Speranța Popescu

Adela Șerb

PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI
PSIHOTERAPIE

1
 Cuprins

1 Activitatea psihologului în domeniul medical.......................................................................................6

1.1.Curente psihologice:......................................................................................................................................6
1.2. Mecanismele de coping................................................................................................................................6

2 Intervenţia clinică................................................................................................................................ 8
2.1 Fundamentul antropologic al intervenţiei clinice......................................................................................9
2.2 Analiza antropologică, fundamentală.....................................................................................................10

3 Analiza fenomenologică şi istorică a bolii mintale...............................................................................11

3.1 Contribuţia psihanalizei...........................................................................................................................11

3.1.1 Dezvoltarea stadială a personalității..............................................................................................11

3.2 Curentul antipsihiatric.............................................................................................................................12

4 Nevroza obsesională.......................................................................................................................... 13
4.1 Începutul tratamentului...........................................................................................................................13
4.2 Sexualitatea infantilă...............................................................................................................................13
4.3 Teama obsesivă.......................................................................................................................................15

5 Schema pulsională a funcționării psihice după Szondi.........................................................................17

5.1 Cauzalitatea psihică.................................................................................................................................18

6 Aspecte psihologice interne privind normalitatea si patologia.............................................................18

6.1 Determinismul istoric al psihismului........................................................................................................20
6.2 Problemele fundamentale ale psihicului uman.......................................................................................21
6.3 Clasificarea conceptelor psihologice........................................................................................................22

7 Forme importante ale suferințelor mintale.........................................................................................22

7.1 Sindrom Munchausen..............................................................................................................................23
7.2 Traumatisme, fantasme...........................................................................................................................23

7.2.1 Fantasma....................................................................................................................................... 24

7.2.2 Angoasa........................................................................................................................................ 25
7.3 Agresivitatea............................................................................................................................................26

7.3.1 Pulsiunea...................................................................................................................................... 26

7.3.2 Instinct.......................................................................................................................................... 26

7.3.3 Circuitele pulsionale...................................................................................................................... 28

8 Psihologia clinică şi familia................................................................................................................. 31

8.1 Analiza semantică....................................................................................................................................31
8.2 Analiza antropologică..............................................................................................................................32

2
 8.3 Analiza istorică a familiei.........................................................................................................................32
8.4 Analiza sistemică.....................................................................................................................................32
8.5 Analiza psihologică..................................................................................................................................33
8.6 Romanul familial......................................................................................................................................36

9 Elemente de psihoterapie................................................................................................................... 37
9.1 Psihoterapia ca mediu.............................................................................................................................38
9.2 Psihoterapia instituţională......................................................................................................................38
9.3 Relaţia în psihoterapie.............................................................................................................................40
9.4 Dinamica transferenţială şi contra-transferenţială.................................................................................41

9.4.1 Transferul...................................................................................................................................... 42

9.4.2 Contra-transferul........................................................................................................................... 42

10 Alianţă şi inovaţie în psihoterapie....................................................................................................... 42

10.1 Studii de caz........................................................................................................................................43

11 Modalitatea de a fi a practicianului său a terapeutului........................................................................44

11.1 Conştiinţa timpului şi timpul conştiinţei..............................................................................................45
11.2 Cadrul în psihoterapie.........................................................................................................................47

12 Comunicare în psihoterapie................................................................................................................ 48
12.1 Studii de caz........................................................................................................................................48
12.2 Efectele terapeutice ale cuvântului.....................................................................................................50
12.3 Ascultarea și întervenţiîle terapeutului...............................................................................................51
12.4 Consilierea în psihoterapie..................................................................................................................52

13 Corpul și emoția................................................................................................................................. 54
13.1 Terapiile psiho corporale.....................................................................................................................54

14 Analiză şi terapie Neo-Freudiană........................................................................................................ 54

14.1 ERIK H. ERIKSON.................................................................................................................................55

14.1.1 Studui de caz. Intervenție terapeutică........................................................................................55

15 Analiza şi terapia Jungiană................................................................................................................. 64

15.1 STUDIU DE CAZ...................................................................................................................................65

16 Psihoterapia umanistă. Introducere.................................................................................................... 72

16.1 Analiza existenţială.............................................................................................................................73
16.2 Terapia centrată pe client...................................................................................................................76

16.2.1 Temele de bază ale relaţiei terapeutice......................................................................................78

16.2.2 Tehniciile, acţiunile şi atitudinile................................................................................................ 78

17 Gestalt Terapia................................................................................................................................... 79

3
 17.1 Tehnicile..............................................................................................................................................80

18 ANALIZA TRANZACŢIONALĂ............................................................................................................... 82
18.1 Tehnicile..............................................................................................................................................82

19 PSIHOTERAPIE RAŢIONALĂ................................................................................................................. 84
19.1 Tehnicile..............................................................................................................................................84

20 TERAPIA SCURTĂ SISTEMIC STRATEGICĂ.............................................................................................85

20.1 Scurt istoric.........................................................................................................................................86
20.2 Dubla constrângere............................................................................................................................87
20.3 O nouă abordare a schizofreniei.........................................................................................................88
20.4 Spiritul de la Palo Alto.........................................................................................................................88

21 APLICAREA MODELULUI TERAPIEI SCURTE SISTEMIC-STRATEGICE IN TRATAMENTUL FRICILOR, PANICII

SI FOBIILOR................................................................................................................................................. 88
21.1 PARTICULARITĂŢI ALE INTERVENŢIEI SISTEMIC-STRATEGICE (ŞCOALA DE LA PALO ALTO) ÎN
PATOLOGIA COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI.....................................................................................................93

21.1.1 consideraţii teoretice................................................................................................................ 93

21.1.2 Studii de caz.............................................................................................................................. 98

21.1.3 Concluzii și perspective.....................................................................................................................100

4
5
 1 Activitatea psihologului în domeniul
medical
Profesia psihologică este direct legată de construcţii sociale şi economice, adesea
ignorate în cadrul formării viitorilor psihologi.
În cadrul profesiei, de-alungul acestei profisiuni au existat mai multe curente teoretice din
punctul de vedere al cărora s.a exercitat această profesie.

1.1.Curente psihologice:
Psihosomatice – analiza şi studiul evenimentelor psihice care influenţează starea de sănătate
fizică.
Psihanaliza – explică dezvoltarea psihică şi anumite suferinţe ale psihicului uman prin
prisma activităţii inconştientului.
Cognitiv – comportamentalist – care susţine legătura strânsă dintre ideile despre anumite
situaţii şi ca urmare dezvoltarea anumitor comportamente.
Modele bio-medicale – rolul lor este acela de a analiza şi de a explica modalităţile prin care
organismul şi psihicul uman se pot destabiliza în urma intervenţiei unor agresiuni externe sau
interne şi prezintă acele modalităţi prin care se poate recâştiga echilibrul şi sănătatea.
Psihologia medicală este influenţată de modelul bio-psiho-social care susţine
obiective şi concepte psihologice de tipul:

1.2. Mecanismele de coping

Dezvoltarea unor comportamente care reprezintă modalităţi de apărare ale persoanei
împotriva unor factori de stres (frig, căldură, hărţuire)
Elemente tampon – sunt anumite credinţe suporturi pentru apărarea unor agresiuni
În toate cazurile de psihologie medicală este necesar să se aibă în vedere şi contextul,
cultural sau mediul care se adaugă ca variabile la trăsăturile de personalitate.
Psihologul practician este chemat să urmeze acele indicaţii care sunt rezultate unor cercetări,
rezultatele acestor cercetări oferindu-i acestuia instrumentele de lucru cu ajutorul cărora poate
să modifice comportamentele de risc ale persoanei aflate în suferinţă.
În USA intervenţia dominantă este cognitivă-comportamentalistă, ceea ce din punct
de vedere medical asigură percepţia utilităţii imediate a psihologului în cadrul acestui
domeniu. Un rol important al psihogului este acela în care efectuează o serie de evaluări
comportamentale destinate să faciliteze atitudinea de acceptare a pacienţilor faţă de
tratamentele care le sunt propuse.
Complianţă = ajutor la o boală
În mediul medical psihologic poate să servească modelele bio-medicale contribuind la
adaptarea socială şi igienică şi adăugând un plus de înţelegere emoţională în această lume
tehnologizată. Psihologul din domeniul medical este obligat să cunoască şi chiar să evalueze
strutura de personalitate şi este necesar pentru a-l face pentru un tratament profesional, ajutor
specializat.
Exagerarea rolului psihologului chiar şi în domeniul medical
Se poate întâmpla când ştiinţa psihologică nu este suficient de bine explicată şi când
psihologul nu este suficient de bine pregătit faptul că psihologia are instrumente de evaluare
şi deţine cunoştinţe specifice de intervenţia pentru rezolvarea unor situaţii de criză –
competentele psihologului pentru a-şi găsi utilitatea în echipa medicală.
Munca psihologului în domeniul medical este o meserie/profesie care are reguli
specifice şi un cadru de referinţă ce se defineşte în practică. Privind specificitatea activităţii

6
psihologului atunci când membrii echipei medicale, ce diferenţiază activitatea lui de
activitatea altor specialişti. Psihologul în mediul medical se găseşte prins într-o reţea
complexă de legături de putere, de relaţii.
Analiza activităţii de muncă în domeniul medical
Obiectul central al activităţii psihologului este relaţia cu pacientul.
Psihologul relaţionează cu o multitudine de interlocutori: echipa de lucru, şefii
ierarhiei, familia pacienţilor.
Există prezenţa necesară a unor instrumente de lucru (unele simbolice) care sunt specifice
domeniului său de lucru.
 Boala pacientului
 Boala medicului
Boala familiei – trei moduri diferite, din punct de vedere este privită suferinţa.
Profesia de psiholog în domeniul medical implică o cunoaştere aprodundată a
domeniilor de referinţă psihologică care nu se confundă, nici cu biologismul, nici nu
sociologismul, nici cu psihanaligismul, dar psihologul trebuie să aibă o cunoaştere clară
asupra raporturilor dintre normal şi patologic, asupra modalităţilor de colaborare cu pacienţii
săi şi asupra condiţiilor de ontologie şi socio-politice, care privesc intervenţia sa.
”Nu există bolnavi, doar boli.”
Psihologul din domeniul medical reprezintă interfaţa dintre psihic şi social, el
reprezintă o a treia persoană între familie şi pacient, între pacient şi medic, între medic şi
familie, între instituţia care acordă îngrijiri şi alţi diferiţi actori sociali (asistenţi sociali,
organe care oferă pensii), între raportul de cunoaştere şi putere uneori negate de către
organismele oficiale.

Psihologul

Pacientul Instrumente de lucru. Pacienţii

Famiile Relaţiile/raporturile ierarhice
Mediatori simbolici:
limbajul, mimica acestora

Regulile
Codul Comunitatea de lucru
deontologic

Legături psihologice cu mediul sănătăţii

Boala cronică: trăiri afective, relaţionare, gândire negativă. În cazul bolii cronice,
psihologul are de-a face cu echipa medicală, servicii administrative, bolnavul cronic care este
obligat să se confrunte cu situaţii şi persoane care înainte nu făceau parte din viaţa sa. Această
relaţie este o relaţie privilegiată, la care participă şi psihologul din echipa respectivă.
Psihologul este persoana cu rolul cel mai important.
Instrumentele psihologului:
 Cuvântul
 Emoţia
Alte instrumente non-verbale:
 Metode de relaxare corporală
A lucra împreună cu acesta la acordarea unui sens al acestei suferinţe

7
 2 Intervenţia clinică
Două aspecte – în medicină – cel puţin două persoane sunt în suferinţă. Este întâlnirea
disimetrică
Omul care stă lângă el

Omul în suferinţă

Schimbul de relaţii nu este egal – unul aduce suferinţa, iar celălalt aduce mai întâi
prezenţa sa şi competenţa pentru a uşura suferinţa. În cadrul întâlnirii medicale, medicul este
sensibil la suferinţa bolnavului şi este interesat să cunoască şi să uşureze această suferinţă.
Practic, ceea ce îl interesează pe medic este suferinţa şi nu persoana (sexul, statutul); medicul
să nu aibă nici o reţinere faţă de omul în suferinţă.
Acest raport concret de îngrijire medicală se dezvoltă în două perspective complementare:
Concretă – medicul aflat la căpătâiul bolnavului, îi oferă îngrijirea necesară –tratament;
Abstractă – relaţia se stabileşte din punct de vedere al cauzelor suferinţelor şi implementarea
celor mai specializate tehnici pentru rezolvarea bolii – cercetarea ştiinţifică.
Ambele perspective au la bază raportul medical.
În psihologie – pentru psiholog, această întâlnire capătă valenţe mult mai complexe, pentru că
psihologul întâlneşte nu doar pacientul, ci întregul suflet, percepându-l ca personaj original.
Metoda clinică devine metoda de intervenţie asupra evenimentelor umane (metoda de
la caz la caz, sau metoda unu pe unul), „casus casus” – cel care a căzut.
Pentru clinician istoria celui pe care îl întâlneşte nu poate fi în totalitate asimilate cu
cea a unei alte persoane. Pentru a înţelege comportamentele unui subiect, acesta va declara în
faţa psihologului întreaga sa poveste de viaţă, iar psihologul va sesiza, nu atât aspectele care
îl vor încadra într-o şcoală, ci va căuta să sesizeze acele particularităţi, acele elemente care îi
sunt particulare persoanei şi care îl despart de celelalte persoane din aceeaşi categorie.
„Nu ne interesează eticheta, ci unele aspecte din viata persoanei care au pictat viaţa acestui
personaj.”
Metoda de intervenţie şi de cunoaştere a persoanei implică anumite caracteristici, care
se opun altor metode folosite în psihologie (prin intermediul testului, chestionarelor scalelor
(încearcă să încadreze persoana într-o anumită categorie – în loc să intervii tu, totul face
scala).
Caracteristici:
Este nevoie de timp (fizic) pentru a cunoaşte o persoană prin ceea ce are ea unic.
Metoda studiului de caz, înseamnă că nu alegi cazul; ci cazul vine spre a fi studiat. Cazul
alege terapeutul.
Întâlnirea clinică în psihologie implică o întâlnire directă, cinstită, originală – o
întâlnire spontană, nu este regizată.
Pentru a înţelege persoana care se prezintă în cadrul relaţiei clinice trebuiesc
acumulate cât mai multe informaţii – modul de desfăşurare va fi în sensul acesta, pentru a
obţine cât mai multe informaţii.
Metoda clinică se interesează de evoluţia persoanei, cum evoluează în decursul dialogului şi
de istoria sa.
Scopul întâlnirii clinice este acela de a înţelege sensul comportamentelor, pe care un
subiec le desfăşoară, sens care îi scapă subiectului însuşi, unul din instrumentele folosite
pentru acest sens esti interpretarea – care aparţine mai puţin clinicianului, ci subiectul să
conştientizeze singur şi este ajutat să înţeleagă acest lucru. Noi nu avem voie să interpretăm,
dar să încercăm să înţelegem şi să vedem cum vede cealaltă persoană – nu suntem judecătorii
nimănui!!!
Daniel Lagache – concepţia de lucru în clinică
8
 Prezenta conduita într-o perspectivă proprie, a pune în evidenţă cât mai fidel posibil
modalităţile de a fi şi de a reacţiona ale unei persoane concrete prinsă într-o anumită situaţie,
a căuta să se stabilească sensul, structura, geneza, a decela conflictele, iată care este
programul psihologiei clinice.
Aceasta relaţie clinică variază în funcţie de cererea subiecţilor şi să adaptăm
comportamentul, relaţia în funcţie de această cerere.

Fundamentul antropologic al intervenţiei clinice

Fiinţa umană este considerată în unicitatea sa. Punctul de vedere antropologic este acela că
fiinţa umană face parte dintr-o anumită specie care îi dă anumite caracteristice generale.

Întâlnirea intersubiectivă şi de identificare

Caracteristici:
Comunicarea mimentică (bazată pe emoţii – limbajul corporal) prin care o persoană trasmite
anumite mesaje celeilalte.
Identificarea emoţiilor, a stărilor de spirit şi împărtăşirea emoţională. Întâlnirea este reuşită
atunci când starea de spirit este schimbată.
Carl Rogers – terapia centrată pe client – orice întâlnire între 2 persoane este o
întâlnire empatică – captezi pe cineva, simapatizezi sau nu simpatizezi, îţi place sau nu îţi
place.
Conceptele de normal şi de patologie în cadrul psihologiei medicale
În cadrul psihologiei medicale problema normei, a normalului şi a patologicului sau
anormalului reprezintă un punct de discuţie important pentru că are legături şi cu alte domenii
ale vieţii sociale: educaţional, juridic, politic, etc. Ce înseamnă a fi normal? Situaţia rămâne
într-un punct de relativitate. Discuţia dintre normal şi patologic este relativă, trebuie privită şi
cultural, pentru că face parte din normele grupului. Răspunsurile la această întrebare sunt
numeroase, iar pentru a răspunde se parcurg mai multe etape:
Analiza semantică a noţiunii de normă – în lat. ‘normă’ înseamnă echer, iar ‘normalis’
a măsura cu echerul; strict semantic noţiunea se referă la o noţiune geometrică; cu ajutorul
acestui echer se poate trasa un unghi drept;
-in greacă ‘gnomon’ care înseamnă cunoaştere sau cel care discerne; iar prin extindere
explicaţia acestui cuvânt înseamnă adaptarea la o regulă, la o normă;
Începând cu sec.XVII şi noi şi francezii am numit şcolile gimnaziale ‘şcoala normală’.
Pornind de la o noţiune geometrică ajungem la o explicaţie care priveşte conduita,
comportamentul şi în acest sens, norma sau normalul este ceea ce ne permite să atingem
adevărul, noţiunea de frumos sau de bine, toate noţiuni care sunt relative.
Începând cu sec II în Europa occidentală se identifică trei noţiuni concrete la care se
raportează acest concept de normalitate
Referinţa la legile naturale împotriva cărora nu putem să ne opunem şi astfel trebuie
respectate; din punct de vedere anatomic este normal să avem două mâini, două picioare, doi
ochi astfel ca cei care nu intra în aceasta constituţie intră în zona patologică.
Idealul moral sau etic care este mereu discutabil, mereu perfectibil şi la care se face referinţă.
Este moral şi normal dacă faci o cumpărătură să plateşti cumpărătura, este anormal dacă fugi
cu lucrurile neplătite. Societatea are nişte repere morale care dau această noţiune de
normalitate.
Majoritatea matematică (curba lui Gauss) care reprezintă un calcul ce desemnează un
numar mare de evenimente sau pesoane care au aceeaşi valoare, aceeaşi referinţă cantitativă.
Majoritatea face media.

9
Analiza antropologică, fundamentală
Oamenii au nevoie de nişte reguli, de nişte norme, dar să şi înţeleagă evenimentele
sociale, istoria, noţiunea de timp. Pentru noi reprezintă nişte norme, care scot şi nişte
obiceiuri (toamna se găteşte pentru iarnă, primăvara se face curat), nişte evenimente care
marchează automat generaţiile.
Copilul are nevoie ca să se dezvolte de anumite norme, de anumite reguli. Din acest
punct de vedere, fiinţa umană are nevoie să normeze, să judece, să evalueze şi pentru a putea
face acest lucru este nevoie de nişte repere practice şi teoretice.
Referinţa estetică se referă la judecarea unor situaţii, a unor aspecte, din punct de vedere
perceptiv sau chiar din punct de vedere al senzaţiilor. (Moda- este o normă care ne
orientează)
Referinţa etică – din punct de vedere etic, normalul înseamnă raportarea individului la un
consens, la o normă. Din acest punct de vedere în fiecare societate, în funcţie de cultură sunt
nişte clasificări (bogaţi şi săraci, cultivat şi necultivat, protestanţii şi neoprotestanţii). În
termeni mai generali, este vorba de gruparea unor persoane care au anumite norme comune,
pot fi numai norme pedagogice, faptul de a împărti anumite idei, concepţii, ceea ce îi adună
pe oameni.
Lucien Israel – Introducere în psihiatrie – şi el vorbea de normalitate din punct de
vedere al limbajului – persoanele normale vorbesc o limbă comună, adică cea fondată pe o
semnificaţie recunoscută şi acceptată de ansamblul grupului. În ciuda acestei normalizări,
diferenţele individuale pot fi menţinute. (1984) Folosim un limbaj comun, doar că ceea ce
exprimăm are o anumite originalitate, particularitate care ne aparţine.
Referinţa funcţională – normal face parte din legi superioare, legea universală. Din punct de
vedere ştiinţific, acest lucru este explicat prin anumite norme ale anumitor ştiinţe – medicina.
Legile universale sunt şi ele schimbabile. Descoperirile aduc anumite schimbări, legile vechi
sunt înlocuite cu legi noi.
Atunci când calificăm un lucru, un eveniment, o persoană apreciem faptul dacă este
normal sau anormal, trebuie să explicăm şi de ce sau din ce punct de vedere considerăm acest
lucru.
Dacă spunem despre o persoană că are un comportament obsesivo - fobic şi spunem
despre ea că este dincolo de normal şi o analizăm din punct de vedere psihologic – persoana
cu ritual de curăţenie, tot timpul verifică. Judecata se face din punct de vedere medical şi
psihologic. Din punct de vedere statistic este de asemenea anormal, pentru că doar anumite
persoane au acest comportament.
Ex: homosexualitea – normal / patologic
- Din punct de vedere estetic, homosexualii sunt apreciaţi ca aducând un aport deosebit
la artă, comunitate non-agresivă;
- -Statistic, este o minoritate;
- -Etic, lucrurile diferă de la o societate la alta; în unele societăţi sunt acceptaţi, în altele
sunt izolaţi;
- -Ştiiţific, se apreciază faptul că natura umană lasă posibilitatea unei alegeri în ceea ce
priveşte sexualitatea şi că în persoana homosexuală avem de a face cu un impas cu o
imposibilitate în ceea ce priveşte diferenţierea dintre sexe; de aceea în unele teste
(Szondi – test proiectiv - perversiune a dorinţei, este o anormalitate).
Normalul poate fi judecat din mai multe puncte de vedere şi atunci când judecăm o problemă,
depinde din ce punct de vedere spunem că este normal sau nu este normală.

10
 3 Analiza fenomenologică şi istorică a bolii
mintale
Aprecierea medicilor şi psihologilor apropo de boala mintală, a fost făcut din
perspective a doua elemente – tragic şi critic. Din punct de vedere al elementului tragic, boala
reprezintă o dramă prin care persoana işi pierde stăpânirea de sine, pierde contactul cu
realitatea şi bunele relaţii cu semenii lui.
Din punct de vedere al elementului critic, persoana care suferă este persoana care
contestă ordinea firească, regulile şi prin modificările de comportament pe care le are, aduce
prejudicii, lezează pe cei din familie, pe cei din societate creând multă suferinţă. Din punct de
vedere medical, elementul tragic a fost schimbat, pentru că cu ajutorul medicamentelor
oamenii suferinzi pot să traiască echilibrat.
În ceea ce privesc contribuţiile majore care le-a adus dezvolatarea psihologică şi
medicală, amintim anumite personalităţi care au contribuit vindecarea anumitor aspect
patologice:
Opera lui Freud – decisiv din punct de vedere practice şi teoretic;
Mişcarea antipsihiatrică engleză – care a adus mari schimbări în ceea ce priveşte îngrijirea
instituţională a bolnavilor pshici;
Teoria lui Szondi care este un moment important global şi clinic;

Contribuția psihanalizei
Sec XIX, a trăit în Austria, ceea ce la definit a fost descoperirea sa asupra nevrozei.
Concepţia sa de bază este că el consideră personalitatea formată din trei mari instanţe:
Inconştient – Subconştient – Eu (nucleul personalităţii); Realul – rolul eu-ului este de a
menţine un echilibru între real şi inconştient, personalitatea să nu se dezorganizeze. Eu-l
reuşeşte să ţină în echilibru impulsurile primare (sexuale şi agresive). În cazul nevrozei
Eu-l încearcă să ţină echilibru. Teoria nevrozei rămâne una din marile teorii care au schimbat
din punct de vedere teoretic, dar şi practice concepţia privind boala psihică. Termenii de bază
sunt: inconştietul şi refularea. Prin refulare dorinţele, sentimentele, emoţiile interzise nu sunt
suprimate, ci ele rămân active şi se manifestă sub forma simptomelor nevrotice: fobii, crize
isteroide, obsesii, concesii somatice, tulburări de comportament. Freud consideră că fiecare
om în societatea modernă are anumite simptome care aparţin acestor lapsusuri, etc. Teoria
viselor, Freud spune că orice vis are un conţinut manifest şi unul content ‘zborul’ – manifestul
e zborul, cu conotaţie sexuală - este contentul.
Teoria nevrozei se bazează pe faptul că orice persoană pentru a se adapta la viaţa
familială, profesională, socială îşi refulează anumite dorinţe, tendinţe, emoţii şi de aceea
natura umană prin acest efort de adaptare predispune la nevroză.
El a dat o importanţă deosebită perioadei copilărie, explicând de fapt ca şi în copilărie
se manifestă anumite tendinţe sexuale, dar pe care copilul le înţelege la nivelul vârstei lui şi
din acest punct de vedere el a considerat că persoanlitatea are anumite perioade de dezvoltare
până la vârsta adultă, etape care corespund anumitor tendinţe cu impact sexual.

Dezvoltarea stadială a personalității

Stadii pregenitale
-stadiul oral (0-1) – priveşte zona gurii. Bebeluşul îl cunoaşte pe celălalt obiect cu gura.
-stadiul falic – organele sexuale ale copilului, începe să fie conştient de ele.
-stadiul anal – legat de perioadele în care copilul începe să fie curat, să se obişnuiască să
folosească toaleta.

Stadiile genitale:

11
 -stadiul în care are loc relaţia oedipală – relaţia cu părintele de sex opus, care devine o
relaţie de competiţie cu părintele de acelaşi sex;
Fiecare stadiu este important să fie depăşit cu bine, fără angoase, fără probleme de
comportament pentru a constitui o personalitate sănătoasă. În momentul în care apare o
oarecare agresiune, şi copilul poate să regreseze către un stadiu precendent.
Spre anul 1917 Freud studiază melancolia = depresie psihotică, depresia cea mai
gravă care îmbracă o forma psihotică şi conduce la suicid. Freud a studiat persone care
sufereau de o asemenea boală şi care au pierdut pe cineva foarte drag (se închideau în ei şi
păstrau figura celui care a murit ca şi cum continua să trăiasă alături de ei).
Toată această situaţie conducea la ideea că au fost nedreptăţiţi, fiind lăsaţi singuri,
începeau să urască această figură interiorizată, simţindu-se abandonaţi şi acuzau persoana
respectivă de anumite nedreptăţi. Această ură se transforma într-o ură faţă de propria
persoană încât începeau să se urască şi se transforma într-o agresivitate transformându-se în
suicid. Aceste persoane erau într-o reacţie de doliu.
El explica conceptele: dragostea şi ura. El spune că pasiunea poate fi atât de puternică,
încât duce la ură, duce la confundarea dragostei cu ură. El a pus la punct curentul,
psihoterapie psihanalitică.
El a pus de asemenea accentul pe conceptul de sublimare, sublimarea fiind acel proces prin
care acele tendinţe primare sunt orientate către o activitate cu sens care aduce o satisfacţie
deosebită persoanei respective (scriitorii, sporturi, cercetarea ştiinţifică).
În sec XIX, Freud a reuşit prin conceptele pe care le-a elaborat în domeniul evoluţiei
personalităţii să traseze o diferenţă radicală între persoana normală şi individulă care suferă
din punct de vedere psihic. De asemenea, el a inventat acea tehnica psihoterapeutică prin care
oamenii care suferă de anumite psihopatologii să găsească o oarecare rezolvare.

Curentul antipsihiatric
Începând cu sec XX în Anglia, s-a dezvoltat un curent anti-psihiatrie. Acest curent s-a
dezvoltat ca un fel de replică împotriva unor mijoace terapeutice agresive - şocurile electrice,
cămaşa de forţă şi au început să se preocupe de a găsi alte metode de a trata şi de a percepe
bolnavul psihic şi boala mintală.
Unii dintre reprezentaţii acestui curent,sunt: Ronald Raing, David Kooper şi Aoron
Esterson, au fost printre primii promotori scriind articole având în vedere reflexii privind
boala mintală şi tratamentul; au făcut lucrul acesta prezentând o serie de cazuri, de bolnavi
psihotici, chiar dacă simptomele lor se ameliorau, erau priviţi încă din cauza acestui stigmat.
Unul dintre reprezentaţii curentului a fost Gregory Bateson, prezentând boala mintală
ca fiind ceva deficitar cu mediul şi explica faptul că omul poate deveni schizofrenic datorită
comportamentului dual al mamei, folosind o dublă constrângere, este victima mediului.
În psihopatologie trebuie să se acţioneze după principiul non-patologicităţii, terapii
privind modul de comunicare a pacientului, care duce la schimbare.
Cea mai vehementă mişcare antipsihiatrică s-a facut la psihotici, şi au elaborat un slogan: să
dăm cuvânt schizofrenicilor, deliranţilor, tuturor celor care psihiatria le-a interzis discursul,
descoperind semnificaţia discursului poţi ajuta bolnavul să se vindece.
Un alt slogan era să încercăm să "desfinţăm toate barierele construite între lumea aşa-
zişilor bolnavi mintali şi a persoanelor aşa-zise normale, să oprim această segregare între
raţiune şi lipsa de raţiune" Persoanele suferinde ne arată şi o altă faţetă a normalităţii, putem
cunoaşte mai bine pe celălalt şi să îl aducem pe celălalt în lumea normală, reală. Această
critică radicală a fost privită circumspect şi din această cauză a fost privită şi primită cu
reticenţă.
Ceea ce îl interesează pe psihiatru nu este comportamamentul evaluat comparativ cu
un comportament normal, ci semnificaţia pe care o are anumite evenimente pentru pesoana

12
aflată în suferinţă. Articularea comportamentului cu experiența subiectivă a persoanei,
reprezintă demersul existențial. Medicamentizarea este lăsată pe ultimul loc, și
psihoterapia este foarte important, plasarea acestor persoane în lumea reală și nu cea
patologică.

4 Nevroza obsesională
(fragment din caz)
Un tânăr cu pregătire universitară îmi face cunoscut că, încă din copilărie,dar mai cu
seamă în ultimii patru ani,sufera datorită unor reprezentări obsesive. Conţinutul principal al
suferinţei ar fi,după spusele sale teama da a nu se fi întâmpla ceva rău unor persoane pe care
le iubeşte foarte mult, anume, tatălui şi unei doamne pe care o venerează. Pe lângă aceasta el
simte impulsuri obsesive (cum este cel de a-şi tăia beregata cu un brici) şi produce interdicţii
referitoare la obiecte şi persoane în sine indiferente.
Tânărul îmi spune că lupta împotriva ideilor sale l-a costat ani preşioţi şi că a pierdut
mult în viaţă datorită acestora. Tratamentele la care s-a supus au fost fără efect,eceptând
hidroterapia într-o localitate de langa**. Numai aceasta a fost eficientă întrucât acolo a
cunoscut o femeie cu care a întreţinut relaţii sexuale reuşite. Aici, la Viena, el nu a avut astfel
de prilejuri, ci doar legaturi ocazionale şi la mari intervale de timp.Prostituatele îl dezgustă.
Viaţa sa sexuală a fost nesatisfăcătoare. Masturbaţia a jucat un rol neînsemnat la 16 sau 17
ani. Potenţa sa este normală. Primul act sexual la 26 ani.
Tânărul lasă impresia unei minţi agere, patrunzătoare. La întrebarea mea asupra
motivelor care l-au determinat să aducă în prim plan viaţa sa sexuală, mi-a răspuns că aceasta
se datorează cunoştinţelor dobândite din teoriile mele. El a citit foate puţin din lucrările
mele,doar câtea pagini dintr-o carte, unde a gasit expicarea neobişnuitelor îmbinări de cuvinte
care i s-au părut foarte aproape de modul cum funcţionează propria gândire, de ideile sale.
Aceasta l-a decis să mi se adreseze.

Începutul tratamentului
După ce în ziua următoare i-am prezentat singura cerinţă a curei, aceea de a spune tot
ce îi trece prin minte în acel moment, fără a neglija ceva, chiar dacă poate părea neimportant,
în afara subiectului, fără sens sau neplacut, şi l-am lăsat să aleagă singur tema cu care dorea
să inceapă destăinuirile; el a început în felul urmator:
Are un prieten pe care îl apreciază foarte mult şi pe care îl vizitează de fiecare dată
când este torturat de impulsuri criminale, întrebându-l ingrijorat daca poate fi considerat
asasin. Prietenul îl sprijină, îi garantează că este un om ireproşabil care s-a obişnuit probabil,
din copilărie să îşi privească viaţa din astfel de punct de vedere. O influenţă asemănătoare a
exercitat asupra lui odinioară, la 14 sau 15 ani, un altul un student care l-a plăcut şi care i-a
stilat amorul propriu aşa de mult, încât a ajuns să se considere un geniu. Acest student,
devenit profesorul lui particular, şi-a schimbat imediat comportamentul, discreditându-l. El a
observat în cele din urmă că acela se interesa de sora sa şi s-a apropiat doar pentru a obţine
accesul în casă. Acesta a fost primul mare şoc din viaţa lui. El continuă apoi după cum
urmează:

Sexualitatea infantilă

13
 „Viaţa mea sexuală a început foarte timpuriu. Îmi amintesc o scenă de la vârsta de 4
sau 5 ani (începând de la 6 ani amintirile mele sunt complete). Aceasta scenă mi-a revenit
clar în memorie câţiva ani mai târziu. Noi aveam o tânără guvernantă, foarte frumoasă,
domnişoara Peter. Ea se odihnea într-o seară pe canapea într-o ţinută lejeră şi citea. Eu mă
aflam lângă ea şi i+am cerut îngăduinţa să mă furişez sub fustele ei. Mi-a dat voie, dacă nu
spun nimănui despre asta. Purta puţine haine şi i-am atins pântecele şi organele genitale
care mi s-au părut extrem de ciudate şi amuzante. De atunci am păstrat o curiozitate aprinsă,
torturantă de a vedea corpul femeilor. Îmi amintesc cu ce interes viu aşteptam în camera de
baie(unde aveam încă voie să merg împreună cu guvernanta şi surorile mele)până ce
domnişoara intra dezbrăcată în apă. Cele mai multe amintiri le cu incepere de la 6 ani.
Aveam atunci o altă guvernantă, de asemenea tânără şi frumoasă. Ea avea nişte abcese pe
fese pe care le îngrijea seara storcându-le. Eu spionam astfel de momente pentru a-mi linişti
curiozitatea. În baie lucrurile se petreceau la fel, cu toate că domnişoara Lina era mai
reţinută ca prima. (La întrebarea mea, el a răspuns: De obicei nu dorm în camera ei, de cele
mai multe ori dormeam în cea a părinţilor).Îmi amintesc o altă scenă petrecută pe când
aveam probabil 7 ani. Stăteam seara împreună, domnişoara, bucătăreasa, o altă fată, eu şi
fratele meu mai mic cu un an şi jumătate. Am auzit la un moment dat cum domnişoara Lina
replica: „Cu cel mic putem încă să facem asta, dar Paul (eu) este prea neîndemânatic, cu
siguranţă o să calce alături.” Nu am înţeles despre ce fusese vorba, ci doar că era o
desconspirare la adresa mea şi am început să plâng. Lina mă mângâie şi îmi povesti că o
fată ce făcuse ceva asemănător cu un băiat care îi fusese încredinţat ar fi fost închisă mai
multe luni. Nu cred că a făcut ceva nepermis cu mine, dar ştiu că eram foarte îndrăzneţ faţă
de ea. Când veneam la ea în pat o dezveleam, o atingeam ceea ce ea îmi permitea în linişte.
Nu era foarte inteligentă, şi se vedea că avea mari trebuinţe sexuale. La 23 ani a avut un
copil cu al cărui tată s-a căsătorit mai târziu, astfel incăt astazi se numeşte doamna Hofrat.
O văd încă adesea pe stradă.
„Am avut erecţii încă de la 6 anişi îmi amintesc că am fost odată la mama ca să mă
plâng în legătură cu asta. Mai ştiu că a trebuit să înving cu acea ocazie anumite rezistenţe,
căci banuiam legătura cu ideile şi curiozitatea mea, şi aveam pe atunci ideea maladivă că
părinţii mi-ar cunoaşte gândurile, ceea ce îmi expilam prin faptul că le pronunţam fără să le
aud eu însumi.Aici văd începutul bolii mele. Existau persoane, fete care îmi plăceau foarte
mult şi pe care doream intens să le văd dezbrăcate. Aveam, relativ la aceste dorinţe, un
sentiment straniu, ca şi cum ar trebui să se întămple cevacând aş gândi asta, iar eu trebuie
să fac tot posibilul să le împiedic.” (La întrebarea mea, el a dat un exemplu de astfel de
pericole: „că tatăl meu ar fi putut să moară”). „Astfel de gânduri legate de moartea tatălui
m-au preocupat de timpuriu şi m-au întristat foarte mult”.
Cu această ocazie, am aflat cu surprindere că tatăl pentru care el încerca actualele
temeri obsesive este deja mort de mai mulţi ani.
Experienţele descrise de pacientul nostru în prima şedinţă de tratament şi datând de la
vârsta de şase sau şapte ani nu sunt numai începutul bolii, cum crede el, ci deja boala însăşi.
Este o nevroză obsesiolală completă căreia nu-i lipsea, la acea dată, nici un element
esenţial şi care formează nucleul şi totodată modelulsuferinţelor de mai târziu. Este vorba de
un fel de organism elementar care ne permite înţelegerea organizării complexe a bolii actuale.
Vedem copilul sub dominaţia unei componente a pulsiunii sexuale, voyeurismul a cărui
manifestare, mereu reluată şi trăită cu o mare intensitate, este dorinţa de a vedea dezbrăcate
persoanele feminine care îi plac. Această dorinţă corespunde unei idei obsesive de mai târziu.
Dacă ea nu are încă un caracter obsesional este pentru ca Eul copilului nu este, încă, în
contradicţie completă cu această dorinţănu o resimte ca fiind străină. Totuşi se naşte astfel o
opoziţie faţă de astfel de dorinţe pentru că un afect neplăcut însoţeşte în mod regulat apariţia
lor. Este evident că în viaţa psihică a micului nostru senzual subzistă un conflict; alături de

14
dorinţa obsesivă se găseşte o teamă obsesivă legată intim de aceasta. De fiecare dată când
gândeşte ceva asemănător, el trebuie să se teamă că se va întâmpla ceva groaznic. Acest lucru
îmbracă deja o nesiguranţă caracteristică, care nu va lipsi niciodată din manifestările
nevrozei. Nu este dificil să vedem ce se află la acest copil sub această imprecizie. Găsind un
exemplu concludent, precis, pentru ceea ce nevroza obsesională exprimă prin generalităţi
vagi, putem fi siguri că acest exemplu constitue gândirea originară, veritabilă şi destinată să
fie ascunsă de către aceste generalizări. Putem să reconstituim sensul temerii obsesive astfel:
„Dacă voi avea dorinţa de a vedea o femeie dezbrăcată, tatăl meu va muri.” Afectul penibil
primeşte caracterul straneităţii, al superstiţiei şi naşte deja impulsul de a acţiona pentru
prevenirea dezastrului, un impuls care este asemănător măsurilor de apărare de mai târziu.
Avem astfel o pulsiune erotică şi o împotrivire contra lui, o dorinţă care nu este
obsesivă şi o teamă, cu un caracter deja obsesiv, care i se opune, un afect penibil şi o presiune
către acţiuni de apărare. Acesta este inventarul complet al unei nevroze. Există chiar şi ceva
în plus, un fel de formaţiune delirantă cu un conţinut bizar: părinţii îi cunoşteau gândurile,
pentru că el însuşi le rostea fără însă a se auzi. Nu ne von înşela însă deloc dacă admitem că
această încercare de explicare comporta la copilul de atunci un presentiment vag al
fenomenelor psihice speciale pe care le numim inconştiente şi pe care încercăm să le
explicămîn mod ştiinţific. „Îmi rostesc gândurile fără să mă aud” pare a fi o proiecţie în
exterior a propriei noastre ipotezecă el avea anumite gânduri, fără să le cunoască; este ca o
percepere endopsihică a refulatului.
Se vede clar că această nevroză infantilă elementară are deja problema ei şi aparenta
ei absurditate, ca orice nevroză complicată a unui adult. Ce semnificaţie are idea copilului că
tatăl va muri, dacă el va simţi acea dorinţă sexual aprinsă? Este cu totul fără sens su există
un mijloc de a înţelege aceste gânduri ca un rezultat al proceselor şi al presupunerilor
anterioare?
Dacă alicăm la ceastă nevroză infantilă cunoştinţele obţinute cu ajutorul altor pacienţi,
trebuie să presupunem că şi în acest caz (în perioada dinainte de şase ani) au avut loc
evenimente traumatizante, conflicte şi refulări supuse amneziei, dar care au lăsat ca reziduu
conţinutul temerii obsesive. Vom afla târziu până la ce punct este posibil să regăsim aceste
evenimente uitete sau să le reconstruim cu o anumită exactitate. Între timp, am vrea să
accentuăm o coincidenţă probabil neîntâmplătoare: faptul că amnezia pacientului nostru are
limita superioară de şase ani.
Cunosc multe cazuri de nevroză obsesională cronică care încep de asemenea în
copilărie cu astfel de dorinţe sexuale însoţite de aşteptări macabre şi tendinţe la acţiuni de
apărare. Este un debut tipic cu toate că, probabil, nu şi singurul posibil. Inainte de a rece la a
doua şedinţă, încă un cuvânt despre experienţele sexuale precoce ale pacientului. Nu putem
să nu recunoaştem că ele sunt foarte bogate şi pline de efecte. Aşa s-a întâmplat şi în celelalte
cazuri de nevroză obsesională pe care am putut să le analizez. Trăsăturile caracteristice ale
activităţii sexuale precoce nu lipsesc niciodată, spre deosebire de cazurile de isterie. Nevroza
obsesională ne permite să recunoaştem, mai clar decât o face isteria, că factorii care
determină o psihonevroză nu se gasesc în viaţa sexuală actuală, ci în cea infantilă. Viaţa
sexuală prezentă a bolnavului de nevroză obsesională poate părea adesea perfect normală
cercetătorului superficial. Adesea, sunt prezente mult mai puţine momente patogene şi
anomalii decât în cazul pacientului nostru.

