâne în viaţă după opt ore de atât de
îngrozitoare bubuială.” Dar au rămas. Divizia l-a germană de paraşutişti,
poate cea mai bună luptătoare din toată armata lor, a luptat cu neo-
zeelandezii şi cu indienii printre grămezi de moloz. Până la miezul
nopţii, cea mai mare parte a oraşului era în mâinile noastre, în timp ce
Divizia a 4-a indiană, venind dinspre nord, făcea şi ea progrese bune, iar
a doua zi erau la două treimi din drumul care urca spre Dealul
841
Mănăstirii. Atunci, au început din nou lupte Tancurile noastre nu puteau

trece marile cratere făcute de bombardament şi să urmeze asaltul
infanteriei. Au trecut aproape două zile până să poată da ajutor.
Inamicul infiltra întăriri. A început o furtună cu ploi şi s-au desfăşurat
lupte grele în atacuri şi contraatacuri. Neo-zeelandezii şi indienii nu au
putut face mai mult. Totuşi, noi stabiliserăm un cap de pod ferm peste
râul Rapido care, cu o mare buclă făcută în inauane peste Garigliano
inferior, aveau o mare importanţă pentru momentul când avea să vină
bătălia finală, victorioasă. Aici şi la capul de pod de la Anzio, noi am
reţinut în centrul Italiei aproape douăzeci de divizii bune germane.
Multe dintre ele ar fi putut pleca în Franţa.
Aceasta este povestea luptei de la Anzio; o poveste de mare
oportunitate şi de speranţe sfărâmate, de începuturi îndemânatice de
partea noastră şi reveniri rapide ale inamicului, de vitejie de ambele
părţi. Acum ştim că, la începutul lui ianuarie, înaltul Comandament
german intenţionase să transfere cinci dintre cele mai bune divizii ale
lor din Italia în nord-vestul Europei. Kesselring a protestat susţinând că,
într-un asemenea caz, el nu-şi mai putea îndeplini ordinele de a lupta la
sud de Roma şi va trebui să se retragă. Tocmai când discuţia era la
apogeu, a avut loc debarcareala Anzio. Înaltul Comandament a
abandonat ideea şi, în loc ca frontul italian să contribuie cu forţe în
nord-vestul Europei, a avut loc o situaţie inversă. Noi nu am ştiut nimic
de plan la vremea respectivă, dar s-a dovedit că acţiunea agresivă a
armatelor noastre în Italia şi în special lovitura de la Anzio şi-a adus pe
deplin contribuţia la succesul operaţiunii „Overlord”. Vom vedea mai
departe ce rol a jucat în eliberarea Romei.
Capitolul XI
„OVERLORD”
Gândul care provine din experienţa faptică poate fi un frâu sau un

pinten. Cititorul îşi dă seama că, în timp ce eram totdeauna gata să mă
alătur Statelor Unite într-un asalt direct peste Canal pe malul Franţei
ocupat de germani, nu eram convins că acesta era singurul mod de a
câştiga războiul şi ştiam că aceasta va fi o aventură foarte grea şi plină
de hazard. Preţul înfricoşător pe care a trebuit să-l plătim în vieţi
omeneşti şi sânge pentru marea ofensivă din primul război mondial era
842
încă imprimat în mintea mea. Încă mi se mai părea, după trecerea unui
sfert de secol, că fortificaţiile de ciment şi fier, înarmate cu arme de foc
moderne şi pline cu oameni bine instruiţi, hotărâţi, pot fi înfrânte numai
prin surprindere în privinţa timpului şi a locului, atacându-le prin flanc,
sau prin vreun nou instrument mecanic de tipul tancului. Superioritatea
în bombardament, oricât de îngrozitor ar fi, nu este o rezolvare finală.
Apărătorii pot avea cu uşurinţă şi alte linii de fortificaţii în spatele
primelor, iar terenul intermediar, care ar putea fi cucerit cu artileria, ar
deveni un câmp cu cratere de netrecut. Acestea erau fructe ale
cunoaşterii pe care francezii şi britanicii le-au obţinut atât de scump
între 1915-1917. De atunci, au apărut noi factori, dar nu toţi au aceeaşi
importanţă. Puterea de foc a fortificaţiei a crescut mult. Dezvoltarea
câmpurilor de mină pe uscat şi pe mare era enormă. Pe de altă parte,
noi, atacatorii, aveam supremaţia aeriană şi puteam debarca un număr
mare de trupe de paraşutişti în spatele frontului inamic şi, mai presus
de toate, puteam bloca şi paraliza comunicaţiile, cu ajutorul cărora
inamicul ar fi putut aduce întăriri pentru un contraatac.
În cursul lunilor de iarnă din 1943, generalul Morgan şi Statul lui Major
Aliat inter arme a lucrat la plan. Într-un capitol anterior, am descris cum
mi-a fost prezentat planul în timpul călătoriei mele la Quebec, pentru
Conferinţa „Quadrant”. Acolo, schema a fost în general aprobată, dar
Eisenhower şi Montgomery nu au căzut de acord asupra unei trăsături
importante. Ei voiau un asalt cu o forţă mai mare şi pe un front mai larg,
pentru a se câştiga rçpede un cap de pod de mărime convenabilă, în care
să-şi pregătească forţele pentru atac. De asemeni, era important să se
captureze docurile de la Cherbourg, mai devreme decât se plănuise.
Ei voiau un prim asalt cu cinci divizii în loc de trei. Desigur că lucrul
acesta era perfect adevărat. Însuşi generalul Morgan susţinuse o
extindere a debarcării iniţiale, dar nu i se dăduseră suficicnte resurse.
Dar de unde erau să vină navele de debarcare suplimentare? Sud-estul
Asiei fusese deja lipsit de ele. În Mediterana, erau nave suficiente să
transporte două divizii, dar acestea erau necesare pentru „Nicovala”,
asaltul de pe mare în sudul Franţei, care trebuia să aibă loc în acelaşi
timp cu „Overlord” şi să atragă trupe din nord. Dacă „Nicovala” ar fi
redusă, ea ar fi prea slabă ca să fie de vreun folos. Abia îq martie,
generalul Eisenhower, conferind cu şefii de Stat Major britanici, a luat
decizia finală. Şefii de Stat Major americani au fost de acord ca el să
vorbească în numele lor. Fiind venit recent de pe frontul Mediteranei, el
843
ştia totul despre acţiunea „Nicovala”, iar acum, în calitate de comandant

suprem al operaţiunii „Overlord”, el putea judeca mai bine nevoile
ambelor operaţiuni. S-a căzut de acord să se ia vasele de debarcare ale
unei singure divizii de la „Nicovala”, pentru a fi folosite pentru
„Overlord”. Vasele pentru o a doua divizie puteau fi găsite amânând
„Overlord” până la perioada fazei favorabile a lunii iunie. Producţia de
vase de debarcare din luna aceea va completa golul.
***
De îndată ce mărimea expediţiei a fost stabilită, se putea continua cu

instruirea intensă. Nu cea mai mică dintre dificultăţile noastre era să
găsim suficient spaţiu. S-a aranjat o largă repartizare a spaţiului între
forţele americane şi britanice, prin care britanicii ocupau partea de sud-
est iar americani pe cea de sud-vest a Angliei. Locuitorii din regiunile de
coastă au acceptat în mare măsură toate inconvenientele. O divizie
britanică împreună cu componenta ei navală şi-a făcut toată instrucţia
iniţială la. Moran Forth în Scoţia. Furtunile de iaână i-au obişnuit pentru
marea agitată din Ziua D.
Teoria şi practica operaţiunilor cu amfibii fusese deja stabilită de Statul
Major combinat al operaţiunilor, sub conducerea amiralului
Mountbatten, care a fost urmat de generalul Laycoch. Acum, trebuiau
predate tuturor celor în cauză şi însuşite ca ceva în plus faţă de
instruirea generală aprofundată, necesară pentru războiul modern.
Aceasta avea loc de multă vreme în Britania şi în America, prin exerciţii
mari şi mici, cu muniţie adevărată. Mulţi ofiţeri şi soldaţi intrau pentru
prima dată în luptă, dar se comportau toţi ca trupe cu experienţă.
Lecţiile primite în exerciţiile anterioare pe scară mare, precum şi
experienţa noastră dură de la Dieppe, au fost aplicate în repetiţii finale
de toate cele trei arme şi au culminat la începutul lunii mai. Toată
această activitate nu a trecut neobservată de inamic. Noi nu obiectam şi
s-au făcut eforturi speciale ca ele să fie remarcate de cei care urmăreau
de la Pas de Calais, fiindcă voiam ca germanii să creadă că acolo vom
veni. Recunoaşterile aeriene constante ne ţineau informaţi cu ce se
întâmpla dincolo de Canal. Şi, desigur, mai erau şi alte căi pentru a afla.
S-au făcut multe drumuri în grupuri cu ambarcaţiuni mici, pentru
rezolvarea vreunui punct îndoielnic, pentru a auzi zgomotele de lângă
mal, a examina noi obstacole, sau a testa înclinarea şi natura unei plăji.
844
Toate acestea trebuiau făcute pe întuneric, cu o apropiere pe tăcute, o

recunoaştere pe furiş şi o retragere la timp.
O discuţie complicată a fost alegerea zilei D şi a orei H, momentul în
care vasele de debarcare vor ajunge la coastă. Plecând de la aceasta,
trebuiau stabilite multe alte ore. Mergând îndărăt. S-a căzut de acord să
ne apropiem de coasta inamicului pe lumina lunii, pentru că asta ar
ajuta atât vasele cât şi trupele aeropurtate. O scurtă perioadă de zi era
de asemeni necesară înainte de ora H, pentru a se da ordine de
deşfăşurare a vaselor mici şi acurateţe bombardamentului de acoperire.
Dar dacă intervalul între ivirea zorilor şi ora H era prea lung, inamicul
avea mai mult timp ca să-şi revină din surpriză şi să tragă în trupele
noastre în timpul debarcării.
Apoi, mai era fluxul şi refluxul. Dacă debarcam pe flux, obstacolele de
sub apă vor obstrucţiona apropierea noastră; dacă era reflux, atunci
trupele aveau de mers prea mult pe plăjile expuse. Mai trebuia ţinut
seamă şi de mulţi alţi factori şi, în cele din urmă, s-a decis să debarcăm
în jur de trei ore înainte de flux. Dar asta nu era tot. Fluxul varia cu
patruzeci de minute între coasta de est şi cea de vest, iar în unul dintre
sectoarele britanice, era o stâncă scufundată. Fiecare sector trebuia să
aibă o oră H diferită, care varia de la un loc la altul cu până la optzeci şi
cinci de minute.
Doar în trei zile din perioada lunară erau îndeplinite toate aceste
condiţii. Primele trei zile din această perioadă, după 31 mai, data ţintă a
generalului Eisenhower, erau 5, 6 şi 7 iunie. Astfel că s-a ales data de 5
iunie. Dacă vremea nu era propice în vreuna dintre aceste zile, întreaga
operaţiune trebuia amânată cu cel puţin două săptămâni – de fapt cu o
lună, dacă voiam să aşteptăm luna pe cer.
***
Desigur că nu trebuia să plănuim doar ce aveam de făcut. Inamicul

trebuia să ştie că se pregătea o mare invazie; noi trebuia să ascundem
locul şi timpul atacului şi să-l facem să creadă că o să debarcăm în altă
parte şi în alt moment. Chiar numai acest lucru cerea o uriaşă cantitate
de gândire şi acţiune. Regiunile de coastă erau interzise vizitatorilor;
cenzura a fost întărită; scrisorile, după o anumită dată, au fost date
destinatarilor cu întârziere; ambasadelor le era interzis să trimită
telegrame cifrate şi chiar valizele lor diplomatice erau întârziate.
845
Principala noastră păcăleală era să ne prefacem că venim prin

strâmtoarea de la Dover. Nu ar fi bine nici acum să dezvăluim toate
metodele folosite pentru inducerea în eroare a inamicului, dar cele
vizibile, concentrări simulate de trupe în Kent şi Sussex, flote cu vase
machetă adunate în porturile Cinque, exereţii de debarcare pe plăjile din
apropiere, activitate radio crescută, au fost folosite toate. S-au făcut mai
multe recunoaşteri în locurile unde nu ne duceam decât în locurile reale.
Rezultatul final a fost admirabil. Înaltul Comandament german a crezut
dovezile pe care le-am pus la dispoziţia lui. Rundstedt, comandantul şef
de pe frontul de vest, era convins că obiectivul nostru era Pas de Calais.
***
Concentrarea forţelor de asalt – 170000 de oamenii, 20000 de vehicole

şi multe mii de tone de provizii, toate trebuind să fie transportate în
primele câteva zile – era în sine o sarcină enormă. Din taberele lor
obişnuite, trupele britanice au fost aduse în sud. Cele trei divizii
aeropurtate, care urmau să fie lansate în Normandia înainte de asaltul
pe mare, au fost adunate aproape de aerodromurile de unde aveau să
pornească. Din locurile lor de adunare, din spate, trupele au fost aduse
în faţă pentru îmbarcare, pe bază de priorităţi bine stabilite, în tabere de
triere din apropiere de coastă. La taberele de triere, acestea erau
împărţite în detaşamente corespunzătoare vaselor – sau
ambarcaţiunilor – în care aveau să fie îmbarcate. Aici, fiecare îşi primea
ordinele lui. Odată informaţi, nimeni nu mai avea voie să părăsească
tabăra. Taberele erau şi ele situate în apropiere de punctele de
îmbarcare. Acestea erau porturi sau „întărituri” – adică porţiuni de plajă
betonate, care să permită îmbarcarea uşoară pe vasele mici. Aici aveau
să se întâlnească cu vasele Marinei.
Părea absolut improbabil ca toate aceste mişcări, pe mare şi pe uscat,
să nu fie observate de inamic. Erau multe ţinte tentante pentru aviaţia
lui şi s-au luat toate măsurile de prevedere. Aproape şapte mii de tunuri
şi rachete şi peste o mie de bariere protejau marea de oameni şi
véhiculé. Dar nu se vedea nici urmă de Luftwaffe. Cât de diferite erau
lucrurile în urmă cu patru ani! Garda interioară, are a aşteptat în aceşti
ani cu atâta răbdare o treabă serioasă şi-o găsise acum. Ea nu numai că
deţinea secţiuni din apărarea antiaeriană şi de coastă, dar a preluat
numeroase sarcini de rutină şi de securitate, eliberând alţi soldaţi
846
pentru luptă. Întreaga Anglie de sud a devenit o vastă tabără militară,

plină de oameni instruiţi, dornici să vină în contact şi să lupte cu
germanii dincolo de Canal.
Luni 15 mai, cu trei săptămâni înainte de ziua D, am ţinut o conferinţă
finală, la Londra, la cartierul general al lui Montgomery, la Şcoala Sf.
Paul. Au fost prezenţi regele, feldmareşalul Smuts, şefii de Stat Major
britanici, comandanţii expediţiei şi mulţi dintre ofiţerii lor de Stat Major.
Pe scenă era şezată o hartă în relief a plăjilor Normandiei, şi a
hinterlandulului apropiat, aşa încât auditoriul să o poată vedea clar; era
astfel construită încât ofiţerii care explorau planul puteau merge pe ea
ca să arate punctele de debarcare. Generalul Eisenhower a deschis
lucrările conferinţei, iar şedinţa de dimineaţă s-a închis cu un cuvânt
adresat de Majestatea Sa. Montgomery a ţinut o cuvântare
impresionantă. El a fost urmat de mai mulţi comandanţi de armată,
marină şi aviaţie, precum şi de ofiţerul principal de administraţie, care
s-a referit la pregătirile complicate care au fost făcute pentru
administraţia forţei după ce ajungea la mal.
Evenimentele începeau acum să se mişte repede şi neted spre apogeu,
încă nu era niciun semn că inamicul ar fi aflat secretul nostru. Am
observat nişte întăriri de forţe navale uşoare la Cherbourg şi Havre şi o
activitate mai susţinută de minare în Canal, dar în general inamicul a
rămas liniştit, aşteptâind un semn de final în legătură cu intenţiile
noastre. La 28 mai, comandanţii subordonaţi au fost informaţi că ziua D
va fi 5 iunie. Din acel moment, tot personalul implicat a fost „consemnat”
în vase, în tabere şi în puncte de adunare pe coastă. Toată poşta a fost
oprită şi mesajele particulare de orice fel au fost întârziate, cu excepţia
unor cazuri de urgenţă personală.
Vremea începea acum să ne provoace îngrijorare. Vremea frumoasă
făcea posibile condiţii schimbătoare, aşa că din acel moment, s-au ţinut
şedinţe ale comandanţilor de două ori pe zi, pentru studierea
rapoartelor meteorologice. La prima lor întâlnire, se prevedeau condiţii
proaste pentru ziua D, cu nori joşi. Acest lucru era de primă importanţă
pentru forţele aeriene, întrucât afecta atât bombardamentele cât şi
aterizarea aeropurtatelor. La 2 iunie, au pornit de la Clyde primele vase
de război iar două submarine pitice au pornit din Plymouth, care aveau
misiunea să marcheze ariile de asalt. Data de 3 iunie nu a fost prea
încurajatoare. Un vânt din vest agita moderat marea; erau nori grei care
se lăsau jos. Prevederile pentru 5 iunie erau întunecate.
847
În după-amiază aecea, am plecat la Portsmouth cu domnul Bevin şi

feldmareşalul Smuts şi am văzut un mare număr de trupe îmbarcându-
se pentru Normandia. Am vizitai vasul cartier general al Diviziei a 50-a,
apoi am călătorit în jos, pe Solent, într-o şalupă, abordind vas după vas.
În drumul de întoarcere, ne-am oprit la tabăra generalului Eisenhower
şi i-am urat succes. Ne-am înapoiat apoi la tren pentru o cină foarte
târzie. În timpul mesei, Ismay a fost chemat la telefon de Bedell Smith,
care i-a spus că vremea se înrăutăţea şi că, probabil, operaţiunea va
trebui amânată cu douăzeci şi patru de ore. Generalul Eisenhower va
aştepta până în primele ore ale lui 4 iunie, înainte de a lua o decizie
definitivă. Între timp, unităţi ale marei armada vor continua să se
îmbarce, conform programului.
Ismay s-a întors şi ne-a raportat vestea tristă. Cei care văzuseră
desfăşurarea din Solent, simţeau că mişcarea era imposibil de oprit
acum aşa cum nu poţi opri o avalanşă. Ne bântuia ideea că, dacă vremea
rea continua după 7 iunie, combinaţia necesară de lună şi flux nu se mai
putea repeta mai curând de alte două săptămâni. Între timp trupele
fuseseră toate instruite. Era clar că nu puteau fi ţinute pe vasele lor la
infinit. Cum putea fi evitată o scurgere de informaţii?
Dar îngrijorarea pe care o simţeam fiecare nu era deloc posibilă în
timpul cinei din tren. Feldmareşalul Smuts era foarte amuzant. El a
povestit istoria capitularii burilor la Verecniging în 1902 – cum i-a
impresionat pe colegii burilor că nu avea rost să continue lupta şi că
trebuie să se lase la mila britanilor. El fusese acuzat ca laş şi defetist de
proprii lui prieteni şi a petrecut cea mai dificilă oră din viaţa lui.’Ân cele
din urmă, el a învins, s-a dus la Vereeniging şi s-a încheiat pacea. El a
continuat să vorbească despre experienţele lui din perioada izbucnirii
celui de al doilea război mondial, când a trebuit să treacă de partea
opoziţiei în Cameră şi să se opună propriului prim-ministru, care voia să
rămână neutru.
Ne-am dus la culcare pe la unu şi jumătate. Ismay mi-a spus că o să
aştepte să afle rezultatul conferinţei de dimineaţă. Cum nu puteam face
nimic în această privinţă, am spus să nu fiu trezit doar ca să aflu
rezultatul. La 4.15 a.m., Eisenhower s-a întâlnit din nou cu comandanţii
lui şi a ascultat de la specialiştii meteorologi raportul prevestitor de
rele; cer acoperit, plafon jos de nori, vânt puternic din sud-vest, cu
ploaie şi mare moderată. În silă, el a ordonat amânarea atacului cu
douăzeci şi patru de ore, iar toată mişcarea a fost pusă nu marş-arier,
848
conform unui plan bine pregătit. Toate convoiaele de pe mare s-au

întors la ancorare. Un singur convoi mare, cuprinzând o sută şi treizeci
de ambarcaţiuni mici, nu a primit mesajul, dar şi acesta a fost oprit şi
întors fără să trezească bănuiala inamicului. A fost o zi grea pentru miile
de oameni adunaţi în vase de debarcare, în jurul coastei. Americanii,
care veneau din porturile vestice, aveau cea mai mare distanţă de
parcurs şi sufereau mai mult.
Pe la ora 5, în dimineaţa aceea, Bedell Smith a telefonat din nou lui
Ismay, confirmând amânarea, iar Ismay s-a dus la culcare. O jumătate de
oră mai târziu, m-am trezit şi am trimis după el. Mi-a spus vestea. El
afirmă că nu am făcut niciun comentariu.
Orele au trecut încet, până seara la 9.15 p.m., în 4 iunie, când a avut loc
o altă conferinţă a sorţii la cartierul general de luptă al lui Eisenhower.
Condiţiile erau proaste, tipice mai curând pentru decembrie decât
pentru iunie, dar specialiştii dădeau nişte promisiuni cu privire la o
îmbunătăţire temporară pentru dimineaţa zilei de 6. După aceea,
prevesteau revenirea vremii proaste pentru o perioadă nedefinită. Pus
în faţa alternativei disperate de a accepta riscurile imediate sau de a
amâna atacul cu cel puţin două săptămâni, generalul Eisenhower, la
sfatul comandanţilor săi, a ales curajos şi după cum s-a dovedit înţelept,
să meargă înainte cu operaţiunea sub rezerva confirmării stării vremii a
doua zi dimineaţa. La 4 a.m., în 5 iunie, zarurile au fost aruncate în mod
irevocabil: invazia va fi lansată în 6 iunie.
Privind retrospectiv, această decizie evocă pe bună dreptate admiraţia.
A fost amplu justificată de evenimente şi a fost în mare măsură
justificată de faptul că am câştigat pretinsul avantaj al surprizei. Acum
ştim că ofiţerii meteorologi germani au informat înaltul lor
Comandament că invazia nu va fi posibilă pe 5 sau 6 iunie, datorită
vremii furtunoase care poate ţine mai multe zile.
Toată ziua de 5 iunie, convoaiele ce transportau vârful de lance al
invaziei, s-au adunat la locul de întâlnire, la sud de insula Wight. Apoi,
într-un şuvoi fără sfârşit, precedată pe un front larg de curăţători de
mine şi protejaţi din părţi de Marina Aliată şi Forţele Aeriene, cea mai
mare armată care a părăsit vreodata malurile noastre se îndrepta spre
coasta Franţei. Condiţiile dure ale mării erau o încercare grea pentru
trupe în ajunul bătăliei, mai ales datorită lipsei de confort a
ambarcaţiunilor mici. Totuşi, în ciuda tuturor acestor elemente, uriaşa
mişcare a fost realizată aproape cu precizia unei parăzi şi deşi nu fără
849
pierderi, acestea precum şi micile întârzieri care au apărut mai ales la

vasele mici tractate, nu au avut un efect apreciabil asupra
evenimentelor.
În jurul coastelor noastre, reţeaua de apărare era pregătită pentru cel
mai înalt nivel de activitate. Flota internă era alertă faţă de orice mişcare
a vaselor germane de suprafaţă, în „timp ce patrule aeriene urmăreau
coasta inamicului, din Norvergia până la Canal. Departe, în larg, pe căile
de acces vestice şi în Golful Biscaia, avioanele Comandamentului de
coastă, în mare forţă, sprijinite de flotile şi distrugătoare, urmăreau
reacţiile inamicului. Contrainformaţiile noastre ne spuneau că peste
cincizeci de submarine de buzunar-U erau concentrate în porturile
franceze din Biscaia, gata să intervină la momentul oportun, în timp ce
şedeam în fotoliul meu din Camera hărţii din Anexă, a sosit vestea
emoţionantă a capturării Romei.
Capitolul XIL
ROMA ŞI ZIUA DEBARCĂRII
Impasul de la Anzio şi Cassino au impus o oprire în înaintarea Aliaţilor

în Italia, care a durat aproape două luni. Trupele noastre trebuiau să se
odihnească şi să se regrupeze. Cea mai mare parte a Armatei a Opta a
trebuit să fie adusă din partea dinspre Adriatica, iar cele două armate au
trebuit concentrate în vederea următorului asalt. Generalul Nilson şi-a
folosit toată puterea aeriană ca să-l stânjenească şi să-l lovească pe
inamic, care, ca şi noi, folosea pauza ca să se reorganizeze şi să se
aprovizioneze pentru bătăliile următoare.
Puternica aviaţie Aliată s-a unit să atace toate comunicaţiile pe uscat, în
speranţa că îi va izola pe duşmani şi că trupele lor vor fi obligate să se
retragă din lipsă de aprovizionare. Această operaţiune, numită în mod
optimist „Strangulare”, avea drept scop să blocheze cele trei linii
principale de cale ferată dinspre nordul Italiei, principalele ţinte fiind
podurile, viaductele şi alte locuri de strangulare. Încercau să-i facă pe
germani să moară de foame. Efortul a durat mai mult de şase săptămâni
şi a produs mari daune. Mişcarea pe calea ferată a fost oprită până
departe, la nord de Roma, dar nu au reuşit să obţină tot ce au sperat.
Lucrând la maximum cu vasele de coastă, transferând încărcăturile pe
transport auto şi folosind deplin orele de întuneric, inamicul s-a străduit
850
să se aprovizioneze. Dar nu puteau aduna suficiente rezerve pentru o

luptă îndelungată şi grea, mai ales că, în luptele dure pe uscat de la
sfârşitul lui mai, fuseseră mult slăbiţi. Joncţiunea armatelor noastre
separate şi capturarea Romei a avut loc mai repede decât am prevăzut.
Forţa aeriană germană a suferit mult şi, la începutul lui mai, avea doar
şapte sute de avioane împotriva celor o mie de avioane de luptă ale
noastre.
La data aceea, generalul Clark, de la Armata a Cincea, avea pe frontul ce
se întindea de la mare la râul Liri peste şapte divizii, dintre care patru
franceze; de acolo, Armata a Opta, condusă acum de generalul Leese,
continua linia frontului prin Cassino, în munţi, cu un echivalent de
aproape nouăsprezece divizii. În total, Aliaţii deţineau peste douăzeci şi
opt de divizii, din care doar echivalentul a trei divizii rămânea în
sectorul Adriatic.
Li se opuneau douăzeci şi trei de divizii germane, dar aranjamentele
noastre de inducere în eroare l-au zăpăcit atât de bine pe Kesselring,
încât aceste divizii erau larg răspândite. Între Cassino şi mare, unde
avea să fie date principalele noastre lovituri, erau doar patru divizii, iar
rezervele erau împrăştiate şi la distantă. Atacul nostru a venit pe
neaşteptate. Germanii făceau înlocuiri în faţa frontului britanic şi unul
dintre comandanţii Iof de armată plănuise să plece în permisie.
Marea ofensivă a început la 11 p.m., în 11 mai, când artileria ambelor
noastre armate, numărând 2000 de tunuri, a deschis un tir violent,
întărit în zori de întreaga forţă a Aviaţiei tactice. După multă luptă grea,
inamicul a început să slăbească. În dimineaţa de 18 mai, oraşul Cassino a
fost în sfârşit curăţat de inamici de către Divizia a 4-a britanică, iar
polonezii şi-au înălţat triumfători steagul lor roşu cu alb pe ruinele
mănăstirii. Kesselring trimisese întăriri cât de repede putuse să le
adune, dar acestea soseau fragmentat şi erau aruncate imediat în luptă
ca să oprească avântul înaintării Aliate. Până în 25, germanii erau în
plină retragere şi urmăriţi aprig pe tot frontul armatei a opta.
Şase divizii, sub conducerea generalului american Truscott, fuseseră
adunate în capul de pod de la Anzio şi au pornit înainte simultan cu
atacul Armatei a Opta. După două zile de luptă aprigă, au făcut legătura
cu Corpul al II-lea al Statelor Unite. În cele din urmă, forţele noastre s-au
reunit şi am început să culegem roadele însămânţărilor din iarnă. În sud,
inamicul era în plină retragere şi Armata AJiată făcea tot ce putea ca să
împicdicc mişcarea şi să rupă concentrarea. Dar ariergarda încăpăţânată
851
reţinea adesea forţele noastre urmăritoare şi retragerea nemţilor nu a

degenerat într-o fugă. Regiunea muntoasă nu ne-a lăsat să ne folosim
marea noastră forţă blindată, care altfel ar fi fost utilizată foarte
avantajos.
Dar, în noaptea de 2 iunie, rezistenţa germană s-a frânt, iar a doua zi,
Corpul de armată al lui Truscott de pe dealurile Alban, împreună cu
diviziile britanice l-a şi a 5-a, în stânga, au. Înaintat spre Roma. Corpul al
II-lea american era cu puţin înaintea lor. Au găsit majoritatea podurilor
intacte şi, la 7.15 p.m., în 4 iunie, capul Diviziei lor a 88-a a intrat în
Piazza Venezia, în inima capitalei. Din multe locuri au sosit mesaje de
felicitare. Am primit chiar o uşoară bătaie pe umăr din partea Ursului.
La amiază, în ziua Debarcării, 6 iunie 1944, am cerut Camerei
Comunelor să „ia cunoştinţă oficial de eliberarea Romei de către
armatele Aliate, sub comanda generalului Alexander”, veste care fusese
difuzată în seara anterioară. Era o intensă emoţie în legătură cu
debarcarea în Franţa, despre care toată lumea ştia că era în desfăşurare
în acel moment. Cu toate acestea, am acordat zece minute campaniei din
Italia şi am transmis mulţumiri armatelor Aliate de acolo. După aceea,
ţinând-o puţin în şah, le-am relatat cele întâmplate, în măsura în care
eram informaţi atunci. După-amiază, m-am simţit îndreptăţit să-l
informez pe Stalin:
Totul a început bine. Minele, obstacolele şi bateriile de pe uscat au fost
depăşite în mare măsură. Aterizările trupelor de paraşutişti au avut
foarte mult succes şi s-au efectuat pe scară mare. Debarcarea infanteriei
se desfăşoară rapid şi numeroase tancuri şi tunuri motorizate sunt deja
pe mal. Vremea este moderată spre bună.
Răspunsul a fost prompt şi cuprindea veşti bine venite, de mare
importanţă. El a telegrafiat: „Am primit comunicarea dumitale despre
succesul începutului operaţiunii «Overlord». Asta ne dă tuturor bucurie
şi speranţă pentru viitoare succese. Ofensiva de primăvară a forţelor
sovietice, organizată conform înţelegerii de la Conferinţa de la Teheran,
va începe pe la mijlocul lui iunie, într-unul dintre sectoarele importante
ale frontului… La sfârşitul lui iunie şi în iulie, operaţiunile ofensive se
vor transforma într-o ofensivă generală a forţelor sovietice”.
Eu îi trimiteam deja o relatare mai completă a progresului nostru, când
a sosit această telegramă. I-am răspuns: „Sunt foarte satisfăcut în
legătură cu situaţia de până azi 7 iunie. Doar pe o singură plajă
americană au fost dificultăţi serioase, dar astea au fost de acum
852
înlăturate. 20 (XX) de qstaşi aeropurtaţi au aterizat în siguranţă în

spatele flancurilor liniilor inamice şi au stabilit contactul cu forţele
britanicc şi americane aduse pe mare. Am traversat cu pierderi mici. Ne
aşteptasem să pierdem circa 10 000 de oameni…”
Stalin a telegrafiat din nou, câteva zile mai târziu:
Este evident că debarcarea, concepută pe o scară grandioasă, a avut
succes deplin. Colegii mei şi cu mine nu putem decât să recunoaştem că
istoria războiului nu cunoaşte o altă acţiune asemănătoare din punct de
vedere al mărimii ei, a concepţiei vaste şi a exccutării ei pline de
măiestrie. După cum se ştie, Napoleon, la vremea lui, a eşuat ruşinos în
planul lui de a forţa trecerea Canalului. Istericul Hitler, care s-a lăudat
timp de doi ani că va trece Canalul, nu s-a putut hotărî nici măcar să
încêrce să-şi realizeze ameninţarea. Doar Aliaţii noştri au reuşit să
realizeze cu onoare acest grandios plan de a forţa Canalul. Istoria va
înregistra această faptă ca pe o realizare de cel mai înalt ordin…
Cuvântul „grandios” este traducerea din textul rus care mi s-a dat. Cred
că „măreţ” era ceea ce a vrut să spună Stalin. În orice caz, armonia era
completă.
***
La 10 iunie generalul Montgomery a raportat că era destul de bine

stabilit la mai ca să poată primi o vizită. Atunci am pornit cu trenul meu
spre Portsmouth, împreună cu Smuts, cu Brooke, cu generalul Marshall
şi cu amiralul King. Toţi cei trei şefi de Stat Major americani veniseră cu
avionul în Regatul Unit la 8 iunie, pentru eventualitatea că trebuia luată
o decizie militară în scurt timp. Un distrugător britanic şi unul american
ne aşteptau, Smuts, Brooke şi cu mine ne-am îmbarcat în primul, iar
generalul Marshall şi amiralul King, cu personalul lor, în celălalt şi am
traversat Canalul fără incidente, spre fronturile noastre respective.
Montgomery, zâmbitor şi încrezător, m-a întâmpinat pe plajă când
coboram din vasul nostru de debarcare. Armata lui pătrunsese deja vreo
zece, doisprezece kilometri în interior. Tirul şi activitatea erau reduse.
Vremea era strălucitoare. Ne-am plimbat prin domeniuknostru limitat
dar fertil din Normandia. Era plăcut să vezi prosperitatea de la ţară.
Câmpurile erau pline de vaci frumoase, roşii şi albe, care se încălzeau
sau se plimbau la soare. Locuitorii păreau vioi şi bine hrăniţi şi făceau
semne entuziaste. Cartierul general al lui Montgomery, aflat la vreo
853
şapte kilometri în interior, era într-un castel cu pajişti şi lacuri în jur. Am

luat masa într-un cort, cu faţa spre inamic. Generalul era în cea mai bună
dispoziţie. L-am întrebat cât de departe era frontul în realitate. A spus că
la vreo cinci kilometri. Am întrebat dacă are o linie de front stabilită. Mi-
a răspuns: „nu”. „Atunci, cum am putea împiedica o incursiune a
blindatelor germane care să ne distrugă prânzul?” El a spus că nu crede
că vor veni. Personalul mi-a relatat că acel castel fusese greu bombardat
cu o seară înainte şi erau destule cratere în jurul lui. I-am spus că îşi
asumă ün risc prea mare, dacă îşi face un obicei din asemenea treburi.
Orice poate fi făcut o dată sau pentru scurt timp” dar rutina, repetarea,
tărăgănarea trebuie totdeauna evitate în război, pe cât este posibil. Într-
adevăr, el Sr-a mutat, două zile mai târziu, dar abia după ce el şi Statul
lui Major au mai plătit-o o dată. Vizita a continuat în bune condiţiuni şi,
în afară de alarme aeriene ocazionale şi tiruri antiaeriene, se părea că nu
sunt lupte. Am făcut o inspecţie considerabilă la capul nostru de pod
limitat. Am fost interesat mai ales să văd porturile locale Port-en-Bessin,
Courseulles şi Ouistreham. Noi nu am contat mult pe aceste mici porturi,
în niciunul dintre planurile noastre pe care le-am făcut pentru
debarcare. Dar ele s-au dovedit a fi o achiziţie foarte valoroasă şi curând
se descărcau aici circa două mii de tone pe zi. Mă gândeam la aceste
fapte plăcute în timp ce mergeam cu maşina sau pe jos în jurul zonei
cucerite de noi, interesantă dar foarte restrânsă.
Smuts, Brooke şi cu mine am plecat acasă cu distrugătorul Kelvin.
Amiralul Vian, care acum comanda toate flotilele şi vasele uşoare ce
păzeau portul Arromanches, era la bord. El a propus să mergem să
observăm bombardarea poziţiilor germane de către vasele de război şi
crucişătoarele care protejau flancul stâng britanic. În consecinţă, am
trecut între ceic două vase de război care trăgeau, aflate la circa
douăzeci de mii de metri, şi escadra de crucişătoare care trăgeau, şi ele,
la circa o mie patru sute de metri, astfel că, în curând, am ajuns la şapte,
opt mii de metri de mal, care era foarte împădurit. Bombardamentul era
uşor dar continuu, fără a se primi vreun răspuns din partea inamicului.
Când eram gata să ne întoarcem, i-am spus lui Vian: „Dacă suntem atât
de aproape, de ce nu i-am pocni şi noi înainte de a pleca acasă?”
„Desigur” a răspuns el şi, într-un minut sau două, toate tunurile noastre
au tras spre coasta tăcută. Eram, desigur, în raza artileriei lor, iar
imediat ce am tras, Vian a făcut ca distrugătorul să se răsucească şi să se
depărteze în cea mai mare viteză. Curând, ne aflam în afară de pericol şi
854
trecuserăm de linia crucişătoarelor şi a vaselor de război. Aceasta a fost

singura dată când m-am aflat la bordul unui vas în timp ce s-a tras „cu
furie” – dacă putem să ne exprimăm astfel. Am admirat spiritul sportiv
al amiralului. Şi Smuts era încântat. Am dormit adânc în călătoria de
patru ore, până la Portsmouth. În genral, a fost o zi foarte interesantă şi
plăcută.
***
Curând după aceea, i-am scris preşedintelui despre diverse chestiuni,

inclusiv despre vizita lui de Gaulle în Franţa, pe care o aranjasem fără
să-l consult în prealabil pe Roosevelt, şi am adăugat:
Am avut o zi plăcută luni, pe plajă şi în interior. E o masă de vase
întinsă pe mai mult de şaptezeci de kilometri de-a lungul coastei. Ele
sunt tot mai mult protejate împotriva vremii de porturile artificiale, ale
căror elemente au fost fiecare un succes şi, în curând, vor avea o apărare
eficientă împotriva intemperiilor. Puterea aviaţiei noastre şi a forţelor
antisubmarine se pare că le asigură protecţia în mare măsură. După ce
ne-am făcut laborios datoria, ne-am dus şi i-am tras una hunului, de pe
distrugătorul nostru, dar, deşi eram la o distanţă de numai 6000 de
metri, el nu ne-a onorat cu un răspuns.
Marshall şi King s-au întors cu trenul meu. Ei au fost foarte liniştiţi cu
ce au văzut pe frontul american, iar Marshall i-a scris o fermecătoare
telegramă din Mountbatten, spunându-i cât de multe dintre aceste noi
vase au fost produse sub organizarea lui şi de cât ajutor au fost. Într-una
dntre telegramele pe care mi le-ai trimis, ai folosit cuvântul „formidabil”.
Trebuie să recunosc că ceea ce am văzut ar putea fi descris doar cu acest
cuvănt şi cred că şi ofiţerii dumitale vor fi de acord… Cât aş fi dorit să fii
acolô!
Capitolul XIII
DIN NORMANDIA LA PARIS
Hai să vedem acum dispoziţiile şi planurile inamicului, aşa cum le ştim

în prezent. Mareşalul Rundstedt, cu şaizeci de divizii, comanda tot zidul
Atlanticului, de la Ţările de Jos la Golful Biscaia şi de la Marsilia, de-a
lungul coastei de sud a Franţei, sub comanda lui, Rommel ţinea coasta
855
din Olanda până la Loara, Armata a Cincisprezecea a lui, cu şaisprezece

divizii, ţinea sectorul dintre Calais şi Boulogne, iar Armata a Şaptea a lui
avea la îndemână, în Normandia, nouă divizii de infanterie şi una de
Panzer. Cele zece divizii Panzer de pe întreg frontul de vest erau întinse
din Belgia până la Bordeaux. Ce curios că germanii, acum în defensivă,
au făcut aceeaşi greşeală ca şi francezii în 1940 şi şi-au dispersat cea mai
puternică forţă a lor de contraatac!
Este într-adevăr remarcabil că vastul, îndelung plănuitul asalt a căzut
asupra inamicului ca o surpriză, atât în privinţa timpului cât şi a locului.
Devreme, în 5 iunie, Rommel şi-a părăsit cartierul general ca să-l
viziteze pe Hitler la Berchtesgaden şi se afla în Germania când a căzut
lovitura. Au existat multe discuţii privind frontul pe care vor ataca
Aliaţii. Rundstedt a crezut mereu că principala noastră lovitură va fi
lansată peste strâmtoarea de la Dover, întrucât aceasta era ruta cea mai
scurtă pe mare şi oferea cel mai bun acces spre inima Germaniei.
Rommel a fost mult timp de aeceaşi părere cu el. Totuşi, se pare că
Hitler şi Statul lui Major au avut informaţii indicând că Normandia va fi
principalul teren de luptă. Chiar după ce am debarcat, nesiguranţele lor
au continuat. Hitler a pierdut o întreagă zi critică pentru a se hotărî să
lase cele două divizii Panzer să întărească frontul. Serviciul de
contrainformaţii german a supraestimat grosolan numărul de divizii şi
cantitatea de vase de transport aflate la dispoziţie în Anglia. După ei,
existau ample resurse pentru o a doua mare debarcare, aşa încât
Normandia ar putea fi doar una preliminară şi subordonată. Abia în a
treia săptămâpă din iulie, la şase săptămâni după Ziua D, au fost trimise
în sud rezerve de la Armata a Cincisprezecea de la Pas de Calais, ca să se
alăture luptei. Măsurile noastre de inducere în eroare, atât înainte cât şi
după Ziua D, le-au creat confuzie în gândire. Succesul acestora a fost
admirabil şi a avut efecte importante asupra luptei.
Dar inamicul lupta cu încăpăţânare şi nu era uşor de înfrânt. În scctorul
american, miaştinile de lângă Corentan şi de la gurile râului Vire
împiedicau mişcările noastre şi, peste tot, ţara era potrivită pentru
apărare cu infanteria. Acele bocage care acoperă o mare parte din
Normandia, formate dintr-o multitudine de mici câmpuri despărţite de
maluri cu şanţuri şi pădurici. Sprijinul artileriei era împiedicat de lipsa
unor locuri bune de observaţie şi era extrem de dificilă folosirea
tancurilor. Totuşi, s-au făcut progrese bune, exceptând eşecul de a
captura Caen.
856
Micul dar faimosul oraş avea să fie scena unor amare lupte, timp de
multe zile. Pentru noi, oraşul era important, deoarece avea spre est un
teren bun pentru construirea de piste de aterizare şi era de asemeni axa
în jurul căreia se învârtea întregul nostru plan, Montgomery având de
gând să facă o roată mare spre stânga cu forţele americane. Oraşul era la
fel de important şi pentru germani. Dacă liniile lor erau străpunse,
întreaga lor Armată a Şaptea ar fi fost împinsă spre sud-est, spre Loara,
deschizându-se o spărtură între ea şi Armata a Cincisprezecea din nord.
În acest caz, drumul spre Paris ar fi fost deschis. Astfel, Caen a devenit*
scena unor atacuri necontenite şi a celei mai încăpăţânate apărări,
atrăgând spre el o mare parte din diviziile germane şi mai ales
blindatele lor. Acest lucru a fost un ajutor şi în acelaşi timp un
impediment.
Deşi diviziile de rezervă ale Armatei a Cincisprezecea germane mai
erau încă ţinute intacte la nord de Sena, inamicii au primit desigur
întăriri din altă parte, iar la 12 iunie se aflau în acţiune 12 divizii, dintre
care patru erau Panzer. Asta era mai puţin decât ne-am aşteptat.
Ofensiva noastră aeriană distrusese toate podurile de pe Sena, dincolo
de Paris, şi principalul pod de pe Loara. Majoritatea trupelor de întărire
trebuiau să foloscască drumurile şi căile ferate din spaţiul liber dintre
Paris şi Orleans şi sufereau zi şi noapte atacurile continue şi
distrugătoare ale aviaţiei noastre. Diviziile lor soseau fragmentate, fără
echipament, obosite de lungile marşuri de noapte şi erau aruncate în
luptă îndată ce veneau. Comandamentul german nu avea răgazul să
formeze o forţă de şoc în spatele frontului pentru o contraofensivă
puternică, bine organizată.
La 11 iunie, Aliaţii formaseră un front continuu iar avioanele noastre
de luptă acţionau de pe şase piste avansate. Americanii loveau spre vest
şi nord şi, după lupte grele, ajunseseră în 22 în faţa fortificaţiilor
exterioare de la Cherburg. Inamicul a rezistat până în 26 ca să realizeze
distrugeri. Acestea au fost atât de serioase, încât încărcăturile grele nu
puteau fi aduse acolo până la sfârşitul lui august.
***
Dincolo de câmpul de luptă, alte evenimente au influenţat viitorul, în

noaptea de 12-13 iunie, prima bombă zburătoare a căzut asupra
Londrei. Ele erau lansate din nordul Franţei, din locuri aflate departe de
857
armatele noastre debarcate. Cucerirea rapidă a acestora avea să aducă

uşurare populaţiei noastre civile, aflate din nou sub bombardament. O
parte a forţei aeriene strategice şi-a reînnoit atacurile asupra acestor
baze, dar bineînţeles că nu putea fi vorba de distorsionarea bătăliei
terestre din această cauză. Cum am spus în Parlament, oamenii de acasă
puteau simţi că împart pericolele cu soldaţii lor.
La 17 iunie, Hitler a ţinut la Margival, lângă Soissons, o conferinţă cu
Rundstedt şi Rommel. Cei doi generali ai lui i-au băgat în cap că e o
nebunie să sângereze de moarte Armata germană în Normandia. Ei l-au
îndemnat ca, înainte de a fi distrusă, Armata a Şaptea să se retragă în
ordine spre Sena, unde, împreună cu Armata a Cincisprezecea, ar putea
da o luptă defensivă dar mobilă, având măcar speranţa unui succes. Dar
Hitler nu a fost de acord. Aici, ca şi în Rusia şi în Italia, el a cerut să nu fie
abandonat niciun teren şi toţi să lupte acolo unde se află. Generalii
aveau desigur dreptate.
Noi, între timp, ne consolidam forţele. În primele şase zile au fost
debarcaţi 120 000 de oameni, 54000 de vehicole şi 104 000 tone de
provizii. O uriaşă organizaţie de aprovizionare s-a creat imediat. Până în
19 iunie, cele două porturi artificiale „Dud”, unul la Arromanches şi
celălalt la vreo cincisprezece kilometri spre vest, Ih sectorul american,
căpătau formă. Conductele submarine („Pluto”)* aveau să intre în
aqiune mai târziu, dar, între timp, Port-en-Bessin era dezvoltat ca
principalul port de aprovizionare cu petrol. Dar apoi a început o furtună
de patru zile, care a împiedicat debarcarea oamenilor sau a materialelor
şi a adus multe daune structurilor de curând amplasate. Numeroase
structuri plutitoare, care nu fuseseră construite pentru asemenea
condiţii, s-au rupt din locul de ancorare şi s-au izbit de alte structuri sau
de vase ancorate. Portul artificial din sectorul american a fost distrus,
iar părţile bune au fost folosite la repararea portului Arromanches.
Furtuna, de o putere necunoscută în luna iunie, în ultimii patruzeci de
ani, a fost un ghinion serios. Eram deja în urmă cu programul de
descărcare. Astfel că ofensiva a fost amânată, iar la 23 iunie ne aflam
doar pe linia prescrisă pentru data de 11.
În ultima săptămână din iunie, britanicii au stabilit un cap de pod la
sud de Caen. Eforturile de a-l extinde la sud şi est au fost respinse, iar
sectorul sudic a fost atacat de două ori de mai multe divizii Panzer. Într-
un conflict violent, germanii au fost sever înfrânţi, cu pierderi serioase
provocate din aer şi de artileria noastră puternică. Era acum rândul
858
nostru să lovim, iar la 8 iulie a fost lansat un atac puternic la Caen, din
nord şi nord-vest. Bombardierele grele ale Forţelor Aeriene Regale au
aruncat mai mult de 2000 de tone asupra fortificaţiilor germane, iar în
zori, infanteria britanică, împiedicată în mod inevitabil de craterele
bombelor şi de dărâmăturile clădirilor prăbuşite, a făcut progrese
simţitoare. Până în 10, tot Caenul din partea noastră a râului fusese
cucerit şi, până la mijlocul lui iulie, treizeci de divizii AJiate erau pe mal.
Jumătate erau britanice şi canadiene iar jumătate americane. Împotriva
acestora, germanii adunaseră douăzeci şi şapte de divizii. Dar ei
suferiseră deja 160 000 de pierderi, iar generalul Eisenhower estima»
valoarea lor de luptă la nu mai mult de şaisprezece divizii.
Acum s-a întâmplat un eveniment important. La 17 iulie, Rommel a fost
grav rănit. Maşina lui a fost atacată de avioanele noastre de la mică
înălţime şi el a fost dus la spital, crezându-se că era pe moarte. Şi-a
revenit minunat, doar ca să-şi găsească moartea mai târziu, din ordinul
lui Hitler. La începutul lui iulie, Rundstedt a fost înlocuit la comanda
supremă a frontului de vest de către von Kluge, un general care s-a
distins în Rusia, iar în data de 20, a avut loc un nou atentat nereuşit la
viaţa lui Hitler. Conform poveştii celei mai demne de crezare, colonelul
von Staufenberg a plasat sub masa lui Hitler, la o şedinţă a Statului
Major, o mică servietă cu o bombă cu explozie întârziată. Hitler a fost
ferit de efectul deplin al exploziei de placa grea a mesei şi de piesele ei
de sprijin şi de asemeni, de structura uşoară a clădirii însăşi, care a
permis o răspândire instantanee a presiunii. Câţiva ofiţeri prezenţi au
fost ucişi, dar Führerul, deşi foarte zdruncinat şi rănit, s-a ridicat şi a
exclamat: „Cine spune că nu sunt sub protecţia specială a lui
Dumnezeu?” Toată furia firii lui a’fost stârnită de acest complot iar
răzbunarea pe care a îndreptat-o asupra tuturor celor bănuiţi că ar fi
fost amestecaţi e o poveste îngrozitoare.
***
Ofensiva generală a lui Montgomery, plănuită pentru 18 iulie, se

apropia. Armata britanică a atacat cu trei Corpuri, precedată de un şi
mai mare bombardament aerian Aliat. Aviaţia germană a fost total
împiedicată să intervină. S-au făcut progrese bune la est de Caen, până
când norii au început să deracţr? * avioanele noastre şi aceasta a dus la
o amânare cu o săptămână a lansării atacului din sectorul american. Am
859
socotit că aceasta era o ocazie de a vizita Cherbourg şi de a petrece

câteva zile în portul artificial „Dud”. În data de 20, am zburat direct, cu
un avion american Dakota, până la terenul lor de aterizare, în peninsula
Cherbourg, şi am fost condus prin tot portul de comandantul american.
Aici am văzut pentru prima dată un punct de lansare a bombelor
zburătoare. Era o treabă foarte complicată. Am fost şocat de distrugerile
pe care le-au făcut germanii în oraş şi am împărtăşit dezamăgirea
Statului Major pentru întârzierea în punerea în funcţiune a portului.
Bazinele portului erau semănate des cu mine de contact. O mână de
scafandri britanici devotaţi lucrau zi şi noapte să le deconecteze
înfruntând un pericol de moarte pentru ei. Au fost călduros apreciaţi de
camarazii lor americani. După un drum lung şi periculos cu maşina până
la capul de pod american, cunoscut sub numele de Plaja Utah, m-am
urcat la bordul unei ambarcaţiuni torpilor şi, de acolo, am avut o trecere
grea spre Arromanches. Pe măsură ce îmbătrâneşti, răul de mare
dispare. N-am sucombat ci am dormit adânc, până când am ajuns în
apele liniştite ale lagunei noastre sintetice. Am trecut la bordul
crucişătorului Enterprise, unde am rămas timp de trei zile, luând
cunoştinţă de toată activitatea portului, de care depindeau acum în
întregime toate armatele şi rezolvându-mi în acelaşi timp problemele
mele din Londra.
Nopţile erau foarte agitate, datorită raidurilor a câte unui singur avion,
şi a mai multor alarme. Ziua studiam întregul proces al debarcării
proviziilor şi trupelor, atât pe debarcadere, care mă interesaseră atât de
mult, cât şi pe plăji. La un moment dat, i-a venit rândul pe plajă unui vas
de debarcare de tancuri. Când a ajuns cu prova la uscat, podurile de
coborâre s-au lăsat în faţă şi tancurile ieşeau câte trei, patru din fiecare
pod, ajungând pe mal. În mai puţin de 8 minute, după çeasul meu
cronometru, tancurile erau încolonate pe şosea, gata să intre în acţiune.
Aceasta era o performanţă impresionantă şi tipică pentru ritmul de
descărcare la care se ajunsese acum. Am fost impresionat văzând acele
D. V. K. W., transportoarele amfibii americane, înotând prin port,
căţărându-se pe mai şi apoi grăbindu-se în sus, pe deal, unde camioanele
aşteptau să ducă aprovizionarea la diverse unităţi. De minunata
eficienţă a acestui sistem, care acum dădea rezultate mai mari decât ne-
am gândit vreodată, depindeau speranţele unei rapide şi victorioase
acţiuni.
860
În ultima mea zi la Arromanches, am vizitat cartierul general al lui

Montgomery, la câţiva kilometri în interior. Comandantul şef era în cea
mai bună stare de spirit, în ajunul celei mai mari operaţiuni a lui, pe care
mi-a explicat-o în amănunt. M-a plimbat printre ruinele Caenului şi
peste râu şi am mai vizitat şi alte locuri ale frontului britanic. Apoi, mi-a
pus la dispoziţie avionul lui Storch, capturat, şi însuşi comandantul
aviaţiei m-a pilotat deasupra poziţiilor britanice. Acest avion putea
ateriza practic în orice loc, pe moment, şi deci se putea zbura la câteva
sute de metri deasupra solului, putând să realizez o mult mai bună
privire şi cunoaştere a scenei decât prin orice altă metodă. Am vizitat şi
câteva puncte ale aviaţiei şi am spus câteva cuvinte la adunările
ofiţerilor şi soldaţilor. În cele din urmă, m-am dus la spitalul de
campanie, unde, deşi era o zi liniştită, veneau răniţi. Unul dintre
sărmanii soldaţi trebuia să sufere o operaţie serioasă şi era deja pe
masă, gata să fie anesteziat. Tocmai mă retrăgeam, când el a spus că mă
vrea pe mine. A zâmbit în gol şi mi-a sărutat mâna. Am fost adânc mişcat
şi foarte bucuros când am aflat, mai târziu, că operaţia a avut succes
deplin.
***
În acest timp, ordinele care au ţinut Armata a Cincisprezecea germană

în spatele Senei au fost anulate şi mai Inulte divizii proaspete au fost
trimise să întărească Armata a Şaptea, foarte presată. Transferarea
acestora pe calea ferată, pe şosea sau peste Sena cu sistemul
feriboturilor, care înlocuiau podurile distruse, a fost mult întârziată şi
afectată de forţele noastre aeriene. Ajutorul, mult timp reţinut, a ajuns
pe câmpul de luptă prea târziu ca să încline balanţa. Ora marelui atac
american, sub conducerea generalului Omar Bradley, venise în sfârşit.
La 25 iulie, Corpul al VII-lea a lovit spre sud de St. LÔ şi a doua zi, Corpul
al VIII-lea, aflat în dreapta celuilalt, s-a alăturat luptei. Bombardamentul
Forţelor aeriene ale Statelor Unite a fost devastator iar asaltul
infanteriei prospera. Apoi, blindatele s-au strecurat în faţă şi s-au
îndreptat spre punctul-cheie Coutances. Calea de scăpare a germanilor
pe această coastă a Normandiei fusese tăiată, iar întreaga fortificaţie
germană de la vest de Vire era în pericol şi în haos. Şoselele erau
încărcate de trupe care se retrăgeau, iar bombardierele Aliate şi
avioanele de luptă au luat o vamă distrugătoare în oameni şi în vehicole.
861
Înaintarea a continuat. Avranches a fost luat la 31 iulie şi, curând după

aceea, s-a cotit la colţul mării, deschizându-se calea spre peninsula
Bretania. Canadienii, sub conducerea generalului Crerar, au făcut un
atac simultan de la Caen spre drumul Falezei. Acestora li s-au opus
efectiv patru divizii Panzer. Montgomery, care mai comanda întreaga
linie de luptă, a transferat atunci greutatea atacului britanic spre celălalt
front şi a dat ordin Armatei a Două britanice, comandată de generalul
Dempsey, să dea o nouă lovitură de la Caumont la Vire. Precedată din
nou de bombardament greu aerian, aceasta a început la 30 iulie şi,
câteva zile mai târziu, s-a ajuns la Vire.
La 7 august, m-am dus din nou la cartierul general al lui Montgomery,
pe calea aerului, şi după el mi-a făcut o relatare vie cu hărţi, un colonel
american a venit sa mă ia la generalul Bradley. Drumul a fost ales cu
grijă ca să mi se arate devastările îngrozitoare ale oraşelor şi satelor
prin care trupele Statelor Unite şi-au dus luptele. Toate clădirile erau
pulverizate de bombardamente aeriene. Am ajuns la cartierul general al
lui Bradley în jurul orei patru. Generalul m-a primit cordial, dar am
simţit că era o mare încordare, întrucât bătălia era în toi şi soseau
mesaje la fiecare câteva minute. De aceea, mi-am scurtat vizita şi m-am
întors cu maşina la avionul meu, care mă aştepta. Eram gata să mă urc la
bord când, spre surprinderea mea, a sosit Eisenhower, care zburase de
la Londra spre cartierul său general şi, aflând despre mişcările mele, m-
a interceptat. El nu preluase încă propriu-zis comanda armatei pe
câmpul de luptă de la Montgomery; dar supraveghea totul cu un ochi
vigilent şi nimeni nu ştia mai bine decât el cum să stea aproape de un
eveniment foarte important fără să deranjeze autoritatea pe care a
delegat-o altuia.
***
Armata a Treia a Statelor Unite, sub comanda generalului Patton, se

formase deja şi era acum în acţiune. El a detaşat două divizii blindate şi
trei de infanterie spre vest şi sud, pentru a curăţa peninsula Bretania.
Inamicul, izolat de ceilalţi, s-a retras spre porturile sale fortificate.
Mişcarea de rezistenţă franceză, care aici număra 20000 de oameni, a
jucat un rol notabil, aşa că peninsula a fost repede cucerită. La sfârşitul
primei săptămâni din august, în jur de 45 000 de trupe germane de
garnizoană şi rămăşiţele a patru divizii fuseseră împinse în perimetre
862
defensive la St. Malo, Brest, Lorient şi St. Nazaire. Aici, ei puteau fi

blocaţi şi lăsaţi să se vestejească, salvând astfel pierderi inutile pe care
le-ar fi cerut asalturile imediate.
În timp ce Bretania era curăţată în felul acesta, restul armatei lui
Patton s-a îndreptat spre est, în „cârligul lung” care trebuia să-i ducă în
spărtura dintre Loara şi Paris şi de-a lungul Senei, spre Rouen. În oraşul
Laval s-a intrat la 6 august, iar la Le Mans în 9. Puţini germani au fost
găsiţi în această vastă regiune, iar principala dificultate era
aprovizionarea americanilor care înaintau pe distanţe lungi şi care se
lungeau mereu. În afara unor transporturi aeriene limitate, totul trebuia
să vină încă de pe plăjile debarcării iniţiale şi să treacă prin partea de
vest a Normandiei, prin Avaranches, ca să ajungă la front. De aceea
Avranches a devenit un punct de gâtuitură şi a oferit germanilor ocazia
unui atac care a lovit spre vest, din apropiere de Falaise. Ideea a aprins
imaginaţia lui Hitler şi el a dat ordin ca o forţă maximă să atace Mortain,
să-şi facă drum spre Avaranches şi astfel să-i taie comunicaţiile lui
Patton. Comandanţii germani au condamnat în unanimitate proiectul.
Dându-şi seama că bătălia pentru Normandia era pierdută, ei voiau să
folosească diviziile din Armata a Cincisprezecea din nord, tocmai sosite,
ca să realizeze o retragere ordonată spre Sena. Ei considerau că
aruncarea unor trupe proaspete spre vest însemna doar „să-şi întindă
gâtul” cu perspectiva clară de a li se tăia. Hitler a insistat să se facă aşa
cum voia el, iar la 7 august, cinci divizii Panzer şi două divizii de
infanterie au dat un atac vehement la Mortain, dinspre est.
Lovitura a căzut pe o singură divizie americană, dar aceasta s-a ţinut
ferm pe poziţie şi alte trei i-au venit în ajutor. După cinci zile de lupte
grele şi bombardament concentrat din văzduh, inamicul a fost împins
înapoi în derută şi, aşa cum au prezis generalii lor, întregul intrând de la
Falaise la Mortain era supus unor atacuri convergente din trei părţi.
Forţele Aliate au înaintat spre germanii înghesuiţi în buzunarul acela
lung şi îngust şi, cu ajutorul artileriei, făceau ravagii înspăimântătoare.
Germanii s-au ţinut cu încăpăţânare de deschizătura cleşte de la Falaise
la Argentan şi, dând prioritate blindatelor, au încercat să scoată tot ce au
putut. Dar, la 17 august, comanda şi controlul s-au prăbuşit şi scena a
devenit un dezastru. La 20 august, cleştele s-a închis şi deşi, până atunci,
o parte considerabilă a inamicului a reuşit să se strecoare spre est, nu
mai puţin de opt divizii germane au fost anihilate. Ceea ce fusese
intrândul de la Falaise devenise acum mormântul lor. Von Kluge i-a
863
raportat lui Hitler: „Superioritatea aeriană a inamicului este teribilă şi

ne distruge aproape toate mişcările. Fiecare mişcare a inamicului este
însă pregătită şi protejată de forţa lui aeriană. Pierderile în oameni şi
materiale sunt extraordinare. Moralul trupelor a suferit foarte mult»
sub focul ucigaş continuu al inamicului.”
Armata a Treia a Statelor Unite, nu numai că a curăţat peninsula
Bretania şi a contribuit cu un „cârlig scurt” la victoria de la Falaise, dar a
aruncat înainte trei corpuri spre est şi sud-est de Le Mans. La 17 august,
au ajuns la Orleans, Chartres şi Dreux. Apoi au înaintat spre nord-vest,
ca să se întâlnească cu britanicii care înaintau spre Rouen. Trebuia să se
reorganizeze după lupta de la Falaise, iar inamicul a găsit mijloace să
improvizeze poziţii de ariergardă. Totuşi, urmărirea continua cu
înfierbântare şi toţi germanii de la sud de Sena căutau curând cu
disperare să se retragă dincolo de ea, sub atacuri aeriene distrugătoare.
Niciunul dintre podurile distruse la bombardamentele anterioare nu
fusese refăcut dar erau câteva poduri de pontoane şi un serviciu de
feribot destul de adecvat. Foarte puţine vehicole au putut fi salvate. La
sud de Rouen au fost abandonate cantităţi uriaşe de mijloace de
transport. Trupele, atâtea câte au scăpat, nu erau în situaţia de a rezista
pe malul îndepărtat al râului.
***
Eisenhower, aflai acum la comanda supremă, era hotărât să evite

bătălia pentru Paris. Stalingrad şi Varşovia arătaseră ororile asalturilor
frontale şi ale răscoalelor patriotice, aşa că a hotărât să încercuiască
oraşul şi să forţeze garnizoana să se predea sau să fugă. La 20 august
venise vremea acţiunii, Patton traversase Sena lângă Nantes, iar flancul
lui drept ajunsese la Fontainebleau. Francezii din ilegalitate s-au
răsculat. Poliţia era în grevă, Prefectura era în mâinile patrioţilor. Un
ofiţer din rezistenţă a ajuns la cartierul general al lui Patton cu
informaţii vitale, iar vineri dimineaţa, acestea i-au fost raportate lui
Eisenhower la Le Mans.
Lui Patton îi erau ataşate divizia franceză şi divizia blindată, sub
comanda generalului Leclerc, care debarcase în Normandia la 1 august
şi jucase un rol onorabil în înaintare. De Gaulle a sosit în aceeaşi zi şi a
fost asigurat de Comandantul suprem Aliat că, atunci când va veni
vremea, şi după cum era înţelegerea mai veche, trupele lui Leclerc vor
864
intra primele în Paris. Ştirile de seară privind luptele de stradă în

capitală l-au decis pe Eisenhower să acţioneze, iar lui Leclerc i s-a spus
să pornească la atac. Ordinele operaţiunii, datată 23 august, începea cu
aceste cuvinte: „Mission (1) s’emparer de Paris…”
La 24 august, prima lovitură condusă de colonelul Billotte, fiul
comandantului Grupului întâi al Armatei franceze, care a fost ucis în mai
1940, a pornit în sus, de la Orleans. În noaptea aceea, o avangardă de
tancuri a ajuns la Porte d’Orléans şi a intrat în piaţa din faţa Primăriei. A
doua zi dimineaţa, coloanele de blindate ale lui Billotte deţineau ambele
maluri ale Senei, vizavi de Cité. După-amiază, cartierul general al
comandantului german generalul von Cholitz, de la Hotel Meurice, era
înconjurat. Von Cholitz a fost capturat de faţă cm Leclerc. Acesta a fost
sfârşitul drumului de la Dunkerque la Lake Chad şi din nou acasă. Cu
voce joasă, Leclerc şi-a exprimat gândurile cu glas tare: „Maintenant, ça
y est.”, apoi, în germană, s-a prezentat învinsului. După o discuţie scurtă
şi fermă a fost semnată capitularea garnizoanei; unul câte unul, punctele
jor cheie au fost ocupate de rezistenţă şi de trupele regulate.
Oraşul a făcut o demonstraţie nebunească. Prizonierii erau scuipaţi,
colaboraţioniştii erau târâţi pe străzi iar trupele eliberatoare erau
sărbătorite. Pe această scenă de triumf mult amânat, a sosit generalul de
Gaulle. La Primărie, în compania principalelor figuri ale rezistenţei şi a
generalilor Leclerc şi Juin, el a apărut pentru prima dată ca liderul
Franţei libere, în faţa populaţiei care jubila. A fost o izbucnire spontană
de entuziasm nebunesc. În după-amiaza de 26 august, de Gaulle şi-a
făcut intrarea oficială, pe jos, pe Champs Elysées, spre Place de la
Concorde, apoi într-un şir de maşini, la Notre Dame. Au fost ceva
împuşcături din interiorul şi din afara catedralei, trase de
colaboraţionişti ascunşi. Mulţimea s-a răspândit dar, după un scurt
moment de panică, solemnul oamagiu adus eliberării Parisului a
continuat până la sfârşit.
***
La 30 august, trupele noastre traversau Sena în multe puncte.