Teama obsesivă

„Mă gândesc să încep astăzi prin a vă relata trăirile acre au constituit motivul direct
pentru care am venit să vă consult. Era în luna august în timpul exerciţiilor militare din

15
localitatea X.Înaintea lor mă simţeam foarte rău şi fusesem torturat de tot felul de ganduri
obsesive care au dispărut însă în timpul manevrelor. M-a interesat însă să demonstrez
ofiţerilor de carieră nu numai că ne putem instrui,ci că avem şi rezistenţă.Într-o zi făceam un
mic marş plecând din X. La o oprire mi-am pierdut lornionul şi,deşi l-aş fi putut gasi uşor,
am preferat să nu întârzii plecarea: am renunţat la el, telegrafiind însă opticianului meu de
al Viena să-mi trimita un altul cu prima poştă. La acelaşi popas, am luat loc între doi ofiţeri
dintre care unul, un căpitan care purta nume ceh, va căpăta pentru mine o importanţă
deosebită. Resimţeam o oarecare frică în faţa lui deoarece iubea în mod evident cruzimea.
Nu vreau să afirm că era o persoană rea, dar în timpul popasului se arătase în mod repetat
partizanul pedepselor corporale, astfel încât a trebuit să îl contrazic energic. În cursul
acestei opriri, am avut o conversaţie în timpul căreia căpitanul a povestit că tocmai citise
descrierea unui supliciu înfiorător practicat în Orient.”
Aici pacientul s-a întrerupt, s-a ridicat şi m-a rugat să-l dispensez de descrierea
detaliilor. Eu l-am asigurat că nu am nici o înclinaţie spre cruzime, că nu vreau să-l chinuiesc
şi că nu pot să-l dispensez de un lucru asupra căruia nu am nici o putere.La fel de bine mi-ar
putea cere să-i fac cadou (schenken) 7 două comete. Înfrângerea rezistenţelor este o conditie
a tratamentului peste care nu putem să trecem .(I-am expus noţiunea de rezistenţă la începutul
acestei şedinţe, când a afirmat că va avea multe obstacole interioare de depăşit în
comunicarea evenimentului respectiv.) Am continuat spunându-i că voi încerca să ghicesc
pentru a-i facilita mărturisirea. Se gândeşte la tragerea în ţeapă? „Nu asta nu. Se leagă
ccondamnatul (pacientul s-a exprimat atât de neclarîncât nu am putut ghici imediat in care
poziţie era prins cel pedepsit), se aşează peste fesele sale o oală în care se află şobolani , care
–el s-a ridicat şi a arătat toate semnele unor orori şi mari rezistenţe- pătrund sfredelind.” „În
anus “ a trebuit să completez eu.
În fiecare moment important al povestirii se observă pe figura sa o expresie complexă
şi ciudată, expresie pe care n-o pot traduce dacât fiind groaza în faţa unei plăceri ignorate de
către el. El a continuat cu multa greutate: “În acel moment mi-am reprezentat că aşa ceva s-ar
putea întâmpla unor persoane care îmi sunt foarte dragi”. La întrebarea mea a răspuns ca nu
este el însuşi executant al pedepsei ci că aceasta se aplică într-o manieră impersonală. Am
ghicit curând că această „reprezentare” se raporta la doamna pe care o venera.
El a întrerupt convorbirea pentru a mă aigura că resimte aceste gânduri foarte străine
şi respingătoare şi că tot ce urmeză să povestească se derula în el cu o rapiditate neobişnuită.
Există în acelaşi timp, mereu, „sancţiunea”, adică măsura de apărare la ccare trebuie să se
supună pentru a împiedica realizarea unei fantasme de acest fel. Atunci când căpitanu i-a
vorbit de acea groaznică pedeapsă şi i s-au ivit acele idei , el a reuşit să se debaraseze de cele
două idei prin formula s-a obişnuită: „Însă” însoţită de o mişcare a mâinii care respinge şi de
cuvinte adresate sieşi: „Ce-ţi trece prin minte?
Pluralul m-a surprins, aşa cum, probabil, şi pentru cititor rămâne de neînţeles. Noi am
auzit, pâna acum, o singură idee şi anume că pedeapsa cu şobolanii s-ar aplica doamnei.
Acum însă el a trebuit să mărturisească că o altă idee a apărut simultan cu prima şi anume că
supliciul se aplică şi tatălui său. Dat fiind că tatal său murise deja de mai mulţi ani, că această
temere devenea, în consecinţă, şi mai absurdă ca prima el a encercat o vreme să o ascundă.
În următoarea seară acelaşi căpitan i-a înmânat pachetul sosit în poştă şi i-a spus:
Locotenentul major A.a achitat pentru tine plata ramburs. Trebuie să-i înapoiezi banii. „În
acest pachet se găsea lornionul comandat telegrafic. În acel moment s-a format în el o
„sancţiune”. Nu înapoia banii, altminteri se va întâmpla „asta”(anume: fantasma cu
şobolanul va fi reală pentru tatăl său şi pentru doamnă). Apoi după o schemă pe care o
cunoştea bine, s-a ivit un comandament, un fel de poruncă, pentru combaterea acelei
sancţiuni: „Trebui să înapoiez locotenentului major A cele 3,80 coroane.” Ceea ce aproape
a spus cu jumătate de gură.

16
Exerciţiile militare s-au terminat două zile mai târziu. Pacientul nostru s-a străduit ca în
aceste două zile să plătească locotenentului major acea mică sumă. Împotriva aceste
tentative s-au ridicat mereu mai multe dificultăţi, care păreau de natură obiectivă. Mai întâi
a încercat să plătească prin intermediul altui ofiţer care mergea la biroul de poştă. Acesta
însă, la întoarcere, i-a dat banii explicându-i că nu l-a întâlnit pe locotenentul - major A la
poştă. Apoi acest mod de realizarea a jurământului său nu-l mai mulţumi, pentru că nu
corespundea cu cuvintele: „Tu trebuie să înapoiezi banii locotenentului – major A …”.
În fine pacientul nostru l-a întâlnit pe A, dar acesta a refuzat banii, remarcând că nu el
a plătit rambursarea şi că nu s-a mai ocupat de poştă, această însărcinare revenind
locotenentului-major B . Pacientul a fost extrem de derutat pentru că nu-si putea ţine
jurământul, a cărui premisă se dovedea a fi falsă. El a început atunci să plăsmuiască
procedeele cele mai ciudate: va merge cu cei doi ofiţeri A şi B la biroul de poştă; A va da
domnişoarei de acolo cele 3,80 coroane, aceasta i le va da lui B, şi el, pacientul nostru, va
înapoia apoi, conform jurământului, cele 3,80 coroane locotenentului-major A.
Nu voi fi surprins dacă cititorul nu v-a înţelege ceea ce tocmai am expus. Descrierea
detaliata pe care tocmai mi-a făcut-o pacientul în legătură cu evenimentele acelei zile şi
reacţiile sale la aceste evenimente era plina de contradicţii interne şi părea extrem de confuză.
Doar după a treia reluare a povestirii, am reuşit să luminez toate neclarităţile şi să dezvălui
pacientului erorile de memorie şi deplasările pe care le dovedise în timpul mărturisirii sale.
Voi neglija aici detaliile , ele căror puncte esenţiale vor fi cunoscute curând şi vreau doar să
remarc că la sfârşitul acestei a doua şedinţe pacientul se găsea într-o stare de ameţeală şi
confuzie. În mai multe rânduri, el mi s-a adresat cu „Domnul căpitan”,probabil pentru că ii
remarcasem, la începutul şedinţei, că nu aş fi crud ca acel căpitan M şi că n-aş avea intenţia
să-l chinui inutil.
În cursul acestei şedinţe, el a mai spus că încă de la început, în ce priveşte temerile
faţă de ce ar putea să se întâmple persoanelor dragi, gândea că pedepsele care le vor lovi nu le
vor atinge doar aici, în viaţa trecătoare ci şi în eternitate, pe lumea cealaltă. Până la vârsta de
14 sau 15 ani, el a fost un credincios foarte sincer. De atunci, el a evoluat şi era, acum, liber-
cugetător. El a rezolvat această contradicţie prin următorul raţionament: „Ce şti despre viaţa
de dincolo? Ce ştiu ceilalţi despre asta? Cum nu se poate ştii nimic, tu nu rişti nimic, deci fă
aceasta.” Acest bărbat de obicei cu o minte pătrunzătoare, credea că acest raţionament este
impecabil, utilizând, astfel, incertitudinea raţiunii în ce priveşte această problemă în avantajul
concepţiei sale religioase abandonate.
În cursul celei de-a treia şedinţe, el a încheiat discursul atât de caracteristic privitor la
eforturile făcute pentru a-şi ţine jurământul obsesiv : în acea seară a avut loc ultima întrunire
a ofiţerilor înaintea încheierii exerciţiilor militare. El a fost cel care arăspuns la toastul ţinut
pentru „domnii din rezervă”. A vorbit bine, dar ca întro stare de somnambulism pentru că, în
fond, era mereu torturat de jurământul său. Noaptea aceea a fost îngrozitoare. Argumente şi
contraargumente se luptau în el. Argumentul principal era, natural, faptul că supoziţia
jurământului său, şi anume, faptul că locotenentul-major A a plătit pentru el nu corespundea
realităţii. Pacientul se consola spunânduşi că nu este, încă, nimic pierdut, din moment ce A va
face, în acelaşi timp cu el, o parte din drum spre gara din P. Va avea atunci timp suficient să-i
ceară un serviciu

5 Schema pulsională a funcționării psihice

după Szondi
Din punct de vedere strict teoretic, s-a inventat o evaluare a bolii psihice, care șterge
radical dintre limitele patologice normale.

17
 Metoda de bază – cele mai importante forme psihopatologice sunt nevroza, psihoza și
perversiunile și ca aceste forme psiho-patologice, de manifestare a suferinței, pun în evidență
de fapt categoriile fundamentale ale problemei existenței umane. Mai mult decât atât,
concepția lui Szondi că suferința psihică are o determinare genetică, și din punct de vedere
genetic este o determinare sub forma unor pulsonali și se combină diferit și astfel dau un
anumit tablou al suferinței psihice.
Rezultatul statistic al testului demonstrează că omul mediu este cel care se ‘agață’
întotdeauna de ceva din realitate și care niciodată nu se desprinde de un element din realitate.
Are nevoie întotdeauna de dragoste și să domine, își ascunde dorințele și revoltă
refulandu-le și renunță să fie el însuși. Este profilul unui om inhibat, fără personalitate, fără
ambiție.
(C m t d) – realitatea
(S h t s) – dorința de a fi iubit, dorința de dragoste
(P e t h y) – ascunderea dorințelor și refularea lor
(S c h k t p) – ascunderea de a fi el însuși

Cauzalitatea psihică
Ce anume trebuie să facă psihologul pentru a răspunde întrebării ‘Este o persoană normal sau
are un patologic?’
Există concepte sau expresii care să permită să se facă această demarcație între normalitate și
pathologic?
Din punctul de vedere al patologiei mintale exista trei concepte care sunt utilizate pentru a
decide privind patologia mintală:
-norma socială
-criteriul psihologic al adaptării
-adecvarea la realitate
După aceste trei criterii o persoană este bolnavă atunci când o persoană nu se comportă ca
majoritatea persoanelor din grupul din care face parte, care nu se adaptează societății în care
trăiește și care nu distinge între ceea ce este real și ireal. Dacă privim din punctul de vedere
al normei sociale, boala psihică, ar fi normal să considerăm ca fiind patologice toate
comportamentele creative, care sunt o dovadă a creativității și nu patologice.
Din punct de vedere al adaptării există persoanele care din dorința de a se adapta la grup
renunța la creativitatea sa, la idealurile sale și clachează din punct de vedere social. Cineva
care nu renunță, ci abordează comportamente creative ajunge să fie văzută ca o personă cu
tulburări de personalitate.
Diferențierea între sine și realitate, ca o condiție a normalității, bolnavii sunt rupţi de realitate;
bolnavul își construiește o lume ireală în cadrul acestor halucinații pe care le are, numai că
lucrul acesta este pus în discuție prin faptul că avem o subiectivitate și fiecare percepem
realitatea cu proprii ochi, dar fiecare o privim diferit. Realitatea așa cum e ea, nu există decât
prin ochii fiecăruia.
Privind normalitatea prin norma socială, prin separarea de realitate a dovedit faptul că această
separare rămâne relativă.

6 Aspecte psihologice interne privind

normalitatea si patologia
Din punctul de vedere al adaptării, al situației interne, adaptarea reprezintă capacitatea
psihismului de a funcționa într-o armonie în ceea ce privește lumea internă a persoanei. În
cadrul acestor funcţionări psihice pot să apară anumite disfuncții, dizarmonii în cadrul
proceselor pshice care conduc la o dezorganizare a lumii interne a subiectului.

18
 În concluzie, această discuție despre normalitate și patologie ne conduce la ideea că
există numeroase criterii științifice din punctul cărora de vedere poate fi evaluată
normalitatea, încă toate aceste criterii și fiecare în parte trebuie private cu o anumită
relativitate. Astfel, trebuie să admitem că suferința pshică sau boala mintală este o realitatea
fluctuantă care nu poate fi sesizată într-o manieră precisă pentru că depinde de o serie de
factori care interacționează, cum ar fi: subiectivitatea persoanei, care se află într-un anumit
raport cu clinicianul, cu familia, cu un grup de colegi, cu o instituție, cu societatea, adică cu
un mediul uman.
Deci, în cadrul evaluării psihologice privind sănătatea mintală a unei persoane,
efectuată cu ajutorul chestionarelor, scalelor, trebuie să se aprecieze semnificația plângerilor
în ansamblul vieții pe care o trăiește persoană. Din acest punct de vedere, putem aprecia că
anumite aspecte ale vieții indivizilor sunt esențiale pentru sănătatea mintală. Istoria de viață a
persoanei este importantă, pentru că totul începe din copilărie.
Pentru activitatea psihică a persoanei sunt importante patru activități esențiale: munca,
comunicarea prin limbaj, dragostea, bucuria(plăcerea). Persoanei îi revine sarcina să-și asume
condiționarea corporală (asigurarea sănătății corporale), să-și asume cultura în care trăiește,
să se identifice cu munca pe care o face și în felul acesta să-și scrie traiectoria destinului
propriu ca pe o reușită asigurându-și sănătatea mintală.
Clinica și psihologia clinică a stabilit faptul că orice suferință, chiar cea organică cea
mai gravă conține în evoluția sa, prognosticul sau un factor subiectiv și că depinde de poziția
persoanei vis-à-vis de boala pe care o are. În general, în ceea ce privesc bolile psihice,
bolnavul cere ajutorul atunci când apare o problemă în una din cele patru activități. În ceea
ce privește activitatea de muncă, ne referim la faptul menținerii existenței. Relația cu activitea
reprezintă o relație de autonomie, plăcerea de a lucra poate fi și plăcerea de a fi liber.
Incapacitatea psihologică de a lucra, de a depăși dependent indiferent de domeniu,
pune persoana respectivă într-un raport dificil cu el însuși și cu ceilalți.
Munca poate fi și o suferință, poate fi o alinare, denaturarea personalității; sau atunci când
este monotonă.
Limbajul poate fi și el un evaluator al sănătății psihice. Lumea este cunoscută în mare parte
prin intermediul limbajului și limbajul este una din activitățiile omului care se acumulează
într-un context social. Pierderea comunicării sau incapacitatea comunicării prin limbaj duce
la izolare, alienare.
Prin limbaj persoana are posibiliatea să își exprime viața interioară și prin felul acesta
să se pună într-un contact echilibrat cu lumea exterioară.
Iubirea reprezintă un indice al sănătaății psihice. Această iubire poate să îmbrace mai multe
forme, dar cea mai măreață este forma în care dragostea este revărsată asupra altei ființe.
Această dorință de a iubi și a fi iubit înseamnă și suferință – posedarea celuilalt ca pe
un obiect și nu ca pe o ființă. Primele rădăcini, capacitatea de a iubi se formează în familie,
dar ține și de corporal și de mai multe aspecte.
Capacitatea de a oferi plăcere, este capacitatea de a evita neplăcerea și căutarea
plăcerii. Omul caută plăcerea negând principiul realității. În toate activitățile sale, omul caută
să își satisfacă o plăcere și această dorință de a căuta placere depinde și de influențele
culturale.
Plăcerea de a face sport poate să devină și o profesie – plăcerea poate să se întâlnească
cu performanța. Prin acel proces de sublimare, omul este capabil să renunțe la plăceri imediat
pentru a îndeplini o activitate mai importantă care îi aduce satisfacție, după cum sunt
persoane care nu pot nega anumite dorințe imediate – plăcerea de a mânca, de a consuma
droguri.
Persoanele care nu mai au nici o placere în viața, persoanele deprimate îi asigură sau
nu sănătatea mintală.

19
Determinismul istoric al psihismului
În cadrul unui anumit context cultural și istoric cele patru activități (munca,
limbajului, capacitatea de a se bucura și iubirea); se regăsesc și se dezvoltă, fie pe o latură
echilibrată, fie pe o latură patologică în funcție de traiectorie pe care o parcurge individual
începând din copilărie (de când se naște) și până la maturitate. Traiectoria sau destinul psihic
al fiecărui om este marcat de o serie de istoric, întâmplări care se acumulează și care poartă
amprenta calității relațiilor de familie și a mediului social. Aceste istorii personale încep de la
naștere și chiar dinainte și până la vârsta matură, cea mai importantă este perioada până la
pubertate.
Majoritatea suferințelor psihice prezintă perturbări sau tulburări care au la bază
semnificații existențiale, semnificații care se bazează pe anumite istorii de viață, istorii care
au influențat trăirile psihilogice ale persoanei ca și conexiunile neurologice (plâns, foame,
frică, teamă).
În ceea ce privește explicația suferințelor psihice ea nu poate fi făcută numai pe baze
pshihologice sau numai pe explicații organice, suferința psihică se situează la intersecția
dintre organic, psihologic, social, și cultural.
Subiectul este prins între corpul sau, istorie psihică personală și contextul social și
cultural în care se dezvoltă. Mediul cultural în care persoanele se dezvoltă are un rol foarte
important în stimularea evoluției persoanei sau dimpotrivă în limitarea acestei evoluții;
asumarea - conștientizarea unor limite.
Determinarea pe care o atribuim istoriei persoanelor se numește cauzalitate psihică.
Particularitatea acestei cauzalități psihice este că se evocă în prezent în aceasta poartă urmele
unor experiențe avute anterior.
Trecutul (unei persoane), sau o oarecare notă a prezentului și îndreaptă acest prezent
pe o cale creatoare sau dimpotrivă inhibată spre puterea de a se bucura sau dimpotrivă aduce
în prezent urmele trecutului însoțit de frustări, traumatisme.
Într-un mediu terapeutic adecvat subiectul își poate rememora trecutul și poate
înțelege traumele trecutului, retrăi și pentru viitor își poate construi un drum echilibrat cu
posibilitatea de a se bucura de acțiunie sale.
Fără o terapie adecvată subiectul funcționează sub impliul automatismului de
repetiție, are acel comportament de repetare a unor traume, și din cauza acestor repetiții are
loc procesul de regresie psihică prin care subiectul își restrânge capacitatea de adaptare la
realitate, prin repetiție subiectul are impresia că evită suferința.
Concluzii: Aceaste probleme dintre N şi P în viața psihică a persoanei rămâne o problemă
complexă care nu se reduce la un simplu demers medical. Se pune problema eliminării
etichetelor, a se considera mai importantă istoricul persoanei, istoria cazului, a fiecărei
persoane în parte.
Freud ‘Fiecare individ și fiecare epocă contribuie la criteriile de normalitate’.

Clasificări:
Szondi – la vremea respectivă a discutat de existența a patru probleme fundamentale
psihologice și anume:
Thymopsihopatie – dizarmonii la nivelul afectivității;
Perversiunile
Nevrozele
Psihozele

20
Chiar dacă avem de-a face cu un diagnostic trebuie să vedem care sunt acele arii în care are
probleme (viața socială, familie), problemele fundamentale privind traumatismele, impasurile
de viață.

Întrebări care ajută la fixarea materiei:

1. Cum se pune în disctuție problema relației dintre normal și potologic la individul
uman;
2. Cum influențează cultura, societatea sau familia relația dintre normal și patologic;
3. Care este concepția lui Freud despre problema relației din N și P;
4. Care este contribuția lui Szondi la problema relației dintre N și P.

Problemele fundamentale ale psihicului uman

Analiza, teorii, teste
Szondi – a fost de formație medic, dar și-a complectat studiile psihologice, a fost preocupat
de a explica aspecte de funcționare psihopatologică a psihicului uman, mai mult pe bază
teoretică;
Textul figurilor umane inventat de el – test proiectiv, figuri recrutate din pacienți care
manifestă diferite boli (acest lucru i-au adus anumite critici și anume orientează persoana pt a
alege o patologie); a fost preocupat de importanța psihologică a unor boli organice epilepsia;
a construit o teorie în ceea ce privește personalitatea care explică realitatea psihică umană
prin existența a patru vectori și anume:
Este vorba de
a. Vectorul C – care exprimă plăcerea
b. Vectorul S – care se referă la erotizare;
c. Vecotorul P – social;
d. Vectorul eului Sch – reprezintă eul, funcționarea eului.
Acești partu vectori i-a construit Szondi pentru a explica funcționarea psihicului uman.
Szondi i-a explicat prin analiza traumatismelor, organelor, agresiunii, care sunt caracteristice
pulsiunii. În expresie în cadrul unui interviu care se adresează pacientului acești vectori se
caracterizează prin următoarele întrebări:
Vectorul C: Cum vă merge? Ce mai faceți? Pentru ce ați venit?
Vectorul S: Ce ți-ar place să faci? Ce te interesează? Ce îți face plăcere?
Vectorul P: Cu cine aveți relații și în ce fel? –(Cum relaționați cu vecinii, prietenii, colegii?)
Vectorul SCh – Cine esti?, Ce faci în viață? Cu ce te ocupi? – acest vector înglobează tot ce
a fost înainte, toți ceilalți vectori.
Această schemă se numește schema pulsiunilor Szondi (cu vectori); Szondi a fost cel
care a deschis odată cu această schemă o cale dupa Freud în ceea ce privește explicarea
suferințelor mintale specific umane care se referă la bolile mintale. Există o fabulă: <dacă un
marțian debarcă pe pământ și atenția lui e atrasă de acele obiecte mobile (mașini) și el nu
le cunoaște poate fi la început temător de faptul că aceste obiecte se mișcă>.
Încearcă să le clasifice pe culori;
Încearcă să le clasifice dupa talie;
Încearcă să le clasifice în funcție de viteză;
Cum se alimentează acestea
(morala: și noi ca psihologi suntem ca niște marțieni învăţăm, clasificăm, etc)
În ceea ce privesc suferințele psihice concluziile sunt urmatoarele:
- În ciuda progreselor ele nu pot fi vindecate până la căpat; nu pot fi evitate nu pot fi
reprimate;
- Secolul XIX a fost extrem de productiv în ceea ce priveşte cercetarea ştiiţifică şi a
demersurilor făcute în explicarea bolilor psihice

21
 - Au demonizat-o şi au transformat-o într-un obiect de cunoaştere, de a vedea ce se
întâmpla, a evoluat medicaţia, au apărut tratamentele, etc.
Ca și orice demers de cunoaștere există exagerări și atunci a existat tendința exagerată
ca pentru fiecare boală să fie pusă etichetă. Riscul pentru aceste situații este acela că
persoanele pot să fie valorizate sau devalorizate în funcție de clasificarea care este aplicată,
care nu corespunde întotdeauna funcționării psihice reale ale unei persoane.
Clasificarea este în general interesantă pentru că este o tendință de a face ordine dar rămâne
o activitate abstractă care nu reușește să prindă individualitatea. Persoanele care sunt
etichetate riscă ca această etichetă care poate să le determine destinul în raporturile sociale pe
care le are și să rămână toată viața într-un loc care le-a fost desemnat și despre care nu mai
poate fi vorba să fie schimbat.
(exemplu la școală un copil slab la învăţătură este etichetat)

Clasificarea conceptelor psihologice

Nozografie – explicația entităților bolilor;
Nozologie – care reprezintă explicația acestor distincții și a proceselor morbide, exprimă prin
ce se caracterizează.
DSM IV-R (revizuit tradus in limba română)
-clasificări despre boli mintale => o carte -> CIM – pun în evidență unele semne despre boli.

7 Forme importante ale suferințelor

mintale
Marile forme la care ne raportăm:
Psihoze – boli psihopatologice – schizofrenii, melancolia
Nevroze – obsesii, fobii
Stări la limită (borderline) – între nevroze și psihoze (tulburări de personalitate și
comportament) psihopatii, sociopaţii, criminalii.
Szondi – spune despre aceasta clasificare ca PC si psihopatologia se pot folosi la
aceste trei repere pentru că fiecare dintre ele se referă la o logică morbidă.
Freud s-a referit la suferința psihică întotdeauna făcând o comparație cu omul normal.
El a spus așa că psihicul uman funcționează pe principiul cristalului – psihicul uneori se poate
prezenta sub forma unui cristal, modul în care care fiecare fațetă reflectă lumina, așa reflectă
și psihicul omului realitatea (dacă cristalul se sparge, ea va sparge pe fațetele ei ). Contează:
cum a fost șlefuit cristalul înainte/ familia cultura, etc.
În ceea ce privește rectorii în acest sistem a lui Szondi, fiecare individ uneori este
confruntat cu aceste patru dimensiuni și încearcă să le rezolve aceste dimensiuni. Când omul
se îmbolnăvește se destramă dizolvă această schemă.
Problema plăcerii și ambianței este una dintre problemele fundamentale ale persoanei din
două puncte de vedere:
- Căutarea sursei de plăcere
- Încercăm să ne îndepărtăm de sursele care produc plăcere
Freud a vorbit despre princiul plăcerii și despre realitate. O persoană adaptabilă
acceptă principiul plăcerii și realitatea.
Problema erotizării: Freud a accentuat foarte mult problema personalității.
Obiectul modern (normal) începând de la o vârstă fragedă individul are astfel de experiențe.
Investigație în propriul corp – copilul începe să-și cunoască propriul corp.

22
Problema socială ca raport la rege, la lucruri permise și nepermise, reprezintă de fapt
legătura individului cu celălalt, legături care ne influențează și ne dau etica morală existenței.
Supra-eul înseamnă regula, limita care trebuie respectată.
Vectorul Eul – problematica eului, eul fiind socotit nucleul central al personalității, are rolul
și de filtru între emoțiile primare și cele secundare de respectare de reguli (dacă nu respectă
aceste reguli copilul știe că va fi pedepsit).
Demersul diagnostic al psihologului este acela, de a analiza împreună cu subiectul
însuși, ce fel de problemă are acesta și în ce mod problema pe care o influențează anumite
aspecte ale vieții. Ce face să sufere, el determină să nu mai aibe plăcere, care sunt raporturile
care fac erotizarea între ei și ceilalți.

Sindrom Munchausen
Prin delegare (Muchausen Syndrome by proxy - MSBP)
Este asociat cu diada mama-copil, pentru că este des întâlnit în clinicile de pediatrie,
dar au fost descoperite și cazuri de cupluri (soț-soție). Este asociat cu tipul de personalitatea
Borderline, și este considerat ca un mod de apărare împotriva anxietății manifeste, sau chiar
cu o decompesare psihotică.
Meadow – descrie acest sindrom ca manifestându-se ca o fabrică de boli de mame
pentru copii. Mame care crează special boli copiilor și apoi se internează cu ei în spital și
reclamă medicilor faptul că nu tratează copiii bine.
Swason – descrie acest sindrom, mecanism de apărare de tip masochist. Persoane care
suferă de acest sindrom se atașează unor fantezii de supunere masochistă și manifestă o formă
de sadism. Persoana care ia acest rol de îngrijire, se așează apoi pe un piedestal de îngrijire,
iar cealaltă persoană se simte dependentă de ea – e acea nevoie de a avea pe cineva în
dependență de ea. În relație cu personalul medical, sunt panicate, hiperpanicate de situație,
comportamente de dirijare în rolul de persoane care îngrijește, care știe, tendințe de a simula
și de a impresiona. Avem de-a face cu o personalitate fragilă, incompletă, imatură, care caută
recunoaștere, atenție.

Traumatisme, fantasme
În medicină, traumatismul are un sens mult mai concret. La noi se folosește acest sens
de traumă, traumatism, și trebuie tratat din punct de vedere psihologic, dar ceea ce putem
spune dacă ne referim la organismul, că traumatismul este acel agent exterior care perturbă
echilibrul sistemului psihic sau organic, și obligă sistemul să găsească soluții de reechilibrare,
dacă se poate.
Feed-back negativ-suntem în situația în care sistemul care a primit o traumă, găsește
acele soluții, resurse pentru a se reechilibra. Feed-back când se primește o situație din
exterior, situația explodează, se eschivează. O situație, un eveniment brusc, care lovește, face
fracție, și care lasă urme eventual ireversibile în cadrul organismului sau al sistemului psihic.

Trauma

23
Când vorbim de traumatism în psihologie, spunem că vorbim de o lovitură, cu consecințe
grave pentru echilibrul psihic al persoanei, cu consecințe grave. În psihologia clinică, acest
cuvânt traumatism este echivalent cu șocul psihologic afectic.
Traumatism=șocul psihologic
Copilul a fost traumatizat, de șocul psihologic. Acest șoc a lovit puternic mai ales în
sensul emoțional.
Nu este atât de important evenimentul, ideea e nu de conținutul traumei, ci efectul
emoțional, apare un conflict emoțional, capătă un sens de traumatism cu un ecou emoțional.
Sistemul nu găsește aceste resurse pentru a se reacomoda.
În limbajul curent, acest cuvânt, evoluează către sensul catrastrofic, și a apărut și în limbajul
obișnuit.
‘Ce înseamnă sunt traumatizat?’ – ceva m-a perturbat în mod foarte grav, ceva ne-a
afectat convingerile și așteptările, care au fost grav înșelate și orice persoane care au suportat
o traumă, vorbește la modul trecut ‘am suportat o traumă’. Prima lovitură, este șocul, după
șoc apare traumatismul. Traumatismul apare în urma șocului. Un traumatism este un
eveniment care perturbă grav, istoria personală a individului și după acest eveniment
persoana gândește că nimic nu va mai fi cum a fost.
Freud - trauma, este un eveniment care antrenează, în funcție de caracteristicele
persoanei, anumite schimbări, perturbări majore. Natura traumatică a evenimentului depinde
nu numai de conținuţul evenimentului, dar și de starea psihică a persoanei, subiectul fiind
afectat în situația în care starea psihică în care se află nu îi permite să integreze, reprezentările
legate de eveniment, amintiri care să fie legate într-o succesiune asociativă, conștientă.
Procesul psihologic este incomplet, inadecvat, pentru că dacă persoana respectivă ar
putea să se exprime logic, oricât de mult ar suferi nu s-ar dezechilibra.
Freud vorbește pentru prima dată de taruma în cazul isteriei, și atunci vorbește de
traumatism sexual – tratări de isterie sub hipnoză. În aproape toate situațiile de isterie,
pacientele suferiseră în copilărie un șoc violent, sau fuseseră privite, interpretate ca un obiect
sexual, de către un adult.
Traumatismul psihic lasă urme sub forma angoaselor și a simptomelor. Dacă apar
simptomele și angoasele, traumatismul respectiv nu a fost prelucrat la nivel conștient. Freud a
mai constatat că este posibil că amintirile respective nu sunt un obiect real, dar pot fi amintiri
legate de emoții puternice, anumite persoane care manifestau idei erotice.
Traumatismul poate să facă parte din structura psihicului, și să se insereze în această
structură fără a avea neapărat ca și consecință o dezvoltare patologică. Este posibil, ca un
traumatism să se integreze în psihic și să sensibilizeze structura psihică, nu neapărat să
evolueze.
Alți psihologi și psihiatri au vorbit de traumatismele originare – au încercat să aducă o
explicație temporală, în sensul în care aceste traumatisme se produc în primele etape – în
primii ani, în faza intrauterină, când psihicul persoanei este foarte vulnerabil.
Ei vorbesc de aceste traumatisme originare, pentru că se gândesc la faptul că cu cât
structura psihică este mai fragilă cu atât impactul trumatic este mai puternic, pentru că este
nepregătit, cu atât urmele sunt dezastruoase, dezorganizatori.
Mai mult decât atât, ei discută despre traumatismele evoluate, din diferite cauze –
traumatisme inseparabile – cele partu traumatisme originare: traumatismul nașterii,
traumatismul seducției, traumatismul diferențelor de sexe, traumatismul diferenței de
generatie (efortul copilului de a se autonomiza, de a domina).

Fantasma
Este un produs al imaginației, prin care individul are tendința să evadeze din realitate.
Fantasmele, visul, jocul, fac parte dintr-o realitate psihică care nu are nimic rațional,

24
convențional, dar pe de altă parte face parte din modalitățile de funcționare ale psihicului și
poate avea valențe creative.
Psihologii spun că aceste procese de a fantasma uneori conduce persoane la corectarea
unor realități care nu sunt convenabile, și încearcă să le schimbe, și dacă nu poate să le
schimbe la propriu, le schimbă la modul imaginar. În acest sens, Freud pune un semn egal
între vis și fantasme. Aceste fantasme sunt inconștiente uneori, și ele pun în scenă, anumite
dorințe.
În psihanaliză se vorbește despre fantasme, de seducție, fantasme de reîntoarece la
sânul matern, fantasme de castracție, și Freud a încercat să explice aceste fantasme la nivelul
conștietului creativ – descriind basmele, miturile, folclorul, care toate par să vorbească despre
aceste fantasme. Aceste fantasme inconștiente fac parte din istoria omenirii și orice persoană
și toate generațiile de-a lungul evoluției au căutat să își satisfacă aceste fantasme. Sunt
conținute în activitatea psihică, imaginației și nu ne raportăm la ele ca ceva patologic.

Angoasa
Are la origine are o explicație medicală, angoasa a fost întâlnită și explicată în
medicină sub forma unei panici, de a nu respira corect (teama că se sufocă). Persoanele
vorbesc de angoasa ca de ceva despre frică, anxietate și este asimilat unui afect, emoții
penibile.
Este explicată sub forma unei temeri accentuate, unei frici enorme, exprimate prin
anumite semne fizice – palpitații, senzație de sufocare, nod în gât, presiune toracică, însoțită
de transpirație, senzație de leșin – cortegiu de senzații fizice. În cadrul acestei temeri,
pacientul nu știe de ce se teme, este o frică fără obiect.
Această frică poate fi socotită o frică fundamentală a ființei umane. Totuși în literatura
de specialitate, se vorbește de angoasa de separarea sau anxietatea de separare, este vorba de
momentul în care copilul nu vrea să se separe de mama lui nici câteva minunte, are
manifestări speciale.
Freud vorbește de angoasa pierderii obiectului. Este vorba de ambianța maternală, nu
doar de obiectul matern (persoana), ci de tot ceea ce înconjoară persoana, ambianța maternă
care susține viața, elanul vital. Separările timpurii de mamă, pot conduce în timp la
dezvoltarea unor probleme psihopatologice pentru că aceste momente sunt trăite traumatic
(teama de întuneric la copil – nu e teama de întuneric, e teama să rămână fără atenția mamei,
fără mama lui dar o materializează în teama de întuneric).
Pierderea unui mediu familiar, poate să coincidă cu un sentiment de pierdere masivă
de iubire, pierdere de plăcere, care se poată asocia cu sentimente de culpabilitate, și care
poate însoți întreaga noastră viață – a fi mai puțin sociabil, teama de a te afirma, teama de a te
pune în valoare, sentimente de inadecvare – timiditatea, frica de a pierde atenția celuilalt –
cautăm recunoaștere și iubire.
Angoasa de a nu fi la înălțime cu tine însuți – a căuta recunoaștere cu tine însuți,
stima de sine, a nu atinge acele ambiții, dorințe, valori și de a nu avea nici o imagine asupra
lor. Sunt tinerii care în perioada adolescenței, își fixează asemenea idealuri și care întâlnesc la
adulți o represiune în îndeplinirea acestui ideal.
Angoasa morții – pe măsură ce persoana înainteză în vârstă.
Toate aceste angoase fac parte din existența psihologică a persoanei, dar devin devastatoare
pentru psihicul uman, cu ocazia unor lovituri, a unor traumatisme. Dacă vorbim despre
angoasa de moarte, avem acest gând, dar dacă mai multe persoane dispar din jurul noastru,
această angoasa capătă un chip, devine mai acută, după cum copiii trăiesc anumite angoase
legate de boli (de mizerie, de microbi, de moartea părinților).

25
Agresivitatea
Modalități de agresivitate – este un termen vast, trebuie recunoscut faptul că
agresivitatea face parte din comportamentul individului, începând de la speciile animale.
În viața psihică, agresivitatea este o dimensiune cu care ne naștem, dar din cauză că
ființa umană este o ființă socială, ia forme care sunt de obicei acceptabile: începând cu
bebelușul, există diverse forme prin care cere, să fie hrănit, schimbat - și dacă nu primește, se
înfurie, și mușcă. Pot fi corectate și învățate.
Mai târziu persoana adultă poate trece prin frustare, lipsa îndeplinirii unei dorințe care
poate duce la neplăcere, duce la furie și apoi poate duce la agresivitate. În joc, copiii pot să
manifeste aceste comportamente agresive, în sensul că încearcă să cucerească un teritoriu, și
încearcă să îl domine pe celălalt, și astfel poate deveni violent. Din nou copiii învață, și aceste
reguli devine clar că nu este bine ca o persoană să se exprime violent, oricât de neîmplinit
este. Această cruzime este refulată, reprimată prin regulile sociale.
Atunci poate lua alte forme, mai puțin periculoase, dar penibile:
- încăpățânarea,
- refuzul de a împlini anumite sarcini,
- refuzul de a recunoaște anumite reguli și se poate ca un copil căruia nu i se permite să
fie agresiv să se confrunte cu agresivitate ca adult.
În 1920, Freud considera că agresivitatea are două surse: pulsiunea sexuală, care se
materializează în satisfacția sadică; plăcerea de a domina, și de a face dovada propiei valori,
considerată narcisims (supraevaluarea propriilor calități).
Patologia sau realitatea clinică ne caracterizează: în cazul paranoicului – are un eu
accentuat și are nevoie de această afirmare de sine, care devine o sursă de agresivitate, pt că
se opune tuturor opiniilor celorlalți;
În 1920, Freud în cartea ‘Pulsiuni și destine ale pulsiunilor’ apropie explicația
agresivității de această pulsiune de moarte. Psihicul uman se luptă tot timpul cu aceste două
pulsiuni: de viață și de moarte.
Pulsiunea de viață leagă efectele distructive ale pulsiunii de moarte. Pulsiune de
moarte, distruge relații, obiecte. Se ajunge la concluzia, că există situații în care individul
uman se poate complace în situația de suferință, fiind o agresivitate îndreptată către propria
persoană, după cum pot fi persoane care își manifestă această agresivitate către ceilalți, și în
patologie el vede aceste două manifestări.