Pierderile inamicului fuseseră uriaşe, 400000 de oameni, jumătate
dintre ei prizoneri, 1300 de tancuri, 30000 de vehicole, 1500 tunuri,
Armata a Şaptea germană şi diviziile care fuseseră trimise să o
întărească erau sfâşiate. Capul de pod al Aliaţilor a fost întârziat de
865
vremea proastă şi de hotărârea greşită a lui Hitler. Dar, de îndată ce s-a

terminat lupta, totul a mers repede, iar Sena a fost atinsă cu şase zile
înainte de termenul planificat. Au fost critici cu privire la încetineala
frontului britanic în Normandia, iar splendidele înaintări americane din
etapele ulterioare păreau să indice un mai mare succes în partea lor
decât în a noastră. Este necesar deci să subliniem că întregul plan al
campaniei trebuia să pivoteze în jurul frontului britanic şi să atragă
rezervele inamicului în direcţia lor, pentru ca să ajute mişcarea de
rotare a americanilor. Acest lucru s-a realizat cu hotărâre şi cu lupte
grele, „Fără marile sacrificii făcute de armatele anglo-canadiene în
luptele brutale pentru Caen şi Falaise, scria generalul Eisenhower în
raportul lui oficial, înaintările spectaculoase făcute în alte locuri de
forţele Aliate nu ar fi avut loc.”
Churchill şi generalul de Gaulle în fruntea unei procesiuni

în Parisul eliberat
Capitolul XIV
ITALIA ŞI DEBARCAREA PE RIVIERA
Eliberarea Normandiei era un eveniment suprem în campania

europeană din 1944, dar era doar una dintre loviturile concentrice
împotriva Germanici naziste. În răsărit, ruşii năvăleau în Polonia şi în
866
Balcani, iar în sud, armatele lui Alexander, din Italia, presau spre râul Po.
Trebuiau luate acum decizii în legătură cu următoarea noastră mişcare
în Mediterana şi trebuie notat cu regret că acestea au dat ocazie primei
divergente importante cu privire la înalta strategie, între noi şi prietenii
noştri americani.
Destinul victorici finale în Europa fusese schiţat în prelungite discuţii
la Conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943. Deciziile ei încă ne mai
conduceau planurile şi ar fi bine să le reamintim. Mai întâi şi întâi,
promisesem să realizăm operaţiunea „Overlord”. Aceasta era sarcina
dominantă şi nimeni nu punea în discuţie faptul că aici era prima
noastră datorie. Dar noi mai aveam încă forţe puternice în Mediterana şi
se mai punea încă întrebarea, ce trebuiau să facă? Hotărâsem că ele
trebuiau să captureze Roma, ale cărei aerodromuri din apropiere erau
necesare pentru bombardarea Germanici de sud, apoi să avansăm în sus
în peninsulă până la linia Pisa-Rimini, iar acolo să ţinem cât mai multe
divizii inamice posibil. Totuşi, aceasta nu era totul. Se căzuse de acord şi
asupra unei a treia operaţiuni şi anume o operaţiune de debarcare cu
amfibii în sudul Franţei, şi tocmai la acest proiect avea să intervină
controversa. Operaţiunea fusese concepută iniţial ca o mascare sau o
ameninţare pentru a ţine trupele germane pe Riviera şi a le împiedica să
se alăture luptei din Normandia; dar americanii făcuseră presiuni
pentru un atac real cu zece divizii, iar Stalin îi sprijinise. Am acceptat
schimbarea, în mare măsură ca să evit diversiuni în Birmania, deşi eu
mă gândeam la alte căi de a exploata succesul din Italia, iar planul
căpătase numele de cod „Nicovala”.
Dar aveam mai multe rezerve. Multe forţe urmau să vină din Italia, dar
trebuia să îndeplinească mai întâi sarcina arzătoare şi importantă de a
cuceri Roma şi aerodromurile. Până se realizau acestea, nu se prea
putea să economisim sau să luăm forţe de la Alexander, Roma trebuia să
cadă, înainte ca „Nicovala” să poată începe. Şi trebuia să înceapă cam în
acelaşi timp cu „Overlord”. Trupele mai aveau mult drum de mers până
să întâlnească armatele lui Eisenhower din Normandia şi, dacă nu
debarcau la timp, aveau să ajungă prea târziu ca să fie de ajutor, iar
bătălia de pe plajă avea să se termine. Totul se învârtea în jurul
capturării Romei. La Teheran, ne aşteptam, încrezători, să ajungem la
Roma repede, până în primăvară, dar lucrul acesta s-a dovedit imposibil.
Atacul de la Anzio pentru grăbirea capturării Romei a retras opt sau
zece divizii germane de pe teatrul vital, mai mult chiar decât ne
867
aşteptam să fie atrase pe Riviera de operaţiunea „Nicovala”. Aceasta, era,

de fapt, depăşită, obiectivul fiind deja realizat. Cu toate acestea,
proiectul Riviera a mers mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic.
În afară de „Nicovala”, care atârna cumva vag în viitor, unele dintre cele
mai bune divizii din Italia fuseseră, pe bună dreptate, destinate
principalei operaţiuni „Overlord” şi navigaseră spre Anglia, înainte de
sfârşitul anului 1943. Alexander fusese astfel slăbit şi Kesselring fusese
întărit. Germanii trimiseseră întăriri în Italia, paraseră lovitura de la
Anzio şi ne-au oprit să intrăm în Roma chiar până în ajunul zilei D. Lupta
dură a înghiţit desigur importante rezerve ale inamicului, care ar fi
putut altminteri să fie îndreptate în Franţa şi, cu siguranţă, că a ajutat
astfel operaţiunea „Overlord”, în etapele critice de la început; totuşi
înaintarea noastră în Mediterana a fost grav stânjenită. Vasele de
debarcare erau alt obstacol. Multe dintre ele au fost trimise la
„Overlord”. „Nicovala” nu putea fi realizată până ce vasele nu veneau
înapoi, iar acest lucru depindea de evenimentele din Normandia. Faptele
acestea fuseseră de mult prevăzute şi, încă în 21 martie, generalul
Maitland Wilson, comandantul suprem în Mediterana, raporta că
„Nicovala” nu putea fi lansată înainte de sfârşitul lui iulie. Mai târziu, a
amânat-o pentru mijlocul lui august şi a declarat că cel mai bun mod de
a ajuta operaţiunea „Overlord” era de a abandona orice atac pe Riviera
şi a ne concentra în Italia. Atât el cât şi Alexander considerau că cea mai
bună contribuţie a lor la scopul comun ar fi să continue să preseze, cu
toate mursele, în valea râului Po. Mai târziu, cu ajutorul unei operaţiuni
cu amfibii împotriva peninsulei Istria, în capul Adriaticii, care se întinde
la sud de Triest, s-ar crea perspective atrăgătoare de înaintare prin
deschiderea de la Ljubijana, spre Austria şi Ungaria, şi a unei lovituri din
altă direcţie spre inima Germanici.
Când Roma a căzut, la 4 iunie, problema a trebuit revăzută. Trebuia să
mergem mai departe cu „Nicovala” sau trebuia să facem un nou plan?
În mod firesc, generalul Eisenhower voia să-şi întărească atacul în
nord-vestul Europei cu toate mijloacele disponibile. Posibilităţile
stratetige din nordul Italiei nu-l atrăgeau, dar a consimţit să returneze
vasele de debarcare, de îndată ce va fi posibil, dacă asta va face ca
operaţiunea „Nicovala” să fie mai rapidă. Şefii de Stat Major americani
erau de acord cu Eisenhower, susţinând cu rigiditate concentrarea
maximă la punctul decisiv, care, în ochii lor, însemna doar nord-vestul
868
Europei. Ei erau sprijiniţi de preşedinte, care se gândea la înţelegerea

făcută cu Stalin, cu multe luni înainte de Teheran. Dar totul se schimbase
din cauza întârzierii din Italia.
Domnul Roosevelt a recunoscut că o înaintare prin Ljubijana ar putea
reţine trupele germane, dar nu ar atrage nimic din trupele lor aflate în
Franţa. De aceea, el a cerut ca operaţiunea „Nicovala” să fie întreprinsă,
bineînţeles, pe seama armatelor noastre din Italia, întrucât „după
părerea mea, resursele Marii Britanii şi a Statelor Unite nu ne vor
permite să menţinem două teatre majore în războiul european, fiecare
cu misiuni derisive”. Şefii de Stat Major britanici aveau o părere opusă.
În loc să debarce pe Riviera, ei preferau să trimită trupe din Italia, pe
mare, direct lui Eisenhower. Cu multă previziune, ei remarcau: „Noi
credem că organizarea operaţiunii «Nicovala» pe o scară care să permită
succesul ar schingiui atât de mult forţele rămase ale generalului
Alexander, încât orice viitoare activitate ar fi limitată la ceva foarte
modest”.
Acest conflict direct de opinii, susţinut cu sinceritate şi argumentat cu
căldură de ambele părţi, putea fi lămurit, eventual, între preşedinte şi
mine şi ca atare a avut loc un schimb de telegrame. Eu am telegrafiat la
28 iunie:
„Impasul între şefii noştri de Stat Major ridică probleme foarte
importante. Principala noastră dorinţă este să-l ajutăm pe generalul
Eisenhower în modul cel mai rapid şi eficient. Dar nu credem că aceasta
implică în mod necesar ruinarea tuturor problemelor noastre majore în
Mediterana şi ne deranjează dacă ni se va cere acest lucru… Trebuie să
te rog foarte onest să examinezi această problemă singur… Te rog să-ţi
aminteşti cum mi-ai vorbit la Teheran despre Istria şi cum am introdus-
o eu în Conferinţă în plen. Aceasta s-na înfipt foarte adânc în mintea
mea, deşi nu este în niciun caz problema imediată pe care o avem de
hotărât”
Răspunsul domnului Roosevelt a fost prompt şi negativ. El era hotărât
să ducă la îndeplinire ceea ce el numea „marea strategie” de la Teheran
şi anume exploatarea pe deplin a operaţiunii „Overlord”, printr-o
„înaintare victorioasă în Italia şi un asalt cât mai curând în sudul
Franţei”. Obiectivele politicc puteau fi importante, dar operaţiunile
militare, pentru a fi realizate, trebuiau să fie subordonate lovirii în inima
Germaniei printr-o campanie în Europa. Stalin însuşi a fost în favoarea
operaţiunii „Nicovala” şi clasificase toate celelalte operaţiuni în
869
Mediterana ca fiind de mai mică importanţă, iar domnul Roosevelt a

declarat că nu o putea abandona fără să-l consulte pe el. Preşedintele
continua:
Interesul şi speranţele mele se concentrează asupra înfrângerii
germanilor în faţa lui Eisenhower şi asupra intrării în Germania, şi nu să
limităm această acţiune în scopul de a realiza un efori major în Italia Sunt
convins că vom avea suficiente forţe în Italia, chiar cu retragerea
forţelor pentru „Nicovala”, pentru a-l alunga pe Kesselring la nord de
linia Pisa-Rimini şi a menţine presiuni grele asupra armatei lui, cel puţin
în măsura necesară pentru a reţine forţa lui actuală. Nu pot concepe că
germanii ar plăti, cu preţul a încă zece divizii, estimate ca necesare de
generalul Wilson, pentru a ne ţine în afara nordului Italiei.
Noi putem – şi Wilson confirmă lucrul acesta – să retragem imediat
cinci divizii (trei americane şi două franceze) din Italia, pentru
„Nicovala”. Cele douăzeci ji una de divizii rămase, plus diverse brigăzi
separate, îi vor asigura lui Alexander supravieţuirea adecvată pe teren.
Dar domnul Roosevelt obiecta împotriva acţiunii în peninsula Istria şi a
loviturii îndreptate spre Viena prin deschizătura de la Ljubijana, ceea ce
dezvăluia atât rigiditatea planurilor militare americane cât şi propria lui
suspiciune în legătură cu ceea ce el numea o campanie „în Balcani”. HI
pretindea că Alexander şi Smuts, care erau şi ei în favoarea opiniei mele,
„din mai multe motive naturale şi foarte umane”, erau înclinaţi să nu
ţină seama de două consecinţe vitale. Prima, că operaţiunea împiedica
„marca strategie”, a doua, ea ar dura probabil prea mult şi nu am putea
desfăşura mai mult de şase divizii. „Nu pot fi de acord, scria el, cu
folosirea de trupe americane împotriva Istriei şi în Balcani, şi nici nu-i
văd pe francezi să fie de acord cu o asemenea folosire a trupelor lor…
Din considerente pur politice, eu nu aş supravieţui nici celui mai mic
eşec în operaţiunea «Overlord», dacă s-ar şti că forţe destul de mari au
fost îndreptate spre Balcani”
Nimeni dintre cei implicaţi în aceste discuţii nu s-a gândit vreodată să
trimită armate în Balcani, dar Istria şi Triest erau poziţii strategice şi
politice care, după cum se vedea foarte clar, puteau exercita reacţii
profunde şi ample; totuşi, m-am resemnat şi, la 2 iulie, i s-a ordonat
generalului Wilson să atace sudul Franţei, la 15 august. Pregătirile au
început imediat, dar cititorul trebuie să noteze că „Nicovala” a fost
rebotezată „Dragon”. Acest lucru s-a făcut în eventualitatea că inamicul
ar fi aflat sensul numelui de cod iniţial. *
870
***
Totuşi, la începutul lui august, s-a produs o schimbare marcată pe

câmpul de luptă din Normandia şi au urmat mari dezvoltări, iar în data
de 7, l-am vizitat pe Eisenhower la cartierul lui general de lângă
Portsmouth şi i-am prezentat ultima mea speranţă de a opri un asalt
împotriva sudului Franţei. După un prânz agreabil, am avut o lungă şi
serioasă discuţie. Eisenhower îi avea cu el pe Bedell Smith şi pe amiralul
Ramsay. Eu îl adusesem pe Primul Lord al Mării, întrucât mişcarea
vaselor era cheia. Pe scurt, am propus să continuăm încărcarea
expediţiei „Dragon”, dar când trupele aveau să fie în vapoare, să le
trimitem prin strâmtorile Gibraltarului şi să intrăm în Franţa, la
Bordeaux. Problema fusese de mult analizată de şefii de Stat Major
britanici, iar operaţiunea era considerată realizabilă. I-am arătat lui
Eisenhower o telegramă pe care i-o trimisesem preşedintelui, al cărui
răspuns nu îl primisem încă, şi am făcut tot posibilul să-l conving.
Primul Lord al Mării m-a sprijinit puternic. Amiralul Ramsay era
împotriva schimbării planului de către mine. Bedell Smith, dimpotrivă,
s-a declarat puternic în favoarea acestei schimbări bruşte a atacului,
care va beneficia de toată surpriza pe care o poate oferi puterea
maritimă. Eisenhower nu avea resentimente faţă de părerile şefului său
de Stat Major. El încuraja întotdeauna exprimarea liberă a opiniilor în
şedinţe la nivel înalt, deşi, desigur, tot ce se hotăra se executa cu
loialitate.
Totuşi, nu am putut să-i schimb părerea şi, a doua zi, am primit
răspunsul preşedintelui. El telegrafia: „Este opinia mea bine gândită că
operaţiunea «Dragon» trebuie lansată aşa cum s-a plănuit, cât mai
curând posibil, şi am deplină încredere că va avea succes şi va fi de mare
ajutor pentru Eisenhower în alungarea hunului din Franţa.”
Nu mai era nimic de făcut.
Merită să notăm că acum trecusem de acea dată din iulie când, pentru
prima dată în război, mişcarea marilor armate americane în Europa şi
creşterea lor în Orientul îndepărtat făceau ca numărul americanilor
aflaţi în acţiune să fie mai mare decât al nostru. Influenţa asupra
operaţiunilor Aliate este de obicei sporită de mari întăriri. Trebuie
amintit de asemenea că, dacă ar fi fost acceptate părerile britanice în
această chestiune strategică, pregătirile tactice ar fi putut provoca
871
oarecare întârziere, care şi aceasta ar fi reacţionat asupra argumentării

generale.
Am decis acum să mă duc personal în Italia, unde se puteau stabili mai
uşor unele chestiuni la faţa locului, decât prin corespondenţă. Ar fi un
avantaj foarte mare să văd comandanţii şi trupele de la care se cerea
atât de mult, după ce atât de mult fusese cucerit. Alexander, deşi
dureros slăbit, îşi pregătea armatele pentru o nouă ofensivă. Eu eram
dornic să-l întâlnesc pe Tito, care putea veni uşor în Italia din insula Vis,
unde îl protejam noi. Primul-ministru grec, domnul Papandreu, şi câţiva
dintre colegii lui puteau veni de la Cairo şi urma să facem planuri pentru
a-i ajuta să se întoarcă la Atena când aveau să plece germanii. Am ajuns
la Neapole în după-amiaza zilei de 11 august şi am fost instalat în vila
palat, deşi niţeluş distrusă, Rivaita, cu o vedere frumoasă spre Vezuviu şi
spre golf. Aici, generalul Wilson mi-a explicat că se făcuseră toate
aranjamentele pentru o conferinţă, a doua zi dimineaţa, cu Tito şi
Subasste, noul premier al guvernului regelui Petru de la Londra. Ei
sosiseră deja la Neapole şi aveau să ia cina cu noi în seara următoare.
În dimineaţa zilei de 12 august, mareşalul Tito a venit la vilă. El purta o
magnifică uniformă albastră cu auriu, care era foarte strâmtă la guler şi
deosebit de nepotrivită cu soarele arzător. Uniforma îi fusese dată de
ruşi şi, după cum am fost informat mai târziu, dantela aurie venea din
Statele Unite. M- am alăturat lui pe terasa vilei, însoţit de generalul de
brigadă Macciean şi de un interpret. Am sugerat că poate mareşalul ar
vrea să vadă camera de război a generalului şi ne-am dus înăuntru.
Mareşalul, care era însoţit de doi paznici cu aspect feroce, fiecare cu
armă automată, voia să-i aducă înăuntru cu el, în caz de trădare din
partea noastră. A fost convins, cu oarecare dificultate, să renunţe, iar el a
propus să-i aducă în schimb la cină, ca să-l păzească.
L-am condus într-o cameră mare, în care hărţile fronturilor acopercau
pereţii, şi am avut o lungă conversaţie. Am arătat pe hartă peninsula
Istria. El era în favoarea unui atac al nostru şi a promis să ne ajute.
Atunci şi în zilele următoare, am făcut tot posibilul să întărim şi să
intensificăm efortul de război iugoslav şi să vindecăm ruptura dintre el
şi regele Petru.
În după-amiaza de 14 august, am zburat cu avionul Dakota al
generalului Wilson în Corsica, să văd debarcarea pe Riviera pe care am
încercat din greu să o opresc, dar căreia îi doream tot succesul. De pe
distrugătorul britanic Kimbehey, am urmărit lungul şir de ambarcaţiuni
872
de asalt, înaintând în şir continuu spre golful St. Tropez. Pe cât puteam
vedea sau auzi, nu s-a tras niciun foc, nici la apropierea flotilelor, nici pe
plăji. Vasele de război au încetat să mai tragă, întrucât se părea că nu era
nimeni acolo… În 16, m-am întors la Nea pole şi m-am odihnit acolo
noaptea, înainte de a mă duce să-l văd pe Alexander pe front. Cel puţin,
m-am purtat civilizat faţă de operaţiunea „Nicovala-Dragon” şi m-am
gândit că era un lucru bun că am fost în apropierea scenei, ca să arăt
interesul pe care i-l purtam. Putem consemna aici, pe scurt, ce s-a
întâmplat.
Armata a Şaptea, sub conducerea generalului Patch, fusese destinată să
realizeze atacul. Şapte divizii fraceze şi trei americane, împreună cu o
divizie mixtă britanică şi una americană aeropurtată, erau sprijinite de
nu mai puţin de şase vase de război, douăzeci şi unu de crucişătoare şi o
sută de distrugătoare. În văzduh eram copleşitor de superiori, iar în
mijlocul germanilor, în sudul Franţei, peste 25 000 de oameni înarmaţi
din rezistenţă erau gata să se răscoale. Atacul a avut loc dimineaţa
devreme, în 15, între Cannes şi Hyères. Pierderile au fost relativ mici şi
americanii se mişcau repede. În 28, erau dincolo de Valence şi Grenoble.
Inamicul nu făcea încercări serioase să-i oprească, în afara unei lupte
dure la Montelimar, cu o divizie Panzer. Forţele aeriene tactice ale
Aliaţilor îi tratau dur pe germani şi le distrugeau transportul. Înaintarea
lui Eisenhower din Normandia ajunsese aproape în spatele lor,
ajungând în 20 august la Sena, la Fontainebleau. Cinci zile mai târziu,
trecuseră de Troyes. Elementele supravieţuitoare ale Armatei a
Nouăsprezecea germane, ridicându-se la cinci divizii nominale, erau în
plină retragere, lăsând 50 000 de prizonieri în mâinile noastre. La 3
septembrie, a fost luat Lyon, Besançon în 8, iar Dijon a fost eliberat de
mişcarea de rezistenţă în 11. În acea zi, operaţiunile „Overlord” şi
„Dragon” au făcut joncţiunea la Sombernon. În triunghiul din sudv-estul
Franţei, prinse de aceste lovituri concentrice, erau izolate rămăşiţe ale
Armatei întâia germană, cu peste 30 000 de oameni, care s-au predat de
bunăvoie.
Ca să rezumăm povestea, propunerea iniţială de la Teheran, din
noiembrie 1943, a fost un atac în sudul Franţei care să uşureze
presiunea asupra operaţiunii „Overlord”. Momentul trebuia să fie cu o
săptămână înainte sau după ziua D. Toate acestea se schimbaseră însă
datorită celor întâmplate între timp. Ameninţarea latentă din
Mediterana a fost suficientă ca să menţină zece divizii germane pe
873
Riviera. Doar Anzio însemna că echivalentul a patru divizii inamice era

pierdut pentru celelălalt front. Când, cu ajutorul acţiunii de la Anzio,
întreaga noastră linie de luptă a înaintat, a capturat Roma şi a ameninţat
linia gotică, germanii au adus în grabă încă opt divizii în Italia.
Întârzierea capturării Romei şi expedierea vaselor de debarcare ca să
ajute la „Overlord” a provocat amânarea acţiunii „Nicovala-Dragon”
până la mijlocul lui august, adică două luni mai târziu decât fusese
propusă. De aceea, ea nu a afectat nicicum „Overlord”. Fiind lansată cu
întârziere, ea nu a atras niciun inamic de pe frontul din Normandia.
Deci, niciunul dintre motivele existente în mintea noastră la Teheran nu
avea vreo legătură cu ce s-a făcut, iar „Dragon” nu a produs nicio
dispersare a forţelor care se opuneau generalului Eisenhower. De fapt,
în loc să-l ajute pe el, el a fost acela care a ajutat operaţiunea,
ameninţând spatele germanilor care se retrăgeau pe valea Ronului. Asta
nu înseamnă că neg faptul că operaţiunea, aşa cum a fost realizată până
la urmă, a adus un ajutor important generalului Eisenhower prin sosirea
unei alte armate pe flancul lui drept şi deschiderea unei alte linii de
comunicaţie în acea direcţie. Pentru asta s-a plătit însă un preţ greu.
Armata din Italia a fost lipsită de oportunitatea de a da o lovitură
formidabilă germanilor şi, foarte posibil, să ajungă la Viena înaintea
ruşilor, cu toate consecinţele ce ar fi decurs din asta. Dar, după ce s-a
ajuns la decizia finală, eu am dat desigur tot sprijinul operaţiunii
„Nicovala-Dragon”, deşi făcusem tot posibilul să o reţin sau să o deviez.
***
În dimineaţa zilei de 17 august, am plecat cu maşina să mă întâlnesc cu

generalul Alexander. Am fost încântat să-l văd pentru prima dată după
victorie şi după intrarea în Roma. El m-a condus cu maşina la vechiul
front de la Cassino, arătându-mi cum se desfăşurase bătălia şi unde au
avut loc principalele lupte. Alexander i-a adus la cină pe principalii săi
ofiţeri şi mi-a explicat pe larg dificultăţile şi planurile sale. Grupul
Cincisprezece de Armată era într-adevăr slăbit şi lipsit de resurse.
Proiectele noastre ample, pe care le îndrăgisem, trebuiau acum
abandonate. Era totuşi de datoria noastră să reţinem pe frontul nostru
cât mai mulţi germani. Dacă voiam să realizăm acest scop, era
imperativă o ofensivă; dar armata germană, bine integrată, era aproape
la fel de puternică pe cât era şi a noastră, compusă din atâtea
874
contingente şi rase. S-a propus să se atace de-a lungul întregului front,

cât mai repede, în 26. Dreapta noastră se va sprijini pe Adriatică iar
obiectivul imediat va fi Rimini. Spre vest, sub comanda lui Alexander” se
afla Armata a Cincea Americană.
Aceasta fusese epuizată şi mutilată de dragul operaţiunii „Nicovala”,
dar avea totuşi să avanseze viguros.
La 19 august am pornit să-l vizitez pe generalul Mark Clark la Leghorn.
Am luat prânzul în aer liber, lângă mare. În discuţiile noastre prieteneşti
şi confidenţiale, mi-am dat seama cât de dureroasă a fost ruperea în
bucăţi a acestei bune armate pentru cei care o comandau. Generalul
părea amărât că armatei sale i s-a răpit ceea ce el considera a fi o mare
ocazie – iar eu nu puteam să nu fiu de acord. Totuşi, va înainta cât va
putea mai mult spre stânga britanică şi va ţine frontul ferm. Era târziu şi
eram foarte obosit când m-am întors la castelul din Siena, unde
Alexander a venit din nou la cină.
Când scrii lucrurile pe hârtie pentru a reda sau a explica problemele
ample privind o acţiune, se produce un stres mintal. Dar toate acestea îţi
rămân mai adânc întipărite în minte atunci când vezi şi simţi acţiunea la
faţa locului. Iată, aici se afla această armată splendidă, din care un sfert
era americană, şi care a fost redusă până acolo încât nu era destul de
puternică pentru a obţine rezultate decisive împotriva uriaşei puteri în
defensivă. Cu încă puţin efort, doar cu jumătate din ce se luase de la noi,
am fi putut pătrunde în valea râului Po cu toate posibilităţile
strălucitoare şi prăzile ce ni se deschideau spre Viena. Dar aşa cum erau,
forţele noastre, de circa un milion de ostaşi, puteau juca doar un rol
secundar în orice concepţie strategică importantă. Cel mult, ele puteau
ţine inamicul pe frontul lor, cu costul şi riscul unei ofensive puternice.
Cel mult, îşi puteau face datoria. Alexander îşi menţinea veselia lui
soldăţească, dar eu m-am dus la culcare cu o stare de spirit sumbră. În
aceste chestiuni mari, dacă eşuezi în a obţine calea pe care o doreşti nu
scapi de răspunderea pentru adoptarea unei soluţii inferioare.
Cum ofensiva lui Alexander nu putea începe până în 26, am zburat la
Roma în dimineaţa zilei de 21. Aici mă aştepta un alt set de probleme şi
urma să întâlnesc un şir întreg de noi persoane. Mai întâi, trebuia să mă
ocup de iminenta criză greacă, unul dintre principalele motive ale vizitei
mele în Italia. Zvonurile în legătură cu evacuarea Greciei de către
germani ridicau intense emoţii şi discordii în Cabinetul domnului
Papadopulos şi dezvăluiau baza slabă şi falsă pe care se sprijinea
875
acţiunea comună. Acest lucru făcea cu atât mai necesar ca eu să-l văd pe
Papadopulos şi pe cei în care avea el încredere. Ne-am întâlnit în seara
aceea. Nici guvernul lui şi nici statul grec nu aveau arme sau poliţie. El
ne-a cerut ajutorul pentru a unifica rezistenţa greacă împotriva
germanilor, în prezent, numai cine nu trebuia avea arme şi aceştia erau
o minoritate. I-am spus că nu puteam face promisiuni şi să-mi asum
obligaţia de a trimite forţe britanice în Grecia şi că despre o asemenea
posibilitate nici nu trebuia discutat în public; dar l-am sfătuit să-şi
transfere imediat guvernul de la Cairo, cu atmosfera lui de intrigi,
undeva în Italia, în apropierea cartierului general al Comandamentului
suprem Aliat. A fost de acord să facă aceasta. Cât privea viitorul, i-am
spus că nu avem intenţia să ne amestecăm în dreptul solemn al
poporului grec de a alege între monarhie şi republică. Dar trebuie ca
poporul grec în întregime şi nu doar o mână de doctrinari să decidă într-
o chestiune atât de importantă. Deşi eu personal eram loial monarhiei
constituţionale care a luat formă în Anglia, guvernului Majestăţii Sale îi
este indiferent în ce fel se stabileşte chestiunea în Grecia, cu condiţia să
aibă loc un plebiscit corect. Vom vedea ce s-a întâmplat, la timp.
La Roma, am stat la ambasadă iar ambasadorul nostru, Sir Noel
Charles, şi soţia mea s-au devotat treburilor şi confortului meu.
Îndrumat de sfatul lui, m-am întâlnit cu principalele figuri în acel débris
al politicii italiene produs de douăzeci de ani de dictatură, de un război
dezastruos, de revoluţie, de invazie, de ocupaţie, de controlul Aliat şi de
alte rele. Printre alţii, am avut convorbiri cu signor Bonomi şi cu
generalul Badoglio, precum şi cu tovarăşul Togliatti, care se întorsese în
Italia la începutul anului, după o lungă şedere în Rusia. Şefii tuturor
partidelor din Italia au fost invitaţi să mă cunoască. Niciunul nu avea un
mandat electoral şi numele partidelor lor, reînviate din trecut, fuseseră
alese privind cu un ochi spre viitor, „Cum se numeşte partidul vostru?! 4
am întrebat un grup. „Noi suntem comuniştii creştini”, a răspuns şeful
lor. Nu m-am putut reţine să nu spun: „Probabil că v-a inspirat mult
faptul că aveţi catacombele atât de la îndemână”. Se pare că n-au înţeles
poanta şi, privind înapoi, mă tem că gândurile lor trebuie să se fi întors
la execuţiile crude pe care germanii le făcuseră atât de recent în aceste
vechi monumente. Trebuie însă să fii iertat atunci când faci referinţe
istorice în Roma. Oraşul etern, care se înalţă în toate părţile, majestuos
şi aparent invulnerabil, cu monumentele şi palatele lui şi cu splendoarea
ruinelor care nu fuseseră produse de bombardamente, părea în contrast
876
marcant cu micile şi trecătoarele fiinţe care se mişcau între graniţele lui.

M-am întâlnit pentru prima dată şi cu prinţul moştenitor Umberto, care
comanda forţele italiene de pe frontul nostru. Personalitatea lui
puternică şi atrăgătoare, înţelegerea situaţiei atât militare cât şi politice,
te împrospătau şi îţi dădeau un semntiment viu de încredere, cum nu
am simţit în discuţiile cu politicienii. Eu am sperat că el va juca un rol în
reconstituirea unei monarhii constituţionale într-o Italie liberă,
puternică, unită. Totuşi, asta nu era treaba mea.
Devreme, în 24 august, m-am întors pe calea aerului la cartierul
general al lui Alexander de la Siena, locuind într-un castel aflat la o
depărtare de câţiva kilometri, iar a doua zi după masă am zburat la
cartierul general de luptă al Armatei a Opta a generalului Leese, pe
partea Adriaticii. Aici aveam corturi care dădeau spre o privelişte
magnifică înspre nord: Adriatica, deşi se afla doar la treizeci de
kilometri, era ascunsă de masa Muntelui Magiore. Generalul Leese a
spus că barajul care o să acopere înaintarea trupelor o să înceapă la
miezul nopţii. Noi eram bine plasaţi ca să vedem linia lungă a luminilor
făcute de tunurile îndepărtate. Bubuitul rapid, continuu, al canonadei
îmi amintea de primul război mondial. Artileria era folosită desigur pe
scară mare. După o oră de aşa ceva, am fost bucuros să mă duc la
culcare, pentru că Alexander plănuise o plecare devreme şi o zi lungă pe
front. Mi-a promis de asemeni că mă va duce unde voi dori eu.
Alexander şi cu mine am pornit pe la nouă. Aghiotantul lui şi Tommy
veneau în a doua maşină. Eram deci un grup mic, convenabil. Înaintarea
începuse deja de şase ore şi se spunea că merge. Dar, deocamdată, nu se
puteau forma impresii definite. Mai întâi, am urcat pe o înălţime
stâncoasă, în vârful căreia era cocoţată o biserică şi un sat. Locuitorii,
bărbaţi şi femei, au ieşit să ne salute din privniţele în care se
adăposteau. Era imediat vizibil că locul abia fusese bombardat. Zidărie şi
sfărâmături acopereau singura stradă. „Când s-a oprit povestea asta?” a
întrebat Alexander micul grup care se adunase în jurul nostru, zâmbind
cam strâmb. „Cam în jjrmă cu un sfert de oră” au răspuns ei. Era o
privelişte frumoasă să priveşti de pe acest bastion al secolelor trecute.
Se putea vedea întregul front al ofensivei armatei engleze. Dar, în afară
de norişorii de fum al ghiulelelor care explodau peste tot la şapte sau
opt mii de metri depărtare, nu era nimic de văzut. Imediat, Alexander a
spus că e mai bine să nu stăm mai mult, pentru că inamicul va trage în
posturi de observaţie ca acesta şi s-ar putea să înceapă din nou. Aşa că
877
ne-am dus câţiva kilometri spre vest şi am făcut un picnic la prânz, pe

coasta lată a unui deal care ne oferea o vedere aproape tot atât de bună
ca şi cea din vârf şi nu putea atrage atenţia.
S-au primit acum ştiri că trupele noastre au înaintat doi, trei kilometri
dincolo de râul Metauro. Aici, înfrângerea lui Hasdrubal precetluise
soarta Cartaginei, aşa că am sugerat să-l traversăm şi noi. În consecinţă,
ne-am urcat în maşini şi, peste o jumătate de, pră, eram dincolo de râu,
unde drumul şerpuit intra printre livezi de măslini luminate de soare.
Având ca ghid un ofiţer de la unul dintre batalioanele angajate, am
avansat până când zgomotul focului puştilor şi mitralierelor ne-a arătat
că ne apropiam de linia frontului. Imediat, mâini avertizatoare ne-au
oprit. Se părea că era un câmp minat şi era indicat să mergem doar pe
unde au trecut alte vehicole în siguranţă. Alexander şi aghiotantul lui s-
au dus în recunoaştere spre o clădire cenuşie de piatră, pe care o
deţineau trupele noastre şi despre care se spunea că oferă o vedere
bună de aproape. Era evident pentru mine că se dădea o luptă uşoară.
După câteva minute, a venit aghiotantul şi m-a dus la şeful lui, care
găsise un loc foarte bun în clădirea de piatră, de fapt un vechi castel ce
dădea spre o prăpastie destul de mare. Aici se vedea tot ce era posibil de
văzut. Germanii trăgeau cu puştile şi cu mitralierele din tufişuri dese de
pe partea mai îndepărtată a văii, la vreo cinci sute de metri mai departe.
Linia noastră a frontului era sub noi. Tirul era nesistematic şi
intermitent. Dar eram cel mai aproape posibil de inamic şi a fost ziua
când am auzit cele mai multe împuşcături în timpul celui de al doilea
război mondial. După vreo jumătate de oră, ne-am întors la maşină şi am
luat din nou drumul spre rău, menţinându-ne atent pe propriile noastre
urme sau ale altor vehicole. La râu, am întâlnit coloancic de infanterie de
sprijin, înaintând ca să dea greutate slabei noastre linii, iar pe la ora
cinci eram din nou acasă la cartierul general al generalului Leese, unde
ştirile de pe întregul front al armatei erau imediat marcate pe hartă. În
ansamblu, Armata a Opta înaintase din zori circa şapte mii de metri pe
un front de vreo cincisprezece-şaisprezece kilometri şi pierderile nu au
fost deloc grele. Era un început încurajator.
***
A doua zi dimineaţă mi-a sosit multă corespondentă de lucru, atât

telegrame cât şi valiză diplomatică. Se părea că generalul Eisenhower
878
era îngrijorat de apropierea unor divizii germane care fuseseră retrase

din Italia. Eram bucuros că ofensiva noastră, pregătită în condiţii
deprimante, a început. Am schiţat o telegramă către preşedinte,
explicându-i poziţia aşa cum am aflat-o de la generalii de la faţa locului
şi din propriile mele constatări. Am vrut să-i transmit într-un mod
necontroversat sentimentul nostru de frustrare şi, în acelaşi timp, să-i
indic speranţele mele şi ideile de viitor. Dacă aş putea reînvia interesul
preşedintelui în această sferă, am putea eventual menţine viu scopul
nostru privind o înaintare spre Vicna. După ce am explicat planul lui
Alexander, am încheiat astfel:
N-am uitat niciodată discuţia noastră de la Teheran în legătură cu Istria
şi sunt sigur că sosirea unei armate puternice în Triest şi Istria, în patru
sau cinci săptămâni, ar avea un efect cu mult înxafara valorilor pur
militare. Oamenii lui Tito ne-ar aştepta la Istria. Nu pot să-mi imaginez
care vor fi atunci condiţiile din Ungaria, dar, oricum, vom fi în poziţia de
a ne folosi deplin de orice nouă situaţie importantă.
Nu am trimis acest mesaj până nu am ajuns la Neapole, de unde am
plecat în 28, şi nici nu am primit răspuns decât la câteva zile după ce am
ajuns acasă. Domnul Roosevelt mi-a răspuns atunci:
Îţi împărtăşesc încrederea că diviziile Aliate pe care le aveam în Italia
sunt suficiente ca să îndeplinească sarcina din faţa lor şi că comandantul
va duce lupte fără oprire, cu scopul de a sfărâma forţele inamicc… Cât
priveşte folosirea exactă a forţelor din Italia în viitor, asta este o
problemă pe care o putem discuta curând… Cu actualele condiţii haotice
ale germanilor din sudul Franţei, sper că joncţiunea forţelor din nord şi
sud poate fi obţinută la o dată mult mai avansată decât s-a anticipat.
Vom vedea că ambele aceste speranţe s-au dovedit zadarnice. Armata
pe care am debarcat-o pe Riviera, cu un cost atât de dureros pentru
operaţiunile noastre din Italia, a ajuns prea târziu ca să-l ajute pe
Eisenhower în prima luptă principală din nord, în timp ce ofensiva lui
Alexander n-a reuşit, cu o marjă foarte mică, să realizeze succesul pe
care-l merita şi de care aveam atâta nevoie. Italia nu avea să fie în
întregime liberă încă opt luni; mişcarea spre dreapta, spre Vicna, nu ni s-
a aprobat şi, cu excepţia Greciei, puterea noastră militară de a influenţa
eliberarea Europei de sud-est dispăruse.
***
879
Restul poveştii se poate spune repede. Atacul armatei a Opta prospera

şi a început bine. I-a surprins pe germani şi, până la 1 spremhric, a
pătruns linia gotică pe un front de treizeci de kilometri. Până în 18, linia
fusese ocolită în capătul de est de Armata a Opta şi străpunsă în centru
de americani.
Deşi cu preţul unor importante pierderi, se obţinuse un mare succes şi
viitorul arăta plin de speranţă. Dar Kesselring a primit noi întăriri, până
când diviziile lui germane s-au ridicat la douăzeci şi opt în total.
Adunând două divizii din sectoare mai liniştite, el a început contraatacul
care, adăugat la dificultăţile noastre de aprovizionare prin trecătorile
munţilor, a oprit înaintarea Aliaţilor. Apărarea era încăpăţânată, terenul
era dificil şi ploua tare. Momentul culminant s-a produs lângă Bologna,
între 20 şi 24 octombrie, când generalul Mark Clark a reuşit aproape să
treacă prin spatele inamicului care era cu faţa spre Armata a Opta.
Atunci, după cum spune Alexander, „ajutaţi de ploi torenţiale şi vânturi
puternice şi de extenuarea Armatei a Cincea, germanii au ţinut ferm
linia”. Vremea era îngrozitoare. Ploile puternice au umflat nenumăratele
râuri şi canalele de irigaţii şi au transformat terenurile agricole într-o
miaştină, cum fuseseră înainte. În afara şoselelor, mişcarea era adesea
imposibilă. Trupele înaintau cu cea mai mare dificultate. Deşi speranţele
unei victorii decisive dispăruseră, prima datorie a armatelor din Italia
rămăsese aceea de a menţine presiunea şi de a împiedica inamicul să
trimită ajutoare armatelor germane greu presate pe Rin. Aşa că am
continuat să luptăm oricând se ivea o perioadă de timp suficient de bun.
Dar, de la mijlocul lui noiembrie, nu a mai fost posibilă nicio ofensivă
majoră. Se făceau mici înaintări când se oferea o ocazie, dar abia în
primăvară armatele au fost recompensate cu victoria pe care o
meritaseră şi pe care aproape o cuceriseră în toamnă.
Capitolul XV
VICTORIILE RUSEŞTI
Cititorul trebuie să se întoarcă acum la lupta din Rusia care, ca

proporţie, depăşea cu mult operaţiunile de care s-a ocupat până acum
relatarea mea şi care constituia, bineînţeles, baza pe care armatele
britanică şi americană au apropiat apogeul războiului. Ruşii au dat
inamicului lor prea puţin timp ca să-şi revină după înfrângerile severe
880
de la începutul iernii 1943. La mijlocul lui ianuarie 1944, ei au atacat pe

un front de vreo 180 de kilometri, de la lacul Ilmen la Leningrad, şi au
străpuns fortificaţiile din faţa oraşului. Mai la sud, la sfârşitul lui
februarie, germanii au fost împinşi înapoi până la lacul Peipus.
Leningradul a fost eliberat definitiv şi ruşii se aflau la graniţa statelor
baltice. Lupte grele la vest de Kiev i-au obligat pe germani să se întoarcă
spre vechea frontieră a Poloniei. Tot frontul de sud era în flăcări şi linia
germană era adânc pătrunsă în numeroase puncte. O mare pungă de
germani încercuiţi a fost lăsată în urmă, la Kerson, de unde puţini au
scăpat. În luna martie, ruşii au continuat să preseze, menţinându-şi
avantajul pe toată linia, ca şi în văzduh. De la Gomei la Marea Neagră,
invadatorii erau în plină retragere, care nu s-a terminat până nu au fost
împinşi peste Nistru, în România şi Polonia. Apoi, topirea zăpezii în
primăvară le-a dat un scurt răgaz. Totuşi, în Crimeca mai erau posibile
operaţiuni, iar în aprilie, ruşii s-au pornit să distrugă Armata – a
Şaptesprezecea germană şi să recâştige Sevastopolul.
Magnitudinea acestor victorii a ridicat probleme de largă importanţă.
Armata Roşie se ivea ameninţător asupra Europei centrale şi de est. Ce
avea să se întâmple cu Polonia, Ungaria, România, Bulgaria şi, mai
presus de toate, cu Grecia pentru care ne-am străduit atât şi am
sacrificat atât de mult? Va trece oare Turcia de partea noastră? Va fi
oare Iugoslavia înecată de potopul rusesc? Europa posthelică părea să ia
formă şi unele aranjamente politice cu sovieticii deveneau urgente.
La 18 mai, ambasadorul sovietic la Londra a venit la Ministerul de
Externe ca să discute o sugestie făcută de domnul Eden, şi anume ca,
pentru moment, U.R.S.S. Să considere problemele României ca fiind de
resortul ci, în condiţii de război, şi să ne lase nouă Grecia. Ruşii erau gata
să accepte treaba asta, dar voiau să ştie dacă ne-am consultat cu Statele
Unite. Dacă da, ei ar fi de acord. În consecinţă, în 21 am trimis o
telegramă personală domnului Roosevelt.
Sper că vei putea da acestei propuneri binecuvântarea dumitale. Nu
vreau, bineînţeles, să tăiem Balcanii în sfere de influenţă şi, acceptând
aranjamentul, trebuie să arătăm clar că acesta se aplică doar în condiţii
de război şi nu va afecta exercitarea drepturilor şi răspunderilor pe care
le va avea fiecare dintre cele trei Mari puteri la stabilirea păcii şi,
ulterior, cu privire la întreaga Europă. Aranjamentul nu va implica
desigur nicio schimbare în actuala colaborare între dumneata şi noi în
formularea şi executarea politicii Aliate faţă de aceste ţări. Avem
881
sentimentul, totuşi, că aranjamentul propus acum va fi folositor pentru

prevenirea oricăror divergenţe de politică între noi şi ei în Balcani.
Primele reacţii ale Departamentului de stat au fost reci: Domnul Huli
era nervos la orice sugestii care „ar putea să pară că miroase a crearea
sau acceptarea ideii de sfere de influenţă”, iar la 11 iunie, preşedintele a
telegrafiat:
Pe scurt, recunoaştem că guvernarea militară responsabilă din fiecare
teritoriu va lua în mod inevitabil deciziile necesare în urma
evenimentelor militare, dar suntem convinşi că tendinţa naturală ca
asemenea decizii să se extindă la alte domenii decât cele militare ar fi
întărită de o înţelegere de tipul sugerat. După părerea noastră, acest
lucru ar avea ca rezultat persistenţa divergenţelor între dumneata şi
sovietici şi împărţirea regiunii Balcanilor în sfere de influenţă, în ciuda
intenţiei declarate de a limita aranjamentele la chestiuni militare.
Noi credem că ar fi preferabil să se facă eforturi pentru crearea unui
aparat consultativ, care să spulbere neînţelegerile şi tendinţele spre
dezvoltarea unor sfere exclusive.»
Am fost foarte preocupat de acest mesaj şi am răspuns în aceeaşi zi:
Acţiunea este paralizată dacă fiecare trebuie să consulte pe fiecare
despre orice, înainte de a întreprinde ceva. Evenimentele vor lua-o
totdeauna înaintea situaţiilor schimbătoare din aceste regiuni balcanice.
Cineva trebuie să aibă puterea de a plănui şi acţiona. Un Comitet
Consultativ ar fi doar o obstrucţie, şi va fi mereu anulat, în cazuri de
urgenţă, de schimburile de vederi reciproce între dumneata şi mine, sau
dintre unul dintre noi şi Stalin.
Vezi ce s-a întâmplat de Paşte. Am putut face faţă acelei răscoale din
rândul forţelor armate greceţti, în concordanţă cu propriile dumitale
păreri. Aceasta pentru că eu am putut da tot timpul ordine
comandanţilor militari, care, la început, au susţinut concilierea şi, mai
presus de toate, să nu se folosească forţa sau ameninţarea cu forţa. S-au
pierdut foarte puţine, vieţii. Situaţia din Grecia s-a îmbunătăţit imens şi,
dacă se menţine fermitatea, ea va fi salvată din confuzie şi dezastru.
Ruşii sunt gata să ne lase să luăm conducerea în problemele greceşti,
ceea ce înseamnă că E. A. M. Şi tot răul provocat de acesta poate fi
controlat de forţele naţionale ale Greciei… Dacă, în condiţiile unor
asemenea dificultăţi, ar fi trebuit să consultăm alte puteri şi ar fi început
un şir de telegrame în trei sau patru unghiuri, singurul rezultat ar fi fost
haosul sau neputinţa.
882
Mic mi se pare că, având în vedere că ruşii sunt gata să invadeze

România în forţă şi că vor ajuta România să reia o parte a Transilvaniei
de la Ungaria în cazul când România intră în joc, lucru pe care l-ar putea
face având în vedere toate acestea, ar fi bine să urmăm exemplul
sovietic, având în vedere că nici voi şi nici noi nu vom avea trupe acolo şi
că, oricum, vor face tot ce vor dori ruşii… În rezumat, propun ca
aranjamentul pe care l-am prezentat în mesajul din 31 mai să fie
acceptat de probă pe trei luni, după care să poată fi revizuit de cele trei
puteri.
La 13 iunie, preşedintele a fost de acord cu această propunere, dar a
adăugat: „Trebuie să avem grijă să arătăm clar că nu stabilim niciun fel
de sfere de influenţă pentru perioada de după război”. Am împărtăşit
acest punct de vedere şi i-am răspuns a doua zi:
Îţi sunt adânc recunoscător pentru telegrama dumitale. I-am cerut
ministrului de Externe să-i transmită informaţia lui Molotov şi să-i
explice clar că raţiunea limitei de trei luni este ca să nu judecăm
dinainte problema stabilirii sferelor de influenţă de după război.
În după-amiaza aceea, am informat Cabinetul de Război asupra
situaţiei şi s-a căzut de acord că, în condiţia acelei limite în timp de trei
luni, Ministerui de Externe să informeze guvernul sovietic că acceptăm
această diviziune generală a răspunderii. Acest lucru s-a făcut la 19
iunie. Totuşi, preşedintele nu era mulţumit de felul în care am acţionat,
drept care am primit un mesaj îndurerat în care scria: „Noi am fost
tulburaţi că oamenii dumitale au discutat cu noi problema asta abia
după ce ea a fost propusă ruşilor.” La 23 iunie, ca răspuns la mustrare, i-
am schiţat preşedintelui situaţia, aşa cum o văd eu de la Londra:
Ruşii sunt singura putere care poate face ceva în România… Pe de altă
parte, povara cu Grecia rămâne aproape în întregime pe seama noastră
şi aşa a fost de când am pierdut 40000 de oameni într-o încercare
zadarnică de a-i ajuta, în 1941. La fel ne-aţi lăsat să ne jucăm cartea în
Turcia, dar totdeauna în politică te-am consultat pe dumneata şi cred că
am fost de acord cu privire la linia ce trebuie urmată. Ar fi foarte uşor
pentru mine ca, pe principiul general al alunecării spre stânga, care este
populară în politica externă, să las lucrurile să se maturizeze, până ce
regele Greciei va fi probabil obligat
883
Operaţiunile de pe frontul rusesc, iunie 1944 – ian. 1945
să abdice şi E. A. M. Va face să domnească teroarea în Grecia,

obligându-i pe săteni şi alte clase să formeze Batalioane de Securitate
sub auspiciile germane, pentru a evita anarhia totală. Singurul mod de a
evita acest lucru este să-i conving pe ruşi să nu mai sprijine E. A M. Şi să
n-o mai împingă înainte cu toată forţa lor. De aceea, am propus ruşilor
un aranjament care să funcţioneze temporar, pentru mai buna
884
conducere a războiului. Aceasta a fost doar o propunere şi trebuia

prezentată dumitale pentru acceptare!
Am acţionat de asemeni încercând să adun laolaltă forţele lui Tito cu
cele din Serbia, ca toţi să adere la guvernul regal iugoslav, pe care l-am
recunoscut amândoi. Ai fost informat şi dumneata, în fiecare etapă,
asupra felului cum ducem această grea povară care, în prezent, se
sprijină doar pe noi. Şi aici, nimic nu ar fi mai uşor decât să-l aruncăm pe
rege şi guvernul regal iugoslav în gura lupilor şi să lăsăm să izbucncască
în Iugoslavia un război civil, spre bucuria germanilor. Eu mă străduiesc
să scot ordine din haos, în ambele cazuri, şi îmi concentrez toate
eforturile împotriva duşmanului comun. Te-am ţinut şi pe dumneata
mereu informat şi sper că-mi acorzi încrederca şi ajutorul în sferele de
acţiune în care iniţiativa ne aparţine nouă.
Răspunsul domnului Roosevelt a încheiat această dispută ca între
prieteni. „Se pare, a telegrafiat el, că amândoi am aqionat unilateral în
mod nepotrivit, într-o direcţie pe care amândoi o recunoaştem acum că
a fost doar un expedient în momentul respectiv. Este esenţial ca
totdeauna să fim de acord în probleme legate de efortul nostru Aliat de
război.”
„Poţi fi sigur, i-am răspuns eu, că voi căuta totdeauna înţelegerea între
noi, în toate problemele, înainte, în timpul şi după ivirea lor”.
Dificultăţile au continuat totuşi la nivel guvernamental. Stalin, de
îndată ce şi-a dat seama că americanii aveau îndoieli, a insistat să-i
consulte direct şi, în cele din urmă, nu am fost în stare să ajungem la o
înţelegere finală în legătură cu divizarea răspunderilor în peninsula
Balcanică. La începutul lui august, ruşii au trimis din Italia, printr-un
subterfugiu, o misiune la E. L. A S., componenta militară a E. A M. În
nordul Greciei. În lumina opoziţiei oficiale americane şi a acestui
exemplu de rea-credinţă sovietică, am abandonat efortul nostru de a
ajunge la o înţelegere majoră, până cu două luni mai târziu, când m-am
întâlnit cu Stalin la Moscova. Până atunci, multe se întâmplaseră pe
frontul de est.
În Finlanda, trupele ruseşti, foarte diferite în calitate şi armament faţă
de cele care au luptat acolo în 1940, au străpuns linia de fortificaţii
Mannerheim, au redeschis calea ferată de la Leningrad la Murmansk,
terminalul convoaielor noastre arctice, şi, până la sfârşitul lui august, i-
au obligat pe finlandezi să ceară armistiţiu. Principalul lor atac pe
frontul german a început la 23 iunie.
885
Multe oraşe şi sate fuseseră transformate în poziţii puternice, cu

fortificaţii în jurul lor, dar erau înconjurate succesiv şi lichidate, în timp
ce Armata Roşie se scurgea prin spaţiile dintre ele. La sfârşitul lui iulie,
ajunseseră la Nicmen, la Kowno şi Grodno. Aici, după o înaintare de 350
de kilometri în cinci săptămâni, s-au oprit temporar ca să se
reaprovizioneze. Pierderile germanilor au fost zdrobitoare. Douăzeci şi
cinci de divizii au încetat să mai existe şi un număr egal erau înconjurate
în Kourland (Letonia). Doar în 17 iulie, 57 000 de prizonieri au trecut
prin Moscova – cine ştie încotro?
Spre sudul acestor victorii se întindea România. Până spre sfârşitul lui
august, fusese trecută linia germană de la Cernăuţi la Marea Neagră,
care bara drumul spre terenurile petrolifere de la Ploieşti şi spre
Balcani. Linia fusese slăbită de retragerea trupelor pentru susţinerea
liniei frontului din nord şi, sub un violent atac care a început la 22
august, s-a dezintegrat rapid. Ajutat cu debarcări pe coastă, ruşii i-au
terminat repede pe inamici. Au fost pierdute şaisprezece divizii
germane. La 23 august, un coup d’etat la Bucureşti, organizat de tânărul
rege Mihai şi consilierii săi apropiaţi, a dus la o completă răsturnare a
întregii poziţii militare. Armatele române l-au urmat pe regele lor, până
la ultimul om. Cu trei zile înainte de sosirea trupelor sovietice, forţele
germane au fost dezarmate sau se retrăseseră dincolo de frontiera de
nord. Până la 1 septembrie, Bucureştiul a fost evacuat de germani.
Armatele române s-au dezintegrat şi ţara a fost ocupată. Guvernul
român a capitulat. Bulgaria, după o încercare de ultim moment de a
declara război Germaniei, a fost copleşită. Îndreptându-se spre vest,
armatele ruseşti au urcat în sus, pe Dunăre şi prin munţii Transilvaniei,
spre graniţa ungară, în timp ce flancul stâng, la sud de Dunăre, s-a aliniat
la frontiera Iugoslaviei. Aici s-au pregătit pentru marea acţiune spre
vest, care, în timp, avea să-i ducă la Viena.
În Polonia a fost o tragedie care necesită o relatare mai amănunţită.
***
Spre sfârşitul lui iulie, armatele ruse se aflau în faţa râului Vistula şi
toate informaţiile indicau că, în viitorul foarte apropiat, Polonia va fi în
mâinile ruşilor. Conducătorii Armatei poloneze din ilegalitate, care era
devotată guvernului de la Londra, trebuiau acum să decidă când să
declanşeze o insurecţie generală împotriva germanilor, pentru a grăbi
886
eliberarea ţării lor şi a-i împiedica să ducă grele acţiuni defensive pe

teritoriul Poloniei şi în special în Varşovia. Comandantul polonez,
generalul Bor Komorowski, şi consilierul lui civil erau autorizaţi de
guvernul de la Londra să proclame o insurecţie generală când vor
considera potrivit. Momentul părea într-adevăr oportun. La 20 iulie, a
venit vestea despre complotul împotriva lui Hitler, urmată repede de
înaintarea Aliată de pe capul de pod din Normandia. Pe la 22 iulie,
polonezii au interceptat mesaje radio de la Armata a patra germană de
Panzer, care ordona o retragere generală la vest de Vistula. În aceeaşi zi,
ruşii au traversat râul şi patrulele lor au înaintat în direcţia Varşoviei.
Nu încăpea îndoială că se apropia o prăbuşire generală.
Atunci, generalul Bor a decis să organizeze o răscoală majoră şi să
elibereze oraşul. El avea circa patruzeci de mii de oameni şi rezerve de
alimente şi muniţie pentru o luptă ce ar dura între şapte şi zece zile. Se
puteau auzi deja zgomotele tunurilor ruseşti, dincolo de Vistula. Forţa
aeriană sovietică a început să-i bombardeze pe germanii din Varşovia,
de pe aerodromurile recent capturate din apropierea capitalei, dintre
care cel mai apropiat era la doar douăzeci de minute de zbor. În acelaşi
timp, în estul Poloniei s-a format un Comitet Comunist de Eliberare
Naţională, iar ruşii au anunţat că teritoriul eliberat va fi pus sub
controlul lor. Staţii de radio sovictice îi chemau deja, de mai mult timp,
pe polonezi să abandoneze orice precauţie şi să pornească o revoltă
generală împotriva germanilor. La 29 iulie, cu trei zile înainte de a
începe răscoala, postul de radio al Moscovei a trarismis un apel al
comuniştilot polonezi către populaţia din Varşovia, care spunea că acum
se aud deja tunurile eliberării şi îi chema la luptă contra germanilor, de
data asta la o acţiune decisivă. „Pentru Varşovia, care nu a cedat şi a
continuat să lupte, ora acţiunii a sosit.” După ce a arătat că planul
german de a ridica puncte de apărare va avea ca rezultat distrugerea
treptată a oraşului, emisiunea de radio s-a încheiat amintindu-le
locuitorilor că „totul este pierdut, dacă nu e salvat prin efort activ” şi că
„prin lupta activă directă, în stradă, în case etc., momentul eliberării
finale a Varşoviei va fi grăbit şi vieţile fraţilor noştri vor fi salvate.”
În scara de 31 iulie, comandamentul de ilegalitate din Varşovia a aflat
vestea că tancurile sovietice au pătruns, prin fortificaţiile germane, în
estul oraşului. Postul de radio militar german a anunţat: „Azi, ruşii au
pornit un atac general asupra Varşoviei, din sud-est.” Trupele ruseşti
erau acum în puncte situate nu mai departe de cincisprezece kilometri.
887
În capitală, comandamentul din ilegalitate a ordonat o insurecţie

generală la ora 5 p.m. A doua zi. Generalul Bor a descris el însuşi ce s-a
întâmplat:
Exact la ora cinci, mii-de ferestre au strălucit, fiind deschise. Din ele, o
grindină de gloanţe a căzut pe germanii care treceau, ciuruind clădirile
şi formaţiile lor aflate în marş. Cât ai clipi din ochi, civilii rămaşi pe
străzi au dispărut. Din intrările caselor, oamenii noştri au ieşit la atac. În
cincisprezece minute, un oraş întreg de un milion de locuitori era
cufundat în luptă. Orice fel de circulaţie s-a oprit. Varşovia a încetat să
mai existe ca nod de comunicaţie important, unde convergeau
drumurile din nord, sud, est şi vest în imediata apropiere a spatelui
frontului german. Începuse bătălia pentru oraş.
Vestea a ajuns la Londra a doua zi şi am aşteptat cu îngrijorare să aflăm
mai multe. Radioul sovietic tăcea şi activitatea aeriană sovietică a
încetat. La 4 august, germanii au început să atace din punctele întărite
pe care le deţineau în oraş şi în suburbii. Guvernul polonez ne-a spus de
nevoia agonizantă de a se trimite aprovizionare pe calea aerului.
Insurgenţii aveau acum împotriva lor cinci divizii germane adunate în
grabă. Fusese adusă din Italia divizia Hermann Gocring şi încă două
divizii SS au sosit mai trărziu.
În consecinţă, i-am telegrafiat lui Stalin:
La cererea urgentă a Armatei poloneze din ilegalitate, vom lansa din
avion, în funcţie de vreme, circa şaizeci de tone de echipament şi muniţii
în cartierul de sud-vest al Varşoviei, unde se afirmă că o revoltă
poloneză împotriva germanilor e în plină desfăşurare. Ei spun de
asemeni că fac apel la ajutorul rusesc, care pare că e foarte aproape.
Sunt atacaţi de o divizie şi jumătate germană. Aceasta ar putea fi de
ajutor pentru operaţiunea voastră.
Răspunsul a fost prompt şi trist:
Am primit mesajul dumitale despre Varşovia. Cred că informaţia care
vi s-a comunicat de către polonezi este mult exagerată şi nu inspiră
încredere. Se poate ajunge la această concluzie din însuşi faptul că
emigranţii polonezi au afirmat deja că ei înşişi au capturat Bilna cu
câteva unităţi rătăcite ale Armatei interioare şi au anunţat asta chiar şi
la radio. Dar lucrul acesta nu corespunde nicidecum faptelor. Armata
interioară a polonezilor e formată din câteva detaşamente pe care le
numesc incorect divizii. Nu au nici artilerie, nici aviaţie şi nici tancuri.
Nu ştiu cum asemenea detaşamente pot ocupa Varşovia, pentru
888
apărarea căreia germanii au adus patru divizii de tancuri, printre care

divizia Hermann Goering.
Între timp, lupta continua, stradă cu stradă’, împotriva tancurilor
„Tiger”, iar până la 9 august, germanii realizaseră o pătrundere,
traversând oraşul până la Vistula, rupând districtele deţinute de
polonezi în sectoare izolate. Încercările curajoase ale Forţelor Aeriene
Regale, cu ehipaje poloneze, britanice şi din dominioane, de a zbura în
ajutorul Varşoviei de pe baze din Italia erau atât pierdute cât şi
neadecvate. Două avioane au apărut la 4 august şi alte trei cu patru
nopţi mai târziu.
***
Primul-ministru polonez, Mikolajezyk, fusese la Moscova din 30 iulie,

încercând să stabilească un soi de termeni cu guvernul sovietic care
recunoscuse Comitetul Comunist Polonez de Eliberare Naţională,
Comitetul de la Lublin, cum îi spuneam noi, ca pe viitorul administrator
al ţării. Aceste negocieri au fost duse în timpul primelor zile ale
răscoalei din Varşovia. Mesaje de la generalul Bor îi parvenea zilnic lui
Mikolajezyk, rugându-se pentru muniţie şi arme antitanc şi pentru
ajutor din partea Armatei Roşii. Între timp, ruşii făceau presiuni pentru
o înţelegere privind frontierele posthelice ale Poloniei şi crearea unui
guvern comunist. O ultimă convorbire nefructuoasă a avut loc cu Stalin
la 9 august.
În noaptea de 16 august, Vâşinski l-a chemat pe ambasadorul Statelor
Unite la Moscova şi, explicându-i că voia să evite posibilitatea unei
neînţelegeri, i-a citit următoarea declaraţie uluitoare:
Guvernul sovietic nu poate, desigur, să obiecteze ca avioane britanice
sau americane să paraşuteze arme în regiunea Varşoviei, întrucât e o
treabă americană şi britanică. Dar obiectează în mod hotărât ca
avioanele americane sau britanice, după ce aruncă arme în Varşovia, să
aterizeze pe teritoriul sovietic, întrucât guvernul sovietic nu doreşte să
se asocieze direct sau indirect cu aventura de la Varşovia.
În ziua următoare, am primit de la Stalin următorul mesaj îmbrăcat în
termeni mai blânzi:
După convorbirea cu domnul Mikolajezyk, am dat ordin
comandamentului Armatei Roşii să paraşuteze intens arme în sectorul
Varşoviei. A fost lansat şi un ofiţer de legătură, paraşutist, care, conform
889
raportului comandamentului, nu şi-a atins obiectivul şi a fost ucis de

germani.
Apoi, familiarizându-mă mai mult cu chestiunea Varşoviei, sunt
convins că acţiunea din Varşovia reprezintă o aventură necugetată şi
teribilă, care provoacă mari sacrificii populaţiei. Aceasta nu s-ar fi
întâmplat dacă ei ar fi informat comandamentul sovietic înainte de
începerea acţiunii în Varşovia şi dacă polonezii ar fi menţinut contactul
cu acesta.
În situaţia care a apărut, comandamentul sovietic a ajuns la concluzia
că trebuie să se dezasocieze de aventura de la Varşovia, întrucât nu-şi
poate lua răspunderea, direct sau indirect, pentru acţiunea de la
Varşovia.
După relatarea lui Mikolajezyk, primul paragraf al telegramei este
complet neadevărat. Doi ofiţeri au ajuns în siguranţă la Varşovia şi au
fost primiţi de comandamentul polonez. Un colonel sovietic a fost şi el
acolo câteva zile şi a trimis mesaje la Moscova, via Londra, cerând
sprijin pentru insurgenţi.
Patru zile mai târziu, Roosevelt şi cu mine i-am trimis lui Stalin
următorul apel comun, pe care l-a schiţat preşedintele:
Ne gândim ce va spune opinia publică mondială dacă antinaziştii din
Varşovia sunt într adevăr abandonaţi. Noi credem că toţi trei ar trebui
să facem tot ce e posibil ca să salvăm de acolo cât mai mulţi patrioţi
posibil. Sperăm că veţi lansa imediat aprovizionare şi muniţii patrioţilor
polonezi din Varşovia, sau veţi fi de acord să ajutaţi avioanele noastre să
facă repede lucrul acesta. Sperăm că veţi aproba. Elementul timp este de
extremă importanţă.
Iată răspunsul pe care l-am primit:
Am primit mesajul dumitale şi al domnului Roosevelt despre Varşovia.
Doresc să-mi exprim părerea.
Mai curând sau mai târziu, adevărul despre grupul de criminali care s-
au lansat în aventura de la Varşovia pentru a pune mâna pe putere va
deveni cunoscut tuturor. Aceşti oameni au exploatat buna credinţă a
locuitorilor Varşoviei, aruncând oameni aproape neînarmaţi împotriva
tunurilor, tancurilor şi avioanelor germane. A apărut o situaţie în care
fiecare zi serveşte nu polonezilor, pentru eliberarea Varşoviei, ci
hitleriştilor care împuşcă în mod inuman locuitorii Varşoviei.
Din punct de vedere militar, situaţia care a apărut prin atragerea
crescândă a atenţiei germanilor spre Varşovia, este la fel de
890
neprofitabilă pentru Armata Roşie ca şi pentru polonezi. Între timp,

trupele sovietice, care au întâmpinat recent noi şi notabile eforturi ale
germanilor de a trece la contraatac, fac tot posibilul să sfărâme aceste
contraatacuri ale hitleriştilor şi să treacă la un nou atac pe scară mare în
regiunea Varşoviei. Nu poate încăpea îndoială că Armata Roşie nu-şi
precupeţeşte eforturile de a-i înfrânge pe germanii din jurul Varşoviei şi
de a elibera Varşovia pentru polonezi. Acesta va fi cel mai bun şi mai
eficient ajutor pentru polonezii care sunt antinazişti.
***
Între timp, agonia Varşoviei a atins culmea. După cum telegrafia un

martor ocular, „noaptea trecută, 11 august forţele germane de tancuri
au făcut eforturi susţinute să schimbe oamenii de la nişte puncte întărite
din oraş. Totuşi, asta nu e o treabă uşoară, pentru că, la colţul fiecărei
străzi, sunt ridicate baricade uriaşe, construite în majoritate din pavaje
de ciment smulse de pe străzi în acest scop. În majoritatea cazurilor,
încercările aij eşuat, astfel încât echipajele tancurilor şi-au răcorit
nemulţumirea dând foc mai multor case şi bombardând altele de la
distanţă. În multe cazuri, au dat foc şi morţilor care zac pe străzi în
multe locuri…
Când germanii aduc provizii cu tancurile, ei mână înaintea lor 500 de
femei şi copii ca să împiedice trupele poloneze să-i atace. Mulţi dintre
aceştia au fost ucişi sau răniţi. Acelaşi gen de acţiuni au fost raportate
din multe alte părţi ale oraşului.
Morţii sunt îngropaţi în curţi şi în pieţe. Situaţia alimentelor se
deteriorează continuu dar până în prezent nu este foamete. Azi 15
august nu curge deloc apa în ţevi. Se obţine doar din puţuri rare şi din
rezerve casnice. Toate cartierele oraşului sunt sub tirul artileriei şi sunt
multe incendii. Paraşutarea de provizii a ridicat moralul. Toată lumea
vrea să lupte şi va lupta, dar nesiguranţa unei încheieri rapide este
deprimantă…”
Bătălia se desfăşura literalmente în subteran. Singurul mijloc de
comunicare între sectoarele deţinute de polonezi era prin canale.
Germanii aruncau grenade şi bombe cu gaze în gurile de canal. Aveau
loc lupte în întuneric deplin, între oameni scufundaţi până la piept în
excremente, luptându-se uneori corp la corp, cu cuţite, sau înecându-şi
891
oponentul în mizerie. Deasupra solului, artileria germană şi luptătorii

dădeau foc unor mari suprafeţe ale oraşului.
***
Am sperat că americanii ne vor sprijini printr-o acţiune drastică, dar

domnul Roosevelt a fost împotrivă. La 1 septembrie, l-am primit pe
Mikolajezyk la întoarcerea de la Moscova. Nu puteam să-i ofer prea
multă reconfortare. Mi-a spus că era gata să propună un aranjament
politic cu Comitetul de la Lublin, oferindu-le paisprezece locuri într-un
guvern combinat. Aceste propuneri au fost dezbătute sub tirul armelor
de reprezentanţii ilegaliştilor polonezi chiar la Varşovia. Sugestia a fost
acceptată în unanimitate. Majoritatea celor care au luat parte la aceste
decizii au fost judecaţi un an mai târziu pentru „trădare”, în faţa unui
tribunal sovietic, la Moscova.
Când Cabinetul s-a întrunit, în noaptea de 4 septembrie, am considerat
chestiunea atât de importantă încât am făcut febră şi m-am dus direct
din pat în camera noastră subterană. Noi ne-am întâlnit pentru multe
probleme neplăcute. Nu-mi amintesc nicio ocazie în care toţi membrii
cabinetului nostru să fi arătat atâta furie, fie ei conservatori, laburişti
sau liberali. Toţi simţeau la fel. Mi-ar fi plăcut să spun: „Trimitem
avioanele noastre să aterizeze pe teritoriile voastre, după ce lasă
aprovizionarea la Varşovia. Dacă nu-i trataţi cum se cuvine, vom opri
toate convoaiele, chiar din acest moment.” Dar cititorul acestor pagini,
după ani de zile, trebuie să-şi dea seama că fiecare trebuia să se
gândească la situaţia a milioane de oameni care luptau în bătălia
mondială şi că trebuia uneori să te supui într-un mod îngrozitor, ba
chiar umilitor, scopului general. De aceea, nu am propus acest pas
drastic. Putea fi eficient, pentru că aveam de-a face cu oameni de la
Kremlin care erau conduşi de calcule, nu de emoţii. Nu voiau să lase ca
spiritul Poloniei să se ridice din nou la Varşovia. Planurile lor se bazau
pe Comitelui de la Lublin. Oprirea convoaielor în momentul critic al
marii lor înaintării ar fi avut poate importanţă în mintea lor, aşa cum
contează de obicei, la oamenii obişnuiţi, onoarea, umanismul, buna-
credinţă decentă, normală. Cabinetul de Război a trimis lui Stalin în
nume colectiv următoarea telegramă. Era lucrul cel mai înţelept care
consideram că era de făcut:
892
Cabinetul de Război doreşte ca Guvernul sovietic să ştie că opinia

publică din ţara aceasta este adânc mişcată de evenimentele din
Varşovia şi de teribilele suferinţe ale polonezilor de acolo. Indiferent
dacă începutul răscoalei din Varşovia a fost bun sau rău, populaţia
Varşoviei nu trebuie considerată răspunzătoare pentru decizia luată.
Oamenii noştri nu pot înţelege de ce nu s-a trimis niciun fel de ajutor din
afară polonezilor din Varşovia. Faptul că ajutorul nu a putut fi trimis din
cauza refuzului guvernului dumneavoastră de a permite avioanelor
americane să aterizeze pe aerodromurile aflate în mâinile ruşilor devine
acum public. Dacă, peste toate astea, polonezii din Varşovia vor fi
copleşiţi de germani, după cum ni se spune că se va întâmpla în două,
trei zile, şocul pentru opinia publică de aici va fi incalculabil…
Din stimă pentru mareşalul Stalin şi pentru popoarele sovietice, cu
care dorim sincer să lucrăm în anii viitori, Cabinetul de Război mi-a
cerut să fac acest nou apel către guvernul sovietic ca să dea ajutorul care
îi stă în putere şi, mai presus de toate, să asigure facilităţi pentru
avioanele Statelor Unite de a ateriza în acest scop pe aerodromurile
dumneavoastră.
La 10 septembrie, după şase săptămâni de chin al polonezilor,
Kremlinul putea să-şi schimbe tactica. În acea după-amiază, au început
să cadă obuze de artilerie sovietice la marginea de est a Varşoviei şi
avioanele soviet ice au apărut din nou peste oraş. Forţele comuniste
poloneze, la ordinul Moscovei, şi-au făcut drum spre marginea capitalei.
Din 14 septembrie, Forţele Aeriene sovietice au aruncat din avion
aprovizionare, dar puţine paraşute s-au deschis şi containerele s-au
sfărâmat şi au devenit nefolositoare. În ziua următoare, ruşii au ocupat
suburbia Praga, dar nu au mers mai departe. Doreau ca necomuniştii
polonezi să fie distruşi complet, dar să ţină de asemeni vie ideea că le
veneau în ajutor. Între timp, casă de casă, germanii continuau lichidarea
centrelor de rezistenţă poloneze în tot oraşul. O soartă îngrozitoare a
avut populaţia. Mulţi oameni au fost deportaţi de germani. Apelurile
generalului Bor către comandantul sovietic, mareşalul Rokosovski, au
rămas fără răspuns. Domnea foametea.
Eforturile mele de a trimite ajutor american au dus la o singură
operaţiune pe scară mare. La 18 septembrie, o sută patru bombardiere
grele au zburat deasupra capitalei, lansând aprovizionare. Era prea
târziu. În seara de 2 octombrie, Mikolajezyk: a venit să-mi spună că
forţele poloneze din Varşovia erau gata să se predea germanilor. Una
893
dintre ultimele emisiuni de radio din eroicul” oraş a fost prinsă la

Londra:
Acesta este purul adevăr. Am fost trataţi mai rău decât sateliţii lui
Hitler, mai rău decât Italia, România, Finlanda. Fie ca Dumnezeu, care
este drept, să judece teribila nedreptate pe care o suferă naţiunea
poloneză şi fie ca El să-i pedepsească aşa cum se cuvine pe cei vinovaţi.
Eroii voştri sunt soldaţii ale căror unice arme împotriva tancurilor,
avioanelor şi tunurilor erau revolverele şi sticlele cu benzină. Eroii
voştri sunt femeile care au îngrijit răniţii şi au dus mesaje sub tirul
armelor, care au gătit în pivniţe bombardate şi minate ca să-i hrănească
pe copii şi adulţi şi care i-au liniştit şi mângâiat pe muribunzi. Eroii
voştri sunt copiii care se jucau în linişte printre ruinele fierbinţi. Aceştia
sunt oamenii Varşoviei.
Nemuritoare este naţiunea care are asemenea eroi universali.
Pentru că cei care au murit au învins, iar cei care continuă să trăiască
vor continua să lupte, vor învinge şi vor aduce mărturie că Polonia va
trăi cât timp trăiesc polonezii.
Cuvintele acestea sunt de neşters. Lupta în Varşovia a durat mai mult
de şaizeci de zile. Din cei 40000 de bărbaţi şi femei din Armata poloneză
din ilegalitate, au căzut circa 15 000. Dintr-o populaţie de un milion, au
fost ucişi 200000 de oameni. Înfrângerea răscoalei a costat armata
gernxană 10000 de morţi, 7000 de dispăruţi şi 9000 de răniţi. Proporţia
atestă caracterul luptei corp la corp.
Când ruşii au intrat în oraş, trei luni mai târziu, nu au găsit decât străzi
sfărâmate şi morţi neîngropaţi. Aceasta a fost eliberarea de către ei a
Poloniei, unde domnesc acum. Dar acesta nu poate fi sfârşitul poveştii.
Capitolul XVI
BIRMANIA
Acum trebuie să se ridice cortina asupra unei scene mult diferită din
Asia de sud-est. De mai bine de optsprezece luni, japonezii fuseseră
stăpâni pe o vastă suprafaţă defensivă, care cuprindea cuceririle lor
anterioare. Aceasta se întindea de la munţii acoperiţi cu junglă din
nordul şi vestul Birmaniei, unde trupele noastre britanice şi indiene
erau aproape de ei, şi până peste mare, în insulele Andaman şi în marile
894
insule Sumatra şi Java, dependente de olandezi, iar de acolo, pe o

cotitură spre est, de-a lungul insulelor mai mici ale Noii Guinee.
Americanii instalaseră o forţă de bombardiere în China, care făcea
treabă bună împotriva comunicaţiilor pe mare ale inamicului, între
teritoriu şi Filipine. Ei voiau să-şi extindă acest efort, făcându-şi în China
o bază pentru avioane cu rază lungă de acţiune, pentru a ataca Japonia
însăşi. Drumul Birmaniei era tăiat şi ei cărau toată aprovizionarea
pentru ei şi pentru armatele chineze pe calea aerului, peste pintenul de
sud al munţilor Himalaia pe care îl numeau „Cocoaşa”. Aceasta era o
sarcină teribilă. Dorinţa americanilor de a juta China, nu doar printr-un
transport aerian tot mai mare ci şi pe uscat, a dus la cereri grele făcute
Britaniei şi Imperiului Indian. Ei au pistonat că o chestiune de cea mai
mare urgenţă şi importanţă este construirea unei şosele care să înceapă
de la capul de şosea existent la Ledo, să treacă prin şapte sute de
kilometri de junglă şi munţi şi să ajungă până pe teritoriul Chinei. Doar o
cale ferată simplă, cu ecartament de un metru, mergea prin Assam la
Ledo. Aceasta era deja permanent folosită pentru alte nevoi, inclusiv
aprovizionarea trupelor care deţineau poziţiile de la frontieră; dar
pentru a construi drumul spre China, americanii voiau ca noi să
recucerim nordul Birmaniei şi încă repede.
Bineînţeles că eram în favoarea menţinerii Chinei în război şi a
acţionării cu forţele aeriene de pe teritoriul ei, dar era nevoie de un simţ
al proporţiilor şi de un studiu al alternativelor. Îmi era intens de
neplăcută perspectiva unei largi campanii în nordul Birmaniei. Nu
puteai găsi un loc mai prost unde să lupţi cu japonezii. Să faci un drum
de la Ledo până în China era de asemeni o treabă laborioasă, imensă,
care nu putea fi terminată înainte ca nevoia ei să nu fi trecut. Chiar dacă
ar fi fost făcută la timp pentru aprovizionarea armatelor chineze cât
timp mai erau încă angajate, asta nu ar determina o mare diferenţă în
capacitatea lor de luptă. Nevoia de a întări bazele aeriene americane din
China ar fi slăbit de asemeni, după părerea noastră, întrucât. Înaintările
Aliaţilor în Pacific şi din Australia ne permiteau accesul la aerodromuri
mai apropiate de Japonia. Pe ambele aceste considerente, am
argumentat că enorma cheltuială de forţă de muncă şi materiale nu se
va valorifica. Dar nu am reuşit niciodată să-i abatem pe americani de la
ţelul lor. Psihologia lor naţională e de aşa natură încât, cu cât e mai mare
ideea, cu atât se aruncă din toată inima şi cu încăpăţânare ca să o
895
transforme într-un succes. Este o caracteristică admirabilă, dacă ideea

este bună.
Desigur că noi voiam să recucerim Birmania, dar nu voiam s-o facem
prin înaintări pe uscat, cu slabe comunicaţii şi prin cel mai îngrozitor
teren de luptă imaginabil. Sudul Birmaniei, cu portul Rangoon, era mult
mai valoros decât nordul. Dar toate acestea erau departe de Japonia. Eu
voiam, dimpotrivă, să-i reţin pe japonezi în Birmania şi să intru în sau
prin marele arc de insule care formează marginea exterioară a Indiilor
olandeze orientale. Astfel, întregul nostru front imperial britano-indian
ar înainta peste golful Bengal în contact apropiat cu inamicul, folosind
puterea amfibie în fiecare etapă. Această divergenţă de păreri, deşi
susţinută cu onestitate şi dezbătută sincer şi executând loial deciziile
luate, a continuat. Povestea acestei campanii trebuia citită pe acest
fundal permanent al geografiei, al resurselor limitate şi al ciocnirilor de
politică.
***
Aceasta a început în decembrie 1943, când generalul Stilwell, cu două

divizii de chinezi pe care îi organizase şi îi instruise în India, a trecut de
la Ledo în jungla de sub principalul şir de munţi. I se opunea renumita
Divizie a 18-a japoneză, dar el a înaintat continuu şi, până la începutul
lui ianuarie, pătrunsese şaizeci de kilometri, iar între timp, muncitorii
de la drumuri lucrau în urma lui. În sud, un corp britanic a început să
înainteze în jos pe coasta Arakan a Golfului Bengal şi, în acelaşi timp, cu
ajutorul nou sositelor Spitfire, am căpătat o oarecare superioritate
aeriană care curând avea să se dovedească de nepreţuit.
În februarie, înaintarea noastră a fost brusc oprită. Japonezii aveau şi ei
un plan. Din noiembrie, ei îşi sporiseră forţele în Birmania de la cinci
divizii la opt şi îşi propuneau acum să invadeze India de est şi să ridice
flamura revoltei împotriva britanicilor. Prima lor lovitură a fost o
contraofensivă în Arakan, spre portul Chittagong, care trebuia să atragă
rezervele şi atenţia noastră. Ţinând frontal pe coastă Divizia noastră a 5-
a, au trecut prin junglă cea mai mare parte a unei divizii, în jurul
flancului Diviziei a 7-a care era mai departe, în interior. În câteva zile,
aceasta era înconjurată, iar inamicul ameninţa să taie drumul de coastă
în spatele Diviziei a 5-a. Japonezii se aşteptau ca diviziile noastre să se
retragă, dar nu au ţinut seama de un factor, aprovizionarea pe calea
896
aerului. Divizia a 7-a s-a grupat în perimetre şi a rămas pe loc, luptându-

se. Timp de două săptămâni, hrana, apa şi muniţiile le-au venit ca mana,
de sus. Inamicul nu avea asemenea mijloace; soldaţii luaseră cu ei
provizii doar pentru zece zile, iar încăpăţânarea Diviziei a 7-a nu
permitea ca să le ajungă alte provizii. Neputând să copleşească trupele
noastre înaintate, presaţi din nord de o divizie adusă din rezervă,
inamicii s-au împărţit în mici grupuri, ca să treacă luptând din nou prin
junglă, lăsând în urmă cinci mii de morţi. Aceasta a pus capăt legendei
despre invincibilitatea japonezilor în jungă.
Totuşi, aveau să se mai întâmple şi altele. În acciaşi februarie 1944,
erau semne că frontul nostru central de la Imphal va fi şi el atacat. Noi
înşine ne pregăteam să înaintăm până la răul Chindwin şi acum faimoşii
Chindiţi erau pregătiţi pentru o lovitură îndrăzneaţă împotriva liniilor
de aprovizionare şi de comunicaţie inamice, şi anume cele ale diviziilor
japoneze cu care Sitwell era în luptă. Deşi era clar că japonezii vor da
primii lovitura, s-a decis ca brigăzile lui Wingate să-şi ducă la
îndeplinire misiunea. Una dintre brigăzile lui pornise încă din 5
februarie. Au înaintat mai bine de şase sute de kilometri de munţi şi
jungle, fiind aprovizionaţi doar pe calea aerului. La 5 martie, cu ajutorul
unui „comando aerian” american de 250 aparate, a început aducerea pe
calea aerului a încă două brigăzi de trupe britanice şi gurkha. După ce s-
au adunat la punctul de întâlnire, au pornit şi au tăiat calea ferată de la
nord de Indaw. Wingate nu a trăit destul ca să se bucure de primul său
succes sau să-i culeagă roadele. La 24 martie, spre marea mea întristare,
a fost ucis în văzduh. Cu el s-a şters o flacără luminoasă. La 8 martie, au
atacat trei divizii japoneze. Generalul Scoones şi-a retras Corpul IV,
format tot din trei divizii, spre platoul Imphal, pentru ca lupta să se
concentreze pe un teren ales de el. Japonezii au repetat tactica folosită
fără succes la Arakan. Ei contau să captureze depozitele noastre de la
Imphal, *ca să se hrănească. Intenţionau să taie atât şoseaua spre
Dimapur cât şi calea ferată de acolo şi astfel să taie calea aprovizionării
care întreţinea forţa lui Stilwell şi transportul aerian american spre
China. Erau în joc chestiuni importante.
Cheia o reprezenta din nou transportul aerian. Resursele lui
Mountbatten, deşi considerabile, nu erau suficiente. El se gândea să
reţină douăzeci de avioane ale Statelor Unite, deja împrumutate de la
„cocoaşă” şi a mai cerut încă şaptezeci. Aceasta era o cerere greu de
făcut şi de îndeplinit. În săptămânile îngrijorătoare care au urmat, eu i-
897
am dat cel mai puternic sprijin. Am oprit operaţiunile noastre pe coasta

Arakan, am retras diviziile indiene victorioase şi le-am trimis în ajutorul
lui pe calea aerului. Divizia a 5-a s-a dus la Imphal, unde inamicul presa
acum marginile câmpieildin trei părţi, Divizia a 7-a s-a dus la Dimapur.
Acolo a venit, pe calea ferată, cartierul general al Corpului XXXII al
generalului Stopford, împreună cu o divizie britanică şi încă două
brigăzi. Drumul prin munţi era acum tăiat, iar aceste noi forţe au început
să urce luptând, ntre ei şi Imphal era, comuna Kohima, pe drumul care
ducea la trecătoarea spre valea Assam, iar aici, la 4 aprilie, japonezii au
lansat un nou atac furios. Au folosit o divizie întreagă. Garnizoana
noastră era formată dintr-un batalion din Royal Est Kent, un batalion
nepalez şi un batalion din puşcaşi Assam, incluzând orice bărbat sau
convalescent din spital care putea ţine o armă. Au fost împinşi încet spre
o arie tot mai redusă şi, în cele din urmă, pe un singur deal. Nu aveau
aprovizionare decât ce li se lansa cu paraşuta. Atacau din toate părţile, s-
au ţinut bine, ajutaţi de bombardamente din aer şi tir de artilerie, până
când generalul Stopford i-a ajutat, în 20. Au fost ucişi patru mii de
japonezi. Apărarea vitejească de la Kohima, în ciuda sorţii potrivnice, a
reprezentat un episod minunat.
***
Apogeul a venit în mai 1944. Şaizeci de mii de soldaţi britanici şi

indieni, cu tot echipamentul lor modern, erau izolaţi într-un cerc pe
câmpia Imphal. Simţeau stresul acesta printre toate celelalte treburi.
Totul depindea de avioanele de transport. Pe principiul „Nimic nu
contează în afara bătăliei”, mi-am folosit autoritatea. În ziua de 4, i-am
telegrafiat amiralului Mountbatten:
„Nu precupeţi nimic din ce ai nevoie în bătălie pentru a obţine victoria.
Nu voi accepta niciun refuz de nicăieri şi o să te sprijin total.” În cele din
urmă, nevoile lui au fost acoperite cu prisosinţă dar, timp de peste o
lună, situaţia a fost încordată. Forţa noastră aeriană era dominantă, dar
musonul împiedica aprovizionarea aeriană de care depindea succesul
nostru. Toate cele patru divizii ale Corpului IV forţau încet ieşirea din
încercuire. Pe şoseaua de la Kohima, forţa de ajutorare şi cei asediaţi se
luptau să ajungă unii la ceilalţi. Era o cursă contra cronometru. Noi
marcam înaintarea lor cu încordare. La 22 iunie, i-am telegrafiat lui
Mountbattem:
898
Şefii de Stat Major şi-au exprimat îngrijorarea faţă de situaţia de la

Imphal, în special în legătură cu rezervele de alimente şi muniţie. Ai
dreptul să ceri oricâte avioane ai nevoie ca să menţii situaţia, fie că vin
de la „cocoaşă” sau din orice altă sursă. „Cocoaşa” trebuie considerată
rezerva curentă şi trebuie să iei de acolo, când ai nevoie… Dacă nu faci
cererile la timp, apelând la mine să te ajut de aici dacă e necesar, n-o să
aibă rost să te plângi după aceea în cazul când nu obţii succes. Stai
aproape de treaba asta care mie mi se pare atât serioasă cât şi critică.
Cele mai bune urări.
Finalul a venit când mesajul meu era pe drum. Citez raportul lui:
În a treia săptămână din iunie, situaţia era critică şi părea posibil ca, în
ciuda tuturor eforturilor făcute în cele două luni anterioare, Corpul al
IV-lea să rămână fără rezerve la începutul lui iulie. Dar, la 22 iunie,
având o săptămână şi jumătate la dispoziţie, diviziile a 2-a britanică şi a
5-a indiană s-au întâlnit într-un punct aflat la patruzeci şi cinci de
kilometri nord de Imphal şi drumul spre câmpii a fost deschis. În aceeaşi
zi, convoaiele au început să sosească.
Aşa s-a încheiat invazia japoneză în India. Pierderile lor au fost
ruinătoare. S-au numărat peste treisprezece mii de morţi pe câmpul de
luptă, la care, adăugându-i pe cei care au mai murit de răni, boli sau
foame, se ajungea la un total de 65 000 de oameni.
Masonul, acum în plină desfăşurare, oprise în anii trecuţi orice
operaţiuni active, iar inamicul conta, fără îndoială, pe o pauză în care să-
şi poată scoate şi reface forţele sfărâmate. Dar nu i s-a dat un asemenea
răgaz. Armata a Paisprezecea britano-indiană, sub conducerea capabilă
şi puternică a generalului Slim, a început ofensiva. Pe toate drumurile de
munte, au găsit urmele dezastrului – cantităţi de puşti abandonate,
mijloace de transport şi echipament, mii de morţi sau muribunzi.
Înaintarea, măsurată în kilometri pe zi, era foarte lentă. Dar oamenii
noştri luptau pe o ploaie tropicală, uzi până la piele, zi şi noapte. Aşa-
numitele drumuri erau de fapt cărări de pământ pentru vreme
frumoasă, prin care tunurile şi vehicolelc trebuiau adesea împinse de
oameni. Nu trebuia să surprindă înaintarea lentă ci însuşi faptul că se
înainta.
Între timp, chindiţii au fost întăriţi, iar cinci dintre brigăzile lor
acţionau acum spre nord, spre calea ferată de la Indaw, împiedicând
trecerea întăririlor şi distrugând în drum depozite de provizii. În ciuda
zăpăcelii provocate, japonezii nu au retras nimic de pe frontul de la
899
Imphal, ci doar un batalion de pe frontul lui Stilwell. Ei au adus din Siam

Divizia a 53-a şi aujncercat să înlăture necazul cu preţul a peste 5400 de
morţi, dar fără succes. Stilwell şi-a continuat înaintarea şi, la 3 august, a
capturat Mytkyina, asigurând astfel un punct de sprijin pentru
transportul aerian american spre China. „Cocoaşa” nu mai trebuia să
facă zborul direct şi adesea periculos de la Assam, din nord, peste munţii
înalţi, la Kunming. A început activitatea pe lungul drum de la Assam, din
nord, care urma apoi să se uncască cu fostul drum din Birmania spre
China, iar încordarea pe căile de comunicaţii din spatele frontului s-a
uşurat datorită unei noi conducte petroliere de o mie de kilometri, ce
pornea de la Calcutta, pe o lungime mai mare decât faimoasa conductă
din deşert de la Irak la Haifa.
***
În această perioadă, eram în conferinţă cu preşedintele la Quebec şi, în

ciuda acestor succese, eu continuam să susţin că nu era de dorit ca lupta
în jungă să continue la nesfârşit. Eu doream o lovitură cu amfibii peste
golful Bengal, la Rangoon, la baza teritoriului birmanez. Dacă Armata a
Paisprezecea cobora apoi din Birmania centrală, puteam curăţa drumul
pentru un asalt împotriva Sumatrei. Dar toate aceste proiecte cereau
oameni şi materiale iar acestea nu erau suficiente în Asia de sud-est.
Singurul loc de unde puteau veni, era Europa. Vasele de debarcare
trebuiau luate din Mediterana sau de la „Overlord”, iar trupele din Italia
sau din altă parte şi era necesar să plece curând. Acum era septembrie.
Rangoon este aşezat la şaizeci de kilometri în susul unui estuar
complicat, cu braţe moarte şi bancuri de noroi. Musonul se porneşte la
începutul lui mai, aşa că ar trebui să atacăm cel mai târziu în aprilie
1945. Dar eram oare în siguranţă dacă ne slăbeam efortul în Europa? I-
am luat pe americani alături de noi în planul pentru Rangoon, dar
speranţele încrezătoare, pe care nu le-am împărtăşit, că Germania se va
prăbuşi înainte de sfârşitul anului, se spulberaseră. Devenise clar că
rezistenţa germană va continua în iarnă şi dincolo de ea, iar
Mountbatten a fost instruit în consecinţă, nu pentru prima dată, că
trebuie să facă tot ce poate cu ceea ce are.
Şi aşa am continuat să mergem încet înainte, în cea mai mare angajare
pe uscat cu Japonia de până acum. Disciplina strictă a igienei practicate
acum în toate unităţile, folosirea noului medicament mepacronc şi
900
continua stropire cu insecticidul D. D. T. Menţineau procentul de

îmbolnăviri la un nivel admirabil de scăzut. Japonezii nu erau versaţi în
asemenea precauţii şi mureau cu sutele. Armata a Paisprezecea a făcut
joncţiunea cu forţele chino-americane din nord, care acum includeau o
divizie britanică, şi, la începutul lui decembrie, cu două capete de pod
peste Chindwin, se pregăteau pentru principala înaintare în câmpia
centrală a Birmaniei.
Sfidând cronologia, trebuie să continuăm aici povestea, până la
încheierea ei victorioasă. Acum au intervenit formidabilele probleme
administrative. Departe, în sud-estul Chinei, japonezii începuseră o
înaintare spre Ciuntin, capitala generalisimului, şi spre Kun-Ming,
punctul de livrare al transporturilor aeriene americane de
aprovizionare. Americanii priveau cu seriozitate această situaţie. Bazele
avansate ale forţelor lor aeriene erau ocupate. Trupele lui Cian Kai-Şi
ofereau puţine promisiuni şi acum cereau două dintre diviziile chineze
din Birmania*de nord, precum şi mai multe escadrile aeriene americane,
în speciâl trei escadrile de transport. Erau cereri dure dar nu aveam de
ales decât să acceptăm. Pierderea a două divizii bune chineze nu era o
problemă atât de gravă ca despărţirea de escadroanele de transport.
Armata a Paisprezecea se afla la şase sute de kilometri dincolo de capul
căii ei ferate, iar generalul Slim se baza pe aprovizionarea aeriană ca să
susţină legătura pe şosea. Escadrilele trebuiau să plece şi, cu toate că au
fost mai târziu înlocuite în majoritate din surse britanice, absenţa lor a
provocat severe întârzieri ale campaniei. În ciuda tuturor acestor
lucruri, Armata a Paisprezecea a năvălit de pe dealuri în câmpie, la nord-
vest de Mandalay şi, la sfârşitul lui ianuarie 1945, generalul Sultan, care
i-a urmat lui Stilwell, a redeschis drumul pe uscat spre China.
Amiralul Mountbatten a fost confruntat cu grele decizii strategice când
a început bătălia decisivă peste Irrawaddy, în luna următoare.
Instrucţiunile lui erau să elibereze Birmania, pentru care nu trebuia să
se aştepte la resurse mai mari decât cele pe care le avea deja, şi apoi să
ocupe Malaya şi să deschidă strâmtorile Malacca. Vremea era elementul
esenţial. Prima sarcină era să ocupe câmpia Birmaniei şi să captureze
Rangoonul înaintea musonului, iar musonul urma să vină la începutul
lui mai. 1:1 putea fie să concentreze toată Armata a Paisprezecea într-o
bătălie decisivă în câmpia Mandalay şi să înainteze rapid spre sud, fie să
folosească o parte din trupe pentru o operaţiune cu amfibii împotriva
Rangoonului. În fiecare caz, multe depindeau de aprovizionarea aeriană,
901
în care avioanele americane jucau un rol important. Ajutorarea Chinei

mai domina încă politica americană, iar asta putea determina retragerea
a şi mai multe avioane şi astfel planurile lui să fie ruinate. În faţa acestor
pericole, care în curând aveau să devină acute, Mountbatten s-a decis la
o singură operaţiune, deplin sprijinită, împotriva principalelor trupe ale
inamicului la vest de Mandalay şi o înaintare ulterioară spre Rangoon,
unde fusese sfătuit că se putea ajunge până la 15 aprilie.
Evenimentele se succedau acum cu repeziciune. Una dintre divizii
cucerise deja capete de pod peste Irrawaddy, la circa şaizeci de
kilometri nord de Mandalay şi, în cursul lunii februarie, au respins o
serie de contraatacuri, Divizia a 20-a a traversat râul mai jos şi spre vest
de Mandalay. Două săptămâni au dus lupte grele, ca să-şi menţină ce
cuceriseră, dar apoi li s-a alăturat Divizia a 2-a britanică. Acest lucru a
convins înaltul Comandament japonez că o bătălie decisivă era iminentă,
aşa că au trimis întăriri importante. Ei nu credeau că era posibil un atac
serios din flanc, aşa că au trimis o divizie în Siam ceea ce nu-şi puteau
permite. Dar tocmai aceasta era lovitura pe care o pregătise generalul
Slim. La 13 februarie, Divizia a 7-a a traversat râul Irrawaddy, la sud de
Pakokku şi a format un cap de pod. Inamicul a crezut că aceasta era o
simplă diversiune, dar curând avea să fie mai bine informat. În 21, două
brigăzi motorizate ale Diviziei a 17-a şi o brigadă de tancuri au ieşit din
capul de pod şi au ajuns, în 28, la Meiktila. Aici era principalul centru
administrativ al principalului front japonez, un punct nodal al
comunicaţiilor lor şi centrul mai multor aerodromuri. Era puternic
fortificat şi inamicul a trimis două divizii în grabă, ca să ajute
garnizoana, dar acestea au fost ţinute la distanţă, până la sosirea
întăririlor noastre. După o săptămână de lupte grele, oraşul era în
mâinile noastre şi toate încercările de a-l recuceri au fost respinse.
Japonezii recunosc că au pierdut cinci mii de oameni şi tot atâţia răniţi,
într-o bătălie pe care comandantul lor şef a descris-o ca pe o „lovitură de
maestru a strategiei Aliaţilor.”
Departe, în nord-est, generalul Sultan era şi el în mişcare şi, la mijlocul
lui martie, ajunsese la drumul de la Lashio la Mandalay. Dar Cian Kai-Şi a
impus acum o oprire. Nu voia să lase diviziile lui chineze să continue
înaintarea. El a insistat să le retragă şi a sugerat ca generalul Slim să-şi
oprească înaintarea când Mandalay va fi cucerit. Aceasta era exact lucrul
de care se temuse Mountbatten când îşi făcuse planul cu o lună înainte,
902
iar în această situaţie, japonezii au putut lua două din cele trei divizii de
pe acest front şi să le trimită împotriva Armatei noastre a Paisprezecea.
Luptele conjugate de la Mandalay şi Meiktila au continuat în martie, în
Mandalay s-a intrat în 9, iar dealul Mandalay, înălţat la 260 de metri
deasupra terenului înconjurător, a fost luat în două zile, dar japonezii au
rezistat puternic, iar zidurile masive ale Fortului Dufferin erau
impenetrabile în faţa armatelor obişnuite. În sfârşit, s-a făcut o spărtură
cu bombe de o mie de kilograme şi, în 20, inamicul a fugit. Restul
Corpului XXXIII continua între timp lupta spre Meiktila. Au întâmpinat o
mare rezistenţă, deoarece comandantul şef japonez, în ciuda
intervenţiei Diviziei a 17-a în spatele frontului lui, nu dădea deocamdată
semne de retragere, iar armatele erau echilibrate. Dar, la sfârşitul lunii,
inamicul a abandonat lupta şi a început să se retragă pe drumul
principal spre Toongoo şi Rangoon şi prin munţi, spre est.
Totuşi, luptele au durat mult mai mult decât ne-am aşteptat. Generalul
Sultan a fost oprit pe drumul Lashio şi acum nu mai erau perspective ca
Armata a Paisprezecea să ajungă la Rangoon până la mijlocul lui aprilie.
Într-adevăr, era foarte îndoielnic că vor putea ajunge acolo înainte de
muson. În consecinţă, Mountbatten a decis totuşi să facă un asalt cu
amfibii împotriva oraşului. Acesta trebuia să fie mult mai mic decât
speram şi, chiar şi aşa, nu putea fi lansat înainte de prima săptămână din
mai. Dar atunci putea fi prea târzu.
Generalul Slim era totuşi hotărât nu numai să ajungă la Rangoon dar şi
să pună la cale o cursă, în jos, în sudul Birmanici, şi să prindă inamicul în
ea. Corpul XXXIII de la Meiktila a pornit-o în josul lui Irrawaddy, în
salturi, şi a ajuns la Prome în 2 mai. Corpul IV, învingătorul de la Imphal
şi Mandalay, a înaintat şi mai repede de-a lungul şoselei şi căii ferate,
spre est. O coloană de blindate şi brigăzile mecanizate din diviziile a 5-a
şi a 17-a, sărind una peste cealaltă, au ajuns la Toongoo la 22 aprilie.
Saltul următor a fost la Pegu, a cărui cucerire închidca calea cea mai
sudică de scăpare a inamiculur din Birmania de jos. Trupele noastre de
înaintare au ajuns acolo în 29 aprilie… în după-amiaza aceea, a căzut o
ploaie torenţială, vestind un muson timpuriu. Pistele aeriene avansate
au fast scoase din uz; tancurile şi vehicolele nu se puteau depărta de
şosele. Japonezii au folosit fiecare bărbat ca să păstreze oraşul şi
podurile de peste râu. La 2 mai, Divizia a 17-a a pătruns, în cele din
urmă, şi sperând să ajungă prima la Rangoon, s-a pregătit să înainteze
ultimii câţiva kilometri.
903
Dar 2 mai era şi ziua D a asaltului cu amfibii. Cu două zile înainte,

bombardiere grele ale Aliaţilor au atacat fortificaţiile care barau
intrarea în râul Rangoon. La 1 mai, un batalion de paraşutişti a căzut
deasupra apărătorilor şi a fost deschis canalul pentru curăţitoarele de
mine. În ziua următoare, vasele Diviziei a 25-a, susţinute de grupul de
aviaţie 224, au ajuns la gurile râului. Un avion Mosquito a zburat
deasupra Rangoonului şi nu a văzut nici urmă de inamic. Echipajul a
aterizat pe ui» aerodrom din apropiere, aviatorii au intrat în oraş şi au
fost salutaţi de un grup de prizonieri de război de-ai noştri. Cu credinţa
că un atac cu amfibii nu mai era posibil, garnizoana japoneză plecase cu
câteva zile înainte, ca să apere Pego. În după-amiaza aceea, musonul a
început violent şi Rangoonul a căzut înainte cu câteva ore.
Forţa amfibie a ajuns curând la Pegu şi la Prome. Multe mii de japonezi
au fost prinşi în cursă şi, în următoarele trei luni, mulţi au pierit
încercând să scape spre est. Astfel s-a terminat o luptă îndelungată, în
care Armata a Paisprezecea a luptat cu vitejie, a depăşit toate
obstacolele şi a realizat ceea ce părea imposibil.
Staţie de metrou londoneză transformată în adăpost antiaerian
904
Capitolul XVII
BĂTĂLIA DIN GOLFUL LEYTE
Războiul pe ocean împotriva Japoniei a atins şi el apogeul lui. Din

Golful Bengal până în Pacificul central, puterea maritimă a Aliaţilor era
în ascendenţă. Organizarea şi producţia Statelor Unite era în plină
desfăşurare şi atinsese proporţii uimitoare. Un singur exemplu poate fi
suficient pentru a ilustra amploarea şi succesul efortului american. În
toamna anului 1942, erau pe apă doar trei portavioane americane; un
an mai târziu, erau cincizeci; la sfârşitul războiului erau peste o sută.
Această realizare a fost însoţită de o mărire a producţiei de avioane,
care nu era mai puţin remarcabilă. Înaintarea acestor mari forţe era
animată de o strategie agresivă şi de o tactică elaborată, nouă şi
eficientă. Sarcina cu care se confruntau era formidabilă. *
Un lanţ de grupuri de insule, cu o lungime de aproape trei mii de
kilometri, se întinde peste Pacific spre sud, din Japonia până la Mariane
şi Caroline. Multe dintre aceste insule fuseseră fortificate de inamic şi
echipate cu aerodromuri bune, iar în partea cea mai de sud a lanţului
era baza navală jaoneză de la Truk. În spatele acestui scut de
arhipelaguri, se întindeau Formosa, Filipinele şi China, iar la adăpostul
lui, treceau rutele pentru poziţiile cele mai avansate ale inamicului. Era
deci imposibil să invadezi sau să bombardezi Japonia însăşi. Mai întâi,
trebuia sfărâmat lanţul. Ar fi durat prea mult să se cucerească şi să se
supună fiecare insulă fortificată şi, în consecinţă, americanii au înaintat
în salturi, ca broasca. Ei au cucerit doar insulelemai importante şi au
trecut pe lângă celelalte; dar forţa lor maritimă era acum atât de mare şi
creştea atât de repede, încât au putut să-şi stabilească propria lor linie
de comunicaţii şi s-o sfărâme pe a inamicului, lăsându-i pe apărătorii
insulelor depăşite imobili şi fără putere. Metoda lor de asalt era la fel de
eficientă. Mai întâi, veneau atacuri de slăbire, cu aparate de pe
portavioane, apoi bombardament greu, uneori prelungit de pe mare şi,
în cele din urmă, debarcare cu amfibii şi lupta pe mal. Când o insulă era
cucerită, se înstala o garnizoană, soseau avioanele cu bază la sol şi
respingeau contraatacurile, în acelaşi timp, ajutau la înaintarea
următoare. Flotele acţionau în eşaloane, în timp ce un grup dădea lupta,
altul se pregătea pentru un nou salt.
905
Aceasta avea nevoie de resurse foarte mari, nu doar pentru luptă ci şi

pentru dezvoltarea bazelor pe linia înaintării. Americanii şi-au asumat
totul.
***
În iunie 1944, lovitura americană cu două braţe peste Pacific era

avansată. În sud-vest, generalul Macarthur aproape încheiase cucerirea
Noii Guinee, iar în centru, amiralul Nimitz presa adânc în şirul de insule
fortificate. Ambii convergeau spre Filipine, iar lupta pentru această
regiune avea să aducă în curând distrugerea flotei japoneze. Aceasta
fusese deja slăbită şi nu prea avea portavioane, dar singura speranţă de
supravieţuire a Japoniei era în victoria pe mare. Pentru a-şi păstra
forţele în vederea acestei periculoase dar vitale încercări, principalele
vase s-au retras de la Truk şi erau acum împărţite între Indiile de est şi
apele teritoriale japoneze; dar evenimentele au adus curând flota în
luptă. La începutul lui iunie, amiralul Spruance a atacat cu portavioanele
insulele Mariane şi, în 15, a debarcat pe insula fortificată Saipan. Dacă,
după capturarea Saipanului, mai ocupa insulele adiacente Tinian şi
Guam, perimetrul de fortificaţii al inamicului ar fi fost rupt. Ameninţarea
era formidabilă şi flota japoneză a hotărât să intervină. În ziua aceea,
cinci dintre vasele ei de război şi nouă portavioane au fost zărite lângă
Filipine, îndreptându-se spre est. Spruance avea timp suficient să-şi
stabilească poziţia. Principalul lui scop era să protejeze debarcarca la
Saipan. Asta a şi făcut. Apoi, şi-a adunat vasele, dintre care cincisprezece
erau portavioane, şi a aşteptat inamicul la vest de insulă. Ija 19 iunie,
aparate japoneze de pe portavion au atacat din toate direcţiile flota de
portavioane americane şi lupta aeriană a continuat toată ziua.
Americanii au suferit puţine avarii şi au distrus în aşa măsură
escadrilele japoneze, încât portavioanele lor au trebuit să se retragă.
În noaptea aceea, Spruance a căutat în zadar inamicul care dispăruse.
Târziu, în după-amiaza zilei de 20, l-a găsit la aproape 350 de kilometri
depărtare. Atacând chiar înainte de apusul soarelui, aviatorii americani
au scufundat un portavion şi au avariat alte patru, în afară de un vas de
război şi un crucişător greu. În ziua anterioară, submarine americane
scufundaseră alte două portavioane mari. Nu mai era posibil alt atac şi
rămăşiţele flotei inamice au reuşit să scape, dar plecarea ei a pecetluit
soarta insulei Saipan. Deşi garnizoana lupta din greu, debarcarea
906
continua, s-a instalat, iar în 9 iulie orice rezistenţă organizată a încetat.

Insulele învecinate, Guam şi Tinian, au fost copleşite şi, în prima zi a lui
august, strânsoarca americană asupra insulelor Mariane era încheiată.
Căderea insulei Saipan a fost un mare şoc pentru înaltul Comandament
japonez şi a dus indirect la înlăturarea guvernului generalului Tojo.
Preocuparea inamicului era întemeiată. Fortăreaţa era la mai puţin de
1900 de kilometri depărtare de Tokio. Crezuseră că insula nu poate fi
asaltată, iar acum nu o mai aveau. Regiunile lor sudice fortificate erau
departe, iar bombardierele grele americane câştigaseră o bază de primă
catégorie pentru atacarea Japoniei însăşi. De mult timp, submarinele
americanc scufundau vase comerciale de-a lungul coastei chineze, iar
acum calea era deschisă pentru alte vase de război care să se alăture
masacrului. Aprovizionarea Japoniei cu petrol şi materii prime avea să
fie tăiată, dacă americanii avansau mai departe. Flota japoneză era încă
puternică, dar neechilibrată şi atât de slabă în distrugătoare,
portavioane şi echipaje de aviaţie, încât nu mai putea lupta eficient fără
avioane cu baza la sol. Combustibilul era puţin şi asta nu numai că
împiedica instruirea, ci făcea imposibilă menţinerea vaselor concentrate
într-un singur loc, astfel încât, la sfârşitul verii, majoritatea vaselor grele
şi a crucişătoarelor se aflau lângă Singapore, unde se aprovizionau cu
petrol din Indiile olandeze de est, în timp ce puţinele portavioane
supravieţuitoare au rămas în apele teritoriale, unde noile grupuri
aeriene îşi completau instruirea.
Situaţia armatei japoneze nu era mai bună. Deşi încă puternică
numeric, se întindea în China şi în sud-estul Asiei, sau lâncezea în insule
îndepărtate, departe de orice sprijin. Unii dintre conducătorii inamici, cu
mintea mai limpede, au căutat într-un fel să pună capăt războiului, dar
maşina militară era prea puternică pentru ei. Înaltul Comandament a
adus întăriri din Manciuria şi a ordonat o luptă atât în Formosa cât şi în
Filipinc, până la capăt. Aici, şi pe teritoriul propriu, trupele trebuiau să
moară pe locul unde se aflau. Amiralitatea japoneză nu era mai puţin
hotărâtă. Dacă pierdeau bătălia pentru insulele respective,
aprovizionarea cu petrol din Indiile de est ar fi fost tăiată. Aceasta
argumenta că nu avea rost să păstrezi vase fără să ai combustibil.
Hotărâtă să se sacrifice dar sperând victoria, amiralitatea a decis în
august să trimită la luptă întreaga flotă.
La 15 septembrie, americanii au făcut o nouă înaintare. Generalul
Macarthur a ocupat insula Morotai, la mijlocul distanţei dintre vârful de
907
vest al Noii Guinee şi Filipine, iar amiralul Halscy, care avea acum
comanda forţelor navale ale Statelor Unite, a capturat o bază avansată
pentru flota lui, în grupul Palau. Aceste mişcări simultane erau de mare
importanţă. În acelaşi timp, Halsey tatona continuu fortificaţiile
inamicului, cu toată forţa lui. Astfel, el spera să provoace o acţiune
generală pe mare, care i-ar permite să distrugă flota japoneză, mai cu
seamă portavioanele supravieţuitoare. Următorul salt avea să fie chiar
asupra Filipinelor, unde apăruse acum o schimbare dramatică în planul
american. Până atunci, aliaţii noştri îşi propuseseră să invadeze partea
cea mai sudică a Filipinelor, insula Mindanao, iar avioanele de pe
portavioanele lui Halsey atacaseră deja aerodromurile japoneze de
acolo şi din marea insulă dinspre nord, Luzon. Au distrus un mare
număr de avioane inamice şi, în ciocnire, au descoperit că garniziana de
la Leyte era neaşteptat de slabă. Această insulă mică, dar acum faimoasă,
aşezată între două mase mai mari de teren, dar strategic mai puţin
importante, şi anume Mindanao şi Luzon, a devenit punctul potrivit
pentru abordarea americană. La 13 septembrie, când Aliaţii mai erau
încă în conferinţă la Quebec, amiralul Nimitz, la sugestia lui Halsey, a
cerut invadarea imediată. Macarthur a fost de acord şi, în decurs de
două zile, şefii Statului Major american au decis să atace la
20 octombrie, cu două luni mai devreme decât fusese plănuit. Aceasta a
fost geneza bătăliei din Golful Leyte.
***
Americanii au început campania în 10 octombrie, cu raiduri asupra

aerodromurilor dintre Japonia şi Filipine. Atacuri devastatoare şi
repetate asupra insulei Formosa au provocat cea mai violentă rezistenţă
şi, între 12 şi 16, a urmat o luptă aeriană grea şi susţină între avioanele
de pe portavioane şi cu baze pe uscat. Americanii au provocat pierderi
dureroase, atât în văzduh cât şi pe uscat, dar au suferit puţin şi ei înşişi,
iar flota lor de portavioane a rezistat unor puternice atacuri aeriene cu
baze la sol. Rezultatul a fost decisiv. Forţa aeriană a inamicului a fost
distrusă înainte de bătălia pentru Leyte. Multe avioane ale marinei
japoneze, destinate portavioanclor, au fost trimise fără prevedere la
Formosa, ca întăriri, şi au fost distruse acolo. Astfel, în bătălia navală
supremă care urma acum, portavioanele japoneze aveau ca echipaje
ceva mai mult de o sută de piloţi, abia pe jumătate instruiţi. Pentru a
908
înţelege ciocnirile aire au urmat, este necesară studierea hărţilor

însoţitoare. Cele două insule mari ale Filipinclor, Luzon la nord şi
Mindanao la sud, sunt despărţite de un grup de insule mai mici, dintre
care Leyte este cheia şi centrul. Acest grup central este străpuns de două
strâmtori navigabile, ambele destinate să domine această faimoasă
bătălie. Strâmtoarea de nord este San Bernardino şi, la circa 300 de
kilometri la sud de aceasta, ducând direct la Leyte, este strâmtoarea
Sungao. Amercanii, după cum am văzut, voiau să pună mâna pe Leyte,
iar japonezii erau hotărâţi să-i oprească şi să le distrugă flota. Planul
japonezilor era simplu şi disperat. Ei ştiau sau bănuiau că patru divizii,
conduse de generalul Macarthur, urmau să debarce pe Leyte, sub
protecţia tunurilor şi avioanelor flotei americane. Primul lor pas era să
scoată de acolo această flotă, să o atragă departe spre nord şi să o
angajeze într-o luptă secundară. Dar aceasta va fi doar ceva preliminar.
De îndată ce flota principală avea să fie atrasă mai departe, două coloanc
puternice de vase de război urmau să vină prin strâmtori, una prin San
Bernardino şi alta prin Sungao, şi să se întâlnească la debarcări. Toate
privirile vor fi îndreptate spre ţărmurile insulei Leyte, toate tunurile
spre plăji, iar vasele grele şi portavioanele, singurele care puteau face
faţă atacului, aveau să urmărească forţa de inducere în eroare din
nordul îndepărtat. Planul era gata să reuşească.
La 17 octombrie, comandantul şef japonez a ordonat ca flota să
pornească. Forţa de inducere în eroare, condusă de amiralul Ozawa,
comandantul suprem, navigând direct din Japonia, se îndrepta spre
Luzon. Era o forţă amestecată, incluzând portavioane, vase de război,
crucişătoare şi distrugătoare. Sarcina lui Ozawa era să apară lângă
coasta de est a insulei Luzon, să angajeze flota americană şi să o atragă
departe de debarcările din Golful Leyte. Portavioanclor le lipseau atât
avioane cât şi piloţi dar n-avea importanţă. Erau doar o momeală şi
momeala trebuia să fie măreaţă. Între timp, principalele forţe de luptă
japoneze se îndreptau spre strâmtori. Forja mai mare, sau ceea ce se
poate numi forţa centrală, venea de la Singapore şi consta din cinci vase
de război, douăspreze crucişătoare şi cincisprezece distrugătoare, sub
comanda amiralului Kurita şi se îndrepta spre San Bernardino ca să
înconjoare insula Samar, spre Leyte; forţa cea mai mică, sau forţa sudică,
în două grupuri independente, cuprinzând în total două vase de război,
patru crucişătoare şi opt distrugătoare, a navigat prin Sungao.
909
La 20 octombric, americanii au debarcat pe Leyte. La început, totul a

mers bine. Rezistenţa pe mai era mică, s-a format repede un cap de pod
şi trupele generalului Macarthur şi-au început înaintarea. Erau susţinute
de Flota a Şaptea a Statelor Unite a amiralului Kinkaid, care era sub
comanda lui Macarthur, şi ale cărui vase de război mai vechi şi
portavioane mici erau potrivite pentru operaţiuni amfibii. Mai departe
spre nord, era flota principală a amiralului Halsey, care îi apăra
împotriva unui contraatac de pe mare.
Totuşi, criza abia avea să vină. La 23 octombric, submarinele
americane au observat forţa de centru japoneză (amiralul Kuritg)
dincolo de coasta Borneo, au scufundat două dintre crucişătoarele grele,
unul dintre ele fiind vasul amiral al lui Kurita, şi au avariat un al treilea.
A doua zi, 24 octombric, avioanele de pe portavioanele amiralului
Halsey s-au alăturat atacului. Uriaşul vas de război Musashi, cu nouă
tunuri de patruzeci şi opt de centimetri, a fost scufundat, alte vase au
fost avariate, iar Kurita s-a întors. Rapoartele aviatorilor amercani erau
optimiste şi poate dezinformau, iar Halsey a tras concluzia, nu fără
motiv, că bătălia era câştigată, sau oricum, acea parte a ei. El ştia că a
doua forţă inamică, cea de sud, se apropia de Sungao, dar a judecat şi, pe
bună dreptate, că putea fi respinsă de Flota a Şaptea a lui Kinkaid.
Dar un lucru îl tulbura. În timpul zilei, fusese atacat de avioane
japoneze ale marinei. Multe dintre ele au fost doborâte, dar portavionul
Princeton era avariat şi a trebuit abandonat mai târziu. Avioanele, a
raţionat el, proveneau de la portavioane. Era imposibil ca inamicul să
navigheze fără ele, totuşi nu fusese observat niciunul. Principala flotă
japoneză, sub comanda lui Kurita, fusese localizată şi se părea că era în
retragere, dar Kurita nu avea portavioane şi nici forţa sudică japoneză
nu avea vreunul. Cu siguranţă că exista o forţă cu portavioane şi era
imperativ să fie găsită. În consecinţă, a ordonat o căutare spre nord şi
târziu, în după-amiaza de 24 octombrie, zburătorii lui au dat de flota de
inducere în eroare a amiralului Ozawa, departe spre nord-est de Luzon,
şi îndreptându-se spre sud. Patru portavioane, două vase de război cu
punţi pentru avioane, trei crucişătoare şi zece distrugătoare! Aceasta, a
tras el concluzia, era sursa necazurilor şi adevărata ţintă. Dacă putea
distruge acum aceste portavioane, el şi şeful lui de Stat Major, amiralul
Carmey, au considerat, pe bună dreptate, că puterea flotei japoneze de a
mai interveni în operaţiuni viitoare va fi frântă în mod definitiv.
910
Acesta era un factor dominant în mintea lui şi va fi un avantaj deosebit

atunci când Macarthur va veni mai târziu să atace Luzon. Halsey nu
putea şti cât de slabă era puterea inamicului şi nici că majoritatea
atacurilor pe care le-a suferit nu au venit de pe portavioane ci chiar de
pe aeroporturile din Luzon. Forţa centrală a lui Kurita era în retragere.
Kinkaid putea face faţă forţei de sud şi să protejeze debarcarea la Leyte,
calea era liberă pentru o lovitură finală şi Halscy a ordonat întregii sale
flote să pornească spre nord şi să distrugă a doua zi flota amiralului
Ozawa. Astfel, el a căzut în capcană. În aceeaşi după-amiază, 24
octombrie, Kurita s-a întors din nou spre est şi s-a îndreptat iar spre
strâmtoarea San Bernardino. De data asta, nu mai era nimic care să-l
oprească.
***
Între timp, forţa japoneză de sud se apropia de strâmtoarea Sungao şi,