Pulsiunea
Termen folosit în psihanaliză. E un concept teoretic, doar că acest concept a fost creat
să explice nefuncționareia psihicului.

Instinct
Era legat cu dorința înnăscută a oricărui organism viu de a supraviețui, dorința de
viață. Freud explicând nevoile primare ale omului, a vorbit pentru prima dată de pulsiuni.
Freud a explicat faptul că omul renunță la instinctul primar la om, în fucție de mediul
în care crește și se educă, social, relațional, aceste pulsiuni pot lua și alte forme decât la
animale.
Scopul și obiectul pulsiunii sunt nederminate. Vorbim de o ierarhizare a pulsiunilor,
pe o scară care începe cu pulsiunile de viață (autoconservare), și cu pulsiunile sexuale
(investiția în obiecte de iubire), pulsiuni sexuale care mai apoi se pot investi și în alte
activități, renunțând la acest act primar al lor, se pot investi în aspecte superioare – arta,
creație.

26
 Pulsiunea poate să aibă o sursă o excitație primară, corporală, să exercite o anumită
forță asupra organismul și astfel să stimuleze o anumită acțiune, care determină un scop care
tinde să fie satisfăcut, și care în momentul în care este satisfăcut poate fi investit într-un
anumit obiect, obiect care reprezintă scopul final- scopul acestei satisfacții.
Poziția personală în cadrul activității psihice – în situația suferinței psihice, avem de-a
face cu o schimbare a psihicului – Clivajul Eu-lui, este o parte a psihicului uman care scapă
de sub control, iar subiectul face experiența separării în interiorul sau, separarea care poate da
naștere la o serie de patologii, dintre care unele spectaculoase: personalitatea multiplă, fiind
exemplul extrem al acestei personalități. Se pune problema, ce este personalitatea și cum este
posibil ca eu –ul să se scindeze în mai multe.
S-a ajuns la concluzia că există în evoluția persoanei anumite situații, experiențe
traumatice, care conduc la separare – suferința este atât de profundă încât este separată.
Lucrul acesta se poate observa în activitatea copilului –știe că sunt interzise, și copilul
încearcă să se ascundă, are latura acceptată social. S-a ajuns la concluzia că în viața noastra
psihică ar putea să existe mai multe experiențe și limbaje, situații despre care putem vorbi și
despre care nu putem vorbi și încercăm să le ascundem în spate.
Se poate vorbi de mai multe poziții: poziția prezentă, care este integrată aici și acuma;
absentă – persoana alcolică sau drogată; persoana care nu a evoluat, cazul bebelușului.În
literatura de specialitate, se vorbește, de exemplu în analiza lui Berne, vorbește despre mai
mult stadii în cadrul aceleași persoane, și persoana se adaptează, ieși la suprafață când eu-ul
copil, când eu-ul adult.
În cadrul unei persoane, la un moment dat, pot exista mai multe separați, fie
conjuncturale, ascunde voit o anumită situație, dacă persoana se separa în anumite
compartimente și intră în joc când un comportiment, când altul.
Pulsiune – noțiune centrală în cadrul psihologiei medicale, cu origine în psihanaliză. Este un
concept ipotetic, nu se poate vedea sau măsura, în schimb ca și echivalență se asociază cu
instinct. Are cel puțin o valență înnăscută.
Pulsiunea, în echivalentă etimologică cu instinctul, ar fi o tendință înnăscută și care se
manifestă în mod direct, mai puțin controlat. În activitatea psihică umană ne putem raporta la
pulsiune ca la manifestări comportamentale care nu pot fi controlate. Se vorbește în cadrul
psihicii umane de instinctul de supraviețuire sau de instinctul matern.
Totuşi Freud face diferența între termenul de pulsiune și instict, în sensul că el
consideră pulsiunile ca și variabile de comportament care se manifestă mai puțin controlat, în
schimb anumite alte comportamente au componente culturale (pulsiune sexuală – modul cum
se manifestă în cadrul social diferă de la un mediu de educație la altul). Freud a construit o
teorie a pulsiunilor pornind de la aceste considerente, teorie care a structurat-o pe mai multe
etape:
Pulsiunile sunt cele care ne mențin în viață – pulsiunea de autoconservare;
Pulsiunile care ne determină pe noi oamenii să investim sexual în alte obiecte (persoane),
astfel ca oamenii caută să își satisfacă aceste pulsiuni prin cadrul unor acțiuni(dorința de a
iubi, de a fi iubit, de a avea anumite satisfacții chiar organice sau comportamentale);
Pulsiuni care investesc în propriul eu – teoria narcisismului – atât de mult încât nu mai are
nimic de dat celor din jur și obiectele din jur sunt privite ca obiecte de satisfacție personală,
va folosi pe ceilalți din jur pentru propriile plăceri;
Pulsiunile de viață și de moarte – sunt însăși esența existenței; astfel vorbim de trei
componete
Sursa pulsiunii = excitație corporală
Activismul – ceea ce împinge organismul să facă o activitate
Scopul – satisfacția, care vine să compenseze sau să satisfacă nevoia
Satisfacția se obține în cadrul unui component, care este un element variabil

27
Circuitele pulsionale
Szondi - a reținut anumiți vectori care explică anumite tendințe în ceea ce privește
funcționarea psihicului (schizoidă, antisocială) – și-a consituit teoria pe baza fotografiilor.
Ceea ce e important e faptul că în sec XIX încă se mai mergea pe explicație în ceea ce
privește cauzalitatea instinctuală, considera că funcționarea psihică, se datorează pulsiunilor.
Szondi deschide calea socialului, explică totul prin social.
Schrotte – vorbește de teoria lui Szondi în 1963, la un colocviu internațional, în care
se configura memoria lui Szondi. El spune “ cineva căruia i se aplică testul lui Szondi, mai
ales psihologul care prezintă această probă subiectului nu crede că va reuși să pună persoana
într-o anumită clasă, dar putem afla poziția subiectului în raport cu tendințele maniacale,
epileptoide, paranoide, histrionice, etc.” O persoană nu trebuie să dezvolte boala respectivă,
dar poate să prezinte anumite tendințe puse în schema de Szondi.
Tendinţe şi activităţi comportamentale
Circuitul de contact – reprezintă dimensiunea existenţei, prima şi aceasta reprezintă
posibilitatea de a capta în viaţa personală momente de plăcere şi neplăcere şi într-o adaptare
comportamentală optimă, subiectul este capabil să treacă de la o ambianţă la alta, să
părăsească o plăcere pentru o altă plăcere, să se pună de acord cu o situaţie din mediu, să
poate să suporte modificările, dezacordului, rupturile, să se simtă uşor, greu, viu, lent, clar,
confuz, acestea fiind câteva dintre problemele existente în lumea subiectului. Problema
contactului reprezintă baza formării personalităţii, contactul reprezintă participarea
primordială la ritmul vieţii, şi copilul este cel care experimentează în mod facil şi concret
aceste variaţii ale dispoziţiei, putând să treacă de la buna dispoziţie la proasta dispoziţie. Aşa
cum în patologie este oglinda normalităţii, aşa în copilărie este oglinda personalităţii – ne
conduc la o armonie în cadrul personalităţii. Viaţa este considerată un flux şi reflux, de
excitaţii pulsionare, aşa cum se succed zilele, anotimpurile, este vorba de ritmurile
fundamentale ale vieţii. Este făcută din momente de plăcere şi neplăcere, şi în cadrul acestor
mişcări, ritmuri pulsionare, subiectul trebuie să se adapteze, să câştige o consistență a
conduitei, cu riscul de a fi uneori destabilizat, fără să îşi dea seama de ceea ce se întâmplă. La
începuturile vieţii, îngrijirile maternale constituie sursa de stabilitate şi de contact a copilului,
de aceea este important calitatea îngrijirii corporale, care asigură mugurii calităţii vieţii
viitorului, muguri ai personalităţii – blândeţea, calmul constituie pentru copil surse de
plăcere, de echilibru şi îi oferă copilului percepţia unui contact echilibrat cu lumea din jur;
brutalitatea îngrijirii crează la subiect o stare de nevoie, o nevoie care este însoţită de separare
de ruptură şi care din această cauză va crea la subiectul respectiv o cerere de satisfacţie total
şi imediată.
Această concepţie a problemei de contact pune în evidenţă două componente de bază
a vieţii psihice, activismul şi inactivismul. Pulsiunea este cea care împinge spre activitate, în
activitate se caută satisfacţia, iar într-o situaţie de pasivitate subiectul se poate abandona unor
plăceri de satisfacţie, subiecţii care au găsit satisfacţie în afară, se simt împliniţi, iar cei care
au fost brutalizaţi îşi caută o sursă de plăcere în interior, în lumea lor fantastică.
‘Fantasma de reîntoarcere la sânul matern‘ – subiectul caută o sursă de plăcere, care
se manifestă printr-o satisfacţie orară – adicţii (consumul nemăsurat al unor substanţe).
Această căutare constantă de plăcere (mâncatul fără măsura), este o căutare permanetă a
subiectului nesatifăcută.
Problema separării – situaţiile în care, în copilărie, subiectul a fost separat traumatic.
Acestă separare este o sursă de insatisfacţie pentru adult, aceste persoane sunt persoane cu
probleme de separare, au dificultăţi de adaptare, au mai puţină suplețe în adaptarea în anumite
situaţii. Într-o manieră extremă ajungem la patologii de contact, având legătură cu problema
separării. Din aceasta cauză au şi multe probleme sociale, o situaţie de dezinvestire în

28
conctactul cu cei din jur, până când se alterează contactul social, familial. Avem de-a face cu
pulsiune de contact, suferinţa.
Circuitul sexual – problema apropierii, sau distanţării de obiectul sexual, erotizat. În
cadrul conctactului avem de-a face cu momente de plecat şi venit, de îndreptat spre sursă de
satisfacţie şi de retragere. Obiectul sexual este obiectul atracţiei, al plăcerii şi se pare că acest
obiect al preocupărilor sexuale încep să se cristalizeze din primele zile de după naştere, prin
îngrijirile corporale – condiţii bune sau traumatice (internalizare – termen care reprezintă
situaţiile în care copilul mic percepe îngrijirile corporale fiind plăcute sau neplăcute,
subiectul internalizează obiectul plăcerii, dar dacă aceste îngrijiri sunt traumatice, copilul
internalizează obiectul intruziv – pătrundere cu forţa, neplăcută).
Această intruziune va constitui ulterior pentru persoana adultă o sursă de insatisfacţie,
o sursă de probleme în alegerea obiectului sexual.
În relaţia corporală dintre copil şi mama lui, la copil se presupune că se realizează
fantasme de seducţie (se face plăcut), dar aceste fantasme sunt trădate, iar copilul îşi
construieşte o angoasă tipică – pierderea acestui moment de captare a atenţiei, duce la o
angoasă de pierdere, are un impact asupra dezvotării plăcerii sexuale, în sensul ca obiectul va
face alegerea patologică – homosexualii, pedofilii – persoane care şi-au construit alegerile pe
baza unui eşec, de fantasme sexuale.
Psihismul se contruieşte în relaţia cu obiectul, toate evenimentele care ţin de această
relaţionare, contribuie la construcţia relaţionării.
Psihismul se construieşte în raport cu obiectul (primul fiind cel matern) – acela de a poseda
obiectul, sau de a fi un obiect de plăcere. Dacă acest obiect de plăcere, este obiectul matern
dispare, avem de-a face cu un vid şi acest vid va fi zona în jurul căreia se va constitui o
personalitate cu probleme. In general, această nevoie de contact, de stimulare corporală –
(copii de la de plasament, care se leagană).
Teoria erotizării deschide o nouă problemă – problema obiectului innaccesibil,
imaginea de sine a subiectului, felul cum se percepe pe sine, este perceput în relaţia cu
obiectul şi de calitatea acestui conctact depinde această percepţie a acestui obiect inaccesibil,
în relaţia copilului cu obiectul matern, poate să se construiască o legatură fuzională, în sensul
că obiectul este dorit, copilul doreşte să se apropie până la confuzie cu mama, şi copilul poate
fi respins, până la dorinţa de distrugere, deci, relaţia cu obiectul se contruieşte în această
dualitatea, dragoste – ură, relaţie care domină întreaga relaţie a subiectului, în cadrul căreia se
contruieşte o întreagă reţea a mediului său de viaţă – competiţie în relaţia dintre fraţi.
Relaţia cu obiectul inaugurează la subiect dimensiune de comparaţie, de competiţie,
lozinca fiind – eu vreau să fiu cel mai iubit. Exigenţele în ceea ce priveşte dragostea sunt
inaccesibile, pot să îmbrace forme psihopatologice – iubirea de sine însuşi. Această erotizare
divizează corpul şi confundă cu obiectul.
Iubirea exclusivistă poate să devină rivalul, duşmanul, un obiect insuportat, faptul că
subiectul nu dobândeşte această iubire poate să antreneze comportamente exclusive, duce la
ură către sine însuşi, tentative de sinuicid, alte comportamente deviante.
Anorexia este interpretată ca o investiţie în propriul corp, ură dacă de celălalt ajunge
la ură faţă de propriul corp.
Pervesiunea, se petrece ca şi cum legea socială nu există, legea socială este anulată,
persoana îşi satisface erotismul în condiţii proprii, nelegate de social.
Circuitul etico-moral – fiinţele umane, în afară de viaţa psihică umană au nevoie şi de
reguli şi legi morale pentru a exista, şi însuşirea acestor reguli sociale, reprezintă adaptarea
într-un grup, într-o colectivitate, în care în mod normal oamenii trebuie să conteze unii pentru
ceilalţi nu doar din punct de vedere legal dar şi emoţional. Cei care anunţă, sau îi fac pe copii
să înţeleagă că sunt nişte reguli sunt părinţii – ei fac limitele, după care subiectul începe să
înveţe în societate, la şcoală, că există anumite reguli.

29
 Această poziţionare a subiectului faţă de luptă, se face prin regula – a respecta sau nu
regula. Regula reprezintă principiul realităţii, dar numai ca principiul realităţii intra în conflict
cu principiul plăcerii, de aici aceste lupte – copilărie, copiii se luptă cu părinţii pentru
negocierea acestor reguli. Părinţii trebuie să înţeleagă că sunt anumite lucruri care nu se poate
ceda, dacă cedează acum apar probleme mai târziu. Sunt anumite reguli care părinţii nu le
respectă.
Freud numea, această interiorizare a normelor sociale, legea tatălui. Intrarea
subiectului în cercul persoanelor adulte se face cu dificultate, cu acceptări şi neacceptări,
pendulare între acceptare şi respingere şi din cauza acestei pendulări apar momente de
revoltă, uneori de manifestări comportamentale excesive care pot să îmbrace forme psihice
patologice.
Conformarea la regulă, respectarea unor limite sociale, poate să conducă la
dezvoltarea sentimentelor de culpabilitate. Sentimentul de culpabilitate este în legatură cu
respectarea legii, se pot transforma în angoasă de culpabilitate, care însoteşte anumite
tulburări, printre care şi depresia. Sunt persoane care se accentuează pe vectorul social, vor să
fie apreciate, astfel dezvoltă o serie de comportamente isteroide, această dorinţă de a fi
valorizată social şi astfel apar tipologii de contact – fobii sociale, ticurile, bâlbâiala = conflict
emoţional puternic.
Toate aceste lucruri din punct de vedere social, se cristalizează în conceptul de Supra-
Eul (se construieşte în raport cu legea, regulile impuse). Această construcţie asupra legii este
o problemă generală şi fiecare subiect este purtătorul acestor reguli. Se vorbeşte despre
transmiterea transgeneraţională a unor probleme de comportament, nu doar din punct de
vedere genetic (impulsivitatea, repetiţia unor situaţii, care nu sunt norme, preluarea
inconştientă a unui comportament, imposibilitatea de a delimita).
Această apariţie a unei instanţe superioare, Supra-eul, are şi un aspect organizator, în
sensul că, omul fiind o persoană educabilă, se raportează la mediu prin aceste reguli care le
învaţă treptat, şi care pot să aibă un efect reglator asupra pulsiunilor primare, de orientare a
conduitei. Această dinamică a interdicţiei (nu e bine să faci aceea sau cealalată) se confruntă
cu dinamica trangresiunii (cunoaşterea regulii, dar depăşirea ei cu bună ştiinţă). Este o
activitate normală, cu tendinţă firească şi se interiorizează de la o generaţie la cealaltă
rezultând că educaţia e foarte importantă.
În această dinamică care se poartă între interdicţie şi trangresiune cei care au tendiţa
de a lupta împotriva legii tatălui şi care poate să conducă la anumite manifestări nevrotice,
care vin tocmai din aceste dorinţe de a nu respecta regula până la manifestări de patologice
comportament.
Circuitul eu-lui – eu-l este prezentat din punct de vedere al personalităţii ca fiind în
centrul acesteia, care ca şi nucleu al personalităţii joacă rolul de arbitru, prin mecanisme de
apărare specifice încearcă să ţină la distanţă, să impiedice pulsiunile primare (sexuale,
agresive), încearcă să accepte, şi să manifeste în comportament, al legilor, al regulilor impuse
de Supra-Eu.
În situaţia în care eu-l este slăbit, din anumite cauze, dificile de relaţionare, sau nu se
structurează ca un eu puternic, pe baza unor erori cu obiectul, înseamnă că vom avea o serie
de manifestări, ale sinelui, nedisimulate – trece la agresiviate, care este îndreptată fie spre
celălalt, fie spre propria persoană, manifestări nedisimulate, sau persoane extrem de inhibate,
cu tulburări în ceea ce priveşte tulburarea socială, eu-rile lor slabe fiind sub influenţa rigidă
asupra eu-lui.
Toate aceste lucruri se întâmplă în funcţie de dimensiunea istorică a fiecărei persoane.
Exemplificarea acestor probleme se face prin exemple: schizofrenicii – contact redus cu cei
din mediu şi care în istoria lor de viaţă sunt consideraţi cu probleme, extrem de importante în
ceea ce priveşte alterarea cu contactul de îngrijire, relaţiile parentale. Este importantă în

30
evoluţia eu-lui relaţia cu obiectele parentale, şi o etapă de cotitură o reprezintă adolescenţa,
moment în care structura de personalitate se consolidează, important fiind succesul sau
insuccesul de autonomizare în relaţiile cu ceilalţi, renunţarea la copilărie.
Jocul între copil şi adult – finalizat cu insucces duce la consolidarea unei
psihopatologii care poate afecta problematica identităţii precum și aspectul psihologic şi
social.
Problema socială – este definită de două întrebări esenţiale – diferenţa şi puterea. Ce îl
diferenţiază pe un subiect de celălalt şi ce îi dă forţa să existe, important este nu ceea ce ne
aseamănă, dar ce ne diferenţiază – această diferenţiere structurează frumuseţea vieţii.
Din punctul de vedere al structurării eu-lui, această problemă a puterii este proiectată
în mediul exterior, eul are nevoie de afirmare, numai ca să judecăm normalul avem nevoie de
oglinda patologicului – paranoicul – exagerează eul, tot ce se petrece în jur este interpretat de
anumiăţi temeri, el ştie, el apreciază familia, grupul de prieteni. Dacă nu respectă este
duşmanul lui – este persecutat, îndepărtat – eu sunt centrul universului vostru => putere a eu-
lui. Fiecare persoană are nevoie de reafirmare de putere a eu-lui (dacă nu trecem în cealaltă
parte de slăbire a eu-lui).
Eul se reprezintă pe el însuşi, ca pe un obiect, în relaţii cu celelalte obiecte ale lumii
exterioare şi pentru a se afirma pe sine însuşi, subiectul are nevoie să se compare cu celelalte
eu-ri. Există afirmarea eu-lui unei persoane, raportându-se la un eu imaginar – delirul
megamaniacal (eu sunt napoleon).
Problematica eu-lui confruntat cu diferenţele dintre sexe – ‘fantasmei de castrare’
(băiatul îşi dă seama că există o diferenţă între el şi fetiţă, iar fetiţele pot trăi aceste diferenţe
traumatic ca fiind castrate) – se vorbeşte de femeile falice – femeile puternice, bărbătoase,
autoritare şi bărbăţi mai slabi, efeminizaţi.
Francois Roustang – ‘La fin de la plainte’
Narcis – era o fiinţă foarte frumoasă, dar singura condiţie să îţi păstreze frumuseţea era să nu
se privească în oglindă, dar se priveşte într-o apa, moment în care se îndrăgoştete de el şi
aduce multe necazuri.

8 Psihologia clinică şi familia

Realitatea umană este extrem de complexă la nivelul acesta, în plan mondial şi a
devenit pentru societăţile actuale, familia a devenit mai mult un fapt cultural, decât un fapt
natural.
Din punct de vedere antropologic, nu există o singură de viaţă familială. Formele de
familie variază de la o cultură la alta, de la o epocă la alta, iar evoluţia economică,
tehnologică, demografică, etică influenţează viaţa de familie. Ceea ce rămân ca probleme
general valabile în cadrul familiei se leagă de sexualitate, schimburi emoţionale şi culturale,
educaţia copilului, formarea identităţii, sentimentul de securitate.
Studiul familiilor implică studierea întregii culturii, sau a culturilor atât din punct de
vedere psihologic, cât şi din punct de vedere sociologic.

Analiza semantică
În latină, familia se mai numea şi famulus, care înseamnă şi servitor (din familie făcea
parte şi sclavii). Alături de familie, noi mai folosim o serie de termeni: cămin (vine de la
ideea de foc, când toata lumea se adună în jurul focului), menaj (familii fără copii), sărbători
care se petrec în familie, există familii numeroase (cu mulţi copii), descendenţă (când ne
coborâm pe scara arborelului), dinastii (cu titluri de nobleţe), tare de familie (moşteniri

31
atavice, moştenim lucruri mai puţin plăcute – antecedente heredo - colaterale), familia
literară, familia politică, familia artistică (se unesc într-un clan, într-un grup).

Analiza antropologică
Din punct de vedere antropologic, familia asociază mai multe legi culturale şi
familiale – forma legală a căsătoriei, prohibiţia incestului, repartizarea unor sarcini materiale,
morale, vorbim de persoane care moştenesc aceeaşi linie sanguină şi care sunt unite prin
principiul filiaţiei. În societăţile superdezvoltate s-au observat că familia tradiţională a
devenit mai puţin durabilă şi de obicei formată din părinţi şi copii. Într-o familie trebuie luată
în considerare şi originile celor doi parteneri.
Din punct de vedere al antropologului faptul familia reprezintă o modalitate specific
umană de a realiza un fapt natural necesar producerii şi din punct de vedere cultural e vorba
de un schimb de valori – familia are rolul de a transmite un patrimoniu de la o generaţie la
alta (căsătoriile pot fi chiar aranjate). Familia este centrată pe o legătură emoţională şi în
acelaşi timp asigură repartizarea sarcinilor şi posibilitatea de a construi de a menţine
împreună.

Analiza istorică a familiei

Din punct de vedere istoric, în Europa familia funcţiona special: părinţii îşi creştea copiii
până la 6-7 ani, ca să înveţe un alt mod de viaţă (să înveţe o meserie), cu ideea că în câţiva
ani, copiii reveneau acasă cu alte comportamente.
Familia reprezenta mai mult o realitate morală şi raţională decât emoţională. Pe
parcursul anilor, şi antrenarea în activitatea profesională a devenit biparentală şi familiile au
început să îşi schimbe conţinutul relaţional, apărând părinţi care erau centraţi mai mult pe
partea sentimentală. Se face trecerea de la familia centrată de la învăţarea socială, pe familia
centrată pe sentimental, emoţional; restrângerea posibilităţii copilului de a se dezvolta în
context social şi moral. Şcoala preia rolul de educare.

Analiza sistemică
Prima şcoală de psihologie şi terapie, o problemă se naşte într-un context – familial
este şcoala de la Palo Alto (Gregory Bateson) – a descoperit importanţa familiei asupra
dezvoltării. Primele studii ale echipei au început să studieze fenomenul în cazurile grave –
schizofrenic – într-un grup de familie, pacientul desemnat, pacientul care în familie, asupra
lui se revarsă atenţia, indiferenţa – pacientul desemnat.
În familiile cu schizofreni s-a observat că a existat o dublă comunicare, dublă
constrângere, double bind , un tip de comunicare paradoxală prin care unei persoane i se dau
două tipuri de mesaje – verbal i se comunică ceva, dar non-verbal i se spune altceva, astfel
încât pentru copil produce confuzie şi întemeindu-se pe această teorie, în viaţă, în educaţie
acest tip de comunicare devine simptomatic.
Familia reprezintă un sistem care foloseşte anumite reguli de relaţionare, şi pentru a
schimba modul de funcţionare a unei persoane trebuie schimbate modurile de relaţionare şi a
celorlalte persoane care fac parte din sistem.
Cea mai mare parte dintre mesaje atunci când se trasmite un mesaj pur obiectiv, în
afară de comunicare ca atare, are şi o componentă emoţională, este purtătorul unui
metamesaj. Este vorba de acea componentă emoţională, ceea care pune interlocutorul într-o
situaţie complexă – mimică, privire, ce influeţează într-un mod direct atitudinea celuilalt. În
trasmiterea mesajelor vorbim şi de o valoare analogă codată, această codificare a
metamesajelor, este vorba de coduri emoţionale, care sunt şi sociale şi care se trasmit din

32
generaţie în generaţie, efectul există, chiar dacă ne scapă semnificaţia. Schimburile în familie,
tranzacţiile trebuie să respecte regulile, miturile, secretele, care aparţin familiei.
În cadrul familiei compusă din mai mulţi membrii, există o scală ierarhică – cine
deţine puterea, autoritatea, faptul că părinţii reproduc în familiile lor ceea ce ei au întâlnit în
familiile lor de origine, sunt în funcţie de comportamentele lor – dacă mama este depresivă,
mama induce o anumită stare copilului.
Se pun foarte bine în evidenţă situaţia familiei, când aceasta traversează o criză –
Berry Brazellton (Familii în criză). Sistemul familial este capabil să se adapteze schimbărilor,
este capabil să reziste la schimbare, în măsura în care o schimbare îi amenţită fiinţa.
Pentru a rezista crizei, familia are tendinţa să se subdividă în subsisteme.
Părinţii şi 2 copii – tatăl şi-a trăit copilăria într-o familie dificilă, tatăl tatălui era alcoolic şi
o bătea pe soţia sa care îl provoca în discuţii de fiecare dată când acesta era băut, din cauza
aceasta tatăl copiilor şi-a luat obiceiul să fugă de acasă şi să petreacă multe ore la vecini. A
învăţat multe lucruri cu aceste ocazii, a învăţat să fie mai retras, să fie mai puţin
comunicativ. Mama în copilărie, a avut o traumă mare, i-au dispărut părinţii într-un accident
de maşină. Având fraţi şi surori, au învăţat să îşi asigure traiul. Visul ei era să aibă o familie
proprie, comunicativă. O vreme, lucrurile au mers foarte bine, până când tatăl se izolea în
munca care o făcea, şi mama a început să se strângă ei şi să comunice mai puţin cu tatăl.
Solicitările pe care le adresa mama şi copii, tatăl răspundea „n-am ce să fac, trebuie să
lucrez”. Cei doi părinţi au reprodus în familia actuală, exemplele de acasă. Între timp tatăl s-
a simţit din ce în ce mai mult în dificultate, şi se simţea că ceilalţi erau porniţi împotriva lui,
nu era în stare să reacţioneze decât prin furie, brutalitate. Mama îi era din ce în ce mai greu
sa îi lase autonomi, iar copiilor le era teamă să o lase pe mama.
Aceste subsisteme din cadrul familiei, pot fi temporare. Se poate ca, regruparea să fie
declanşate doar de anumite situaţii. Familia ca şi sistem defineşte un anumit teritoriu, iar în
cadrul familiei pot sa apară anumite teritorii rezervate.
Atunci când graniţele sunt realativ difuze, suple, familia formează un grup, un tot,
având la bază sentimente puternice de apartenenţă, fiecare fiindila rândul lui afectat de ceea
ce se întâmplă cu alt membru din familie. Atunci când aceste graniţe sunt rigide, comunicarea
este dificilă, schimburile relaţionale sunt reduse, iar schimbările afectează pe fiecare într-un
fel, dar nu atât de grav ca într-o familie unită, când fiecare suferă pentru problema celuilalt.
Atunci când într-o familie nu se pot produce schimbări, în sensul că ca atunci când
aceștia nu se pot adapta la evenimentele de viaţa este posibil ca sistemul de familie să nu
poate fi menţinut în funcţiune, şi uneori se poate ajunge la declanşarea unor suferinţe, fie
chiar la dezmembrarea sistemului respectiv.
Intervenţia psihologului, într-o familie disfuncțională (se face analiza sistemului)
identificând modificarea frontierelor dintre fiecare membru. Situaţia ideală este aceea că
aceste graniţe să nu fie prea difuze, prea largi, nici prea rigide, în aşa fel încât fiecare membru
al familiei să aibă sentimentul autonomiei, dar şi al apartenenţei.

Analiza psihologică
Din punctul de vedere al psihanalizei, familia reprezintă un loc în care se reunesc un
ansamblu de persoane prin legături parentale sau de alianţă şi în care sunt recunoscute rolurile
de mamă, tată, copil – aşa cum se întâmplă şi cadrul familiei moderne, familia modernă sau
conjugală.
Familia se organizează în jurul organului sexual, şi ia forma simbolică a tranmiterii
intergeraţionale. Aportul psihanazilei la psihosociologia familiei este acela de a explica
procele inconştiente şi efectele lor în cadrul funcţionării familiale, respectiv în cadrul
funcţionării fiecărei membru al familiei şi psihanaliza reperează trei funcţii:

33
 1. Familia reprezintă locul de elaborare al indentităţii psihosexuale a individului, a
subiectului. Când vorbim de identitate sexuală în psihanaliză, nu ne referim doar la
identitatea sexuală din punct de vedere anatomic, căci psihanaliza consideră că o
persoană, un subiect devine băiat sau fată, bărbat sau femeie, dealungul proceselor
inconştietente care au loc cu ocazia schimburilor familiare a relaţiilor care se
construiesc cu mama, cu tata, cu fraţii, cu surorile, cu bunici, de aceea rămâne celebru
acest dicton al psihanalizei: copilul este tatăl - bărbatul, copilăria noastră legată în
mod esenţial de familie reprezintă întotdeauna sursa identităţii noastre ca persoană
adultă. Copilul din noi este cel care dă naştere femeii adulte, bărbatului adult.
2. Familia este locul de apariţie a unor complexe nucleare şi cele mai cunoscute şi cele
mai importante in evaluţia personajului sunt: complexul Oedip şi complexul de
castrare. Dorinţele copilului se construiesc cu cei doi părinţi, şi conform principiului
plăcerii, copilul este tentat să cucerească pe rând când pe mama, când pe tata, ducând
o luptă de supremaţie, fie cu mama, fie cu fraţii.
3. Familia este locul de elaborare, de construcţie a idealulilor pe care rivalităţile, iar
aceasta reprezintă matricea sentimentului social, care stă la baza funcţionării tuturor
instituţiilor umane. Din punct de vedere al psihanalizei, familia reprezintă locul unde
se formează subiectul, ca subiect conştient şi ca şi subiect social şi psihanaliza
consideră că există în inconştientul fiecărei persoane anumite moşteniri, în termini de
idealizare, de proiecţie, de indentirficare, de investiţie sexuală, care au legătură cu
generaţiile din care fac parte. Psihaliza vorbeşte despre trasmiterea agresivităţii.

Idealizare
Din punct de vedere psihanalitic dorinţa copilului se înscrie inconştient şi nu trebuie
confundată cu voinţa, voinţa se întâlneşte cu omul social (omul care vrea să facă ceva şi îşi
face anumite planuri), dorinţa este mult mai profundă şi se întâlneşte cu neplăcerea. Se
discută cu un cuplu care doresc să aibă copil, sau vor să aibă un copil. Dorinţa face legătura
între dragoste şi filiaţie (în sensul în care copilul imaginat, visat, dorit este şi o prelungire, o
continuare a sinelui, a totputerniciei narcisismului şi reprezintă continuitatea dragostei faţă de
celălalt, dragoste cu celălalt, dragoste pentru care întotdeauna persoana are teama ca ar putea
fi ameninţată sau distrusă).

Impregnarea
Investiţie erotică – îngrijirile pe care le acordă părinţii sunt îngrijiri care reprezintă o
proiecţie a narcisimului parental faţă de copil şi în această situaţia, copilul se impregnează
faţă de acest ideal parental. Această impreganare se face prin îngrijirile parentale, prin modul
în care i se vorbeşte, toate aceste modalităţi au rolul de a se impregna în modul lui. Prin
această impregnare se trasmite esenţialul din punct de vedere uman dinspre părinţi spre copil.

Identificări
Nicolette – mama şi fiica vin împreună să aibă o consultaţie psihogică. Fiica are unele stări
de rău, pe stradă, în pauză, în aşa fel încât ajunge să leşine, iar părinţii neliniştiti i-au
interzis să se mai ducă la şcoală. In momentul când fata este rugată să i se povestească are
sentimentul că în mine parcă sunt două persoane. Nu are prietenii reuşite, apropiate, nu are
o impresie bună despre ea, se teme că băieţii nu se uita la ea pentru că este urâtă, îşi petrece
vacanţele cu părinţii, ascultă muzică clasică şi a făcut o consultaţie unde i s-a pus
diagnosticul de “schizofrenic”. La un moment dat psihologul pune întrebări despre tatăl,
dacă e prezent, unde e, de ce nu participă şi el. Răspunsul mamei, e faptul că tatălui nu îi
păsa de problema fiicei, este ascuns în cărţi. In timp ce vorbeşte despre problema fiicei,
mama devine din ce în ce mai nervoasă. Ele refuzau categoric prezenţa tatălui. In momentul

34
când se discută despre tatăl, fata se plânge că nu se interesează de ea. In final, psihologul ia
iniţiativa să îi scrie tatălui că ar fi bine să participe la o întâlnire şi îi fixează chiar o zi de
întâlnire. Tatăl vine singur, apoi însoţit de soţia lui, apoi reuşesc să vină toţi trei. Tatăl
descrie suferinţa pe care o are pentru că îşi vede fiica în această situaţie, el a constatat cât
de acaparată este fiica de mamă, ca mama îi dirijează viaţa fiicei, şi el se retrage pentru că a
încercat să spargă dar nu a reuşit. De când s-a căsătorit, el a fost nevoit să lupte împotriva
acestei lumi împărţite, în sensul că soţia lui făcea parte dintr-o familie burgheză, iar el făcea
parte dintr-o familie modestă, şi era privit de sus. El s-a străduit să o scoată la spectacole, să
fie mai tolerantă cu cei din jur, iar fiica nu s-a lăsat influenţată de el şi a stat sub presiune ei.
Dezgustat de această situaţie, el a lăsat terenul soţiei şi s-a retras în munca lui. Când mergea
să îşi vadă familia, mergea singur, fiica şi soţia nu îl însoţesc.
Acest răspuns al fetei, că simte că are două persoane, vorbeşte despre faptul că
această fată a crescut între două identităţi, imaginea tatălui şi imaginea mamei. Obligată să
ia ca şi exemplu pe mamă, l-a respins pe tatăl, şi nu a putut să îşi dezvolte această dragoste
faţă de tatăl. Această fată a urmat şi terapie şi psihologul a propus nişte schimbări: să
părăsească această cameră, să îşi creeze un univers al ei individual, să înceapă să se
comporte compatibil cu vârsta ei, de adolescentă, şi în acelaşi timp psihologul creează
posibilitatea să participe la şedinţe separate, ca să îşi exprime singure conceţiile ei.
Concluziile care le trage psihologul din acest caz e faptul că în inconştientul acestei fete s-a
produs o ruptură între figurile celor doi părinţi, ea trăia acest sentiment de disociere, şi toate
acele elemente le trăia în felul ei, în frustarea ei. Cele două feţe ale ei erau imaginile celor doi
părinţi.
Procedeele de trasnmitere familiale cele mai profunde şi cele mai bine înscrise în
psihismul persoanei sunt identificările. Identificarea nu este nici subiectivă, nu ţine neapărat
doar de emoţii sau sentimente, nici socială, ci este o structură inconştietă, care conţine atât
sentimente, emoţii, căt şi rolul comportamentului social. Ceea ce este clar e faptul că
personalitatea se constituie şi se diferenţiază printr-o serie de indentificare. Identificarea
reprezintă, de fapt, un complex, un şir de operaţii prin care se constituie sau se structurează
subiectul uman.
Este procesul prin care se formează eul şi celelalte instaţe ale personalităţii – eul ideal,
idealul de eu şi supraeul. Identificarea reprezintă dorinţa inconştientă de a se asocia într-o
comuniune, într-o fuziune a subiectului cu celălalt, şi celălalt este pentru început părintele.
Primul obiect cu care relaţioneaza este obiectul matern. Părintele devine în mod necesar
idealul viitorului său. Părintele de sex opus devine modelul dorinţei rezervate adulţilor şi în
acelaşi timp un complice al interdicţiei.
Perioada crizelor: perioada pubertăţii, copilul identificându-se cu părintele (nu este o
copie, dar există şi diferenţe, care duc la anumite crize, care oscilează mult, în a copia
comportamentele părinţilor şi de a se desprinde de părinţi şi de a se revolta împotriva
modelelor oferite de aceştia). Această dinamică nu este patologizată, face parte din drumul
spre vârsta adultă şi de fapt, corespunde ideii de evoluţie normală a dezvoltării. In cadrul
acestui proces al identificărilor copilul acumulează în inconştientul său imagini, trăsături,
emoţii sentimente, care conduc la construirea unor trăsături identificatorii ce îi vor contura
personalitatea la vărsta adultă. Aşa se ajunge la dictonul ‘că devenim ceea ce n-am vrea să
fim’.
Ură - Agresivitate - Rivalitate – Violenţă
În ceea ce priveşte această agresivitate, se invocă exemplul unor istorii antice, unele
exemple biblice, ura fiului împotriva tatălui. Încă din mitologie au existat astfel de acte de
cruzime, de rivalitate în familie. În spaţiul familial se poate naşte foarte multă dragoste, dar şi
foarte multă ură care poate să ducă până la crimă.

35
 Singurul răspuns posibil pe care îl propun psihologii faţă de ura din familie, este de a
nu nega această violenţă care există în familie, ci această trebuie comunicată, discutată, ca
apoi să se găsească o soluţie de a putea aduce pe fiecare membru din familie în situația de a
colabora cu celalălat.
Primul model de ură pe care copilul îl poate avea este tot în cuplul parental. Părinţii în
unele situaţii, devin rivali şi îşi exprimă unul faţă de altul relaţii încărcate de ură, prin cuvinte,
prin gesturi şi sunt împărţite emoţional cu copilul. Rivalitatea în fratie este de asemea
periculoasă, fratele mai mare poate fi detronat – gelozia şi posesivitatea să îl determine pe
aceasta să aibă acţiuni de ură faţă de sora sau fratele mai mic.
Părinţii la rândul lor, poate au avut fraţi sau surori care au fost geloşi, conştienţi fiind
de aceste sentimente, ar putea să le interzică copiilor aceste sentimente şi astfel să aşterne mai
multă ură.
Rivalul într-o familie poate să fie părintele de acelaşi sex. Violenţa este cea mai
reparabilă în situaţia în care se prezintă ca un model educativ. În momentul în care părintele
vrea să pună o regulă, copilul se poate opune şi astfel poate să apară această educaţie.
Trăsăturile perverse care pot apărea în educaţie, se manifestă atunci când părintelui îi
face plăcere să îşi vadă copilul suferind. Îi impune pedepse absurde care conduc la învăţarea
răului de către copil. Părintele nu caută altceva decât plăcerea faptului că îl domină pe copil şi
repetă secvenţe de violenţă pe care le-a trăit copil fiind. În lucrarea „Jurnalul clinic” –
Ferenczy – explică procesul de indentificare cu agresorul.
Trăsăturile psihotice care apar atunci când părintele prin faptul că are o putere,
încearcă să-şi supună copilul sau să îl facă să se conformeze unor principii.
Atunci copilul nu are permisiunea nici unei libertăti, iar autoritatea serveşte acestui
părinte spre a hrăni nevoile narcisiste. Niciodată un astfel de copil nu va reuşi să aibă o
libertate, şi va dovedi dependenţa de o sursă de autoritate toată viaţa.