în noaptea aecea, au intrat în ea în două grupuri. A urmat o luptă
îndârjită, în care au fost angajate îndeaproape tot soiul de vase, de la
vase de război, la ambarcaţiuni uşoare de coastă*. Primul grup a fost
anihilat de flota lui Kinkaid, care era concentrată la ieşirea nordică; al
doilea, a încercat să treacă, folosind întunericul şi confuzia, dar a fost
mânat înapoi. Totul părea să meargă bine, dar americanii mai trebuiau
să ţină cont de amiralul Kurita. În timp ce Kinkaid se lupta în
strâmtoarea Sungao şi Halscy se grăbea în urmărirea forţei de inducere
în eroare, departe spre nord, Kurita a trecut neobservat, în întuneric,
prin strâmtoarea San Bernardino şi dimineaţa devreme, în 25
octombrie, a căzut asupra unor portavioane de escortă care spijineau
debarcările generalului Macarthur. Luate prin surprindere şi prea lente
ca să scape, acestea nu au putut reînarma atât de repede avioanele ca
acestea să respingă atacul de pe mare.
Timp de două ore şi jumătate, micile vase americane s-au luptat
vitejeşte, iar apoi s-au retras sub o perdea de fum. Au fost pierdute două
portavioane, trei distrugătoare şi peste o sută de avioane, unul dintre
portavioane fiind distrus ca urmare a atacului bombardierelor
sinucigaşe; dar au reuşit să scufunde trei crucişătoare inamice şi să
avarieze altele. Ajutorul era departe. Vasele grele ale lui Kinkaid erau la
sud şi nu prea mai aveau muniţie şi combustibil. Halsey, cu zece
portavioane şi cu vasele lui de război rapide, era şi mai departe şi, deşi
911
unul dintre portavioane plecase să-şi facă plinul şi fusese rechemat,

acesta nu putea ajunge decât peste câteva ore. Victoria părea să fie în
mâinile lui Kurita. Nu mai era nimic care să-l oprească să se îndrepte
spre golful Leyte şi să distrugă flota de amfibii a lui Macarthur.
Dar încă o dată Kurita s-a întors. Motivele lui sunt obscure. Multe
dintre vasele lui fuseseră bombardate şi răspândite de portavioanele
uşoare de escortă ale lui Kinkaid şi el ştia acum că flota de sud a
suportat un dezastru. Nu avea informaţii despre soarta flotei de
inducere în eroare din nord şi nu cunoştea mişcarea flotei americane.
Semnalele interceptate l-au făcut să creadă că Kinkaid şi Halsey
convergeau spre el cu o forţă copleşitoare şi că mijloacele de transport
ale lui Macarthur au reuşit deja să scape. Singur şi fără sprijin, el a
abandonat aventura disperată pentru care fusese sacrificat atât de mult
şi care fusese cât pe-aci să-şi obţină prada şi, fără să mai încerce să intre
în golful Leyte, s-a întors şi s-a îndreptat din nou spre strâmtoarea San
Bernardino. El a sperat să dea o ultimă bătălie pe drum cu flota lui
Halsey, dar chiar şi lucrul acesta i-a fost refuzat. Ca răspuns la apelurile
repetate ale lui Kinkaid de a fi sprijinit, Halsey s-a întors într-adevăr cu
vasele lui de război, lăsând două grupuri de portavioane să continue
urmărirea spre nord. În cursul zilei, acestea au distrus toate cele patru
portavioane ale lui Ozawa. Dar Halsey a ajuns prea târziu la San
Bernardino. Flotele nu s-au întâlnit. Kurita a scăpat. În ziua următoare,
avioanele lui Halsey şi Macarthur l-au urmărit pe amiralul japonez şi au
mai scufundat un crucişătoar şi două distrugătoare. Acesta a fost
sfârşitul bătăliei. S-ar putea întâmpla ca mintea lui Kurita să fi devenit
confuză din cauza presiunii evenimentelor. Fusese sub un atac continuu
timp de trei zile, suferise pierderi grele şi vasul lui amiral fusese
scufundat la scurt timp după ce plecase din Borneo. Cei care au îndurat
o asemenea nenorocire îl pot judeca.
***
Bătălia din Golful Leyte a fost decisivă. Americanii învinseseră flota

japoneză, pierzând şi ei trei portavioane, trei distrugătoare şi un
submarin. Lupta a durat din 22 octombrie până în 27 octombrie. Au fost
scufundate trei vase de război, patru portavioane şi douăzeci de alte
vase de război inamice, iar bombardierele sinucigaşe au fost de atunci
912
încolo singura armă navală efectivă rămasă duşmanului. Instrument al

disperării, ea era totuşi mortală, dar nu purta în ea speranţa victoriei.
Această victorie trebuie bine apreciată în istoria americană. În afară de
vitejie, îndemânare şi îndrăzneală, aceasta a aruncat o lumină mai vie şi
mai amplă asupra viitorului decât oricare alta pe care am văzut-o. A
arătat că o bătălie se câştigă nu atât cu tunurile cât cu supremaţia în
văzduh. Am relatat povestea pe larg, pentru că, la vremea aceea, ea a
fost aproape necunoscută în lumea europeană frământată. Poate că cea
mai importantă concluzie unică ce se poate extrage din studierea
acestor evenimente este nevoia vitală de unitate de comandă în
operaţiunile conjugate de acest gen, în locul conceptului de control prin
cooperare, aşa cum a existat între Macarthur şi Halsey în acea vreme.
Americanii au învăţat această lecţie şi, în operaţiunile plănuite
împotriva teritoriului Japoniei, au hotărât ca comanda supremă să fie
exercitată fie de amiralul Nimiiz, fie de generalul Macarthur, după cum
era mai folositor în funcţie de moment.
În săptămânile următoare, lupta pentru Filipine s-a întins şi a luat
amploare. La sfârşitul lui noiembrie, aproape un sfert de milion de
americani debarcaseră ia Leyte, iar la mijlocul lui decembrie, rezistenţa
japoneză a fost sfărâmată. Macarthur a continuat cu înaintarea
principală şi, curând, a debarcat, fără să întâmpine rezistenţă, pe insula
Mindoro, la ceva mai mult de o sută cincizeci de kilometri de Manila. La
9 ianuarie 1945, a început o fază ne. Uă, prin debarcara a patru divizii în
golful Lingayen, la nord de Manila, care fusese scena invaziei majore a
japonezilor cu trei ani în urmă. Măsuri complicate de inducere în eroare
nu au permis duşmanului să ghicească unde va cădea lovitura. A venit ca
o surpriză şi a întâmpinat o slabă rezistenţă. Când americanii au înaintat
spre Manila, rezistenţa s-a întărit, dar ei au mai făcut două debarcări pe
coasta de vest şi au înconjurat oraşul. O apărare disperată a rezistat
până în martie, când ultimii supravieţuitori au fost ucişi. Şaisprezece mii
de japonezi au fost număraţi printre ruine. Atacurile cu avioane
sinucigaşe provocau acum pierderi considerabile, şaisprezece vase fiind
lovite într-o singură zi. Crucişătorul Australia a fost din nou ghinionist,
fiind lovit de cinci ori în patru zile, dar a rămas în acţiune. Acest
expedient disperat nu a oprit totuşi flota. În mijlocul lui ianuarie,
portavioanele amiralului Halsey au pătruns neatinse în Marea Chinei de
Sud, mergând alături de coastă şi atacând aerodromuri şi vase de
transport spre vest, până la Saigon. În 16 ianuarie, la Hong Kong au fost
913
provocate daune ample, iar la Canton s-a provocat mari incendii de

petrol.
Deşi lupta în insule a continuat mai multe luni, supremaţia în Marea
Chinei de Sud era deja a învingătorilor şi, cu aceasta, controlul asupra
aprovizionării cu petrol şi alte bunuri de care depindeau japonezii era în
mâna lor.
Capitolul XVIII
ELIBERAREA EUROPEI OCCIDENTALE
În concordanţă cu aranjamentele anterioare acceptate, generalul

Eisenhower a preluat comanda directă a forţelor terestre din nordul
Franţei de la 1 septembrie. Acestea cuprindeau Grupul de armată
Douăzeci şi unu britanic, comandat de feldmareşalul Montgomery şi
Grupul de armată Doisprezece american, comandat de generalul Omar
Bradley, ale cărui operaţiuni fuseseră controlate până atunci de
Montgomery. El avea mai mult de treizeci şi şapte de divizii, sau peste o
jumătate de milion de oameni în luptă, iar această mulţime gonea din
faţa ei rămăşiţele armatelor germane din vest, care erau zi şi noapte
atacate de forţa noastră aeriană dominantă. Inamicul avea încă
şaptesprezece divizii, dar până s-au putut reface şi întări, nu prea mai
aveau putere de luptă. Generalul Speidel, fostul şef de Stat Major al lui
Rommel, a descris nefericirea lor:
O retragere ordonată a devenit imposibilă. Armatele Aliate motorizate
au înconjurat diviziile germane lente şi epuizate, pedestre, în grupuri
separate, şi le-au distrus… Nu existau forţe terestre de oarecare
importanţă pe care să le putem arunca în luptă şi nu aveam aproape
nimic în văzduh*.
Eisenhower a plănuit să lovească spre nord-est cu cea mai mare putere
posibilă şi până la ultima limită a aprovizionării. Cel mai mare efort
trebuia să fie făcut de Grupul de armată Douăzeci şi unu britanic, a cărui
înaintare de-a lungul coastei Canalului trebuia nu numai să desfiinţeze
rampele de lansare ale bombelor zburătoare ci şi să ocupe Antwerpen.
Fără vastul port al acestui oraş, nu era posibilă înaintarea peste Rinul
inferior şi în câmpia Germaniei de nord. Grupul Doisprezece de armată
american trebuia şi el să urmărească inamicul, Armata întâia ţinându-se
914
în rând cu britanicii, în timp ce ceilalţi mergând spre est, spre Verdun şi

Meusa superioară pentru a pregăti lovitura spre Saar.
Montgomery a făcut două contrapropuneri, una la sfârşitul lui august,
ca grupul lui de armată şi Grupul Doisprezece să lovească la nord
împreună, cu o masă solidă de aproape patruzeci de divizii, iar a doua în
4 septembrie, ca să se dea o singură lovitură, fie spre Ruhr fie spre Saar.
Oricare direcţie ar fi fost aleasă, trupele trebuiau să beneficieze de toat
resursele şi întreţinerea de care aveau nevoie. El a îndemnat ca restul
frontului să fie restrâns în vederea loviturii majore, care să fie pusă sub
o singură comandă, a lui sau a lui Bradley, după caz. El considera că se
va ajunge probabil la Berlin şi considera că atacul spre Ruhr era
preferabil celui spre Saar.
Dar Eisenhower a ţinut la planul lui. Germania mai avea încă rezerve
pe teritoriul ei şi el credea că, dacă o forţă relativ mică ar fi aruncată
departe peste Rin, asta ar fi în avantajul inamicului. El considera că era
mai bine ca Grupul Douăzeci şi unu de armată să facă toate eforturile ca
să realizeze un cap de pod peste Rin, în timp ce ai Doisprezecelea să
înainteze cât poate împotriva liniei Siegfried.
Strategii pot dezbate mult aceste chestiuni.
Discuţia nu a împiedicat însă acţiunea. Numărul de divizii care putea fi
susţinut, precum şi viteza şi raza înaintării depindeau totuşi în
întregime de porturi, de transport şi de aprovizionare. Se folosea relativ
puţină muniţie, dar alimentele, şi mai cu seamă benzina, guvernau
fiecare mişcare. Cherbourg şi porturile artificiale „Duda” de la
Arromanches erau singurele porturi pe care le aveam şi zilnic ele
rămâneau mai în urmă. Linia frontului era încă susţinută din Normandia
şi în fiecare zi trebuiau cărate 20000 de tone de aprovizionare pe
distanţe tot mai mari, împreună cu materiale pentru repararea de
drumuri şi poduri şi pentru construirea de aerodromuri. Porturile din
Bretania, când aveau să fie capturate, erau şi mai depărtate, dar
porturile dinspre Canal, ca Havre la nord şi în special Antwerpen, dacă
puteau fi cucerite înainte de a fi prea serios avariate, erau capturi cu
consecinţe vitale.
Antwerpen era deci scopul imediat al Grupului de armată al lui
Montgomery, care acum avea prima şansă de a-şi arăta calităţile. Divizia
a 11-a blindată l-a capturat pe comandantul armatei a Şaptea germană
la micul dejun, la Amiens, în 31 august. Oraşele de frontieră, atât de bine
cunoscute de Forţa Expediţionară britanică din 1940, şi cel puţin după
915
nume de predecesorii lor cu un sfert de secol înainte – Arras, Dovai,

Lilies şi multe altele – au fost atinse curând. În Bruxelles, evacuat în
grabă de germani, a intrat, la 3 septembrie, Divizia blindată a Gărzii şi,
ca pretutindeni în Belgia, trupele noastre s-au bucurat de o primire
splendidă şi au fost mult ajutate de rezistenţa bine organizată. De aici,
Gărzile au luat-o spre est, spre Louvain, iar a 11-a blindate a intrat în
Antwerpen la 4 septembrie unde, spre surprinderea şi bucuria noastră,
au găsit portul aproape intact. Înaintarea a fost atât de rapidă – peste
300 de kilometri în aproape patru zile – încât inamicul a trebuit să o ia
la sănătoasa şi nu a avut timp pentru demolările lui obişnuite şi
aprofundate.
Dar vasele noastre puteau ajunge la Antwerpen doar prin estuarul
dificil, ondulat, al râului Scheldt, iar germanii păzeau ambele maluri. Era
nevoie de operaţiuni grele şi costisitoare ca să-i scoţi de acolo, iar
sarcina a căzut în principal pe Prima Armată Canadiană a generalului
Crerar. Multe depindeau de succesul lor. Până în 9, ei curăţiscră tot Pas
de Calais cu rampele de lansare ale bombelor zburătoare. Porturile de la
Canal, Dieppe, Boulogne, Calais, Dunkcrque, au fost fie capturate, fie
încercuite. Havre, cu o garnizoană de 11 000 de oameni, a rezistat cu
îndârjire şi, în ciuda bombardamentului de pe mare cu tunuri de 39
centimetri şi a peste 10000 de tone de bombe aruncate din văzduh, nu
s-a predat până în 12 septembrie. Divizia blindată poloneză a capturat
Ghent, doar la şaizeci de kilometri de Antwerpen. Desigur că acest ritm
nu putea ţine. Saltul înainte se terminase şi oprirea era evidentă. Dar
încă mai era o şansă de traversare a Rinului inferior. Eisenhower a
socotit această pradă atât de importantă, încât i-a dat prioritate faţă de
curăţirea malurilor estuarului râului Schieldt şi deschiderea portului
Antwerpen. Pentru a reînnoi efortul lui Montgomery, Eisenhower i-a dat
mijloace de transport americane şi aprovizionare aeriană. Armata întâia
aeropurtată, sub comanda generalului american Brcreton, era pregătită
să lovească din Anglia iar Montgomery a decis să captureze un cap de
pod la Amhem. Divizia 82-a americană urma să captureze capul de pod
la Nijmegen şi Grave, în timp ce Divizia 101-a americană asigura
şoseaua de la Grave la Eindhoven. Corpul XXX, în frunte cu Divizia de
blindate a Gărzilor, aveau să-şi facă drum în susul şoselei spre
Eindhoven şi de acolo la Amheim de-a lungul „covorului” de trupe
aeropurtate, sperând să găsească podurile peste cele trei obstacole
majore de apă în mâinile acestora.
916
Pregătirile pentru lovitura îndrăzneaţă, de departe cea mai mare

operaţiune de acest fel încercată până acum, erau complicate şi urgente,
pentru că inamicul se întărea zi de zi. Este remarcabil că acestea au fost
gata la data stabilită de 17 septembrie. Nu erau suficiente avioane ca să
transporte simultan toată forţa aeropurtată, aşa că mişcarea trebuia
întinsă pe trei zile. Totuşi, în 17, elementele din frunte au fost duse în
siguranţă la locul de destinaţie, prin efortul forţelor aeriene Aliate.
Divizia 101-a americană şi-a îndeplinit în mare măsură sarcina, dar un
pod de canal fusese aruncat în aer, pe drumul spre Eindhoven, şi ca nu a
capturat oraşul până în 18. Divizia 82-a americană s-a descurcat şi ea
bine, dar nu a putut captura principalul pod de la Nijmegen.
De la Amhem, nu prea erau veşti dar se părea că unii dintre oamenii
Regimentului nostru de paraşutişti se stabiliseră în capătul de nord al
podului. Divizia Blindată a Gărzilor a început după-amiază să înainteze
pe drumul de la Eindhoven, precedată de un baraj de artilerie şi avioane
cu rachete şi protejată de câte un Corp pe fiecare flanc. Drumul era
apărat cu încăpăţânare, iar Gărzile nu s-au întâlnit cu americanii decât
în după-amiaza de 18. Atacurile germane împotriva acelei ieşituri
înguste a început a doua zi şi a crescut în intensitate. Divizia 101-a avea
mari dificultăţi să ţină drumul deschis. Uneori, traficul trebuia oprit
până când inamicul era aruncat înapoi. Paraşutiştii noştri încă mai
ţineau capătul de nord al podului, dar inamicul rămânea în oraş, iar
restul Diviziei l-a Acroportată britanică, ce aterizase la vest, nu a reuşit
să pătrundă şi să-i întărească.
Canalul a fost trecut în 18 şi, devreme a doua zi dimineaţă, Gărzile au
avut drumul deschis spre Graves, unde au găsit Divizia 82-a americană.
La lăsarea nopţii, erau lângă puternic apăratul pod Nijmegen, iar în 20 s-
a dat o bătălie teribilă pentru aceasta. Americanii au traversat râul la
vest de oraş, s-au întors spre dreapta şi au capturat capătul îndepărtat al
podului de cale ferată. Gărzile s-au repezit la podul şoselei. Apărătorii au
fost copleşiţi şi ambele poduri au fost cucerite intacte.
Mai rămânea ultimul salt spre Amhem, unde vremea rea a împiedicat
aducerea cu avioanele a întăririlor, alimentelor şi muniţiei, iar cei de la
aeropurtate erau într-o situaţie grea. Neputând să ajungă la pod, restul
diviziei era închisă într-un perimetru restrâns pe malul de nord şi era
supus unor asalturi violente. S-au făcut toate eforturile posibile de pe
malul de sud ca să fie salvaţi, dar inamicul era prea puternic. Gărzile,
Divizia 43-a, Brigada de paraşutişti poloneză, lansaţi lângă şosea, au
917
eşuat în încercări vitejeşti de ajutorare. Lupta a continuat încă patru zile

în zadar. În 25, Montgomery a ordonat supravieţuitorilor vitezei Brigăzi
l-a aeropurtată să se retragă. Ei trebuiau să traverseze râul, care curgea
repede, în timpul nopţii, cu vase mici şi sub un tir de aproape. În zori,
circa 2400 de oameni din cei 10 000 iniţiali se aflau în siguranţă pe
malul nostru.
S-au asumat grele riscuri în bătălia de la Amhem, dar erau justificate
prin marea pradă aflată atât de aproape, la îndemâna noastră. Dacă am
fi avut mai mult noroc cu vremea, care s-a întors împotriva noastră în
momente critice şi ne-a restrâns supremaţia în văzduh, probabil că am fi
reuşit. Niciun risc nu i-a oprit pe curajoşii bărbaţi, inclusiv pe cei din
rezistenţa daneză, care au luptat pentru Amhem. Abia când m-am întors
din Canada şi au început să vină rapoartele glorioase, am putut să
înţeleg ce se întâmplase. Generalul Smuts era necăjit de ceea ce părea a
fi un eşec şi eu am telegrafiat: „Cât priveşte Amhem, cred că ai o poziţie
niţeluş deformată. Bătălia a fost în mod hotărât o victorie, dar divizia din
frunte, dorind, pe bună dreptate, mai mult, a fost retezată. Nu am fost
cuprins de niciun sentiment de dezamăgire în legătură cu aceasta şi sunt
bucuros că comandanţii noştri sunt capabili de un asemenea risc”.
***
Curăţirea estuarului râului Schieldt şi deschiderea portului Antwerpen

a căpătat acum prioritate. În ultimele două săptămâni ale lui
septembrie, un număr de acţiuni preliminare au pregătit scena. „Insula”
Breskens, apărată de o divizie germană experimentată, s-a dovedit tare
şi s-au dus lupte grele pentru traversarea canalului Leopold. Sarcina
grea de a captura Bevelandul de sud a fost asumată de Divizia a 2-a
canadiană, care şi-a făcut drum spre vest, prin vaste regiuni inundate,
oamenii intrând uneori în apă până la piept. Erau ajutaţi de cea mai
mare parte a Diviziei a 52-a, transportată cu feribotul peste Scheldt şi
debarcată pe malul de nord. Până la sfârşitul lunii, cu mari eforturi,
întregul istm era capturat. În patru săptămâni de luptă, în care Forţa a 2-
a aeriană tactică, sub conducerea mareşalului aerului Cuningham, i-a
sprijinit vizibil, au fost capturaţi nu mai puţin de 12 000 de prizonieri
germani care nu erau deloc dispuşi să se predea. Toate acestea au
constituit pregătiri pentru atacul de la Walcheren.
918
Insula Walcheren are o formă de farfurie şi e înconjurată de dune de

nisip care împiedică marea să inunde câmpia centrală. În capătul de
vest, lângă Westkapelle, este o spărtură în dune şi acolo marea este
reţinută de un stăvilar mare, înalt de zece metri şi lat la bază de peste o
sută de metri. Garnizoana de aproape 10000 de oameni era instalată în
puternice fortificaţii artificiale şi era sprijinită de circa treizeci de baterii
de artilerie. Obstacolele antitanc, minele, sârma ghimpată abundau,
pentru că inamicul avusese timp patru ani să fortifice poarta spre
Antwerpen.
La începutul lui octombrie, Forţa Aeriană Regală a dat prima lovitură,
într-o serie de atacuri strălucite, a făcut o mare spărtură în stăvilarul de
la Westkapelle. Prin ea a intrat apa mării şi a inundat tot centrul
farfuriei şi a înecat toate fortificaţiile şi bateriile care erau în centru. Dar
cele mai formidabile amplasamente şi obstacole erau pe marginea
farfuriei. Atacul a fost concentric. Principala lovitură a fost lansată de
trei comandouri ale marinei. Când s-au apropiat, escadra navală de
bombardament a deschis focul. Aici era vasul de război britanic
Warspite şi două monitoare cu tunuri de 39 centimetri, Erebus şi
Roberts, cu o escadră de vase de debarcare. Acestea din urmă s-au
apropiat de mai şi, în ciuda unor pierderi grele, şi-au menţinut tirul. Cele
două comandouri au ajuns în siguranţă pe mal. Întreaga artilerie a
Corpului al II-lea Canadian, trăgând peste apă de pe malul Breakens, a
fost îndreptată împotriva puternicelor tunuri ale inamicului, înfipte în
beton, iar avioanele cu rachete atacau ambrazurile. În noaptea care se
lăsa, Comandoul numărul 48 îi ucidea sau îi captura pe apărători. A doua
zi dimineaţă, au continuat presiunile şi, la amiază, numărul 47 a reluat
atacul şi, întrucât apărarea slăbea, au ajuns lângă Flushing. La 3
noiembrie, au făcut joncţiunea cu Comandoul numărul 4, după ce acesta
luptase casă cu casă în oraş. În câteva zile, toată insula era în mâinile
noastre, cu 8000 de prizonieri.
Multe alte fapte notabile au fost realizate de comandouri în timpul
războiului şi deşi alte trupe şi alte arme şi-au jucat pe deplin rolul în
această remarcabilă operaţiune, vitejia extremă a Marinei Regale iese în
evidenţă. Ideea comandourilor a triumfat din nou. Curăţirea minelor a
început de îndată ce oraşul Flushing s-a aflat în siguranţă, iar în
următoarele trei săptămâni au fost folosite o sută de vase care să cureţe
canalul, lung de aproape o sută de kilometri. La 28 noiembrie, a intrat
primul convoi şi Antwerpen a fost deschis pentru armatele britanice şi
919
americane. Bombe zburătoare şi rachete au chinuit câtva timp oraşul şi

au provocat multe victime, dar, în desfăşurarea războiului, nu au fost
mai multe decât la Londra.
***
Pe flancul nostru drept, înaintarea dincolo de Paris a Grupului al

doisprezecelea de Armată american a fost condusă cu tot impulsul
avântat al lui Bradley şi al ofiţerilor săi înflăcăraţi. Charleroi, Möns şi
Liège au căzut în strânsoarea lor. În două săptămâni, ei au eliberat
întregul Luxemburg şi sudul Belgiei, iar în 12 septembrie s-au apropiat
de frontiera germană pe un front de nouăzeci de kilometri şi au
străpuns linia Siegfried în apropiere de Aachen.
Până în 16, au fost cucerite capete de pod peste Moselle, la Nancy şi la
sud de Metz. Grupul de Armată al Şaselea, sub comanda generalului
Dévers, venind în sus după debarcarea în sudul Franţei, a întâlnit
patrule ale armatei lui Patton la vest de Dijon, cu cinci zile mai devreme
şi, întorcându-se spre est, au ajuns la acelaşi nivel cu înaintarea
generală. Dar aici s-a oprit marea urmărire. Pretutindeni se întărea
rezistenţa inamicului, iar aprovizionarea noastră fusese întinsă până la
limită. Aachen a fost atacat din trei părţi şi s-a predat în 21 octombrie. În
flanc, Armata a Treia era la douăzeci şi cinci de kilometri est de Moselle.
Armata a Şaptea şi Prima Armată franceză ajunseseră la acelaşi nivel şi
tatonau spre munţii Vosges şi deschiderea de la Belfort. Americanii îşi
consumaseră aprovizionarea în înaintarea lor fulgerătoare şi era
esenţială o pauză pentru refacerea stocului şi pentru pregătirea
operaţiunilor pe scară mare, din noiembrie.
Forţa Aeriană Strategică a jucat un rol important în înaintarea Aliaţilor
la frontierele Franţei şi Belgiei. În toamnă, s-a întors la rolul ei principal,
bombardarea Germaniei, având ca ţintă toate instalaţiile şi sistemele de
transport. Ecranele de radar ale inamicului şi sistemele de avertizare
timpurie au fost retrase în spatele frontierei, iar propriile noastre
sisteme de ajutorare a navigaţiei şi bombardării au avansat
corespunzător. Rata pierderilor noastre a scăzut, greutatea şi precizia
atacurilor noastre a crescut. Măcelul a continuat îndelung şi i-a obligat
pe germani să-şi disperseze fabricile foarte mult. Pentru asta, plăteau
acum un tribut foarte greu, pentru că depindeau cu atât mai mult de
comunicaţii bune. Cărbunii, de care aveau nevoie urgentă, se
920
îngrămădeau la capătul galeriilor, din lipsă de vagoane care să-l

transporte. În fiecare zi, câte o mie de trenuri de marfă erau oprite din
lipsă de combustibil. Industria, energia electrică şi uzinele de gaze
începeau să se închidă. Producţia de petrol şi rezervele au scăzut
dramatic, afectând nu doar mobilitatea trupelor ci şi activităţile şi chiar
instruirea forţei lor aeriene.
În august, Speer l-a avertizat pe Hitler că întreaga industrie chimică era
afectată de lipsa produselor colaterale ale uzinelor de petrol sintetic, iar
situaţia se înrăutăţea cu trecerea timpului. În noiembrie, el a raportat că,
dacă declinul în traficul pe calea ferată continua, va rezulta „o catastrofă
a producţiei de o importanţă decisivă”, iar în decembrie ne-a lăudat
pentru „planificare cu bătaie lungă şi inteligentă”. * în sfârşit, ofensiva
noastră mare de bombardament îşi căpăta răsplata.
Capitolul XIX
OCTOMBRIE LA MOSCOVA
Înţelegerile pe care le făcusem cu preşedintele în vară ca să ne

împărţim răspunsurile şi să ne îngrijim de anumite ţări afectate de
mişcarea războiului, ne-a scos din perioada dificilă timp de trei luni, cât
a ţinut acordul. Dar, când a venit toamna şi în Europa de est totul
devenise mai acut, am simţit nevoia unei noi întâlniri personale cu
Stalin, pe care nu-l mai văzusem de la Teheran şi cu care, în ciuda
tragediei din Varşovia, simţeam că avem noi relaţii după deschiderea cu
succes a operaţiunii „Overlord”. Armatele ruseşti presau acum asupra
scenei Balcanilor, iar România şi Bulgaria erau în mâinile lor. Belgradul
urma să cadă în curând, iar Hitler lupta cu o încăpăţânare disperată să-şi
menţină strânsoarea asupra Ungariei. Cum victoria Marii Alianţe
devenise doar o chestiune de timp, era natural ca ambiţiile ruseşti să
crească. Comunismul îşi înălţa capul în spatele frontului victorios
rusesc. Rusia era eliberatoarea, iar comunismul era credinţa pe care o
aducea.
Nu am simţit niciodată că relaţiile noastre cu România sau Bulgaria
cereau sacrificii speciale din partea noastră. Dar soarta Poloniei şi
Greciei ne lovea dureros. Pentru Polonia, intraserăm în război; pentru
Grecia făcuserăm eforturi dureroaseambele guverne ale lor se
refugiaseră la Londra şi ne consideram răspunzători pentru restaurarea
921
lor în ţările respective, dacă asta era ceea ce voiau cu adevărat

popoarele lor. În ansamblu, aceste sentimente erau împărtăşite de
Statele Unite, dar americanii erau foarte lenţi în a înţelege creşterea
influenţei comunismului, care o lua înainte şi venea în urma marşului
puternicelor armate conduse de la Kremlin. Am sperat să obţin avantaje
de pe urma unor relaţii mai bune cu sovieticii, pentru a ajunge la soluţii
satisfăcătoare pentru aceste noi probleme care se deschideau între est şi
vest.
În afara acestor probleme grave, care afectau întreg centrul Europei,
problemele unei Organizaţii Mondiale ne frământau şi ele minţile. Se
ţinuse o conferinţă destul de lungă la Dumbarton Oaks, lângă
Washington, între august şi octombrie, la care Statele Unite, Marea
Britanie, U.R.S.S. Şi China au creat o schemă, acum familiară, pentru
menţinerea păcii în lume. Discuţiile au dezvăluit multe deosebiri între
cei trei mari Aliaţi, care vor apare pe măsura desfăşurării relatării.
Kremlinul nu avea intenţia să se alăture unui organism internaţional în
care să fie confruntaţi la vot cu o mulţime de puteri mici care, deşi nu
puteau influenţa cursul războiului, vor pretinde cu siguranţă statut egal
la victorie. Eu simţeam că puteam ajunge la decizii bune cu Rusia atâta
timp cât aveam ca legătură comună camaraderia împotriva unui inamic
comun. Hitler şi hitlerismul erau sortiţi pieirii, dar după Hitler ce va fi?
Am aterizat la Moscova în după-amiaza de 9 octombrie şi am fost
primiţi foart călduros şi cu deplină ceremonie, de Molotov şi multe
înalte personaje ruse. De data asta, am fost cazaţi chiar în Moscova, cu
multă grijă şi confort. Eu aveam o casă mică, perfect utilată, iar Anthony
avea una alături. Am fost bucuroşi să cinăm împreună numai noi şi să ne
odihnim. La ora zece în seara aceea, am ţinut prima noastră întâlnire
importantă la Kremlin. Eram doar Stalin, Molotov, Eden şi cu mine, cu
maiorul Birse şi Pavlov ca interpreţi. S-a căzut de acord să fie invitaţi la
Moscova primul-ministru polonez, domnul Romer, ministrul de Externe
şi domnul Grabski, un academician cu barbă cenuşie, în vârstă, de mare
farmec şi calitate. În consecinţă, i-am telegrafiat domnului Mikolajezyk
că îl aşteptăm pe el şi pe prietenii lui pentru discuţii cu guvernul sovietic
şi cu noi, precum şi cu Comitetul polonez de la Lublin. I-am arătat clar că
refuzul de a veni să ia parte la convorbiri ar fi egal cu o respingere a
sfatului nostru şi ne va elibera de orice viitoare răspundere faţă de
guvernul polonez de la Londra.
922
***
Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus: „Hai să rezolvăm

problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese,
misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore.
Cât priveşte Rusia şi Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de
nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în
Grecia şi să mergem cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?” În timp ce se
traducea asta, eu am scris pe o jumătate de coală de hârtie:
România
Rusia 90
Ceilalţi 10
Grecia
Marea Britanie 90
(de acord cu S.UA)
Rusia 10
Iugoslavia 50-50
Ungaria 50-50
Bulgaria
Rusia 75
Ceilalţi 25
Am împins hârtia asta spre Stalin, care între timp auzise traducerea. A
urmat o. Mică pauză. Apoi a luat creionul lui albastru şi a făcut un mare
semn aprobator şi ne-a dat-o înapoi. S-a stabilit totul într-un timp nu
mai lung decât a durat ca să punem pe hârtie.
Bineînţeles că noi analizasem îndelung şi cu îngrijorare punctul nostru
de vedere şi aveam de-a face doar cu aranjamente imediate, din timp de
război. Problemele mai largi urmau să fie rezervate de ambele părţi la
ceea ce noi speram atunci că va fi o masă a păcii, după terminarea
războiului.
După aceasta, a urmat o tăcere mai lungă. Foaia de hârtie cu semnul pe
ea era în mijlocul mesei. În cele din urmă, am spus: „Nu s-ar părea cam
cinic că am dispus de aceste chestiuni, care înseamnă soarta a milioane
de oameni, într-o manieră atât de degajată? Hai să ardem foaia.” „Nu,
păstreaz-o”, a spus Stalin.
„Este absolut necesar, i-am comunicat în particular preşedintelui, să
încercăm să avem o părere comună despre Balcani, ca să putem
împiedica izbucnirea unui război civil în mai multe ţări, în cazul când
923
dumneata şi cu mine vom simpatiza cu o parte şi Stalin cu cealaltă. Am

să te ţin informat în legătură cu toate astea şi nimic nu va fi stabilit, ci
doar înţelegeri preliminare între Britania şi Rusia, supuse continuării
discuţiei şi definitivării cu dumneata. Pe această bază, cred că nu te va
deranja dacă încercăm să avem o cunoaştere deplină a părerilor între
noi şi ruşi.”
După această întâlnire, am reflectat la relaţiile noastre cu Rusia în toată
Europa răsăriteană şi, pentru a-mi clarifica ideile, am schiţat o scrisoare
către Stalin pe această temă, incluzând un memorandum în care
exprimam interpretarea noastră în legătură cu procentajul pe care l-am
acceptai trecându-l peste masă. În cele din urmă, n-am trimis această
scrisoare, considerând mai înţelept să las lucrurile aşa cum sunt. O
tipăresc doar ca să dau o autentică relatare a gândurilor mele.
Moscova 11 octombrie 1944
Considerăm că este de o importanţă profundă ca Britania şi Rusia să
aibă o politică comună în Balcani, care să fie acceptabilă şi pentru
Statele Unite. Faptul că Britania şi Rusia au o alianţă pe douăzeci de ani,
face să fie deosebit de important pentru noi să fim de acord în general şi
să conlucrăm uşor şi cu sinceritate mult timp. Îmi dau seama că tot ce
facem aici nu poate fi decât preliminar faţă de deciziile finale pe care va
trebui să le luam când toţi trei ne vom aduna la masa victoriei. Totuşi,
sper că putem ajunge la înţelegeri şi, în unele cazuri, la acorduri care să
ne folosească la urgenţele imediate şi să asigure un fundament solid
pentru o pace îndelungată în lume.
Aceste procente pe care le-am pus pe hârtie nu sunt mai mult decât o
metodă prin care putem vedea cât de apropiaţi suntem în gândire,
pentru ca apoi să decidem asupra paşilor necesari care să ne aducă la o
înţelegere deplină. După cum am spus, ele ar fi considerate crude, ba
chiar dure, dacă ar fi expuse analizei Ministerelor de Externe şi
diplomaţilor din întreagă lume. De aceea, ele nu ar putea fi baza nici
unui document public, oricum nu în momentul actual. Ele ar putea fi
totuşi un îndrumar bun pentru conducerea treburilor noastre. Dacă ne
administrăm bine aceste probleme, putem eventual împiedica mai multe
războaie civile şi multă vărsare de sânge şi luptă, în ţările mici aflate în
cauză. Principiul nostru larg ar trebui să fie să lăsăm fiecare ţară să aibă
forma de guvernământ pe care o doreşte poporul ei. Desigur, noi nu
dorim să forţăm oricare stat din Balcani să aibă instituţii monarhice sau
republicane. Am stabilit totuşi anumite relaţii de loialitate faţă de regii
924
Greciei şi Iugoslaviei. Ei şi-au căutat adăpost la noi împotriva

duşmanului nazist şi considerăm că, atunci când se va restabili liniştea
normală şi inamicul va fi scos afară, popoarele din aceste ţări vor trebui
să aibă o şansă liberă, corectă, să aleagă. S-ar putea ca să fie necesar ca
reprezentanţi ai celor trei Mari Puteri să fie instalaţi acolo în momentul
alegerii, ca să asigure ca popoarele să aibă cu adevărat o alegere liberă.
Există precedente bune pentru aşa ceva.
Totuşi, în afara acestor considerente instituţionale, în toate aceste ţări
există probleme ideologice între formele de guvernământ totalitare şi
cele pe care noi le numim liberă iniţiativă controlată de votul universal.
Suntem foarte bucuroşi că ai declarat că eşti împotriva încercării de a
schimba cu forţa sau prin propagandă comunistă sistemele existente în
diversele ţări balcanice. Să le lăsăm să-şi făurească propria lor soartă în
anii care ne stau în faţă. Un singur lucru însă nu putem permite –
fascism sau nazism sub oricare din formele lor, care nu dau maselor
lucrătoare nici asigurările oferite de societatea noastră şi nici cele
oferite de a voastră, ci dimpotrivă, duc la edificarea unor tiranii în
interior şi a agresiunii în exterior. În principiu, cred că Britania şi Rusia
ar trebui să fie liniştite în privinţa guvernării acestor ţări, să nu se
îngrijoreze de ele şi să nu se amestece în treburile lor, de îndată ce
condiţiile de linişte au fost restaurate după această îngrozitoare vărsare
de sânge prin care au trecut ele, la fel ca şi noi.
Din acest punct de vedere, am căutat să administrez gradele de
interese pe care fiecare din noi le avem în aceste ţări, cu asentimentul
celuilalt şi supuse aprobării Statelor Unite, care pot sta departe mult
timp, dar pot reveni pe neaşteptate cu o forţă gigantică.
Având în vedere experienţa şi înţelepciunea dumitale, nu e nevoie să-ţi
aduc în scris o mulţime de argumente. Hitler a încercat să exploateze
teama de un comunism agresiv, care face prozeliţi, aşa cum există în
întreaga Europă occidentală, şi care este învins decisiv. Dar, după cum
ştii bine, teama există în fiecare ţară, pentru că, indiferent de meritele
sistemelor noastre diferite, nicio ţară nu vrea să treacă printr-o
revoluţie sângeroasă, care cu siguranţă că va fi necesară în aproape
fiecare caz, înainte ca o schimbare atât de drastică să poată fi făcută în
viaţa, obiceiurile şi în ansamblul societăţii lor. Aici aş vrea să subliniez,
domnule Stalin, marea dorinţă pornită din inima Britaniei de a avea o
lungă şi stabilă prietenie şi colaborare între cele două ţări ale noastre şi
că, împreună cu Statele Unite, vom putea menţine trenul lumii pe şine.
925
Colegilor mei din ţară le-am trimis următoarele:

12 octombrie 44
1. Sistemul procentajului nu este intenţionat să prescrie numărul de
persoane din comisii pentru diferite ţări din Balcani, ci mai curând să
exprime interesul şi sentimentul cu care tratează guvernele britanic şi
sovietic problemele acestor ţări, în aşa fel încât să-şi dezvăluie unul
altuia opinia într-un mod uşor de înţeles. Sistemul nu intenţionează să
fie decât un ghid şi nu obligă în niciun fel Statele Unite şi nici nu încearcă
să creeze un sistem rigid al sferelor de interese. Acesta poate totuşi
ajuta Statele Unite să vadă ce simt cei doi principali aliaţi ai lor despre
aceste regiuni când imaginea este prezentată ca un tot.
2. Astfel, se poate vedea că Rusia Sovietică are interese vitale în ţările
care mărginesc Marea Neagră, dintre care una, România, a atacat-o
foarte puternic cu douăzeci şi şase de divizii, iar cu cealaltă, Bulgaria,
are vechi legături. Marea Britanie simte că e drept să arate deosebit
respect pentru opiniile ruşilor în legătură cu aceste două ţări şi faţă de
dorinţa sovietică de a fi prima care să le ghideze în mod practic, în
numele cauzei comune.
3. Similar, Marea Britanie are o îndelungată tradiţie de prietenie cu
Grecia şi un interes direct ca putere mediteraneană în viitor… Aici se
înţelege că Marea Britanie va fi prima, în sens militar, care va ajuta
guvernul regal existent să se instaleze la Atena pe o bază cât se poate de
largă. Rusia Sovietică este gata să cedeze Marii Britanii această poziţie şi
funcţic, în acelaşi fel în care Britania va recunoaşte relaţia strânsă între
Rusia şi România. Acest lucru va evita creşterea în Grecia a unor
fracţiuni ostile care să declanşeze un război civil între acestea,
implicând guvernele britanic şi rus în argumente supărătoare şi
conflicte de politică.
4. Ajungând la cazul Iugoslaviei, simbolul numeric 50-50 este
intenţionat a fi fundamentul unei acţiuni comune şi al unei politici
acceptate între cele două puteri, implicate acum strâns pentru a favoriza
crearea unei Iugoslavii unite, după ce toate elementele de acolo au fost
adunate cât mai mult pentru alungarea invadatorului nazist. Avem
intenţia şi împiedicăm, de exemplu, lupta armată între croaţi şi sloveni
pe de o parte şi puterniccie şi numeroasele elemente din Serbia pe de
altă parte, şi de asemeni să avem o politică unită şi prietenească faţă de
mareşalul Tito, în timp ce trebuie să ne asigurăm că armele furnizate lui
sunt folosite împotriva inamicului comun nazist şi nu în scopuri interne.
926
O asemenea politică dusă împreună de Britania şi Rusia Sovietică, fără

vreun gând de avantaje speciale pentru ele însele, ar fi un real beneficiu.
5. Având în vedere faptul că armatele sovietice obţin controlul în
Ungaria, ar fi natural să li se rezerve o influenţă majoră, supusă
bineînţeles căderii de acord cu Marea Britanie şi probabil cu Statele
Unite, care, deşi nu operează în fapt în Ungaria, trebuie să o considere ca
o ţară Central europeană şi nu un stat Balcanic.
6. Trebuie subliniat că această amplă dezvăluire a sentimentelor
britanice şi sovietice faţă de ţările menţionate mai sus este doar un ghid
interimar pentru viitorul imediat al războiului, şi va fi analizată de
Marile Puteri când se vor întâlni la masa armistiţiului sau a păcii, pentru
a face un aranjament general pentru Europa.
Polonezii de la Londra sosiseră deja şi, la ora cinci în după-amiaza de
23 octombrie, ne-am adunat la Casa de oaspeţi a guvernului sovietic,
cunoscută ca Spiridonovka, să-i auzim pe Mikolajezyk şi colegii săi
susţinându-şi cauza. Aceste discuţii erau ţinute în pregătirea altei
întâlniri, în care delegaţii britanici şi americani urmau să-i întâlnească
pe polonezii de la Lublin. L-am presat pe Mikolajezyk să ţină seama de
două lucruri şi anume: acceptarea de facto a Liniei Curzon, cu schimbul
de populaţie, şi o discuţie prietenească cu Comitetul polonez de la
Lublin, ca să se poată crea o Polonie unită. Am spus că vor avea loc
schimbări, dar cel mai bine ar fi dacă s-ar stabili încă de acum unitatea,
în această perioadă de sfârşit al războiului; le-am cerut polonezilor să se
gândească cu grijă la această problemă, în noaptea aceea. Domnul Eden
şi cu mine vom fi la dispoziţia lor. Era esenţial ca ei să facă legătura cu
acel Comitet polonez şi să accepte linia de la Curzon ca un aranjament
de lucru, supus discuţiei la conferinţa de pace.
La ora zece, în aceeaşi seară, ne-am întâlnit cu aşa-numitul Comitet
Naţional Polonez. A fost clar curând că polonezii de la Lublin erau simpli
pioni ai Rusiei. Ei învăţaseră şi repetaseră rolul lor cu atâta grijă, încât şi
stăpânii lor simţeau evident că ei depăşeau măsura. De exemplu,
domnul Bierut, şeful lor, a vorbit în aceşti termeni: „Am venit aici să
cerem, în numele Poloniei, ca Lvovul să aparţină Rusiei. Aceasta este
voinţa poporului polonez.” Când acest lucru s-a tradus din poloneză în
engleză şi rusă, m-am uitat la Stalin şi am văzut o sclipire de înţelegere
în ochii săi expresivi, de parcă ar fi zis: „Ce părere ai despre
învăţământul nostru sovietic?” Contribuţia lungită a altui conducător de
la Lublin,
927
Osöbkamorawski, a fost la fel de deprimantă. Domnul Èden şi-a format

cea mai proastă opinie despre cei trei polonezi de la Lublin.
Întreaga conferinţă a durat peste şase ore, dar realizările au fost mici
şi, pe măsură ce treceau zilele, s-a obţinut doar o uşoară îmbunătăţire în
rana supurândă a problemelor polono-sovietice.
Polonezii de la Londra s-au arătat doritori să accepte linia Curzon „ca o
linie de demarcaţie între Rusia şi Polonia”. Ruşii au insistat asupra
cuvintelor „ca o bază a frontierei între Rusia şi Polonia”. Nid o parte nu a
vrut să cedeze. Mikolajezyk a declarat că va fi repudiat de propriul lui
popor, iar Stalin, la capătul unei discuţii de două ore şi un sfert, pe care o
avusesem cu el singur, a remarcat că el şi Molotov erau singurii dintre
cei cu care lucra, care erau dispuşi să se poarte „blând” cu Mikolajezyk.
Eram sigur că se făceau presiuni puternice to fundal, atât din
partea’partidului cât şi a militarilor.
Stalin era împotriva formării unui guvern polonez unit, dacă nu se
cădea de acord asupra problemei frontierelor. Dacă acestea se stabileau,
el era de acord ca Mikolajezyk să fie în fruntea noului guvern. Eu însumi
mă gândisem că dificultăţi nu mai puţin încăpăţânate vor apare în cadrul
unei discuţii pentru o unire a guvernului polonez cu polonezii de la
Lublin, ai căror reprezentanţi continuau să ne facă cea mai proastă
impresie posibilă şi care, după cum i-am spus lui Stalin, erau „doar o
expresie a voinţei sovietice”. Ei aveau fără îndoială şi ambiţia de a
conduce Polonia, fiind în felul acesta un fel de Quislingi. În orice caz, cel
mai bun lucru era ca cele două delegaţii poloneze să se întoarcă de unde
au venit. Simţeam foarte adânc răspunderea care apăsa asupra mea şi a
ministrului de Externe de a încerca să elaborăm propuneri pentru o
înţelegere ruso-po*oneză. Chiar şi faptul de a-i forţa pe polonezi să
accepte Linia Curzon va fi criticat.
***
În alte direcţii s-au obţinut avantaje considerabile. Hotărârea

guvernului sovietic de a ataca Japonia dùpà răsturnarea lui Hitler era
clară. Aceasta va avea o valoare supremă în scurtarea întregii lupte.
Aranjamentele făcute în legătură cu Balcanii erau, cu siguranţă, cele mai
bune posibile. Cuplate cu o acţiune militară de succes, ele ar trebui acum
să fie eficiente pentru salvarea Greciei şi nu aveam îndoieli că
înţelegerea noastră de a duce o politică comună, jumătate şi jumătate, în
928
Iugoslavia era cea mai bună soluţie pentru dificultăţile noastre, având în
vedere comportarea lui Tito – care, to timp ce a trăit trei sau patru luni
sub protecţia noastră, a venit în secret la Moscova să discute, Oră să ne
spună unde se duce – şi faptul că forţe ruseşti şi bulgare, sub comandă
rusească, au venit să-l «ajute pe flancul răsăritean.
Nu încape îndoială că, to cercul nostru îngust, noi discutam cu o
uşurinţă, cu o libertate şi o cordialitate neatinse până atunci între cele
două ţări ale noastre. Stalin a făcut câteva exprimări de apreciere
personală, care simt cu siguranţă că erau sincere. Dar am devenit şi mai
convins că nu era nicidecum singur. După cum le-am spus colegilor mei
acasă, „în spatele călăreţului, stă mâna neagră”.
În seara de 17 octombrie, am ţinut ultima noastră întâlnire. Tocmai
sosise vestea că amiralul Horthy fusese arestat de germani, ca o
precauţie, acum când întregul front german din Ungaria se dezintegra.
Am remarcat că speram că se va ajunge la trecătoarea de la Ljubijana cât
de repede posibil şi că nu cred că războiul se va termina înainte de
primăvară.
Capitolul XX
PARISUL ŞI ARDENII
Am aranjat în aşa fel ca prima mea vizită la Paris să fie în ziua

Armistiţiului, 11 noiembrie 1944, iar acest lucru a fost anunţat public.
Erau numeroase rapoarte că unii colaboraţionişti vor încerca să
atenteze la viaţa mea aşa că s-au luat precauţii extreme. În după-amiaza
zilei de 10 noiembrie, am aterizat la Orly, unde de Gaulle m-a primit cu o
gardă de onoare şi am mers împreună în maşină, prin împrejurimile
Parisului şi prin oraş, până am ajuns la Ouai d’Orsay, unde soţia mea, cu
Mary şi cu mine am fost găzduiţi cu onoruri. Clădirea fusese mult timp
ocupată de germani şi am fost asigurat că voi dormi în acelaşi pat şi voi
folosi acecaşi baie pe care le folosise şi Goering. Totul era aranjat şi
servit minunat, iar în interiorul palatului îmi era greu să cred că ultima
mea întâlnire aici, cu guvernul Reynaud şi cu generalul Gamelin în mai
1940, n-a fost altceva decât un vis urât. La ora unsprezece în dimineaţa
zilei de 11 noiembrie, de Gaulle m-a condus, cu o maşină decapotabilă,
peste Sena şi prin Place de la Concorde, cu o splendidă escortă de
Gardes Républicains în uniformă completă şi alămuri. Erau în număr de
929
câteva sute şi ofereau un spectacol strălucit, deasupra căruia strălucea

soarele, întreg faimosul bulevard Champs Elysées era plin de parizieni
iar pe margini erau soldaţi. Fiecare fereastră era plină de spectatori şi
era decorată cu steaguri. Am înaintat, printre mulţimi care ovaţionau
nebuneşte, spre Arcul de triumf, unde amândoi am depus jerbe pe
mormântul Soldatului necunoscut. După terminarea acestei ceremonii,
generalul şi cu mine am mers pe jos împreună, urmaţi de un grup de
figuri de frunte ale vieţii publice franceze, pe o distanţă de vreo şapte
sute de metri, pe şoseaua pe care o cunoşteam atât de bine. Apoi ne-am
luat locurile pe o tribună şi am urmărit un splendid marş de trupe
franceze şi britanice care treceau prin faţa noastră. Detaşamentul nostru
de Gardă era magnific. Când totul s-a terminat, am depus o jerbă la
statuia lui Clemenceau, a cărui figură revenea în gândurile mele cu
această ocazie emoţionantă.
De Gaulle mi-a oferit un prânz oficial la Ministerul de Război şi a ţinut
un discurs foarte flatant despre contribuţia mea la război, iar în seara de
12, după dineul la ambasadă, am plecat spre Besançon. Generalul era
dornic să văd atacul pe scară mare care urma să fie dat de armata
franceză sub conducerea generalului de Lattre de Tassigny. Au fost
făcute cu mare grijă toate aranjamentele, am călătorit într-un tren luxos,
special, şi am ajuns astfel încât aveam suficient timp să văd bătălia.
Trebuia să merg, la un punct de observaţie în munţi, dar din cauza
frigului şi a zăpezii mari, drumurile erau de netrecut şi întreaga
operaţiune a trebuit amânată. Mi-am petrecut ziua umblând cu de
Gaulle şi am găsit destule de discutat într-o lungă şi grea excursie,
inspectând din când în când trupele. Programul a continuat până târziu
după lăsarea întunericului. Soldaţii francezi păreau în cea mai bună
stare de spirit. Treceau prin faţa noastră în stil mare şi cântau cântece
faimoase cu un entuziasm mişcător. Grupul meu personal – fiica mea
Mary şi aghiotantul meu de la marină Tommy – se temeau să nu fac din
nou o pneumonie, întrucât am stat afară cel puţin zece ore pe o vreme
groaznică. Dar totul a mers bine şi, în tren, cina a fost plăcută şi
interesantă. M-a izbit sfiala şi chiar teama cu care o jumătate de duzină
de generali îl tratau pe de Gaulle, în ciuda faptului că el avea o singură
stea pe uniforma lui iar ei aveau o grămadă, în cursul nopţii, trenul
nostru s-a împărţit; de Gaulle s-a întors la Paris, iar jumătatea noastră s-
a dus la Rheims, ajungând a doua zi dimineaţă când m-am dus la
cartierul general al lui Ike. După-amiază, am zburat înapoi la Northolt.
930
***
Acum, situaţia de pe frontul de vest nu era chiar atât de plăcută. S-au

făcut multe pregătiri pentru înaintarea spre Rin, dar ploile din
noiembrie au fost cele mai rele de mulţi ani, tăcând să se reverse râurile
şi pâraielc şi producând noroaie prin care trebuia să lupte infanteria. În
sectorul britanic, Armata a Două a lui Dempsey a împins inamicul înapoi
peste Meuse. Mai spre sud, se făcuse joncţiunea cu Armata a Noua a
Statelor Unite şi se lupta prin terenul saturat de apă, spre râul Roer. Nu
ar fi fost bine să-l treacă, pentru că nivelul lui era controlat de baraje
masive care erau încă în mâinile inamiculifi iar acesta, deschizând
ecluzele, putea să izoleze trupele noastre pe malul îndepărtat.
Bombardiere grele au încercat să spargă barajele şi să elibereze apa dar,
în ciuda mai multor lovituri directe, nu s-a produs nicio spărtură iar la
13 decembrie, Armata întâia a Statelor Unite a trebuit să-şi reia
înaintarea pentru a le captura.
La sud de Ardeni, Patton traversase râul Moselle şi avansa spre est
spre frontiera germană. Aici era confruntat cu partea cea mai puternică
a fortificaţiei Siegfried. În faţa unor fortificaţii formidabile, apărate cu
încăpăţânare, armata lui s-a oprit. În dreapta frontului, Grupul al Şaselea
de Armată al generalului Devers forţa drumul prin munţii Vosgi şi
trecătoarea de la Belfort. Francezii, după o săptămână de luptă, al cărei
început am dorit să-l văd, au capturat Belfort în 23 noiembrie şi au ajuns
la Rin la nord de Basel. De aici, au mers pe râu în jos, au ocolit flancul
german în Vosgi şi au obligat inamicul să se retragă. În 23, au intrat în
Strasbourg iar în următoarele câteva săptămâni, Armata a Şaptea
americană a curăţat toată Alsacia de nord, a ajuns în dreapta Armatei a
Treia, a trecut frontiera germană pe un front întreg şi a străpuns linia
Siegfried lângă Wissembourg.
Dar aceste considerabile succese nu puteau masca faptul că Aliaţii
occidentali au suferit o pierdere strategică. Înaintea lansării marii
operaţiuni, noi am pus în proces-verbal punctul nostru de vedere, că era
o greşeală să se atacc pe întregul front şi că ar fi trebuit adunată o masă
mult mai mare în punctul unde se dorea părtrunderea. Comentariile şi
previziunile anterioare ale lui Montgomery s-au adeverit în toate
felurile. „Trebuie să reţii totuşi, i-am telegrafiat eu lui Smuts, că armata
noastră e doar pe jumătate ca mărime decât cea americană şi în curând
va fi doar ceva mai mult de o treime. În sfera militară, totul decurge
931
prietenos şi loial, în ciuda dezamăgirilor suferite… Dar nu mai e atât de

uşor pentru mine, cum era înainte, ca să obţin să se facă ceva…”
I-am relatat prevestirile mele preşedintelui. I-am scris la 6 decembrie:
„A venit momentul să prezint în faţa dumitale situaţia serioasă şi
dezamăgitoare a războiului care stă în faţa noastră la sfârşitul acestui
an. Deşi s-au obţinut multe victorii tactice frumoase… rămâne faptul că
am eşuat în realizarea obiectivului strategic pe care l-am dat armatelor
noastre în urmă cu cinci săptămâni. Nu am ajuns încă la Rin în partea de
nord, în cel mai important sector al frontului, şi va trebui să continuăm
marea bătălie încă multe săptămâni, înainte de a putea spera să ajungem
la Rin şi să ne stabilim capetele de pod. După aceea, mai trebuie să
înaintăm prin Germania.
În Italia, germanii ţin în continuare pe frontul nostru douăzeci şi şase
de divizii, echivalente poate cu şaisprezece divizii în plină forţă sau mai
multe… Motivul pentru care Grupul al Cincisprezecelea de armată nu a
putut Să-l învingă decisiv pe Kesselring este întârzierea datorată slăbirii
forţelor noastre în favoarea operaţiunii „Dragon” debarcarea pe Riviera
în sudul Franţei care a făcut să nu trecem prin Apenini, înainte ca valea
râului Po să fie inundată de apă. Astfel că nici în munte şi nici pe câmpie
noi nu ne-am putut folosi superioritatea în blindate.
Din cauza rezistenţei încăpăţânate a germanilor pe toate fronturile, noi
nu am retras cele cinci divizii britanice şi britanico-indiene din Europa
pentru a-i permite lui Montbatten să atace Rangoonul în martie iar dacă
se adaugă şi alte motive, această operaţiune a devenit impracticabilă. În
consecinţă, aşa cum am căzut de acord la Quebec, Montbatten a început
înaintarea generală prin Birmania, în jos, din nord şi vest, şi a făcut
progrese satisfăcătoare., Acum, datorită înaintării japonezilor în China,
spre Kunming şi poate Ciuntin, ameninţând mortal pe generalisim şi
regimul său, două sau poate mai multe divizii chineze au trebuit să fie
retrase pentru apărarea Chinei. Nu mă îndoiesc că asta a fost inevitabil
şi just. Totuşi, consecinţele sunt serioase… Toate ideile mele despre o
lovitură cu adevărat grea peste Adriatica sau peste Golful Bengal au fost
lăsate în urmă.
Când confruntăm aceste realităţi cu aşteptările trandafirii ale
popoarelor noastre, în ciuda eforturilor noastre de a le potoli, apare în
mod definit întrebarea: «Ce-o să facem în legătură cu problema asta?».
Îngrijorarea mea creşte ca urmare a pierderii oricărei speranţe în
privinţa unei întâlniri în curând între noi trei şi amânării indefinite a
932
unei întâlniri a dumitale cu mine şi cu Statele noastre Majore. Planurile

noastre britanice depind de ale voastre şi măcar problemele noastre
anglo-americane trebuie trecute în revistă în ansamblu, iar telegraful şi
telefonul nu fac adesea decât să întunece ideile. De aceea, am
sentimentul că, dacă dumneata nu poţi veni personal înainte de
februarie, mă simt obligat să întreb dacă nu se poate să trimiţi aici şefii
de Stat Major, cât de curând posibil, unde vor fi aproape de principalele
armate ale voastre şi de generalul Eisenhower şi unde întreaga scenă a
bătăliei poate fi studiată calm şi cu răbdare, pentru a putea acţiona cu o
preocupare asemănătoare aceleia din campania noastră din 1944.”
Contraofensiva lui Rundstedt
Deşi simpatiza cu părerile mele, domnul Roosevelt nu părea să-mi

împărtăşească îngrijorările. „Am simţit totdeauna, a răspuns el, că
ocuparea Germanici până la malul stâng al Rinului va fi o treabă foarte
grea. Dat fiind că, pe timpuri, am mers cu bicicicta în aproape toată zona
Rinului, nu am fost atât de optimist în privinţa uşurinţei trecerii peste
Rin a armatelor noastre unite, cum au fost mulţi dintre ofiţerii
comandanţi.
Totuşi, strategia noastră largă, la care am căzut de acord, se desfăşoară
conform planului. Dumneata şi cu mine suntem acum în poziţia unor
933
comandanţi şefi care şi-au pregătit planurile, au emis ordinele şi şi-au

oferit resursele pentru bătălie, conform acestor planuri şi ordine.
Deocamdată, deşi suntem niţeluş în urma planificării, mie mi se pare că
urmărirea rezultatelor bătăliilor revine comandanţilor de front, în care
am toată încrederea…”
***
Acum ne păştea o lovitură grea. La şase zile după ce am trimis această

telegramă, o criză a explodat pe capul nostru. Decizia Aliată de a lovi
puternic de la Aachen spre nord şi din Alsacia spre sud a lăsat centrul
nostru foarte slab. În sectorul Ardeni, un singur Corp, al VIII-lea
american, format din patru divizii, tinea un front de circa o sută de
kilometri. Riscul a fost prevăzut şi acceptat în mod deliberat, dar
consecinţele erau grave şi puteau fi şi mai grave. Printr-o realizare
remarcabilă, inamicul a adunat şaptezeci de divizii pe frontul de vest,
dintre care cincisprezece erau blindate. Multe erau sub forţa lor
normală şi aveau nevoie de odihnă şi reechipare, dar o formaţie, Armata
a Şasea Panzer, era puternică şi în stare bună. Acest potential vârf de
lance fusese urmărit cu grijă cât timp a stat în rezervă, la est de Aachen.
Când lupta pe front s-a potolit, la începutul lui decembrie, această
armată a dispărut un timp din informaţiile noastre, iar vremea rea oprea
eforturile noastre de a o căuta. Eisenhower bănuia că se pregătea ceva,
deşi forţa şi violenţa atacului a surprins.
Germanii aveau într-adevăr un plan major. Rundstedt a adunat două
armate Panzer, a Cincea şi a Şasea, precum şi Armata a Şaptea, cu un
total de zece divizii Panzer şi paisprezece de infanterie. Această mare
forţă, în frunte cu blindatele, intenţiona să pătrundă prin Ardeni până la
râul Meuse, să cotească spre nord şi nord-vest, să taie în două linia
Aliaţilor, să pună mâna pe portul Antwerpen şi să taie linia vitală a
armatelor noastre din nord. Lovitura a fost plănuită de Hitler, care nu a
acceptat să facă schimbările propuse de generalii săi, care aveau
îndoieli. Rămăşiţele forţelor aeriene germane au fost adunate pentru un
ultim efort, iar trupele de paraşutişti, sabotorii şi agenţii îmbrăcaţi în
uniforme de-ale Aliaţilor şi-au primit şi ei rolul lor.
Atacul a început la 16 decembrie, sub un puternic baraj de artilerie, în
flancul de nord, Armata a Şasea Panzer a pătruns în dreapta Armatei
întâia americană în încercarca de a avansa spre stăvilarele de la Roer.
934
După o luptă incertă, inamicul a fost reţinut. Mai la sud, germanii au

pătruns printr-un front îngust, dar au fost împiedicaţi câteva zile critice.
Armata a Şasea Panzer a lansat un nou vârf de lance care să lovească la
vest şi apoi spre nord-vest, la Meuse, mai sus de Liöge. Armata a Cincea
Panzer a trecut prin centrul Corpului american şi a pătruns adânc spre
Meuse.
Deşi momentul şi greutatea atacului au surprins Înaltul Comandament
Aliat, importanta şi scopul acestuia a fost repede desluşit.
Comandamentul Aliat a hotărât să întărească „umerii” pătrunderii, să
apere trecerile peste Meuse, atât la nord cât şi la sud de Namur, şi să
maseze trupe mobile care să strivească înaintarea din nord şi din sud.
Eisenhower a acţionat cu rapiditate. A oprit toate atacurile Aliate aflate
în desfăşurare şi a adus patru divizii americane din rezervă şi alte şase
din sud. Două divizii aeropurtate, una dintre ele fiind a 6-a britanică, au
sosit din Anglia. Ia nordul înaintării germane, patru divizii din Corpul al
XXX-lea britanic, care tocmai ieşiseră de pe linia râului Roer, au fost
concentrate între Liôge şi Louvain, în spatele Armatelor întâia şi a Noua
americane. Acestea din urmă şi-au introdus toate rezervele, ca să
extindă un flanc defensiv spre vest de Malmedy.
Rupând frontul Grupului de Armată al Doisprezecelea al generalului
Bradley, germanii au făcut ca acestuia să-i fie imposibil să mai comande
de la cartierul său general din Luxemburg, cele două armate despărţite
de intrândul german. De aceea, în mod înţelept, generalul Eisenhower l-
a pus temporar pe Montgomery la comanda trupelor Aliate din nord, în
timp ce Bradley reţinea Armata a Treia americană şi avea sarcina de a
rezista şi a contraataca duşmanul din sud. Aranjamente
corespunzătoare au fost făcute pentru forţele aeriene tactice.
Trei dintre diviziile noastre de întărire erau la malurile Meusci, la sud
de Namur. Bradley a concentrat un corp la Arlon şi a trimis Divizia
aeropurtată 101 americană să asigure importanta încrucişare de
drumuri de la Bastogne. Blindatele germane au luat-o spre nord şi au
căutat să-şi facă drum mai departe, lăsându-şi infanteria să captureze
oraşul. Divizia 101, cu câteva unităţi de blindate, era izolată şi timp de o
săptămână a respins toate atacurile.
Armatele a Cincea şi a Şasea Panzer au desfăşurat lupte grele în jurul
localităţii Marche, care au durat până în 26 decembrie. La acea dată,
germanii erau epuizaţi, deşi la un moment dat se aflau doar la şase
kilometri de Meuse şi pătrunseseră peste nouăzeci de kilometri. Vremea
935
proastă şi ceţurile joase au ţinut forţele noastre aeriene în afara luptei,