Romanul familial
În inconştientul copiilor, de cele mai multe ori există şi o familie ideală, fantasmată şi sunt
situaţii când copilul îşi inventează anumiţi părinţi care corespund unor fantasme de-ale lor.
Activitatea fantasmatică este deosebit de bogată, de aceea când sunt probleme în familii:
Aceştia preferă să se desprindă de părinţii care simt că îi domină, că nu le oferă suficientă
iubire şi îi înlocuiesc cu alţii.
transformă realitatea şi o aduc la un nivel la care copilul îşi poate menţine idealul parental şi
poate să construiască un roman familial prestigios la care subiectul are un loc central.
Construcţia aceasta îl ajută să îşi menţină stima de sine, să-şi construiască la un nivel înalt
propria genealogie, şi fantasmarea familiei ideale conduce la o răsturnare a afiliaţiei, ca într-
un roman. De obicei se construiesc astfel de romane fantasmatice în situaţia în care subiectul
resimte familia reală ca fiind o familie în care relaţiile sunt foarte dificil de trăit.
În evoluţia persoanelor, există întotdeauna idealizarea identificării. Idealizarea serveşte în
familie copilului pentru a se indentifica mai bine cu părintele. Practicând, creînd aceste figuri,
salvează imaginea părinţilor.
Concluzii: familia reprezintă un grup social ai cărui membrii sunt uniţi prin legături
de parientate sau alianţă, în acelaşi timp fiecare membru al familiei ocupând un loc distinct
care este conferit de diferenţa dintre sexe şi dintre generaţii. Membrii se identifică între ei,
împart valori împreună şi sunt identificaţi împreună. Această familie are o origine precisă
(cultural, social). Familia reprezintă deci, locul privilegiat, în care se dezvoltă membrii ei,
protejându-i şi satisfacându-le nevoile, favorizând învăţarea.
Familia nu este total independentă sau autonomă pentru că rămâne tributară societăţii în care
se găseşte.
Familia este influenţată de normele şi valorile culturii ambientului.

36
Familia cunoaşte cicluri de crize de-alungul evoluţiei sale, marcate de evenimente specifice,
unele accidentale (separări, accidente, boli) şi unele fireşti, normale (decesul bunicilor),
plecarea copiilor prin căsătorie, schimbarea locuinţei şi totuşi criza cea mai puternică şi cel
mai dificil de trecut de către familie, o reprezintă clinica adolescenţei, pentru că criza
adolescenţei înseamnă renunţare atât deoparte cât şi de cealaltă.
Perturbările copilului la adolescenţă sunt de fapt, rezultatul unor proiecţii parentale, părinţii
fiind cei care nu pot face faţă separării de copil, nu pot face faţă unor regresiuni, nu se pot
stăpâni, şi în mod simbolic plătesc nişte datorii care le au de la părinţii lor. Adolescentul nu se
poate individualiza, maturiza, autonomiza, decât cu ajutorul schimbării relaţiei interfamiliale.
Filiaţia este un concept care include biologia, antropologia, psihologia, cultura şi socialul.
Filiaţia se sprijină pe legăturile de alianţă, pe cele parentale, şi este în acelaşi timp imaginară
şi simbolică. Din punct de vedere psihologic, filiaţia este procesul prin care un individ se
recunoaşte ca aparţinând unei anumite linii biologice, culturale si în raport cu care se
poziţionează faţă de ascendenţii săi.

Elemente de psihoterapie
Practica psihologiei clinice se finalizează în mod natural cu practica în psihoterapie.
Psihoterapia şi-a lărgit câmpul de intervenţie odată cu complicarea universului social,
profeşional al persoanelor.
Psihoterapia reprezintă tratementele suferinţelor (bolilor cu mijloace pşihologice). Metode
de îngrijire a unor suferinţe.
Andre Lalande - Tratamentul bolilor (în principal, dar nu excluşive a bolilor nervoase)
printr-o punere în scenă a ideilor, imaginilor, stărilor afective, tendinţelor, stărilor volitive, ca
şi alte fenomene mintale ale persoanei aflate în suferinţă.
Psihoterapia = relaţie
Împrumuturi din (are şi valente sociale şi nu doar spre vindecare):
 Pedagogie - educarea pacientului spre a-şi schimba ceva
 Din medicina - hipnoza
 Chineto-terapie - relaxare
 Religie - rugăciunea
 Persuasiunea politică
Istoric: înainte de primul razboi mondial, cel mai cunoscut mod de psihoterapie a fost
psihanaliza (Sigmund Freud). Isteria a fost prima boală nervoasă tratată prin psihoterapie
(Ana O. a fost printre primele paciente)
Modele:
Comportamental-cognitiv - îşi propune să suprime anumite simptome, care sunt vizibile
imediat.
Are la origine terapiile comportamentale, reprezentând un curent anglo-saxon
dezvoltat prepoderent în SUA.
Aceste terapii se bazează pe evaluarea sistematica a comportamentelor observabile,
iar intervenţiile se bazează pe teoria învăţării (teoria lui Pavlov).
Sunt fixate obiective precise (prepoderent predomina teama). Se lucreaza şi cognitiv,
cu ideile persoanei legate de comportamentul nedorit.
Dinamic şi lingvistic - origine în psihanaliza - INIŢIATIC
Îşi propune descoperirea lentă a sensului ascuns (refulat). Istoria psihică a persoanei
este descoperita lent prin rememorarea şi readucerea la nivel constient a conţinuturilor
refulate cu ajutorul unor tehnici specifice (asociaţia tehnicilor libere), fenomenele de transfer,
interpretare. Se foloseşte pentru probleme de cuplu, copii, adolescenţi.

37
Sistemic şi comunicaţional - dezvoltat în SUA, se bazează pe analiza dinamicii relaţiilor pe
care individul le stabileşte cu mediul său de viaţă. Consideră că orice persoană se află într-o
relaţionare cu mediul său de viaţă şi astfel se învaţă anumite comportamente greşite care îl
influenţeaza negativ.
Ex: fobia
- Primul subiect: ajută-mă, că mi-e frică.
- Al doilea subiect: te ajut, dar te ajut pentru că eşti bolnav.
Întăreşte boala, menţine boala
Anturajul devine aliatul pacientului, de aceea trebuie lucrat şi cu anturajul.
Modelul umanist şi experimental are la bază teoria conform căreia o persoană aflată în
suferinţă este în această şituaţie pentru că a experimentat situaţii negative; i se dă posibilitatea
să experimenteze situaţii pozitive care duc la dispariţia problemei.
 Terapia existenţială
 Metoda centrată pe client - CarI Rogers (bazată pe retorică)
 Analiza tranzacţională
 Analiza psihodrama
 Programarea neuro-lingvistică
 Terapia Jung - ană
 Psihoterapia experientală
Concluzii: sistematizarea principalelor curente, care au ca principal scop dezvoltarea
resurselor personale ale pacienţilor, resurse pe care aceştia nu şi le cunosc şi care sunt
descoperite, încurajate, antrenate în decursul unui program psihanalitic.

Psihoterapia ca mediu
(aspecte morale - climatic, obiceiuri, ritualuri)
Mediul terapeutic este acel loc în care se desfăşoara această metoda de tratament.
Delimitarea unui spatiu (fizic) în care să existe condiţiile necesare în care se desfăşoară
tratamentele.
Atmosfera: luminos, curat, liniştit, loc confortabil, atmosferă primitoare. primul
contact e foarte important, atmosfera primitoare este creată şi de atitudinea terapeutului -
binevoitoare, ascultare atentă, neutralitatea reacţiilor.
Mediul ca instrument de lucru
În situaţia relaţionării între terapeut şi pacient, obiectele care sunt în locul respectiv,
împreună cu persoana terapeutului, pot stimula intervenţia psihoterapeutului, stimulând
elemente de transfer (pe cale empatică). Un mediu de lucru bine construit poate stimula
creativitatea în modul ei reflexiv sau chiar creativitatea (creioane, plastelină, jucării - copii).

Psihoterapia instituţională
Psihoterapia ca tehnică - fiecare model propune o tehnică prin care se realizează
intervenţia respectivă:
 Tehnica de a asculta
 Tehnica de a nota anumite comportamente
 Tehnica de a nota anumite sarcini pentru acasă
Tehnica şi Psihoterapia - reprezintă aspectul pragmatic al psihoterapiei, dar care nu deţine
supremaţia. Este o unealtă de lucru (pe care terapeutul o are la îndemână, dar nu înlocuieşte
creativitatea terapeutului). În fiecare caz nu avem o reţetă, dar există suferinţă, oameni care

38
suferă şi anumite tehnici de intervenţie, dar modalitatea de intervenţie este diferită. Este
important talentul şi experienţa terapeutului.
Ex: - Cognitiv - comportamentaliştii reprezintă unul dintre cele mai pragmatice, dispunând
de instrumente de schimbare a comportamentelor.
 Problema nu o reprezintă tehnicile în sine, ci originalitatea cazurilor
 Îşi recunosc limitele şi recunosc situaţiile originale care depăşesc tehnicile
pragmatice.
 Eficacitatea defineste situatia terapeutica.
ajuta pacientul să realizeze cauzele suferinţei. Tehnica în psihoterapie ofera terapeutului o
libertate a cuvântului foarte largă, dar şi pacientului (este încurajat să spună tot ce îi trece prin
minte).
Cuvântul = expreşia gândurilor
Terapeutul intervine mai puţin şi ascultă mai mult discursul analizantului şi are rolul de a
încuraja aceată spontaneitate, iar pacientul se poate interpreta singur.
Tehnici:
 Regula fundamentală - asociaţiile libere
 Repetiţia şedinţelor
 Timpul strict alocat (vrând să mai spună ceva, ramâne cu ideea şi tocmai el are timp
să lucreze pentru ea).
 Ascultarea terapeutului
- Terapiile umaniste - din punct de vedere tehnic se bazează pe creativitate (desen, dans,
relaxare corporală, emoţională), fiind considerate tehnici care influenţează emoţionaitatea,
descărcarea emoţională. Foarte multe tehnici folosesc sugestia - anumite secte (Guru, care
sugerează fericirea pacienţilor).
- Terapia de familie - sistematic strategică, analitică. Scopul ei, este de a readuce echilibrul
şi de a ameliora simptomele. Tehnica stabilirii exacte a opoziţiei fiecărui membru în familia
respectivă (definirea problemei, respectul).
Terapeutul are anumite instrumente de lucru (din punctul de vedere al metodelor
amintite) şi aceste tehnici poate să-i confere un anumit statut de putere - suferindul este
dispus să folosească aceste tehnici care i se propun; doar că terapeutul trebuie să nu se
folosească conform codului deontologic, de această putere, de acest statut - el le poate folosi
pentru vindecare, sau să aducă şi mai multă suferinţă.
Cele mai bune răspunsuri le dau pacienţii, raspunsuri pe care le poţi clădi!
Când avem nevoie de psihoterapie?
 Când suntem în conflict cu noi înşine;
 Când eşuăm în a lega relaţii satisfăcătoare în viaţa personală şi profesională;
 Parcurgem crize existenţiale (divorţ, pierderea persoanei dragi, maladii grave);
 Şimţim o acută lipsă de sens în viaţa noastră;
 Ne dorim o schimbare, dar nu ne-o putem reprezenta;
 Întâmpinăm dificultăţi de adaptare la schimbare;
 Aşteptările noastre legate de viitor sunt sumbre;
 Anumite lucruri se repetă cu regularitate; relaţia noastră se termină în acelaşi fel; ne
îndrăgostim de acelaşi tip de partener/ă care, ne face să suferim, se întâmplă să avem
acelaşi sef;
 Avem gânduri şi reacţii care ne surprind şi în care nu ne mai recunoaştem pe noi
înşine;
 Dezvoltăm simptome (atacuri de panică, fobii, insomnii, depresii);
Ce tip de psihoterapie mi se potriveşte?

39
Dacă simptomele sunt simple defecţiuni care trebuie imdiat remediate, sunt indicate terapiile
centrate pe şi pentru om.
 Terapiile cognitiv - comportamentale
 Relativ
 Hipnoza
 Neuro - lingvistică
 Neuro - lingvistică

Relaţia în psihoterapie
Relaţionarea se produce în vederea schimbării. Schimbarea presupune autonomizarea şi în
procesul schimbării se analizează modalităţile prin care pacientul îşi descoperă lumea
interioară sau poate cauta să o închidă, să observe cum se exprimă în cadrul cuvintelor,
trăirile pe care le-a avut în diverse situaţii.
Se urmăreşte de asemenea în cadrul comunicării, diferitele aspecte ale comunicării în
sensul în care, subiectul comunică prin intermediul emoţiilor sau îşi maschează emoţiile,
folosind un cod lingvistic foarte elaborat (ţine la distanţă ceea ce simte şi vorbeşte în general,
elaborat ca să ascundă emoţiile în scopul apărării).
În momentul unui astfel de discurs, când încep să apară anumite fisuri şi apar anumite
emoţii, procesul terapiei funcţionează bine. Rezonantele emotionale în cadrul comunicarii
terapeutice sunt necesare.
Studiu de caz:
Elodie, 22 ani, copil unic, pare o persoană destul de matură şi de hotărâtă, face parte dintr-o
familie ai cărei părinţi sunt destul de infantili, copilăroşi. În general serile se petreceau
acasă: tata juca jocuri video, fumând şi mama privea la tv servind băuturi alcoolice, uneori
în exces. Elodie, citea sau îşi făcea temele în camera sa folosind tampoanele auditive pentru
a se proteja de zgomotele din casă. În familie se comunica foarte puţin şi discutau despre
lucruri banale, cum ar fi servitul mesei, meteo. Era vorba de o singuratate în trei. Având
astfel de parinţi, s-a dezvoltat o persoană destul de independentă, în acelaşi timp, se simte tot
mai încorsetată de această boală din familie. A avut tentativa de a întreprinde o terapie
pentru că se simţea obosita, dar tot amâna să intre în terapie, dar ia această decizie. La
prima şedinţă, Elodie îi spune terapeutului, că este obosită şi continuă prin a se întreba daca
nu este ea cea care îl oboseşte şi nu îi place ideea de a fi obosit din cauza ei.
Terapeutul:o întreabă care e cauza acestei oboselii, ce anume îi trasmite această
oboseală.
Elodie: răspunde că discursul ei este prea negru şi prea alb, că nu am destulă
culoare, nu îndrăznesc să îi pun întrebări şi poate tocmai asta îl plictiseşte.
Terapeutul o întreabă de ce nu este acel schimb mai elaborat de discurs.
E.: îi raspunde că ei se află acolo pentru a analiza modul ei de a fi şi nu de a se
amuza.
T Raspunde: aceasta ar putea să nu fie o situaţie contradictorie şi să se joace în mod
serios şi să fie creativi şi ludici, realizând în acelaşi timp proiectul de analiză al modului
dumneavoastra de a fi.
Pacienta raspunde că îi este teamă de jena ei sau de a dumneavoastră, că nu îi este
clar şi dacă ar începe să se joace că într-un joc, nu ştie dacă s-ar amuza sau dacă ar fi
ridicol.
T raspunde: 'Se pare, că ambianţa de aici seamănă aici cu ceea ce aţi cunoscut în
familia dumneavoastra, lipseşte doar tv' şi zâmbeşte. 'Noi numim aceasta situaţie o repetiţie
în sensul că în acest cabinet se repetă o situaţie pe care nu aţi mai vrea să o derulaţi '. Prin

40
această replică t. subliniază transferul, în sensul că în mod inconstient pacienta găseşte în
persoana terapeutului relaţia cu parinţii ei, adică goală şi neinteresantă.
E: 'Am avut deseori această impresie difuză acasă, când fiecare stătea acasă în colţul
său ,în lumea sa, ca şi cum ar fi evitat să se întâmple ceva între noi '.
T: 'Ce s-ar fi putut întâmpla?'
E: 'E greu de spus, sunt impresii. Ceea ce este sigur e ca tatăl meu ne privea pe mine
şi pe mama cu ochi curioşi, dar fără să spună nimic. Uneori mă simţeam rău din cauza asta!'
T: 'Şi ce v-aţi imaginat în momentul acela sau ce gandiţi acuma despre asta?' Prin
raspunsuri, pacienta şi-a creat niste imagini fantastice cu conţinut sexual, în sensul că se
temea ca privirile tatălui să nu aibă conotaţii sexuale.
T: 'V-ar place ca aici să ne simţim bine, fără ca această relaţie să nu aibă conotaţii
sexuale. Ce v-ar place să facem?'
E: 'Aici totul e serios, este un caz grav. De ce n-am putea să râdem? Uneori aş vrea
să vă spun câte o glumă, dar mi-e teamă să nu par deplasată!
T: 'E binevenită gluma, doar ca ne oprim aici şi mi-o veţi spune data viitoare!'
Concluzie: în cadrul unei şedinţe terapeutice, relaţia dintre pacient şi terapeut trebuie să
aibă siguranţă şi să ofere deschidere şi chiar de joc, care să devină creativ. În felul acesta,
între cele două persoane au loc schimburi emoţionale, care ţin de transfer şi contra-transfer.

Dinamica transferenţială şi contra-transferenţială

Privesc direct relaţia de comunicare.
La şedinţa următoare, Elodie îşi povesteşte gluma 'un ziarist belgian întreabă un chinez, un
african şi un francez. ,Scuzaţi-mă, vă rog, aş vrea sş cunosc parerea dumneavoastră asupra
alimentaţiei în lume.' Chinezul întreabă ,Ce înseamnă opinie?' (chinezii nu au parere),
africanul întreabă, Ce înseamnă alimentaţie?', fracezul întreabă, Ce înseamna vă rog? '.
Elodie nu crede că l-a distrat cu gluma ei.
T răspunde 'îmi spuneţi lucrul acesta cu regret ca şi cum vă pare rău. ' Acest lucru
subliniaza tranferul transferential, adică, că Elodie a încercat să îl seducă pe terapeut, să îl
impresioneze. Efectele ei pozitive vroia să le transfere terapeutului. Ea caută în preajma
terapeutului acea dragoste paternă, fară conotaţii sexuale, fiind încă nesigură şi traind această
dublicitate relaţională, sentimentală.
E: ,mi-ar place ca relaţia dintre noi să fie mai spontană şi mai plăcută şi în acelaşi
timp cererea mea mi se pare puţin deplasată. '
T: ,În gluma pe care mi-aţi spus-o există mai multe mesaje: este ca şi cum m-aţi
întreba: ,As vrea să cunosc care este părerea dumneavoastră despre noi. Este o relaţie
alimentară, hrănitoare, obositoare, iar la nivelul legăturii dinte noi aţi dori ca această
relaţie să fie mai antrenantă, mai placută. '
P: ,Dacă mi-aţi răspunde aşa, ar trebui să îmi răspudeţi la următoarea întrebare: ce
înseamnă o relaţie hrănitoare şi ce mi-ar place să se întâmple între noi?'.
T: ,Poate este o întrebare importantă, dacă am încerca să răspundem şi noi la ea! '
Acest transfer de idei subliniază relaţia bună dintre ei doi, tema este relaţia buna
dintre ei doi.
Nivelurile la care se desfăşoară acest discurs sunt trei:
• Tematic - lipsa, participarea emoţională mai redusă, care apare în istoria de viaţă a
pacientei pe fondul ambiguităţii raporturilor din universul ei familial;
• Transferenţial - repetiţia în cadrul relaţiei terapeutice a acestei frustrări, dar
dezvoltarea în acelaşi timp şi a speranţei că această legatură prezentă ar putea fi mai
satisfăcătoare decât relaţia veche, familială. Pacienta transferă emoţiile asupra
terapeutului.

41
Transferul
Este procesul prin care dorinţele inconstiente ale persoanei se actualizează
asupra persoanei clinicianului (psiholog, terapeut, psiho-terapeut).

Contra-transferul
Reprezintă ansablul de reacţii inconştiente (emoţii, credinţe, sentimente) ale
clinicianului cel privesc pe pacientul său .
• Pacientul şi terapeutul efectuează împreună în prezent ceea ce nu a putut fi trăit de
către pacient în istoria să familială. Această legatură este bogată emoţional şi implica din
partea pacientului, nu doar evocarea trecutului familial, ci mai mult decât atât, percepţia
impactului pe care îl are acel trecut asupra situatiei prezente.
Ceea ce se întâmplă în momentul în care ea încearca să îl seducă pe terapeut şi aduce
cu ea emoţiile trecute, pentru că doreşte o relaţie bogata. În momentul în care, cu gluma ei,
pacienta doreşte să seducă, să-l impresioneze pe terapeut, aceasta înseamnă că ea doreşte ca
terapeutul să îi acorde atentie şi să îi arate chiar afecţiune. Este vorba aici de o nevoie
primară, dar care face parte din demersul terapeutic.
Nevoia de afecţiune este foarte importantă şi se realizează spontan, se întâmplă prin
interesul pe care îl acorzi cazului respectiv. Atunci când relaţia este rece, schimbarea este
superficială. Sunt terapii care merg doar pe cogniţii, rară implicarea emoţională. Ca să se
ajungă de la inconştient, care conţine foarte multe emoţii, sentimente, spre suprafaţă, care
implică deja cunoaştere, spre lucruri mai adânci, scopul este acelaşi, să ajungem ca subiectul
să se schimbe.
Ea doreşte să îl seducă pe terapeutul ei, pentru că ea are interes să aibă o relaţie ca şi
tatal ei. Începe procesul de mentalizare a problemelor pe care le are pacientul şi acesta
presupune un plan de intervenţii, se elaborarează o strategie individualizată care presupune
realizarea unui cadru relaţional în care să se construiască diferite planuri de comunicare care
pot conduce la o noua configuraţie psihică, la schimbare.
Pentru fiecare caz în parte, indiferent de tehnica folosită, trebuie să avem un plan de
intervenţie individualizat. Se începe studierea istoriei vieţii ei, pentru că relaţiile ei erau goale
cu cei din jurul ei. Există un ansamblu care este comun celorlalte cazuri, dar sunt şi anumite
particularităţi, şi în terapie se lucrează cu aceste particularităţi. Cota de încredere trebuie să
fie maximă, încredere reciprocă.

9 Alianţă şi inovaţie în psihoterapie

În cadrul acestui angajament relaţional, implicaţia emoţionalţ este foarte mare, dar ce
e important, e că în saturaţia emoţională, încărcătura emoţională exagerată poate să conducă
la blocarea comunicării, pentru că sentimentele sunt prea puternice, dar în acelaşi timp nici
aplatizarea nu este bună, ca să se menţină echilibrul. Datorită intensităţii emoţionale se poate
produce blocajul în comunicare. Evocarea trecutului se face în cadrul şedinţelor, dar într-o
viziune sistematizată. Ceea ce se caută în cadrul acestor amintiri din trecut, sunt rezonanţele
intime ale faptelor, ale întâmplărilor, care sunt reluate într-o comunicare elaborată.
Interesează amintirea, ca şi cadrul, dar implicarea emoţională e importantă. De ce îşi
aminteşte aceste lucruri, ce simte. Amintirile şi semnificaţia amintirilor pot să se constituie
într-un cadru de schimbare, angajament de schimbare. Elodie a învăţat în cadrul comunicării
terapeutice să fie creativă, pentru a seduce terapeutul, să fie deschisă şi lucrul acesta a
transferat acest comportament în jurul ei. Ea a învăţat să fie mai jovială cu prietenul ei, să fie
mai glumeaţă. În cadrul unei psihoterapii, pacientul trebuie să se ştie ascultat, înţeles şi iubit.
Trebuie să simtă o anumită afecţiune.

42
Studii de caz.
Cazul Remi
O persoană cu studii superioare, 40 ani, care se plânge că în viaţa lui cotidiană se
simte 'ca un burete' care capturează emoţiile celorlaţi şi de asemenea se simte dezorientat
pentru faptul că are accese spontane de furie sau de plâns. În cabinetul de terapie se simte
degajat, doar că în diverse situaţii sociale i se întâmplă aceste lucruri şi chiar se teme că în
anumite situaţii se va face de râs pentru că va fi debordat de aceste emoţii. Analizând acest
caz, terapeutul şi-a dat seama că pacientul respinge emoţiile de care era învăluit. Proiectul
de terapie a fost de a inversa aceste mişcări emoţionale în sensul că este învăţat să le exprime
îndată ce apar, pentru ca să nu mai devină atât de exagerate sau învăluitoare. Acest lucru
terapeutic care s-a efectuat, are loc pe mai multe planuri:
• Emoţional, corporal
• Verbal, reprezentativ
Pacientul povestea anumite situaţii, în care anumite emoţii le reprimase, nu şi le
exprima! Era scena cu bunica lui şi atunci când evoca amintiri din copilarie alături de bunica
lui, el avea anumite gesturi emoţionale (îşi punea mâna pe faţă, pe frunte), iar părinţii plecau
adesea de acasă şi pentru motive pentru care el nu ştia, ei veneau târziu acasă şi adesea plecau
zile în şir şi aceste şituaţii fără nici o explicaţie, ca şi cum îşi trăia viaţa ca într-o gară, fără să
ştie direcţia. Povestind aceste lucruri, el povesteşte că fiecare moment al zilei este ca un semn
de alarmă şi se teme că în fiecare zi se poate întâmpla ceva neprevazut. În prima terapie, s-a
vazut nesiguranţa, încă din copilărie.
Singura figură stabilă este bunica, deoarece cu părinţii nu a putut să realizeze o relaţie
stabilă, profundă. În cabinetul terapeutului a învăţat să îşi exprime această stare alarmantă şi
apoi progresiv a început să se destindă atât corporal cât şi psihic, transferând aceste
sentimente de nesiguranţă de pe bunica pe terapeut. Atât de puternic era acest transfer, încât a
început să simtă mirosul prajiturii bunicii. În cursul terapiei, problema a fost aceea că în
schimbul scopului cu care a venit, problema de necontrol al emoţiilor, îşi controla prea mult
emoţiile şi problema avea un dublu aspect: pe deoparte avea impresia că parcă se pierde ca un
fluid (pentru că se plângea de o oboseală cronică, se simţea pe marginea prăpastiei neştiind
niciodată când cădea şi dacă nu se controla va cădea în acea prăpastie şi trebuia să se
controleze mereu). Se pune problema să nu fie prea mult sau deloc, referitor la implicarea
emoţională.
Fiecare moment din cadrul şedinţei terapeutice trebuie folosit pentru consolidarea
relaţiei în aşa fel încât aceasta să fie o relaţie echilibrata cu schimburi spontane de emoţii,
gesturi, cuvinte, suficient de bune ca să ajute şi suficient de echilibrate să nu devină
indrusive, prea mare apropiere de pacient. Relaţia trebuie să fie suficient de apropiată ca să
ajute, dar suficient de departată ca să nu fie o relaţie critică, controlată. Punerea în acţiune, fie
că este relaţională (gest, joc) sau fie că ia forma unei medieri (dansul, desenul, scrisul)
reprezintă o cale terapeutică de degajare, ceva care uşurează, care desface acel conflict, care
răspund unor necesităţi interioare (catarsis emoţional - descărcare emoţională). Prin aceste
şituaţii de punere în act, pacientul se destinde, şi chiar îşi schimbă unele comportamente.
Conduitele stereotipe şi nevrotice sunt constientizate şi modificate din cauza acestor
schimburi terapeutice. Pacientul este ajutat să încerce alte comportamente decât cele pe care
le-a utilizat pâna acum.
Cazul Gregory
A riscat într-o zi să se degajeze de aceste sentimente de izolare, de inutilitate; pâna la
momentul respectiv obişnuia să se închidă în el, în tăcerea sa şi chiar atunci când spunea
ceva, erau nişte texte banale. Parea un om banal, nu reuşea să exprime ceva mai interesant.
Într-o zi terapeutul i-a propus să se joace de-a creativitatea, că este la un interviu şi că

43
animatorul îi propune întrebări delicate în direct 'care a fost cea mai mare nebunie care a
facut-o în viaţă?'
Gregory raspunde 'aceea de a se fi născut'.
Terapeutul îi spune 'interesant şi care a fost minciuna cea mai mare pe care aţi spus-
o?'
G 'să îi fac pe alţii să mă creadă un prost!'
T 'Bine, şi ce credeţi că veţi câştiga răspunzând la întrebările mele?'
G răspunde: 'mai multă libertate în gândire, dar şi mai multă teama'
T 'De ce teamă?'
G: 'Pentru că teama este vârtejul libertăţii, este libertatea care încearcă să se
manifeste în toată plenitudinea ei. '
T la sfârşitul acestei discuţii îi spune că a fost impresionat de creaţivitatea lui, iar
G a marturisit că se simţea mai mulţumit că a reuşit şi el să fie spontan şi spiritual.
Terapeutul i-a spus că mai multe şedinţe se vor derula sub forma acestui joc pentru că în
felul acesta îl va ajuta să descopere această faţă interesantă a personalităţii sale.
Terapeutul a propus aceasta nu de dragul jocului, dar putea antrena spontaneitatea
scoţând la suprafaţă şi alte trăsături de personalite ale pacientului.
G se simtea jenat când dădea citate din alţi autori pentru că el nu era original,
imaginea lui de sine era aşa de proastă încât se vedea un papagal.
T: 'Chiar daca formularea pe care o faceţi nu va aparţine, dumneavoastră sunteţi cel
care a gândit-o şi mi-aţi împărtăşit-o, ceea ce înseamană că dumneavoastră aţi interiorizat-o
şi mai mult decât atât, angoasa cu care vă confruntaţi şi modul în care ea va bântui, vă
paralizează libertatea (frica anchilizează libertatea) şi îmi dau seama cum această angoasă
vă face să deveniţi mut şi în alte momente vă determină să preferaţi banalităţii, ceea ce este
păcat, ţinând cont de capacităţile dumneavoastră intelectuale!'
G: 'Tatăl meu îmi spunea întotdeauna că nu eram prea sclipitor! În fine, de fapt aş
vrea să strălucesc, dar asta îmi crează teamă! (atunci când pacientul este cuprins de lacrimi,
undeva s-a deschis o rană - rana era relaţia lui cu tatăl său.) Îmi este teamă că devin ridicol
şi îmi este teamă că şi dumneavoastră îmi veţi spune să mai tac (limbaj gestural strânge
pumnii şi din dinţi),
Concluzie: jocul relaţional evocat reprezintă explorarea emoţională şi psihică a
diferitelor modalitaţi de comunicare a pacientului. În cadrul terapeutic, pacientul şi terapeutul
crează un spaţiu intermediar între realitate şi iluzie, care reprezintă o zonă de schimbare
generatoare de experiente emoţionale reparatorii. Terapia este eficientă dacă persoana îşi
conştientizează problema şi face ceva pentru asta.
În relaţia de terapie, adeseori, în cadrul registrului psihic (discurs, fantasme, amintiri)
se ascund conflicte vechi, care au determinat perturbarea funcţionării normale emoţionale a
persoanei. Pentru o persoană care se învârte în cerc, de obicei, dezvoltă o apărare pentru o
lucrare emoţională şi se mai propune şi o terapie pe expresie corporală (dans), pentru a
constitui o destindere fizică.
Încrederea în cadrul relaţiei terapeutice, este cheia succesului. Lucrul terapeutic este
uşurat dacă metodele se folosesc în mod flexibil şi adaptat şituaţiei. Pacientul trebuie să vadă
Într-o şituaţie, că chiar este stralucit şi nu doar să i se spună.

Modalitatea de a fi a practicianului său a terapeutului

În faţa pacientului, terapeutul este văzut ca un personaj cu multe rezerve, înzestrat cu
multe calităţi, este o persoană care ştie să comunice, care poate să primească cererile
pacientului, este o persoană de siguranţă. În fata lui, pacientul poate să vorbească de situaţia
lui rară să se simtă jenat, suspectat, criticat. În acelaşi timp, şi pacientul se adaptează în
decursul şedinţelor într-un mod mai mult sau mai puţin conştient cerinţelor terapeutului.

44
 Atitudinea profesională a terapeutului reclamă ştiinţa de a face, ştiinta de a fi şi de a
deveni şi aceste atitudini le poate transmite pacientului şi terapeutul devine un model pentru
pacient. Daca terapeutul este o persoană adecvată, el devine model care are rolul de a modela.
Claudine
Claudine, 30 ani, secretară, necasătorită, fară copii. Viaţa ei sentimentală este aproape nulă
şi prezintă multe somatizări, nişte suferinţe somatice pe fondul suferinţelor psihice (acnee şi
exemă, probleme dermatologice). A urmat terapii cu creme, şi a urmat o terapie timp de un
an în care terapeuta, în afară de faptul că discutau, dar o şi atingea cu palma pe faţă şi pe
mâini, în special în momentul critic (de nervozitate), dar şi discutau despre viaţa ei. Toate
aceste terapii au determinat schimbări, a scapat de anumite eczeme, şi a început să caute
relaţii afectuoase în afara terapiei, relaţii de care avea mare nevoie. Într-o şedinţă de
terapie, Claudine a plâns în hohote şi terapeutei a început să îi curga lacrimi, şi terapeuta a
lasăt-o să îi atinga lacrimile. Este o experienţă nouă şi din acel moment viaţa ei s-a
schimbat. Şi a mărturit că a reuşit să investească în persoane de sex opus.
Milton Erickson - un terapeut ieşit din comun
Relaţia este principalul factor curativ. Schimburile care au loc între terapeut şi pacient au
rolul să creeze o nouă dinamică psihică, care se va extinde ulterior în afara psihoterapiei.
Toate metodele de psihoterapie fie că sunt dominant verbal, emoţional sau corporale sau că
propun tehnici de meditaţie sau de jocuri de rol cum se întâmplă în psihodramă, toate au un
proiect comun şi anume acela de a ajuta pacientul să devină independent şi să se emancipeze,
să se dezvolte. În relaţia terapeutică sau în cadrul relaţiei terapeutice, este necesar ca fiecare
dintre protagonişti (pacient şi terapeut), să se adapteze stilului celuilalt, iar atunci când
pacientul (la începutul relaţiei, prea rigid, prea fragil) atunci evident, terapeutul va fi cel care
îşi va adapta intervenţiile nevoilor persoanelor aflate în suferinţă, implicaţia intersubiectivă şi
obiectivitatea clinică fiind compatibile.
Timpul în psihoterapie
Maniacalii anticipează viitorul cu foarte mare vehemenţă şi cu detalii, în schimb sunt
foarte confuzi în ceea ce priveşte trecutul. Depresivul, nu anticipează viitorul, este preocupat
de trecut. Alte persoane trăiesc problema timpului în mod tragic, în mod alienat: timpul trece
şi nu au realizat ceea ce şi-au propus. În cadrul proiectelor psihoterapeutice, în relaţia
persoanei cu timpul, unul din obiective este de a reda capacitatea de a măsura timpul, de a da
o continuitate, o legătură între trecut, prezent, viitor. Această continuitate îi dă pacientului
abilitatea de a se simţi util, de a avea proiecte. Această reconstrucţie a timpului prezintă un
proces de schimbare. Apar nişte rupentruuri (nu-şi aduce aminte ce a făcut ieri, nu se mai
regăseşte) care vorbesc despre o suferinţă a pacientului.

Conştiinţa timpului şi timpul conştiinţei

Timpul este trăit în mod diferit în funcţie de starea emoţională, de gradul de plăcere sau
neplăcere. Omul este fericit atunci când nu îşi dă seama cum trece timpul. Etapele de vârstă,
influenţează această percepţie a timpului. În perioada de tinereţe, oamenii sunt mai activi, în a
doua etapă sunt mai liniştiţi. În psihologia genetică, Piaget (a pus bazele pshihologiei
genetice) în 1957, a studiat problema timpului şi a ajuns la următoarele concluzii:
• Bioritmurile, legate de bătăile inimii, de respiraţie - inspiraţie şi respiraţie, alternantă
din veghe şi somn, hrana - indigestia, digestia, pot fi considerate alternanţe ritmice de
timp care cauzează funcţionalitatea corporală.
• Ritmurile exterioare, fie că sunt cosmice (zi) sau sociale (orarul şcolar, planificări,
ritm social) dau sentimentul universalităţii succesiunii.
• Observarea deplasării obiectului (viteza), transformările pe care le suferă unele
imobile (clădirile), toate acestea marchează treceri ale timpului şi crează şi conştiinţa

45
 faptului că evenimentele se succed într-o anumită ordine care afectează existenţa unor
obiecte.
• Descoperirea intervalului de timp care are loc între o dorinţă şi sătisfacerea ei, interval
de timp care este însoţit de un gând, de un proiect (cum să fac să îndeplinesc dorinţa
repectivă). Există această conştientizare a timpului, care reprezintă o problemă
biologică. Ne naştem cu această putere de a analiza trecerea timpului şi evenimentele
care se succed.
Temporalitatea - reprezintă unitatea dintre conştiinţa trecutului, prezentului, a viitorului.
Timpul reprezintă însă şi o entitate subiectivă care se traduce în moduri în care fiecare
persoană îşi gândeste existenţa. Timpul se reflectă şi în anumite tehnici de psihoterapie, care
pun accentul în intervenţiile lor pe o anumită constientizare a timpului lor.
• Gestalt terapia - se discută anumite trăiri
• Psihodrama - se joacă rol
• Terapia experienţială - ele pun accentul pe ceea ce se petrece aici şi acuma – nu
contează trecutul şi nici proiectele.
• În psihanaliză
• Teoria existenţială – terapeutul lucrează cu trecutul persoanei, lucrează aici şi acum
dar încearcă să se ducă cât mai adânc în trecut.
Claire şi durerea timpului
Claire se prezintă la terapie ca o persoană nemulţumită de viaţa, existenţa este o
adevarată trudă. Ea socoteşte orele şi zilele declarând că este extrem de preocupată de faptul
că mai are multi ani de trăit şi nu stie cum să şi-i petreacă. Are 45 ani şi regretă că speranţa
de viaţă a crescut atât de mult în ultimii ani.
Şedinţele de terapie sunt marcate de această plângere în legătura cu lungimea zilelor
şi lungimea vieţii umane. Ea simte că timpul o apasă. Viaţa ei este marcată de o suferinţă
care se regăseşte într-o versificată experienţă cotidiană, iar mediul în care trăieşte,
persoanele cu care are legătură sunt prezentate într-un mod confuz, ca şi cum nu le-ar
diferenţia prea mult. Realitatea pare îngheţată. Prezintă un dezinteres dureros faţă de lume şi
de aceea, are numeroase perioade în care se rupe de exterior, în care revine apoi cu un efort
crescut.
Ea povesteşte că de când a părăsit casă familiară, a carei ambianţă era marcată de
monotonie, trăieşte singură, fără să ajungă să modifice această stare de plictiseală de
trecere grea a timpului. Suferinţă legată de indiferenţa, de refuz sau de dezgust, indică la
această pacientă un protest nepunticios faţă de lipsa calităţii vieţii. Atitudinea lui Claire
exprimă imposibilitatea de a găsi un loc şi o relaţie în care să poată fixa o dorinţă. În
şedinţele de terapie, discursul era trenat, ea tot timpul se plânge a de această nefericire, sau
senzaţia terapeutului era aceea că deşi ea vorbea de persoane sau obiecte, era ceva mort -
placaj emoţional, fără entuziasm. Lipsă elanului vital, era caracteristica. Ceea ce e
important, e că deşi trăia dureros, lipsea revolta. Impresia clinică era aceea a unei răceli a
relaţiei cu obiectul, determinată de faptul că persoana nu a gasit nici un obiect de interes
major. Claire caută un punct de fixaţie fără să îl găsească. Ea a participat şi la şedinţe de grup,
în care se închidea, şi nu participa la aceste şedinţe deşi era acolo. În următoarele şedinţe,
Claire a fost invitată să îşi exprime cât mai deschis posibil, impresiile despre aceste ciudăţenii
ale ei şi să expună istoria familiei şi să evoce relaţiile pe care le-a avut cu personajele din
viaţa ei. În cadrul terapiei de grup, ea a fost propusă să participe într-un grup de psihodramă,
în care pe lângă jocuri de grup se făceau şi desene, observându-se la început că ea nu dorea să
se implice în jocurile de rol şi astfel influenţa teribil relaţia celorlalţi participanţi. I s-a cerut
să danseze, să coloreze, dar era îngheţată. La psihoterapie ea a participat câţiva ani. Într-o
seară, la o şedinţă de grup, în cel de-al 4 an, un pacient, propune abordarea temei conflictului
familial şi povesteşte familia lui cina - tv era tot timpul aprins, fără discuţii la masă, copiii

46
trebuiau să tacă şi apoi propunerea a fost să se joace scena. Terapeutul îi cere lui Claire să
joace rolul unei surori - să tacă, să fie sumbră, să fie prezentă la masă. Claire s-a achitat foarte
bine. Apoi, la briefing, Claire a mărturisit că s-a regăsit în propria persoană şi i s-a întâmplat
exact la fel, dar diferenţa era faptul ca în familie nu era prezentă pentru ca mama ei a murit
când ea avea 4 ani. Mai avea fraţi şi surori şi nu putea să împărtăşească cu ei tensiunile din
familie şi apoi trăia singură. S-a propus să se rejoace scena dar să fie viaţa lui Claire şi i-a dat
posibilitatea să îşi exteriorizeze emoţiile.
În primele minute era puţin descumpănită, se simtea că are dificultăţi în a exprima
ceea ce avea de exprimat, pâna în momentul când o altă participantă, care juca rolul unei
bunici, îi spune pe un ton fals şi o întreabă mieros: 'nu vrei să manânci supa, draga mea?' Prin
această frază, ea explodează prin ură, injurii şi din acel moment a recunoscut importanţa
inhibiţiei şi nu şi-a permis să îşi strige ura, şi această experienţă a fost eliberatoare. Apoi s-a
reintegrat în grup şi s-a jucat rolul din copilarie şi şi-a putut exterioriza emoţiile. Din acel
moment Claire a devenit cooperantă şi terapia s-a centrat pe doliu, pe decesul mamei şi la
început amintirile era destul de vagi, mai ales amintirile care au urmat după moartea mamei
ei, dar foarte încarcate din punct de vedere emoţional, fiind în imposibilitatea mentalizării
acestui traumatism. Interpretarea pentru această retragere, sta în faptul că în felul acesta ea se
apară de readucerea la suprafaţă a traumatismului inţial.
În terapia din acel moment, a început terapia de doliu şi acest travaliu de doliu s-a
petrecut în situaţii în care pacienta a fost ajutată să fie adusă la exterior - pacienta îşi plângea
mama, îşi striga mama şi plângea. În această perioadă, când a lucrat cu problema doliului,
acest sentiment s-a accentuat şi apoi a început terapia de reconstructie şi terapia acestei
persoane a durat 6 ani. Ea a început' să vorbească deja de problemele ei - în special de
copilăria ei - tatăl biologic şi mama vitregă şi amintirile erau legate de discuţii aluzive, şi rar
formative. Ea a înţeles că evoluţia ei din punct de vedere sexual a fost marcată de aceste
discursuri şi în ceea ce priveşte dorintele ei sexuale aveau această influenţă angoasă
acumulată în copilărie.
Concluzia - toata terapia şi mai ales sedinţele de finalizare s-au concentrat pe o muncă
de actualizare şi de conştientizare a elaborării istoriei copilăriei cu accent pe perioada
traumatică şi post-traumatica şi s-a mai constat că şedinţele de muncă individuală au fost
stimulate de cele de grup - psihodramă. După aceste şedinţe, timpul conştientizat de pacientă
a început să devină fluid şi să se încarce cu anumite proiecte, în care erau angrenate şi
anumite persoane din viaţa ei.