în prima săptămână, dar la 23 decembrie, condiţiile de zbor au devenit
mai bune şi aviaţia a intervenit cu un efect teribil. Bombardiere grele au
atacat căi ferate şi centre de mişcare din spatele liniilor inamice, iar
forţele aeriene tactice au făcut prăpăd în armatele înaintate ale
inamicului, lipsindu-l de întăriri, combustibil, alimente şi muniţie.
Raidurile strategice asupra rafinăriilor germane au sporit lipsa de
benzină şi le-a slăbit înaintarea.
Lipsiţi de obiectivul lor principal, râul Meuse, Panzerele s-au întors cu
sălbăticie spre Bastogne. Divizia 101-a, deşi întărită, era mult copleşită
ca numâr. Ei au ţinut oraşul încă o săptămână, iar la sfârşitul lui
decembrie, înaltul Comandament german trebuie să-şi fi dat seama,
oricât le venea de greu, că bătălia era pierdută. O contraofensivă a lui
Patton progresa mereu, deşi lent, pe terenul năpădit de zăpadă.
Inamicul a mai făcut o ultimă încercare, de data aceasta în văzduh. La 1
ianuarie 1945, a executat un atac surpriză, la mică înălţime, împotriva
tuturor aerodromurilor înaintate. Pierderile noastre, deşi grele, au fost
imediat înlocuite, dar Luftwaffe au pierdut mai mult decât îşi puteau
permite în ultimul lor atac masiv din al doilea război mondial.
Trei zile mai târziu, Montgomery a organizat o contralovitură din nord,
ca să se alăture înaintării lui Patton din sud. Două Corpuri americane, cu
britanicii pe flancul de vest, au presat asupra inamicului. Luptând în
furtuni de zăpadă, cele două aripi ale atacului Aliat s-au apropiat încet şi
s-au întâlnit la Houffalize, în 16. Germanii erau împinşi continuu spre est
şi erau mereu atacaţi din aer. La sfârşitul lunii, se aflau din nou înapoia
frontierelor lor, fără să fi obţinut ceva în schimbul efortului lor suprem,
în afara unor pierderi ruinătoare de materiale şi a o sută douăzeci de mii
de oameni.
Aceasta a fost ultima ofensivă germană din timpul războiului. Ne-a
provocat nouă destulă îngrijorare şi a amânat propria noastră înaintare,
dar, în cele din urmă, a fost benefică. Germanii nu şi-au putut înlocui
pierderile iar bătăliile noastre următoare pe Rin, deşi grele, au fost fără
îndoială uşurate. Înaltul lor comandament şi însuşi Hitler trebuie să *fi
fost deziluzionaţi. Luaţi prin surprindere, Eisenhower şi comandanţii lui
au acţionat repede, dar cred că vor fi de acord că principalul merit este
în altă parte. După cum afirmă Montgomery: „Bătălia din Ardeni a fost
câştigată în primul rând prin calităţile de luptă ale soldatului american”.
936
Trupele Statelor Unite au dus într-adevăr aproape toate bătăliile şi au

suferit aproape toate pierderile.
Capitolul XXI
CRĂCIUN LA ATENA
Grecii rivalizează cu evreii în a fi naţiunea cu cea mai bună minte

politică din lume. Indiferent cât de pierdute ar fi condiţiile şi cât de grav
ar fi pericolul pentru ţara lor, ei sunt totdeauna împărţiţi în multe
partide, cu mulţi conducători, care se luptă între ei cu o vigoare
disperată. S-a spus bine că unde sunt trei evrei, se va vedea că sunt doi
prim-miniştri şi un şef al opoziţiei. Acelaşi lucru este adevărat şi despre
cealaltă rasă antică, faimoasă, a cărei luptă continuă şi furtunoasă
pentru viaţă se întinde înapoi, până la izvoarele gândirii umane. Nicio
altă rasă nu a lăsat atâtea urme asupra lumii. Ambele au arătat
capacitatca de a supravieţui, în ciuda unor nesfârşite pericole şi
suferinţe din partea opresiunii externe, comparabile doar cu
necontenitele lor fronde, certuri şi convulsii interne. Trecerea mai
multor mii de ani nu a schimbat nimic din caracteristicile lor şi nici nu a
redus încercările prin care au trecut şi vitalitatea lor. Au supravieţuit în
ciuda a tot ce a putut face lumea împotriva lor şi a tot ce au putut face ei
înşişi împotriva lor; amândouă, din unghiuri atât de diferite, ne-au lăsat
moştenirea geniului şi înţelepciunii lor. Wu există alte două oraşe care
să fi contat mai mult pentru omenire ca Atena şi Ierusalimul. Mesajele
lor în religie, filosofie şi artă au fost principalele lumini îndrumătoare
ale credinţei şi culturii moderne. Secole de guvernare străină şi de
opresiune de nedescris, interminabilă, nu i-au împiedicat să constituie
comunităţi şi forţe vii, active, în lumea modernă, certându-se între ei cu
nesăţioasă vioiciune. Personal, am fost de partea amândurora şi am
crezut în puterea lor invincibilă de a supravieţui luptelor interne şi
furtunilor lumii care îi ameninţa cu anihilarea.
Înainte de a părăsi Italia, la sfârşitul lui august, i-am cerut şefului
Statului Major Imperial să elaboreze amănuntele pentru o expediţie
britanică în Grecia, în cazul în care germanii care se află acolo s-ar
prăbuşi. I-am dat numele de cod „Manna”, iar în septembrie, pregătirile
noastre erau avansate. Domnul Papandreu şi colegii lui au fost aduşi în
Italia şi instalaţi într-o vilă lângă Caserta. Aici s-au pus la treabă cu
937
reprezentanţi ai E. A. M. Şi cu rivalii lor naţionalişti E. D. E. S. Şi, cu

ajutorul domnului Macmillan ca ministru rezident în Mediterana şi al
domnului Lecper, ambasadorul nostru pe lângă guvernul grec, au
semnat în 26 o înţelegere cuprinzătoare. Se specifica faptul că toate
forţele de gherilă din ţară trebuie să se supună ordinelor guvernului
grec care, la rândul lui, le va pune sub comanda britanică a generalului
Scobie. Conducătorii gherilelor au declarat că niciunul dintre oamenii
lor nu va lua legea în mâinile sale proprii. Orice acţiune în Alena se va
face doar la ordinele directe ale generalului Scobie. Documentul,
cunoscut sub numele de înţelegerea de la Caserta, a guvernat acţiunea
noastră.
În octombrie, a început eliberarea Greciei. Unităţi de Comando au fost
trimise în Grecia de sud, iar în primele ore ale zilei de 4 octombrie,
trupele noastre au ocupat Patras. Acesta a fost primul nostru punct de
sprijin după tragica noastră ieşire din 1941. În 12, generalul Wilson a
aflat că germanii evacuau Alena şi, în ziua următoare, paraşutiştii
britanici au aterizat ne aerodromul Megara la vreo doisprezece
kilometri la vest de capitală. În 14, a sosit restul trupelor de paraşutişti
şi au ocupat oraşul, în urma retragerii germane. Forţele noastre navale
au intrat în Pireu, aducându-l cu ele pe generalul Scobie şi partea
principală a forţelor sale, iar două zile mai târziu, a venit şi guvernul
grec, împreună cu ambasadorul nostru.
Sosise acum momentul testării înţelegerii noastre. La conferinţa de la
Moscova, obţinusem cu un preţ greu abţinerea Rusiei. Noi ne
angajaserăm să sprijinim administraţia provizorie a lui Papandreu, în
care E. A. M. Era pe deplin reprezentat. Toate părţile erau legate prin
Înţelegerea de la Caserta şi voiam să predăm autoritatea unui guvern
grec stabil, fără să pierdem timpul. Dar Grecia era în ruină. Germanii
distruseseră drumuri şi căi ferate pe măsură ce s-au retras spre nord şi,
deşi erau urmărite de forţele noastre aeriene, noi nu puteam face mare
lucru ca să intervenim pe uscat. Grupuri înarmate ale E. L. A. S. Umpleau
golul lăsat de invadatorul care se retrăgea, iar comandamentul lor
central nu făcea nimic ca să pună în aplicare promisiunea făcută. Peste
tot, erau lipsuri şi disensiuni. Finanţele erau în dezordine şi lipseau
alimentele. Chiar şi resursele noastre militare erau întinse la limită.
La sfârşitul lunii, domnul Eden a vizitat Atena, la întoarcerea sa acasă
de la Moscova, şi a fost primit cu entuziasm, în amintirea eforturilor sale
în favoarea Greciei, în 1941. Cu el erau lordul Moyne, ministru rezident
938
la Cairo, şi domnul Macmillan. S-a discutat toată chestiunea ajutorării şi

s-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Trupele noastre au trecut de
bunăvoie la jumătăţi de raţie, ca să mărească aprovizionarea lor cu
alimente, iar genişti britanici au început să construiască de urgenţă
mijloace de comunicaţie. Până la 1 noiembrie, germanii au evacuat
Salonicul şi Florina. Zece zile mai târziu, ultimele lor forte traversaseră
frontiera de nord şi, în afara câtorva garnizoane din insule, Grecia era
liberă.
Dar guvernul de la Atena nu avea trupe suficiente ca să controleze (ara
şi să oblige E. L. A S. Să se supună aranjamentului de la Caserta. O
revoltă a E. A M. Era iminentă, iar la 15 noiembrie, generalul Scobie a
fost îndrumat să facă contrapregătiri. Atena urma să fie declarată zonă
militară şi i s-a dat autoritate să ordone tuturor trupelor E. L. A S. Să o
părăsească. Divizia a 4-a indiană a fost trimisă acolo din Italia. La fel şi
brigada greacă, aceasta devenind centrul controversei între Papandreu
şi colegii săi din E. A. M. Era evident că unica şansă de a evita războiul
civil era să fie dezarmate gherilele şi celelalte forte, prin înţelegere
mutuală, şi să se creeze o nouă armată naţională şi o forţă de politie, sub
controlul guvernului de la Atena.
Un proiect de decret pentru demobilizarea gherilelor, elaborat la
cererea domnului Papandreu de înşişi miniştrii din E. A M., a fost
prezentat Cabinetului. Brigada regulată de munte greacă şi „Escadrila
Sacră” a forţelor aeriene urmau să existe în continuare. E. D. E. S. Urma
să capete o mică forţă. Dar, în ultimul moment, miniştri E. A M. Au
revenit asupra propriilor lor propuneri, pentru care pierduseră o
săptămână preţioasă, şi au cerut ca Brigada de Munte să fie desfiinţată.
Tactica comunistă era acum în plină desfăşurare. La 1 decembrie, cei
şase miniştri asociaţi cu E. A M. Şi-au dat demisia şi a fost proclamată o
grevă generală în Atena pentru ziua următoare. Restul Cabinetului a dat
un decret prin care dizolva gherilele, iar Partidul Comunist şi-a mutat
cartierul general din capitală. Generalul Scobie a emis un apel către
poporul grec, afirmând că el este ferm în spatele acestui guvern
constituţional „până când va fi stabilit statul grec cu o forţă armată
legală şi se vor putea ţine alegeri libere.” Eu am dat o declaraţie
personală similară din Londra.
Duminică 5 decembrie, suporteri ai comuniştilor, angajaţi într-o
demonstraţie interzisă, s-au ciocnit cu poliţia şi a început războiul civil.
În ziua următoare, generalul Scobie a ordonat E. L. A S. Să evacueze
939
imediat Atena şi Pireu. Dar trupele lor şi civili înarmaţi au încercat să

ocupe cu forţa capitala.
***
În acest moment, eu mi-am asumat un control mai direct asupra

problemei. Aflând că comuniştii au ocupat aproape toate secţiile de
poliţie din Atena, omorând majoritatea ocupanţilor care nu se
alăturaseră deja atacului lor, şi că erau la câteva sute de metri de
clădirea guvernului, i-am ordonat generalului Scobie şi celor 5000 de
soldaţi britanici, care în urmă cu câteva zile fuseseră primiţi cu
entuziasm de populaţie ca eliberatori, să intervină şi să tragă asupra
agresorilor trădători. Lucrurile astea nu se pot face cu jumătăţi de
măsură. Violenţa mulţimii, prin care comuniştii au încercat să
cucerească oraşul şi să se prezinte lumii ca un guvern cerut de poporul
grec, nu putea fi întâmpinată decât cu armele de foc. Nu era timp de
şedinţă de guvern.
Anthony şi cu mine am stat împreună până pe la două noaptea şi eram
total de acord că trebuie să deschidem focul. Văzând cât de obosit era, i-
am spus: „Dacă vrei să te culci, stau eu.” El s-a dus şi, pe la 3 a.m., am
schiţat următoarea telegramă către generalul Scobie:
„… Eşti răspunzător pentru menţinerea ordinii în Atena şi pentru
neutralizarea şi distrugerea tuturor bandelor E. A M.
— E. L. A S. Care se apropie de oraş. Poţi face orice reglementare vrei
pentru strictul control asupra străzilor sau pentru ridicarea oricăror
persoane care fac dezordine. Natural că E. L A S. Va încerca să pună
femeile şi copiii în faţă, acolo unde pot avea loc împuşcături. Trebuie să
fii deştept în această privinţă şi să eviţi greşelile. Dar nu ezita să tragi în
orice bărbat înarmat din Atena care asaltează autoritatea britanică sau
autoritatea greacă, aceea cu care colaborăm. Ar fi bine dacă comanda ta
ar fi întărită de vreun guvern grec, iar Lecper îi va spune lui Papandreu
să fie acolo şi să ajute. Nu ezita totuşi să acţionezi ca şi cână ai fi într-un
oraş cucerit, unde o răscoală locală este în desfăşurare.
În legătură cu bandele E. L. A S. Care se apropie din afară, cu siguranţă
că vei putea, cu blindatele tale, să le dai unora dintre acestea o lecţie
care îi va face pe alţii să nu mai încerce. Poţi conta pe sprijinul meu în
orice acţiune raţională şi de bun-simţ, luată pe această bază. Trebuie să
ţinem şi să dominăm Atena. Ar fi un lucru mare pentru tine ca să reuşeşti
940
treaba asta fără vărsare de sânge, dacă e posibil, dar şi cu vărsare de

sânge, dacă este necesar.
Această telegramă a fost trimisă la 4.50 a.m., în data de 5. Trebuie să
recunosc că avea un ton cam strident. Am simţit atât de necesar să-i dau
comandantului militar o îndrumare fermă încât intenţionat m-am
exprimat în termenii cei mai tăioşi. Faptul că avea în posesia lui un
asemenea ordin nu numai că îl va încuraja la o acţiune decisivă ci îi va
da o anumită siguranţă că voi fi alături de el în orice acţiune bine
concepută pe care o va întreprinde. Eram foarte preocupat de întreaga
problemă, dar eram sigur că nu trebuia să fie loc de îndoieli sau dare
înapoi. Aveam în minte celebra telegramă a lui Arthur Balfour din anii
optzeci către autorităţile britanice din Irlanda: „Nu ezitaţi să trageţi”.
Aceasta a fost trimisă prin oficiile telegrafice obişnuite. A fost o furtună
furioasă în legătură cu ea în Camera Comunelor din acea vreme, dar cu
siguranţă, s-a evitat astfel pierderea de vieţi. A fost unul dintre punctele
de sprijin cheie pe care a avansat Balfour spre putere şi control. Scena
se prezenta acum cu totul diferit. Cu toate acestea, „Nu ezitaţi să trageţi”
atârna în mintea mea ca un îndemn din acele zile îndepărtate.
Acum, când lumea liberă a învăţat cu mult mai mult decât se ştia pe
atunci despre mişcarea comunistă în Grecia şi în alte părţi, mulţi cititori
vor fi uimiţi de atacurile vehemente la care am fost supuşi guvernul
Majestăţii sale şi eu în particular, întrucât eram în fruntea acestuia.
Marea majoritate a presei americane a condamnat violent acţiunea
noastră, care, declarau ci, falsifica acea cauză pentru care au. Intrat în
război. Departamentul de Stat, unde se afla domnul Stetinius, a emis o
declaraţie marcat critică, pe care aveau să o regrete sau cel puţin să o
întoarcă după ani. În Anglia a fost multă perturbare. The Times şi
Manchester Guardian şi-au exprimat dezacordul asupra a ceea ce
considerau a fi politica noastră reacţionară. Stalin a aderat totuşi, strict
şi loial, la înţelegerea noastră din octombrie şi, în tot timpul lungilor
săptămâni de luptă împotriva comuniştilor pe străzile Atenei, niciun
cuvânt de reproş nu a venit din partea Pravdei sau Izvestiei.
În Camera Comunelor a fost mare emoţie. Era un puternic curent de
opinie şi chiar de pasiune, astfel că orice guvern care s-ar fi sprijinit pe o
bază mai puţin solidă decât a unei coaliţii naţionale, ar fi putut foarte
bine să fie sfărâmat în bucăţi. Dar Cabinetul de Război a stat ca o stâncă
împotriva căreia valurile şi vânturile bat în zadar. Când ne amintim ce s-
a întâmplat în Polonia, în Ungaria şi Cehoslovacia în aceşti ani din urmă,
941
putem fi recunoscători Sorţii că ne-a dat în acel moment calmul şi forţa

unită a conducătorilor hotărâţi ai tuturor părţilor. Spaţiul nu-mi permite
să citez mai mult decât câteva extrase dintr-un discurs pe care l-am
ţinut la 8 decembrie.
Acuzaţia împotriva noastră… este că folosim forţele Majestăţii Sale ca
să dezarmăm prietenii democraţiei în Grecia şi în alte părţi ale Europei
şi să suprimăm acele mişcări populare care au ajutat curajos la
înfrângerea inamicului.
Se ridică totuşi întrebarea şi ne putem permite să ne oprim asupra ei
un moment: Cine sunt prietenii democraţiei şi, de asemeni, cum trebuie
interpretată vorba „democraţie”? Ideea mea despre aceasta este că omul
simplu, umil, obişnuit, omul care întreţine o soţie şi o familie, care se
duce să lupte pentru ţara lui când aceasta e în pericol, care se duce la vot
când este timpul şi pune o cruce pe buletinul de vot arătând care e
candidatul pe care ar vrea să-l vadă ales în Parlament, acest om este
fundamentul democraţiei. Şi este de asemeni esenţial ca acest bărbat
sau femeie să facă aceste lucruri fără teamă şi fără nicio formă de
intimidare sau victimizare. El îşi înseamnă buletinul de vot în secret
absolut, iar apoi, reprezentanţii aleşi se adună şi decid împreună ce
guvern, iar uneori, în vremuri de restrişte, chiar ce formă de guvern vor
să aibă în ţară. Dacă aceasta este democraţia, o salut. O îmbrăţişez. Aş
muri pentru ea… Eu mă aflu pe fundamentul alegerilor libere, bazate pe
sufragiul universal, şi noi considerăm că acesta este fundamentul
democraţiei. Dar simt cu totul altfel faţă de o democraţie falsă, o
democraţie doar pentru că este de stânga. Sunt necesare tot felul de
lucruri ca să poţi vorbi de democraţie, nu doar să fii Aripa Stângă sau
chiar Comunist. Nu permit ca un partid sau un organism să-şi spună
democrat doar pentru că se întinde departe, tot mai departe, în formele
cele mai extreme ale revoluţiei. Nu accept că un partid reprezintă
democraţia doar pentru că devine tot mai violent pe măsură ce devine
mai puţin numeros.
Trebuie avut respect faţă de democraţie şi acest cuvânt să nu fie folosit
prea uşor. Ultimul lucru ce s-ar putea spune despre democraţie ar fi
acela că ea ar reprezenta legea hoardei, cu bande de gangsteri înarmaţi
cu arme ucigaşe, care îşi fac drum cu forţa în oraşe, ocupă secţiile de
poliţie şi punctele cheie ale guvernării, urmărind să introducă un regim
totalitar cu o mână de fier şi să ţipe, cum pot s-o facă în ziua de azi, dacă
obţin puterea – …
942
Democraţia nu se bazează pe violenţă sau terorism, ci pe raţiune, pe

fair play, pe libertate, pe respectarea drepturilor altor popoare.
Democraţia nu e o prostituată care să fie agăţată pe stradă de un bărbat
cu o puşcă automată. Am încredere în popor, în masa populară din
aproape orice ţară, dar îmi place să mă asigur că e vorba de popor şi nu
de o gaşcă de bandiţi care cred că, prin violenţă, pot răsturna autoritatea
constituţională, în unele cazuri Parlamente vechi, guverne şi state…
Doar treizeci de membri au fost împotriva noastră. Aproape trei sute
şi-au dat votul de încredere. A fost din nou un moment în care Camera
Comunelor şi-a arătat forţa şi autoritatea.
Nu încape îndoială că exprimarea plină de emoţie a opiniei americane
şi modul de a gândi din acea vreme, urmat de Departamentul de Stat, l-a
afectat pe preşedintele Roosevelt şi cercul lui apropiat. Sentimentele pe
care le-am exprimat în Camera Comunelor au devenit în prezent un
lucru obişnuit în doctrina şi politica americană şi se află în asentimentul
Naţiunilor Unite. Dar, în acele zile, aveau un aer de noutate, care era
uluitor pentru cei care erau conduşi de impresii din trecut şi nu simţeau
instalarea unui nou val advers în treburile omenirii.
***
Între timp, trupele britanice luptau din greu în centrul Atenei, fiind
copleşite ca număr. Eram angajaţi în lupta casă cu casă cu un inamic din
rândurile căruia cam o cincime era în haine civile. Spre deosebire de
mulţi corespondenţi de presă Aliaţi din Atena, trupele noastre nu au
avut dificultăţi să înţeleagă problemele implicate. Papandreu şi miniştrii
lui rămaşi pierduseră orice autoritate. Propunerea anterioară de a se
instala o regenţă sub conducerea arhiepiscopului Damaskinos fusese
respinsă de rege, dar la 10 decembrie, domnul Leeper a reînviat ideea.
Regele George era împotrivă, iar în acel moment noi nu voiam să-l
presăm.
În toate aceste evenimente tumultoase, feldmareşalul Alexander şi
domnul Harold Macmillan au sosit la Atena. La 12 decembrie, Cabinetul
de război i-a dat lui Alexander mână liberă în măsurile militare. Divizia a
4-a britanică, în drum din Italia spre Egipt, a fost deturnată, iar sosirea
acesteia în a doua jumătate a lunii a înclinat balada, dar luptele de
stradă se întindeau pe o scară şi mai mare. În 15, Alexander m-a
avertizat că era foarte important să se ajungă repede la o înţelegere şi că
943
cele mai bune şanse ar fi ca acest lucru să se facă prin intermediul

arhiepiscopului. „Altfel, mi-a telegrafiat el, mă tem că, dacă rezistenţa
rebelilor continuă cu aeceaşi intensitate ca în prezent, va trebui să trimit
întăriri mai mari de pe frontul italian ca să mă asigur că pot curăţa zona
Atena-Pireu, care înseamnă şaptezeci de kilometri pătraţi de case”.
Căteva zile mai târziu, m-am hotărât să mă duc să văd personal cum
stau lucrurile.
Era 24 decembrie şi aveam o petrecere de familie şi a copiilor pentru
ajunul Crăciunului. Aveam un pom de Crăciun – unul trimis de
preşedinte – şi ne aşteptam cu toţii să petrecem o seară plăcută, cu atât
mai luminoasă cu cât era înconjurată de umbre negre. Dar, după ce am
terminat de citit telegramele, am simţit categoric că trebuie să zbor la
Atena, să văd situaţia la faţa locului şi mai cu seamă să-l cunosc pe
arhiepiscopul în jurul căruia se învârteau atât de multe. Am început să
folosesc telefonul şi am aranjat ca un avion să fie pregătit la Northolt, în
noaptea aceea. I-am stricat şi domnului Eden Crăciunul cu această
propunere, şi a acceptat imediat să vină şi el. După ce familia mi-a făcut
reproşuri că deranjam petrecerea, am plecat să mă întâlnesc cu Eden la
Northolt, unde aştepta un Skymaster pe care mi-l trimisese recent
generalul Arnold. Am dormit bine până pe la opt, când am aterizat la
Neapole ca să facem plinul. Aici erau mai mulţi generali şi am luat micul
dejun împreună sau la mese alăturate. Micul dejun nu este cea mai bună
oră a mea din zi şi veştile pe care le aveam, atât de pe frontul italian cât
şi de la Atena, erau întunecate. După o oră, am pornit din nou şi, pe o
vreme perfectă, am zburat peste Peloponez şi strâmtoarea Corint. Atena
şi Pireu se întindeau sub noi ca o hartă gigantică şi ne uitam în jos la ea
întrebându-ne cine ce anume stăpâneşte.
Pe la amiază, am aterizat la aerodromul Kalamaki, care era păzit de
vreo două mii de britanici de la aviaţie, toţi bine înarmaţi şi activi. Aici
erau feldmareşalul Alexander, domnul Leeper şi domnul Macmilian. Ei
au venit în avion şi am petrecut aproape trei ore în discuţii duse despre
întreaga poziţie, militară şi politică. Cred că la sfârşit eram total de acord
în legătură cu măsurile imediate ce trebuiau luate.
Eu şi grupul meu urma să dormim la bordul lui Ajax, ancorat în afara
Pireului, faimosul crucişător uşor din bătălia de pe râul Plata, care acum
părea foarte îndepărtată. Se anunţase că şoseaua era liberă şi, cu o
escortă de câteva blindate, am traversat cei câţiva kilometri, fără
incidente. Am urcat la bordul lui Ajax înainte de lăsarea întunericului şi,
944
pentru prima oară, mi-am dat seama că era Crăciunul. Echipa de pe vas
făcuse toate pregătirile pentru o seară veselă şi noi i-am tulburat cât mai
puţin posibil.
Marinarii au plănuit ca o duzină dintre ei să se costumeze şi să se
deghizeze în tot felul, chinezi, negri, piei roşii, cockney, clovni – totul ca
să facă serenade ofiţerilor şi subofiţerilor, în general distracţii potrivite
ocazici. A sosit arhiepiscopul cu însoţitorii săi – o siluetă enorm de
înaltă, cu odăjdiile şi potcapul înalt al demnitarilor bisericii greceşti.
Cele două grupuri s-au întâlnit. Marinarii au crezut că este parte a
spectacolului lor, despre care nu au ştiut, şi au dansat cu entuziasm în
jurul lui. Arhiepiscopul a crezut că banda asta zdrenţăroasă era o insultă
premeditată şi ar fi putut foarte bine să pfeee pe mal, dacă nu ar fi sosit
căpitanul la timp, care, după o oarecare jenă, a explicat lucrurile în mod
satisfăcător. Între timp, eu aşteptam, mirându-mă ce s-a întâmplat. Dar
totul s-a terminat cu bine. Arhiepiscopul a vorbit cu mare amărăciune
împotriva atrocităţilor E. L. A Sului şi a mâinii negre, sinistre, din spatele
E. A. M. Ascultându-l, era imposibil să te îndoieşti că se temea foarte tare
de amestecul comuniştilor sau troţkiştilor, cum îi numea el, în treburile
greceşti. El ne-a spus că a dat o enciclică în care condamna E. L. A S.
Pentru că a luat opt mii de ostatici, oameni de clasă mijlocie, mulţi
dintre ei egipteni, din care împuşcă în fiecare zi câţiva, şi că a spus că va
comunica lucrul acesta presei din lumea întreagă, dacă ei nu vor elibera
femeile. În general, m-a impresionat, dându-mi multă încredere în el.
Era o figură magnifică şi a acceptat imediat propunerea ca el să fie
preşedintele conferinţei care avea să se ţină a doua zi, la care E. L. A S.
Fusese invitat să-şi trimită reprezentanţi.
***
În dimineaţa de 26, „Ziua darurilor”, am plecat spre ambasadă. Îmi

amintesc că trei sau patru proiectile goale, de la lupta care se ducea la
vreun kilometru jumătate în stânga noastră, au împroşcat cu apă, destul
de aproape de Ajax, când eram gata să ne ducem pe ţărm. Aci ne aştepta
o maşină blindată cu o escortă militară. Am hurducăit pe drum, până la
ambasadă, fără probleme şi, din nou, ne-am întâlnit cu arhiepiscopul pe
care eram gata să mizăm atât de mult. El a fost de acord cu tot ce s-a
propus. Am plănuit procedura pentru conferinţa care urma să se ţină
după-amiază. Eu eram deja convins că el era figura proeminentă în
945
frământările Greciei. Printre altele, am aflat că fusese campion de box

înainte de a intra în biserica ortodoxă.
Pe la ora şase în seara aceea, s-a deschis conferinţa la Ministerul de
Externe Grec.
Ne-am luat locurile într-o cameră mare, tristă, după ce s-a lăsat
întunericul. Iarna e frig la Atena. Nu era încălzire, iar câteva lămpi de
vânt aruncau o lumină slabă asupra scenei. Eu şedeam în dreapta
arhiepiscopului, cu domnul Eden, iar feldmareşalul Alexander era în
stânga lui. Domnul Macveagh, ambasadorul american, domnul Baelen
ministrul francez, şi reprezentantul militar sovietic, au acceptat cu toţii
invitaţia noastră. Cei trei şefi comunişti au întârziat. Nu era vina lor.
Avuseseră discuţii prelungite la posturile exterioare. După o jumătate de
oră, ne-am început lucrările, iar eu vorbeam deja, când ei au intrat în
cameră. Krau figuri prezentabile, în uniforme de luptă britanice.
„lùste mai bine, le-am spus, să lăsăm să se facă toate eforturile ca să
refacem Grecia ca factor al victoriei şi s-o facem acum. Nu intenţionăm
să obstrucţionăm hotărârea voastră. Noi, britanicii, şi alţi reprezentanţi
ai marilor puteri unite, victorioase, vă vom lăsa pe voi, grecii, să
discutaţi singuri, sub conducerea celui mai eminent şi venerabil
cetăţean, şi nu vă vom tulbura decât dacă trimiteţi din nou după noi…
Speranţa mea este că, totuşi, conferinţa care începe aici, astăzi după-
amiază, la Atena, va readuce iar Grecia la faimă şi putere, în rândul
Aliaţilor şi al popoarelor iubitoare de pace din lume, că va asigura
frontierele Grecici împotriva oricăror pericole din nord şi va permite
fiecărui grec să facă ce e mai bine pentru el şi pentru ţara lui, în faţa
privirilor întregii lumi…”
Alexander a adăugat o notă tăioasă că trupele greceşti ar trebui să
lupte în Italia şi nu împotriva trupelor britanice, în Grecia.
După ce am spart gheaţa şi i-am făcut pe grecii care şi-au adus grave
daune unii altora să discute în jurul mesei sub preşedinţia
arhiepiscopului, şi după ce discursurile oficiale au fost ţinute, membrii
britanici ai conferinţei s-au retras.
Discuţii amare şi animate între greci au ocupat toată ziua următoare.
La ora 5. 30 în acea seară, am avut o discuţie finală cu arhiepiscopul. Ca
rezultat al discuţiilor lui cu delegaţii E. L A S., a rămas ca eu să discut cu
regele Greciei ca să-l numească pe el regent. El va începe formarea unui
guvern fără niciun comunist. Noi ne-am angajat să ducem în continuare
lupta cu vigoare, până când E. L. A S. Va accepta un armistiţiu, sau
946
regiunea Atenei va fi curăţată de ei. I-a îţi spus că nu ne putem asuma

nicio sarcină militară dincolo de Atena şi Attica, dar că vom încerca să
menţinem trupe britanige în Grecia., până la formarea Armatei
Naţionale greceşti.
A doua zi dimineaţa, 28 decembrie, eu şi domnul Eden am plecat pe
calea aerului. N-am avut timp să-mi iau rămas bun de la domnul
Papandreu înainte de a pleca. El era gata să demisioneze şi era un
perdant serios în toată treaba asta. I-am cerut ambasadorului nostru să
rămână în relaţii prietenoase cu el. La 29 decembrie, am revenit la
Londra. Domnul Eden şi cu mine am stat cu regele Greciei până la 4.30
dimineaţa, după care Majestatea Să a acceptat să nu se întoarcă în Grecia
decât dacă va fi chemat după o exprimare liberă şi corectă a voinţei
naţionale; şi a fost de acord să-l numească pe arhiepiscop regent în
timpul stării de urgenţă. Am trimis imediat anunţul regal domnului
Leeper, iar arhiepiscopul i-a răspuns regelui, acceptând mandatul de
regent. Era un guvern grec nou şi viabil. La 3 ianuarie, generalul
Plastiras, un republican vehement, care a fost şeful revoltei armatei
împotriva regelui Constantin în 1922, a devenit prim-ministru.
Luptele continue din decembrie din Atena, i-au scos în cele din urmă
pe insurgenţi afară din capitală, iar pe la mijlocul lui ianuarie, trupele
britanice controlau toată Atica. Comuniştii nu puteau face nimic
împotriva oamenilor noştri în câmp deschis şi, la 11 ianuarie, s-a semnat
un armistiţiu.
Cu acesta s-a încheiat lupta de şase săptămâni pentru Atena şi, după
cum s-a dovedit, pentru libertatea Greciei de subjugarea comunistă.
Când trei milioane de oameni luptau pe frontul de vest şi vaste trupe
americane erau desfăşurate împotriva Japoniei în Pacific, spasmele
Greciei pot pare mărunte; cu toate acestea, ele aveau loc în centrul
nervos al puterii, legii şi libertăţii din lumea oco ientală. Este curios,
privind înapoi la aceste evenimente, acum când au ecut câţiva ani, să
vedem cât de total justificată de evenimente a fost politica pentru care,
eu şi colegii mei, ne-am luptat cu atâta încăpăţânare. Eu personal nu am
avut niciodată îndoieli în legătură cu ea, pentru că vedeam clar că
comunismul va fi pericolul pe care civilizaţia va trebui să-l înfrunte după
înfrângerea nazismului şi fascismului. Nu ne-a revenit nouă să terminăm
sarcina în Grecia. Eu nu m-am gândit, la sfârşitul lui 1944, că, în mai
puţin de doi ani, Departamentul de Stat, sprijinit de o copleşitoare
opinie publică americană, nu numai că va adopta şi duce mai departe
947
linia pe care am început-o noi, dar va face acţiuni vehemente şi

costisitoare, chiar şi cu caracter militar, ca să o aducă la fructificare.
Dacă Grecia a scăpat de soarta Cehoslovaciei şi supravieţuieşte şi azi ca
una dintre naţiunile libere, asta se datoreşte nu numai acţiunii britanice
din 1944 ci şi eforturilor susţinute a ceea ce urma să devină forţa unită a
lumii de limbă engleză.
Capitolul XXII
MALTA ŞI YALTA: PLANURI PENTRU PACEA MONDIALĂ
La sfârşitul lui ianuarie 1945, armatele lui Hitler erau virtual

înghesuite pe propriul lor teritoriu, în afară de o mică părticică din
Ungaria şi din nordul Italiei, dar situaţia politică nu era prea
satisfăcătoare mai ales în estul Europei. În Grecia se realizase o linişte
precară şi se părea că, într-un timp rezonabil, acolo se va putea stabili
un guvern liber, democratic, bazat pe sufragiu universal şi vot secret.
Dar România şi Bulgaria căzuseră în ghearele ocupaţiei militare
sovietice. Ungaria şi Iugoslavia erau în zona luptelor, iar Polonia, deşi
eliberată de germani, schimbase de fapt un ocupant cu altul.
Aranjamentul neoficial şi temporar pe care îl făcusem cu Stalin în vizita
mea din octombrie de la Moscova nu implica, în ce mă privea,
guvernarea sau viitorul acestor largi regiuni, după înfrângerea
germaniei.
Întreaga formă şi structură a Europei posthelice trebuia să fie
revizuită. Când naziştii aveau să fie bătuţi, cum trebuia tratată
Germania? La ce ajutor ne puteam aştepta din partea Uniunii Sovietice
în înfrângerea finală a Japoniei? Şi odată ce ţelurile noastre militare erau
realizate, ce măsuri puteau lua cei trei mari Aliaţi şi în cadrul cărei
organizaţii, pentru a asigura pacea viitoare şi buna conducere a lumii?
Discuţiile de la Dumbarton Oaks s-au încheiat cu o parţială neînţelegere.
La fel, într-o sferă mai mică dar nu mai puţin vitală, s-au încheiat şi
negocierile dintre „polonezii de la Lublin” şi compatrioţii lor de la
Londra, pe care domnul Eden şi cu mine le-am promovat cu mare
dificultate în timpul vizitei noastre la Kremlin, în octombrie 1944. O
corespondenţă aridă între preşedinte şi Stalin, despre care domnul
Roosevelt m-a informat, însoţise ruperea domnului Mikolajezyk de
colegii lui din Londra şi, în 5 ianuarie, contrar dorinţei atât a Statelor
948
Unite cât şi a Marii Britanii, sovieticii au recunoscut Comitetul de la

Lublin ca guvern provizoriu al Poloniei.
Preşedintele era pe deplin convins de nevoia unei noi întâlniri „în trei”
şi, după nişte îndemnuri din partea mea, a fost de acord că noi ar trebui
să avem o conferinţă preliminară a noastră, la Malta. Cititorul îşi
aminteşte de îngrijorările pe care le exprimasem cu privire la
operaţiunile noastre din nord-vestul Europei, în telegrama din 6
decembrie către preşedinte. Acestea încă mă mai apăsau. Şefii de Stat
Major aveau mare nevoie de o discuţic înainte de a ne întâlni cu
sovieticii şi, la 29 ianuarie 1945, eu am plecat din Northolt în avionul
Skymaster, pe care mi-l dăduse generalul Arnold. Fiica mea Sarah şi
grupul oficial, împreună cu domnul Martin şi domnul Rowan, secretarii
mei particulari, şi cu comandantul Thompson, călătorcau cu mine.
Restul funcţionarilor mei personali şi unele oficialităţi departamentale
călătoreau în alte două avioane. Am ajuns la Malta înainte de ivirea
zorilor, în 30 ianuarie, şi acolo am aflat că unul dintre cele două avioane
se prăbuşise lângă Pantelleria. Doar trei membri ai echipajului şi doi
pasageri au supravieţuit.
În dimineaţa de 2 februarie, grupul preşedintelui, la bordul vasului
american Qiiincy, a intrat în portul Valletta. Era o zi caldă şi, sub un cer
fără nori, am urmărit scena de pe puntea vasului Orion. Când vasul
american a trecut pe lângă noi încct, spre locul de ancorare, de-a lungul
zidului cheiului, am putut vedea silueta preşedintelui aşezat pe punte şi
ne-am făcut semne unul altuia. Cu escorta de avioane Spitfire deasupra
capului, saluturile şi famfara care cântau pe chei „Flamura înstelată”,
alcătuiau o scenă splendidă. Am luat prânzul pe vasul Quincy, iar la ora
şase, în seara aceea, am avut prima întâlnire oficială în cabina
preşedintelui. Aici, am trecut în revistă raportul şefilor Statului Major
Combinat şi discuţiile militare care au avut loc la Malta în cele trei zile
anterioare. Statele noastre Majore făcuseră o treabă bună. Discuţiile s-
au centrat în special în jurul planului lui Eisenhower de a-şi duce forţele
spre şi peste Rin. Erau deosebiri de vederi asupra acestui subiect, care
sunt relatate în alt capitol. S-a folosit ocazia pentru, a se revedea toată
perioada războiului, inclusiv războiul împotriva submarinelor de
buzunar-U, viitoarea campanie în sud-estul Asiei şi în Pacific şi situaţia
din Mediterana. Am fost de acord, siliţi de împrejurări, să retragem două
divizii din Grecia, de îndată ce ne vom putea lipsi de ele, dar am arătat
clar că nu trebuie să fim obligaţi să facem asta până când guvernul grec
949
nu-şi edifică propriile lui forţe armate. De asemeni, trèi divizii urmau să
fie scoase din Italia, pentru a întări nord-vestul Europei, dar am
subliniat că nu ar fi înţelept să facem vreo retragere semnificativă de
forte amfibii. Era foarte important să urmărim o capitulare a germanilor
în Italia şi i-am spus preşedintelui că ar trebui să ocupăm cât mai mult
posibil din Austria, întrucât era „de prevăzut că Rusia va ocupa mai mult
decât era necesar din Europa occidentală”. În toate problemele militare,
s-a ajuns în mare măsură la înţelegere, iar discuţiile au avut rezultatul
folositor că Şefii Statului Major Combinat şi-au cunoscut punctcie de
vedere respective înainte de a angaja discuţii cu omologii lor ruşi.
În noaptea aceea, a început exodul. Avioane de transport plecau la
intervale de zece minute, ducând câte şapte sute de persoane, care
formau delegaţiile britanică şi americană, peste două mii de kilometri,
spre aerodromul Saki din Crimeea. Eu m-am urcat în avionul meu, după
cină, şi m-am culcat. După un zbor lung şi rece, am aterizat pe
aerodromul acoperit cu zăpadă. Avionul meu a sosit înaintea celui al
domnului Roosevelt şi am stat puţin să-l aşteptăm. Când a fost dat jos
din „Vaca Sacră”, el arăta slăbit şi bolnav. Împreună, am trecut în revistă
garda de onoare, preşedintele şezând într-o maşină deschisă, în timp ce
eu mergeam în urma lui.
Imediat, am pornit într-un drum lung cu maşina, de la Saki la Yalta.
Lordul Moran şi domnul Martin au venit cu mine în maşina mea.
Călătoria a durat aproape opt ore, iar pe şosea erau adesea înşiraţi
soldaţi ruşi, unii fiind femei, stând umăr la umăr pe străzile satelor şi pe
principalele poduri şi trecători ale munţilor, iar în alte puncte formau
detaşamente separate. După ce am traversat munţii şi am coborât spre
Marea Neagră, am trecut brusc la un soare cald şi strălucitor şi la o climă
foarte plăcută.
***
Cartierul general sovietic de la Yalta era în palatul Iusupov, iar din

acest centru, Stalin, Molotov şi generalii lor guvernau Rusia şi controlau
imensul lor front, aflat acum în acţiune violentă. Preşedintelui Roosevelt
i s-a dat un palat şi mai splendid, Livadia, aflat în apropiere, pentru a-l
scuti de neplăceri fizice; aici s-au ţinut toate şedinţele noastre plenare.
Asta epuiza clădirile care rămăseseră nedeteriorate. Eu şi principalii
membri ai delegaţiei britanice am primit o vilă foarte mare, la vreo
950
şapte kilometri depărtare, care a fost construită la începutul secolului al

XIX-lea de un arhitect englez pentru un prinţ rus, Voronţov, cândva
ambasador la Curtea britanică. Restul delegaţiei noastre a fost găzduită
în două case de odihnă, la distanţă de douăzeci de minute, dormind câte
patru sau cinci persoane într-o cameră, inclusiv ofiţerii de grad înalt, dar
se pare că nimănui nu-i păsa. Germanii evacuaseră împrejurimile? doar
în urmă cu zece luni şi casele din jur fuseseră avariate rău. Am fost
avertizaţi că regiunea nu fusese complet curăţată de mine, în afara
terenului vilei, unde, ca de obicei, erau patrule ruseşti. Peste o sută de
oameni lucraseră acolo înainte de sosirea noastră. Uşile şi ferestrele au
fost reparate, iar mobilele şi proviziile au fost aduse de la Moscova.
Aşezarea locuinţei noastre era impresionantă. În spatele vilei, pe
jumătate în stil gotic şi pe jumătate în stil maur, se ridicau munţii
acoperiţi cu zăpadă, culminând cu cel mai înalt vârf din Crimeea. În faţa
noastră se vedea întinderea întunecată a Mării Negre, severă dar
agreabilă şi caldă, chiar şi în acest anotimp al anului. Lei albi sculptaţi
păzeau intrarea în casă şi, dincolo de curte, era un parc frumos cu plante
subtropicale şi chiparoşi. În sufragerie, am recunoscut cele două picturi
atârnate de o parte şi de alta a căminului ca fiind copii ale portretelor
familiei Herbert la Wilton. Se părea că prinţul Voronţov se căsătorise cu
o fată a familiei şi adusese cu el aceste tablouri din Anglia. Gazdele
noastre au făcut toate eforturile ca să ne asigure confortul şi fiecare
remarcă era notată cu atenţie binevoitoare. Cu o ocazie, Portal a admirat
un vas mare de sticlă cu plante care creşteau în el şi a remarcat că nu
conţinea niciun peştişor. Două zile mai târziu, au sosit peştişori aurii.
Altă dată, cineva a spus întâmplător că nu era lămâie în cocteiluri. A
doua zi, în hol, creştea un lămâi plin cu fructe în el. Totul trebuie să fi
venit cu avionul de undeva de departe.
***
Prima şedinţă plenară a Conferinţei a început la patru şi un sfert în

după-amiaza de 5 februarie. Discuţia a început în legătură cu viitorul
Germanici. Eu, desigur, cântărisem problema şi mă adresasem astfel
domnului Eden, în urmă cu o lună:
Tratamentul Germaniei după război. Este mult prea devreme ca noi să
discutăm aceste chestiuni enorme. E clar că, după ce rezistenţa germană
va înccta, primul stadiu va fi acela de sever control militar. Acesta poate
951
dura multe luni, sau poate chiar un an sau doi, dacă mişcarea germană
subversivă acţionează activ… Am fost izbit, oriunde am cerut păreri, de
amploarea reacţiilor ce s-ar stârni dacă am duce o politică de a „pune
din nou pe picioare sărmana Germanie”. Îmi dau bine seama şi de
argumentele despre necesitatea de „a nu avea o comunitate otrăvită în
inima Europei”. Eu sugerez că, în pofida problemelor multiple pe care le
avem pe umeri în momentul actual, n-ar trebui să anticipăm aceste
dureroase discuţii şi schisme, cum ar putea deveni. Trebuie să avem în
vedere un nou Parlament ale cărui păreri nu le putem prevedea.
Eu însumi prefer să mă concentrez asupra problemelor practice care
vor ocupa următorii doi sau trei ani, decât să discut relaţia pe termen
lung a Germaniei cu Europa… Este o greşeală să scrim pe bucăţile de
hârtie care vor fi vastele emoţii ale unei lumi furioase şi palpitante, fie
imediat după terminarea luptei, fie când criza de răceală urmează celei
de fierbinţeală. Aceste valuri de sentimente inspiratoare de teamă
domină mintea majorităţii oamenilor, iar figurile independente tind să
devină nu doar singuratice ci şi inutile. Orientarea în aceste probleme
lumeşti ni se dă doar pas cu pas, sau cel mult cu un pas sau doi înainte.
Este deci înţelept să-ţi reţii deciziile cât de mult este posibil şi până ce se
dezvăluie toate faptele şi forţele care vor fi puternice în momentul
respectiv.
Aşa încât acum, când Stalin a întrebat, cum urmează să fie
dezmembrată Germania, eu am spus că este mult prea complicată
chestiunea pentru a fi rezolvată în cinci sau şase zile. Ar necesita o
examinare foarte atentă a faptelor istorice, etno-geografice şi economice
şi prelungite treceri în revistă de către un comitet special care va analiza
diversele propuneri şi va aviza asupra lor. Trebuiau luate în considerare
o sumedenie de lucruri. Ce să facem cu Prusia? Ce teritorii trebuia date
Poloniei şi U.R.S.S.? Cine să controleze valea Rinului şi marile zone
industriale din Ruhr şi Saar? Ar trebui creat imediat un organism care să
examineze aceste chestiuni şi ar trebui să primim raportul acestuia
înainte de a ajunge la o decizie finală. Domnul Roosevelt a sugerat să le
cerem miniştrilor noştri de F.xterne să facă în douăzeci şi patru de ore
un plan pentru studierea chestiunii, iar într-o lună să facă un plan
definitiv de dezmembrare a Germanici. Un timp, problema a rămas în
acest stadiu.
952
Apoi, am aranjat să ne întâlnim a doua zi şi să discutăm două teme care

aveau să domine discuţiile noastre următoare şi anume schema de
securitate mondială de la Dumbarton Oaks şi Polonia.
***
După cum s-a consemnat într-un capitol anterior, conferinţa de la

Dumbarton Oaks s-a încheiat fără să se ajungă la o înţelegere compictă
în legătură cu importanta chestiune a dreptului de vot în Consiliul de
Securitate, iar spaţiul nu ne permite acum decât o referire la câteva
dintre punctcic mai proeminente aflate în discuţie. Stalin a spus că se
teme că, deşi cele trei Mari Puteri sunt azi aliate şi niciuna dintre ele nu
ar comite niciun act de agresiune, în zece ani, sau mai puţin, cei trei
conducători vor dispare şi o nouă generaţie va veni la putere, care nu a
trecut prin război şi va uita prin ce am trecut noi. „Cu toţii, a spus el,
vrem să asigurăm pacea pentru cel puţin cincizeci de ani. Cel mai mare
pericol este conflictul între noi, pentru că, dacă rămânem uniţi,
ameninţarea germană nu este foarte importantă. De aceea, trebuie să ne
gândim acum cum să ne asigurăm unitatea noastră în viitor şi cum să
garantăm că cele trei Mari Puteri (şi posibil China şi Franţa) vor menţine
un front unit. Trebuie elaborat un sistem care să evite conflictele între
principalele mari puteri”.
Ruşii erau acuzaţi că vorbesc prea mult despre sistemul de votare. Era
adevărat că ei considerau că acesta era foarte important, pentru că totul
avea să se decidă prin vot şi ei vorfi foarte interesaţi de rezultate.
Presupunând, de exemplu, că China, ca membru permanent al
Consiliului de Securitate, ar cere înapoi Hong Kongul, sau Egiptul ar cere
înapoi Canalul de Suez, el presupunea că acestea nu vor fi singure şi vor
avea prieteni şi poate protectori în Adunare sau în Consiliu şi se temea
că asemenea dispute ar putea rupe unitatea celor trei Mari Puteri.
„Colegii mei de la Moscova nu pot uita ce s-a întâmplat în decembrie
1939, în timpul războiului ruso-fmlandez, când britanicii şi francezii au
folosit Liga Naţiunilor împotriva noastră şi au reuşit să izoleze şi să
excludă Uniunea Sovietică din Ligă, iar mai târziu au mobilizat naţiunile
împotriva noastră şi au vorbit de o cruciadă împotriva Rusiei. Nu putem
avea garanţii că aşa ceva nu se va mai întâmpla?”
După multe eforturi şi explicaţii, l-am convins să accepte o schemă
americană prin care Consiliul de Securitate nu va avea virtual nicio
953
putere dacă cei „Patru Mari” nu erau în unanimitate. Dacă Statele Unite,
U.R.S.S., Marea Britanie sau China nu sunt de acord într-o chestiune
majoră, atunci oricare dintre ele poate refuza acordul şi astfel să
oprească Consiliul să facă ceva. Acesta era sistemul de veto. Posteritatea
va judeca rezultatele. Eu personal am fost totdeauna de părere că baza
unui instrument universal de apărare a păcii ar trebui să fie regională.
Majoritatea principalelor regiuni se sugerează singure: Statele Unite,
Europa Unită, Commonwealthul şi Imperiul britanic, Uniunea Sovietică,
America de Sud. Altele sunt mai greu de definit în prezent – ca grupul
asiatic, sau grupul african – dar ar putea fi dezvoltate prin studiu. Dar
obiectivul ar fi ca multe probleme controversate locale să fie rezolvate
în Consiliul Regional, care apoi va trimite trei, patru reprezentanţi la
Organul Suprem, alegând oamenii «cei mai eminenţi. Acesta va fi un
Grup Suprem de treizeci sau patruzeci de oameni de stat din lume,
fiecare având sarcina nu doar să reprezinte regiunea proprie, ci şi să se
ocupe de” problemele mondiale şi în principal de evitarea războiului.
Ceea ce avem acum nu este eficient pentru acest scop. Adunarea tuturor
naţiunilor, mari sau mici, puternice sau lipsite de putere, în termeni
egali, într-o organizaţie centrală, se poate compara cu organizarea unei
armate fără nicio diviziune între înaltul comandament şi comandanţii de
divizie sau de brigadă. Toţi sunt invitaţi la cartierul general. Un Turn
Babei săpat de loblyuri îndemânatice este tot ce a rezultat până în
prezent. Dar trebuie să perseverăm.
Capitolul XXIII
RUSIA ŞI POLONIA: PROMISIUNEA SOVIETICĂ
Despre Polonia s-a discutat la nu mai puţin de şapte din cele opt
şedinţe plenare ale Conferinţei de la Yalta, iar procesele-verbale
britanice despre schimbările pe această temă conţin optsprezece mii de
cuvinte schimbate între Stalin, Roosevelt şi mine. Dacă adăugăm cele
spuse de miniştrii de Externe şi subordonaţii lor, care au avut între ei
dezbateri încordate şi amănunţite în şedinţe separate, am dat naştere în
cele din urmă unei declaraţii care reprezenta atât o promisiune făcută
lumii cât şi o înţelegere între noi privind viitoarele acţiuni. Povestea
dureroasă este încă neterminată, iar faptele adevărate nu sunt încă
cunoscute perfect, dar ceea ce este pus pe hârtie aici, poate contribui
954
eventual la o mai bună apreciere a eforturilor noastre la penultima

Conferinţă din timpul războiului. Dificultăţile şi problemele erau antice,
multiple şi imperative. Guvernul polonez de la Lublin, sponsorizat de
sovietici, sau guvernul de la Varşovia, cum preferau să-l numească ruşii,
privea guvernul de la Londra cu amară animozitate. Sentimentele dintre
ele se înrăutăţiseră în loc să se îmbunătăţească după Conferinţa noastră
de la Moscova. Trupele sovietice se revărsau prin Polonia, iar armata
ilegală poloneză era acuzată deschis că omoară soldaţi ruşi şi că
sabotează şi atacă ariergarda şi liniile lor de comunicaţii. Atât accesul
cât şi informaţiile erau interzise puterilor occidentale. În Italia şi pe
frontul de vest, luptau peste 150 000 de polonezi pentru distrugerea
finală a armatelor naziste. Ei şi mulţi alţii din Europa aşteptau eliberarea
ţării lor şi întoarcerea acasă după un onorabil şi voluntar exil. Marea
comunitate a polonezilor din Statele Unite aştepta cu nerăbdare un
aranjament între cele trei mari puteri.
Chestiunile pe care le-am discutat noi pot fi rezumate după cum
urmează:
Cum să se formeze un singur guvern provizoriu pentru Polonia.
Cum şi când să se ţină alegeri libere.
Cum să se stabilească frontierele Poloniei, atât în est cât şi în vest.
Cum să se apere spatele frontului şi liniile de comunicaţii ale armatelor
sovietice care înaintează.
***
Polonia fusese cu adevărat cea mai urgentă problemă pentru