Cadrul în psihoterapie
Durata şedinţelor
Durata ședințelor nu este tabuu, de aceea şedinţa este înfluenţată de tehnică cu care se
lucrează, dar şi de importanţa evenimentelor care se derulează în decursul terapiei. Durata
medie este de 4o minute, dar se poate întinde şi pe ore.
Alegerea în ceea ce priveşte durata ședințelor ține de practician şi este înfluenţată de
tehnică care o aplică şi de experientele terapeutice personale. Nimeni nu îşi poate permite să
îndice o durată optimă. Nu trebuie impuse persoanelor care vîn la terapie constrangeri. Sunt
persoane care întreabă 'cât pot să stau că să ştiu cât pot să vă povestesc'.
Frecvenţa şedinţelor
Este o problemă care nu poate fi dinaînte stabilită cu foarte multa rigiditate, dar această
frecvență a ședințelor este importantă, pentru că ea înfluenţează ritmul de lucru, dar şi
procesul evolutiv. Găsirea soluției potrivite pentru fiecare situație în parte - odată la 2
săptămâni poate fi prost pentru o persoană, o dată la lună. De obicei, dacă sunt săptămânale,
timpul este mai scurt (se pot limita la 4o min), dacă sunt la 2-3 săptămâni, timpul şedinței
poate fi mai mare. Ca şi îndicăție, ritmul optim este acela prin care nu este antrenat nici

47
sentimentul de întruziune (dependența), dar nici sentimentul de pierdere. Ritmul poate fi
impus şi de pacient consultându-te cu pacientul, te adaptezi pacientului.
Durata terapiei
De obicei terapiile analitice sunt terapii de durată mare. În ceea ce priveşte durata acestui
proces, de psihoterapie, văriază în mod considerabil în funcţie de profunzime şi de stabilitate.
Există şi terapii scurte - acoperă o serie de tehnici - comportamentalistice, de înspirație
analitică - şi se petrec în timp mai scurt că durată (căm 10 şedințe).
Dar, în acest înterval de ședințe, o problema se poate rezolvă în 5 ședințe, se focalizează pe o
singură problemă şi canalizandu-se pe o singura problema - eficientă asupra problemei.
Timpul reprezintă o formă a subiectivității noastre şi o dimensiune obiectivă a ființei umane,
iar această calitate paradoxală de prezenta şi de fuga permanentă poate să constituie obiectul
unei fantasme înepuizabile.

10 Comunicare în psihoterapie
Când vorbim despre comunicare în terapie, ne referim la comunicarea care utilizaeză
cuvântul în egală măsură cu exprimarea corporală şi emoţională şi cu manifestările
componamentale. În cadrul procesului terapeutic există două căi de comunicare: o orietare
spre regresie - refacerea drumului spre trecutul persoanei o orietare spre progresie - spre
viitor
Tulburările de comunicare
În cadrul comunicării, comportamentele noastre sunt înfluențate de achizițiile făcute
de-a lungul timpului. O mare parte din psihoterapii pun accentul pe readucerea în discuții pe
primele relații a persoanei - relația mama-copil, tata-copil, frați-surori, profesori, egali colegi,
prieteni, şi cel puțîn în teoriile comportamentaliste se susține că dacă un comportament este
înadaptat, acesta inadaptare își are originea într-un context de învățare specific care a depins
de structura de comunicare în care s-a construit. Din această perspectivă putem să considerăm
tulburările de comportament că rezultat a unei tulburări de comunicare de aspect patologic.
Cel care a accentuat această posibilitate că o comunicare deficitară să ducă la anumite
psihopatii a fost Gregory Bateson şi a descoperit în relațiile comunicării - relații dualiste -
mama la copil 'vîno la mine, și apoi face gestul de respingere '. Copilul are 2 mesaje -
metalimbajul nu corespunde cu limbajul verbal. Persoana devine confuză. Comunicarea
paradoxală, copilul primeşte 2 mesaje contradictorii şi faptul că există în acelaşi context,
copilul se află în imposibilitatea de a comunică, de a înțelege relația, pentru că el se gandeşte
că dacă se apropie de mamă, poate fi alungat.
-DUBLA CONSTRANGERE-

Studii de caz
Pierre - Yoes Brissaud - o mamă care vine în consultație cu o fetiță de 4 ani, la
însistențele educatoarei, educatoarea având ca plângere problema că această fetiță comunică
cu dificultate în grup. În timpul consultației copilul se juca. Mama povesteşte despre fetiță o
consideră neascultătoare - şi în timp ce mama vorbea cu astfel de cuvinte negativiste despre
fetiță - terapeutul a observat că copilul a început să se agite şi 'este ca şi cum mama începea
să fiarbă ca o ciorbă' şi copilul se agita. La un moment dat fetița a început să vina la mama şi
mama o împingea 'vedeți tot timpul e aşa - tot timpul mă agasează'. Cu cât mama o împingea,
fetița însista mai tare, dar de câte ori se apropia copilul de mamă, mama se crispa şi își ridica
vocea din ce în ce mai tare 'termină, m-am săturat, mă deranjezi, şi îl deranjezi şi pe medic'.
"Mă uitam cu milă la aceata fetiță rejectată de această mamă. " Fetița a observat tristețea
mea şi s-a apropiat de mine. M-a atins şi mama mi-a spus 'vă rog, nu sunteți obligat să faceți
ce vreți cu ea'. I-am spus că fetița mă invita să ma joc cu ea şi pe faţa fetiței am observat un

48
zâmbet, ochii plini de joc 'vrei să sărim împreuna pe perne' şi am început să sărim pe perne şi
se aruncau cu perne sub ochii disperați ai mamei. Această fetiță râdea, mi-am pierdut
echilibrul şi am căzut, moment în care fetița a sărit pe mine. Mama a început să plângă. Fetița
i-a spus terapeutului 'mă iubesti?'. I-am spus că îmi plac copiii şi că mama ei o iubea. Mama
plângea, am luat fetița şi în mod delicat i-am pus mâna fetiței în mâna mamei: 'mamă,
vorbește-mi '. Mama şi-a revenit puțin şi fetița i-a mangâiat părul. A fost un gest de eliberare
şi din acel moment mama a început o terapie şi ea a evocat propria suferinţă alături de propria
mama, care era rece şi care a înconjurat-o tot timpul copilăriei cu această răceală. Și au
alternat ședințele individuale şi ședințe cu fetița. Și comunicarea mamei şi fetiței evoluau și
fetița evolua la gradiniță.
Cazul a fost publicat în 2001. În ceea ce priveşte tulburarea de comunicare,
intervenția în problema de comunicare, cadrul terapeutic devine cadrul în care este posibil să
se reconstruiască un nou tip de relație care să stimuleze o nouă formă de comunicare. În
cadrul terapeutic se pot decripta acele comportamente patologice care apar în cadrul
comunicării şi tot în relația de comunicare terapeutul poate să modifice schemele relaționale
în care pacientul este prins ca într-o capcană şi să schimbe aspectul comunicărîi din patologic
să devină nonpatologic.
1963 - Roman Yakobson - stabileşte anumite elemente care fac parte din contextul
comunicării şi care se referă la reacțiile receptorului, la anumite mesaje în contextul
feedback-ului. Mesajul însuşi conține mai multe niveluri şi anume: - conținutul mesajului - ce
vrea să spună cel care emite; - relația care se instalează cu înterlocutorul.
Conținutul prezintă două aspecte:
- semnificația mesajului - aspectul lingvistic
- sensul mesajului-acțiunea celui care emite mesajul
Pacienta îi spune terapeutului 'am făcut iaraşi prostii, cred că mă veți certa', dar ea
zâmbeşte. Terapeuta se situează, zâmbeşte, vrea să seducă pentru a nu primi pedeapsa, se
comportă ca un copil. Aceste nivele sunt foarte importante în relația terapeutică.
Din punct de vedere terapeutic, într-o relație, terapeutul trebuie să fie atent la ceea ce
face pacientul, mai mult decât ceea ce zice. Ședințele filmate de terapie, poate să umărească
metalimbajul. Expresia corporală - metacomunicare - se situează dincolo de comunicarea
verbala, canale de comunicare:
- expresia corporală, mimică, gesturile, postura
- expresia emoţională la nivelul vocii, intonația, timbrul, ritm, accentuarea, articularea,
modificări în ceea ce priveşte colorația pielii, agitația mâinii, a picioarelor.
- expresia comportamentală - atitudini care transmit anumite mesaje,când persoana nu
vorbeşte.
Expresie ca activitate totală - impresie în exterior, pe care o face persoana -cuvintele, gestica,
expresia coporală, postura, vocea şi manifestările emoţionale fac parte din această categorie
ca şi expresie totală.
Watson -întemeietorul behaviorismului- 1926- ”Când un individ reacționează faţă de
un obiect sau faţă de o situație tot corpul său reacționează. Pentru noi specialiştii aceasta
înseamnă că organizarea verbală, corporală, organizarea viscerală funcționează împreună de
fiecare dată Când corpul reacționează. Aceste trei forme de organizare nu pot să functioneze
înlocuindu-se, ci ele există simultan ca şi părți ale unei organizări totale”. Problema este să
ştim ce să observăm şi să analizăm aceste reacții.
Pacienta, Solange, care are o voce de fetiță mică, care constractează cu corpul ei de
femeie 40 ani, mamă a 2 copii. Ea vorbeşte într-un mod monocorp, plat, cu un ton îndulcit şi
un debit monoton care dau impresia unei recitări. Tonalitatea este puțin vioaie, readucând un
slab nivel energetic. Cu această voce dulce, uşor plângăreață își comunică nenorocirile fără

49
să exprime o emoție. Un lucru important în terapie a fost constituit de acest demers făcut de
terapeut privind tonalitatea vocii pentru a-și putea exprima emoțiile.
Terapeutul a făcut-o să își dea seama de importanţa vocii, prin această voce își anuleze
participarea emoţională, care îi însotea plângerea. Comunicarea trebuie acordată cu restul
reacțiilor. Psihoterapia a oritentat-o pe pacientă spre a-şi exprima emoțiile, determinând
schimbarea vocii. Pacienta se apăra, prin timbrul vocii, se apăra de o anumită agresivitate,
nu își putea exprima furia.
Expresia - cuvinte, gestică, emoții - este investită de mişcările pulsionare şi defensive, de
reprezentările şi afectele care sunt legate. Manifestarea acestei expresivități 'în cadrul situației
terapeutice are o valoare simtomatică, iar 'în acelaşi timp poate să aibă şi o funcţie evolutivă
'în funcţie de caracterul asimetric al comunicării terapeutice. Terapeutul are atitudinea de
ascultator, pacientul are libertarea expresiei, poate să spună tot ce 'îi trece prin minte, şi lucrul
acesta îl comunică nu doar prin cuvinte, dar şi prin mişcările corporale. În momentul în care o
persoană, care are probleme cu expresivitatea (este reținut - gesturi controlate, mimică
neexpresivi), avem de-aface cu rezistența, mecanisme de apărare, 'impotriva conflictelor
interne ale sufletelor. Pornind de la aceste dificultăți de exprimare 'în cadrul terapiei,
pacientul își dă seama, că se opune fluxului gândurilor sale, emoțiilor sale, imaginilor, şi că
aceste rezistențe îi fac să își marească frica, dorințele, înterdicțiile.
Expresia care conține aceste pulsiuni primare, în primul moment când este învitat
pacientul să se exprime liber, are un efect paradoxal, adică accentuează dificultățile
pacientului de a se exprima 'în deplină libertate. E foarte greu să ajungi la emoția respectivă, a
pacientului, chiar dacă pacientul este înhibat, şi cu ocazia acestor înhibiții, pacientul își da
seama de apărările, de protecția pacientului, şi întrebările îl ajută pe pacient să coboare acele
protecții. Înhibițiile şi protecțiile fac parte din procesul terapeutic, sunt absolut normale în
cadrul procesului terapeutic. Acest moment de rezistență le depaşeşte'în terapie, şi în situația
de a se lasa condus de emoții, gânduri, sentimente, intervine la subiect atunci când ajunge să
conştientizeze efectul paralizant pe care îl au apărările. După aceste momente, relaxarea
apărările aduc la suprafaţă tot ce a fost respins, negat, refulal. După ce se coboară aceste
reziste, apare momentul de deblocare când pacientul exprimă, prin emoții, mimică, plansete,
mişcări corporale din ce în ce mai agitate, probleme, şi este dovădă că el a coborat acele
apărări, a renunțat la ele.

Efectele terapeutice ale cuvântului

Această discuție, exprimarea prin cuvinte se poate constitui ca un suport social şi
antrenează o descărcare energetică şi emoţională. Este vorba de a pune în cuvinte durerea, şi
acest lucru conduce la ținerea la distanță a cuvintelor foarte puternice, iar pe de altă parte
cuvintele ajută să se exteriorizeze preocupările, angoasele, emoțiile dureroase şi astfel
tensiunea înterioară scade.
'eu vorbesc, vorbesc, poate pe dumneavoastră vă deranjează, dar pe mine mă eliberează,
este sîngurul loc unde mă pot uşura, mă eliberează. '
Această discuție terapeutică se poate asemana cu o confesiune, şi poate să fie un fel de
antidot faţă de disimularea şi reprimarea gândurilor şi sentimentelor neplăcute. De multe ori
afectele care sunt refulate, pot să aibă un efect devastator şi să dezorganizeze nu doar
comportamentul persoanei, dar şi personalitatea.
Yung (1953) 'afectul reprimat izolează şi perturbă la fel de mult ca şi un secret
înconştient, şi el este resimtit ca o greşeală.'
Confesiunea ajută la exteriorizarea unor sentimente, ruşinea, vinovăția, izolarea, iar
ascultarea binevoitoare terapeutică, reprezintă, o împărtăşire a secretului, a suferinței.
Elizabeth (pacienta - a urmat terapie individuală şi de grup) 'ce pacat că timp de
atâția ani mi-a fost frică de tot ceea ce mă putea determină să mă gândesc la boala mintală,

50
am evitat întotdeauna în mod conştient tot ceea ce se apropia de suferinţă psihică, de ex:
prieteni care erau deprimați, familii care aveau un copil anormal, fetele care avea uneori
crize de isterie. De câtva timp dimpotrivă, citesc cărți care prezintă căzuri de suferinţă
psihică. ' Pe mine grupul m-a ajutat pentru că mi-am dat seama din discuțiile pe care le-am
purtat că sunt destul de normală şi că lucrurile mai puțin plăcute care le-am strâns în mine
nu sunt chiar atât de dramatice. De exemplu, nevoile mele de a consuma ciocolată, atunci
când sunt tristă, nu manânc orice, dar sunt singurul lucru care îmi face plăcere. În acelaşi
timp îmi dau seama că mi-a fost frică să nu fiu declarată bulimică şi îmi era ruşine de
momentele mele de slăbiciune. Am cheltuit foarte multă energie pentru a ascunde tot ceea ce
îmi putea apare ca un sim pentru om. Când eram tristă mă ascundeam, îmi era ruşine sau mă
străduiam să fiu veselă şi senină în public şi astfel mi-am ascuns atâtea lacrimi care m-ar fi
putut ajuta să fiu mai liniştită, dar am făcut-o ca să nu par deprsivă. Dacă aş fi cheltuit altfel
această energle pe care am folosit-o că să mă apăr împotriva unor emoții banale, aş fi putut
realiza fără îndoială multe lucruri interesante. Simplul fapt de a putea să împărtăşeşti o serle
de suferințe cu grupul m-a schimbat și m-a eliberat'
A pune în cuvinte anumite emoții înseamnă posibilitatea de a le privi de la distanță şi
de a le putea analiza. Astfel, trăirile înterioare devin oblective şi pot fi înfruntate. De
asemenea, pacientul resimte că terapeutul îl poate sprijini cu empatie, fără să dramatizeze.
Psihoterapeutul stimulează discutie cu pacientul 'Când v-a trecut prin cap aşa ceva, la
ce v-ați gândit, ce v-a trecut prin cap', suferinţă trebuie tratate cu seriozitate, pentru a desface
suferinţa.
Cuvântul este purtătorul reprezentărilor pacientului, al viziunii sale despre lume, ca şi
purtătorul semnificațiilor şi valorilor pe care acesta le conferă situațiilor de viață. Ori,
schimbarea pe care o urmărește psihoterapia, este mai puțin asupra realității obiective a
faptelor care sunt dificil de modificat, decât semnificațiile pe care o dă pacientul acestor
fapentrue şi valoarea emoţională pe care o acordă. Astfel, prin recradrajul sau intervenția
terapeutului tinde să transforme valența negativă pe care pacientul o conferă unei situații într-
o valoare pozitivă sau neutră sau să îl ajute să elimine dintr-o situație caracterul angoasat. În
orice situație este un punct pozitiv şi un punct negativ. Trebuie creată o ocazie de afirmare a
urii, şi de a transforma această valență negativă pe care pacientul o confera unei situații într-o
valoare pozitivă sau neutră, deci de a reuşi să schimbe situația sau caracterul ei angoasal, să
îți stabilească proprile valori.
Tot din punctul de vedere al cuvântului, cererile pe care le adresează terapeutul, sunt
purtatoare ale dorințelor acestuia, şi pun în evidență modalitățile sale de a relaționa,
proiectând în acelaşi timp, jocurile pe care pacientul le înstaurează în relația cu celalalt. În
acelaşi timp, cuvântul în psihoterapie nu este doar o modalitate de a exprima dorințe, emoții,
angoase, ci are şi un rol de schimbare, transformare, pentru că tot cu ajutorul cuvintelor
terapeutul încearcă să desprindă pacientul de rezistențele sale, de mecanismele sale de
apărare şi îl ajută să se elibereze de frică, de vinovăție, de ruşine, de ură.

Ascultarea și întervenţiîle terapeutului

A asculta, nu este o ascultare la întâmplare, ci numeroase strategii se pun în practică.
În psihanaliză, ascultarea este caracterizată printr-o atitudine receptivă şi nonîntervenționistă.
Terapeutul ascultă şi întervine foarte puțin sau deloc. Terapeutul îl incintă pe pacient
să exprime tot ceea ce îi vine în minte, cât mai liber, fară prea mult control, sau deloc, şi
pauzele şi momentele de linişte pe care îl are pacientul pentru formularea unor idei sunt
respectate fără intervenție.
În psihanaliză, se discută despre atenția flotantă, şi empatia -atenția flotantă- este o
poziționare complementară a terapeutului faţă de asociația liberă a pacientului, terapeutul este
atent la cuvintele pe care acesta le spune, pe care încearcă să le pună în legătură cu emoțiile

51
persoanei respective, este atent la legăturile înconştiente pe care le face pacientul între
cuvinte şi starile sale emoţionale în cadrul discursului (lapsusuri, cuvinte cu 2 sensuri,
conotații simbolice), făra să uite că aceste asociații libere, apațin viziunii pacientului şi nu
viziunea terapeutului. Cu deosebire, aceste lucruri se petrec în psihoterapie.
Carl Rogers (psihologia centrată pe pacient, umanistă), a înstituit această terapie în
care pacientul este ascultat, dar își fundamentează această ascultare pe empatie, care
presupune participarea activă din punct de vedere emoţional şi întervenționistă la nivelul
discursului din partea terapeutului. Deci, este vorba de o înțelegere atât emoţională căt şi
verbală a pacientului. Această se face, repetat într-o formă retorica frazele persoanei - pentru
a înțelege bine, să se facă bine înțeles. Deci, terapeutul încearcă să înțeleagă tristețea
pacientului şi cuvintele în care acesta o îmbracă, aşa cum pacientul o resimte şi nu cum o
resimte terapeutul. Încearcă să înțeleagă care sunt situațiile clare, când simte anumite emoții
şi situațiile neclare, când pacientul este confuz. În aceată terapie, în acest dialog, terapeutul îi
împărtaşeşte tot timpul modul în care terapeutul i-a înteles situația, prin fraze ecou, prin
reformulari ale frazelor pacientului, care sunt făcute, cât mai bine emoțiile şi sentimentele
care îl însoțesc, în felul acesta pacientul se simte ascultat, înțeles ceea ce îl face să continue,
să relateze mai departe, prin această formă de dialog se verifică înțelegerea cât mai corectă a
problemelor pacientului.
Reformularea permite terapeutului să verifice pertinența şi justețea înțelegerii situației
pacientului. Este important pentru înțelegerea, pentru că pacientul poate să folosească cuvinte
care nu sunt tocmai clare ecoul sentimentelor care le simte (mă enervează - ce înțelegeți prin
asta, ce vă supară, ce simți), poate folosi cuvinte care nu redau situația respectivă. Este vorba
în fiecare moment de a percepe care ştie situația exact şi ce simbolizează situația pacientului.
Ascultarea îln terapie înseamnă o ascultare activă, în sensul că terapeutul încurajează situația
respectivă, joacă rolul de oglindă, reflectând aspectele din detaliile cele mai semnificative ale
situației pacientului.

Consilierea în psihoterapie
Anumite aspecte privînd intervențiile terapeutului
Una dintre intervenții este explorarea - în cadrul explorării terapetul încearcă să
culeagă înformații asupra anumitor trăiri înterioare ale persoanei. Pune întrebări directe,
pentru a obține informații căt mai exact despre problemele persoanei. De obicei, primele
interviuri sunt cele mai sistematizate pentru că atunci se culeg informațiile cele mai
importante. Prima întervenție este cea mai importantă pentru a obține, cele mai importante
detalii despre problema persoanei 'Care este problema?', pentru că există niște priorități,
există o problemă majoră în jurul careia sunt adunate celelalte probleme. Explorarea constă
într-o focalizare pe o problemă precisă şi considerată importantă sau extrem de importantă
pentru pacient. Terapeutul încet, va învita pacientul să se centreze cu informația pe această
problemă principală.
Ce nu trebuie făcut - să nu dai într-o terapie impresia unui înterogatoriu, ideea este
aceea de a lăsa, cel puțin iluzia pacientului că el conduce discuția, că atunci el se simte în
siguranță. Interogatoriul rupe relația terapeutului cu pacientul şi de poziție întruzivă, de a
intra cu forța în problemele persoanei. De asemenea, nu este îndicat nici să rămană pacientul
pe o poziție pasivă, inițiativa trebuie să existe, dar cu moderatie. Dacă terapeutul este o
persoană însistentă, atunci rezultatul vă fi acela că pacientul va recurge pe rezistență şi nu va
discuta despre problemele cele mai delicate. Este importat să se respecte retinerile, pudorile
pacientului, dorinţă pacientului de a păstra o anumită întimitate. Atitudinea exploratorie poate
să ia aspectul unei deschideri, care să semene cu un ecou cu o reformulare, cu o interogare
indirectă, care să îl duc pe pacient spre discuția căt mai deschisă a problemelor sale: dacă s-a
derulat o discuție anterioară, se pune întrebarea 'vă amintiți unde am rămas la discuția

52
trecută?' dacă se doreşte să se rămană pe un punct 'ați fi de acord să revenim asupra
problemei, oare nu am trecut prea repede?', ci să încercăm să incităm 'poate este important
să povestim mai mult despre această situație deşi este delicată' expresii de curtoazie, pentru
că îi dă impresia pacientului că este ajutat, şi nu este un cobai.
Clarificarea - acea atitudine prin care terapeutul încearcă să întroducă mai multă
transparență faţă de prezentarea unor evenimente de viață ale pacientului care dau impresia
de obscuritate, de nonsens. Această clarificare se poate face prin mai multe forme:
reformularea discursului, a frazelor ('deci când îmi spuneai că vă enervați vă doare capul' -
cu cuvintele persoanei se încearcă să se exprime).
Punerea în relații - terapetul se ataşează, se leagă de acea legătură între elementele
prezentate de pacient, elemenente pe care el le-a prezentat că fiind opuse, în întrebari încearcă
să găsească o legătură în aceste evenimente total opuse.
Confruntarea - datele culese despre diverse situații, comportamente ale pacientului
sunt după aceea prezentate din nou pacientului, pentru că acestea să poată reflecta asupra lor
şi să gasească asupra lor acele elemente care sunt contradictorii şi pe care el nu le-a
conştientizat (de a se plânge de ceva şi a nu face nimic pentru a schimba, a face ceva care
vine tocmai să încurajeze menținerea comportamentului). 'băiatul cu jocurile de noroc şi
mama care încuraja comportamentul băiatului, care a luat împrumut din bancă pentru a-i
plăti băiatului datoria şi îi plătea şcoala, și îi dădea haine, şi mama dorea să oprească toată
situația, dar chiar ea încuraja comportamentul băiatului' comportamentul mamei încuraja
comportamentul băiatului.
Explicația - îl determină pe pacient să înțeleagă în termeni raționali o anumită situație
emoţională prin care trece (pacientul care are o frică şi amestecă toate lucrurile, şi trebuie să
facă o ordine în mintea ei, care sunt fricile raționale şi iraționale şi orice frică îi poate părea
ca fiind anormale şi trebuie ajutat să își facă ordine cum își priveşte fricile).
Sinteza - terapeutul după ce a strâns o serie de informații, ajunge să îi prezinte şi o
concluzie, de aici se poate prezenta situația. Termentul 'însight', momentul acela de iluminare
când pacientul înțelege situația şi când înțelege şi cum să se raporteze la situație, înțelegerea
intimă pe care o are pacientul despre anumite trăiri, privind anumite aspecte ale personalității.
Insightul este un proces fundamental în psihoterapie, nu este acelaşi lucru cu
înțelegerea (conştientizarea), însightul presupune o înțelegere în sensul, nu doar rațional, dar
şi emoţional, ceea ce înseamnă că pacientul la sfârşitul curei terapeutice ajunge la momentul
terapeutic - punerea în acord a gândurilor cu emoțiile, sentimetele care îl însoțesc.
Înterpretarea - este o pârghie importantă în cadrul terapiei, abordată cu succes de
terapeuți.
Freud 'interpretarea viselor', explică conținutul latent al visului, adică semnificația
profundă pe care o are temerea, scenariu pe care îl are în timpul visului, semnificațiile
inconştiente. În termenii unor altor tipuri de terapii, problema se pune că interpretarea să
ofere pacientului, un fel de modalitate de a-i traduce acestuia ceea ce îi exprimă el printr-un
anume comportament. De exemplu, terapia strategic sistemică, se foloseşte ca interpretare
recadrajul - o anumită situație din viață a unui pacient este plasată într-un nou context şi în
felul acesta i se prezintă o nouă semnificație decât i s-a dat de el inițial şi pacientul priveşte
altfel problema.
'o persoană care are fobii, îi este teamă să meargă de acăsă şi cheama pe cineva cu el 'de
câte ori vă este frică, sunați şi chemați pe cineva' - tema 'să ştiți, să vă faceți altfel, că de câte
ori sunati şi chemați pe cinevă în ajutor, vă ajutați ca frica să existe în continuare, vă adânciți
frica' .
'o persoană care de frică nu iasă din căsă - 'care sunt dezavantajele, care ar fi totuşi avantajele
sau ce ați pierde dacă ați ieşi din situație'

53
 Îndiferent care este demersul terapiei, dacă este psihanalitic, sistemic comportamental,
cea mai bună interpretare este interpretarea pe care o găseşte pacientul însuşi, iar interpretarea
terapeutului trebuie să fie cât mai aproape, trebuie să fie o ipoteză care să se apropie de
înterpretarea persoanei. Interpretarea trebuie să fie făcută în momentul potrivit, să fie pregătit
să primească înterpretarea. Dar dacă sunt făcute toate etapele şi pacientul este căt mai
aproape de înțelegerea comportamentului, pacientul este pregatit să primească înterpretarea.
Suportul - Psihoterapia trebuie să aducă pacientului o susținere, o însoțire în cadrul
suferinței pe care o are. Susținerea poate să se exprime în mai multe moduri de întervenție: un
suport empatic, reformularea verbală, creşterea încrederii, a stimei de sine, a cunoaşterii, a
încurajării (revine cu o reformulare 'credeți că aveți destul curaj dacă ați reușit să faceți aşa
ceva) 'mă simt alături de dumneavoastră, puteți conta pe sprijinul meu'.
încurajării (revine cu o reformulare 'credeți că aveți destul curaj dacă ați reușit să faceți aşa
ceva) 'mă simt alături de dumneavoastră, puteți conta pe sprijinul meu'.
'Cazul Justine' - Justine a venit la terapie pentru că avea despre ea o imagine total
negativă, ea gândea despre ea că ea nu prezenta nici un interes pentru ceilalți, neavând nici
o calitate care i-ar fi putut face pe ceilalți să îi acorde atenție. În timpul discursului, se
critica, făcea afirmații negative 'sunt o nulitate', 'sunt incapabilă, fac numai gafe'. Lucrul
terapeutic a constat în cea mai mare parte, în a-i demonstra cu exemple concrete că poate să
aibă încredere în judecățile ei și în ceea ce simțea în legătură cu judecățile care le făcea.
Pentru asta ea a fost încurajată să observe, reflectarea pozitivă a acțiunilor ei pe care le
avea faţă de ceilalți. În sensul acesta a fost pusă să facă liste întregi de observații cu ceea ce
îi spuneau ceilalți, cu aceste observații s-a ajuns la concluzia că primea destul de multe
aprecieri din partea celorlalți. Să observi tot ce se întâmplă în jurul tău, să nu treci
neobservat. În felul acesta, critica ei față de ea însăși a fost redusă”.
Consilierea în psihoterapie
Sfatul este riscănt pentru că poate să ofere pacientului o soluție, care nu aparșine
pacientului ci terapeutului, şi există riscul ca persoana să devină dependentă faţă de sfatul
terapeutului sau chiar opozantă 'nu m-a ajutat cu nimic'. În loc să îl ajute pe pacient să devină
autonom, consillerea îl face dependet.
În psihoterapie este exclusă consillerea. Există totuşi situații, situațiile critice, Când un
sfat poate să recurgă persoana să facă lucruri grave. În funcţie de circumstații, terapeutul
poate să folosească consilierea ca mijloc de precauție şi în scop educativ. De asemenea, sfatul
terapeutului poate să ajute un pacient să își pună în aplicare ceea ce a înțeles în, terapie în
viață cotidiană.
Când cineva din familie are o problemă, pentru ca problema să se rezolve, familia este
ajutată, sfătuită să vină la psihoterapeut.
Sfatul în terapiei, poate să fie dat ca şi o sugestie. De asemenea, înainte de e da un sfat
terapeutul trebuie să se asigure că pacientul vrea să primească un sfat, nu îi impune, îi
sugerează şi se explică pacientului rațiunile, motivele pentru care i se dă acel sfat. În aceste
conditii, sfatul se dă şi să recepentrueze sub formă unui ajutor pentru că pacientul să poată
acționa şi să ia o decizie, şi în nici un caz nu se decide în locul ei, a persoanei.
'femeia care dorea să schimbe locul de muncă - să schimbe locul de muncă # doar
emoţional, pregatirea plecării sau fuga'
Prescripțiile - întervin în terapiile comportamentale şi sistemice şi constau în aceea de a
efectua o sarcină de efectuat în afara terapiei, , de căte ori îți aduci aminte să le scrii', 'când ți
se spune ceva să notezi' 'un pacient doreşte să nu mai fumeze şi terapeutul îi cere să noteze de
căte ori ia o țigară, în ce împrejurări şi ce anume simte când fumează. Această prescripție are
două efecte: să înteleagă de ce fumează şi în acelaşi timp îl ajută pe pacient să își refocalizeze
atenția dinspre a fuma la a nota, şi scăde consumul de țigări.'

54
 Prescripțiile au rolul de a-l îndepărta pe pacient de modul obişnuit de a se comporta
sau să-şi canalizeze frica în anumite momente. Toate aceste sarcini au rolul să blocheze
comportamentele neeficiente şi să creeze alte comportamente eficiente. Este de asemenea
important, evitarea criticilor, a reproşurilor 'nu țineți cont de sfaturile mele', 'nu faceți bine'.
Tentativele de a convinge, de a înfluența, de a oferi o soluție, sunt contraindicate. Pacientul
nu este nici elevul, nici discipolul, nici nu se identifică cu terapeutul şi terapeutul trebuie să se
abțină să se implice în viața pacientului, să rămână neutru, dacă s-a implicat nu mai este
terapeut, şi pacinetul nu este pacient (nu eşti prieten cu pacientul, dacă vrei să îl ajuți nu mai
este terapie).
Expresia, expresivitatea, cuvântul, comunicarea, rămân centrale în procesul terapeutic
şi ajută la realizarea tranziției între un trecut asumat şi un viitor proiectat.

Corpul și emoția
Implicarea corporală în psihoterapie, se impune ca un element major de cercetare şi de
intervenție mai ales în ultimii ani şi intervențiile care circulă în massmedia se referă la
gimnastică, jogging, chirurgia estetică = intervenții care încearcă să răspundă unor nevoi şi
unor interese de ordin corporal. Cultura occidentală într-o anumită etapa a deplasat accentul
atenției şî importanței asupra cognitivului, a conştientizării. Încă din 1784, Anzleu spunea 'a
te simți că exişti în siguranță în corpul tău autonom reprezintă o stare interioară din ce în ce
mai puțin răspândită.' Pornind de la practica analizei, echipa lui ajunge la concluzia că relația
omului cu corpul este din ce în ce mai perturbată şi că se pune problema reanalizării relației
corpului cu natura, cu psihicul mai mult decât a discuta despre corp ca obiect sexual. Un alt
factor care explică aceste terapii psihocorporale ar fi uzura cuvântului, iar spre sec 21
psihanaliza s-a cam erodat, acea metodă a asociației libere.
Fondatorul terapiilor psihocorporale - Wilhelm Reich, a pus pentru prima dată tehnici
de relaxare corporală. A lucrat cu Freud, practicant de psihanaliză, dar la un moment dat, deşi
a afirmat că psihanlaiza a făcut descoperiri putrnice, totuşi după 1933 iese din mişcarea
psihanalitică clasică, şi se evidențiază cu trei contribuții importante:
 Acordă o importanță specială aspectului energetic al psihicului
 Pune accentul pe genetalitate
 Acordă un rol din ce în ce mai prepoderent, corpului şi manifestărilor somatice în
cadrul tehnicilor terapeutice.
Bazele teoretice ale lui Wilhelm se bazează pe ipoteza unei funcționări unitare ale
organismului, demostrând legătura dintre gândurile şi sentimentele cele mai elaborate şi
reacțiile biologice cele mai elementare. Explică chiar din punct de vedere neuro-fiziologic
vorbește de functia parasimpatică şi simpatică a sistemului nervos şi despre plăcere şi
angoasă la nivelul psihic, în sensul că el considera că există o corespondență în aceste
niveluri. De exemplu, el spune că pe de-o parte există o legătură între expansiunea funcția
parasimpatică, plăcere şi sătisfacție pulsionară şi pe de altă parte există o legătură între
contracție, funcția simpatică, angoasa şi frustrare. El consideră că omul în activitatea lui
cotidiană în situațiile în care este expus trece de la frustarea, angoasa, plăcerea şi satisfacție.
În momentul când avem de-a face cu o suferinţă psiho-somatică (mai puțin o bază
organică şi mai mult o baza psihică) se pune în discuție perturbarea unor funcții ale
organismului, datorate unor contractări emoţionale putemice, sau a unor conflicte. El spune
că chiar represiunile pe care le exercită familia asupra tinerilor poate să conducă la
perturbarea unei funcții organice. Într-una din lucrările sale 'analiza caracterială' tradusă în
1971 în Europa, Reich realizată noțiune de înveliş caracterial şi explică una din
constatările sale în cadrul curelor terapeutice care le efectua cu pacienții săi ca rezistență pe

55
care unii pacienți le manifestă faţă de terapie se datorează unui înveliş putemic caracterial,
unei carape care s-a format prin mecanismele de apărare, care s-a declanşat în decursul
dezvoltării unei persoane. Vorbeşte despre 'rigiditatea psihică reprezintă în realitate partea
esențială a procesului de refulare'. Tot el susține că această rigitate se transformă printr-o
contractură musculara putemică astfel încât, de exemplu în cadrul nevrozelor se observă
că există nu doar problemele psihice, ci că aceste probleme sunt însoţite de manifestări,
tulburări sau perturbări ale sistemnului neuro-vegetativ şi muscular.
Eg: anxietatea cu atacuri de panică
Această descoperire a lui W. Reich, a legăturii dintre conflictul psihic şi suferinţa
coporală a avut un impact în terapie. El susține o terapie, reconstituirea în cadrul ședințelor
terapeutice a experientelor dramatice infantile prin intermediile viselor, asociațiilor
pacientului, care sunt experimentate la nivel muscular, corporal, În cadrul acestor ședințe, îl
stimuleaza pe pacient să exprime conflictele originare, prin expresia musculară, mişcări care
să sugereze emoțiile avute la momentul respectiv. Orice, rigiditate musculară, conține istoria
sau povesteşte şi semnificația originii sale. Terapiile care le înîțiază Reich se bazează pe
principiul disoluției contracturii musculare şi principiul este acela de a conştientiza pacientul
acele zone care sunt contractate pentru a putea lucra prepoderent cu zonele respective.
Descoperirirea zonei de contractură musculară şi destinderea ei contribuie la
descoperirea altor zone de inhibiție şi lucrul cu relaxarea acestora. Demersul terapeutic al lui
Reich reprezintă una din bazele esențiale ale terapiilor psiho-corporale.
Discipolului său, fondatorul bioenergiei - Alexander Lowen
Alt discipol, fondatorul terapiei primare (revenirea corpului la îngrijirea bebeluşului) - Janov

Terapiile psiho-corporale
Nu se confundă cu tehnice corporale nici cu gimnastica lentă Reprezintă
demersiuni terapeutice autentice, care încearcă să înțeleagă pacientul în unitatea sa psiho-
somatică şi plasează corpul în centrul intervenției psiho-terapeutice.
Demersurile terapeutice, țin cont de demensiunea corporală În cadrul demersului lor.
Ca prin obiect de intervenția avem corpul, nu ca la masaj, nu ca la gimnastică, dar din altă
poziție, este considerat că fiind legat în mod direct de viața psihică şi se evalueaza că în
cadrul structurii psiho-somatice a subiectului se află înscrisă istoria persoanei, care include
mecanismele de apărare şi funcționarea energetică.
Deci, că vom aveam, în cadrul dimensiunîi corporale, locul de manifestare a
personalității şi în acest sens, Lowen vorbeşte despre lectura corporală, adică că putem citi
anumite probleme psihice. Un alt punct de vedere, este acela că, corpul este de asemenea o
expresie, în atitudinile sale, în mimica sa, în gesturile, în tonicitatea sa, corpul traduce într-un
alt registru ceea ce cuvântul, stările emoţionale, şi afective ale sublectului, modul său de a
relaționa, mişcările pulsionale şi conflictele se pot exprima.
Deoarece, expresia corporală este mai puțin supusă controlului conştient, atunci poate
exprima mai mult atitudini inconştiete şi profunde ale sublectului. De aceea, unii terapeuți
spun 'corpul nu ne minte, dimpotrivă corpul ne atrage atenția asupra problemelor noastre'.
Expresia corporală se poate dovedi în acelaşi mijloc de comunicare privilegiat între
pacient şi terapeutul său. De asemena, această expresie corporală poate să vorbească despre
rezonanța afectivă a cuvântului într-un mod în care cuvintele nu o pot face. Prin corp se pot
traduce în mod simbolic dorințele, apărările, conflictele persoanei. De asemenea, expresia
corporală permite manifestarea elementelor ierarhice, din perioada dezvoltării preverbale. În
perioada micii copilării, emoțiile s-au înscris în mod inconştient în mintea copilului.
Din punctul de vedere al terapeutului o privire un surâs un gest, poate să exprime
adesea mai mult decât empatia şi susținerea verbală. Corpul poate să fie locul unei acțiuni

56
terapeutice specifice în care se lucrează pe zonele de regitiate, de blocaje, de tensiune şi
destindere.
În toate aceste situații nu se acționează asupra corpului din punct de vedere fiziologic,
care încearcă să se atingă acele căi sau acele zone ale corpului care corespunde unor funcții
fundamentale psihice: apărări, emoții, inhibare, atitudini inconştiente. Reich spune: 'să
învităm pacientul să tacă, să se liniştească şi să se relaxeze; limbajul verbal face rol de
apărare, în latura profundă, sunt situații în care cuvintele nu exprimă aproape nimic.'
Principiile de bază şi modalități tehnice care se regăsesc la cele mai
multe dintre terapiile psiho-corporale
Rezidă în propoziția următoare pe care a exprimat-o Lowen şi Rogers 'omul este
organismul său', deci chiar şi Perls spune că înțelepciunea se exprimă în organism principiul
de lucru prin care se afirmă că ființa umană este ceva natural şi activitatea sa psihică se
întâlneşte cu activitatea organică şi pentru a fi o persoană sănatoasă, trebuie să respecte acest
mod de conlucrare. Terapiile vizează atât schimbarea psihică cât şi fizică.
Reabilitarea plăcerii, în cadrul acestor terapii confundându-se cu realitatea, obiectivul
terapeutic este acela de a repune persoana în contact cu sursele de plăcere şi de a-şi dezvolta
placerile în acest domeniu.
Importanța acordată relațiilor dintre îndivid şi mediul său de viață, familiar, social,
accentul nu se pune doar pe conflictele înterpsihice şi modul cum reacționează cu mediul sau
de viață şi se pune accentul pe faptul că o parte din conflictele pe care le interiorizează au ca
sursă diferențele dintre nevoile şi aspirațiile unei persoane şi posibilitățile pe care le oferă
familia şi societatea pe care le ofera pentru că aceste aspirații să fie împlinite.
Modalități tehnice comune:
Importanța care se acordă practicii de grup - multe dintre acestea terapii se practică în
prezent în grupuri sau altrnând ședințele de grup cu întâlnirile individuale.
Importanța 'aici şi acum' - terapeutul abordează subiectul în expresia sa corporală într-
o relaționare actuală pornind de la ipoteza că ceea ce exprimă subiectul aici şi acuma poartă
amprenta unor experimente anterioare.
Pacientul este determinat să trăiască anumite evenimente, conflicte în cadrul
ședințelor terapeutice încercând să repună în scenă mai ales în expresia corporală situații,
istorii de viață, care au avut loc în alte etape ale existenței subiectului.
Ex: în ședințele de grup - lucrează pe expresivitatea corporală (psihodrama), un pacient
vorbeşte despre agresivitatea tatălui său este rugat să exprime prin mişcări corporale
agresivitatea pe care a resimțit-o și s-o pună în scenă și s-o manifeste faţă de un alt pacient.
Această punere în act îl determină pe pacient să exprime într-un mod intens emoțiile,
conflictele, și să le traiească direct în situația terapeutică.
A pune accent asupra expresiei corporale și afective și a acorda atenție la tot ce
exprimă pacientul în cadrul comunicării nonverbale. Se folosește termnenul de psihoterapii
corporale, dar se poate vorbi la fel de bine de terapii emoţionale, accentul fiind pus pe
accentul exprimării emoțiilor și a legăturii acestora cu anumite istorii de viață, pentru că se
consideră că emoția lasă urme în cadrul corpului dar și al psihicului și că în cadrul emoțiilor,
se poate pune legătura dintre spirit și corp.
Expresia emoţională este un îndice al anumitor stări afective și este observabil de-a
lungul anumitor manifestări corporale - mimică, expresia feței, mișcările mâinilor, intonația
vocii, ritmul și amplitudinea respiratiei. Toate acestea evidențiază relația persoanei cu ceea ce
enunță și relația cu interlocutorul,
caz Karen care povestește despre mutarea familiei ei dintr-o regiune pariziană regiune
în care ea a stat până la 8 ani după care parinții au hotărât să se mute într-un oraș de
provincie. A trebuit să înceapă școala acolo, și după ce școala începuse. Ea nu cunoștea pe
nimeni, se simțea izolată şi nu vorbea cu ceilalți. Evocând acest episod din viața ei, se simțea

57
faptul că vocea a început să îi tremure, buzele s-au crispat, lacrimi au curs pe obraji.
Terapeutul o întreabă dacă se simțea singură, și ea îi răspunde că se simțea pierdută, singură
și izbucnește în hohote de plâns și plânge mult şi la căpatul acestor hohote reia discuția: nu
mă așteptam să plâng așa, nu îmi dădeam seama până acuma că a fost atât de oribil. Acum
când vorbesc cu dumneavoastră simt cât de mult am suferit. La vremea respectivă nu am
vorbit cu nimeni despre cum mă simțeam, chiar nici cu părinții mei. Ei imi repetau că e bine
că am schimbat școala că îmi fac noi prieteni iar eu plecam la școală cu stomacul în gât.
Paul povestește despre corecțiile care i le dădea tatăl său atunci când era copil. ÎI lega
de mâini și îl bătea cu violență cu o curea. Copilul își ascundea faţa între mâini, ca să nu îl
lovească peste faţă, îi era rușine de urmele bătăilor. Paul pare că nu participa emoţional la
ceea ce spunea, dar în vocea sa nu se observa exprimarea nici unei emoții. În timp ce îmi
povestii terapeutul îi spun că nu pare că a suferit. Paul îi spune că a trebuit să se ascundă căt
mai adanc posibil în aceste amintiri. În terapie s-a lucrat cu aceste lucruri - ura, furia care le-a
simțit atunci - aduce echilibrul lui în aceste situații.
Lucian își exprimă nemulțumirea în legătură cu faptul că soția l-a părăsit și evocând
acest moment vocea îi scade, buzele încep să tremure și terapeutul îl simte că e cu lacrimile în
gât și faptul că se luptă să nu plângă. Lucian îi spune că nu poate să plângă, îi este rușine. Nu
e bine întreaba terapeutul? Nu! spune Lucian. Când eram tânăr și se întâmpla să plang în faţa
tatălui meu, tatăl meu își batea joc de mine 'n-ai să începi să te smiorcăi ca o fetiță'. Am
impresia că sunt prea sensibil și vreau să îmi ascund această sensibilitate și vreau să fiu mai
viril.

11 Analiză şi terapie Neo-Freudiană

Spre deosebire de secţiunile anterioare în care terapeuţii au descris tratemente întregi,
aici Erikson descrie doar o oră din tratamentul unui tânăr spitalizat, relativ tulburat. În această
sesiune de terapie lui Erikson i se raportează un vis de către un pacient care trecea prin ceea
ce Erikson numea o “criză de identiate”.
Trebuie reţinut că această sesiune făcea parte din criza pacientului, dar Erikson
consideră că, criza are mult potenţial pozitiv şi negativ în acelaşi timp pentru pacient. Când
“piesele se desprind” într-un fel de a vorbi, este momentul în care s-ar putea desprinde
ireversibil, sau ar putea fi “puse la loc” într-un mod nou, mai constructiv. Erikson intuia ca a
doua variantă este cazul acestui tânăr, şi a continuat bazându-se pe această presupunere.
Această atitudinea vis-à-vis de criză, exemplifică viziunea lui Erikson privind
dezvoltarea, şi anume că dezvoltarea psihologică este consecinţa înfruntării crizelor şi
prelucrării inerente ale acestora în diferitele stadii de dezvoltare a vietii. Deasemenea, este
important de reţinut ca deşi Erikson continua în mod ortodox notând implicaţii de
transferenta în vis, focusul substantiv al înţelegerii visului începe în problemele psihosociale,
interpersonale, culturale şi istorice. Erikson, se concentrează în mare parte pe psihologia ego-
ului, şi nu pe“psihologie id”, indicând, că într-adevăr acest vis anume ar putea fi interpretat
psihosocial.
Specialistul, spune că într-adevăr aspectele interpersonale şi psihosociale sunt cele
importante în acest moment al terapiei. Acest fragment dintr-un caz oferă cititorului
oportunitatea neobişnuită de a urmări modul de gândire al unui mare psihoterapeut, pe
parcurs ce desluşeşte cu pacientul său, înţelesul unui vis scurt dar foarte important.
Natura Dovezii Clinice

58
ERIK H. ERIKSON
Trebuie să urmărim calea dovezilor clinice. Făra îndoială, adesea singura dovadă care este
considerată a fi “ştiinţifică” este dovada mai concretă a metodelor auxiliare a psihoterapiei –
examinare neuropsihologică, analiza chimică, studiu sociologic, experiment psihologic, etc –
dintre care toate pun pacientul în condiţii de observare ne-terapeutică. Fiecare din aceste
metode pot “obiectifica” imens unele probleme, oferi dovezi neestimabile pentru unele terapii
şi conduce la metode de însănătoşire independentă pentru unele categorii de pacienţi. Dar
însă nu este natura dovezii oferite în însăşi întalnirea psihoterapeutică.
Pentru a introduce asemenea dovadă, am nevoie de un specimen. Acesta constă în
raportul meu către dumneavoastră a ce mi-a spus un pacient, cum s-a comportat când a facut
asta, şi în acelaşi timp crezut şi facut - o metoda puternic suspectă. Şi într-adevăr, am putea
fi la începutul unei ere în care camerele de consultaţie (deja mai aerisite şi uşoare decât cele a
lui Freud) vor avea mai multe uşi deschise către resursele iluminate ale comunitaţii, chiar
daca acum au geamuri de cercetare unidirecţionale, camere si echipamente de înregistrare.
Pentru genul de dovezi accentuate aici însa mai este esential ca uşile să fie uneori închise,
izolate acustic si impenetrabile.
Accentuând acesta nu încerc să evit studiu real din care exemplele noastre provin. Ştiu
prea bine că mediul din care provin interpretările noastre par a fi ca cele date de către un
evreu altuia într-o staţie de tren poloneză.“ Unde mergi? A întrebat primul. La Minsk,
răspunse celălalt. La Minsk!! strigă primul. Spui că mergi la Minsk aşa că ar trebui să cred că
mergi la Pinsk!. Mergi la Minsk, oricum. De ce ai minţi? ” Este o prejudecată larg acceptată
ca psihoterapeutul punct cu punct, descoperă ceea ce pacientul credea inconstient şi că a
suferit schimbări Minsk-Pinsk în arsenalul său tehnic pentru a ajunge la afirmaţia sa că
dovezile arată ceea ce vrea să spună. Tocmai din acest motiv o să încerc să demonstrez ce
metodă ar putea exista în judecata clinică. Ca şi specimen, voi alege informaţiile cele mai
subiective, anume un raport - vis.

Studui de caz. Intervenție terapeutică

Un tânăr pe la douzeci şi de ani vine la o sesiune de terapie undeva la mijlocul

primului an de tratament într-un spital psihiatric şi spune ca a avut cel mai înspăimântător
vis din viaţa sa. Visul său, spune el, redă vioi starea de panică care o avea într-una din
“căderile mentale” care l-au determinat să îsi întrerupă studiile internaţionale în calitate de
misionar şi l-au făcut să intre la tratament. Nu poate să uite visul; părea dureros de real
după ce s-a trezit; şi chiar şi când îmi raporta, starea de vis pare îndeajuns de vie ca să
ameninţe simţul realităţii al pacientului.
VISUL: “O fată mare statea într-o căruţă, pe vremea căruţaşilor. Fata era complet
goală, şi avea părul unsuros asemenea unui şarpe pe toată suprafaţa lui. Nu sunt sigur, că nu a
fost mama mea.” Însuşi raportul visului, redat într-o voce plăngăcioasă, este urmat ca de
obicei de o varietate de rapoarte în aparenţa lor incidentale al întamplărilor din ziua
anterioară, care până la urmă conduc la o descriere coerentă a relaţiei pacientului cu bunicul
său decedat, un ţăran de la sat. De fapt, el se vede un băieţel care împreună cu bunicul său
trec un pod peste un pârâu, mânuţa lui în palma sigură a bătrânului. Aici, starea pacientului se
schimba, se recunoaşte o puternică nostalgie disperată pentru împrejurările rurale în care
valorile sale de nord sunt clare şi puternice.
Cum a ajuns pacientul de la vis la bunic?. Aici ar trebui să spun că, consideram
“asocierile” pacientului a fi cele mai bune indicii spre înţelesul unor elemente obscure
apărute în terapie, indiferent daca acestea sunt un efect puternic, o amintire încăpăţânată, un
vis intens sau care revine, sau un simptom tranzitoriu. Prin dovada asociată, luam în

59
considerare tot ceea ce îi vine în minte pacientului în timpul şi după raportarea elementului.
Cu excepţia cazurilor de dezorganizare clară a gândurilor, putem presupune că ceea ce numim
funcţionarea sintetica al ego-ului va tinde să asocieze ceea ce “trebuie să fie împreună”, prin
itemii asociaţi de-a lungul istoriei, separate în spaţiu şi contradictorii în termeni logici. O dată
ce terapeutul s-a convins de o anumită combinaţie a caracterului pacientului, inteligenţa şi de
existenţa dorinţei de a se însănătoşi, se poate baza pe capacitatea pacientului de a produce - în
cadrul unei serii de întalniri terapeutice - o secvenţă de teme, gânduri şi efecte care pot căuta
propria concordanţă şi oferi propria referinţă. Este desigur acest trend de sinteză al
materialului clinic în sine care îi permite clinicianului să observe cu “atenţie liberă” să se
reţină de la interferenţe nedorite, şi să aştepte mai devreme sau mai târziu o confluenţă a
căutării pacientului de clarificare curativă, precum şi propria încercare de a recunoaşte şi
numi ceea ce este cel mai relevant, adică a oferi o interpretare.
În acelaşi timp, tot ce se spune într-o oră, este pus în legatura cu sedintele anterioare.
Trebuie înţeles, că orice înţelegere se poate câştiga într-un episod, se datorează faptului că
oferă clarificare asupra unor întrebări anterioare şi completează jumătăţi de adevăr anterioare.
Asemenea continuitate de dovezi poate fi doar slab schiţată aici; chiar şi pentru a explica
această singură şedinţă ar fi nevoie de multe ore. Voi menţiona doar faptul în aparenţă
paradoxal, ca în şedinţa anterioară pacientul vorbea despre starea s-a îmbunătăţită în viaţă şi
muncă, şi a exprimat încrederea şi chiar ceva asemanator cu afecţiunea către mine.
În restul orei de raportare al visului am continuat să ascult pacientul, care stătea cu
faţa la mine într-un scaun-fotoliu, cu doar scurte întreruperi pentru clarificarea faptelor şi
sentimentelor. Doar la concluzia întâlnirii i-am spus un scurt rezumat a ceea ce a însemnat
pentru mine visul lui. Întâmplător, interpretarea lui ne-a părut potrivită amândurora pe termen
lung şi strategică pentru întreg tratamentul. (Astea sunt orele despre care ne place să
povestim.)
Cum mă îndrept spre explicaţia a cum inferenţele m-au ajutat să întocmesc cea mai probabilă
a multor posibile interpretări ale acestui vis, trebuie să vă rog să mă însoţiţi în ceea ce Freud a
numit “atenţie liberă” ce – trebuie să adaug acum – se direcţionează înspre meditaţia
interioară al observatorului chiar şi în ceea ce priveşte “interpretările libere” ale pacientului şi
care făra a se concetra prea mult asupra unui item anume, aşteaptă să fie influenţat de către
teme repetate. Aceste teme vor semnala, iniţial slab apoi progresiv tot mai puternic natura
mesajului pacientului şi inţelesul acestuia. Este de fapt stabilirea graduală a intersecţiilor
strategice al unui numar de tangenţi, ceea ce face până la urmă posibilă localizarea bazei
centrale a fenomenului observat, ceea ce cuprinde “dovezile”.
În continuare voi încerca să descriu ce posibilităţi pot trece prin mintea unui terapeut;
unele doar rapid, altele cu un sentiment de urgenţă persistentă, unele abea conştiente şi altele
aproape gata de verbalizare şi comunicare.
Comportamentul şi raportul pacientului nostru mă pun într-o situaţie de criză
terapeutică, şi prima mea prioritate este de a afla unde se află pacientul ca şi client şi să îmi
dau seama ce trebuie să fac în continuare. Ceea ce trebuie să facă prima şi / sau ultima dată
un clinician depinde desigur de locaţia muncii sale. A mea este o instituţie rezidenţială
deschisă unde se lucrează cu nevroze severe, psihoze sau psihopatii borderline. În asemenea
locaţii, pacienţii trebuie să dea dovadă, în momentele lor cele mai regresive, formele slabe ale
unei tulburări în sensul realităţii; în comportamentul lor zilnic, de obicei încearcă să îşi ocupe
timpul, şi să se educe în mod util.; iar în cele mai bune momente ale lor pot fi intuitivi şi ne
putem aştepta să facă muncă creativă şi eficientă.
În concluzie deci spitalul poate să îşi asume un număr de riscuri calculate, iar pe de
altă parte să ofere pacienţilor săi oportunităţi de a lucra, de a fi eficienţi şi de a lua parte la
responsabilităţi sociale. Faptul ca pacientul v-a reuşi într-un final să se integreze în acest
mediu s-a dovedit în “perioada de evaluare”. Istoria pacientului a fost luată în considerare la

60
interviurile psihiatrice care uneori pot fi conduse şi împreună cu membrii familiei; a fost
examinat de către un medic şi a fost supus unor teste psihologice de către specialişti care îşi
fac treaba “orbeşte”, adică fără cunoştinţe despre istoria pacientului; în final, rezultatele au
fost prezentate întreg personalului într-o şedinţă, iar concluzia i-a fost prezentată inclusiv
pacientului de către directorul medical. În final, pacientul este suspus unor întrebări de către
director şi alţi medici din cadrul instituţiei, iar apoi i se alocă un terapeut.
Asemenea filtrare preliminară i-a oferit terapeutului un diagnostic general, care
sugerează un set de stari mentale acceptabile, indicand punctele de risc ale pacientului şi
orizontul de însănătoşire. Este de la sine înţeles că nici un fel de pregătire anterioară nu poate
prezice cu certitudine ce înalţimi sau adâncimi vor fi atinse o data ce procesul terapeutic va
demara.
Raportul iniţial l-a încadrat pe pacientul nostru astfel: “Testele indică caracteristici
psihotice borderline, într-un caracter inhibat, obsesiv-compulsiv. Totuşi, pacientul pare
capabil să se distanţeze în mod spontan de aceste tendinţe. În prezent pare să se zbată pentru
controlul precar al unor impulsuri de agresivitate şi probabil simte un nivel considerabil de
anxietate.”Cursul tratamentului a confirmat acest diagnostic prin alte teste”. În concluzie, un
raport de vis de genul celui menţionat în asemenea împrejurări va fi pentru terapeut un semn
de diagnoză. Acesta este un “vis anxios”.
Asemenea vis i se poate întampla oricui şi o uşoară perseverenţă a stării de vis în zi nu
este patologică. Dar visul acestui pacient pare să fie centrul vizual al unei tulburări afective
severe; fără îndoială dacă asemenea stare va persista, ar putea escalada în panică generală,
ceea ce l-a şi adus iniţial la clinica noastră. Raportul acestui vis oribil care este prezent şi în
viaţa trează a pacientului acum are loc pe lânga informaţiile oferite de teste şi în afara
spectrului de stări observate anterior în tratament şi dovedeşte că este la nivelul cel mai de jos
din data internării; mai exact, relativ aproape de “inabilitatea sa de a se distanta de tendinţe
borderline”.
Prima predicţie care trebuie făcută e dacă acest vis este un semn al unui colaps
inveitabil, sau dimpotrivă un potenţial beneficiu al crizei clinice. Prima ar putea însemna că
îmi pierd pacientul şi că ar trebui să încerc să mă gândesc la reţeaua de urgenţă; a doua că
încearcă să ajungă la mine cu un mesaj important care eu trebuie să încerc să-l înteleg. M-am
decis asupra celei de-a doua variante.
Deşi, pacientul se comportă ca şi cum ar fi aproape de o cădere, aveam impresia că de
fapt era o provocare în toate astea, şi anume una destul de “supărată”. Această impresie a fost
până la un anumit nivel bazată pe comparaţia dintre ziua prezentă şi terapia dinainte în care
starea pacientului părea să se fi îmbunătăţit. Era posibil ca inconştientul lui să nu fi fost în
stare să tolereze asemenea însănătoşire? Paradoxul poate fi rezolvat dacă luăm în considerare
faptul că vindecarea înseamn renunţarea la dreptul de a ne baza pe terapie; pentru că un
pacient vindecat să vorbească cu Sf. Francisc ar însemna nu atât de mult căutarea de a fi iubit
cât dorinţa de a iubi, şi nu atât de mult dorinţa de a fi consolat cât cea de a consola, în limitele
capacităţilor.
Raportul de vis comunica, protestând destul de puternic faptul că pacientul înca mai
este bolnav? Este visul lui mai bolnav decat pacientul în sine? Pot explica această încercare
de diagnostic, doar prin prezentarea a câtorva concluzii asemănătoare deduse în mintea unui
clinician şi demonstrabile doar prin analiza comunicării verbale şi comportamentale ale
pacientului precum şi prin reacţiile mele intelectuale şi afective.
Interpretatorul experimentat de vise se găseşte adesea citind rapoartele de vis la fel
cum citeşte un medic radiogarfiile. Mai ales în situaţia pacienţilor reticenţi sau în cazul
rapoartelor de caz lungi, un vis adesea descrie doar a parte foarte mică a faptelor din interior.
Să ne concentrăm întâi pe imaginile din vis. Itemul central este fata, fără trăsături
identificabile. Nu sunt cuvinte rostite şi nu există mişcare. Nu sunt oameni în vis. Este

61
evident deci, că există omisiuni. Un terapeut experimentat poate spune asta pe baza a unui
inventar implicit al configuraţiilor visului cu care confruntă producţia de vis individuală cu
factori prezenţi sau dimpotriva absenţi din acesta. Acest inventar implicit poate fi făcut
explicit ceea ce am şi încercat şi eu într-o publicaţie a unei recenzii făcute asupra clasicului
“prima analiza a specimenului de vis”. O dată ce visul a fost discutat, este caracterizat prin
itemii importanţi omişi: mişcare, acţiune, oameni, cuvinte rostite. Tot ce avem este o imagine
nemişcată a unei fete care ar putea sau nu să reprezinte pe mama pacientului.
În încercarea de a înţelege ce reprezintă această imagine, terapeutul trebuie să
abandoneze dorinţa ştiinţifică clasică (care duce la interpretări parasimonious în anumite
contexte, la interpretări “sălbatice” în acest caz) de a căuta cea mai plauzibilă interpretare.
Trebuie să permită atenţiei sale clinice şi a judecăţii “liber plutitoare” să îl conducă la toate
fetele posibile care ar putea fi condensate în acest singur vis iar apoi să decidă de insemnătate
probabilă ar putea explica prezenţa lor combinată. Voi încerca mai apoi să fac legătura dintre
vis şi toate persoanele din ierarhia importanţei pacientului meu, cu fata mea, cea a mamei si
bunicului pacientului, cu înfaţişarea lui Dumnezeu, precum şi cu grimasa lui Medusa. Astfel,
însemnătatea probabilă, a feţei goale şi oribile ar putea apărea gradual.
Expresia fetei şi tonalitatea pacientului mi-au amintit de o serie de momente critice
din perioada tratamentului acestuia cand era evident nesigur de faptul că sunt “întreg la cap”
şi era îngrijorat că aş putea să nu fiu de acord cu el sau aş putea să nu mai exist la un moment
dat din cauza nervilor. Acest lucru mi-a atras atenţia asupra întrebărilor care un clinician
trebuie să şi le pună în asemenea situaţii, locul terapeutului în creaţiile (vis, desene, pictură,
etc) pacientului.
În timp ce psihoterapeutul nu ar trebui să îşi forţeze persoana în semnificaţia
imaginilor de vis al pacientului, face treabă bună în a ridica încet măştile diferitelor persoane
indiferent că îşi găseşte propria fata în ele sau nu. În acest caz, este o fata goala cu mult păr
oribil. Părul meu adesea neastâmparat ce înconjoară o faţa roşiatică intra cu usurinţă în
creaţiile imaginaţiei pacienţilor mei, ori in forma lui Moş Crăciun benevol ori în cea a unui
căpcăun ameninţător. În acel moment a trebuit să i-au în considerare şi un item autobiografic.
În a treia lună a terapiei am “abandonat” pacientul pentru a avea o operaţie de urgenţă, lucru
care a fost interpretat de către el ca fiind răutate. În acest moment al terapiei încă mai eram
usor inconfortabil – lucru ce este foarte greu de ascuns de aceşti pacienţi. Un pacient sensibil
desigur va simţi conflict între simpatia sa datorită careia vrea să aiba grijă de mine, şi dorinţa
lui de drept ca eu ar trebui să fiu cel ce are grijă de el – pentru că el simte că doar prezenţa
completă a terapeutului poate oferi îndeajuns de mult suport pentru nevoia lui. Am ajuns
la concluzia că fata goală avea de-a face cu o anumită tensiune din relaţia noastră şi că un
mesaj al visului ar putea fi ceva de genul: “dacă nu ştiu niciodată când sau dacă te gândeşti la
tine in loc de a te gândi la mine, sau dacă vei lipsi, sau muri chiar cum pot avea sau caştiga
ceea ce am cea mai mare nevoie – o personalitate coerentă, o identitate, o fată?”
Asemenea mesaj indirect însă, chiar dacă se referă la persoana sau situaţia terapeutică
prezentă se dovedeşte totdeauna a fi “supra determinat” ca şi un cod condensat care transmite
un numar de alte mesaje referitoare la alte situaţii de viaţă care au fost în aparenţă îndepărtate
prin terapie. Aceasta o numim “transference”. Datorită inferenţei unei “transferente de
mama” este acum o cerinţă aproape stereotipică, care este aptă să conducă viziunile greşite
privind relaţia dintre trecut şi prezent. Am amânat dar nu anulat o discuţie privind frica
implicită a pacientului de a-şi pierde faţa şi legătura acesteia cu remarca s-a conform căreia
nu este sigur dacă faţa respectivă este sau nu a mamei sale. În loc de aceasta, am adresat întâi
frica sa de a-şi pierde propria faţă dacă mă pierde pe mine prea repede.
Tânărul despre care vorbim făcea parte dintr-un grup mic de pacienţi care veneau de
la seminarii teologice. Şi-a dezvoltat simptomele pe vremea când mergea la un seminar
Protestant în Vestul Mijlociu unde se pregătea pentru muncă de misionar în Asia. A realizat că

62
transformarea dorită prin rugăciune, o chestiune care atât din motive de sinceritate cât şi
nevoie interioară, o luase mai în serios decât mulţi credicioşi de succes. Pentru el, nevoia de a
se uita prin sticla închisă şi de a veni “faţă în faţă” a fost o nevoie disperată care nu putea fi
satisfacută uşor prin nişte seminarii moderne. Nu trebuie să vă reamintesc de multiplele
referiri din Biblie unde Dumnezeu îsi face “faţa stralucită spre om” sau Dumnezeu
întorcându-şi faţa dinspre om. Tema terapeutică a inferat dintr-un raport al pacientului
privind un vis de anxietate în care o fată era oribilă până la nivelul de nerecunoscut, care
părea să arate în mod relevant scrupulele religioase ale pacientului la timpul apariţiei
simptoamelor psihiatrice – numitorul comun fiind doriţta de a trece spre cineva/ceva ce poate
oferi identiate.
Acest trend de gândire ne conduce dinspre situaţie clinică imediată (şi recunoaşterea
feţei mele în fata din vis) înspre criza de dezvoltare tipică pentru vârsta pacientului (şi
însemnatatea posibilă a lipsei feţei ca şi “confuzie de identitate”), şi înspre criza vocaţională
şi spirituală care a precedat caderea pacientului (şi nevoie de faţa divină, recunoaşterea
existenţială). Caruţa din vis ne va conduce cu un pas mai înapoi în trecut – şi o altă faţa
semnificativă.
Calul şi căruţa, sunt desigur simbolul istoric al schimbării culturale. În funcţie de
ideologia individului, poate fi termen batjocoritor care semnifică modalităţi vechi fără
speranţă, sau poate fi simbolul nostalgiei pentru vremurile de demult. Aici ajungem la un
trend în istoria familiei pacientului, trend care este foarte semnificativ pentru criza
pacientului. Famila s-a venise din Minnesota unde tatăl mamei lui era un cleric rural de
caracter care se bucura de respectul comunităţii. Asemenea bunici, reprezintă pentru mulţi din
ziua de azi omogenitatea valorilor feudale “mari şi cruzi cu conştiinţă, auto-controlaţi şi pioşi
fără a-şi pierde controlul”.
Când familia pacientului s-a mutat din nord în Pittsburghul pe atunci încă acoperit de
smog, mama acestuia găsea foarte dificil să treacă peste nostalgia intensă pentru modul de
viaţă rural care l-a cunoscut în tinereţe. L-a îmbibat pe băiat cu această nostalgie pentru viaţa
rurală şi a fost dezamagită puternic când acesta, la începutul crizei sale de identitate (poate
pentru a trece prin conflictul cultural al familiei), arăta semne pentru o periodă scurtă de timp
cum că ar putea deveni delicvent. Calul şi căruţa erau deci în conflict major ideologic şi
tehnologic cu modelul de acceleraţie locomotorie modernă şi este deci un simbol al
vremurilor schimbătoare, a confuziei de identitate şi al regresiei culturală. Aici, caracterul
oribil nemişcat al visului se arată a fi un item configuraţional important însemnând ceva de
genul: a fi blocat în mijlocul unei lumi al schimbării şi al mişcării. În acest moment am luat
în considerare posibilitatea că fata din căruţă trebuie să îl reprezinte şi pe bunicul decedat al
pacientului, şi el înramat, în păr alb pacientul a pornit (dupa cum am descris mai sus) într-o
serie de amintiri din trecut când bunicul său îl dusese la un teren pentru a-i arăta tehnologia
veche dintr-o fermă din Minnesota. Aici vocabularul pacientului a devenit poetic, descrierea
vividă şi părea să treacă la o experienţă emoţională adevarat pozitivă. Cu toate astea,
pacientul ca prinţ tânăr nesăbuit la vârsta aceea şi-a sfidat bunicul înainte de moarte. Ştiind
asta, simpatizăm cu lacrimile sale, care cu toate cele menţionate înainte, erau în mod ciudat
perverse şi păreau înnăbuşite de furie spunând parcă: “Nimeni nu trebuie să îi promită unui
copil asemenea siguranţă iar apoi să-l părăsească.”
Trebuie să ne amintim că toate “absolvirile” umane, înseamnă părăsirea unei stări
cunoscute / poziţii familiale, şi că toate creşterile – genul de creştere periclitat în cazul
pacienţilor noştri - trebuie să accepte acest lucru.
Adaugăm la inferenţele noastre anterioare faptul că faţa din vis, (în condensarea tipică
viselor noastre) “însemnă” deasemenea faţa bunicului care este acum mort şi pe care tânărul
rebel îl sfidase. Situaţia clinică imediată atunci, istoria căderii pacientului şi o anumită
perioadă din adolescenţa sa sunt au un numitor comun în ideea că pacientul doreşte să îşi

63
bazeze sănătatea mentală viitoare pe o înfaţişare de înţelepciune şi identitate fermă, în timp ce
se teme că furia sa ar fi putut distruge sau va distruge aceste resurse. Insistenţele pacientului
de a găsi siguranţa în rugăciune, şi în munca misionară şi inabliitatea sa de a găsi pacea în
aceste încercări se încadrează în acest context.
Ar putea fi necesar în acest moment să vă asigur că discutăm despre eşecul
încercărilor religioase, nu religiozitatea sau nevoia de reverenţă şi servicii. De fapt, avem
toate motivele să presupunem că dezvoltarea sentimentului de fidelitate precum şi capacitatea
de a primi sau oferi asta într-un anumit context este o condiţie de bază a sănătăţii unui tânăr şi
a recuperării unui pacient tânăr.
Tema căruţei şi calului a ajutat la stabilirea posibilelor legături dintre mama nostalgică
şi tatăl mort şi acum în final ne întoarcem atenţia spre faptul că pacientul neagă pe jumătate
că a sugerat pe jumatate “Nu sunt sigur că nu este mama mea” Aici reclamaţia cea mai
repetitivă de pe parcursul terapiei trebuie luată în considerare. În timp ce bunicul era cea mai
sigură înfăţişare din viaţa pacientului, faţa blandă a mamei rămasese în mintea şi imaginaţia
acestuia în momente în care părea absorbită şi distorsioanată de către emoţii puternice şi
dureroase.
Testele aplicate înainte, precum şi înregistrarea trecutului arătau urmatoarea tema:
“Figura maternă apare în Tematica Testelor Apercepţiunii ca şi cea care încearcă să îşi
controleze fiul prin caracterul ei protectiv precum şi prin auto-mila şi demonstrare a
fragilităţii sale la orice dovadă de agresiune din partea fiului. În poveşti ea este
“înspăimântată” de orice semn al rebeliunii, şi mulţumită doar când băiatul este supus şi
calm. Pare să existe o agresiune însemnată, probabil parţial constienţa, îndreptată înspre
această figură.” Şi într-adevăr, pacientul o descria cu agresiune şi oroare pe mama din
amintiri care era exagerat de exasperată în momentele în care pacientul fusese prea dur,
neatent, prea încăpăţânat sau prea insistent.
Nu dorim să o acuzăm pe mamă că s-ar fi comportat în acest fel; putem fi siguri doar
de faptul ca ea părea a fi aşa în anumite momente ale amintirilor pacientului. Asemenea
amintiri sunt tipice pentru un anumit gen de pacienţi iar întrebarea dacă acest lucru se
întampla din cauză că toţi au un anumit gen de mamă, sau împărtăşesc o reacţie tipică la
mamele lor, ori ambele este ceea ce ii preocupă pe clinicieni. La orice frecvenţă, mulţi dintre
aceşti pacienţi sunt adânc, adesea inconştient convinşi că au cauzat unele tulburări de bază la
mamele lor. Adesea în timpul nostru, când pedeapsa fizică şi mustruiala severă nu mai sunt
atât de des întâlnite, părinţii aleg varianta în aparenţă mai puţin crudă de a se arăta răniţi de
către acţiunile copiilor. Mama “violată” deci pare să apară mai proeminent în imaginile de
vinovăţie. În unele cazuri asta devine un obstacol în calea rezoluţiei adolescenţei – ca şi când
o restituire fundamentală şi destul de imposibilă ar fi o condiţie pentru a fi adult. Pentru
păstrarea acestui trend, pacienţii despre care discutăm, tinerii din adolescenţă târzie ajung la o
cădere sau la limita unor psihoze, şi toţi dovedesc a fi regresat parţial la cea mai timpurie
sarcina a vieţii, găsirea unui sentiment de încredere îndeajuns de puternică pentru a
contrabalansa acel sentiment de lipsă de încredere de bază la care un bărbat nou născut este
supus în perioada infantilităţii. Cu toţi ne eliberăm stagii timpurii ale existenţei noastre în
vise, în experienţe artistice, şi devotament, activităţi în care găsim revigorare. Aceşti pacienţi
însa trec printr-o regresie parţială brusc şi intens în sentimente de singurătate şi marea
majoritate sub impresia unui blestem ireversibil.
Prezenţa vână a mamei în acest vis arată omisia completă a punctelor de vis în tot
materialul: nu există tata nici in vis şi nici în temele asociate. Imaginile tatălui, au devenit
proeminente într-o perioadă mai târzie a tratamentului şi s-au dovedit a fi importante pentru
soluţia finală a problemelor spirituale şi vocaţionale. Din asta putem ajunge la concluzia ca în
acest moment, bunicul “stă în locul” tatălui.