Conferinţa de la Yalta şi avea să se dovedcască prima cauză care a dus la
ruptura Marii Alianţe. Eu însumi eram sigur că o Polonie puternică,
liberă şi independentă era mult mai importantă decât graniţele
teritoriale luate aparte. Voiam ca polonezii să poată trăi liberi şi să-şi
ducă viaţa lor proprie în felul lor propriu. Pentru asta am intrat noi în
război contra Germaniei, în 1939. Hra gata ca asta să ne coste viaţa, nu
doar ca Imperiu ci şi ca naţiune, iar când ne-am întâlnit în 6 februarie
1945, eu am pus problema după cum urmează: Nu am putea crea pentru
Polonia un guvern sau un instrument guvernamental, până la alegerile
generale şi totale, care să poată fi recunoscut de toţi? Un asemenea
guvern ar putea pregăti un vot liber al poporului polonez în privinţa
viitoarei constituţii şi administraţii. Dacă acest lucru s-ar putea realiza,
955
am face un mare pas înainte spre pacea şi prosperitatea Europei

centrale.
În dezbaterea care a urmat, Stalin a pretins că înţelege atitudinea
noastră. Pentru britanici, a spus el, Polonia era o chestiune de onoare,
dar pentru ruşi era nu numai o chestiune de onoare cât şi de scuritate;
de onoare, pentru că avuseseră multe conflicte cu polonezii şi doreau să
elimine cauzele unor asemenea conflicte; de securitate, pentru că
Polonia era la frontierele Rusiei şi, în decursul istoriei, Polonia fusese un
coridor prin care au trecut inamicii Rusiei ca să o atace. Germanii au
făcut asta de două ori în ultimii treizeci de ani, şi au putut-o face pentru
că Polonia era slabă. Rusia dorea ca Polonia să fie tare şi puternică,
pentru ca să poată închide acest coridor cu propriile ei forţe. Rusia nu-l
poate ţine închis din afară. Poate fi închis doar din interior, de Polonia
însăşi. Aceasta era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru statul
sovietic.
Cât priveşte frontierele ei, a continuat Stalin, preşedintele a făcut uncie
sugestii de modificare a Liniei Curzon şi că Lvov şi poate şi alte districte
ar trebui să fie date Poloniei, iar eu spusesem că acesta ar fi un gest de
mărinimie. Dar el a subliniat că Linia Curzon nu a fost inventată de ruşi.
A fost trasată de Curzon şi Clemenceau şi de reprezentanţi ai Statelor
Unite, la conferinţa din 1918, la care Rusia nu fusese invitată. Linia
Curzon a fost acceptată împotriva voinţei Rusiei, pe baza datelor
etnografice. Lenin nu a fost de acord cu aceasta. Ruşii s-au retras deja
faţă de poziţia lui Lenin, iar acum unii vor ca Rusia să ia mai puţin decât
au cedat Curzon şi Clemenceau. Asta ar fi ruşinos. Când ucrainienii vor
veni la Moscova, ei vor spune că Stalin şi Molotov au fost mai proşti
apărători ai Rusiei decât Curzon sau Clemenceau. Era mai bine ca
războiul să dureze niţeluş mai mult, deşi asta va costa Rusia mult sânge,
pentru ca Polonia să poată fi compensată pe seama Germaniei. Când
Mikolajezyk a fost în Rusia în octombrie, a întrebat ce frontiere va
reunoaşte Rusia pentru Polonia în vest şi fusese încântat să audă că ruşii
consideră că frontiera de vest a Poloniei ar trebui să fie extinsă până la
Neisse. Sunt două râuri cu numele ăsta, a zis Stalin, unul lângă Breslau şi
altul mai la vest. HI avea în gând acel Neisse din vest.
Când ne-am întâlnit din nou, în 7 februarie, le-am amintit ascultătorilor
mei că eu am acceptat totdeauna mişcarea frontierelor Poloniei spre
vest, spunând că polonezii ar trebui să fie liberi să ia teritorii în vest, dar
nu mai mult decât doresc şi pot administra cum se cuvine. Ar fi păcat ca
956
gâscă poloneză să fie îndopată cu atâta hrană nemţească încât să moară

de indigestie. O mare parte a opiniei publice din Marea Britanie a fost
şocată de ideea de a muta cu forţa un milion de oameni. Dezangajarea
populaţiei grece şi turce după războiul trecut a fost un mare succes şi ce
le două ţări s-au bucurat de relaţii bune de atunci; dar, în acest caz, au
fost mutaţi mai puţin de o jumătate de milion de oameni. Dacă Polonia
ar lua Prusia de est şi Silezia până la Oder, asta ar însemna mutarea
înapoi în Germania a şase milioane de germani. Poate s-ar reuşi,
condiţionat de’ o problemă morală pe care va trebui să o discut cu
propriul meu popor.
Stalin a spus că în aceste regiuni nu sunt germani, toţi au fugit.
Am replicat că se pune întrebarea dacă era loc pentru ei în ce mai
rămânea din Germania. Şase sau şapte milioane de germani au fost ucişi,
iar încă un milion (Stalin a sugerat două) vor mai fi probabil ucişi până
la sfârşitul războiului. Va trebui deci să fie loc pentru oamenii aceia
migratori, până la un anumit punct. Va fi nevoie de ei ca să umple golul.
Eu nu mă temeam de problema transferului de populaţie, atât timp cât
acesta era proporţional cu ceea ce puteau polonezii să administreze şi
cu ce se putea introduce în Germania. Dar era o problemă care cerea
studiu, nu în privinţa problemei de principiu, ci a numărului de oameni
cu care se va manevra.
În aceste discuţii generale, nu au fost folosite hărţi, iar distincţia între
râul Neisse de est şi de vest nu a reieşit atât de clar pe cât ar fi trebuit.
Acest lucru avea însă să fie clarificat curând.
***
În 8, domnul Roosevelt a fost de acord ca frontiera de răsărit a Poloniei

să fie Linia Curzon, cu modificări în favoarea Poloniei în unele regiuni,
de cinci până la opt kilometri. Dar el era ferm şi precis în legătură cu
frontiera de vest. Polonia trebuia desigur să capete compensaţii pe
seama Germaniei, „dar, a continuat el, se pare că nu se justifică pe deplin
ca frontiera să fie extinsă până la râul Neisse de vest” Acesta a fost
totdeauna şi punctul meu de vedere şi aveam să presez foarte tare când
ne-am întâlnit din nou la Potsdam, cinci luni mai târziu.
Deci, la Yalta, am fost cu toţii uniţi în principiu în legătură cu frontiera
de vest şi singura problemă era unde să fie trasată exact linia şi căi de
mult trebuie să vorbim despre asta. Polonezii trebuiau să obţină o parte
957
din Prusia răsăriteană şi să fie liberi să se ducă în sus, până la linia Oder
dacă voiau, dar noi ne îndoiam foarte mult dacă era cazul să meargă mai
departe sau dacă trebuia să spunem ceva în această problemă încă în
stadiul acesta; trei zile mai târziu, am spus conferinţei că primisem o
telegramă de la Cabinetul de Război care dezaproba cu fermitate orice
referire la o frontieră vestică atât de departe, până la râul Neisse de vest,
pentru că problema mutării de populaţie e prea mare pentru a reuşi, în
consecinţă, am decis să inserăm în declaraţia noastră următoarele:
Cei trei şefi de guverne consideră că frontiera de est a Poloniei trebuie
să urmeze Linia Curzon, cu abateri de la ea, în anumite regiuni, de cinci
până la opt kilometri, în favoarea Poloniei. Ei recunosc că Polonia
trebuie să primească acces substanţial la teritorii în nord şi vest. Ei au
sentimentul că, la timpul potrivit, trebuie cerută opinia noului guvern
polonez provizoriu de unitate naţională cu privire la extinderea acestui
acces, şi că delimitarea finală a frontierei de vest a Poloniei trebuie să
aştepte Conferinţa de Pace.
***
Rămânea problema formării guvernului polonez, pe care să-l putem

recunoaşte cu toţii şi pe care să-l accepte poporul polonez. Stalin a
început prin a sublinia că noi nu putem crea un guvern polonez decât
dacă polonezii înşişi sunt de acord cu el. Mikolajezyk şi Grabski fuseseră
la Moscova în timpul vizitei mele acolo. Ei s-au întâlnit cu guvernul de la
Lublin şi se ajunsese la o oarecare înţelegere ca Mikolajezyk să se
întoarcă. Dar în schimb, colegii lui l-au scos din funcţie, pur şi simplu
pentru că era în favoarea unei înţelegeri cu guvernul de la Lublin pe care
îl descriau ca pe un grup de bandiţi şi criminali. Guvernul de la Lublin le-
a plătit cu aceeaşi monedă şi acum era foarte greu să se mai facă ceva în
legătură cu asta. „Vorbiţi cu guvernul de te Lublin, dacă vreţi, a spus
Stalin. Am să-i determin să vă întâlnească, aici sau la Moscova, dar ei
sunt tot atât de democraţi ca şi de Gaulle şi ei pot menţine pacea în
Polonia şi pot opri războiul civil şi atacurile împotriva Armatei Roşii.”
Guvernul de la londra, a continuat Stalin, nu putea face asta. Agenţii lor
omorâseră soldaţi ruşi şi au făcut raiduri la depozitele de aprovizionare,
ca să obţină arme. Staţiile lor de radio funcţionau fără permisrşi fără să
fie înregistrate. Agenţii guvernului de la Lublin fuseseră de ajutor, pe
când agenţii guvernului de la Londra făcuseră mult rău. Pentru Armata
958
Roşie, era vital să aibă regiuni sigure în spatele frontului şi, ca militar, el
va sprijini doar guvernul care poate garanta că va asigura lucrul acesta.
Era deja scara târziu şi preşedintele a sugerat să amânăm pe a doua zi,
dar eu am considerat că e drept să afirm că, în conformitate cu
informaţia noastră, nu mai mult de o treime din populaţie ar sprijini
guvernul de la Lublin, dacă ar fi liberă să-şi exprime părerea. L-am
asigurat pe Stalin că ne-am temut foarte tare de o ciocnire între Armata
poloneză ilegală şi guvernul de la Lublin, care ar putea duce la
amărăciune, la vărsare de sânge, arestări şi deportări, şi de aceea am
dorit un arnajament comun. Atacurile asupra Armatei Roşii trebuie
desigur pedepsite, dar pe baza faptelor de care dispun, nu am
sentimentul că guvernul de la Lublin avea dreptul să spună că
reprezintă naţiunea poloneză.
Preşedintele era acum dornic să încheie discuţia. „Polonia, a remarcat
el, a fost o sursă de tulburări timp de peste cinci sute de ani.” „Cu atât
mai mult, am replicat eu, noi trebuie să facem tot ce putem ca să punem
capăt acestor tulburări.” După aceasta am amânat şedinţa.
În noaptea aceea, preşedintele i-a scris o scrisoare lui Stalin, după o
consultare şi amendamente făcute cu noi, cerând ca doi membri ai
guvernului de la Lublin şi doi de la Londra sau din interiorul Poloniei să
vină la Conferinţă şi să încerce să ajungă la o înţelegere în prezenţa
noastră, în legătură cu formarea unui guvern provizoriu, pe care l-am
putea recunoaşte cu toţii, ca să ţină alegeri libere cât mai curând posibil.
Dar acest lucru se pare că era impracticabil. Molotov a susţinut calităţile
guvernului Lublin-Varşovia, a deplorat eşecul celor de la Londra şi a
spus că, dacă vom încerca să formăm un nou guvern, polonezii înşişi s-ar
putea să nu fie de acord, aşa încât ar fi mai bine să încercăm să-l „lărgim”
pe acesta existent. Va fi doar o instituţie temporară, pentru că singurul
nostru obiectiv era să ţinem alegeri libere în Polonia, cât mai curând
posibil. Cum să-l lărgim, asta s-ar putea discuta cel mai bine la Moscova,
între ambasadorii britanic şi american şi el personal. El dorea foarte
mult o înţelegere şi accepta propunerea preşedintelui de a invita doi
polonezi „non-Lublin”. Exista oricând posibilitatea ca guvernul de la
Lublin să refuze să discute cu unii dintre ei, cum ç Mikolajezyk, dar dacă
ei trimit doi reprezentanţi iar alţi doi veneau dintre cei sugeraţi de
domnul Roosevelt, convorbirile puteau începe imediat.
„Acesta, am spus eu, este punctul crucial al Conferinţei. Întreaga lume
aşteaptă o rezolvare şi, dacă noi ne despărţim recunoscând în
959
continuare guverne poloneze diferite, întreaga lume va vedea că între

noi continuă să existe divergenţe fundamentale. Consecinţele ar fi
lamentabile şi vor marca întâlnirea noastră cu ştampila eşecului. Dacă
înlăturăm total guvernul de la Londra şi dăm toată greutatea noastră
guvernului de la Lublin, vom auzi o exclamare mondială de uimire.
Polonezii din afara Poloniei vor face un protest virtual unit. Avem sub
comanda noastră o armată poloneză de 150 000 de oameni, care au
putut fi adunaţi dintre toţi cei care s-au strâns laolaltă în afara ţării lor.
Au luptat şi mai luptă încă foarte curajos şi nu cred că se vor împăca cu
guvernul de la Lublin, iar dacă Marea Britanie retrage recunoaşterea
guvernului pe care-l recunoscuse la începutul războiului, vor considera
asta ca o trădare”. Apoi, am continuat:
„După cum bine ştiu mareşalul Stalin şi domnul Molotov, nici eu nu
sunt de acord cu acţiunea guvernului de la Londra, care a fost
prostească în fiecare etapă. Dar actul oficial de a transfera
recunoaşterea de la cei pe care i-am recunoscut până acum către acest
nou guvern va provoca cele mai grave critici. Se va spune că guvernul
Majestăţii Sale a cedat complet în privinţa frontierei de est (după cum s-
a şi întâmplat) şi au acceptat şi susţinut punctul de vedere sovietic. Se va
spune de asemeni că am rupt complet legăturile cu guvernul de drept al
Poloniei, pe care l-am recunoscut în aceşti cinci ani de război şi că, de
fapt, nu ştim ce se întâmplă în Polonia. Nu putem intra în această ţară.
Nu putem vedea şi auzi care este opinia sa. Se acceptă ceea ce proclamă
guvernul de la Lublin că ar fi opinia poporului polonez, şi vom fi acuzaţi
în parlament că am abandonat cu totul cauza Poloniei. Dezbaterile care
vor urma vor fi mai dureroase şi mai jenante pentru unitatea Aliaţilor,
chiar presupunând că am putea cădca de acord cu propunerea
prietenului meu, domnul Molotov.”
„Eu nu cred, am continuat, că aceste propuneri merg destul de departe.
Dacă renunţăm la guvernul polonez de la Londra, atunci ambele părţi ar
trebui să pornească de la un nou început în termeni mai mult sau mai
puţin egali. Înainte ca guvernul Majestăţii Sale să înceteze să recunoască
guvernul de la Londra şi să acorde recunoaşterea unui alt guvern, el va
trebui să fie sigur că noul guvern reprezintă cu adevărat naţiunea
poloneză. Sunt de acord că acesta este doar un punct de vedere, întrucât
nu cunoaştem pe deplin faptele şi toate divergenţele noastre ar fi
înlăturate dacă în Polonia s-ar ţine alegeri libere, prin vot şi cu sufragiu
universal şi cu candidaturi libere. Dacă se face lucrul acesta, guvernul
960
Majestăţii Sale va saluta guvernul care iese în alegeri, fără să ţină seama
de guvernul de la Londra. Tocmai intervalul dinaintea alegerilor ne
provoacă atâta îngrijorare.”
Molotov a spus că discuţiile de la Moscova ar putea da unele rezultate
folositoare. Polonezii vor trebui să-şi spună cuvântul şi era foarte greu
să ne ocupăm de chestiune fără ei. Am fost de acord, dar am spus că era
atât de important ca această Conferinţă trebuie să se termine într-o notă
de înţelegere, încât trebuie să luptăm cu toţii să realizăm lucrul ăsta.
Stalin a reluat atunci plângerea mea că nu aveam informaţii şi nici
mijloacele de a le obţine.
„Am unele” am replicat eu.
„Nu sunt în concordanţă cu ale mele” a răspuns el şi a început un
discurs în care ne asigura că guvernul de la Lublin era de fapt foarte
popular, mai ales Beirut şi alţii. Ei nu au părăsit ţara în timpul ocupaţiei
germane ci au trăit tot timpul în Varşovia şi provin din mişcarea din
ilegalitate. El nu credea că erau nişte genii. S-ar putea ca guvernul de la
Londra să aibă oameni mai inteligenţi, dar nu erau simpatizaţi în
Polonia, pentru că nu au fost văzuţi acolo când populaţia suferea sub
ocupaţia hitleristă. Populaţia a văzut pe străzi pe membrii guvernului
provizoriu, dar întrebau unde sunt polonezii de la Londra. Acest lucru a
subminat prestigiul guvernului de la Londra şi acesta era motivul pentru
care guvernul provizoriu, deşi nu era format din oameni de vază, se
bucura de o mare popularitate.
Toate acestea, a spus el, nu puteau fi ignorate dacă voiam să înţelegem
sentimentele poporului polonez. Mă temusem că Conferinţa se va
încheia fără să ajungem la o înţelegere. Ce era de făcut? Diferitele
guverne aveau informaţii diferite şi trăgeau din ele concluzii diferite.
Poate că primul lucru era să-i adunăm pe polonezi din diversele tabere
şi să auzim ce aveau de spus. Se apropia ziua când se puteau ţine alegeri.
Până atunci, trebuia să avem de-a face cu guvernul provizoriu, aşa cum
am avut de-a face cu guvernul generalului de Gaulle în Franţa, care de
asemeni nu era ales. El nu ştia dacă Bierut sau generalul de Gaulle se
bucura de o autoritate mai mare, dar a fost posibil să se încheie un tratat
cu generalul de Gaulle, aşa încât, de ce nu putem face acelaşi lucru cu un
guvern polonez lărgit, care nu ar fi mai puţin democratic? Dacă tratăm
problema fără prejudecată, am putea găsi un teren comun. Situaţia nu
era chiar atât de tragică precum credeam eu şi chestiunea ar putea fi
961
rezolvată dacă nu se dădea prea mare importanţă problemelor

secundare şi dacă ne concentrăm asupra celor esenţiale.
Preşedintele a întrebat: „Cât de curând ar fi posibil să se ţină alegeri?”
„într-o lună, a replicat Stalin, dacă nu intervine o catastrofă pe front,
ceea ce este imposibil…”
Am fost de acord că lucrul acesta ne-ar linişti minţile şi am putea
sprijini din toată inima un guvern liber ales, care le-ar întrece pe toate
celelalte, dar nu trebuie să cerem nimic care ar împicdica operaţiunile
militare. Acestea erau ţelul suprem. Dacă totuşi voinţa poporului
polonez ar putea fi exprimată în timp atât de scurt, sau chiar şi peste
două luni, situaţia ar fi cu totul diferită şi nimeni au i s-ar putea opune.
***
Când ne-am adunat, la ora patru în după-amiaza de 9 februarie,

Molotov a propus o nouă formulă, şi anume ca guvernul de la Lublin să
fie „reorganizat adică opusul „lărgirii” pe o bază mai largă democratică,
prin includerea unor conducători democraţi din interiorul Poloniei,
precum şi dintre cei care trăiesc în străinătate.” El şi ambasadorii
britanic şi american se vor consulta la Moscova în legătură cu modul de
a face lucrul ăsta. Odată „reorganizat”, guvernului de la Lublin i se va
cere să ţină alegeri libere cât mai curând posibil şi atunci vom
recunoaşte orice guvern care va ieşi.
Acesta era un considerabil pas înainte, şi am spus-o, dar am considerat
de datoria mea să trag un semnal de alarmă general. Aceasta va fi
penultima noastră întâlnire*. Era o atmosferă de înţelegere; dar era şi o
dorinţă de a pune piciorul în. Şa şi a pleca. Am declarat că nu ne puteam
permite să lăsăm ca aceste probleme importante să fie tratate în grabă
iar fructele Conferinţei să se piardă pentru lipsa a încă douăzeci şi patru
de ore. Era în perspectivă un mare câştig şi decizia nu trebuia să fie
grăbită. Acestea s-ar putea număra printre cele mai importante zile din
viaţa noastră.
Domnul Roosevelt a declarat că acum diferenţele între noi şi ruşi sunt
în mare parte o chestiune de exprimare, dar atât el cât şi eu doream ca
alegerile să fie cu adevărat corecte şi libere. I-am spus lui Stalin că noi
aveam un mare dezavantaj pentru că ştiam atât de puţin despre ce se
întâmplă în interiorul Poloniei şi că trebuia totuşi să luăm decizii de
mare răspundere. Ştiam de exemplu că existau sentimente amare în
962
rândul polonezilor şi mi s-a relatat că guvernul de la Lublin a spus în

mod deschis că va judeca pe toţi membrii Armatei interne poloneze şi
mişcarea din ilegalitate ca pe nişte trădători. Desigur că eu pun pe
primul plan securitatea Armatei Roşii, dar îl rugam pe Stalin să se
gândească la dificultatea noastră. Guvernul britanic nu putea şti ce se
întâmplă în Polonia decât lansând cu paraşuta oameni curajoşi şi
scoţând afară oameni din mişcarea din ilegalitate. Nu aveam alte
mijloace de a ne informa şi nu ne plăcea să obţinem informaţiile în
modul acesta. Se putea remedia acest lucru fără să fie tulburată
mişcarea trupelor sovietice? Pot fi acordate unele facilităţi britanicilor
(şi fără îndoială şi Statelor Unite) ca să vadă cum se rezolvă aceste
certuri între polonezi? Tito spusese că, atunci când vor avea loc alegeri
în Iugoslavia, el nu va obiecta ca să fie prezenţi observatori ruşi,
britanici şi americani, care să informeze lumea cu imparţialitate că
acestea s-au ţinut corect. Cât priveşte Grecia, Guvernul Majestăţii Sale va
saluta observatori americani, ruşi şi britanici, care să se asigure că
alegerile erau conduse aşa cum vrea poporul. Acelaşi lucru se aplică şi
Italiei – observatori ruşi, americani şi britanici trebuie să fie prezenţi,
pentru a asigura lumea că totul a fost făcut în mod corect. Este imposibil,
am spus, să se exagereze importanţa de a ţine alegeri corecte. De
exemplu, ar putea Mikolajezyk să se întoarcă în Polonia şi să-şi
organizeze partidul său pentru alegeri?
„Asta trebuie analizat de ambasadori şi de domnul Molotov când se vor
întâlni cu polonezii”, a spus Stalin.
Eu am replicat: „Trebuie să pot spune Camerei Comunelor că alegerile
vor fi libere şi că vor exista garanţii efective că se ţin liber şi corect”.
Stalin a subliniat că Mikolajezyk aparţine Partidului Ţărănesc care,
nefiind un partid fascist, putea lua parte la alegeri şi sp prezinte
candidaţi. Am spus că toate astea ar fi şi mai sigure dacă Partidul
Ţărănesc ar fi deja reprezentat în guvernul polonez, iar Stalin a fost de
acord că unul dintre reprezentanţii lor ar trebui inclus. Am adăugat că
sper că nimic din ce am spus nu a ofensat, pentru că nimic nu a fost mai
departe de inima mea decât asta.
„Va trebui să ascultăm ce au de zis polonezii”, a răspuns el. Am explicat
că voiam să trec prin Parlament chestiunea frontierelor de est şi
credeam că aceasta se poate realiza dacă Parlamentul va fi satisfăcut că
polonezii au putut să decidă ei înşişi ce voiau.
963
„Printre ei sunt câţiva oameni foarte buni, a replicat el. Sunt buni
luptători şi au avut câţiva valoroşi oameni de ştiinţă şi muzicieni, dar
sunt foarte certăreţi”
„Tot ce vreau, am zis eu, este ca toate părţile să fie ascultate corect.”
„Alegerile, a spus preşedintele, trebuie să fie necriticabile, ca soţia lui
Cezar. Vreau nişte asigurări pe care să le dau lumii şi vreau ca nimeni să
nu pună sub semnul întrebării corectitudinea lor. E mai curând o
chestiune de bună politică decât de principiu.”
Domnul Stettinius a sugerat să avem un angajament scris ca cei trei
ambasadori de la Varşovia să observe şi să raporteze că alegerile au fost
cu adevărat Ibere şi nefalsificate. „Mi-e teamă, a spus Molotov, că, dacă
facem lucrul ăsta, polonezii vor avea sentimentul că nu avem încredere
în ei. Mai bine să discutăm asta cu ei.”
Nu eram mulţumit cu asta şi am hotărât să ridic chestiunea mai târziu,
cu Stalin. Ocazia s-a ivit a doua zi, când domnul Eden şi cu mine am avut
o convorbire particulară cu el şi cu Molotov la Vila Iusupov. Am explicat
din nou cât de dificil era pentru noi să nu avem un reprezentant în
Polonia care să ne informeze ce se întâmplă. Alternativele erau fie să
avem un ambasador cu funcţionare de ambasadă, fie corespondenţi de
presă. Aceştia din urmă erau mai puţin de dorit, dar am subliniat că voi
fi întrebat în Parlament despre guvernul de la Lublin şi despre alegeri şi
eu trebuia să pot spune că ştiu ce se întâmplă acolo.
„După ce noul guvern va fi recunoscut, va fi posibil să trimiteţi un
ambasador la Varşovia” a răspuns Stalin. „Va fi liber să umble prin ţară?”
„Cât priveşte Armata Roşie, aceasta, nu se va amesteca în mişcările lui
şi promit să dau instrucţiunile necesare, dar cu guvernul polonez va
trebui să vă faceţi propriile aranjamente.”
Atunci, am căzut de acord să adăugăm următoarele la declaraţia
noastră:
Ca o consecinţă a celor de mai sus, recunoaşterea va implica un schimb
de ambasadori, pe baza rapoartelor cărora guvernele respective să fie
informate despre situaţia din Polonia.
Asta este tot ce am putut obţine.
Duminică 11 februarie era ultima zi a vizitei noastre în Crimeea. Ca de
obicei, la asemenea întâlniri, multe chestiuni grave au rămas
nerezolvate. Declaraţia poloneză exprima în termeni generali o politică
ce, dacă era realizată cu loialitate şi bună-credinţă, putea într-adevăr să
servească scopul legat de tratatul general de pace. Prşedintele era
964
dornic să plece acasă şi în drum să facă o vizită în Egipt, unde putea

discuta problemele Orientului Mijlociu cu diverşi potentaţi. Stalin şi cu
mine am luat prânzul cu el în fosta sală de biliard a ţarului, din palatul
Livadia. În timpul mesei, am semnat documentele finale şi comunicatele
oficiale. Totul depindea acum de spiritul în care erau duse la îndeplinire.
***
Aşteptasem cu mare nerăbdare călătoria pe mare, prin Dardanele spre

Malta, dar am simţit că era de datoria mea să fac o călătorie la Atena ca
să analizez scena greacă, după recentele tuâburări. În consecinţă, pe 14
februarie devreme, am plecat cu maşina spre Saki, unde ne aştepta
avionul nostru. Am zburat fără incident la Atena, făcând un ocol peste
insula Skyros, ca să trecem deasupra mormântului lui Rupert Brooke, şi
am fost primiţi la aeroport de ambasadorul britanic, domnul Leper, şi de
generalul Scobie. Doar cu şapte săptămâni înainte, lăsasem capitala
greacă sfâşiată de lupte de stradă. Acum am circulat prin ea într-o
maşină deschisă şi un şir subţire de soldaţi greci cu fustanelă ţineau la
distanţă o mulţime de oameni care strigau cu entuziasm, pe aceleaşi
străzi unde au murit sute de bărbaţi în zilele de Crăciun, când văzusem
ultima oară oraşul. În seara aceea, o mare mulţime, de circa cincizeci de
mii de oameni, se adunase în Piaţa Constituţiei. Lumina înserării era
minunată aşa cum cădea pe aceste scene clasice. N-am avut timp să
pregătesc un discurs. Serviciile noastre de securitate au considerat
important să sosim fără să anunţăm cu mult înainte. Le-am adresat o
scurtă alocuţiune. În seara aceea, am luat cina la ambasada noastră
zgâriată de gloanţe, iar în primele ore ale zilei de 15 februarie, am plecat
cu avionul meu. Târziu în acea diminaţă, vasul american Quincy a intrat
în portul Alexandria şi, la puţin timp înainte de amiază, m-am urcat la
bord pentru ce avea să fie ultima mea convorbire cu preşedintele. Ne-
am adunat după aceea în cabina lui pentru un prânz neoficial, în familie.
Eu eram însoţit de Sarah şi Randolph, iar fiica domnului Roosevelt,
doamna Boettiger, ni s-a alăturat, împreună cu Harry Hopkins şi cu
domnul Winant. Preşedintele părea placid şi fragil. Am simţit că avea un
contact slab cu viaţa. Nu aveam să-l mai văd. Ne-am luat rămas bun cu
afecţiune. În după-amiaza aceea, grupul preşedintelui a plecat spre casă.
La 19 februarie, am zburat înapoi în Anglia. La Northolt era ceaţă, iar
avionul nostru a fost îndrumat spre Lyneham. Am mers până la Londra
965
cu maşina, oprindu-mă la Reading ca să o iau pe soţia mea, care venise

să mă întâmpine.
În 27 februarie la amiază, am cerut Camerei Comunelor să aprobe
rezultatele conferinţei din Crimeea. Reacţia generală a fost de sprijin
total faţă de atitudinea pe care o luasem. Erau totuşi sentimente morale
puternice în legătură cu obligaţiile noastre faţă de polonezi, care
suferiseră atât de mult de pe urma germanilor şi în favoarea cărora am
intrat în război ca ultim mijloc de a-i ajuta. Un grup de circa treizeci de
membri au avut sentimente atât de puternice în această chestiune, încât
au vorbit împotriva moţiunii introduse de mine. Exista un sentiment de
îngrijorare că va trebui să facem faţă subjugării unei naţiuni eroice.
Domnul Eden m-a sprijinit. A doua zi, la vot, am avut o majoritate
covârşitoare, dar douăzeci şi cinci de membri, majoritatea lor
conservatori, au votat împotriva guvernului, iar în plus, unsprezece
membri ai guvernului s-au abţinut.
Nu este permis celor însărcinaţi să se ocupe cu evenimentele în timp
de război sau de criză să se rezume la declararea principiilor largi,
generale, cu care sunt de acord oamenii cumsecade. Ei trebuie să ia
decizii clare de pe o zi pe alta. Trebuie să adopte poziţii care trebuie
menţinute solid; altfel cum poate fi menţinută orice combinaţie de
acţiune? E uşor, după ce germanii au fost bătuţi, să-i condamni pe cei
care au făcut tot ce-au putut ca să sprijine efortul militar rus şi să
menţină un contact armonios cu marele nostru Aliat care a suferit atât
de îngrozitor. Ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi certat cu Rusia, în timp
ce germanii mai aveau două jsau trei sute de divizii pe frontul de luptă?
Presupunerile noastre pline de speranţă aveau să fie curând înşelate.
Totuşi, ele erau singurele posibile la vremea aceea.
Capitolul XXIV
TRECEREA RINULUI
În ciuda înfrângerii lor în Ardeni, germanii au decis să dea lupta la vest

de Rin, în loc să se retragă peste el ca să obţină un spaţiu vital, aşa că, în
toată luna februarie şi cea mai mare parte din martie, feldmareşalul
Montgomery a condus o luptă lungă şi susţinută în nord. Fortificaţiile
erau foarte puternice şi apărate cu încăpăţânare, terenul era plin de apă
şi atât Rinul cât şi Meuse ieşiseră din albiile lor. Germanii au spart
966
valvele marilor baraje de pe râul Roer şi acesta a devenit de netrecut

până la sfârşitul lui februarie, dar la 10 martie, optsprezece divizii
germane erau aruncate dincolo de Rin. Mai departe spre sud, generalul
Bradley curăţase întreaga întindere de peste o sută de kilometri între
Düsseldorf şi Koblenz, într-o scurtă şi rapidă campanie. În data de 7, o
şansă a fost acceptată cu îndrăzneală. Divizia a 9-a blindată din Armata
întâia americană a găsit podul de cale ferată de la Remagen parţial
distrus, dar încă folosibil. Ei şi-au aruncat imediat avangarda peste el,
alte trupe i-au urmat repede şi, curând, patru divizii erau pe malul
îndepărtat, creându-se astfel un cap de pod adânc de câţiva kilometri.
Aceasta nu făcea parte din planul lui Eisenhower, dar s-a dovedit un
excelent adjuvant, iar germanii au trebuit să trimită forţe considerabile
din nord ca să-i ţină în loc pe americani. Palton a respins şi a distrus
înaintarea inamicului în jurul localităţii Trier. Apărătorii renumitei şi
temutei Linii Siegfried erau înconjuraţi şi, în câteva zile, orice rezistenţă
organizată s-a terminat. Ca un produs colateral al victoriei, Divizia a 5-a
americană a făcut o trecere nepremeditată a Rinului, la douăzeci de
kilometri sud de Mainz, care s-a extins curând într-un cap de pod adânc,
îndreptat spre Frankfurt.
Astfel s-a terminat ultima mare rezistenţă germană în vest. Şase
săptămâni de lupte succesive de-a lungul unui front de aproape patru
sute de kilometri, mânase inamicul dincolo de Rin, cu pierderi de
neînlocuit în oameni şi material.
Forţele Aeriene Aliate au jucat un rol de supremă importanţă. Atacuri
constante ale Forţelor Aeriene Tactice au agravat înfrângerea şi au
dezorganizat şi ne-au eliberat de Luftwaffe, care şi aşa erau împuţinate.
Frecventele patrulări asupra aerodromurilor, cu noile avioane de luptă
cu reacţie ale inamicului, au minimalizat o ameninţare care ne-a
provocat îngrijorare. Raidurile continui ale bombardierelor noastre
grele, reduseseră producţia de petrol a Germaniei la un punct critic, au
distrus multe dintre aerodromurile lor şi au deteriorat greu fabricile şi
sistemul de transport, aducându-le aproape de nemişcare.
***
Eu am dorit să fiu cu armatele noastre când trec Rinul, iar Montgomery

mi-a spus că sunt bine venit. Luându-l cu mine doar pe secreatarul meu,
Jock Colville, şi pe „Tommy” *, am zburat la 23 martie cu Dakota, de la
967
Northolt la cartierul general britanic de lângă Venlo. Comandantul şef

m-a condus la caravana în care locuia şi cu care se mişca. M-am aflat în
confortabila căsuţă pe roate, pe care o mai folosisem şi altă dată. Am
cinat la ora şapte şi, o oră mai târziu, am plecat cu mare punctualitate la
furgonul cu hartă a lui Montgomery. Aici erau întinse toate hărţile,
menţinute la curent, oră de oră, de un grup de ofiţeri selectat. Întregul
plan de desfăşurare şi atac era uşor de înţeles. Urma să forţăm o trecere
peste râu în zece puncte, pe un front de treizeci de kilometri, de la
Rheinsberg la Rees. Se foloseau toate resursele noastre. Optzeci de mii
de oameni, avangarda unor armate de un milion, urmau să fie aruncaţi
înainte. Mase de bărci şi pontoane aşteptau pregătite. Pe partea
îndepărtată, erau germanii, în tranşee şi organizaţi cu toată puterea de
foc modernă.
Tot ceea ce văzusem sau studiasem în război, sau citisem, mă făcea să
mă îndoiesc că un râu putea fi o barieră bună de apărare împotriva unor
forţe superioare. În cartea lui Hamicy, Operaţiuni de război, la care mă
tot gândisem de la zilele de la Sandhurst, el argumentează că un râu care
merge paralel cu linia de înaintare este un lucru mult mai periculos
decât unul care este direct de-a curmezişul ei şi ilustrează teoria cu
minunata campanie a lui Napoleon din 1814. De aecea, aveam speranţe
bune cu privire la bătălie, chiar înainte* ca feldmareşalul să-mi explice
planul. În plus, noi aveam acum avantajul superiorităţii în văzduh.
Episodul pe care comandantul şef dorea în mod deosebit să-l văd, era
lansarea a doua zi dimineaţă a două divizii aeropurtate, cuprinzând 14
000 de oameni, cu artilerie şi multe alte echipamente ofensive, în
spatele liniilor inamicului, în consecinţă, ne-am dus toţi la culcare
înainte de ora zece.
Onoarea de a conduce atacul a revenit diviziilor noastre, a 51-a şi a 15-
a, şi diviziilor americane a 30- a şi a 79-a. Patru batalioane din divizia a
51-a au fost primele care au pornit şi, câteva minute mai târziu, au ajuns
în partea îndepărtată. Toată noaptea, diviziile atacante au trecut
dincolo, întâmpinând la început o mică rezistenţă, întrucât malul în sine
era uşor apărat. În zori, capete de pod, mici deocamdată, erau ţinute
ferm, iar comandourile erau deja în luptă la Wesel.
Dimineaţa, Montgomery aranjase ca eu să fiu martor, de pe un vârf de
deal, la marea lansare din avion. Era deja plină zi, înainte ca zumzetul şi
uruitul intens al roiurilor de avioane să se rostogolească peste noi. După
aceea, în decurs de o jumătate de oră, peste 2000 de avioane au trecut în
968
formaţii pe deasupra capului. Punctul meu de observaţie fusese bine

ales. Lumina era destul de limpede ca să permită vizibilitatea până acolo
unde avea loc lansarea peste inamic. Avioanele dispăreau din vedere,
apoi aproape imediat reveneau spre noi, la un nivel diferit. Paraşutiştii
erau invizibili, chiar şi cu cel mai bun binoclu de câmp. Dar acum era un
dublu murmur şi huruit, al întăririlor care soseau şi al celor care
dăduseră atacul şi se întorccau. Curând, am văzut cu un sentiment de
tragedie, câte două trei avioane care se întorceau avariate sau chiar în
flăcări. În tot acest timp, mici fărâme pluteau în aer, venind spre sol.
Imaginaţia bazată pe multă experienţă îmi spunea o poveste dură şi
dureroasă. Se părea totuşi că nouăsprezece din douăzeci de avioane care
au plecat se întorceau în bună stare, îndeplinindu-şi misiunea. Lucrul a
fost confirmat de ce am auzit o oră mai târziu, când ne-am întors la
cartierul general.
Asaltul era acum în desfăşurare pe întregul front şi am fost condus cu
maşina un tur lung, de la un punct la altul şi la cartierele generale ale
diverselor corpuri de armată. Lucrurile au mers bine toată ziua aceea.
Cele patru divizii de asalt trecuseră cu bine şi stabiliseră capete de pod
adânci de cinci mii de metri. Diviziile de aeropurtate înaintau în forţă,
iar operaţiunile noastre aeriene avuseseră mare succes. Lovitura
Forţelor Aeriene Aliate, asemănătoare doar cu cea din Ziua debarcării în
Normandia, a inclus nu doar forţa aeriană strategică din Britania ci şi
bombardiere grele din Italia, care făceau pătrunderi adânci în Germania.
Ia 8 p.m., ne-am întors la hărţi şi acum am avut o ocazie excelentă să
văd metoda lui Montgomery de a conduce o bătălie pe această scară
gigantică. Timp de două ore s-a prezentat o succesiune de tineri ofiţeri,
cam la rang de maiori. Fiecare se întorcea din alt sector al frontului. Ei
erau reprezentanţii personali şi direcţi ai comandantului şef şi puteau să
se ducă oriunde, să vadă orice şi să pună întrebările pe care le doreau
oricărui comandant. Cum ci, la rândul lor, îşi dădeau raportul şi erau
chestionaţi amănunţit de şefut lor, întreaga poveste a bătăliei din ziua
respectivă se desfăşura în faţa mea. Aceasta îi dădea lui Monty o relatare
completă a celor întâmplate, făcută de oameni foarte competenţi pe care
îi cunoştea bine şi pe ai căror ochi avea încredere. Îi asigura un control
asupra rapoartelor diverselor cartiere generale şi ale comandanţilor,
toate fiind deja cântărite şi sortate de generalul de Guingand, şeful lui de
Stat Major, şi cunoscute de Montgomery. Prin acest proces, el putea să-şi
formeze o imagine mai vie, directă şi uneori mai corectă. Ofiţerii îşi
969
asumau riscuri mari, iar din cei şapte sau opt pe care i-am ascultat în
noaptea aceea şi în următoarele, doi au fost ucişi în următoarele câteva
săptămâni. Eu consideram sistemul admirabil şi, într-adevăr, unicul
mod în care un comandant şef modern putea vedea şi în acelaşi timp
înţelege ce se întâmpla în fiecare parte a frontului. După ce s-a terminat
acest proces, Montgomery i-a dat o serie de îndrumări lui de Guingand,
care au fost transformate imediat în acţiune de maşina Statului Major. Şi
aşa ne-am dus la culcare.
***
A doua zi, 25 martie, ne-am dus să ne întâlnim cu Eisenhower. Pe

drum, i-am spus lui Montgomery că sistemul lui semăna cu al lui
Mariborough şi cu modul de a conduce lupta din secolul al
optsprezecelea, când comandantul şef acţiona prin generalii săi. Pe
atunci, comandantul şef şedea pe cal şi conducea cu vorba, din gură-n
gură, o luptă pe un front de opt-zece kilometri şi care se termina într-o
zi, hotărând soarta unor mari naţiuni, uneori pe timp de ani sau pentru
generaţii întregi. Pentru a-şi impune voinţa, el avea patru sau cinci
generali de corp de armată în diferite puncte ale frontului, care îi ştiau
punctul de vedere şi erau preocupaţi de aplicarca planului lui. Aceşti
ofiţeri nu comandau trupe şi aveau misiunea de purtători de cuvânt şi
reprezentanţi ai comandantului suprem. În timpurile moderne,
generalul trebuie să şadă în biroul lui şi să conducă o bătălie care se
întinde pe un front de zece ori mai mare şi care durează adesea o
săptămână sau chiar zece zile. În aceste condiţii schimbate, metoda lui
Montgomery, a martorilor oculari personali, care erau trataţi cu cea mai
mare consideraţie de către comandanţii de toate gradele de pe linia
frontului, era o actualizare interesantă, deşi parţială, a vremurilor vechi.
Ne-am întâlnit cu Eisenhower înainte de amiază. Aici erau adunaţi un
număr de generali. După diverse discuţii, am luat un prânz scurt, în
cursul căruia Eisenhower a spus că, la vreo cincisprezece kilometri, era
o casă pe partea noastră a Rinului pe care americanii o înconjuraseră cu
saci de nisip şi de unde exista o perspectivă bună spre râu şi spre malul
opus. El a propus să o vizităm şi ne-a condus el înşuşi acolo. Rinul – aici
lat de vreo patru sute de metri – curgea la picioarele noastre. În partea
inamicului, era o întindere netedă plată, de pajişte. Ofiţerii ne-au spus
că, din câte ştiu, malul opus nu era ocupat şi noi ne-am uitat la el şi ne-
970
am minunat un timp. Cu precauţie am fost conduşi în clădire. Apoi,

Comandantul suprem a trebuit să plece la alte treburi şi Montgomery şi
cu mine eram gata să-i urmăm exemplul, când am văzut o mică
ambarcaţiune ce venea aproape, ca să acosteze. I-am spus lui
Montgomery: „De ce nu trecem să aruncăm o privire în partea cealaltă?!
4 Spre surprinderea mea, el a răspuns: „De ce nu?” După ce a făcut nişte
cercetări, am pornit să trecem râul cu trei sau patru comandanţi
americani şi o jumătate de duzină de oameni înarmaţi. Am debarcat pe
malul german, pe un soare strălucitor şi într-o linişte perfectă şi ne-am
plimbat vreo jumătate de oră sau aşa ceva, nederanjaţi.
Când ne-am întors, Montgomery i-a spus căpitanului şalupei: „Am
putea merge în jos pe râu spre Wesel, unde se întâmplă ceva?” Căpitanul
a răspuns că este un lanţ peste râu, la un kilometru mai jos, care are
rolul să nu permită minelor plutitoare să intervină în operaţiunile
noastre şi că mai multe dintre acestea ar putea fi prinse în acest lanţ.
Montgomery a făcut presiuni, dar apoi a fost convins că riscul era prea
mare. Când am debarcai, el mi-a spus: „Să mergem jos la podul de cale
ferată de la Wesel, unde putem vedea ce se întâmplă la fata locului”. Aşa
că ne-am urcat în maşină şi, însoţiţi de americani, care erau încântaţi de
această perspectivă, ne-am dus la podul mare de cale ferată cu laturi de
fier, care era rupt la mijloc, dar a cărui fierărie întortocheată oferea
locuri bune de cocoţat. Germanii răspundeau tirului nostru, iar obuzele
lor goale cădeau în salve de câte patru, cam la un kilometru şi jumătate
depărtare. Imediat, acestea s-au mai apropiat. Apoi, o salvă ne-a trecut
pe deasupra capului şi a căzut în apă pe partea noastră a podului.
Obuzele păreau că explodează la impactul cu fundul şi ridicau mari
arteziene de stropi, aim la o sută de metri mai departe. Apoi, mai multe
obuze au căzut printre maşinile care erau ascunse nu departe în spatele
nostru, aşa că s-a decis că trebuie să plecăm. M-am dat jos şi m-am
alăturat gazdei mele aventuroase, în călătoria de două ore cu maşina,
înapoi la Cartierul general.
***
În următoarele câteva zile, am continuat să câştigăm teren şi, la

sfârşitul lunii, aveam o trambulină la est de Rin, de pe care să lansăm
operaţiuni majore, adânc în nordul Germaniei. În sud, armatele
americane, deşi nu întâmpinau o opoziţie atât de puternică, făcuseră
971
progrese uimitoare. Cele două capete de pod, care erau răsplata

îndrăznelii lor, erau întărite şi lărgite zilnic şi se realizaseră mai multe
treceri la sud de Koblenz şi la Worms. La 29 martie, Armata a Treia
americană era la Frankfurt. Regiunea Ruhr şi cei 325 000 de apărători ai
ei erau în încercuire. Frontul de vest al Germanici se prăbuşise.
Acum se ridica problema: Unde trebuia să mergem după asta? Circulau
tot felul de zvonuri despre planurile viitoare ale lui Hitler. Părea posibil
ca, după pierderea Berlinului şi a nordului Germaniei, să se retragă în
partea muntoasă şi împădurită din sudul Germaniei şi să se străduiască
să prelungească lupta acolo. Strania rezistenţă pe care o opunea la
Budapesta şi re (increa armatei lui Kesselring în Italia atâta timp, părea
în armonic cu o asemenea intenţie… Deşi nimic nu putea fi sigur,
concluzia generală a şefilor noştri de Stat Major era că o campanie
germană prelungită, sau chiar o gherilă în munţi, era improbabilă pe o
scară mare. Posibilitatea aceasta a fost deci lăsată în umbră de noi, ceea
ce s-a dovedit a îi corect. Pe această bază, am întrebat despre strategia
înaintării armatelor anglo-americanc prevăzută de Cartierele generale
Aliate.
„Eu propun, a telegrafiat generalul Eisenhower, să mergem spre est ca
să facem joncţiunea cu ruşii, sau să atingem linia generală de la Elba. În
funcţie de intenţiile ruşilor, axa Kassel-Leipzig este cea mai bună pentru
înaintare, pentru că va asigura ocuparea acelei regiuni industriale
importante, în care se pare că se mută ministerele germane; asta ar rupe
forţele germane aproximativ în două şi nu ne va implica în trecerea
Elbei. Aceasta are drept scop despărţirea şi distrugerea unei părţi
importante a forţelor inamice rămase în vest.
Aceasta ar fi principala mea lovitură şi cum este clar că nu va fi nevoie
de concentrarea întregului nostru efort, sunt pregătit să-mi îndrept
toate forţele spre asigurarea succesului…
Odată ce va fi asigurat succesul principalei lovituri, propun să acţionez
pentru curăţirea porturilor din nord, ceea ce în cazul portului Kiel, va
însemna forţarea Elbei. Montgomery va răspunde de aceste sarcini şi
propun să-i sporim forţele, dacă va fi necesar, pentru realizarea
scopului”.
Cam în acciaşi timp am aflat că Eisenhower şi-a anunţat politica sa într-
o telegramă directă adresată lui Stalin la 28 martie, în care propunea că,
după ce va izola regiunea Ruhr, să dea principala lovitură de-a lungul
axei Hrfurt-Leipzig-Dresda, care, făcând joncţiunea cu ruşii, ar tăia în
972
două forţele germane rămase. O a doua înaintare urma să fie prin

Regensburg spre Linz, unde se aştepta de asemeni să-i întâlnească pe
ruşi şi asta i-ar împiedica „pe germani să-şi consolideze rezistenţa în
reduta din sudul Germaniei”. Stalin a fost imediat de acord. A spus că
propunerea „coincide în întregime cu planul înaltului Comandament
Sovietic”. „Berlinul, a adăugat el, şi-a pierdut importanţa strategică
anterioară. Înaltul Comandament sovietic plănuieşte deci să aloce doar
forţe sccundare în direcţia Berlinului.” Această declaraţie nu a fost
susţinută de evenimente.
Acest lucru mi s-a părut atât de important, încât am trimis o telegramă
personală preşedintelui:
„… Este clar, lăsând la o parte orice impediment şi îndepărtând orice
diversiune, că armatele Aliate din nord şi centru ar trebui acum să
înainteze cu cea mai mare viteză spre Elba. Până acum, axa înaintării a
fost orientată spre Berlin. Generalul Eisenhower, în aprecierea lui
privind rezistenţa inamicului, căreia îi acord cea mai mare importanţă,
vrea acum să schimbe axa înaintării mai spre sud şi să lovească «pre
Leipzig, poate chiar în sud până la Dresda… Eu afirm sincer că Berlinul
continuă să aibă o deosebită importanţă strategică. Nimic nu va exercita
un efect psihologic de disperare mai mare în rândul tuturor forţelor
germane de rezistenţă decât căderea Berlinului. Pentru poporul german,
ar fi semnalul suprem al înfrângerii. Pe de altă parte, dacă este lăsat în
pace să reziste printre ruine unui asediu al ruşilor şi atât timp cât
steagul german flutură acolo, va reînvia rezistenţa tuturor germanilor
aflaţi sub arme.
Mai este şi un alt aspect pe care trebuie ca dumneata şi cu mine să-l
luăm în considerare. Armatele ruseşti vor trece fără îndoială peste toată
Austria şi vor intra în Vicna. Dacă vor lua şi Berlinul, nu vor avea oare
impresia nedreaptă că ei au adus contribuţii copleşitoare la victoria
noastră comună, iar asta nu-i va duce oare la o stare de spirit care să
ridice grave şi formidabile dificultăţi în viitor? De aceea, consider că, din
punct de vedere politic, ar trebui să mergem cât de mult posibil spre est în
Germania şi, dacă Berlinul va fi la îndemâna noastră, va trebui să-l luăm.
Acest lucru pare corect şi din punct de vedere militar.”
De fapt, deşi nu-mi dădeam seama, sănătatea preşedintelui era atât de
şubredă încât generalul Marshall era cel care trebuia să se ocupe cu
aceste grave chestiuni, iar şefii de Stat Major americani au răspuns că
planul lui Eisenhower apare în concordanţă cu strategia aprobată şi cu
973
directiva lui. HI desfăşura peste Rin, în nord, maximum de forţe care

puteau fi folosite. Efortul secundar, în sud, realiza un succes deosebit şi
era exploatat cât permitea aprovizionarea. Erau încrezători că acţiunea
Comandantului Suprem va obţine mai repede şi mai decisiv porturile şi
toate ceiclalte obiective menţionate de britanici, faţă de planul fixat de
ei.
Bătălia pentru Germania, spuneau ei, era într-un punct în care
comandantul de front putea judeca măsurile ce trebuiau luate. Să te
îndepărtezi în mod deliberat de exploatarea slăbiciunii inamicului nu
părea corect. Singurul obiectiv trebuia să fie victoria rapidă şi completă.
În timp ce recunoşteau că asemenea factori nu constituiau o preocupare
directă pentru Comandantul suprem, şefii de Stat Major al Statelor Unite
considerau bună concepţia strategică a acestuia.
Eisenhower însuşi m-a asigurat că nu a pierdut din vedere niciodată
marea importanţă a mişcării spre coasta de nord; „… deşi telegrama
dumitale a introdus o nouă idee privind importanţa politică a atingerii
din timp a unor obiective particulare, văd clar punctul dumitale de
vedere în această chestiune. Singura deosebire între sugestiile dumitale
şi planul meu est programarea în timp… Pentru a asigura succesul
fiecăruia dintre eforturile plănuite, mă concentrez mai întâi asupra
centrului, ca să cuceresc poziţiile de care am nevoie. După cum mi se
pare mie acum, următoarea mişcare va trebui să fie să-l pun pe
Montgomery să treacă Elba, întărit, dacă va fi necesar, de trupe
americane, şi să ajungă la o linie care să includă Lübeck şi coasta. Dacă
rezistenţa germană se va prăbuşi de acum înainte progresiv şi definitiv,
îţi dai seama că nu va exista decât o mică diferenţă în timp între
obţinerea poziţiei centrale şi traversarea Elbei. Pe de altă parte, dacă
rezistenţa are tendinţa să se întărească, îmi dau seama că este vital
necesar să mă concentrez asupra fiecărui efort şi să nu-mi permit să mă
dispersez, încercând să realizez toate aceste proiecte deodată. Natural
că, dacă într-un moment oarecare va apare brusc o prăbuşire undeva
de-a lungul frontului, noi vom alerga înainte, iar Lübeck şi Berlinul vor fi
incluse în ţintele noastre importante.”
„Mulţumesc din nou pentru foarte amabila telegramă, i-am răspuns
eu… Eu sunt totuşi, în continuare, mai preocupat de importanţa de a
intra în Berlin, acesta putând fi accesibil pentru noi ca urmare a
răspunsului de la Moscova către dumneata, care afirmă… că, «Berlinul
şi-a pierdut importanţa strategică anterioară». Acest lucru trebuie citit
974
în lumina celor menţionate despre aspectele politice. Consider că e

foarte important să facem joncţiunea cu ruşii cât mai departe posibil
spre est… Multe se pot întâmpla în vest, înaintea principalei ofensive a
lui Stalin.”
Am considerat de datoria mea să închei această corespondenţă între
prieteni, iar schimbările în planul principal, după cum i-am spus lui
Roosevelt în acea vreme, au fost mai mici decât am presupus la început,
dar trebuie să înregistrez convingerea mea că la Washington ar fi
trebuit să prevaleze puncte de vedere mai de perspectivă şi mai ample.
Când războiul dus de o coaliţie se apropie de sfârşit, aspectcic politice
capătă o mai mare importanţă. Este adevărat că gândirea americană
este dezinteresată de probleme care par să fie legate de achiziţii
teritoriale dar, când lupii sunt pe aproape, ciobanul trebuie să-şi
păzească turma, chiar dacă lui nu-i place carnea de oaie. În acel moment,
problemele în cauză nu parcau a fi de o importanţă capitală pentru şefii
de Stat Major ai Statelor Unite. Acestea erau desigur probleme
neobservate şi necunoscute publicului şi au fost toate imediat înecate şi
şterse de valul victoriei care se revărsa. Cu toate acestea, deşi nu vom
discuta acum despre asta, ele au jucat un rol dominant în destinul
Europei şi ar fi putut să ne răpească tuturor pacea de durată pentru care
am luptat atât de mult şi greu. Acum, putem vedea golul mortal care a
existat între scăderea forţei preşedintelui Roosevelt şi sporirea
capacităţii de înţelegere de către preşedintele Truman a vastei
probleme a lumii. În acest vid trist, un preşedinte nu putea acţiona, iar
celălalt nu ştia s-o facă. Nici şefii militari şi nici Departamentul de Stat
nu au primit îndrumarea de care aveau nevoie. Primii s-au rezumat la
sfera lor profesională; celălalt nu a înţeles chestiunile ce erau implicate.
Conducerea politică indispensabilă a lipsit în momentul în care era mai
necesară ca oricând. Statele Unite stăteau pe scena victoriei, stăpâne pe
soarta lumii, dar fără să aibă un obiectiv real şi coerent. Britania, deşi,
încă foarte puternică, nu putea acţiona singură în mod decisiv. În acest
stadiu, eu nu puteam decât să avertizez şi să argumentez. Astfel, acest
apogeu de aparent succes nemăsurat a fost pentru mine o perioadă
foarte nefericită. Mă mişcăm prin mulţimi care ovaţionau sau stăteam la
o masă împodobită cu felicitări şi binecuvântări din toate părţile Marii
Alianţe, având însă inima îndurerată şi mintea apăsată de prevestiri
rele.
975
Distrugerea puterii militare germane a adus cu ea o schimbare

fundamentală în relaţiile dintre Rusia comenistă şi democraţiile
occidentale. Pierduseră inamicul comun care era aproape unicul lucru
care îi lega. De aici încolo, imperialismul rus şi crezul comunist nu
vedeau şi nu fixau graniţe înaintării şi dominaţiei lor finale şi avea să
treacă mai mult de doi ani până ce aveau să fie confruntate din nou cu o
putere de voinţă egală. N-ar fi trebuit să relatez acum această poveste,
când totul este limpede ca lumina zilei, dacă nu aş fi ştiut-o şi simţit-o
încă de pe când totul era confuz, iar triumfiil nu făcea decât să
intensifice confuzia interioară a problemelor umane. Despre aceasta
trebuie să judece însuşi cititorul.
Capitolul XXV
CORTINA DE FIER
Pe măsură ce treceau săptămânile după Yalta, devenea clar că guvernul

sovietic nu făcea nimic ca să ducă la îndeplinire înţelegerea noastră
privind lărgirea guvernului polonez, în vederea includerii tuturor
partidelor poloneze şi a ambelor părţi. Molotov refuza cu perseverenţă
să-şi dea părerea despre polonezii pe care îi menţionam noi şi niciunul
dintre ei nu a avut permisiunea să vină măcar la o discuţie preliminară
la masa rotundă. El se oferise să ne permită să trimitem observatori în
Polonia şi a fost deconcertant de cât de gata şi iuţi am fost să acceptăm,
argumentând printre altele că acest lucru ar afecta prestigiul guvernului
provizoriu de la Lublin. În discuţiile de la Moscova nu s-a făcut niciun
progres. Timpul era de partea ruşilor şi a aderenţilor lor polonezi care
îşi întăreau strânsoarea asupra ţării prin tot felul de măsuri severe, pe
care observatorii din afară nu voiau să le vadă. Fiecare zi de amânare
era un câştig pentru aceste forţe dure.
Chiar în scara în care vorbeam în Camera Comunelor despre
rezultatele strădaniilor noastre de la Yalta, prima violare de către ruşi a
înţelegerii noastre, atât în spiritul cât şi în litera ei, a avut loc în
România. Mai eram încă legaţi cu toţii de declaraţia asupra Europei
eliberate, atât de recent semnată, ca să avem grijă ca, în ţările ocupate
de armatele Aliate, să aibă loc alegeri libere şi să fie instalate guverne
democrate. La 27 februarie, Vâşinski, care a apărut la Bucureşti fără să
anunţe cu o zi înainte, a cerut audienţă la regele Mihai şi a insistat ca el
976
să demită guvernul multipartid, care fusese format după acel coup d’état
regal din august 1944, care a dus la alungarea germanilor din România.
Tânărul monarh, susţinut de ministrul lui de Externe, Vişoianu, a
rezistat acestor cereri până a doua zi. Vâşinski a venit din nou şi,
respingând cererea regelui de a i se permite să se consulte cu şefii
partidelor politice, a bătut cu pumnul în masă şi a ţipat în vederea unei
acceptări imediate, după care a ieşit din cameră trântind uşa. În acelaşi
timp, tancuri şi trupe sovietice s-au desfăşurat pe străzile capitalei, iar la
6 martie a fost instalat un guvern numit de sovietici.
Eu am fost adânc tulburat de această veste, care avea să se dovedească
un model pentru ce avea să urmeze, dar noi am fost împiedicaţi să
protestăm, pentru că Eden şi cu mine, în vizita noastră din octombrie la
Moscova, am recunoscut că Rusia trebuie să aibă un rol predominant în
România şi Bulgaria, în timp ce noi aveam ascendentul în Grccia. Stalin
s-a ţinut foarte strict de înţelegere în timpul celor şase săptămâni de
luptă împotriva comuniştilor şi a E. L. A. Sului, în oraşul Atena, în ciuda
faptului că toate astea erau foarte neplăcute pentru el şi cei din jurul lui.
Pacea fusese acum reinstaurată şi, cu toate că în faţa noastră stăteau
multe dificultăţi, eu speram că, în câteva luni, vom putea ţine alegeri
libere, curate, preferabil sub supraveghere britanică, americană şi rusă,
iar apoi, pe baza voinţei indiscutabile a poporului grec, se va stabili o
constituţie şi un guvern.
Dar, în cele două ţări balcanice de la Marea Neagră, Stalin mergea acum
pe un cu totul alt drum, un drum absolut contrar oricăror idei
democratice. El a subscris pe hârtie la Principiile de la Yalta, iar acum
ele erau călcate în picioare în România. Dar dacă îl presam ptea mult, el
putea spune: „Eu nu m-am amestecat în acţiunea voastră din Grecia, de
ce nu-mi daţi acceaşi latitudine în România?” Nicio parte nu o putea
convinge pe cealaltă şi, având în vedere relaţiile mele personale cu
Stalin, eram sigur că ar fi o greşeală să încep o asemenea argumentare.
Am simţit totuşi că ar trebui să-i vorbim despre tulburarea noastră
pentru faptul că a instalat cu forţa un guvern comunist minoritar. Mă
temeam în special că aceasta va duce la o epurare nediscriminată a
românilor anticomunişti, care vor fi acuzaţi de fascism, cam pe linia
celor întâmplate în Bulgaria.
Între timp continua impasul în privinţa Poloniei. În luna martie, am
fost angajat într-o corespondenţă cu domnul Roosevelt, dar, deşi nu
aveam informaţii despre starea sănătăţii lui, aveam sentimentul că, în
977
afara unor sclipiri de curaj şi înţelegere, telegramele pe care mi le

trimitea nu erau redactate de el. Politica sovietică devenea tot mai clară
cu fiecare zi, ca şi controlul lor neînfrânat şi neobservat asupra Poloniei.
Ei au cerut ca Polonia să fie reprezentată la viitoare* Conferinţă a
Naţiunilor Unite de la San Francisco doar de guvernul de la Lublin.
Întrucât puterile occidentale nu au fost de acord, sovieticii au refuzat să-
l lase pe Molotov să participe. Acest lucru ameninţa să facă imposibil
orice progres sau chiar ţinerea Conferinţei de la San Francisco. Molotov
insista că la Yalta s-a vorbit doar de adăugarea altor câţiva polonezi la
administraţia existentă de marionete ruseşti şi că aceste marionete
trebuie consultate ele mai întâi. El şi-a menţinut dreptul de veto faţă de
Mikolajezyk, sau oricare alt polonez sugerat de noi şi pretindea că avea
prea puţine informaţii despre oamenii pe care îi propusesem de mult.
Era clar ca bună ziua că tactica lui era să lungească povestea, în timp ce
Comitetul de la Lublin îşi consolida puterea. Negocierile ambasadorilor
noştri nu ofereau promisiuni în privinţa unei rezolvări corecte în
Polonia. Ele nu însemnau decât că discuţiile vor rămâne pe o linie
moartă şi se vor epuiza în găsirea unor formule care nu stabilesc
chestiuni vitale.
Eu eram sigur că singurul mod de a-l opri pe Molotov era să-i trimit lui
Stalin un mesaj personal şi, în acest scop, am apelat la preşedinte, în
speranţa că am putea să ne adresăm împreună lui Stalin, la cel mai înalt
nivel. A urmat o corespondenţă destul de lungă între noi, dar în acest
moment critic, sănătatea şi puterea lui Roosevelt slăbiseră. În lunga mea
telegramă, credeam că-i vorbesc prietenului şi colegului meu de
încredere, aşa cum făcusem în toţi anii aceştia. Dar el nu mă mai auzea
pe deplin. Nu ştiam cât era de bolnav, altfel aş fi socotit că e o cruzime
să-l presez. Ajutoarele devotate ale preşedintelui erau dornice să
păstreze informaţiile despre starea lui doar în cercul lor închis, aşa că
diverse mâini redactau în combinare răspunsurile care nu erau de fapt
ale lui. Roosevelt, a cărui viaţă se scurgea, nu le putea da decât
îndrumări generale şi aprobare, lira un efort eroic. Tendinţa
Departamentului de Stat era, desigur, să evite definitivarea unor
probleme atâta timp cât preşedintele era fizic atât de fragil şi să lase
povara asupra ambasadorilor de la Moscova. Harry Hopkins, care ar fi
putut da un ajutor personal, era şi el serios bolnav şi era deseori absent
sau nu era invitat. Acestea au fost săptămâni costisitoare pentru toţi.
978
***
În tot acest timp, alte câteva schimburi amare şi importante au avut

lex: între guvernele britanic, american şi sovietic pe o problemă foarte
diferită. Înaintarea trupelor sovietice, victoriile lui Alexander în Italia,
eşecul contraofensivei germane din Ardeni şi atacul lui Eisenhower la
Rin i-au convins pe toţi, în afară de Hitler şi cei mai apropiaţi
colaboratori ai săi, că o capitulare era iminentă şi inevitabilă. Problema
era în faţa cui să capituleze. Germania nu mai putea duce război pe două
fronturi. Pacea cu sovicticii era evident imposibilă. Conducătorii
Germaniei erau prea familiarizaţi cu oprimarea totalitară, ca să invite
importul acesteia din răsărit. Rămâneau deci Aliaţii din apus. Oare nu
era posibil, argumentau ei, să ajungă la o înţelegere cu Marea Britanie şi
Statele Unite? Dacă s-ar putea face un armistiţiu în vest, ei şi-ar
concentra trupele împotriva înaintării sovieticilor. Dar Hitler era
încăpăţânat. Al Treilea Reich era terminat şi el avea să moară odată cu
acesta. Dar mai mulţi dintre acoliţii lui au încercat în secret să ia
legătură cu Aliaţii de limbă engleză. Toate aceste propuneri au fost
desigur respinse. Termenii noştri erau capitulare necondiţionată pe
toate fronturile. În acelaşi timp, comandanţii noştri de pe front erau
autorizaţi deplin să accepte capitulări pur militare ale forţelor inamice
care li se opuneau, iar o încercare de a aranja lucrul acesta în timp ce
luptau pe Rin a dus la un schimb aspru de cuvinte între ruşi şi
preşedinte, sprijinindu-l pe acesta.
În februarie, generalul Karl Wolff, comandantul SS din Italia, a intrat în
legătură, prin intermediari italieni, cu Serviciul Secret american din
Elveţia. S-a decis să se verifice persoanele implicate, iar legăturii i s-a
dat numele de cod „Cuvinte încrucişate”. La 8 martie, însuşi generalul
Wolff a apărut la Zürich şi s-a întâlnit cu Allen Dulles, şeful organizaţiei
americanc. Lui Wolff i s-a spus direct că nu poat fi vorba de negocicri şi,
dacă problema continuă, ar putea fi rezolvată doar pe baza capitulării
necondiţionate. Această informaţie a fost rapid transmisă la cartierul
general Aliat din Italia şi guvernelor britanic, american şi sovietic. La 15
martie, şefii de Stat Major britanic şi american de la Caserta au sosit în
Elveţia în secret şi, patru zile mai târziu, la 19 martie, s-a ţinut o nouă
întâlnire de explorare cu generalul Wolff.
Mi-am dat seama că guvernul sovietic ar putea fi bănuitor în legătură
cu o capitulare militară separată în sud, care ar permite armatelor
979
noastre ca, înfruntând doar o rezistenţă redusă, să înainteze spre Viena