64
Pe de altă parte recunoaşterea înfăţişării mamei în visul gol şi părul unsuros ce înconjura faţa
sugerează discuţia unui simbol semnificativ. Nu a explicat Freud Medusa şi părul de şarpe cu
gura deschisă ca şi simbolul golului feminin şi expresia ororii masculine în feminitate? Este
adevărat că o parte din amintirile şi asociaţiile făcute de pacienţi (raportate în alte sesiuni în
relaţie cu emoţiile mamei) pot fi reduse cu usurinţă la observaţii infantile şi reflecţii privind
“probleme feminine”, graviditate, şi supărări post-partum. Lipsa feţei, în acest sens poate de
asemenea să însemne gol interior, (dintr-un punct de vedere masculin) “castrare”. Contrazic
atunci sau nu simbolismul Freudian dacă pun accent pe aceast fată oribilă complet goală,
reprezentarea lipsei de fata, sau lipsa de identitate?, În contextul interpretării clasice imaginea
de vis ar fi în primul rând simbol sexual ce trebuie evitat, în momente de reprezentare a unui
pericol privind existenţa continuă a identităţii individului. Consideraţiile teoretice ar putea
arăta că aceste interpretari nu se exclud una pe alta. În acest caz o posibilă controversă este
înlocuită de către punctul de vedere clinic ca simbol ce urmează a fi interpretat trebuie întâi
să fie făcut imediat relevant. Ar fi utilă folosirea simbolismului sexual în mod dogmatic în
timp ce nevoile personale acute pot fi considerate dominante un material concordant.
Simbolismul sexual al acestui vis a fost luat în considerare la timpul potrivit, când a reapărut
în alt context, anume în cel al bărbăţiei şi al sexualităţii şi a arătat conflictul bisexual inerent
în toate conflictele de identitate.
În retrospectivă, o anumită temă al visului este recunoscută în patru perioade a vieţii
pacientului – toate absolviri premature care l-au lăsat nervos şi cu frica privind ceea ce urma
să abandoneze în loc de anticiparea unei mai mari libertăţi şi a unei identităţi mai reale:
tratamentul prezent – frica pacientului că prin vre-un act de furie oribilă (din partea lui, sau a
mea sau a amăndurora) m-ar putea pierde, şi prin asta şi-ar putea pierde şanse de a-şi
recaştiga indentitatea prin încrederea investită în mine; educaţia religioasă imediat precedentă
– şi încercarea sa prematură de a găsi acea “prezenţă” ce ar putea umple golul interior prin
rugăciune; tinereţea sa mai dinainte – şi speranţa sa de a câştiga putere, pace si identitate prin
a se identifica cu bunicul său; iar în final copilăria timpurie – şi dorinţa sa disperata de a
păstra în viaţă faţa caritabilă a mamei sale pentru a învinge teama, vinovăţia şi furia pentru
emoţiile acesteia. Asemenea redundantă arată spre o temă centrală care o dată găsită, oferă
însemnătate tuturor materialelor asociate. Tema este : “Oricând încep să am încredere în
puterea şi dragostea cuiva, un sentiment nervos şi bolnăvicios strică relaţia şi ajung să nu mai
am încredere, ajung gol şi sunt victima furiei şi a disperării.”
S-ar putea să vă obosească obiceiul clinicianului de a vorbi pentru pacient sau de a pune în
gura acestuia inferenţe care în aparenţă ar putea fi obţinute de la acesta prin simple întrebări.
Clinicianul însa nu are dreptul de a-şi testa reconstruicţiile până ce formulaţiile încercate nu
sunt combinate într-o interpretare completă care pare corectă pentru el – clinician -, şi care
promite, dacă este vociferată în mod corect să pară corectă şi pentru pacient. Când se ajunge
la acest punct, clinicianul poate vorbi, pentru a-şi ajuta pacientul în exprimarea afecţiunilor şi
imaginilor acestuia într-un mod mai comunicativ şi de a-şi comunica propriile impresii.
Dacă, conform lui Freud un vis de succes este o încercare de a reprezenta o dorinţă a
fi îndeplinită, încercarea şi îndeplinirea nereuşită in acest vis este de a găsi o fata cu o
identitate de durată. Daca un vis de anxietate care sperie visătorul să iasă din starea de somn
este un simptom al neîndeplinirii unei dorinţe, tema centrală tocmai formulată indica cel puţin
o tulburare internă care a cauzat lispa încrederii de bază în perioada de pruncie.
Mi s-a părut important faptul că, comunicările mele să contine o declaraţie explicită a
răspunsului meu emoţional la raportul de vis. Pacienţii de tipul tânărului nostru, care înca
sunt supăraţi la vărsta de 20 şi de ani de ceea ce sunt considerate emoţiile ciudate ale mamei
în perioada prunciei, pot învăţa să delimiteze realitatea socială şi să tolereze tensiunea
emoţională numai dacă terapeutul reuşeşte să juxtapună reacţiile sale emoţionale cu emoţiile
pacientului. Astfel, pe parcurs ce am revăzut cu pacientul o parte din ceea ce v-am descris, i-

65
am spus fără ranchiună, dar nu şi fără o oarecare indignare sinceră, că răspunsul meu la
relatarea sa includea şi un sentiment de a fi atacat. I-am explicat că mă îngrijorase, mă făcuse
să îmi fie milă, mă atinsese cu amintirile sale, şi mă provocare să dovedesc, toate în acelaşi
timp bunătatea mamelor, imortalitatea bunicilor, perfecţiunea mea şi harul Domnului.
Cuvintele folosite, într-o interpretare totuşi sunt dificil de reţinut, şi când sunt
înregistrate sau reproduse ulterior par adesea la fel de arbitrare ca orice limbaj privat
dezvoltat de către două persoane pe parcursul unei relaţii intime. Dar orice se spune, o
interpretare terapeutică deşi scurtă şi simplă în formă, ar trebui să contine o temă unica
asemenea celei prezentate de catre mine, o temă comună în acelaşi timp în trendul dominant
al relaţiei pacient-terapeut, o porţiune semnificativă a simptomatologiei acestuia, un conflict
important din copilăria acestuia şi fatele corespunzatoare a vieţii amoroase şi profesionale a
pacientului. Sună mai complicat decât este. Adesea o remarcă foarte scurtă şi întâmplatoare
se dovedeste a conţine toate astea; iar trendurile sunt (şi trebuie să repet in toate concluzia) în
relaţie foarte strânsă una cu alta în mintea pacientului pentru care trecutul traumatizant este
desigur o frontieră prezentă perceput ca şi conflict acut. Asemenea interpetare deci, leagă
modul de rezolvare a problemelor al pacientului şi al terapeutului de asemenea.
Terapeuţii de diferite temperamente şi convingeri au păreri diferite în ceea ce
înseamnă interpretarea: o explicaţie impersonală şi autoritară, o sugestie caldă şi parentală, o
predică lungă sau o încurajare scurtă de a continua şi a vedea ce urmează. Intervenţia în acest
caz însă, subliniează un punct metodologic într-adevăr unic muncii clinice, anume dispoziţia
clinicianului de sentimente “mixte”, emoţiile şi opiniile sale. Dovezile nu sunt “toate acolo”,
dacă nu reuşeşte să îşi folosească propriile răspunsuri emoţionale pe parcursul unei întâlniri
clinice ca şi sursă de dovadă şi ghid de intervenţie, în loc de a le pune la o parte susţinând
obiectivitate. Aici este esenţiala condiţia de bază a terapeutului şi a experienţei didactice a
acestuia în domeniul psihanalitic, pentru ecuaţia personală în raspunsul emoţional al
observatorului ca fiind la fel de importantă în psihoterapie ca cel al simţurilor în laborator.
Emoţiile refulate se ascund foarte uşor în punctele oarbe, cele mai încăpăţânate ale
terapeutului.
Nu doresc să fac prea mare caz din asta, dar aş sugera în trecere ca unii dintre noi, în
dezavantajul nostru am îmbrăţişat o obiectivitate care poate fi susţinută doar prin auto-
păcălire. Dacă “psihanalizat” omul află că, chiar şi impulsurile sale repudiate sau negate ar
putea “avea dreptate” în a nu dispărea fără urmă (urmele fiind simptome), la fel al putea afla
că judecatele etice cele mai puternice ar putea avea dreptate chiar dacă viaţa modernă nu le
consideră a fi avantajoase sau inteligente. Orice psihoterapeut atunci care îşi alungă
sentimentele etice cu furie morală iraţională se lipseşte pe sine de o unealtă principială a
percepţiei clinice. Deoarece cum şi senzualitatea noastră devine mai acută, la fel şi indignarea
noastră recunoscută şi cercetată pentru greşeli de proastă dispoziţie, este o unealtă importantă
atât pentru teorie cât şi pentru terapie. Adaugă la investigaţii ceea ce s-a întâmplat de fapt cu
indivizii bolnavi, unde să ne uităm după aceşti factori epidemiologici care ar trebui şi este
necesar să se întample fiecăruia. Dar asta însemnă că într-un mod sau altul, adăpostim un
model al omului care ar putea servi ca şi bază ştiinţifică al postulării, al unei relaţii etice al
generaţiilor; şi că suntem angajaţi acestuia chiar dacă abrogăm partizanatul în anumite
sisteme de moralitate.
Anumita combinaţie de emoţie disponibilă şi gândire receptivă, marchează atunci
stilul terapeutului şi este exprimat în variaţii ale expresiilor faciale, posturii şi al tonului vocii.
Baza intervenţiei terapeutice este cel mai decisiv, şi sfideaza orice încercare de
relatare definitivă. Această dificultate nu este depaşită de acum larg împărtăşitul obicei de
sustinere al “omului” în loc de întalnire “tehnică”. Chiar şi omenia poate fi “postura”
volubilă, şi ar putea veni timpul când e nevoie de un ordin oficial împotriva folosirii în zadar
al acestui cuvant, “uman”.

66
 Ce ne asteptăm să contribuie pacientul la concluzia dovezilor? Ce ne spune că
interpretarea noastra a fost “corectă”, afirmând astfel că dovezile sunt atât de conclusive
precum sunt în linia noastră de muncă?. Cel mai simplu răspuns este că acest pacient anume a
fost amuzat, încântat şi încurajat când i-am spus că gândurile şi sentimentele mele despre
încercerea s-a necesară de a mă împovăra cu un viitor căruia ar putea să-i facă faţă singur – o
afirmaţie care nu s-a dorit a fi o sugestie terapeutică sau o încurajare clinică, ci mai degrabă
bazată pe ceea ce ştiam despre resursele sale interne, şi despre cum s-a folosit de
oportunităţile oferite de către comunitatea noastră terapeutică. Pacientul a părăsit ora de
terapie – la care venise cu un sentiment de dezastru eminent – cu un zâmbet larg şi încurajare
evidentă. Altfel doar viitorul putea arăta dacă procesul de recuperare a avansat până la acest
moment.
Acum trebuie să recunoaştem că experienţa visului în sine a fost un pas important în
direcţia recuperării. Nu aş dori să vă las cu impresia că l-am acuzat pe pacient că şi-ar fi
prefăcut boala, sau că i-am subinterpretat visul când am spus că înseamnă disperare şi ruşine.
Dimpotrivă, am recunoscut că îşi asumase un risc real cu mine şi cu el însuşi. Sub protecţia
mea şi a spitalului ajunsese la fund, riscând repetiţia căderii sale iniţiale. Mersese la limita
realităţii şi a cules din ea, o imagine puternic condensată şi în aparenţă anarhică. Totuşi
această imagine, deşi experimentată ca şi simptom, era de fapt un fel de creaţie, sau o
comunicare şi provocare puternic condensată şi importantă la care teoria mea clinica specifică
m-a facut receptiv. Un simţ al reciprocităţii şi al realităţii a fost astfel restaurată, întărită prin
faptul că prin acceptarea transfereţei sale a fi importantă, am refuzat să fiu atras în ea. Nu am
jucat rolul mamei, al bunicului sau al lui Dumnezeu (asta fiind cel mai dificil), dar i-am oferit
ajutorul meu ca cel definit de statutul meu profesional în încercarea de a înţelege ce este în
spatele neajutorării sale. Relatând faptul că furia sa o trezea pe a mea, şi faptul că puteam să
fac asta fără a mă pune pe mine sau pe el în pericol, i-am putut arăta că în visul său l-a
confruntat şi pe Medusa – un gorgon pe care deşi nici unul din noi nu era, puteam totuşi să îl
omorâm împreună.
Dovada corectitudinii infereţei noastre nu constă întotdeauna în încuviinţarea imediată
a pacientului. Am indicat de fapt cum după această experienţă a visului, pacientul
încuviinţase prea mult timp, de o ora / şedinţă. În schimb dovada este în modul în care
comunicarea dintre terapeut şi pacient “continua să mişte”, conducând la descoperiri noi şi
surprinzătoare şi la tot mai accentuată acceptare de catre pacient a propriei responsabilităţi.
V-am dat un exemplu care se termină într-o notă convingătoare, lăsând atât terapeutul
cât şi pacientul cu senzaţia ca sunt o pereche destul de deşteaptă. Dacă ar fi cerinţa generală
să terminăm fiecare dovadă clinică în acest fel, am avea la dispoziţie prea puţine exemple
convingatoare. Dacă sunt sincer cred că adesea învăţăm mai mult din eşecurile noastre – dacă
este nevoie am putea face o revizuire a lor în ceea ce priveşte problema indicată aici. Dar sper
că am reuşit să demonstrez că există îndeajuns de multă metodă în stilul nostru de muncă de a
forţa presupuneri favorite să devină inferenţe probabile prin compararea diagnosticului
pacientului cu ceea ce ştim despre acest gen de boală şi starea de sănătate fizică aferentă;
nivelul lui de dezvoltare şi ceea ce cunoaştem a fi criza “normativă” al acestui grup de vârstă;
coordonatele poziţiei sale sociale şi ceea ce ştim despre şansele unui bărbat de tipologia lui,
inteligenţa, educaţia a acestuia în actualitatea socială a timpurilor noastre. Asta ar putea fi
greu de crezut dacă nu am auzit sau întâlnit o serie de întâmplări ca cea descrisă aici, seria
fiind caracterizată de o schimbare progresivă sau regresivă în toate domeniile menţionate:
precum sunt dovezile folosite în conferinţele şi seminariile noastre clinice.

67
 12 Analiza şi terapia Jungiană
Ar fi util să începem discuţia despre cazul lui Dr. Jacobi cu câteva observaţii generale
despre analiza Jungiana. Jolande Jacobi, cea mai de seama aderentă a lui Jung a descris
(1968) aspectul împătrit al situaţiei Jungiane. Întâi cel analizat îşi descrie verbal conştientul.
În al doilea rând, terapeutul câştigă acces la inconştientul pacientului prin visele şi fanteziile
acestuia (aici înţelegem şi producţii artisitice create de către acesta). In al treilea rând relaţia
dintre terapeut, şi pacient adaugă o parte obiectivă celor două părţi subiective. În al patrulea
rând, cele trei aspecte existente sunt amplificate, şi elaborate de către terapeut (incluzand
relaţia activă nedorită a asociaţiilor libere făcute de către analist privind pacientul).
Ca şi Freud, Jung credea că o privire în inconştient este calea către schimbarea
terapeutică dar a adăugat tehnici noi celor create de către Freud. Mai important decât aceasta,
a schimbat viziunea temporară a terapiei. Cu toate ca Jung a recunoscut importanţa
evenimentelor din trecut, a accentuat mult mai puternic interpretarea înţelesului şi
semnificaţiei conflictelor prezente şi a scopurilor viitoare ale pacientului. Fiecare grup de
vârstă are nevoie de o altă soluţie chiar pentru probleme identice. În analiza Jungiană,
pacientul trece prin stadii definite ajungând în final să înţeleagă şi să fie în armonie atât cu
inconşitentul personal cât şi cu arhetipurile inconştientului colectiv.
Analiza Jungiană pune accent nu numai pe înţelegere ci şi pe auto-realizare. Jung
consideră vârsta adultă a fi o perioadă de posibilitate uriaşă pentru creştere spirituală şi
maturizare, şi una din scopurile terapiei este ajutarea pacientului să atingă aceste scopuri.
Simbolurile şi visele sunt interpretate mult mai accentuat de către terapeuţii Jungieni decât de
cei Freudieni sau neo-Freudieni, şi adesea ele sunt asociate cu arhetipurile inconştientului. În
final, analiştii Jungieni sunt permanent mai activi decât psihanaliştii. Foarte rar folosesc o
canapea sau văd pacienţii doar din când în când pentru perioade scurte.
Dr Jacobi prezintă cazul lui Werner, un bărbat de 24 de ani care i-a cerut ajutorul
deoarece era deranjat de dorinţe homosexuale puternice şi era incapabil să dezvolte relaţii
satisfacatoare cu femei. Analiza a durat mulţi ani cu discrepanţe între perioadele când Werner
încetase terapia. În munca ei cu Werner, dr. Jacobi a pus accent pe visele şi picturile acestuia,
picturi pe care dr. Jacobi insista să le vadă. Trebuie să fim atenţi la accentul puternic pus pe
interpretarea simbolică a acestor vise şi creaţii artisitice, şi la modul în care acestea au fost
folosite pentru a-l ajuta pe Werner să îşi exprime, să înţeleagă conflictele şi afectiunile. Mare
parte din materialul lui Werner pare explicabil în mod egal prin principii analitice, şi putem să
ne întrebăm cum alti terapeuti din această secţiune l-ar fi înţeles şi abordat pe Werner.
Deoarece tratamentul a avut succes, ridică o întrebare interesantă în Introducerea
generală a acestui volum, dacă substanţa concretă a teoriei terapeutice sau psihologice este
factorul crucial sau simpla existenţă a unei relaţii terapeutice este ceea ce ajută, indiferent
dacă acel cineva este Jungian, Freudian sau orice altceva.
Fără a ţine morală sau a critica, dr. Jacobi a fost dispusă să-l ghideze pe Werner, să-i
dea sugestii şi sfaturi. Este clar că îşi priveşte rolul a fi unul flexibil şi chiar în perioadele în
care nu îl trata pe Werner, ei au menţinut legătura prin telefon şi scrisori. Foloseau
corespondenţa şi telefonul şi în perioada terapiei pentru că se întâlneau doar o dată pe
săptămână. Deoarece Freudienii foarte rar ar aborda asemea tratament, cititorul ar trebui să se
gândească dacă ele au fost sau nu utile, şi de ce. Datorită atitudinii permisive (fară să judece)
din partea dr. Jacobi, unii cititori ar putea fi deranjaţi de atitudinea ei vis-à-vis de
homosexualitate şi homosexuali. Ca şi răspuns la asta, trebuie să menţionăm că atitudinea ei a
fost oarecum permisivă avănd în vedere pregătirea ei locaţia tratamentului (Suedia
conservativă), precum şi perioada în care s-a petrecut (la sfarşitul anilor 1940 până la
mijlocul anilor 1950).

68
 În final, la fel ca şi în alte cazuri din această secţiune, scopul era înţelegerea. Werner
nu a devenit nicioadată heterosexual, însă a reuşit să muncească şi să iubească mai bine, şi a
avut un control general mai bun asupra propriei vieţi.

Un caz al homosexualităţii
JOLANDE JACOBI
Jung (în comunicările personale) susţinea ca homosexualitatea avea de-a face cu o problemă
umbră; anume un element reprimat, nediferenţiat de masculinitate în bărbaţi şi de feminitate
în femei, care în loc de a fi dezvoltat la nivel psihologic din adâncimea psihicului, este căutat
pe plan biologic prin “fuziune” cu un alt bărbat sau femeie, după caz. Asta se întâmplă ori
prin identificare cu mama pentru a fi iubit de către tată ori prin căutarea fuziunii cu tatăl astfel
câştigând mai multă putere pentru a poseda (deţine) o femeie. În cazul majorităţii
homosexualilor, ambele forme există alternând în funcţie de rolul asumat (de femeie sau
bărbat) în relaţia homosexuală. Este ştiut că integrarea umbrei şi prin urmare a masculinităţii
care lipseşte oferă un sentiment de siguranţă şi putere şi rezultă şi curajul necesar de a aborda
celălat sex…

STUDIU DE CAZ
În contiunare aş dori să prezint un caz. Cititorii, pot să decidă pentru ei înşişi dacă a
fost sau nu un succes din punct de vedere terapeutic.
Werener, un tânăr palid şi timid de 24 de ani a venit prima data să mă vadă în 1948. A fost un
funcţionar de stat într-un alt oraş şi putea veni la Zurich doar duminica. Tratamentul lui a avut
loc în mai multe etape într-o perioadă lungă de timp. Prima etapă a durat 3 ani; a doua
aproximativ 6 luni după o pauză de aproximativ de 1 an, iar a treia în jur de 3 luni după o
pauză de 1 an şi jumătate. În total am avut 180 de şedinţe, a câte 1 1/2h fiecare. Mai târziu
venea la mine din când în când, atunci când ceva ieşit din comun îl deranja, la început de 3 –
4 ori pe an, apoi de fiecare Crăciun.
Werner, provenea dintr-o familie de protestanţi, şi era cel mai mic dintre cei 5 fraţi.
Avea trei surori mai mari, un frate mai în vârstă şi un alt frate cu trei ani mai tânăr decât el.
Bunica din partea mamei era foarte săracă dar el o iubea, după spusele lui “mai mult decât pe
oricine în lume”. Bunica din partea tatălui în schimb o consideră o vrăjitoare batrână despre
care spunea că totdeauna se plânge pentru ceva. Ea a murit când Werener era copil.
Ambele ramuri ale familiei aveau în istoric perturbări psihologice severe. Pe partea
maternă, erau membrii care dădeau dovadă de fanatism religios,episoade de schizofrenie şi
perioade de spitalizare. Cei care nu erau puternic perturbaţi erau “dificili”. Pe partea paternă
există alcoolism, infracţionalitate, depresii şi temperamente violente. În familia restrânsă,
mama lui Werner avea astm şi era adesea isterică; tatăl, un fermier era grosolan, incult şi
infantil. Dintre surori, una era paranoică şi alta era depresivă. Fratele mai mare nu avea copii.
De fapt nu era nici un membru al familiei care nu era abnormal.
Descoperirea faptului că mama lui era un copil nelegitim şi tatăl ei nu era cunoscut, l-a lovit
pe Werner pe neaşteptate. Cunoştinţa l-a redus la o stare de panică şi stres de personalitate.
Când a aflat avea 15 ani. Încă de copil însă s-a convins de fantezia că părinţii lui nu sunt
părţinii lui reali şi că a fost “găsit”, atât de nelalocul lui s-a simţit în acel mediu. Doar fraţii şi
surorile lui erau copiii adevăraţi ai părinţilor săi şi el era “total diferit” de aceştia.
După terminarea liceului a acceptat o ucenicie comercială, deoarece nu îşi permitea să
îşi continue studiile. Spunea că cel mai mare vis al lui era să devină ori preot ori psihiatru - la
fel cum mulţi alţii doresc dintre cei care vor să îşi vindece propriile infirmităţi prin alţii. După
ce a ascultat un seminar care l-am susţinut, a venit la mine pentru că voia să “asiste la

69
îmbunătăţirea morala al omului prin sacrificiu personal, precum şi muncă şi cercetare
neobosită”. Îi plăcea să filosofeze şi era inamorat de muzica şi probleme religioase.
Werner era un idealist şi un visător – la fel cum sunt mulţi alţi homosexuali. Până la vârsta de
16 ani fusese “normal” spune el, deşi adesea bolnav şi răsfaţat de către mama. Apoi în timpul
unei vacanţe petrecute în partea franceză a Suediei, fusese “sedus” de către colegul lui de
camera şi învăţat să se masturbeze ca să – în cuvintele lui – să ajungă la satisfacţie sexuală
într-un mod “anormal”. “Derapajul” lui sexual a avut un impact puternic asupra vieţii lui
după acel moment. Se consideră păcătos şi depravat, dar nu putea rezista acestor sentimente.
În interior deci a devenit tot mai instabil şi deprimat.
Succesul terminării şcolii i-a oferit un sentiment de suport pentru o perioadă scurtă de
timp, dar care nu a durat mult fiind urmat de o “cădere nervoasă” acompaniată de sentimente
de anxietate, tremurat, vinovăţie şi insomnie. Aceste simptome au rezultat într-o perioadă
scurtă de tratament psihiatric. La scurt timp după asta, Werner a fost implicat într-un accident
cauzat de către un sistem electric defectuos. În această stare de supărare a venit la mine. A
încercat adesea să se împrietenească cu fete, încercări care au fost respinse astfel încât până la
urmă a ajuns să urască femeile. De la experienţa lui din Lausanne, el îşi trăise
homosexualitatea doar în fantezie dar nu în forma fizică concretă. Se simţea foarte atras de
bărbaţi puternici, mai ales dacă aceştia purtau uniformă – de exemplu şoferi de autobuz, a
căror putere îl uimea. Cu toate astea la începutul terapiei, nu renunţase la dorinţa de a deveni
“normal” şi de a fi capabil să se îndrăgostească de o femeie.
Werner s-a aruncat în tratament cu mare zel. Pentru că ne puteam vedea abea o dată pe
săptămână, îşi turna tot ce avea de spus în scrisori lungi, confesiuni asemănătoare
“meditărilor” de jurnal, care au ajuns la nivel de volume. Se implica cu multă emoţie. Într-un
timp foarte scurt el a dezvoltat un transference puternic şi a devenit încrezător. Povestea doar
puţine vise dar care aveau importanţă mare pentru el.
În primul vis, care venise după a patra oră şi ilustra sentimentul lui de percuţie faţă de
umbra mamei lui. În vis, Werner era pe o pajişte înclinată din munţi care se termină brusc (el
stătea pe un “plan înclinat”). Din spate se apropiau vaci cu coarne ascuţite (asta fiind din
backgroundul neprotejat). Apoi a apărut şi mama lui lângă care stătea o singură vacă. În
termeni Jungieni, asta reprezintă cealalta parte a mamei, umbra ei, simbolul mamei mari
arhetipice. Aceasta vacă alerga spre el cu coada ridicată, ameninţând că îl va împunge. (aici,
în spatele mamei adevărate, vedem existenţa umbrei mamei, şi ameninţarea ce o reprezenta
pentru Werner prin aspectul coarnelor ascuţite, penetratoare, falice). El a alergat înspre stânga
(s-a refugiat în inconştient) în spatele unui perete despărţitor din lemn, care în mod ciudat era
transparent ca sticla (acesta reprezintă un mecanism de protecţie). Prin asta el era capabil să
vadă ce anume îl ameninţa şi şi-a văzut mama clar. Toate acestea l-au înspăimântat atât de
mult încât s-a trezit plin de transpiraţie cu inima bătându-i puternic.
În această fază a tratamentului ei ii scria mamei lui (în jurnalul său): “Look-ul ei,
dragostea ei, căldura ei devin prea apăsătoare; mă închid şi pare că încerc să trec printr-o
carapace transparentă care mă închide. “Am o rezistenţă puternică în mine. Ea ar dori să fiu
îngrijit, curat şi cu un comportament bun. Este atât de pios şi creştin să îţi petreci întreaga
Duminică la biserică, iar în restul săptămânii să te comporţi ca un diavol?
Al patrulea vis ilustra ce-a de-a doua problemă a lui. În acesta el reexperimenta faptul
că vecinul său, Fred, i-a arătat posteriorul dezbrăcat în podul casei, şi modul în care acesta se
pregătea să aibe relaţii sexuale cu Werner. În acel moment însă, când Fred se pregătea să îşi
introducă penisul în anusul lui Werner, acesta s-a trezit confuz şi speriat. Fred apărea des în
visele lui şi era clar că încă din perioada copilăriei, tendinţele lui homosexuale erau prezente.
La o perioadă de timp după asta, el a visat o maimuţă masculină cu care avusese
relaţii sexuale, la fel cum făcuse înainte cu un prieten. În vis era mai tânăr decât în realitate.
“Maimuţa stătea cu spatele la perete şi eu stăteam cu spatele la el” spunea Werner.“Când şi-a

70
introdus penisul în anusul meu, am simţit o durere slabă. Cumva eram convins că este o
maimuţă, dar totuşi mi se părea că il recunosc în el pe Fred, vecinul meu cu care avusese loc
prima mea joaca sexuală. Nu reuşeam să uit visul acesta.”
Cu o altă ocazie şi-a amintit că el experimentase sexual cu fratele lui în jurul vârstei
de 7 ani. Asemenea joacă copilărească între fraţi este adesea întâlnită la homosexuali.
Primele luni de terapie au fost preocupate de discuţii despre amintiri din copilărie, relaţia lui
cu părinţii, fraţii şi surorile, şi înainte de toate de ambivalenţa către mamă şi ura pentru tată.
Werner avea totdeauna noţiunea că trebuie să cucerească o fată. Va avea success într-o zi –
trebuie, sau aşa credea el. A avut mai multe încercări dar toate s-au finalizat în eşec. S-a
culcat cu soţia unuia dintre colegii lui de muncă, dar s-a dovedit impotent. Mai târziu scria
“partea mea superioară voia, dar partea inferioară nu” – o remarcă caracteristică pentru un
homosexual. Apoi mi-a spus că avusese fimoză in copilarie şi probabil din cauza asta “nu a
fost să fie!”. După asta, a decis să facă operaţie urmată de o perioadă plină de durere şi
sângerare, prevenindu-l astfel fizic să mai poată dori femei sau bărbaţi de altfel.
Prin operaţia de fimoză a intervenit o schimbare. Înainte, când mergea să înoate îi era
frică să intre în apă, şi o făcea doar atunci când organul genital i se vedea puternic prin slip,
numai pentru a arăta că este bărbat şi cu dorinţa de a observa organele genitale a altor bărbaţi.
După asta, se simţea mai puţin ruşinos şi “mai moral”, spunea el. Totuşi el continua să scrie:
“mi-ar plăcea să trăiesc, să mă dezvolt. Nu contează pe cine strângi în braţe, dacă este bărbat
sau femeie. Orice ar oferi Dumnezeu este bine.” Nu am luat atitudine şi l-am lăsat – cu greu,
adevarat – să îşi ducă lupta, fiind entuziasmată să văd care-i va fi concluzia. Îi arătam cum
trebuie să se simtă liber, necriticat şi acceptat de către mine şi că eu nu trebuie să intervin.
După această convalescenţă, el pendula între cele două sexe: o dată a devenit fascinat
de un bărbat şi a alergat după el, dar numai din dorinţa de a avea discuţii platonice cu acesta.
În acelaşi timp dorea să fie cu el tot timpul. Încă mai spera să fie capabil de relaţii sexuale cu
o femeie, şi avea o anxietate atât de mare în legătură cu asta, încât s-a dus la un doctor care i-
a prescris tratament de injecţii cu vitamine.
Această abordare însă, nu a fost de folos. A devenit tot mai neliniştit şi îi era din ce în
ce mai greu să doarmă. Dupa 31 de ore de tratament a avut urmatorul vis, care l-a perturbat
foarte de puternic deoarece schiţa într-un mod foarte crud aspectul animalic al relaţiilor sale
homosexuale cu fratele său Paul şi prietenul său, Fred.
“Sunt într-un şanţ de pietriş, probabil cel a lui tatăl meu, unde a avut loc prima mea
experienţă homosexuală. La dreapta mea este un perete făcut din pietre. De jur împrejurul
meu este o baltă mica. Stau pe nişte pietre care proiectează în baltă. Fratele meu, Paul stă
lângă mine. Şopârle mici şi mari sunt în jurul nostru peste tot: pământul şi apa sunt pline
ochi de ele. Într-o crăpătură din perete văd un şarpe mare colorat, care se mişcă parcă ar fi
blocat între pietre şi încearcă să se elibereze. În final reuşeşte şi sare în apă. Văd, foarte clar
cum înoată în jurul meu apropiindu-se tot mai mult. Deşi apa nu este adâncă de loc, şi sunt
foarte aproape de mal, nu reuşesc să mă mişc înainte sau înapoi. Pare că şarpele vrea să mă
muşte de picior dacă îndrăznesc să mă apropii.”
Pe baza acestui vis, la instigarea mea s-au dezvoltat un număr de imagini. Voi descrie
câteva dintre cele mai semnificative. Ele se încadrează în faze bine definite. La inceput, în
1949 ele erau slabe în conţinut şi slab colorate: ele arătau situaţia lui interioară într-un mod
grafic. El a desenat şanţul de pietriş din vis; ochii lui Dumnezeu care ilustrau conştienţa lui
proastă; un dragon cu trei capete care era mama-animus; şi o combinaţie aducatoare de
moarte între Buddha şi mamă.
La începutul lui 1950, Werner a început să picteze în acuarele şi acril. Următorul
desen ilustra o mandolă în culori intense; a urmat apoi secara neagră a morţii pe un
background ros, suferind. Werner dormea foarte slab. “Fiecare sunet mic”, îmi scria “mă
supăra; cel mai mic efort cum ar fi urcarea scărilor de exemplu mă ameţeşte; inima mea bate

71
tare şi îmi dă anxietate. Tot şi toată lumea îmi cauzează dezgustul. Mi-ar plăcea să dorm, să
dorm. Mi-ar plăcea să mă otrăvesc şi totuşi renunţ la idee; mi-ar plăcea să fug de aici şi totuşi
să rămân unde sunt. Somniferele nu mă mai ajută; tot ce fac este că mă ametesc. Poate ştii tu
o soluţie, altfel trebuie să îmi pun capăt zilelor.”
După asta l-am sfătuit să îşi picteze insomnia. Am avut noroc, deoarece asta a pornit
fluxul instinctelor ascunse şi a pornit emoţiile. Pictura care a făcut-o se numea “Insomnia” şi
peretele negru din ea îl împiedica să se mastrurbeze şi să dorească bărbaţi.
Acum gheaţa fusese spartă. Au urmat o serie de picturi puternic colorate, pline de
sentimente de viaţă. 1950 a fost anul picturilor prin care a fost capabil să îşi elibereze
sentimentele. Ele aduceau calm şi bucurie în viaţa lui. A facut aproximativ 25. Cele mai
importante dintre ele erau despre muzică; ele arătau o mandală muzicală; lumea ritmică, în
perpetuă mişcare a muzicii. Încercările lui de a picta femei în schimb erau palide, şi fără
inspiraţie. Nu reuşea să fie impresionat de către o femeie cu toate că încă îşi mai făcea
speranţe în această direcţie.
Apoi în Mai a făcut o pictură care a intitulat-o “Lebensfreude” (bucuria vieţii). În
legătură cu ea a scris: am lucrat la asta multe seri. Iniţial era doar din inelele verticale din
mijlocul picturii facute în cele patru culori de bază; dar asta nu m-a satisfăcut; era prea simplu
şi fără viaţă, aşa că am început să lucrez la ea din nou. Păcat că nu am timp mai mult; Mi-ar
plăcea ca, culorile să curgă mai mult una din alta (în contrast cu conturul puternic a celorlalte)
şi să scape de porţuinile cu picăţele.
Numesc această pictură “Bucuria Vieţii”; nici măcar nici eu nu ştiu de ce. Simt o
fericire mare pentru viaţă când mă uit la ea şi o observ. Totul din sufletul meu pare să vibreze
în unison şi sunt atins în mod plăcut de acest joc al culorilor. Mă simt atât de eliberat de
povară, în afară de dificultăţile inevitabile, fără griji încrezător şi plin de speranţă.
”Când mă uit la ea, se trezeşte în mine un spectru atât de larg de forme şi culori. Mi-ar
plăcea să mă aşez acum şi să lucrez la ea. Formele rămân clar în mine şi ochiul meu interior
le reţine mult după ce acestea nu mai sunt în faţa mea. Voi continua să pictez şi să creez; ce
va veni din asta, voi ştii doar dupa ce am început.
Sunt fericit de fiecare dată când creez ceva care imi oferă satisfacţie launtrică puternică;
aceste creaţii le aduc cu mare speranţă la Zurich, şi dacă “ei” îi place atunci fântana-de-
bine din mine începe să inunde”.
Mai târziu în acea lună, Werner a facut mai multe picturi care îi arătau sentimentele
dezvoltându-se. Era “svastica rotindu-se”; era “naşterea” în care un fluture, simbol al psyhe-
ului a fost în final capabil să zboare; era o spirală colorată care reprezenta naşterea soarelui;
era un ou, în care au început să apară culori destul de închise; şi era unul în care creaţii
asemenea unui labirint conduceau înapoi în ele însele.
Această mişcare înspre introversiune, vizibilă deja în pictura cu ou, a devenit mai
pronunţată într-o creaţie cu o cruce maro, făcută din pământ, de care suferea el suspendat
între speranţa lui de a deveni “diferit” cândva, şi cunoştinţa tot mai puternică a faptului că
acest lucru nu se va întâmpla. Pe vremea picturii cu fluturele, îmi scria în scrisoare: “văzând
acest eveniment extraordinar în natură o dată, chiar dacă numai în film şi în linii foarte
mari, a avut un efect misterios asupra mea în interior. (Nu aş fi crezut niciodată că aş putea
observa acest act complet liber de senzaţie şi curiozitate, liber de asemenea de rezistentă şi
aversiune. Dar aşa a fost; un miracol de neconceput mi s-a arătat. Mi-a zdruncinat fiinţa). O
forţă irezistibilă m-a condus apoi să pun acesta plinătate internă pe hârtie. Am vrut să ies în
seara asta să mă relaxez dar nu pot. Trebuie să mă aşez şi să pictez până la istovire. Această
dorinţă puternică trebuie să curgă.”
Până pe vremea picturii cu crucea maro, frica lui de femei a devenit mult mai
conturată, şi mi-a trimis descrierea unui vis care arată asta clar: “am văzut două fete într-un
lemn; una a alergat spre mine. Aproape mă ajunsese aşa că am alergat mai repede. În mâna

72
dreaptă aveam o nuia care o foloseam să mă apăr, dând în spate cu ea. Apoi m-am întors cu
faţa sprea ea. Cu ochii mari se grabea spre mine; era incredibil cât de repede puteam să alerg
cu spatele; alunecam sau mai bine pluteam. Oricum era deja destul de aproape şi m-am
împiedicat. M-am strâns în speranţa că va trece peste mine cu piciorele desfăcute, dar capul
meu s-a blocat în fusta ei şi a căzut peste mine.” Femeile erau de fapt crucea lui maro din
pământ.”
A cunoscut o guvernantă şi spera să devină mai apropiat de ea. În acelaşi timp însă
avea o relaţie platonică adâncă cu un tânăr chimist, de care era mai interesat. A renunţat la
fată, pentru că nu suporta faptul că fuma. Apoi a avut o experienţă tulburatoare cu o femeie
căsătorită, soţia unui prieten de-al lui. Ea îi făcuse ochi dulci şi îi făcea invitaţii tot timpul.
După o ejaculare rapidă şi prematură, a devenit puternic dezgustat de asemea faptă şi a
rezolvat să nu o mai vadă pe femeie vreodată.
Apoi în Decembrie, a avut parte de o lovitură puternică; nu fusese acceptat în planul
de pensii a companiei la care lucra, ceea ce însemnă că nu putea deveni un angajat stabil. S-a
dovedit că pentru a fi lăsat acasă, se prefacuse bolnav mental la recrutarea în armată.
Această prefăcătorie a fost luată în serios şi era imposibil să convigă autorităţile să o
şteargă din dosarele permanente. L-am trimis la psihiatrul care pusese diagnosticul iniţial, iar
apoi la un altul să facă o reexaminare. În ciuda răspunsurilor pozitive din partea acestor doi
medici, doctorul guvernului nu a putut fi convins să schimbe datele. Astfel Werner a rămas
doar un angajat auxiliar.În ciuda la toate astea, nu îşi pierduse dorinţa. A aplicat la un post de
ghid turistic şi a condus o excursie interesanta în Italia. A învăţat să înoate, ceea ce era un
adevărat test al curajului său, dar a ales să o facă.
Fără să îi ţin morală sau să îi predic, l-am acompaniat pe căile corecte care le-a ales
cât şi pe cele care le-am considerat eu a fi greşite. I-am atras atenţia asupra avantajelor şi
dezavantajelor în toate confruntările lui cu simpatie adevărată pentru a împinge spre
prospectul aspectelor tuturor suferinţelor şi experienţelor sale. Simţea ca eu cred în el, şi în
şansele sale. Încet a realizat că el nu are un loc în lumea exterioară ci în cea interioară “între
a fi un bărbat şi o femeie”, că în fond era homosexual. Relaţia sa cu bărbaţii a fost examinată
îndeaproape şi a văzut că atunci când iubeşte, îşi urmăreşte partenerul cu gelozie, cicăliri şi
idei romantice, şi că în acelaşi timp se victimiză în termeni pur masochişti din moment ce
alegea bărbaţi sadici ca şi prieteni. Cu aceştia el nu avea relaţii sexuale, ci doar cu cei pe care
nu-i ii iubea şi îi dorea doar fizic, situaţie în care devenea activ şi sadic. Voia să îl posede pe
celălat atât spiritual cât şi să îl facă să se simte mic fizic. Nu reuşea să simtă în ambele feluri
pentru un singur bărbat. Două episoade importante de acest gen s-au întâmplat simultan şi l-
au tulburat puternic. Din moment ce nu numai că le-a descris în detaliu în jurnalul său, ci am
şi discutat despre subiect, a început o serioasă luptă cu umbra sa. Asta a fost la începutul
anului 1951.
A pictat un desen înspăimântător despre umbra sa, un cap alarmant al unui bărbat
deranjat. Spunea că a trebuit să o observe fără să se retragă şi că a pus-o pe un scaun în faţa
lui într-un efort disperat de a se înţelege. Apoi o dorinţă demonică l-a încurajat să se uite în
spatele picturii pentru a înţelege ce ar putea fi acolo.
Apoi, a produs o altă pictură, în care a devenit evident cât de bogat, şi până la un
anumit nivel, cât de ordonat era trecutul lui. Totuşi, pentru că el îl vedea din punctul lui de
vedere haotic, îl numea “Nebunie”. Cu toate că în partea superioară au fost două măşti de
diavol, şi în mijloc o cruce roşie de pasiune, în dreapta jos, era un simbol al întregimii, un
cerc care unea cele două culori opuse, roşul şi albastrul. La stânga, deasupra focului aprins,
erau trei notiţe şi un triunghi verde, masculin. În mijloc, era din nou un fluture colorat,
sufletul. Nebunia, de care se temea în secret, şi care era stabilită în familia s-a era doar o
noţiune deoarece pictura nu indica nimic, ci dimpotrivă – în ciuda măştilor de diavol – arăta o
bogăţie interioară care conţinea posibilitatea dezvoltării continue. Interpretarea care i-am dat-