şi mai departe, spre Elba sau Berlin. În plus, cum toate fronturile noastre
din jurul Germaniei erau parte a întregului război Aliat, ruşii ar fi, în
mod natural, afectaţi de orice s-ar face pe vreunul dintre ele. Dacă se
făcea vreun contact cu inamicul, oficial sau neoficial, trebuia să li se
spună din timp. Această regulă a fost urmată cu stricteţe. La 12 martie,
ambasadorul britanic la Moscova a informat guvernul sovietic despre
această legătură cu emisarii germani şi a spus că nu se va face nicio
contactare până nu se va primi răspunsul ruşilor. În nicio etapă nu a fost
vorba de a ascunde ceva de ruşi. Reprezentanţii Aliaţilor, aflaţi atunci în
Elveţia, au explorat chiar moduri de a introduce ilegal un ofiţer rus care
să li se alăture, dacă guvernul sovietic dorea să trimită pe cineva. Acest
lucru s-a dovedit totuşi nepracticabil şi ruşii au fost informaţi, la 13
martie, că dacă „Cuvinte încrucişate” se dovedeşte a fi de importanţă
serioasă, am saluta prezenţa unui reprezentant al lor la cartierul general
al lui Alexander. Trei zile mai târziu, Molotov l-a informat pe
ambasadorul britanic la Moscova că guvernul sovietic considera
atitudinea guvernului britanic „total inexplicabilă şi de neînţeles, de a nu
acorda facilităţi ruşilor să trimită un reprezentant la Berna”. O
comunicare asemănătoare a fost făcută ambasadorului american.
În 21, ambasadorul nostru la Moscova a fost instruit să informeze din
nou guvernul sovietic că singurul obiectiv al întâlnirilor este de a ne
asigura că germanii aveau autoritatea de a negocia o capitulare militară
şi de a invita delegaţi ruşi la cartierul general Aliat de la Caserta. El a
făcut asta. A doua zi, Molotov i-a înmânat un răspuns scris care conţinea
următoarele exprimări:
„La Berna, în spatele Uniunii Sovietice, care duce greul războiului
împotriva Germaniei, s-au desfăşurat negocieri între reprezentanţi ai
comandamentului militar german, pe de o parte, şi reprezentanţi ai
comandamentului britanic şi american pe de altă parte.”
Sir Archibald Clark Kerr, în mod natural, a explicat că sovieticii au
înţeles greşit ce se întâmplase şi că aceste „negocieri” nu erau mai mult
decât o încercare de a testa credibilitatea şi autoritatea generalului
Wolff. Comentariul lui Molotov a fost dur şi insultător. „În acest caz, a
scris el, guvernul sovietic nu vede în asta doar o înţelegere greşită, ci
ceva mai rău”. El i-a atacat la fel de tare pe americani.
În faţa unei acuzaţii atât de uluitoare, mi se părea că tăcerea era mai
bună decât o întrecere în a arunca cuvinte grele, dar, în acelaşi timp, era
980
necesar să-i avertizăm pe comandanţii noştri militari din vest. În

consecinţă, le-am arătat scrisoarea insultătoare a lui Molotov, atât lui
Montgomery cât şi lui Eisenhower, cu care, în acel moment, urmăream
trecerea Rinului.
Generalul Eisenhower a fost foarte supărat şi părea adânc mişcat de
furie fată de ceea ce considera a fi nişte acuzaţii nedrepte şi nefondate la
adresa bunei noastre credinţe. El a spus că, în calitate de comandant
militar, va accepta orice capitulare necondiţionată a oricărei formaţiuni
de trupe inamice de pe frontul lui, de la o companie la întreaga armată,
că privea lucrul acesta ca pe o chestiune pur militară şi că avea
autoritatea deplină să accepte o asemenea capitulare, fără să ceară
opinia nimănui. Totuşi, dacă apăreau probleme politice, va consulta
imediat guvernele. El se temea că, dacă ruşii ar fi amestecaţi într-o
posibilă capitulare a forţelor lui Kesselring, lucrul ce putea fi rezolvat de
el într-o oră ar putea fi prelungit trei sau patru săptămâni, cu pierderi
grele pentru trupele noastre. El a arătat clar că va insista ca toate
trupele de sub comanda ofiţerului care capitulează să depună armele şi
să rămână pe loc, până la noi ordine, în aşa fel încât să nu existe
posibilitatea ca să fie transferate prin Germaniă pentru a se opune
ruşilor. În acelaşi timp, el va trece printre trupele care se vor preda,
înaintând cât mai repede spre est.
Am considerat şi eu că aceste probleme trebuie lăsate la discreţia lui şi
că guvernele vor trebui să intervină doar dacă ar apare probleme
politice. Nu ştiam de ce să ni se rupă inima, dacă datorită unei capitulări
în masă în vest am ajunge la Elba sau chiar mai departe înaintea lui
Stalin. Jock Colville îmi aminteşte că i-am spus în seara aceea: „Nu-mi
place să mă gândesc la dezmembrarea Germaniei, până când nu sunt
clarificate îndoielile mele cu privire la intenţiile Rusiei.”
La 5 aprilie, am primit de la preşedinte textul uluitor al schimbului de
scrisori cu’ Stalin:
„Ai absolută dreptate, scria Stalin, că în legătură cu chestiunea
negocierilor comandamentului anglo-americau cu comandamentul
german undeva la Berna sau în alt loc, «s-a creat o atmosferă de teamă şi
neîncredere regretabile».
Insişti că încă n-au avut loc negocieri. Se poate presupune că dumneata
nu ai fost încă informat pe deplin… Colegii mei militari nu au nicio
îndoială că negocierile au avut loc şi că s-au încheiat cu o înţelegere cu
germanii, pe baza căreia comandantul german de pe frontul de vest,
981
mareşalul Kesselring, a fost de acord să deschidă frontul şi să permită

trupelor anglo-americane să înainteze spre est, dar anglo-americanii au
promis în schimb să uşureze termenii păcii pentru germani.
Drept rezultat, în acest moment germanii de pe frontul de vest au
încetat de fapt războiul împotriva Angliei şi a Statelor Unite…”
Acuzaţia l-a înfuriat adânc pe preşedinte. Puterile nu-i permiteau să-şi
elaboreze răspunsul personal. Generalul Marshall a formulat răspunsul,
cu aprobarea lui Roosevelt. Desigur, acesta nu a fost lipsit de vigoare.
»… Fiind convins de încrederea dumitale în credibilitatea mea
personală, a replicat el, şi în hotărârea mea de ajunge împreună cu
dumneata la o capitulare necondiţionată a naziştilor, este uluitor să
constat că, pe cât se pare, guvernul sovietic şi-a format convingerea că
am ajuns la o înţelegere cu inamicul fără a obţine mai întâi acordul
dumitale deplin. În cele din urmă, voi spune următoarle: ar fi una dintre
marile tragedii al istoriei dacă în acest moment, când victoria este la
îndemâna noastră, o asemenea neîncredere, o asemenea lipsă de
credinţă, ar prejudicia întreaga acţiune, după colosalele pierderi de vieţi,
materiale şi bani pe care le-am suferit.
Sincer să fiu, nu pot evita un resentiment amar faţă de informatorii
dumitale, oricare ar fi ei, pentru o asemenea deformare a acţiunilor
mele şi ale subordonaţilor mei demni de încredere.
Am fost adânc mişcat de această ultimă frază, pe care o tipăresc cu
litere cursive. Am simţit că, deşi domnul Roosevelt nu a scris tot
mesajul, se poate să fi adăugat el însuşi această idee finală. Arăta ca o
adăugire, sau ca un rezumat, şi semăna cu Roosevelt însuşi când era
furios.
Le-am scris imediat, lui şi lui Stalin, şi câteva zile mai târziu am primit
de la dictatorul rus ceva ce suna a scuze. La 12 aprilie preşedintele mi-a
telegrafiat:
„Eu aş minimaliza problema generală sovietică, atât cât este posibil,
pentru că aceste probleme vor apare în fiecare zi, într-o formă sau alta,
şi majoritatea se vor lămuri, ca şi în cazul întâlnirii de la Berna. Totuşi,
trebuie să fim fermi şi până acum linia noastră este corectă…”
***
Preşedintele Roosevelt a murit subit în după-amiaza aceea de joi, 12

aprilie 1945, la Warm Springs, Georgia. Avea şaizeci şi trei de ani. În
982
timp ce i se făcea portretul, s-a prăbuşit brusc şi a murit câteva ore mai
târziu, fără să-şi recapete cunoştinţa. Când am primit aceste veşti, în
dimineaţa de vineri 13, am simţit de parcă aş fi primit o lovitură fizică.
Relaţiile mele cu acestă strălucită personalitate au jucat un rol atât de
mare în anii lungi, teribili, în care am lucrat împreună! Acum se
încheiaseră şi eram copleşit de un sentiment adânc de pierdere
ireparabilă. M-am dus la Camera Comunelor, care se întrunea la
unsprezece şi, în câteva propoziţiuni, am propus ca, din respect pentru
memoria marelui nostru prieten, să amânăm şedinţa. Acest pas, fără
precedent la moartea şefului unui stat străin, a fost în concordanţă cu
voinţa membrilor, care au ieşit încet din sală, după o şedinţă care a
durat doar opt minute.
Primul meu gând a fost să zbor pentru a participa la funeralii şi
comandasem deja un avion. Lordul Halifax mi-a telegrafiat că atât
Hopkins cât şi Stettinius erau mişcaţi de gândul meu de a veni acok şi
amândoi erau călduros de acord cu aprecierea mea privind efectul
imens de benefic pe care-l va produce acest lucru. Domnul Truman D
rugase să-mi spună cât de mult aprecia personal prilejul de a mă tatâlni
cât mai curând posibil. Ideea lui era că, după fiineralii, aş putea avea
două sau trei zile de convorbiri cu el.
Totuşi, s-au făcut multe presiuni asupra mea ca să nu părăsesc ţara
într-un moment atât de critic şi de dificil şi am cedat în faţa dorinţei
prietenilor mei. Privind înapoi, regret că nu am adoptat sugestia noului
preşedinte. Nu-l întâlnisem niciodată şi am simţit că erau multe puncte
în care convorbirile personale ar fi fost de cea mai mare valoare, mai
ales dacă ar fi fost întinse pe mai multe zile şi nu ar fi fost grăbite sau
formalizate. Mie mi s-a părut extraordinar că Roosevelt nu l-a
familiarizat în toate problemele pe vicrle şi potenţialul lui succesor,
măcar în aceste ultime luni, şi nu l-a făcu să participe la toate deciziile
care se luau. Acest lucru s-a dovedit un mare dezavantaj pentru
treburile noastre. Nu există comparaţie între a te ocupa de evenimente
după aceea şi a trăi prin ele, oră de oră. În domnul Eden aveam un coleg
care ştia totul şi care, în orice moment, putea prelua întreaga conducere,
deşi eu eram sănătos şi în plină activitate. Dar iată că vicepreşedintele
Statelor Unite sare dintr-o dată de la o poziţie în care avea puţine
informaţii şi încă şi mai puţină putere, la autoritatea supremă. Cum
putea domnul Truman să cunoască şi să cântărească problemele în
cauză, în acest moment de apogeu al războiului? Tot ce am aflat de
983
atunci despre el îl arată ca un om hotărât şi fără teamă, capabil să ia cele

mai importante decizii. În aceste prime luni, situaţia lui a fost extrem de
dificilă şi nu i-a permis să-şi pună în valoare pe deplin calităţile sale
deosebite.
Primul act politic al domnului Truman, care ne preocupa, era să preia
problema politică de la punctul unde rămăsese la moartea lui Roosevelt,
doar în urmă cu patruzeci şi opt de ore. El a propus o declaraţie comună
a noastră către Stalin. Documentul prin care aceasta era formulată
trebuie să fi fost într-un stadiu avansat de pregătire la Departamentul
de Stat, în momentul succesiunii noului preşedinte. Totuşi, este
remarcabil că el a putut, atât de prompt, să se angajeze în treaba asta, în
totul formalităţilor preluării funcţiei şi al funeraliilor predecesorului lui.
El recunoştea că poziţia lui Stalin nu dădea speranţe, dar simţea că
trebuia „să mai încercăm o dată” şi, în consecinţă, propunea să-i spunem
lui Stalin că ambasadorii noştri de la Moscova au fost de acord, fără
probleme, ca cei trei conducători ai guvernului de la Varşovia să fie
invitaţi la Moscova pentru consultări şi să-l asigurăm că nu am dorit
niciodată ca ei să joace un rol proeminent în formarea noului guvern
provizoriu de unitate naţională. Ambasadorii noştri nu cereau dreptul
de a invita un număr nelimitat de polonezi din străinătate şi din
interiorul Poloniei. Adevărata chestiune era dacă guvernul de la
Varşovia se putea opune candidaţilor individuali pentru consultaţii, ori,
după părerea noastră, înţelegerea de la Yalta nu le permitea acest lucru.
Mesajul nostru comun a fost trimis în 15. Între timp, domnul
Mikolajezyk a confirmat că accepta decizia din Crimeea cu privire la
Polonia, inclusiv stabilirea frontierei de est a Poloniei la Linia Curzon,
iar eu l-am informat pe Stalin. Cum nu am primit niciun răspuns, se
putea presupune că dictatorul era» mulţumit pe moment. Alte puncte
rămâneau însă deschise. Domnul Eden a telegrafiat de la Washington că
el şi Stettinius au fost de acord că trebuie să ne reînnoim cererile pentru
intrarea observatorilor în Polonia şi că trebuie să presăm din nou
guvernul sovietic să oprească negocierile pentru un tratat cu polonezii
de la Lublin. Dar, la scurt timp după ce am decis noi asta, a sosit vestea
că tratatul fusese încheiat.
La 20 aprilie, când devenea evident că nu ajungem nicăieri, i-am
prezentat lui Stalin toată problema într-o lungă telegramă, din care
următorul paragraf poate fi considerat esenţial.
984
Este adevărat că, în legătură cu Polonia, am ajuns cu americanii la o

linie definită de ac (iune. Aceasta pentru că suntem în mod firesc de
acord asupra subiectului şi simţim, şi unii şi alţii, că am fost cam prost
trataţi… după Conferinţa din Crimeea. Fără îndoială că aceste lucruri
apar diferit când sunt privite din punctul de vedere opus. Dar suntem
absolut de acord că angajamentul pe care ni l-am luat pentru o Polonie
suverană, liberă, independentă, cu un guvern care să reprezinte deplin
şi adecvat toate elementele democrate din rândul polonezilor, este
pentru noi o chestiune de onoare şi o datorie. Nu cred că există nici cea
mai mică şansă a vreunei schimbări în atitudinea celor două puteri ale
noastre şi, când suntem înţeleşi, trebuie s-o şi spunem. În fond, ne-am
alăturat dumitale în mare măsură ca urmare a iniţiativei mele iniţiale de
la începutul anului 1944, proclamând frontiera ruso-poloneză pe care o
doreaţi şi anume Linia Curzon, inclusiv ca Lvovul să aparţină Rusiei.
Cred că ar trebui să ne veniţi în întâmpinare cu cealaltă jumătate a
politicii pe care aţi proclamat-o de asemeni împreună cu noi şi anume,
suveranitatea, independenţa şi libertatea Poloniei, cu condiţia să fie
prietenoasă faţă de Rusia…
În acest moment apar dificultăţi şi din cauza diverselor poveşti care
provin din Polonia şi care sunt ascultate de membri ai Parlamentului şi
care, în orice moment, ar putea fi ridicate în Parlament sau în presă, în
ciuda faptului că eu nu sunt de acord cu o asemenea acţiune şi în
legătură cu care domnul Molotov nu ne asigură niciun fel de informaţii,
în ciuda unor repetate cereri. De exemplu, se vorbeşte despre cei
cincisprezece polonezi care se spune că s-au întâlnit cu autorităţile ruse
pentru convorbiri, în urmă cu peste patru săptămâni., şi mai sunt şi alte
afirmaţii în legătură cu deportări, etc. Cum pot eu contrazice asemenea
plângeri când nu-mi daţi niciun fel de informaţii şi când nici noi, nici
americanii nu avem permisiunea trimitem pe cineva în Polonia să
constate adevărata stare de lucruri? Nu există nicio parte din teritoriile
noastre ocupate sau eliberate în care nu sunteţi liberi să trimiteţi
delegaţii iar oamenii nu înţeleg ce motive aveţi ca să refuzaţi vizite
similare ale delegaţiilor britanice în ţările eliberate de voi.
Nu e prea mare reconfortare să întrevezi un viitor în care voi şi ţările
pe care le dominaţi, plus Partidele Comuniste din multe alte state, să fie
trase într-o parte, iar cei care se raliază ţărilor de limbă engleză şi
asociaţii sau dominioanele lor să fie de cealaltă parte. Este clar că cearta
lor va rupe lumea în bucăţi şi că noi toţi, oamenii de la conducere de
985
ambele părţi, care am avut o oarecare legătură cu treaba asta, vom fi

ruşinaţi în faţa istoriei. Chiar şi începerea unei lungi perioade de
suspiciuni, de insulte şi contrainsulte şi de politici opuse ar fi un
dezastru care ar împiedica actualele evoluţii în ce priveşte prosperitatea
mondială pentru mase, care se poate atinge doar prin unitatea noastră.
Sper că, în această descărcare a inimii mele în faţa dumitale, nu există
niciun cuvânt sau frază care, fără voie, să aducă vreo ofensă. Dacă da, să
mi-o spui. Dar te rog, prietenul meu Stalin, să nu subestimezi
divergenţele care se deschid acum în probleme pe care, în ce ne
priveşte, le pot considera neînsemnate, dar care sunt esenţiale pentru
modul în care privesc lumea democraţiile de limbă engleză.
***
Incidentul cu polonezii dispăruţi, menţionat în paragraful al doilea,

trebuie înregistrat, deşi asta ne duce cumva înaintea naraţiunii!
generale. La începutul lui martie 1945, polonezii din ilegalitate au fost
invitaţi de Poliţia Politică rusă să trimită o delegaţie la Moscova ca să
discute formarea unui guvern polonez unit, pe linia înţelegerii de la
Yalta. Această invitaţie a fost urmată de o garanţie scrisă pentru
siguranţa personală şi s-a înţeles că, dacă negocierile vor avea succes, i
se va permite grupului să călătorească la Londra şi să discute cu
guvernul polonez din exil. La 27 martie, generalul Leopold Okulicki,
succesorul generalului Bor Komorovski, comandantul Armatei în
ilegalitate, alţi doi conducători şi un interpret au avut o întâlnire în
suburbiile Varşoviei cu un reprezentant sovietic. În ziua următoare, li s-
au alăturat unsprezece conducători, reprezentând principalele partide
politice din Polonia. Un alt conducător polonez era deja în mâinile
ruşilor. Nimeni nu s-a întors de la întâlnire. La 6 aprilie, guvernul
polonez din exil a emis la Londra o declaraţie dând o relatare a acestui
episod sinistru. Cei mai valoroşi reprezentanţi ai ilegalităţii poloneze au
dispărut fără urmă, în ciuda ofertei oficiale ruse de autoconducere. S-au
pus întrebări în Parlament şi de atunci s-au răspândit poveşti despre
împuşcarea liderilor locali polonezi în regiunile ocupate de armatele
sovietice şi în special despre un episod petrecut la Siedice, în estul
Poloniei. Abia în 4 mai, Molotov a recunoscut la San Francisco faptul că
acei oameni erau reţinuţi în Rusia şi o agenţie de ştiri oficială rusă a
986
afirmat a doua zi că ei aşteptau să fie judecaţi pentru acuzaţia de

„acţiuni diversioniste în spatele Armatei Roşii”.
La 18 mai, Stalin a dezminţit public că şefii polonezi arestaţi ar fi fost
vreodată invitaţi la Moscova şi a afirmat că erau simpli „diversionişti”
care vor fi trataţi conform cu „o lege similară cu Actul Britanic de
Apărare a ţării”. Guvernul sovietic a refuzat să-şi schimbe poziţia. Nu s-a
mai auzit nimic despre victimele acestei capcane, până când s-a deschis
procesul împotriva lor, la 18 iunie. Era condus în stilul comunist
obişnuit. Prizonierii au fost acuzaţi de subversiune, terorism şi spionaj
şi toţi, în afară de unul, au recunoscut total sau în parte acuzaţiile
împotriva lor. Treisprezece au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la
pedepse cu închisoarea între patru luni şi zece ani, iar trei au fost
achitaţi. Aceasta a însemnat de fapt lichidarea juridică a conducerii
organizaţiei ilegale poloneze, care luptase atât de curajos împotriva lui
Hitler. Membrii de rând muriseră deja în ruinele Varşoviei.
***
Între timp, am primit de la Stalin un răspuns foarte descurajator la

apelul pe care i-l făcusem la 29 aprilie. Era datat 5 mai şi suna aşa:
„Mă simt obligat să spun că nu sunt de acord cu argumentele pe care le
invoci în sprijinul poziţiei dumitale… Nu pot împărtăşi punctul dumitale
de vedere… În pasajul în care sugerezi că cele trei Puteri ar trebui să
supravegheze alegerile. O asemenea supraveghere în ce priveşte
poporul unui stat Aliat nu poate fi considerată altfel decât ca o insultă la
adresa acelui popor şi ca un amestec flagrant în viaţa lui internă.
Această supraveghere nu este necesară în legătură cu fostele state
satelite care au declarat ulterior război Germanici şi s-au alăturat
Aliaţilor, după cum s-a văzut din experienţa alegerilor care au avut loc
de exemplu în Finlanda; aici, s-au ţinut alegeri fără nicio intervenţie din
afară şi au dus la rezultate constructive… Situaţia specială a Poloniei, ca
stat vecin al Uniunii Sovietice… necesită ca viitorul guvern polonez să
lupte activ pentru relaţii prieteneşti între Polonia şi Uniunea Sovietică,
lucru dâre este şi în interesul celorlalte naţiuni iubitoare de pace…
Naţiunile Unite sunt preocupate ca să existe o prietenie fermă şi
îndelungată între Uniunea Sovietică şi Polonia. În consecinţă, nu putem
fi satisfăcuţi cu asocierea la formarea viitorului guvern polonez a unor
persoane care, după cum te-ai exprimat, «nu sunt fundamental
987
antisovietice», şi să fie excluse de la participarea la această activitate

doar persoanele care sunt, după părerea dumitale, «extrem de
neprietenoase faţă de Rusia.» Niciunul dântre aceste criterii nu ne poate
satisface pe noi. Noi insistăm şi vom insista să fie aduse la consultări
pentru formarea viitorului guvern polonez doar acele persoane care au
arătat activ o atitudine prietenoasă faţă de Uniunea Sovietică şi care sunt
onest fi sincer pregătite să colaboreze cu statul sovietic.
Trebuie să comentez în special un alt punct al mesajului dumitale, în
care menţionezi dificultăţile ce survin ca rezultat al zvonurilor cu privire
la arestarea a cincisprezece polonezi, la deportări şi aşa mai departe.
În legătură cu aceasta, te pot informa că grupul de polonezi la care te
referi este format nu din cincisprezece ci din şaisprezece persoane şi îl
are în frunte pe bine cunoscutul polonez, generalul Okulicki. Având în
vedere caracterul lui deosebit de odios, Serviciul britanic de Informaţii
are grijă sătacă în legătură cu acest aspect al generalului polonez care a
«dispărut» împreună cu alţi cincisprezece polonezi. Dar noi nu ne
propunem să păstrăm tăcerea în această problemă. Acest grup de
cincisprezece indivizi în frunte cu generalul Okulicki, a fost arestat de
poliţia militară pe frontul sovietic şi este supus cercetărilor la Moscova.
Grupul generalului Okulicki, şi în special generalul însuşi, sunt acuzaţi că
au plănuit şi dus la îndeplinire acte de diversiune în spatele Armatei
Roşii, care au avut ca rezultat pierderea a peste 100 de luptători şi
ofiţeri ai acestei armate şi sunt de asemeni acuzaţi că deţin staţii ilegale
de radio-emisie în spatele trupelor noastre, lucru contrar legii. Toţi, s-au
unii dintre ei, vor fi trimişi în judecată în urma rezultatelor cercetării.
Acesta este modul în care este necesar ca Armata Roşie să-şi apere
trupele şi spatele frontului de diversionişti şi de cei care tulbură
ordinea.
Serviciul de Informaţii britanic răspândeşte zvonuri despre uciderea
sau împuşcarea unor polonezi la Siedice. Aceste afirmaţii ale Serviciului
de Informaţii britanic sunt complet fabricate şi i-au fost evident sugerat
de agenţi anti-sovietici…
Apare, din mesajul dumitale, că nu sunteţi pregătiţi să consideraţi
guvernul provizoriu polonez ca fundamentul viitorului guvern de
unitate naţională şi că nu sunteţi pregătiţi să-i acordaţi poziţia de drept
în acel guvern. Trebuie să spun deschis că această poziţie exclude
posibilitatea unei soluţionări de comun acord a chestiunii poloneze.”
988
I-am transmis acest mesaj prohibitiv preşedintelui Truman, cu

următorul comentariu: „Mi se pare că lucrurile nu pot fi duse mai
departe şi că ar trebui să avem, cât mai curând posibil, o întâlnire a celor
trei şefi de guvern. Între timp, ar trebui să ne ţinem ferm pe poziţia
obţinută sau care va-fi obţinută de armatele noastre în Iugoslavia, în
Austria, în Cehoslovacia, pe principalul front central al Statelor Unite şi pe
frontul britanic, ajungând până la Lübeck, inclusiv Danemarca. La 4 mai
am schiţat scena europeană aşa cum o vedeam eu, pentru uzul domnului
Eden care era la Conferinţa de la San Francisco, în contact zilnic cu
Stettinius şi cu domnul Molotov şi care, în curând, avea să-l reviziteze pe
preşedinte la Washington.
„1. Eu consider că impasul polonez poate fi probabil rezolvat doar la o
conferinţă între cei trei şefi de guverne, într-un oraş nedistrus din
Germania, dacă se poate găsi aşa ceva. Aceasta ar trebui să aibă lex cel
mai târziu la începutul lui iulie. Îmi propun să telegrafiez preşedintelui
Truman sugestia despre vizita lui aici şi despre întâlnirea următoare,
indispensabilă, a celor trei puteri majore.
2. Problema poloneză ar putea fi eventual mai uşor rezolvată, dacă e
pusă în legătură cu acum numeroasele şi importantele probleme de cea
mai mare gravitate, care necesită o rezolvare urgentă cu ruşii. Mă tem că
s-au întâmplat lucruri îngrozitoare în timpul înaintării ruseşti prin
Germania spre Elba. Propusa retragere a Armatei Statelor Unite la liniile
de ocupaţie care au fost aranjate cu ruşii şi americanii la Quebec şi care
au fost marcate cu galben pe hărţile pe care le-am studiat acolo, ar
însemna că valul dominaţiei ruseşti să înainteze aproape două sute de
kilometri pe un front de 450-500 de kilometri. Acesta ar fi un eveniment
care, dacă are loc, ar fi unul dintre cele mai nefericite din istorie. După
ce războiul se va termina şi teritoriul va fi ocupat de ruşi, Polonia va fi
complet înghiţită şi îngropată adânc în rândul ţărilor ocupate de ruşi.
Frontiera Rusiei va fi de fapt de la Capul Nord din Norvegia, de-a lungul
frontierei fino-suedeze, peste Baltica, până într-un punct la est de
Lübeck, de-a lungul actualei linii de ocupaţie acceptate şi de-a lungul
frontierei între Bavaria şi Cehoslovacia, până la frontierele Austriei, care
urmează să fie sub quadruplă ocupaţie, şi până la jumătatea drumului
peste această ţară, până la râul Isonzo, în spatele căruia Tito şi Rusia vor
pretinde totul pentru est. Astfel că teritoriile sub control rusesc vor
include provinciile baltice, toată Germania până la linia de ocupaţie,
toată Cehoslovacia şi o parte din Austria, întreaga Iugoslavie, Ungaria,
989
România, Bulgaria, până se ajunge la Grecia, în condiţia ei nesigură. Va

include toate marile capitale din centrul Europei, inclusiv Berlin, Viena,
Budapesta, Bucureşti şi Sofia. Poziţia Turciei şi Constantinopolul vor
intra imediat în discuţie.
3. Aceasta constituie un eveniment fără asemănare în istoria Europei şi
care nu a mai fost întâlnit de Aliaţi în lunga şi periculoasa lor luptă.
Cererile de reparaţii ale Rusiei din partea Germaniei vor fi de aşa natură
încât Rusia să-şi poată prelungi ocupaţia aproape nedefinit, oricum,
timp de mulţi ani, perioadă în care Polonia se va scufunda împreună cu
multe alte state în vasta zonă a Europei controlate de ruşi, nu în mod
necesar sovietizată economic dar guvernată poliţieneşte.
4. Este timpul ca aceste formidabile chestiuni să fie examinate între
principalele puteri, ca un tot. Avem de partea noastră mai multe
elemente de negociere, folosirea cărora ar putea duce la o înţelegere
paşnică. Mai întâi, Aliaţii nu trebuie să se retragă la linia de ocupaţie,
până când nu suntem satisfăcuţi în legătură cu Polonia precum fi în
legătură cu caracterul temporar al ocupaţiei ruseşti în Germania şi cu
condiţiile ce trebuie stabilite în ţările rusificate sau controlate de ruşi
din valea Dunării, în special Austria, Cehoslovacia şi Balcaniiân al doilea
rând, trebuie să le facem pe plac în legătură cu ieşirile la Marea Neagră
şi la Baltica, parte a unui aranjament general. Toate acesta probleme pot
fi rezolvate doar înainte ca armatele Statelor Unite din Europa să fie
slăbite. Dacă nu sunt rezolvate înainte de retragerea armatelor
americane din Europa, iar lumea occidentală îşi strânge maşina de
război, nu există perspective de soluţionare satisfăcătoare şi sunt şanse
foarte mici de. A evita un al treilea război mondial. Spre această
înfruntare şi rezolvare rapidă cu ruşii trebuie acum să ne îndreptăm
speranţele. Între timp, nu sunt de părere să ne slăbim pretenţiile
împotriva Rusiei în legătură cu Polonia, în niciun fel. Cred că problema
trebuie să rămână aşa cum a fost pusă în telegrama preşedintelui şi a
mea.”
A doua zi, am adăugat: „Nimic nu ne poate salva de la marea catastrofă,
decât o întâlnire şi o înfruntare cât de curând posibil, într-un loc din
Germania care este sub control american sau britanic şi oferă condiţii de
cazare rezonabile.”
990
Capitolul XXVI
CAPITULAREA GERMANIEI
Succese strălucite au marcat sfârşitul campaniei noastre în Mediterana.

În decembrie, Alexander i-a urmat lui Wilson la comanda supremă, în
timp ce Mark Clark a luat comanda Grupului cincisprezece de armată.
După eforturile obositoare din toamnă, armatele noastre din Italia
aveaü nevoie de o pauză ca să se reorganizeze şi să-şi refacă puterea
ofensivă.
Rezistenţa germană îndelungată, încăpăţânată şi neaşteptată pe toate
fronturile, ne-a făcut pe noi şi pe americani să ducem lipsă de muniţie
pentru artilerie, iar experienţa noastră dură din campania de iarnă din
Italia ne-a făcut să amânăm până în primăvară o ofensivă generală. Dar
Forţele Aeriene Aliate, sub comanda generalului Eaker şi mai târziu a
generalului Cannon, şi-au folosit superioritatea de treizeci la unu în
atacuri fără milă asupra liniilor de aprovizionare care hrăneau armata
germană. Cea mai importantă, de la Verona la Pasul Brenner, unde
obişnuiau să se întâlnească Hitler şi Mussolini în zilele lor mai fericite, a
fost blocată în multe locuri aproape toată luna martie. Alte trecători au
fost închise adesea săptămâni în şir, iar două divizii care au fost
transferate pe frontul rusesc au fost întârziate aproape o lună.
Inamicul avea suficiente muniţii şi rezerve, dar îi lipsea combustibilul.
Unităţile erau în general în putere şi moralul lor era ridicat, în ciuda
eşecurilor lui Hitler pe Rin şi pe Oder. Înaltul Comandament nu prea
avea de ce să se teamă, dacă nu ar fi fost dominaţia forţei noastre
aeriene, faptul că noi aveam iniţiativa şi puteam lovi unde doream
poziţia lor defensivă prost aleasă cu largul râu Po în spatele lor. Ar fi
făcut mai bine să cedeze nordul Italiei şi să se retragă în fortificaţiile
puternice de la Adige, unde ar fi putut să ne reţină cu forţe mult mai
mici, şi să trimită trupe armatelor lor învinse în alte locuri, sau să se fi
îndreptat spre sud, spre reduta naţională a munţilor Tirol, pe care poate
Hitler i-a avut în gând ca pe „ultima lui tranşee”.
Dar înfrângerea la sud de râul Po însemna dezastru. Acest lucru trebuie
să-i fi fost clar lui Kessélring şi era, fără îndoială, unul dintre motivele
negocierilor despre care am vorbit în capitolul anterior. Hitler îl
împiedica desigur, iar când Vietinghoff, care i-a urmat lui Kesselring, a
propus o retragere tactică, a fost respins astfél: „Führerul aşteaptă,
acum ca şi înainte, cea mai mare hotărâre în îndeplinirea misiunii
991
actuale de a apăra fiecare centimetru din regiunea nordului Italiei

încredinţată comandei dumitale.”
În seara de 9 aprilie, după o zi de atacuri aeriene în masă şi de
bombardament de artilerie, Armata a Opta a atacat.
În 14, am primit veşti bune de pe întreg frontul. Armata a Cincea, după
o săptămână de lupte grele, sprijinită de întreaga greutate a Forţelor
Aeriene Aliate, a ieşit din munţi, a traversat şoseaua principală la vest de
Bologna şi a lovit spre nord. În 20, Vietinghoff, în ciuda dispoziţiilor lui
Hitler, à ordonat o retragere. Era prea târziu. Armata a Cincea presa
înspre râul Po, în timp ce forţa aeriană tactică făcea ravagii pe drumurile
din faţă. Multe mii de germani erau prinşi în spatele acestora, fără
posibilitate de retragere, umflând taberele de prizonieri sau fiind trimişi
în spatele frontului. Noi am trecut râul Po pe un front larg, pe urmele
inamicului. Toate podurile permanente fuseseră distruse de forţele
noastre aeriene, iar feriboturile şi podurile temporare au fost atacate cu
asemenea eficienţă încât inamicul a intrat în panică. Rămăşiţele care au
reuşit să treacă, lăsându-şi în urmă echipamentul greu, nu au fost
capabile să se reorganizeze pe malul îndepărtat. Forţele Aliate i-au
urmărit pe inamici până la Adige. Partizanii italieni îl hărţuiau de mult
pe inamic în munţi şi în spatele frontului. La 25 aprilie, s-a dat semnalul
pentru o acţiune generală şi ei au întreprins atacuri ample. În multe
oraşe şi orăşele, mai ales la Milano şi Veneţia, aceştia au preluat
controlul. Capitularea în nord-vestul Italiei a devenit generală.
Garnizoana de la Genova, numărând patru mii de oameni, s-a predat
unui ofiţer britanic de legătură şi partizanilor.
A urmat o pauză înainte ca forţa faptelor să depăşească ezitarea
germanilor, dar la 24 aprilie, Wolff a reapărut în Elveţia cu puteri
depline din partea lui Vietinghoffş Doi plenipotenţiari au fost aduşi la
cartierul general al lui Alexander, iar la 29 aprilie ei au semnat actul de
capitulare necondiţionată, în prezenţa unor înalţi ofiţeri britanici,
americani şi ruşi. La 2 mai, aproape un milion de germani s-au predat ca
prizonieri de război şi în Italia s-a terminat războiul.
Aceasta a încheiat campania noastră de douăzeci de luni. Pierderile
noastre au fost dureroase, dar cele ale inamicului, chiar înainte de
capitularea finală, au fost mult mai grele. Principala sarcină a armatelor
noastre fusese să atragem şi să menţinem un număr cât mai mare
posibil de germani. Acest lucru a fost îndeplinit în mod admirabil. În
afara unei scurte perioade din vara lui 1944, inamicul ne-a depăşit tot
992
timpul ca număr. În momentul crizei lor din august în acel an, nu mai
puţin de cincizeci şi cinci de divizii erau desfăşurate de-a lungul
fronturilor mediteraneene. Şi asta nu era totul. Forţele noastre şi-au
amplificat sarcina, devorând cea mai mare armată pe care primiseră
ordin să o reţină. Puţine campanii au avut un sfârşit mai frumos.
***
Venise sfârşitul şi pentru Mussolini. Ca şi Hitler, el se pare că şi-a

păstrat iluziile până aproape în ultimul moment. La sfârşitul lui martie,
el a făcut o ultimă vizită partenerului său german şi s-a întors la
cartierul său general de pe lacul Garda însufleţit de gândul la arma
secretă care încă mai putea duce la victorie. Dar rapida înaintare a
Aliaţilor de la Apenini a făcut zadarnică speranţa. Se vorbea despre o
ultimă rezistenţă în regiunea muntoasă de la graniţa italo-elveţiană. Dar,
în Republica Socialistă Italiană, nu mai exista voinţă de luptă.
La 25 aprilie, Mussolini a decis să împrăştie rămăşiţele forţei sale
armate şi să ceară Cardinalului arhiepiscop de Milano să aranjeze o
întâlnire cu Comitetul militar al Mişcării italiene de Eliberare Naţională.
În acea după-amiază, au avut loc convorbiri în palatul arhiepiscopului,
dar, cu un gest rapid, furios, de independenţă, Mussolini a plecat. Seara,
urmat de un convoi de treizeci de vehicole, cuprinzând majoritatea
şefilor supravieţuitori ai fascismului italian, el s-a îndreptat spre
prefectura Como. Nu avea un plan coerent şi, întrucât discuţiile
deveniseră nefolositoare, erau în situaţia de a hotărî fiecare pentru sine.
Însoţit de o mână de susţinători, s-a ataşat unui mic convoi german care
se îndrepta spre frontiera elveţiană. Comandantul coloanei nu era
dornic să aibă probleme cu partizanii italieni. Ducele a fost convins să-şi
pună o manta germană şi cască. Dar micul grup a fost oprit de patrule
ale partizanilor; Mussolini a fost recunoscut şi luat în custodie. Alţi
membri, inclusiv amanta lui, signorina Petacci, au /ost şi ei arestaţi. La
instrucţiunile comuniştilor, duccie şi amanta lui au fost luaţi a doua zi
într-o maşină şi împuşcaţi. Trupurile lor, împreună cu altele, au fost
trimise la Milano şi spânzurate cu capul în jos de cârlige pentru
măcelărie, într-o benzinărie din Piazzale Loreno, unde un grup de
partizani italieni fuseseră împuşcaţi recent în public.
993
Aceasta a fost soarta dictatorului italian. O fotografie a scenei finale

mir-a fost trimisă şi mie şi am fost profund şocat. Dar, cel puţin, lumea a
fost scutită de un Nuremberg italian.
***
În Germania, armatele invadatoare mergeau înainte cu putere şi

spaţiul dintre ele se micşora zilnic. La începutul lui aprilie, Eisenhower
trecuse Rinul şi înainta adânc în Germania şi Europa centrală, împotriva
unui inamic care, în unele locuri, rezista cu îndârjire dar nu putea să
oprească înaintarea noastră triumfătoare. Multe trofee militare şi
politice atârnau încă în cumpănă. Polonia era dincolo de sprijinul
nostru. La fel şi Viena, unde ocazia noastră de a o lua înaintea ruşilor,
printr-o înaintare din Italia, fusese abandonată cu opt luni mai devreme,
când forţele lui Alexander au fost slăbite pentru debarcarea în sudul
Franţei. Ruşii s-au îndreptat spre oraş din est şi sud şi, la 13 aprilie, îl
ocupaseră în întregime. Dar se părea că nimic nu-i putea opri pe Aliaţi să
ia Berlinul. Ruşii erau doar la cincizeci de kilometri depărtare, dar
germanii erau fortificaţi pe Oder şi multe lupte grele aveau să fie duse,
înainte ca ei să poată forţa trecera şi să-şi reia înaintarea. Pe de altă
parte, Armata a Noua americană s-a mişcat atât de repede, încât la 12
aprilie traversase Elba lângă Magdeburg şi era la nouăzeci de kilometri
de capitală. Dar aici s-a oprit. Patru zile mai târziu, ruşii şi-au început
atacul şi au înconjurat Berlinul în 25. Stalin îi spusese lui Eisenhower că
principiala lui lovitură împotriva Germaniei va fi dată „aproximativ în a
doua jumătate a lui mai”, dar a putut să înainteze cu o lună întreagă mai
devreme. Poate că apropierea noastră rapidă de Elba avea vreo legătură
cu asta.
În aceeaşi zi de 29 aprilie 1945, vârfurile de lance ale Armatei întâia
americane de la Leipzig s-au întâlnit cu ruşii lângă Torgau, pe Elba.
Germania era tăiată în două. Armata germană se dezintegra în fala
ochilor noştri. Peste un milion de prizonieri au fost luaţi în primele trei
săptămâni ale lui aprilie, dar Eisenhower credea că naziştii fanatici vor
căuta să se retragă în munţii Bavariei şi din vestul Austriei şi vor
împinge spre sud Armata a treia a Statelor Unite. Stânga acesteia
pătrunsese în Cehoslovacia până la Budejovice, Pilsen şi Karâsbad.
Praga era încă la îndemâna noastră, când nu exista nicio înţelegere care
să-l împiedice să o cucerească, dacă acest lucru era realizabil d.p.d.v.
994
militar. În 30 aprilie, i-am sugerat preşedintelui că ar trebui să facă asta,

dar domnul Truman părea împotrivă. O săptămână mai târziu, i-am
telegrafiat personal şi lui Eisenhower, dar planul lui era să oprească
înaintarea în general pe malul de vest al Elbei şi de-a lungul graniţei
Cehoslovaciei din 1937. Dacă situaţia permitea, el avea să treacă la linia
generală Karâsbad-Pilsen-Budejovice. Ruşii au fost de acord cu asta şi
mişcările au fost făcute. Dar la 4 mai, ei au reacţionat puternic la o nouă
propunere de a continua înaintarea Armatei a Treia americane spre râul
Vltava care curge prin Praga. Asta nu le-ar fi convenit deloc. Astfel încât
americanii au fost „opriţi cât timp ruşii curăţau malurile de est şi vest
ale râului Molda şi ocupau Praga”. Oraşul a căzut la 9
mai, la două zile după ce a fost semnată capitularea generală la Rheims.
***
În acest punct este necesară o retrospectivă. Ocuparea Germaniei de

către Aliaţi a fost studiată de mult. Un Comitet al Cabinetului, pe care îl
înfiinţasem în 1943, sub conducerea domnului Attlee, în înţelegere cu
Marele Stat Major, recomanda că întreaga ţară trebuia să fie ocupată, şi
urma ca Germania să fie efectiv dezarmată, iar forţele noastre trebuiau
să fie dispuse în trei zone principale, cam de aceeaşi mărime: britanicii
în nord-vest, americanii în sud şi sud-vest iar ruşii în zona răsăriteană.
Berlinul trebuia să fie o zonă separată, comună, ocupată de fiecare
dintre cei trei principali aliaţi. Aceste recomandări au fost aprobate şi
înaintate Consiliului Consultativ European, care era format atunci din
domnul Gusev, ambasadorul american şi Sir William Strang, de la
Ministerul de Externe.
În acel moment, subiectul părea pur teoretic, nimeni nu putea
prevedea când şi cum se va termina războiul. Armatele germane
deţineau imense regiuni ale Rusiei europene. Mai avea să treacă un an
înainte ca trupele britanice şi americane să pună piciorul în Europa
occidentală, şi aproape doi ani înainte de a intra în Germania.
Propunerile Consiliului Consultativ european nu au fost considerate
destul de presante sau practice pentru a fi aduse în faţa Cabinetului de
Război. Ca multe eforturi meritorii de a face planuri de viitor, ele
aşteptau pe rafturi, în timp ce războiul continua. În acele zile, o părere
generală era că Rusia nu va continua războiul odată ce-şi va fi recâştigat
frontierele şi că, atunci când va veni vremea, Aliaţii occidentali vor
995
trebui să încerce să o convingă să nu-şi slăbească eforturile. Chestiunea

zonei de ocupaţie rusească în Germania nu era deci de actualitate în
gândirea noastră sau în discuţiile anglo-americane şi nici nu a fost
ridicată de vreunul dintre conducători la Teheran.
Când ne-am întâlnit la Cairo, în drum spre casă, în noiembrie 1943,
şefii de Stat Major ai Statelor Unite au prezentat-o, dar nu la cererea
Rusiei. Zona rusească a Germaniei a rămas un concept academic, dacă
nu ceva prea bun pentru a fi adevărat. Mi s-a spus, totuşi, că
preşedintele Roosevelt dorea ca zonele britanică şi americană să fie
inversate. El voia ca liniile de comunicaţie ale oricăror forţe americane
în Germania să se bazeze direct pe mare şi nu să treacă prin Franţa.
Această chestiune a implicat o grămadă de discuţii tehnice amănunţite şi
a avut o influenţă în multe privinţe asupra operaţiunii „Overlord”. La
Cairo, nu s-a ajuns la nicio decizie dar, mai târziu, a început o
considerabilă corespondenţă între mine şi preşedinte. Statul Major
britanic considera mai bun primul plan şi vedea multe inconveniente şi
complicaţii în a face schimbările. Aveam impreşia că şi colegii lor
americani le împărtăşeau oarecum părerile. La Conferinţa de la Quebec
din 1944 am ajuns la o înţelegere fermă între noi.
Preşedintele, evident convins de punctul de vedere militar, avea o
hartă mare desfăşurată pe genunchi. Într-o după-amiază, când erau de
faţă cei mai mulţi dintre şefii Statelor Major Combinate, el a fost verbal
de acord cu mine că aranjamentul existent rămâne valabil cu condiţia ca
armatele Statelor Unite să aibă o ieşire directă la mare prin zona
britanică. Bremen şi subsidiarul acestuia Bremerhaien păreau să
răspundă nevoilor americane şi s-a adoptat controlul lor asupra zonei.
Această decizie este ilustrată pe harta însoţitoare. Simţeam cu toţii că
era prea devreme să prevedem o zonă franceză în Germania şi nimeni
nici măcar nu a menţionat Rusia.
La Yalta, în februarie 1945, planul de la Quebec a fost acceptat, fără altă
considerare, ca bază de lucru a discuţiilor, fără a se trage vreo concluzie
cu privire la frontierele de est ale Germaniei. Aceasta a fost rezervată
pentru tratatul de Pace. În acel moment, armata sovietică se năpustea
peste frontierele dinainte de război şi noi îi doream tot succesul. Am
propus o înţelegere cu privire la zonele de ocupaţie în Austria. Stalin,
după ce a fost întrucâtva convins, a fost de acord la apelul meu puternic
ca să i se acorde şi Franţei părţi din zonele americană şi britanică şi să i
se acorde un loc în Comisia Aliată de Control. S-a înţeles de către toţi că
996
zonele de ocupaţie la care se căzuse de acord nu trebuiau să împiedice

mişcarea operaţională a armatelor. Berlinul, Praga şi Viena puteau fi
ocupate de cine ajungea acolo mai întâi. În Crimeea ne-am despărţit nu
doar ca aliaţi ci şi ca prieteni care înfruntă un duşman încă puternic, cu
care luptau toate armatele noastre, într-o bătălie dură şi nesfârşită.
Cele două luni care au trecut de atunci au fost martore unor schimbări
teribile care mergeau până la rădăcinile gândirii. Germania lui Hitler era
pe ducă iar el însuşi, gata să piară. Ruşii luptau în Berlin. Viena şi cea
mai mare parte a Austriei erau în mâinile lor. Relaţia Rusiei cu Aliaţii
occidentali fluctua. Fiecare problernă privind viitorul rămânea
nerezolvată între noi. Înţelegerile şi acordurile de la Yalta, aşa cum erau
ele, fuseseră deja încălcate sau nesocotite de Kremlinul triumfător. Noi
pericole, poate la fel de teribile ca şi cele pe care le depăşisem, se iveau
şi ameninţau lumea sfâşiată şi tracasată.
Preocuparea mea faţă de aceste dezvoltări prevestitoare de rele era
evidentă, chiar şi înainte de moartea preşedintelui. El însuşi, după cum
am văzut, era îngrijorat şi tulburat. Furia lui faţă de acuzaţiile lui
Molotov cu privire la problema de la Berna a fost menţionată. În duda
înaintării victorioase a armatelor lui Eisenhower, preşedintele Truman
a fost pus, în ultima jumătate a lui aprilie, în faţa unei grave crize. De
câtva timp eu încercasem să conving guvernul american de vastele
schimbări care aveau loc, atât în sfera militară cât şi în cea politică.
Armatele noastre occidentale aveau să treacă în curând dincolo de
graniţele zonelor noastre de ocupaţie, pe măsură ce fronturile Aliate,
atât cel de vest cât şi cel de est, se apropiau unul de altul, strângându-i
pe germani între ele.
Telegramele pe care le-am publicat în altă parte arată că nu am sugerat
niciodată să ne încălcăm cuvântul asupra zonelor la care am căzut de
acord, cu condiţia ca şi celelalte acorduri să fie respectate. Totuşi, m-am
convins că, înainte de a ne opri sau chiar de a ne retrage trupele, trebuie
să căutăm întâlnirea cu Stalin faţ)-n faţă şi să ne asigurăm că se ajunge la
o înţelegere în legătură cu întregul frontt Ar fi cu adevărat un dezastru
dacă noi ne-am ţine de înţelegeri cu bună-credinţă, în timp ce sovieticii
vor pune mâna pe tot ce pot, fără cea mai mică atenţie faţă de obligaţiile
pe care şi le-au asumat.
Generalul Eisenhower propusese ca, în timp ce armatele din est şi vest
vor trebui să înainteze fără să ţină seama de liniile de demarcaţie, acolo
unde armatele se vor întâlni, fiecare parte să fie liberă să sugereze
997
celeilalte să se retragă în spatele liniilor respective ale zonelor de

ocupaţie. Latitudinea de a cere şi a ordona asemenea retrageri să revină
comandanţilor grupurilor de armate. Supusă necesităţilor operaţionale,
retragerea urma să aibă loc atunci. Eu am considerat că această
propunere era prematură şi că depăşea necesităţile militare imediate. S-
a aqionat în consecinţă, iar la 18 aprilie m-am adresat noului preşedinte.
Domnul Truman abia acum începea să-şi dea seama, prin intermediari,
de toate complicaţiile care ne stăteau în faţă şi trebuia să se bazeze mult
pe consilierii săi. În consecinţă, punctul de vedere pur militar a căpătat
un accent disproporţionat. I-am telegrafiat după cum urmează:
Sunt pregătit să ader la zonele de ocupaţie, dar nu vreau ca trupele
noastre Aliate sau trupele voastre americane să fie împinse înapoi de
vreo afirmaţie crudă a unui general rus local. Acest lucru trebuie evitat
printr-o înţelegere între guverne, astfel încât să-i dăm lui Eisenhower o
şansă corectă de a hotărî pe loc, în modul lui admirabil.
Zonele de ocupaţie au fost decise cam în grabă la Quebec, în
septembrie 1944, când nu s-a prevăzut că armatele generalului
Eisenhower vor intra atât de puternic în interiorul Germaniei. Zonele nu
pot fi modificate decât printr-o înţelegere cu ruşii. Dar a sosit momentul
Zilei V. E. Ziua Victoriei în Europa şi trebuie să încercăm să instalăm
Comisia Aliată de Control la Berlin şi să insistăm pentru o distribuire a
alimentelor produse în Germania către toate părţile Germaniei. În
situaţia actuală, zona de ocupaţie rusă are cea mai mică proporţie de
populaţie şi produce pe departe cea mai mare parte a alimentelor,
americanii nu au o proporţie satisfăcătoare de alimente faţă de
populaţia cucerită, iar noi, sărmanii britanici, trebuie să preluăm toată
regiunea distrusă Ruhr precum şi mari districte industriale care, ca şi
noi, sunt mari importatoare de alimente în timpuri normale…
Domnul Eden era la Washington şi era pe deplin de acord cu aceste
vederi. I-am telegrafiat, dar răspunsul domnului Truman nu ne-a dus
prea departe. El a propus ca trupele Aliate să se retragă în zonele
convenite din Germania şi Austria, de îndată ce situaţia militară o
permite.
***
Între timp, Hitler se gândea unde să-şi organizeze ultima rezistenţă,

încă până în 20 aprilij, se gândea să părăsească Berlinul pentru „Reduta
998
din sud”, în AJpii bavarezi. În ziua aceea, el a ţinut o şedinţă cu şefii

nazişti. Cum dublul front, de est şi vest, era în pericol să fie tăiat în două
de vârful de lance lansat de Aliaţi, el a fost de acord să instituie două
comandamente separate. Amiralul Doenitz urma să preia nordul” atât în
ce priveşte autorităţile militare cât şi cele civile, cu sarcina particulară
de a aduce înapoi pe teritoriul german cei aproape două milioane de
refugiaţi din est. În est, generalul Kesselring urma să comande
rămăşiţele armatei germane. Aceste măsuri urmau să intre în acţiune în
cazul în care cădea Berlinul.
Două zile mai târziu, Hitler a luat decizia finală, supremă, de a rămâne
la Berlin până la capăt. Capitala a fost curând încercuită de ruşi iar
Führerul pierduse orice putere de a controla evenimentele. Rămânea ca
el să-şi organizeze propria lui moarte în ruinele oraşului. El i-a anunţat
pe conducătorii nazişti rămaşi cu el că va muri în Berlin. Goering şi
Himler plecaseră amândoi după conferinţa din 20, cu gânduri de a
negocia pacca. Gocring, care se dusese în sud, a presupus că, de fapt,
prin hotărârea de a rămâne la Berlin, Hitler a abdicat şi de aceea el a
cerut confirmare dacă ar putea acţiona oficial ca succesor al Führerului.
Răspunsul a fost demiterea lui imediată din toate funcţiile. Într-un sat
îndepărtat din munţi Tirol, el şi circa o sută de ofiţeri superiori din
Luftwaffe au fost luaţi prizonieri de către americani. În sfârşit, venise
răsplata.
Ultimele scene de la cartierul general al lui Hitler au fost descrise în
altă parte în amănunţime. Dintre personalităţile regimului său, doar
Goebbels şi Bormann au rămas alături de el până la sfârşit. Trupele
ruseşti luptau acum pe străzile Berlinului. În primele ore ale zilei de 29.
Aprilie, Hitler şi-a făcut testamentul. Ziua a început cu rutina normală de
lucru, în adăpostul antiaerian de sub Cancelarie. A venit vestea
sfârşitului lui Mussolini. Momentul era potrivit. În 30, Hitler a luat
prânzul rapid cu suita sa, iar la sfârşit a strâns mâna celor prezenţi şi s-a
retras în camera lui particulară. La trei şi jumătate, s-a auzit o
împuşcătură şi membri ai personalului lui particular au intrat în cameră
şi l-au găsit întins pe canapea, cu un revolver alături. Se împuşcase în
gură. Eva Braun, cu care se căsătorise în secret în acele ultime zile, zăcea
moartă alături de el. Ea se otrăvise. Trupurile lor au fost arse toi curte,
iar rugul funerar al lui Hitler, în zgomotul tunurilor ruseşti, care se
auzea tot mai tare, a întruchipat sfârşitul funebru al celui de al Treilea
Reich.
999
Conducătorii rămaşi au ţinut o ultimă conferinţă. S-au făcut încercări

de ultim minut de a negocia cu ruşii, dar Jukov a cerut capitulare
necondiţionată. Bormann a încercat să treacă de liniile ruseşti şi a
dispărut fără urmă. Goebbels şi-a otrăvit cei şase copii, apoi a ordonat
unui paznic SS să o împuşte pe soţia lui şi pe el însuşi. Personalul rămas
în cartierul general al lui Hitler a căzut în mâinii ruşilor.
În seara aceea, o telegramă a ajuns la amiralul Doenitz, la cartierul lui
general din Holstein:»
În locul fostului mareşal al Reichului Goering, Führerul vă numeşte,
domnule mare amiral, ca succesor al lui. Autorizarea în scris este pe
drum. Veţi lua imediat măsurile pe care le cere situaţia. Bormann.
S-a instaurat haosul. Doenitz fusese în legătură cu Himmler, despre
care presupunea că va fi numit succesorul lui Hitler dacă Berlinul cădea,
iar acum autoritatea supremă cădea brusc asupra lui, fără avertizare, şi
el era pus în faţa sarcinii de a organiza capitularea.
Lui Himler i-a fost rezervat un sfârşit mai puţin spectaculos. El plecase
pe frontul din est şi, timp de câteva luni, fusese îndemnat să ia contact
personal cu Aliaţii occidentali din iniţiativă proprie, în speranţa de a
negocia o capitulare separată. El a încercat acum să facă acest lucru prin
contele Bernadotte, şeful Crucii Roşii suedeze, dar noi i-am respins
oferta. Nimic nu s-a mai auzit despre el până la 21 martie, când a fost
arestat la un post de control britanic la Bremervörde. Era deghizat şi nu
a fost recunoscut, dar documentele lui i-au făcut bănuitori pe cei din
patrulă şi a fost dus într-un lagăr lângă cartierul general al Armatei a
Doua. Atunci, i-a spus comandantului cine era. A fost pus sub pază
armată, dezbrăcat şi controlat de un medic, ca să vadă dacă nu avea
otravă. În ultima etapă a examinării, a muşcat o fiolă de cianură, pe care
se pare că o ascunsese în gură de câteva ore. A murit aproape
instantaneu, exact după unsprezece noaptea, vineri 23 mai.
***
În nord-vest, drama s-a încheiat mai puţin senzaţional. La 2 mai, a sosit

vestea capitulării în Italia. În aceeaşi zi, trupele noastre au ajuns la
Lübeck, la Marea Baltică, făcând joncţiunea cu ruşii şi tăind legătura
tuturor germanilor din Danemarca şi Norvegia. În data de 3, am intrat în
Hamburg fără a întâmpina rezistenţă şi garnizoana s-a predat
necondiţionat. O delegaţie germană a venit la cartierul general al lui
1000
Montgomery, la Luneberg. II avea în frunte pe amiralul Friedeburg,

emisarul lui Doenitz, care căuta o înţelegere de capitulare care să
includă trupele germane din nord ce luptau cu ruşii. Acest lucru a fost
respins ca depăşind autoritatea unui comandant de grup de armată, care
putea să acţioneze doar pe frontul lui. A doua zi, după ce a primit noi
instrucţiuni de la superiorii lui, Friedeburg a semnat capitularea tuturor
forţelor germane din nord-vestul Germaniei, Olanda, Islanda, Schleswig-
Holstein şi Danemarca.
Friedburg s-a dus mai departe la cartierul general al lui Eisenhower la
Rheims unde, la 6 mai, i s-a alăturat generalul Jodl. Voiau să câştige timp
ca să permită unui număr cât mai înare de soldaţi şi refugiaţi din est să
se desprindă de ruşi şi să treacă la Aliaţii occidentali şi încercau să
capituleze separat frontul de vest. Eisenhower a impus un termen limită
şi a invitat asupra capitulării generale. Jodl i-a raportat lui Doenitz:
„Generalul Eisenhower insistă să semnăm astăzi. Dacă nu, Aliaţii vor
închide fronturile pentru persoane care vor să se predea individual. Nu
văd nicio alternativă decât haos sau semnare. Te rog să-mi confirmi
imediat telegrafic că am depline puteri să semnez capitularea.”
Instrumentul de capitulare totală, necondiţionată, a fost semnat de
locotenent-generalul Bedell Smith şi generalul Jodl, având ca martori
ofiţeri francezi şi ruşi, la ora 2.41 a.m. În 7 mai. Pe această bază,
ostilităţile au încetat la miezul nopţii, pe 8 mai. Ratificarea oficială de
către înaltul Comandament german a avut loc la Berlin, sub aranjament
rusesc, la 9 mai, în primele ore ale dimineţii. Mareşalul aerului Tedder a
semnat în numele lui Eisenhower, mareşalul Jukov pentru ruşi, iar
feldmareşalul Keitel pentru Germania.
***
Imensa amploare a evenimentelor pe uscat şi în văzduh a avut tendinţa

să întunece nu mai puţin impresionanta victorie pe mare. Întreaga
campanie anglo-americană în Europa a depins de mişcarea convoaielor
peste Atlantic.
1001
Pierderi de vase comerciale din cauza submarinelor de buzunar-U (Toate

tonajele), ianuarie 1944 – aprilie 1945
Şi putem continua aici până la sfârşit povestea submarinelor de

buzunar-U. În ciuda îngrozitoarelor lor pierderi, ele continuau să atace
dar cu succes tot mai redus, însă scurgerea vaselor nu era împiedicată.
Chiar şi după toamna lui 1944, când au fost obligate să-şi abandoneze
bazele din golful Biscaya, n-au disperat. Submarinele cu Schnorkel, care
acţionau acum, respirau printr-un tub. În timp ce îşi încărcau bateriile
sub apă, erau doar o introducere la noul tip de război al submarinelor-U
plănuit de Doenitz. El se baza pe apariţia noului model de submarin, din
care se construiau acum multe, iar primele erau deja în probă. Viteza lor
mare sub apă ne ameninţa cu noi probleme şi, într-adevăr, ar fi
revoluţionat războiul cu submarine de buzunar, aşa cum prezisese
Doenitz. Planurile au eşuat, mai ales din pricină că materialele speciale
necesare construirii acestora deveniseră foarte rare şi schiţa lor trebuia
mereu modificată. Dar submarinele de buzunar-U obişnuite erau
construite în subansamble în toată Germania şi asamblate în porturi, în
adăposturi antiaeriene şi, În ciuda eforturilor continue şi intense ale
bombardierelor Aliate, germanii au construit în noiembrie 1944, mai
multe submarine decât în oricare lună a războiului. Cu eforturi uriaşe şi
în ciuda tuturor pierderilor, circa şaizeci, şaptezeci de submarine-U au
rămas în acţiune până aproape de sfârşit. Realizările lor nu erau mari,
dar întreţineau speranţa unui impas pe mare. Noile submarine
revoluţionare nu au jucat niciodată un rol în al doilea război mondial. Se
1002
planificase să fie terminate 350 de bucăţi în 1945, dar numai câteva au

intrat în folosinţă înainte de capitulare. Arma aceasta, intrată pe mâinile
sovieticilor, constituia unul din pericolele viitorului. Atacurile aeriene
aliate au distrus multe submarine-U în porturile lor. Totuşi, când
Doenitz le-a ordonat să capituleze, nu mai puţin de patruzeci şi nouă
mai erau în larg. Peste o sută s-au predat în porturi, iar circa două sute
douăzeci au fost scufundate sau distruse de echipajele lor. Atât de mare
era persistenţa efortului Germaniei şi forţa armei submarinelor de
buzunar!
În şaizeci şi opt de luni de luptă, au fost pierdute 781 submarine de
buzunar-U germane. Mai mult de jumătate din acest timp, inamicul a
avut iniţiativa. După 1942, roata s-a întors; au sporit pierderile de
submarine-U, iar pierderile noastre s-au redus. La ultima numărătoare,
forţele britanice şi cele controlate de britanici, au distrus 500 din cele
632 de submarine cunoscute că s-au scufundat în mare de către Aliaţi.
În primul război mondial, au fost scufundate vase de unsprezece
milioane de tone, iar în al doilea, paisprezece milioane şi jumătate de
tone au fost scufundate doar de către submarinele de buzunar-U. Dacă
adăugăm pierderile din alte cauze, totalul devine douăsprezece milioane
trei sferturi de tone şi respectiv douăzeci şi unu de milioane şi jumătate.
Din acestea, britanicii au suportat 60 la sută în primul război şi peste
jumătate în al doilea.
***
Capitularea necondiţionată a inamicilor noştri a fost semnalul celei mai

mari explozii de bucurie din istoria omenirii. Al doilea război mondial a
fost dus într-adevăr în Europa până la sfârşitul lui amar. Învinşii cât şi
învingătorii au simţit o uşurare de neexprimat. Dar pentru noi, în
Britania şi în Imperiul britanic, care am fost singurii ce am luptat din
prima până în ultima zi şi ne-am mizat existenţa pe rezultatele lui,
victoria avea un înţeles dincolo de ce puteau simţi Aliaţii noştri foarte
puternici şi foarte viteji. Obosiţi şi sleiţi, sărăciţi dar neînfrânţi, iar acum
triumfători, am avut un moment sublim. I-am mulţumit lui Dumnezeu
pentru cea mai nobilă binecuvântare a Lui, sentimentul că ne-am făcut
datoria.
În aceste tumultuoase zile de bucurie, mi s-a cerut să mă adresez
naţiunii pentru care am avut suprema răspundere pe insula noastră,
1003
timp de aproape patru ani. Totuşi, se poate întâmpla să fi fost doar

puţini cei ale căror inimi au fost atât de greu apăsate de îngrijorare ca a
mea. După ce am trecut în revistă diversele poveşti ale sorţii noastre, am
atins o notă sumbră pe care o putem aminti aici.
„Aş dori, am spus, să vă pot zice în seara asta că toate strădaniile şi
necazurile noastre s-au terminat. Atunci, aş putea să-mi închei fericit cei
cinci ani de funcţionare şi, dacă credeţi că m-aţi avut deajuns şi că ar
trebui să fiu trimis la plimbare, aş face-o cu cea mai mare graţie. Dar,
dimpotrivă, trebuie să vă avertizez, aşa cum am făcut-o când mi- am
început această sarcină acum cinci ani – şi nimeni n-a ştiut atunci că va
dura atât de mult – că mai sunt multe de făcut şi că trebuie să fiţi
pregătiţi pentru noi eforturi ale minţii şi trupului şi pentru noi sacrificii
pentru cauze mari, dacă nu vreţi să cădeţi din nou în putreziciunea
inerţiei, în confundarea ţelului, şi în teama fricoasă de a fi mari. Nu
trebuie să slăbiţi nicicum starea de spirit alertă şi vigilentă. Deşi bucuria
vacanţei este necesară spiritului uman, aceasta trebuie totuşi să se
adauge la forţa şi hotărârea cu care fiecare bărbat sau femeie se întoarce
din nou la munca pe care o are de făcut şi, de asemeni, la privirea şi
atenţia pe care trebuie să o menţină asupra treburilor publice.
Pe continentul european trebuie încă să ne asigurăm că scopurile
simple şi onorabile pentru care am intrat în război nu sunt îndepărtate
sau uitate în lunile ce urmează după succesul nostru iar cuvintele
«libertate», «democraţie» şi «eliberare» să nu fie distorsionate de la
adevăratul lor sens, aşa cum l-am înţeles noi. N ar fi de niciun folos
pedepsirea hitleriştilor pentru crimele lor, dacă nu va domina legea şi
dreptatea şi dacă totalitarismul şi guvernarea poliţienească vor lua locul
invadatorilor germani. Noi nu vrem nimic pentru noi înşine. Dar trebuie
să ne asigurăm că aceste cauze pentru care am luptat îşi găsesc
recunoaştere la masa păcii, atât în fapte cât şi în vorbe şi, mai presus de
toate, trebuie să ne străduim să ne asigurăm că Organizaţia Mondială pe
care o creează Naţiunile Unite la San Francisco nu rămâne doar un
nume, şi nu va fi un scut doar pentru cei puternici şk batjocură pentru
cei slabi. Învingătorii trebuie să-şi cerceteze inimile în orele de glorie şi
să fie demni, prin nobleţea lor, de imensele forţe pe care le au.
Nu trebuie să uităm niciodată că, dincolo de toate, pândeşte Japonia,
tracasată şi slăbită, dar care are totuşi un popor de o sută de milioane, ai
cărui luptători nu sunt îngroziţi de moarte. Nu pot să vă spun în seara
asta câtă strădanie sau cât timp va fi necesar ca să-i obligăm pe japonezi
1004
să-şi ceară scuze pentru odioasa lor trădare şi cruzime. Noi, ca şi China,
atâta timp neînfrântă, am primit răni oribile din partea lor şi suntem
legaţi prin obligaţii de onoare şi loialitate frăţească faţă de Statele Unite,
să luptăm în acest mare război de la un capăt la celălalt al pământului,
alături de ei, fără să slăbim sau să eşuăm. Trebuie să ţinem minte că
Noua Zeelandă, Australia şi Canada au fost şi sunt ameninţate de această
Putere a răului. Aceste dominioane au venit alături de noi în timpurile
noastre întunecate, iar noi nu trebuie să lăsăm neterminată nicio sarcină
care priveşte siguranţa noastră şi viitorul lor. V-am spus lucruri dure la
începutul acestor ultimi cinci ani, iar voi înu v-aţi dat înapoi şi ar trebui
să fiu nevrednic de încrederea şi de generozitatea voastră, dacă nu aş
striga şi acum: înainte, neclintiţi, siguri, de neînvinşi până va fi realizată
toată treaba şi întreaga lume va fi în siguranţă şi curăţită.”
Capitolul XXVII
SE DESCHIDE PRĂPASTIA
Îngrijorări pentru viitor şi multe întrebări îmi umpleau mintea în timp

ce mă mişcăm prin mulţimea de londonezi care ovaţionau la ora bine
meritatei bucurii după toate prin câte au trecut. Celor mai mulţi li se
părea că pericolul lui Hitler, cu dificultăţile şi privaţiunile lui, a dispărut
în strălucirea gloriei. Îngrozitorul duşman, împotriva căruia au luptat
timp de peste cinci ani, se predase necondiţionat. Tot ce rămânea pentru
cele trei Puteri victorioase era să facă o pace dreaptă şi durabilă, apărată
de un instrument mondial, să aducă soldaţii acasă, la cei dragi, şi să intre
într-o epocă de aur a prosperităţii şi progresului. Nimic mai mult, dar cu
siguranţă că popoarele lor gândeau şi că nimic mai puţin.
Totuşi, tabloul mai avea şi altă faţă. Japonia era încă necucerită. Bomba
atomică nu se născuse încă. Lumea era în confuzie. Principala legătură,
pericolul comun, care unise marii Aliaţi, dispăruse peste noapte, în ochii
mei, ameninţarea sovietică o înlocuise deja pe cea nazistă. Dar nu exista
nicio alianţă militară împotriva ei. Acasă, fundamentul unităţii naţionale,
pe care se sprijinise atât de ferm guvernul din timpul războiului,
dispăruse şi el. Puterea noastră, care înfruntase atât de multe furtuni, nu
va mai continua să existe la lumina soarelui. Cum puteam ajunge, în
cazul ăsta, la acea înţelegere finală, singura care putea răsplăti
strădaniile şi suferinţele luptei? Nu-mi puteam scoate din minte teama
1005
că, în curând, armatele victoroase ale democraţiei se vor dispersa şi că

adevăratul şi cel mai dur test va sta în faţa noastră. Eu mai văzusem
toate astea. Îmi aminteam celelalte zile de bucurie din urmă cu treizeci
de ani, când plecasem cu soţia de la Ministerul Muniţiilor, prin mulţimi
similare, convulsionate de entuziasm, ca să-l felicit pe primul-ministru
în Downing Street. Atunci, ca şi acum, eu înţelegeam situaţia mondială
ca un tot. Dar atunci măcar nu exista o armată puternică de care să ne
temem.
Primul meu gând a fost o întâlnire a celor trei Mari Puteri şi speram ca
preşedintele Truman să treacă prin Londra, în drumul lui. După cum se
va vedea, multe idei diferite, din cercuri influente de la Washington, îl
presau pe noul preşedinte. Atmosfera şi punctul de vedere care s-a
observat la Yalta, se întărise. Se argumenta că Statele Unite nu trebuie să
se lase atrase în vreun antagonism cu Rusia Sovietică. Se considera că
aşa ceva ar stimula ambiţiile britanice şi ar crea o nouă prăpastie în
Europa. Pe de altă parte, politica justă ar fi ca Staftle Unite să fie un fel
de mediator prietenesc între Britania şi Rusia, sau chiar un arbitru,
căutând să reducă divergenţele dintre ele în legătură cu Polonia sau
Austria şi să ajute ca lucrurile să se stabilizeze într-o pace liniştită şi
fericită, permiţând forţelor americane să se concentreze împotriva
Japoniei. Aceste presiuni trebuie să fi fost foarte puternice asupra lui
Truman. Instinctul lui natural, după cum au dovedit-o acţiunile lui
istorice, ar fi fost poate diferit. Eu, bineînţeles, nu puteam măsura forţele
care acţionau în centrul vital al celui mai apropiat Aliat al nostru, deşi
mi-am dat imediat seama de existenţa lor. Puteam simţi doar vasta
manifestare a imperialismului sovietic şi rus care se rostogolea înainte
peste ţări lipsite de putere.
Era clar că principalul ţel tebuia să fie o conferinţă cu Stalin. În acele
zile ale capitulării germane, i-am telegrafiat preşedintelui spunându-i că
ar trebui să-l invităm la o conferinţă. „Între timp, sper sincer că forţele
americane nu se vor retrage de pe liniile tactice la care s-a căzut de acord
acumel a răspuns imediat că ar prefera ca Stalin să propună întâlnirea şi
spera ca ambasadorii noştri să-l convingă să o sugereze. Domnul
Truman a declarat apoi că el şi cu mine ar trebui să mergem separat la
întâlnire ca să evităm orice bănuială de „spirit de grup”. La terminarea
conferinţei, spera să viziteze Anglia dacă îi vor permite îndatoririle lui
din America. Nu mi-a scăpat deosebirea de vederi pe care o transmitea
această telegramă, dar am acceptat procedura propusă de el.
1006
În accieaşi zile am trimis de asemeni preşedintelui Truman telegrama

care poate fi numită „Cortina de fier”. Dintre toate documentele publice
pe care le-am scris în această chestiune, aş prefera să fiu judecat după
aceasta:
1. Sunt profund preocupat de situaţia europeană. Am aflat că jumătate
din Forţa Aeriană americană din Europa a început deja să se mute în
teatrul din Pacific. Ziarele sunt pline de marile mişcări ale trupelor
americane care pleacă din Europa. Şi armatele noastre, conform unor
aranjamente anterioare, vor suferi o reducere importantă. Armata
canadiană va pleca cu siguranţă. Francezii sunt slabi şi dificili la
colaborare. Toată lumea poate vedea că, într-un timp foarte scurt,
puterea noastră armată pe continent va fi dispărut, cu excepţia unor
mici forţe de ocupaţie în Germania.
2. Între timp, ce se va întâmpla cu Rusia? Am acţionat totdeauna pentru
prietenie cu Rusia, dar, ca şi dumneata, simt o adâncă îngrijorare faţă de
deformarea deciziilor de la Yalta, de atitudinea lor faţă de Polonia, de
influenţa copleşitoare în Balcani, cu excepţia Greciei, de dificultăţile pe
care le fac în legătură cu Viena, de combinaţia între puterea rusă şi
teritoriile aflate sub controlul lor sau ocupate, cuplate cu tehnici
comuniste în atât de multe alte ţări şi, mai presus de toate, de puterea
lor de a menţine armate foarte mari pe teren timp îndelungat. Care va fi
poziţia peste un an sau doi, când armatele britanică şi americană se vor
topi, iar cea franceză nu s-a format încă pe scară importantă, când s-ar
putea ca noi să avem o mână de divizii, majoritatea franceze, şi când
Rusia poate alege să menţină două sau trei sute de divizii în serviciu
activ?
3. O cortină de fier este trasă peste frontul lor. Noi nu ştim ce se
întâmplă în spatele ei. Pare puţin îndoielnic că toate regiunile de la est
de linia Lübeck-Trieste-Corfu vor fi în curând complet în mâinile lor. La
aceasta, trebuie să se adauge uriaşa arie cucerită de armata americană,
între Eisenach şi Elba, care, după cum presupun, în câteva săptămâni,
când se vor retrage americanii, va fi ocupată de puterea rusească.
Generalul Eisenhower va trebui să facă tot felul de aranjamente ca să
evite o nouă fugă a populaţiei germane spre vest, când această uriaşă
înaintare moscovită va avea loc în centrul Europei. Apoi, cortina se va
lăsa din nou, în mare măsură, dacă nu în totalitate. Astfel, o mare fâşie
de multe sute de kilometri de teritorii ocupate de ruşi ne va izola de
Polonia.
1007
4. Între timp, atenţia popoarelor noastre va fi ocupată cu impunerea

unor sancţiuni Germaniei, care este ruinată şi prostrată, şi care va fi
curând deschisă ruşilor ca aceştia să înainteze, dacă vor, până la apele
mării Nordului şi ale Atlanticului.
5. Desigur că este vital să ajungem acum la o înţelegere cu Rusia, sau să
vedem unde ne aflăm cu eq, înainte de a ne slăbi mortal armatele sau a
ne retrage în zonele de ocupaţie. Acest lucru se poate face doar printr-o
întâlnire personală. Aş fi recunoscător pentru opinia şi sfatul dumitale.
Bineînţeles că putem adopta punctul de vedere că Rusia se va comporta
impecabil şi, fără îndoială, aceasta ar oferi soluţia cea mai convenabilă.
Ca să pezum, problema unei înţelegeri cu Rusia înainte de dispariţia
forţei noastre mi se pare că le minimalizează pe toate celelalte.
A trecut o săptămână până am primit din nou veşti de la domnul
Truman în legătură cu subiectul major. Apoi, la 22 mai, mi-a telegrafiat
spunându-mi că i-a cerut domnului Joseph F. Davies să vină să mă vadă
înaintea Triplei Conferinţe, în legătură cu unele probleme pe care nu
voia să le transmită telegrafic.
Domnul Davies fusese ambasadorul american în Rusia înainte de
război şi era cunoscut ca fiind un simpatizant al regimului. El şerisese de
fapt şi o carte despre misiunea lui la Moscova, care a fost folosită şi
pentru un film care părea că idealizează în multe feluri sistemul sovietic.
Eu, bineînţeles, am făcut imediat aranjamente ca să-l primesc şi el a
petrecut noaptea de 26 la Chequers. Am avut o foarte lungă discuţie cu
el. Principalul lucru pe care îl avea de propus era ca preşedintele să se
întâlnească mai întâi cu Stalin, undeva în Europa, înainte de a mă vedea
pe mine. Am fost într-adevăr uimit de această sugestie. Nu-mi plăcuse
nici folosirea de către preşedinte, în mesajul anterior, a expresiei de
„spirit de grup” aplicată unei întâlniri între el şi mine. Britania şi Statele
Unite erau unite prin legături de principii şi de înţelegere asupra
politicii în multe direcţii şi ambii eram într-o divergenţă profundă cu
sovieticii în numeroase chestiuni de cea mai mare importanţă. Faptul că
preşedintele şi premierul britanic ar discuta pe această bază comună,
cum făcusem atât de des pe vremea lui Roosevelt, nu merită acum
expresia de „spirit de grup”. Pe de altă parte, ideea ca preşedintele să
ocolească Marea Britanie şi să se întâlnească singur cu şeful statului
sovietic ar fi fost nu chiar un caz de „spirit de grup” – aşa ceva era
imposibil – dar o încercare de a ajunge de unul singur la o înţelegere cu
Rusia asupra problemelor principale asupra cărora noi şi americanii
1008
eram uniţi. Nu aş fi fost de acord în nicio situaţie cu ceea ce mi se părea

a fi un afront, chiar dacă nu intenţionat, adus ţării noastre după
serviciile ei pline de credinţă aduse cauzei libertăţii din prima zi a
războiului. Am obiectat la ideea implicită că noile dispute care se
deschideau acum cu sovieticii erau dispute între Britania şi Rusia.
Statele Unite erau la fel de preocupate şi angajate deplin ca şi noi. I-am
arătat foarte clar acest lucru domnului Davies în conversaţia noastră,
care s-a extins asupra întregului domeniu de probleme al Europei de est
şi de sud, şi, pentru ca să nu fie neînţelegeri, am pus pe hârtie şi i-am dat
o minută oficială în acest sens. Preşedintele a primit-o într-un spirit
blând şi înţelegător şi am fost foarte bucuros că totul a fost în regulă şi
că justeţea punctului nostru de vedere nu a fost respinsă de prietenii
noştri dragi.
Cam în acelaşi timp când preşedintele Truman l-a trimis pe domnul
Davies să mă vadă, i-a cerut lui Harry Hopkins să se ducă la Moscova ca
trimisul său special, ca să încerce încă o dată să ajungă la o înţelegere
acceptabilă în chestiunea poloneză. Deşi departe de a se simţi bine,
Hopkins a pornit vitejeşte spre Moscova. Prietenia lui faţă de Rusia era
bine cunoscută, şi a fost primit foarte călduros. Cu siguranţă că, pentru
prima oară, s-a făcut un oarecare progres. Stalin a fost de acord să-l
invite la Moscova pe Mikolajezyk şi doi dintre colegii lui din Londra
pentru consultări, în conformitate cu interpretarea noastră a înţelegerii
de la Yalta. El a fost de asemeni de acord să invite câţiva polonezi
importanţi din interiorul Poloniei, care nu erau printre cei de la Lublin.
Într-o telegramă, preşedintele spunea că aceasta era o etapă foarte
încurajatoare în negocieri. Şefii polonezi arestaţi se părea că au fost
acuzaţi doar de folosirea unui emiţător ilegal, iar Hopkins îl presa pe
Stalin să-i amnistieze, astfel încât consultările să se ţină într-o atmosferă
cât mai favorabilă. El mi-a cerut să-l îndemn pe Mikolajezyk să se ducă
la Moscova şi imediat a fost organizat un nou guvern provizoriu
polonez. La cererea lui Truman, acesta a fost recunoscut de Britania şi
de Statele Unite, la 5 iulie.
E greu de văzut ce puteam face mai mult. Timp de cinci luni, sovieticii
se luptaseră cu ghearele şi cu dinţii. Şi-au realizat obiectivul prin
tergiversare. În tot acest timp, administraţia de la Lublin, sub
conducerea lui Bierut, susţinut de forţa armatelor ruseşti, căpătase
controlul asupra întregii Polonii, întărit prin obişnuitele deportări şi
lichidări. Ei respinseseră accesul observatorilor pe care ni-l
1009
promiseseră. Toate partidele politice, în afară de al lor, cel comunist, de

marionete, erau într-o minoritate fără speranţă în noul guvern
provizoriu recunoscut. Eram la fel de departe ca oricând de o încercare
reală şi corectă de a obţine voinţa poporului polonez prin alegeri libere.
Mai era totuşi o speranţă – ca întâlnirea „celor Trei”, acum iminentă, să
permită realizarea unei rezolvări reale şi onorabile. Până acum,
adunaserăm doar praf şi cenuşă şi asta e tot ce a rămas şi în ziua de azi
din libertatea polonezilor. T
***
La 1 iunie, preşedintele Truman mi-a spus că mareşalul Stalin era în

favoarea unei întâlniri pe câre el o numea „a celor trei” la Berlin, pe la 15
iulie. Am răspuns imediat că m-aş duce bucuros la Berlin cu o delegaţie
britanică, dar cred că 15 iulie, dată sugerată de Truman, era mult prea
târziu pentru chestiunile urgente care cer atenţie din partea noastră şi
că nu trebuie să aducem daune speranţelor şi unităţii lumii, dacă
permitem unor cerinţe personale sau* naţionale să stea în calca unei
întâlniri mai timpurii. I-am telegrafiat: „Deşi mă aflu în mijlocul unor
alegeri disputate cu ardoare, nu aş considera sarcina mea de aici
comparabilă cu o întâlnire între noi trei. Dacă 15 iunie nu e posibil,
atunci de ce nu 1, 2 sau 3 iulie?! 4 Domnul Truman a replicat că, după o
deplină analiză, 15 iulie era cea mai timpurie dată pentru el şi că se fac
aranjamente în consecinţă. Stalin nu dorea să grăbească data. Eu nu
puteam face alte presiuni.
Principalul motiv pentru care doream să grăbesc data întâlnirii era
desigur retragerea iminentă a armatei americane de la linia la care
ajunsese prin luptă în zona prescrisă în înţelegerea privind ocuparea.
Povestea înţelegerii cu privire la zone şi argumentele pro şi contra
schimbării lor au fost notate în capitolul anterior. Mă Temeam că, în
orice zi, se putea lua la Washington o decizie de a se ceda uriaşele
suprafeţe – 600 de kilometri în lungime şi 160 de kilometri unde
adâncimea era mai mare. Zona cuprindea multe milioane de germani şi
cehi. Abandonarea teritoriului ar fi creat un hău mai mare între noi şi
Polonia şi, practic, ar fi pus capăt puterii noastre de a-i influenţa soarta.
Comportarea schimbată a Rusiei faţă de noi, încălcarea constantă a
înţelegerilor la care s-a ajuns la Yalta, înaintarea spre Danemarca,
evitată din fericire de acţiunea la timp a lui Montgomery, încălcările din
1010
Austria, presiunea ameninţătoare a mareşalului Tito la Triest, toate mi

se păreau, mie şi consilierilor mei, că dau naştere unei situaţii cu totul
diferite de cea în care fuseseră prescrise zonele de ocupaţie, cu doi ani
to urmă. Desigur, toate aceste probleme trebuiau analizate ca un tot şi
acum era momentul. Acum, când armatele britanică şi americană şi
Forţele Aeriene constituiau încă o forţă şi înainte ca ele să se topească în
urma demobilizării şi a grelelor cerinţe ale războiului japonez – acum,
cel mai târziu, era timpul pentru o înţelegere generală.
Cu o lună mai devreme, ar fi fost mai bine. Dar încă nu era prea târziu.
Pe de altă parte, a părăsi tot centrul şi inima Germaniei, ba mai mult
chiar, centrul şi piatra-cheie a Europei – ca un act izolat, mi se părea o
decizie gravă şi neprevăzătoare. Dacă se făcea, aceasta putea fi doar ca
parte a unei înţelegeri generale şi de durată. Dacă mergem la Potsdam
fără nimic cu ce să negociem, toate perspectivele pentru viitoarea pace a
Europei se pot duce pe copcă. Totuşi, problema nu era în mâna mea.
Retragerea noastră spre frontierele de ocupaţie era neimportantă.
Armata americană avea trei milioane de oameni, fată de a noastră cu un
milion. Tot ce puteam face era să pledez mai întâi pentru o dată mai
avansată a întâlnirii „celor Trei” şi, în al doilea rând, după ce acest lucru
a eşuat, să amân retragerea până când vom putea să ne confruntăm
problemele ca un tot, împreună, fată-n fa (a, şi pe picior de egalitate.
Cum arată totul acum, după ce au trecut opt ani? Linia de ocupaţie a
Rusiei în Europa merge de la Lübeck la Linz. Cehoslovacia a fost
înghiţită. Statele Baltice, Polonia, România şi Bulgaria, au fost reduse la
state satelite sub conducere comunistă totalitară. Iugoslavia a reuşit să
se desprindă. Doar Grecia a fost salvată. Armatele noastre au dispărut şi
va trece mult timp până când vor putea fi adunate măcar şaizeci de
divizii care să fie opuse ruşilor, care au o forţă copleşitoare în blindate şi
oameni. Asta nu ţine seamă de cele întâmplate în Orientul îndepărtat.
Pericolul unui al treilea război mondial, în condiţii, la început, de grav
dezavantaj, îşi aruncă umbrele înfiorătoare peste naţiunile libere ale
lumii. Se dovedeşte astfel că momentul victoriei a fost cel mai prielnic,
dar şi ultima şansă pentru o pace mondială, căruia i s-a permis însă să
dispară în linişte. La 4 iunie, i-am telegrafiat următoarele preşedintelui,
din care puţinor cuvinte li s-ar putea aduce acum obiecţii:
Sunt sigur că dumneata înţelegi motivul pentru care doresc atât de
mult o dată mai avansată, să spunem, 3 sau 4 iulie. Văd cu profundă
îngrijorare retragerea armatei americane la linia noastră de ocupaţie în
1011
sectorul central, aducând astfel puterea sovietică în inima Europei

occidentale şi coborârea unei cortine de fier între noi şi tot ce este spre
est. Speram ca această retragere, dacă trebuie făcută, să fi însoţită de
reglementarea multor lucruri grave care să constituie adevăratul
fundament al păcii în lume. Nimic important nu a fost încă stabilit, iar
dumneata şi cu mine vom avea de purtat o mare răspundere pentru
viitor. Eu mai sper deci că data va fi avansată.
Domnul Truman a răspuns la 12 iunie. El a spus că înţelegerea
tripartită privind ocuparea Germaniei, aprobată de preşedintele
Roosevelt după „o lungă considerare şi discuţii amănunţite” cu mine,
face imposibilă amânarea retragerii trupelor americane din zonele
sovietice în scopul de a presa rezolvarea altor probleme. Consiliul de
Control Aliat nu putea începe să funcţioneze până nu plecam, iar
guvernarea militară exercitată de Comandantul Suprem Aliat trebuia
încheiată fără întârziere şi împărţită între Eisenhower şi Montgomery.
Acesta fusese sfătuit, spunea el, că ar deteriora relaţiile noastre cu
sovieticii dacă am amâna acţiunea până la întâlnirea noastră din iulie şi,
în consecinţă, el propunea să trimitem un mesaj lui Stalin.
Acest document sugera că ar trebui să dăm instrucţiuni imediat
armatelor noastre să-şi ocupe zonele respective. El era gata să ordone
tuturor armatelor americane să înceapă retragerea din Germania la 21
iunie. Comandanţii militari trebuie să aranjeze ocuparea simultană a
Berlinului şi accesul liber acolo pe şosea, cale ferată şi prin aer, de la
Frankfurt şi Bremen, pentru forţele Statelor Unite. În Austria,
aranjamentele trebuiau încheiate mai repede şi în mod satisfăcător,
făcând răspunzători comandanţii locali pentru definirea zonelor, atât în
ţară cât şi la Viena, aceştia urmând să refere guvernelor respective doar
problemele pe care nu le pot rezolva ei înşişi.
Aceasta a sunat ca un dangăt de moarte în pieptul meu. Dar nu aveam
de ales decât să mă supun. Nu mai puteam face nimic altceva. Nu trebuie
uitat că domnul Truman nu fusese preocupat sau consultat la fixarea
iniţială a zonelor. Situaţia, aşa cum i s-a prezentat atât de curând după
venirea la putere, era dacă să se depărteze sau nu şi, într-un anumit
sens, să repudieze politica guvernelor britanic şi american asupra căreia
s-a căzut de acord în timpul ilustrului său predecesor. Nu mă îndoiesc că
el era susţinut în acţiunea lui de consilierii militari şi civili. Răspunderea
lui în acest moment era să decidă dacă s-au schmbat condiţiile atât de
fundamental încât să se adopte o procedură cu totul nouă, cu
1012
probabilitatea de a trebui să facă faţă unei acuzaţii de încălcare a

încrederii. Cei care sunt deştepţi doar după eveniment, să tacă.
IJà 1 iulie, armatele britanice şi ale Statelor Unite au început retragerea
spre zonele respective, urmate de mase jle refugiaţi. Rusia Sovictică era
instalată în inima Europei. Aceasta a fost o piatră de hotar nefericită
pentru omenire.
***
În timp ce se petreceau toate acestea, eu eram cufundat în vârtejul

alegerilor generale, care a început serios în prima săptămână a lui iunie.
Deci, această lună a însemnat o viaţă grea. Obositoare turnee cu trenul
în cele mai mari oraşe din Anglia şi Scoţia, cu trei sau patru discursuri în
fiecae zi în faţa unor mulţimi uriaşe, şi se părea, entuziaste, şi, pe
deasupra, emisiuni de radio laborios pregătite, îmi consumau timpul şi
puterile. Tot timpul simţeam că multe din cele pentru care am luptat în
lunga noastră bătălie în Europa ne scapă acum şi că speranţele noastre
pentru o pace timpurie şi de durată se depărtau. Zilele treceau printre
aclamaţiile mulţimilor, iar noaptea, mă întorceam ostenit la cartierul
meu general în tren, unde mă aştepta un personal considerabil şi toate
telegramele sosite. Neconcordanţa între emoţia şi zgomotul din jur cu
fundalul sumbru care îmi umplea mintea, era în sinè un afront faţă de
Retragerea Aliaţilor occidentali, iulie 1945
1013
realitate şi faţă de proporţiile problemelor. Am fost bucuros când a

venit în sfârşit ziua alegerilor şi documentele de vot au fost sigilate în
siguranţă timp de trei săptămâni, în cutiile lor.
Eram hotărât să am o săptămână însorită, înainte de Conferinţă. La 7
iulie, două zile după votare, am zburat la Bordeaux cu doamna Churchill
şi cu Mary, şi m-am trezit instalat agreabil la vila generalului Brutinel,
lângă frontiera spaniolă, la Hendaye, cu o plajă şi împrejurimi minunate.
Petreceam cea mai mare parte a dimineţii în pat, citind o foarte bună
relatare a unui excelent scriitor francez, despre armistiţiul de la
Bordeaux şi tragica urmare de la Oran. Era straniu să-mi reînviu
propriile amintiri din urmă cu doi ani şi să aflu multe lucruri pe care nu
le ştiusem la vremea respectivă. După-amiezile, plecam cu complicatele
mele instrumente de pictură şi găseam subiecte atrăgătoare pe râul Nive
şi în golful St. Jean de Luz. Am găsit o companie plăcută în ale penelului
în persoana doamnei Nairn, soţia consulului britanic la Bordeaux, cu
care mă împrietenisem la Marrakech, cu un an în urmă. M-am ocupat
doar de câteva telegrame în legătură cu apropiata Conferinţă şi m-am
străduit să-mi scot din cap politica de partid. Totuşi, trebuie, să
mărturisesc că misterul cutiilor cu voturi şi al conţinutului lor aveau un
urât obicei de a bate la uşă şi a privi pe ferestre. Când paleta era întinsă
şi aveam o pensulă în mână, era uşor să alung aceşti băgăcioşi.
Populaţia bască mă primea peste tot cu căldură. Ea suportase un timp
îndelungat ocupaţia germană şi era bucuroasă că putea respira din nou
liber. Nu aveam nevoie să mă pregătesc pentru conferinţă, pentru că o
aveam atât de mult în cap, încât eram bucuros să scap de ea aceste
câteva zile care zburau. Preşedintele era pe mare, pe crucişătorul
american Augusta, acelaşi vas care îl adusese pe Roosevelt la întâlnirea
noastră în Atlantic, în 1941. În 15, am plecat spre aeroportul din
Bordeaux şi avionul meu Skymaster m-a dus la Berlin.
Capitolul XXVIII
BOMBA ATOMICĂ
Preşedintele Truman a ajuns la Berlin în aceeaşi zi cu mine. Eram

dornic să cunosc un potentat cu care relaţiile mele cordiale, în ciuda
divergenţelor, fuseseră deja stabilite prin corespondenţă. L-am vizitat în
1014
dimineaţa de după sosirea noastră şi am fost impresionat de maniera lui

veselă, precisă, sclipitoare şi de vizibila lui putere de decizie.
În 16 iulie, atât preşedintele cât şi eu am făcut separat turul Berlinului.
Oraşul nu era nimic altceva decât un haos de ruine. Vizita noastră,
bineînţeles, nu fusese anunţată, iar pe străzi erau doar trecătorii
obişnuiţi. În piaţa din faţa Cancelariei, era totuşi o mulţime
considerabilă. Când am coborât din maşină şi am trecut printre ei, cu
excepţia unui bătrân care a clătinat din cap cu dezamăgire, au început
toţi să ovaţioneze. Ura” mea murise odată cu capitularea lor şi am fost
foarte mişcat de demonstraţiile lor şi, de asemeni, de privirile lor
pierdute şi de hainele jerpelite. Apoi am intrat în Cancelarie şi, destul de
mult timp, am umblat prin galerii şi holuri sfarâmate. Ghizii noştri ruşi
ne-au dus apoi la adăpostul antiaerian al lui Hitler. Am coborât până la
fund şi am văzut camera în care el şi soţia lui s-au sinucis, iar când am
ajuns sus din nou, ne-au arătat locul unde a fost ars trupul lui. Ni s-au
dat cel mai bune relatări de la sursă, existente în momentul acela,
despre ce s-a întâmplat în aceste scene finale.
Linia adoptată de Hitler a fost mult mai convenabilă pentru noi decât
cea de care mă temusem eu. În orice moment din ultimele câteva luni ale
războiului, el ar fi putut să zboare în Anglia şi să se predea, spunând:
„Faceţi ce vreţi cu mine, dar salvaţi-mi poporul prost îndrumat”. Nu mă
îndoiesc că ar fi împărţit soarta criminalilor de la Nürenberg. Principiile
morale ale civilizaţiei moderne par să prescrie că şefii unei naţiuni
învinse în război să fie condamnaţi la moarte de către învingători.
Aceasta îi va îndemna cu siguranţă să lupte până la sfârşitul amar în
orice viitor război şi, indiferent cât de multe vieţi sunt sacrificate în mod
inutil, asta nu-l costă mai mult. Masele de oameni sunt acelea care au
atât de puţin de spus în legătură cu începerea sau terminarea războiului,
dar plătesc costurile suplimentare. Romanii urmau principiul opus şi
cuceririle lor se datorau aproape la fel de mult clemenţei lor cât şi
vitejiei.
**
În 17 iulie, au venit veşti care au zguduit lumea. După-amiază, Stimson
a sunat la locuinţa mea şi mi-a pus în faţă o hârtie pe care era scris:
„Copiii s-au născut satisfăcător”. După comportarea lui, am înţeles că s-a
întâmplat ceva extraordinar. „Asta înseamnă, a spus el, că experienţa din
deşertul mexican a reuşit. Bomba atomică e o realitate.” Deşi am urmărit
această cercetare cu fiecare fărâmă de informaţie care ni se împărtăşea,
1015
nu mi se spusese dinainte, sau cel puţin eu nu ştiam data încercării

decisive. Niciun om de ştiinţă responsabil nu prevedea ce se va întâmpla
când se va încerca prima explozie atomică totală. Oare bombele astea
erau nefolositoare sau puteau să anihileze totul? Acum ştiam. „Copiii s-
au nâscut satisfăcător”. Nimeni nu putea însă măsura consecinţele
militare imediate ale descoperirii şi nimeni nu evaluase încă nimic
altceva în legătură cu ca.
A doua zi, a sosit un avion cu o descriere completă a acestui teribil
eveniment din istoria omenirii. Stimson mi-a adus raportul. Redau pe
cât îmi amintesc. Bomba, sau echivalentul ei, fusese detonată în vârful
unui pilon înalt de 33 de metri, toată lumea fusese îndepărtată pe o rază
de cincisprezece kilometri, iar oamenii de ştiinţă şi personalul lor s-au
adăpostit în spatele unor scuturi şi adăposturi masive de beton, la
aceeaşi distanţă. Suflul fusese teribil. O uriaşă coloană de flacără şi fum
s-a înălţat spre marginea atmosferei sărmanului nostru pământ. În
interiorul unui cerc de un kilometru şi jumătate, devastarea era
absolută. Aceasta însemna un sfârşit rapid al celui de al doilea război
mondial şi poate multe alte lucruri în plus.
Preşedintele m-a invitat imediat la o conferinţă cu el. II avea alături pe
generalul Marshall şi pe amiralul Leahy. Până în acel moment, ne
formulaserăm ideile despre un asalt asupra teritoriului Japoniei printr-
un teribil bombardament aerian şi o invadafe cu armate foarte
numeroase. Ne-am gândit la rezistenţa japonezilor, care vor lupta până
la moarte, cu devotamentul samurailor, nu numai în bătălii ci şi în
fiecare pivniţă şi ascunzătoare. Aveam în minte spectacolul insulei
Okinawa, unde multe mii de japonezi, în loc să se predea, s-au aşezat în
şir şi s-au ucis cu grenade de mână, după ce conducătorii lor au
îndeplinit solemn ritualul hara-kiri. A înfrânge rezistenţa japoneză om
cu om şi a cuceri ţara metru cu metru, putea însemna pierderea unui
milion de vieţi americane şi o jumătate de milion de vieţi britanice – sau
chiar mai multe, dacă îi puteam duce acolo, pentru că eram hotărâţi să
împărtăşim agonia. Acum, tot acest tablou de coşmar dispăruse. În locul
lui, era viziunea – ce părea înde-adevăr frumoasă şi luminoasă – a
sfârşitului întregului război cu unul sau două şocuri violente. M-am
gândit imediat eu însumi dacă poporul japonez – al cărui curaj l-am
admirat întotdeauna – va găsi vreo scuză pentru apariţia, acestei
aproape supranaturale arme, care să-i salveze onoarea şi să-l elibereze
de obligaţia de a fi ucis până la ultimul luptător.
1016
În plus, nu vom avea nevoie de ruşi. Sfârşitul războiului japonez nu mai

depindea de revărsarea armatelor lor pentru lupta finală şi, poate,
prelungită. Nu aveam nevoie să le cerem favoruri. Şirul de probleme
europene putea deci să fie privit după meritele sale şi conform cu
principiile Naţiunilor Unite. Se părea brusc că am obţinut o scurtare
binevenită a războiului în Orient şi o perspectivă mult mai fericită în
Europa. Nu mă îndoiesc că aceste gânduri erau prezente şi în minţile
prietenilor mei americani. Oricum, nu a fost niciun moment discuţia
dacă bomba atomică să fie folosită sau nu. A evita un masacru vast,
nedefinit, a aduce războiul la sfârşit, a da pace lumii, a lune mâini
vindecătoare pe popoarele torturate de manifestarea unei putoi
copleşitoare, a pune toate astea pe seama câtorva explozii, părea, după
toate strădaniile şi pericolele, un miracol eliberator.
Consimţământul britanic de principiu asupra folosirii armei fusese dat
la 4 iulie, înainte ca experienţa să aibă loc. Decizia finală era acum, în
principal, în mâinile preşedintelui Truman, care avea arma; dar eu nu
m-am îndoit niciodată care va fi aceasta şi nici nu m-am îndoit de atunci
că a avut dreptate. Faptul istoric rămâne şi trebuie judecat după
trecerea timpului, iar decizia dacă să se folosească sau nu bomba
atomică pentru a obliga Japonia să capituleze nici nu a constituit o
problemă. În jurul mesei noastre, a fost o înţelegere unanimă, automată,
nepusă sub semnul întrebării, şi nu am auzit nici cea mai mică sugestie
că ar trebui să facem altceva.
O chestiune mai complicată era ce să-i spunem lui Stalin. Preşedintele
şi cu mine simţeam că nu mai aveam nevoie de ajutorul lui pentru a
cuceri Japonia. El îşi dăduse cuvântul, la Teheran şi Yalta, că Rusia
Sovictică va ataca Japonia imediat ce armata germană va fi înfrântă, iar
în vederea împlinirii acestui lucru, era în desfăşurare o mişcare continuă
a trupelor ruseşti spre Orientul Îndepărtat, pe calea ferată siberiană,
încă de la începutul lui mai. După părerea noastră, nu avea să fie nevoie
de ele şi puterea de negociere a lui Stalin, pe care o folosise cu efect
asupra americanilor la Yalta, dispăruse acum. Totuşi, el fusese un aliat
magnific în războiul împotriva lui Hitler şi simţeam amândoi că trebuia
să fie informat de marele şi noul fapt care domina scena acum, dar fără
niciun fel de amănunte. Cum trebuia oare să-i fie împărtăşită vestea? În
scris sau verbal? Ar trebui să o facem într-o şedinţă oficială şi specială,
sau în cursul conferinţelor noastre zilnice, sau după una dintre ele?
Concluzia la care a ajuns preşedintele a fost ultima dintre aceste
1017
alternative. „Eu cred, a zis el, că cel mai bine ar fi să-i spun, după una
dintre întâlnirile noastre, că avem o formă complet nouă de bombă, ceva
cu totul neobişnuit, care credem că va avea un efect decisiv asupra
voinţei japonezilor de a continua războiul.” Am fost de acord cu această
procedură.
***
Între timp, atacul devastator împotriva Japoniei continuase, din văzduh

şi de pe mare. La sfârşitul lui iulie, flota japoneză încetase practic să mai
existe. Japonia era în haos şi gata să se prăbuşească. Diplomaţii de
profesie erau convinşi că doar capitularea imediată, cu autoritatea
împăratului, putea salva Japonia de dezintegrare totală, dar puterea
continua să fie în mâna unei clici militare, hotărâte mai degrabă să
supună naţiunea unei sinucideri în masă, decât să accepte înfrângerea.
Distrugerile teribile care îi confruntau, nu făceau nicio impresie asupra
acestei ierarhii fanatice, care continua să spere într-un miracol care să
întoarcă roata în favoarea lor.
În câteva convorbiri lungi cu preşedintele singur, sau în prezenţa
consilierilor lui, am discutat ce e de făcut. M-am oprit asupra costului
uriaş în vieţi americane şi, în mai mică măsură, britanice, dacă obligăm
Japonia la „capitulare necondiţionată.” El trebuia să ia în considerare
dacă asta nu s-ar putea exprima în alt mod, astfel încât să avem
elementele esenţiale pentru o pace şi securitate viitoare şi totuşi să le
lăsăm o portiţă de salvare a onoarei lor militare şi o asigurare a
existenţei lor naţionale, după ce au acceptai toate asigurările necesare
cuceritorului. Preşedintele a răspuns tăios că nu crede că japonezii mai
au onoare militară după Peari Harbour. Eu am continuat spunând că,
oricum, aveam ceva pentru care erau gata să facă faţă unei morţi sigure,
în număr mare, şi că acest lucru putea să nu fie atât de important pentru
noi pe cât era pentru ci. El a devenit atunci înţelegător şi a vorbit, ca şi
domnul Stimson, de teribila răspundere care apasă asupra lui pentru
nelimitata vărsare de sânge american.
În cele din urmă, s-a decis să se trimită un ultimatum, în care să se
ceară capitularea imediată, necondiţionată, a forţelor armate ale
Japoniei. Acest document a fost publicat în 26 iulie. Termenii acestuia au
fost respinşi de conducătorii militari ai Japoniei, şi Forţele Aeriene ale
Statelor Unite şi-au făcut în consecinţă planurile de aruncare a unei
1018
bombe atomice asupra Hiroşimei şi alta la Nagasaki. Am fost de acord să

dăm locuitorilor toate şansele. Procedura a fost dezvoltată în
amănunţime. Pentru a se minimaliza pierderile de vieţi, unsprezece
oraşe japoneze au fost avertizate prin fluturaşi, în 27 iulie, că vor fi
supuse unor intense bombardamente aeriene. A doua zi, au fost atacate
şase dintre acestea. Alte douăsprezece au fost avertizate în 31 iulie şi
patru din ele au fost bombardate la 1 august. Ultimul avertisment a fost
dat în 5 august. Până atunci, superfortăreţele afirmau că au lansat un
milion şi jumătate de fluturaşi în fiecare zi şi trei milioane de exemplare
din ultimatum. Prima bombă atomică nu a fost lansată decât în 6 august.
La 9 august, bomba de la Hiroşima a fost urmată de o a doua, de data
asta asupra oraşului Nagasaki. A doua zi, în ciuda unei insurecţii a unor
extremişti militari, guvernul japonez a fost de acord să accepte
ultimatumul, cu condiţia ca aceasta să nu prejudicieze prerogativele
împăratului de conducător suveran. Flota Aliată a intrat în Golful Tokio
şi, în dimineaţa de 2 septembrie, a fost semnat instrumentul oficial, la
bordul vasului american de război Missouri Rusia declarase război pe 8
august, doar cu o săptămână înainte de prăbuşirea inamicului. Cu toate
acestea, a pretins drepturi depline ca beligerantă.
Ar fi o greşeală să se presupună că soarta Japoniei a fost pecetluită de
bomba atomica. Înfrângerea ei era sigură înainte de căderea primei
bombe şi a fost determinată de o putere maritimă copleşitoare. Doar
aceasta a făcut posibilă ocuparea de baze oceanice de unde să se lanseze
atacul final, iar armata metropolitană să fie forţată să capituleze fără să
dea nicio lovitură. Flota ei fusese distrusă. Intrase în război cu peste
cinci milioane şi jumătate de tone, sporite mai târziu prin capturi şi noi
construcţii, dar sistemul de convoaie şi escorte era neadecvat şi prost
organizat. Au fost scufundate peste opt milioane şi jumătate de tone de
vase japoneze, dintre care cinci milioane din cauza submarinelor. Noi, o
putere insulară, la fel de dependentă de mare, putem trage învăţăminte
şi să înţelegem propria noastră soartă, dacă nu am fi reuşit să stăpânim
submarinele de buzunar-U.
***
Frustrarea a fost soarta Conferinţei finale a „celor Trei”. Nu am să

încerc să descriu toate chestiunile care au fost ridicate, deşi nu
rezolvate, la diversele noastre întâlniri. Mă mulţumesc să relatez
1019
povestea bombei atomice atât cât îmi dădeam seama de ea, şi să schiţez
groaznica problemă a frontierelor germano-poloneze. Aceste
evenimente ne mai preocupă şi astăzi.
Căzusem de acord la Yalta ca Rusia să-şi înainteze frontiera de vest în
Polonia până la Linia Curzon. Am recunoscut în acelaşi timp că Polonia,
la rândul ci, trebuie să primească teritorii substanţiale din Germania.
Problema era cât de mult? Cât de departe trebuia ea să pătrundă în
Germania? Fuseseră multe neînţelegeri. Stalin voise să extindă graniţa
de vest a Poloniei de-a lungul râului Oder, până ce acesta se uneşte cu
Neisse de vest; Roosevelt, Eden şi cu mine am susţinut să se oprească la
Neissc de est. Toii trei şefii de guverne s-au legat public la Yalta să
consulte guvernul polonez şi să lase hotărârea finală în seama
Conferinţei de pace. Asta fusese tot ce am putut face. Dar, în iulie 1945,
ne aflam în faţa unei noi situaţii. Rusia îşi avansase frontiera la Linia
Curzon. Asta însemna, după cum ne-am dat seama Roosevelt şi cu mine,
că cei trei-patru milioane de polonezi care locuiau pe partea de dincolo
de linie vor trebui să fie mutaţi în vest. Acum, eram confruntaţi cu ceva
mult mai rău. Guvernul polonez, dominat de sovietici, se împinsese şi el
înainte, nu până la Neisse de est ci până la cea de vest. Mare parte din
acest teritoriu era locuit de germani şi, cu toate că au fugit câteva
milioane dintre ci, mul i au rămas pe loc. Ce era de făcut cu ei? Să
trebuiască să muti trei-patru milioane de polonezi era destul de rău.
Trebuia oare că mutăm şi peste opt milioane de germani? Chiar dacă un
asemenea transfer putea fi avut în vedere, nu erau suficiente alimente
pentru ei în ceea ce mai rămăsese din Germania. O mare parte a
cerealelor din Germania veneau tocmai din partea luată de polonezi şi,
dacă aceasta ni se lua nouă, Aliaţii occidentali aveau să rămână cu zone
industriale distruse şi cu o populaţie muritoare de foame şi
supranumeroasă. Pentru viitoarea pace a Europei, acesta era un rău pe
lângă care Alsacia-Lorena şi coridorul Danzig erau fleacuri. Într-o bună
zi, germanii îşi vor vrea înapoi teritoriile, iar polonezii nu vor fi în stare
să-i oprească.
1020
Zonele de ocupaţie din Germania,

aşa cum au fost fixate în final, iulie 1945
***
Rămâne doar să menţionez unele dintre contactele sociale şi personale

care au uşurat dezbaterile noastre sumbre. Fiecare dintre cele trei
delegaţii le invita pe celelalte două. Prima a fost delegaţia Statelor Unite.
Când a venit rândul meu, am propus un toast pentru „Liderul opoziţiei”,
adăugând „oricare ar fi el”. Domnul Attelee, pe care îl invitasem la
Conferinţă în concordanţă cu convingerea mea că fiecare şef de guvern
trebuie să aibă, în perioade de criză, un vice care ştie totul şi poate astfel
păstra continuitatea dacă apare un accident, a fost foarte amuzat de ce
am spus. La fel şi restul adunării. Dineul sovietic a fost de asemeni
agreabil şi un foarte frumos concert dat de artişti ruşi de frunte au
prelungit atât de mult programul încât eu am şters-o.
Mic mi-a venit rândul să dau ultimul banchet, în seara de 22. L-am
plănuit pe scară mai mare, invitându-i şi pe comandanţii şefi şi pe
delegaţi. L-am aşezat pe preşedinte în dreapta mea şi pe Stalin în stânga.
1021
Au fost multe discursuri şi Stalin, fără măcar să se asigure că toii

chelnerii şi soldaţii ieşiseră din cameră, a propus ca următoarea noastră
întâlnire să fie la Tokio. Nu încăpea îndoială că declara (ia de război a
Rusiei împotriva Japoniei va veni în orice moment şi deja marile ei
armate erau masate la frontieră, gata. Să rupă frontul japonez mai slab
din Manciuria. Pentru a uşura procedurile, mai schimbam locurile între
noi din când în când, iar preştiintele era în faţa mea. Am avut din nou o
convorbire foarte prietenoasă cu Stalin, aire era în cea mai bună
dispoziţie şi părea că nu are nicio idee de uluitoarea informatic despre
noua bombă, pe care mi-o dăduse preşedintele. LI vorbea cu entuziasm
despre intervenţia rusească împotriva Japoniei şi părea că se aşteaptă la
încă multe luni de război, pe care Rusia îl va ducc pe o scară tot mai
mare, susţinută doar prin linia ferată trans-siberiană.
Apoi, s-a întâmplat un lucru foarte curios. Formidabilul meu oaspete s-
a ridicat de la locul lui şi, cu lista de bucate în mână, a trecut în jurul
mesei, culegând semnături ale multora dintre cei care erau prezenţi. N-
am crezut că am să-l văd vreodată ca vânător de autografe. Când s-a
întors din nou la mine, mi-am scris numele aşa cum dorea şi amândoi
ne-am uitat unul la celălalt şi am râs. Ochii lui Stalin sclipeau de veselie
şi umor. Am mai menţionat că toasturile la aceste banchete erau
totdeauna băute de reprezentanţii sovietici din pahare mici, iar Stalin nu
s-a îndepărtat niciodată de la această practică. Dar acum, m-am gândit
să-i fac pe plac. Am umplut un păhărel cu coniac pentru el şi unul pentru
mine. M-am uitat semnificativ la el. Ne-am golit amândoi paharele dintr-
o dată şi ne-am privit aprobator. Apoi Stalin mi-a spus: „Dacă e imposibil
să-mi daţi o poziţie fortificată în Marmara, n-am putea avea o bază la
Dedeagatch?” M-am mulţumit să spun: „Am să sprijin mereu Rusia în
pretenţia de a avea acces la mare în tot cursul anului.”
A doua zi, 24 iulie, după ce s-a terminat şedinţa noastră plenară şi ne-
am ridicat cu toţii de la masa rotundă şi am stat câte doi, trei, înainte de
a ne răspândi, l-am văzut pe preşedinte ducânduse la Stalin şi cei doi au
conversat singuri, doar cu interpreţii lor. Eu eram poate la cinci metri
depărtare şi am urmărit cu cea mai mare atenţie convorbirea
importantă. Ştiam ce avea să facă preşedintele. Ce era vital de măsurat
era efectul asupra lui Stalin. Văd totul de parcă ar fi fost ieri. El părea să
fie încântat. O bombă nouă! De o putere extraordinată! Probabil decisivă
în întreg războiul japonez! Ce noroc! Aceasta era impresia mea în acel
moment şi eram sigur că habar nu avea de semnificaţia a ceea ce i se
1022
spunea. Era evident că, în strădaniile şi stresul lui intens, bomba

atomică nu jucase niciun rol. Dacă ar fi avut cea mai mică idee despre
revoluţia care începea în problemele mondiale, reacţiile lui ar fi fost
vizibile. Nimic n-ar fi fost mai uşor pentru el decât să spună: „Mulţumesc
că mi-ai vorbit despre noua voastră bombă.
Frontierele Europei centrale
Eu nu am cunoştinţele tehnice. Pot să trimit specialistul meu în ştiinţe

nucleare să-l vadă pe specialistul vostru mâine dimineaţă?” Dar faţa lui a
rămas veselă şi destinsă, iar discuţia dintre aceşti doi potentaţi s-a
sfârşit curând. Aşteptându-ne maşinile, m-am trezit lângă Truman. „Cum
a mers?” am întrebat. „N-a pus nicio întrebare” a replicat el.
În dimineaţa de 25, Conferinţa s-a întrunit din nou. Era ultima şedinţă
la care am participat. Am cerut din nou ca frontiera de vest a Poloniei să
nu fie stabilită fără să se ţină seama de cei un milion şi un sfert de
germani care mai erau în regiune, iar preşedintele a subliniat că orice
tratat de Pace putea fi ratifiait doar cu acordul şi consimţământul
1023
Senatului. Trebuie, a spus el, să găsim o soluţie pe care să o poată

recomanda onest poporului american. Eu am spus că, dacă polonezilor li
s-ar permite să fie a cincea Putere de ocupaţie fără un aranjament
pentru împărţirea în mod egal a alimentelor produse în Germania către
populaţia germană, şi fără o înţelegere în legătură cu reparaţiile sau cu
prada de război, atunci Conferinţa a eşuat. Această ţesătură de probleme
a stat în centrul activităţii noastre şi, până acum, nu am ajuns la nicio
înţelegere. Disputa a continuat.
Stalin a spus că a obţine cărbune şi metal din Ruhr este mai important
decât hrana. Am spus că acestea vor trebui să fie folosite ca troc pe
alimente din est. Cum ar putea altfel minerii să scoată cărbune? „Ei au
importai şi înainte alimente din străinătate şi pot s-o facă din nou”, a
fost răspunsul. „Şi cum pot plăti reparaţiile?” „Mai este încă multă
grăsime rămasă în Germania” a fost răspunsul sumbru. Eu am refuzat să
accept foametea în Ruhr doar pentru că polonezii deţin toate terenurile
cerealiere din est, iar Anglia nu are suficicnt cărbune. „Atunci, folosiţi
prizonieri germani în mine; asta fac cu, a spus Stalin. Mai sunt patruzeci
de mii de soldaţi germani în Norvegia, puteţi să-i luaţi de-acolo.” „Noi
exportăm propriul nostru cărbune, în Franţa, Olanda şi Belgia, am spus
eu. De ce trebuie să vândă Polonia cărbune Suediei, în timp ce Britania
îşi refuză ei cărbunele în favoarea ţărilor eliberate?” „Dar ăsta-i cărbune
rusesc, a răspuns Stalin. Poziţia noastră e mai dificilă decât a voastră.
Noi am pierdut peste cinci milioane de oameni în război şi aveam o lipsă
disperată de mână de lucru…” Mi-am ridicai din nou punctul de vedere:
„Vom trimite alrbunc din Ruhr în Polonia sau oriunde în altă parte, cu
condiţia să obţinem alimente în schimb pentru minerii care îl produc.”
Aceasta părea să-l facă pe Stalin să se gândească. A spus că întreaga
problemă trebuie luată în considerare. Am fost de acord şi am spus că
voiam doar să subliniez dificultăţile din faţa noastră. Aici a fost sfârşitul
chestiunii, în ce mă priveşte.
***
Nu-mi asum nicio răspundere, în afară de cele arătate aici, pentru

vreuna dintre concluziile la care s-a ajuns la Potsdam. În cursul
Conferinţei, am permis ca divergenţele ce nu puteau fi rezolvate în jurul
mesei sau de către miniştrii de Externe la întâlnirile lor zilnice, să fie
puse de-o parte. Un formidabil grup de probleme, asupra cărora erau
1024
neînţelegeri, se aflau îngrămădite, în consecinţă, pe rafuri. Intenţionam,

dacă eram reales, după cum se aştepta în general, să mă iau la harţă cu
guvernul sovietic în legătură cu acest inventar de decizii. De exemplu,
nici eu, nici domnul Eden nu am fi fost niciodată de acord ca râul Neisse
de vest să fie linia de frontieră. Linia Oder şi Neisse de est fusese deja
recunoscută drept compensaţie poloneză pentru revenirea la Linia
Curzon, dar depăşirea de către armatele ruseşti a teritoriului până la şi
dincolo de Neisse de vest n-a fost şi n-ar fi fost niciodată acceptată de un
guvern al cărui şef aş fi fost cu. Aici nu era doar o chestiune de principiu,
ci mai curând o uriaşă problemă care afecta de fapt circa trei milioane
de oameni în plus, care trebuiau deplasaţi.
Mai erau multe alte probleme în care era drept ca guvernul aovictic să
fie confruntat, şi de asemeni polonezii, care, înghiţând o halcă enormă
de teritoriu german, deveniseră marionetele înfocate ale sovieticilor.
Toate aceste negocicri au fost rupte în două şi s-a ajuns la o încheicrc
timpurie, ca urmare a rezultatului alegerilor generale. Spun asta nu ca
să acuz miniştrii guvernului socialist, care au trebuit să treacă la ele fără
o pregătire serioasă şi care, în mod firesc, nu erau la curent cu ideile şi
planurile pe care le aveam în vedere şi anume să am o discuţie
explicativă la sfârşitul Conferinţei şi, dacă era necesar, să ajung la o
ruptură publică, decât să permit să fie cedat Poloniei ceva dincolo de
Oder şi de Neisse de est.
Lotuşi, momentul real când trebuiau tratate aceste probleme a fost,
după cum am explicat în capitolele-anterioare, atunci când frontul
puternicelor armate Aliate se aflau faţă în faţă pe câmpul de luptă, şi
înainte ca americanii, şi în mai mică măsură britanicii, să-şi fi făcut
marea retragere pe un front de şase sute de kilometri, cu o adâncime în
unele locuri de 180 de kilometri, dând astfel ruşilor inima şi o mare
parte a Germanici. În acea vreme, doream să lămurim problemele
înainte de a face uriaşa retragere şi în timp ce armatele Aliate existau
încă acolo. Punctul de vedere american a fost că eram angajaţi la o linie
definită de ocupaţie, iar eu am susţinut cu putere că acea linie de
ocupaţic trebuia să fie adoptată când aveam să fim satisfăcuţi că întregul
front, de la nord la sud, era stabilit în concordanţă cu dorinţele şi în
spiritul în care fusese luat angajamentul nostru. Totuşi, a fost imposibil
să atrag sprijinul american pentru aceasta, iar ruşii, împingându-i în faţa
lor pe polonezi, au continuat să înainteze, depopulând mari regiuni din
Germania, cărora le-au luat rezervele de alimente, împingând în aceteşi
1025
timp o mulţime de guri în zonele britanică şi americană şi aşa

supraaglomerate. Chiar şi la Potsdam, problema putea fi eventual
rezolvată, dar căderea guvernului naţional britanic şi înlocuirea mea de
pe scenă în momentul în care eu aveam încă mare influenţă şi putere, a
făcut, imposibil să se ajungă la soluţii satisfăcătoare.
Am zburat acasă, cu fiica mea Mary, în după-amiaza de 25 iulie. Soţia
mea m-a întâmpinat la Northolt şi am cinat împreună în linişte.
Excelente aranjamente au făcut căpitanul Pim şi oamenii lui din
Camera Hărţii, a doua zi, ca să prezinte o relatare continuă a rezultatelor
alegerilor, pe măsură ce soseau. Ultima părere a Oficiului Central
Conservator era că ar trebui să obţinem o majoritate substanţială. Eu nu
mă preocupasem de acest subiect cât timp am fost ocupat cu gravele
probleme ale Conferinţei. În ansamblu, am acceptat punctul de vedere al
conducătorilor partidului şi m-am dus la culcare, cu credinţa că poporul
britanic va dori ca eu să-mi continui munca. Speranţa mea era că va fi
posibil să reconstituim guvernul de Coaliţie Naţională, după proporţiile
din noua Cameră a Comunelor. Aşa am moţăit. Totuşi, înainte de ivirea
zorilor, m-am trezit eu o înţepătură de durere aproape fizică. O
convingere, pană atunci subconşticntă, că eram învinşi, a ieşit la iveală şi
mi-a dominat mintea. Toată presiunea marilor evenimente pro şi contra
care mi-au menţinut menial atâta timp „viteza de zbor”, avea să înceteze
şi voi cădca. Puterea de a modela viitorul îmi va fi luată. Cunoaşterea şi
experienţa pe aire le adunasem, autoritatea şi bunăvoinţa pe care le
câştigasem în atâtea tări, vor dispare. Hram nemulţumit de perspectivă
şi m-am întors din nou la somn. Nu m-am trezit decât la ora nouă şi,
când m-am dus la Camera Hărţii, începuseră să vină primele rezultate.
Erau, după cum mă aşteptam acum, nefavorabile. La amiază, era clar că
socialiştii vor avea majoritatea. La masa de prânz, soţia mea mi-a spus:
„S-ar putea să fie o binecuvântare mascată”. Am răspuns: „În momentul
de faţă, pare efectiv mascată.”
În condiţii obişnuite, m-aş fi simţit liber să-mi iau câteva zile ca să
descurc treburile guvernului în maniera obişnuită. Constituţional,
puteam aştepta şedinţa Parlamentului peste câteva zile şi să obţin
eliberarea de la Camera Comunelor. Aceasta mi-ar fi permis să prezint
naţiunii, înainte de demisie, capitularea necondiţionată a Japoniei.
Nevoia ca Britania să fie reprezentată cu autoritatea necesară la
Conferinţă, unde toate marile probleme pe care le discutasem trebuiau
acum să ajungă la capăt, făcea ca orice întârziere să fie contrară
1026
interesului public. În plus, verdictul electorilor fusese exprimat atât de

copicşitor, încât nu am vrut să mai rămân nicio oră răspunzător pentru
treburile lor. De aceea, la ora şapte, după ce am cerut o audienţă, m-am
dus la palat, am întins regelui demisia mea şi am sfătuit pe Majestatea Să
să trimită după domnul Attlee.
Am transmis naţiunii următorul mesaj cu care se poate încheia această
relatare:
25 iulie 1945
Voinţa poporului britanic a fost înregistrată în voturile numărate azi.
În consecinţă, eu am părăsit sarcina care mi-a fost dată în vremuri mai
întunecate. Îmi pare rău că nu mi s-a permis să termin treaba cu Japonia.
Pentru aceasta însă, au fost făcute toate planurile şi pregătirile, iar
rezultatele pot veni mult mai repede decât am fost îndreptăţiţi până
acum să ne aşteptăm. Uriaşe răspunderi, în străinătate şi în ţară, revin
noului guvern şi trebuie să sperăm cu toţii că le va îndeplini cu succes.
Îmi rămâne doar să exprim poporului britanic, pentru care am acţionat
în aceşti ani periculoşi, profunda mea recunoştinţă pentru sprijinul
neîndoielnic, neclintit, pe care mi l-a dat în timpul sarcinii mele şi
pentru numeroasele expresii de bunătate de care a dat dovadă faţă de
servitorul lui.
SFÂRŞIT
1027

Al 2-Lea Razboi Mondial - Churchill

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Al 2-Lea Razboi Mondial - Churchill

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Al Doilea Război Mondial

Încununate cu Premiul Nobel pentru literatură pe 1953, memoriile

comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri

Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile.

Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului

Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume

Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940)

Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste

Trebuie să exprim mulţumiri locotenent-generalului Sir Henry

Extras din prefaţa la

Trebuie să privesc aceste volume ca o continuare la Istoria

Ca şi în volumele anterioare, am urmat, atât cât sunt în stare,

pericole şi mai mari decât cele pe care le-am depăşit. Am speranţa

W. Churchill împreună cu primul ministru Neville Chamberlain

1919 – 10 mai 1940

„Într-o zi, preşedintele Roosevelt mi-a spus că cerea public sugestii

Europa 1921 – După tratatele de pace

La sfârşitul războiului mondial din 1914, a existat o convingere

Franţa avea locul principal, de drept, în urma eforturilor şi

şi Statele Unite erau despărţite de Europa prin mări şi oceane. Imperiul

Clauzele economice ale Tratatului erau în aşa măsură de maligne

Istoria va caracteriza toate aceste tranzacţii ca nebuneşti. Ele au

A doua tragedie cardinală a fost completa sfărâmare a Imperiului

naţională a poporului german. Toate elementele puternice, militare şi

Războiul însângerase Franţa până la ultima picătură. Generaţia

legăturile lui speciale britanice şi americane a fost dată la o parte.

Liga Naţiunilor abia fusese creată când primi o lovitură mortală.

În timp ce aveau loc toate aceste evenimente, printre sporovăielile

Cu toate acestea, rămânea o garanţie solidă pentru pace. Germania

capete independente şi păreau că se ţin drepte în Europa centrală.

În aceste pagini încerc să relatez unele dintre incidentele şi

pe cealaltă ca personalităţi rasiale istorice. Legile războiului fuseseră

acţiune internaţională, urmată în comun de multe state de-a lungul

„Umăr lângă umăr, dureros, alături

În anul 1922, în Britania a apărut un nou conducător. Domnul

am avut niciodată o discuţie personală sau un contact neplăcut cu el şi

care să ne mândrim de la tribună, dar, măsurând cu toate instrumentele

În această perioadă, în Germania a venit la putere Hindenburg. La

În Franţa, alegerea lui Hindenburg a fost văzută iniţial ca o nouă

Între timp, în februarie 1925, guvernul german a sugerat un pact

până când acestea vor fi modificate prin înţelegere mutuală şi că nu

care l-ar reprezenta pentru Marea Britanie o asemenea situaţie. Pe de

Tratatul care s-a încheiat la sfârşitul anului 1925 la Conferinţa de

Chamberlain i s-a acordat Ordinul Jartierei şi Premiul Nobel pentru

Alegerile generale din mai 1929 au arătat că „mişcarea

cu bătaie lungă în India şi printr-un efort reînnoit pentru dezarmare

socialist în Camera Comunelor şi că voi face tot posibilul să asigur

Anul 1929 ajunsese aproape în ultimul trimestru, promiţând

oamenii şi le pot oferi unii altora prin folosirea maximă a hărniciei şi

Eu nu am fost invitat să iau parte la guvernul de coaliţie. Eu eram

administraţie avea o majoritate covârşitoare. Domnul MacDonald, ca

În octombrie 1918, un caporal german fusese temporar orbit de

duşmani şi exploatatori ai lumii nordice – evreii. Această furie patriotică

hipnotizaţi acceptarea controlului său personal. El era deja „Führerul”. A

elaboreze în schiţă Mein Kampf, un tratat asupra filosofiei sale politice,

de război a fost o greşeală şi trebuie abandonată. Germania trebuie să

Una dintre prevederile democrate ale Constituţiei de la Weimar

Kaiserului şi apăra interesele claselor feudale, aristocrate, moşiereşti şi

Între timp, furtuna economică a cuprins la rândul ei şi Germania.

Programul lui de economie şi reducere a numărului funcţionarilor

politică imediată a statului german. În prima etapă, planul lui Bruening a

ducă fără întârziere la Geneva. Acest mesaj a fost primit de Bruening

Adolf Hitler, Hermann Goering şi Joachim von Ribbentrop