73
o picturii, să nu mai menţionăm cunoştinţa care o avea şi Werner înăuntrul său, l-a motivat. În
acest moment, resemnat a declarat că oarecum ştia că va trece prin viaţă singur, dar nu poate
face asta cu bucurie.
Am comentat multele teme muzicale conţinute de picturile sale, şi am crezut că ar
trebui poate să înveţe să cânte. Muzica mi-a venit ca idee pentru că în asta, întreg corpul
lucrează ca un instrument. S-a aruncat în studiu. După trei ani de tratament cu mine a vrut să
i-a o pauză, aşa că ne-am oprit. A continuat totuşi să-mi trimită rapoarte săptămânal, cărora
le-am raspuns detaliat, în scris ori prin conversaţii telefonice. Între timp s-a mutat din camera
s-a, şi-a luat propriul apartament, a închiriat un pian, ceea ce l-a mulţumit incredibil. În acea
vară, şi Crăciunul din acel an, a lucrat din nou ca şi ghid turistic. La începutul primăverii mi-a
scris: “Am devenit mult mai puternic interior, şi merg cu paşi mari. Deasemenea niciodată nu
am fost mai calm decât acum şi pot dormi din nou.”
La un interval de un an, Werner a vrut să reânceapă terapia. Tocmai revenise dintr-o
excursie cu maşina în care fusese cu un diplomat, excursie care a fost rezultatul unui anunţ
din ziar la care a răspuns. Werner totdeauna dorise un prieten celibatar care să poată satisface
toate nevoile fiinţei sale, dar încă nu găsise pe nimeni de acest gen. Nu asocia cu nimeni pe
care întâlnea pe stradă, sau petrecea noaptea cu asemenea cunoştinţe în anonimitate, numai ca
să îşi schimbe partenerul zilnic.
Se simţea extrem de singur, dar concentrarea pe muzică îi păstra curajul. Muzica a
preluat locul picturii şi îl încuraja mult pe parcurs ce îşi îmbunătăţea vocea. În a doua
perioadă de terapie, a acordat mare atenţie discuţiilor privind relaţia s-a cu parinţii “Cât mi-ar
plăcea să le arăt că îi iubesc.” Scria “pur şi simplu nu pot. Nu suport modul în care se uită la
mine. Nu am cuvinte, cu ei, este ca şi cum aş fi sigilat, şi din păcate iritat constant.” Nu putea
să îi ierte pentru cum erau, nu putea să se gândească la ei fără să vrea să fie părinţii ideali.
Istoria familiei, problemele multe şi adânci între membrii şi posibilele consecinţe erau
toate în faţa lui. Werner trebuia să vadă că îl ameninţau şi pericole psihologice dacă nu îşi
apăra persoana, dacă îşi reprima psihicul în loc să îl cunoască şi accepta cu curaj. Încet, a
reuşit să se distanţeze de circumstanţele familiei, şi să înţeleagă faptul că el este un individ
care trebuie să îsi construiască propria viaţă în funcţie de propriul potenţial. Profesoara lui de
canto, o femeie strălucitoare, i-a spus că poate Dumnezeu a avut un alt plan cu el decât
creşterea unei familii. Dintr-o dată a început să fie serios preocupat de probleme religioase,
activitate în care ei l-au încurajat. Acum, trebuia să exemineze cu atenţie ceea ce învăţase
acasă şi la şcoală, să pună întrebări şi să îşi revitalizeze punctul de vedere despre viaţă. Încet,
a început să simtă că are nevoie de umilinţă pentru a găsi pacea prin rugăciune. Cu acest
sentiment de credinţă nouă a încetat din nou terapia.
Jurnalul şi rapoartele către mine au continuat. După alţi doi ani, perioadă în care am
păstrat legătura [mă vizita uneori neprofeional], s-a văzut din nou în probleme. A venit la
mine într-o zi în mijlocul lui Martie. S-a implicat din nou cu un prieten sadic, cu care
împărţea un apartament de două camere. “Prietenul” şi-a adus o prietenă peste noapte pentru
a-l supăra pe Werner. Totuşi, cu un spirit calm, i-a dat preaviz “prietenului”, şi cu toate că a
plecat cu inima frântă, era mulţumit şi se simţea puternic datorită deciziei luate.
A considerat asta a fi un test al curajului său, ceea ce i-a consolidat încrederea în sine extrem
de mult.
În ultimii doi ani, două lucruri s-au schimbat în viaţa s-a imens: întâi, a reuşit să
ajungă la un nivel de stabilitate financiară cum nu mai cunoscuse înainte, “Mi-am plătit
datoriile şi am înţeles cum să îmi organizez problemele în contrast cu modul în care erau
lucrurile pentru atât de mult timp înainte – totdeauna aveam dificultăţi financiare. Pe măsură
ce caracterul meu a devenit mai puternic, s-a schimbat şi relaţia mea cu banii”, spunea el. În
al doilea rând, îmi explica: “în general sunt considerat un om fericit, deschis şi sociabil – spre
deosebire de cum eram înainte. Numai dacă cineva încearcă să se apropie prea mult de mine,

74
devin abrupt şi batjocoritor. Am învăţat să nu amestec interiorul cu exteriorul” Într-adevăr
avea nevoie să devină mai extrovert, şi a învăţat cum să se folosească de asta.
Această ultimă perioadă în care am lucrat împreuna, a durat doar 3 luni. Ne-am
concentrat în primul rând pe vise şi pe incidente care aveau legătură cu tendinţa lui Werner de
a “cădea” pentru bărbaţi sadici. Eforturile sale inconştiente de a se transforma în victimă, şi
înclinaţia lui de a deriva plăcere din situaţii masochiste, a început să devină tot mai clar
pentru el. Sperăm ca jocul care îl juca cu el însuşi se va întâmpla într-un moment în care era
pe cale să devină victima unuia dintre aceşti bărbaţi.
Relaţia noastră a continuat, puţin mai relaxată. In 1956 l-am văzut de 4 ori, iar în
1957 mi-a povestit un vis care mi-a dat speranţa că în sfârşit va realiza unde este ascunsă
masculinitatea sa. În acest vis căuta un prieten apropiat într-o casă mare, până l-a găsit în
pivniţă. Voia să îl îmbrăţişeze fericit, dar prietenul lui s-a opus. Când în final l-a lăsat,
Werner a văzut că nu era prietenul care credea că este, ci un străin. Totuşi, era fericit,
pentru că a realizat că această persoană este cea de care este atît de ataşat. Această imagine nu
îl lasă în pace. Mi-a scris: “cred că nu mă înşel când spun că în pivniţa din vis l-am găsit pe
“fratele” meu, partea mea reprimată care am căutat-o de atăt de mult în viaţa mea reala. Acest
vis a avut un efect de durată asupra mea.” Apoi a început o căutare serioasă pentru prietenul
interior.
Prin asta, munca noastră împreună a luat sfârşit. Werner ştia să nu îşi exploreze lumea
internă singur. Devenise stabil, îndrăzneţ, umil şi fără frică. Dezvoltase un ego care nu mai
putea fi doborât uşor. Doi ani mai târziu mi-a scris că i s-a oferit un loc de muncă într-un
concert mare, unde şansele de avansare erau foarte mari. De mult se plictisise de munca lui la
guvern şi căuta să şi-o schimbe. M-a întrebat dacă să accepte poziţia. Cu toată inima am
afirmat că ar trebui – era exact ce avea nevoie – un loc unde să poată să îşi dovedească
valoarea şi un loc unde să se potrivească cu dragostea lui pentru muzică. La scurt timp după
asta, a început să lucreze, şi prin asta viaţa lui a luat un curs normal, şi a dezvoltat un
sentiment de împlinire prin munca sa. Relaţiile sale cu bărbaţii au început să piardă din
urgenţă, cu toate că nu a reuşit niciodată să renunţe la ele. Totuşi sexualitatea a început să
aibă un rol tot mai mic în viaţa sa.
L-am văzut din nou de Crăciun în urmă cu câţiva ani. S-a schimbat mult, era mai
serios şi solid. O persoană care avea aşteptări de la viaţă. Nici chiar aparenţa sa băietoasă nu
mai era atât de evidentă. A fost a reuniune fericită. Nu auzisem nimic de la el, ceea ce am
considerat a fi un semn bun. Când pregăteam această lucrare l-am sunat să văd ce mai face.
Mi-a spus: “Lucrurile merg minunat; sunt foarte satisfăcut şi niciodată nu mi-am imaginat că
aş putea lucra aşa cum trebuie s-o fac acum. E minunat să fi capabil să o faci. Viaţa mea
personală s-a liniştit şi ea. De doi ani am un prieten foarte bun, un spaniol, cu care avem mult
în comun din punct de vedere artistic. Cu el am reuşit să îmi mulţumesc ambele părţi ale
vieţii. Îl iubesc fizic, este adevărat, dar asta este doar pe planul al doilea. Cea mai important
este legatura spirituală.”

Concluzia

Nu l-am condus pe Werner spre relaţii heterosexuale, dar consider succesul lui un
succes relativ. A încetat să urmărească relaţii fără speranţă cu femei, ceea ce oricum s-ar fi
terminat fără success atât pentru ele cât şi pentru el. A găsit satisfacţie totală în munca sa, şi
deasemenea a găsit un prieten căruia îi poate fi fidel, şi cu care îşi poate sublima sexualitatea
până la un anumit punct.
Când tratezi atâtia homosexuali ca şi mine, devii modest. Astfel dacă vorbesc despre
success relativ, este deoarece nu am fost încă în stare să salvez pe mulţi din ei de la auto-
păcăleala careia i se supun, să nu mai vorbim de schimbarea modului de viaţă, deşi în fiecare

75
caz m-am implicat cu întreaga fiinţă. Aceşti indivizi au nevoie în general de foarte multă
dragoste, înţelegere şi protecţie, poate mult mai mult decât alţii. Sunt indivizi fără noroc, care
în multe cazuri sunt foarte dotaţi. Dacă acest aspect al personalităţii lor poate fi trezit, şansele
de însănătoşire sunt mai mari; dacă această trezire nu se întâmplă, aceşti indivizi devin
subiecţii neurozelor şi a depresiilor. Am fost foarte recunoscatoare că Werner a reuşit să se
elibereze de această ameninţare. Puteam să sper mai mult decât afirmaţia sa că este fericit şi
mulţumit la muncă? S-a reuşit un progres enorm şi s-a atins o maturitate însemnată. Totuşi,
dacă Werner îşi găseşte drumul spre o femeie, depinde de soartă.

13 Psihoterapia umanistă. Introducere.

Robert J. Watson, JR

În prima secţiune a acestei carţi am încercat să prezentăm diferite forme de terapie

bazate în primul rând pe tehnici psihanalitice şi modelul dinamic al omului. Această secţiune
va explica ceea ce am ales să numim terapii umaniste, incluzând analiza existenţială, terapie
centrată pe client, Gestalt terapia, analiza tranzacţională şi terapia raţională. Bazate pe o
viziune diferită despre oameni dar influenţate până la un anumit nivel de terapiile dinamice,
terapiile umaniste sunt uneori descrise ca şi “terapii de forţa a treia”. În timp ce acest termen
indică faptul că sunt diferite atât de cele dinamice cât şi de terapiile de modificare
comportamentală (care vor fi prezentate în secţiunea finală a acestei cărţi), nu ar trebui să
înţelegem că sunt mai puţin folosite. De fapt, terapiile centrate pe client / nedirective sunt
populare mai ales în SUA în timp ce terapia existenţială este populară în Europa de Vest.
Totuşi, aceste tipuri de terapie nu sunt foarte cunoscute şi sunt încă în dezvoltare.
Psihoterapiile umaniste nu sunt legate de tehnici obişnuite şi nici nu sunt o şcoală de
psihoterapie unică, ci reprezintă mai degrabă o abordare generală a înţelegerii omului. Toate
sunt născute din viziuni filosofice similare asupra firii omului. În acest sens anumite aspecte
similare, conectate în moduri diferite se regăsesc în diferitele terapii umaniste.
Ceea ce poate fi denumit “crezul umanist” aderă la, şi influenţează toate terapiile umaniste.
Crezul se bazează pe două idei de bază: în primul rând, terapeutul trebuie să aibă un respect
fundamental pentru pacienţii cu care lucrează şi trebuie să îi vadă capabili de a se schimba.
Iar în al doilea rînd, terapeutul trebuie să perceapă fiecare pacient a fi un individ cu care
trebuie să aibă o relaţie interpersonală pentru ca terapia să funcţioneze. Această relaţie trebuie
văzută în termenii pacientului individ şi nu bazată pe idei preconcepute despre condiţia
prezenta sau experienţa de viaţa a acestuia. Viziunea predominantă conform căruia terapeutul
este doar un ghid este legată de aceste abordări. Terapeutul poate oferi ajutor într-o anumită
direcţie dar pacientul este cel care determină succesul sau eţecul terapiei. Activitatile
terapeuţilor variază de la un tip de terapie la alta; de exemplu rolul terapeului nedirecţional
este mult mai pasiv decât este în terapia raţională.
Mai mult, în toate aceste terapii accentul este pus pe sentimentele şi afectivitatea
pacientului. Terapeutul ar trebui să înţeleagă simţirile pacientului, din moment ce acestea sunt
cele care încearcă să le redirecţioneze. Aceste terapii sunt bazate pe o viziune optimistă
despre oameni şi pe ideea că pacienţii se îmbunătaţesc prin efort propriu cu ajutorul ghidării
terapeutului. În contrast cu terapiile dinamice, este poate cel mai bine să ne gândim la
procesul psihoterapiilor umaniste ca la un proces de eliberare în loc de unul de reconstruire.
Pe lângă aceste aspecte comune care există în toate terapiile umaniste, ele diferă
semnificativ în aspectele accentuate şi tehnicilie folosite de către practicanţii fiecareia în
parte. Psihoterapia existenţială de exemplu pune accept puternic pe pacientul individ unic şi
pe ideea de a lucra cu el sau ea ca şi partener în interacţiunea terapeutică. Terapia ne-directivă
crede că cel mai important este să se permită pacientului să dea direcţia terapiei şi de a lucra
conform preferinţelor acestuia. Terapie Gestalt se specializează în percepţia pacientului

76
asupra lumii, sinelui şi interacţiunea dintre cele două. Analiza tranzacţională crede că
diferenţa se face prin înţelegerea sentimentelor în prima fază, urmată de interacţiuni de
interpretare a acestora în a doua. În terapia raţională se pune accentul pe faptul că pacientul
trebuie convins de iraţionalitatea propriilor acţiuni şi gânduri ceea ce are ca urmare o
schimbare a comportamentului. Aceste terapii deci diferă în practică păstrând la baza aceeaşi
viziune optimistică asupra abilităţii inerente a omului de a se îmbunătăţii. În următoarea parte
vom trece în revistă istoria şi tehinicile specifice a tuturor terapiilor umaniste.

Analiza existențială
Un exemplu al analizei existenţiale a fost ales pentru începutul secţiunii umaniste
datorită relaţiei intime dintre terapia existenţială şi terapiile dinamice din următoarea
secţiune. Mulţi dintre partizanii analizei existenţiale şi-au făcut formarea iniţială în
psihanaliză, iar psihanaliza existenţială împrumută multe din tehnicile terapiilor dinamice.
Deasemenea, analiza existenţială precum terapiile dinamice este de fapt o mişcare
Europeană care tot mai mult este acceptată în SUA. Din punct de vedere cronologic a fost
prima terapie umanistă care a urmat mişcării terapiei dinamice.

Baza filosofică

După cum sugerează numele, terapia existenţială se bazează pe viziunea filosofic-

existenţială a omului. Înainte de a încerca să înţelegem terapia în sine, este important să
înţelegem cel puţin o parte din baza filosofică. Termenul existenţă din latinescul ex-sistere
înseamnă “a ieşi în evidenţa” ceea ce este întocmai preocuparea principală a existenţialiştilor
–percepe omul care se ridică ca un întreg, şi nu ca şi o colecţie de mecanisme şi dinamici.
Dacă, privim omul a fi doar o asemenea colecţie, am pierdut din vedere faptul de
bază, existenţa individului. Per ansamblu, terapia existenţială este o încercare de a înceta
divizarea dintre subiect şi obiect, idee dominantă în Vest. Preocuparea de deontologia
individului, fiinţa unei persoane este punctul de plecare de la filosofiile precedente.
În cea mai corectă descriere, putem spune că se accentuează diferenţa dintre
“existenţ㔺i“esenţă”. Din vremea Renessaince-ului gândirea din Vest s-a concentrat pe
esenţa sau principiile şi legile de bază a diferitelor probleme, a comportamentui uman. Pentru
a înţelege realitatea, s-a încercat separarea lui în părţi discrete. Existenţa a fost adesea
ignorată. Această concentrare a esenţei a fost scoasă în evidenţă cel mai bine de către munca
lui Georg Hegel, cine definea identiatea cu gândirea abstractă. Soren Kierkegaard s-a revoltat
împotriva acestei gândiri şi a început mişcarea existenţialistă. Totuşi, nici Kierkegaad şi nici
Friedrich Nietzscsche nu a respins conceptul sau importanţa esenţei. Existenţialismul nu este,
nici în antiraţională şi nici antiintelectuală. Ei cred, că nici una dintre cele două moduri de a
privi individul, ca subiect sau ca obiect nu clarifică existenţa acestuia şi realitatea
experienţelor lui. Atât persoana cât şi experienţa trebuie studiate.
După Kierkegaard, un număr de filosofi importanţi au continuat dezvoltarea
existenţialismului. Munca lui Martin Heidegger este considerată seminală în literatura
existenţială. Alte nume semnificative în influeţarea mişcării existenţiale sunt: Jean-Paul
Sartre, Gabriel Marcel, Karl Jaspers şi Martin Buber.
Terapia
Terapia bazată pe existenţialism nu are un lider sau fondator clar, deoarece mare parte
a fost dezvoltată de o serie de terapeuţi în perioada anilor 1930 – 1940; totuţi, dacă miţcarea
terapeutică are un reprezentant major al cărui nume este sinonim cu analiza existenţială,
acesta este Ludwig Binswanger. În următoarea parte vom trece la o discuţie scurtă despre
acest om şi munca lui, în încercarea de a înţelege mai bine analiza existenţială.

77
 Binswanger s-a născut în 1881 în Elveţia într-o familie de psihiatrii, bunicul lui fiind
fondatorul Sanatoriului Bellevue. A urmat cursul obişnuit de pregătire medicală, urmată de o
ucenicie sub Eugen Bleuler, faimos pentru studiile legate de schizofrenie. Binswanger a
lucrat deasemenea cu asistentul lui Bleuler, C. G. Jung, prin care l-a întâlnit şi pe Sigmun
Freud în anul 1912. Binswanger a preluat administrarea sanatoriului Bellevue, şi l-a
transformat într-un loc de întâlnire pentru liderii intelectuali ai perioadei. Munca lui
Binswanger a fost puternic influenţată de Freud. Deşi, au rămas prieteni apropiaţi,
Binswanger a considerat concentrarea lui Freud asupra “naturalismului” a fi o constrângere.
El dorea să găsească o bază mai bună pentru psihoterapie într-una din formele psihologiei
filosofice, dar trebuie să reţinem că niciodată nu l-a respins pe Freud. El doar a mers mai
departe de ideile lui pentru a găsi răspunsuri mai adecvate decat credea posibil prin munca
acestuia. Ceea ce vroia Binswanger în mod special era o metodologie mai bună, iar pentru
asta s-a inspirat din munca fenomenologului Edmunds Husserl. Pentru o antrolopologie sau
studiu al omului mai complet el a consultat munca lui Martin Heidegger. Fenomenologia lui
Husserk l-a ajutat în mod special să treacă mai departe de “cataracta naturalistă”, în timp ce
prin Daseinsanalytik-ul lui Heidegger a ajuns să vadă importanţa existenţei umane ca şi
“fiinţă a lumii”, trecând astfel peste separarea subiect-obiect.
Dasein este un concept dificil de tradus în limba engleza. Traducerea literala este “a fi
acolo” şi de obicei este tradus ca “existenţă”. A fost un concept extrem de important pentru
Binswanger deoarece permitea înţelegerea simultană a conştientului şi a inconştientului în
contextul persoanei individ ş al “existenţei sale în lume”. (1963) Această “fiinţă” este în
relaţie cu întreg mediul înconjurător şi nu doar cu un / două aspecte din acesta. Conceptul
individului înconjurat de mediu a devenit foarte important pentru capacitatea lui Binswanger
de a-şi înţelege pacienţii, şi a început să îl folosească în tratarea acestora. Folosind acest
concept a arătat că sunt moduri caracateristice de trăire şi mişcare în spaţiul individual, iar
acest lucru a devenit important pentru metoda lui de analiză a viselor.
Conceptul Dasein sugerează deasemenea că individul este conştient de existenţa lui şi
datorită acestei conştiinţe el este capabil să i-a decizii şi să facă alegeri în viaţă. Datorită
capacitaţii de a face alegeri conştiente, individul poate fi luat la răspundere pentru propriile
acţiuni. Binswanger a definit trei modele diferite pentru fiecare individ pentru a ajuta
terapeutul să îşi înţeleagă pacienţii. Aceste modele sunt: “Die Umwelt” – lumea din jur sau
mediul nepersonal biologic; “Mitwelt” – lumea fiinţelor şi a relaţiilor sociale; şi “Eigenwelt”
– mediul privat al relaţiei individului cu mediul privat, identitatea de sine. Dasein a fost
conceptul, care Binswanger considera că poate fi aplicat întregului comportament al
individului indiferent dacă acesta este normal, nevrotic sau psihotic. El era în mod special
interesat de problema schizofreniei şi şi-a făcut mare parte din munca cu pacienţi
schizofrenici şi maniaco-depresivi, încercând să folosească Daseinsanalytik pentru a le
înţelege problemele.
Ce formă de terapie a venit din concentrarea pe existenţa naturală a omului? Multi
analişti existenţiali folosesc aceleaşi tehnici ca şi terapeuţii dinamici. Sunt totuşi diferenţe
semnificative în tratamentul metodologic şi teoretic al materialului şi al pacientului datorită
punctului de vedere existenţialist. Prima şi cea mai importantă diferentă este că istoria vieţii
pacientului este considerată a fi modul lui /ei de existenţă în lume. Nu se foloseşte nici o
teorie preconcepută pentru a înţelege viaţa acestuia. Fiecare pacient, e văzut ca un individ
unic, cu un trecut unic care are un rol important în fiinţa prezentă. Nu se face nici o
presupunere despre însemnătatea incidentelor din trecut. De exemplu, pentru un individ
homosexual, întâlnirea cu un frate poate fi traumatizantă datorită unor sentimente de ruşine
sau furie, în timp ce pentru un altul aceeaşi experienţă poate fi una plină de afecţiune şi
gingăşie. Înţelesul, poate fi descoperit doar, lucrând cu pacientul.

78
 Este deasemenea important ca terapeutul să nu direcţioneze pacientul, ci să fie un
partener existenţial acestuia, ajutându-l să redeschidă comunicarea pierdută cu ceilalţi şi cu el
însuşi. Terapia ar trebui înţeleasă ca o întâlnire între doi indivizi care se tratează optim unul
pe altul în calitate de subiect şi nu de obiect. Ambii indivizi trebuie să simtă că participă în
acestă întâlnire, şi majoritatea muncii terapeutice se realizează în timpul acestor întâlniri.
Ceea ce terapeuţii numesc tranference este doar o parte din această întâlnire.
În terapia existenţialistă visele sunt tratate cu totul altfel decât în terapia dinamică. Ele
nu sunt interpretate ci văzute ca şi manifestari ale individului fiinţă-în-lume. Modurile variate
ale lumii pacientului, Mitwelt, Umwelt şi Eigenwelt şi modul caracteristic al pacientului de a
se mişca în propria-i lume sunt deasemenea folosite pentru a-l ajuta pe acesta să îşi vadă
propria fiinţă-în-lume. Toate aceste tehnici sunt bazate pe ideea că pacientul va ajunge să
vadă şi să îşi înţeleagă propria fiinţă după care se va întoarce de la modul nevrotic sau
psihotic la o viaţă/comportament normal pentru el/ea. Cu toate ca Binswanger a observat că
acest tip de terapie poate avea rezultate foarte bune pentru pacienţii nevrotici şi psihotici, era
conştient că îi oferea posibilităţi terapeutice limitate.
Sunt mulţi analişti existenţiali cunoscuţi cum ar fi Eugene Minkowski, Viktor Frankl
şi Rollo May care au avut contribuţii însemnate la analiza existenţială. Următoarea parte va
oferi o imagine a vieţii şi muncii unui alt analist existenţial, Medard Boss, autorul studiului
de caz prezentat în acesta carte.
Boss şi Binswanger sunt similiari. Boss, ca şi Binswanger a fost elveţian, are pregătire
medicală şi a lucrat în primul rând în sanatorii deşi azi are catedră de psihoterapie la
Universitatea din Zurich. La începutul carierei lui a fost puternic influenţat de către Freud şi
Jung. A fost prieten cu Jung şi mulţi ani a fost considerat analist Jungian, dar a ajuns
nemulţumit de accentul pe care îl punea Jung pe simboluri şi arhetipuri. Boss simţea
necesitatea unei interpretari mai directe a diferitelor fenomene pentru a înţelege pacienţii.
Desigur, urmatorul pas l-a făcut înspre munca bine cunoscutului Binswanger. Prin el a ajuns
Boss interesat de Heidegger. Boss este acum cunoscut a fi unul din cei mai mari interpreţi ai
filosofiei lui Heidegger cu care a şi lucrat îndeaproape la sfarşitul celiu de-al 2lea război
mondial.
Boss admira munca lui Binswanger, în special abordarea filosofiei de fiinţă-în-lume
ca şi bază pentru orice subiect. În acelaşi timp, el simţea necesitatea unui studiu extins al
Dasein în relaţie cu fiinţa şi nu în mod obligatoriu cu fiinţa-în-lume. (1963) [El considera că
Binswanger nu observase importanţa Dasein-ului şi modul în care acesta putea oferi o
înţelegere mai adâncă a fiinţei şi a eventualei îmbunătăţiri a starii pacientului. În viziunea lui
Boss era esenţială reducerea simbolurilor şi a interpretărilor teoretice a experienţelor
pacientului.
El considera că este extrem de important să nu se încerce interpretarea simbolica a
viselor ci mai degrabă să se trateze ca un aspect al existenţei individului şi să se permită
visului să “vorbească pentru sine”. De exemplu, dacă un pacient relatează un vis în care se
simte închis sau prins în cursă, terapeutul face legătura cu sentimente din viaţa de zi cu zi a
pacientului. În mod similar, Boss credea că simptomele pacienţilor nu ar trebui considerate
dorinţe venite din inconştient ci privite în termeni de realitate specifică şi luate în considerare
în forma prezentată de către pacient. El era interesat în mod special de aplicarea analizei
existenţiale în probleme de pervesiune sexuală şi simptome psiho-somatice.
Boss, credea că, procedura dezvoltată de Freud şi adoptată de către psihanalişti sunt
cele mai bune tehnici disponibile pentru terapie. Credea că analiştii Dasein aderă mai strict la
tehnicile lui Freud decăt majoritatea psihanaliştilor. Diferenţa constă în modul în care
terapeutul priveşte relaţia cu pacientul şi interpretările pe care le face.
Poate cea mai importantă diferenţă constă în viziunea existenţialistă a lui Boss a ceea
ce Freud descrie a fi transference. Sentimentele pacientului privind analistul sunt acceptate ca

79
atare şi nu interpretate a fi emoţii legate de figuri importante din trecutul acestuia. Privind
relaţia dintre analist şi pacient a fi nimic mai mult decât o relaţie dintre doi indivizi, Boss a
redirecţionat accentul terapiei de la descoperirea situaţiilor trecute la explorarea sentimentelor
şi relaţiilor din prezent. Înţelegerea este parte din proces, dar înţelegerea situaţiei prezente.
Cu toate că mulţi analişti existenţialişti urmează tehnicile clasice folosite de Boss,
Binswager, Rollo May (1958) este important de reţinut că în terapia existenţialistă tehnicile
folosite accentuează înţelgerea importanţei. Sarcina este de a înţelege pacientul şi de a-l ajuta
să îşi simtă existenţa ca una reală prin metoda optimă aplicabilă lui/ei. Terapeutul trebuie să
fie flexibil în folosirea tehnicilor aplicate. May subliniează deasemenea că anularea unui
simptom este doar un sub-produs al acestei simţiri.
Scopul terapiei nu este uşuararea simptomelor sau de a ajuta pacientul să se ajusteze
la societate, ci mai degrabă să îl ajute pe pacient să îşi descopere propria existenţă. Dacă
terapia are succes, pacientul îşi simte propria fiinţă a fi una reală şi va deveni complet
conştient asupra existenţei sale astfel încât opţiunile şi potenţialul devine evident şi
schimbarea este posibilă. În acest sens, terapia este ajutor oferit pacientului să îşi realizeze
opţiunile vieţii; influenţează luarea de decizii şi formează o atitudine de angajament pentru
propria viaţă. Acest efect al tratamentului este potrivit în mod special la nevrozele
existenţiale, în cazul cărora problemele emoţionale nu sunt rezultatul reprimării instinctelor
sau a relaţiilor patologice, ci mai degrabă rezultatul unei inabilităţi de a vedea sensul vieţii.
Per ansamblu încă mai este imposibilă o delimitare a tehnicilor de terapie existenţială;
acesta fiind mai mult o orientare înspre alţii sau cum ar defini May, o “atitudine” pe care o
adoptă terapeutul şi care îi ghidează munca cu pacienţii dar nu dictează tehnici specifice
pentru terapie.

Terapia centrată pe client

Acum ne întoarcem de la terapia care a pornit dintr-o filosofie diferită dar a

împrumutat tehnicile terapiei dinamice, la o formă de terapie care s-a dezvoltat din tehnici
specifice ale terapiei dinamice iar apoi a dezvoltat o filosofie înrudită cu analiza existenţială.
Aceasta este teoria dezvoltată în primul rând de Carl Rogers (1942, 1951) cunoscută sub
denumirea de “ne-directivă” sau “terapie concentrată pe client”. Ambele denumiri sunt
potrivite. Este ne-directivă deoarece terapeutul nu are idei preconcepute cu privire la
problemele clientului şi nu încearcă să îl conducă pe acesta înspre nici o anumită rezolvare a
problemelor.
“Clientul”,care este termenul folosit în loc de “pacient” are controlul direcţiei fiecarei
întâlniri. Terapeutul nu încearcă să îl conducă în nici un fel. Termenul preferat, este “centrat
pe client” deoarece terapeutul crede în capacitatea clientului de a-şi rezolva problemele într-
un mod constructiv.
Este centrat pe client şi pentru că terapeutul ar trebui să încerce să perceapă lumea în
modul în care o face clientul ca mai apoi să îi comunice această înţelegere empatică
clientului. Focusul este pe lumea privată a clientului, în mod foarte similar cu analiza
existenţială.
Toate aceste tehnici demonstrează o viziune fenomenologică de bază al omului. În
terapia centrată pe client, întreg domeniul fenomenal al clientului este important. Prin
percepţia sinelui apar problemele, iar terapeutul îşi ajută clientul în schimbarea acestei
percepţii.
Terapeutul ajută clientul să îşi câştige “acceptarea de sine” şi să îşi diferenţieze
percepţia propriului domeniu în aşa fel încât clientul să înţeleagă mai bine, să recunoască şi
să îşi rezolve problemele. Clientul este capabil să facă această muncă dificilă de a-şi
reconstrui propriul domeniu datorită condiţiilor speciale create de către relaţia terapeutică,

80
care oferă clientului eliberare de orice ameninţare a perceperii de sine. Forţa motivatoare de
bază a unui individ, nevoia de a se salva, şi îmbunătăţi se recunoaşte şi în termenii sinelui
fenomenal.
Experientele care nu coincid cu percepţia de sine a individului pot fi percepute ca şi
ameninţări. Unele din acestea sunt repudiate de către individ în timp ce altele cauzează sinele
să devină rigid în încercarea de a se proteja. Un alt aspect important este faptul că, clientul
este considerat a fi singura sursă de informaţii asupra propriului domeniu fenomenologic.
Terapeutul trebuie să îl creadă pe client, să folosească informaţia primită de la acesta şi nu
ideile preconcepute pe care le-ar putea avea.
Relaţia care se dezvoltă din abordarea “centrare pe client” este cel mai important
factor în procesul de schimbare. După cum Rogers (1959) a schiţat procesul urmează un
pattern de schimbare treptată pentru client realizat datorită relaţiei cu terapeutul. Clientul
începe să-şi exprime liber sentimentele, se refer tot mai mult la adevăratul sine şi începe să
difereţieze obiectele de sentimente. În al doilea rând, clientul începe să vadă inconsistenţele
dintre experienţe şi conceptul de sine, şi sentimentele care au fost negate sau distorsionate în
aşa fel încât nici el/ea nu era conştient de ele. În al treilea rând, conceptul de sine începe să
fie reorganizat asimilând sentimetele şi experienţele iniţial distorsionate şi începe să se
schimbe devenint mai congruent cu acestea. Deasemenea clientul începe să trăiască tot mai
mult viziunea pozitivă necondiţionată a terapeutului, auto-percepţia pozitivă şi să vadă sinele
ca şi locus de evaluare.
Urmează o scurtă descriere a lui Carl Rogers, pentru a oferi o mai bună înţelegere a
teoriei şi terapiei lui. Rogers s-a născut în 1902 într-o suburbie a oraşului Chicago. A fost
băiatul unui pastor şi înainte de a se transfera la Universitatea Columbia a urmat Seminarul
Teologic liberal. A continuat la Colegiul Pedagogic Columbia studiind psihologia clinică
învătând obişnuita viziune dinamică, dar a fost expus şi viziunii umaniste a lui John Dewey.
La primul loc de muncă ca şi consilier şi director la “Rochester Giudance Center”
(centrul de consiliere Rochester) s-a îndepărtat tot mai mult de vraja a ceea ce considerase
iniţial a fi autoritatea în terapia dinamică. A început să îşi formuleze propriile viziuni privind
consilierea, ajutat fiind oarecum de munca lui Otto Rank, care avea o atitudine mult mai
permisivă cu pacienţii săi decât era obişnuit în psihanaliza clasică. Rogers a părăsit Rochester
în 1940 pentru a continua în cercetare, pedagogie şi activitate clinică la Ohio State.
(Universitatea de stat din Ohio). De acolo s-a dus la Universitatea din Chicago apoi la
Universitatea din Wisconsin iar acum predă şi face muncă teoretică la “Western Behavioral
Sciences Institute” din California. Pe langă dezvoltarea teoriei personalităţii, formulandu-şi
ideile privind tehnicile terapiei centrate pe client şi pregătind mulţi studenţi în aplicarea
acestora el este interesat în mod special de cercetarea privind multe aspecte ale terapiei şi
rezultatele specifice ale acestora.

Temele de bază ale relaţiei terapeutice

Un alt mod de a înţelege interacţiunea terapeutică este prin cele cinci teme de bază ale
relaţiei terapeutice schitate de Rogers. (1956) Toate au loc în acelaşi timp în procesul
terapeutic dar pot fi văzute ca şi elemente separate.
Întâi – clientul explorează incongruenţe în propriile experienţe, de ce se simte într-un
fel la un moment dat iar apoi se schimbă sau de ce face lucruri care îi sunt neplăcute. Acest
proces de diferenţiere este important pentru a ajuta clientul să îşi înţeleagă experienţele. Este
deasemenea important ca, clientul să descopere sentimente care le-a distorsionat sau refuzat
să le conşitentizeze.
În al doilea rând – clientul îşi simte sentimentele. Clientul reuşeşte o experienţă
emoţională adâncă, pe care până atunci şi-a refuzat dintr-un motiv sau altul. Poate simţi

81
emoţiile din situaţia terapeutică, cu toate că ar putea părea foarte dezorganizant datorită
atitudinii de accepare a terapeutului.
În al treilea rând – clientul simte unconditional positive regard al terapeutului. Se
simte în siguranţă în a-şi exprima terapeutului şi cel mai slab punct, deoarece tot ce expune
este primit cu aceeaşi atitudine pozitivă. Acceptă experienţa de a fi iubit într-un mod complet
natural. Îşi relaxează sistemele de apărare şi începe să se simtă valoros.
Patru – clientul descoperă un concept de sine schimbat în experienţele sale. A fost
capabil să îţi restructureze conceptul de sine şi să accepte sentimente care înainte nu reuşea.
Clientul trăieşte o anumită dezorganizare a conceptului de sine care apoi trece printr-un
proces de reorganizare rezultând un concept de sine nou, mai complet. Acest nou concept este
construit pe experienţele proprii ale clientului şi nu pe idei care alţii le-ar fi avut despre
acesta.
Cinci – clientul trăieşte noul sine. Asemănător cu pacientul terapiei dinamice, el este
considerat responsabil pentru propriile acţiuni pe întreg parcursul terapiei şi dupa o perioadă
de timp, clientul începe să-şi vada acţiunile schimbându-se o dată cu noul concept de sine.
Ultima acţiune responsabilă a clientului în cadrul terapei este decizia de a înceta
sedinţele. Dupa cum indică aceste 5 teme, rezultatul terapiei centrate pe client este măsurat în
îmbunătăţirea individului şi nu in anularea simptomelor sau acceptarea socială a clientului
după terapie. Modul în care clientul se percepe pe sine la sfârşitul terapiei este cel mai
important factor în evaluarea reuşitei acesteia.

Tehniciile, acţiunile şi atitudinile

După prezentarea de ansamblu a temelor acestui proces terapeutic, vom trece la
tehnicile, acţiunile şi atitudinile specifice folosite de către terapeuţii centraţi pe client. Una
din atitudini este mult diferită de majoritatea celorlalte terapii. Diagnoza nu doar că nu este
necesară, ci mai mult, poate fi dăunătoare interacţiunii terapeutice deoarece poate crea o
imagine de expert a terapeutului încurajând clientul să formeze o relaţie de dependenţă. Poate
deasemenea oferi terapeutuli idei preconcepute despre problemele clientului, ceea ce trebuie
evitat cu orice preţ.
Un terapeut centrat pe client trebuie deasemenea să aibă o atitudine de acceptare şi să
manifeste consideraţie faţă de clientul său dacă doreşte ca terapia să ajute clientul. Terapeutul
trebuie deasemenea să aibă o dorinţă continuă de a înţelege lumea privată a clientului său.
Trebuie să încerce să înţeleagă lumea prin ochii clientului şi trebuie să îi comunice
înţelegerea empatică acestuia. În anii recenţi sentimentele adevarate ale terapeutului au
început să aibă o importanţă tot mai mare. De exemplu, dacă acesta se simte plictisit în
relaţie, poate să comunice clientului faptul că un anume aspect al acestuia face relaţia să fie
plicticoasă.
Există un număr de tehnici specifice care ajută terapeutul în interacţiunea sa cu
clientul. Vom vedea câteva din aceste tehnici demonstrate de către Rogers în cazul descris în
această secţiune. O tehnică este clarificarea sentimentelor clientului, situaţie în care
terapeutul reflectă sentimentele clientului sau. Clarificarea poate fi un enunţ scurt cum ar fi:
“Sunt îngrijorat pentru mama mea. Niciodată nu ştiu sigur ce urmează să facă” ceea ce poate
fi clarificat de către terapeut astfel “Adesea ai sentimente de anxietate în legătură cu mama
ta.” Clarificarea poate deasemenea să fie o declaraţie mult mai lungă, din care doar o
fracţiune să aibă legătură cu sentimentele. Se pune accentul pe sentimentul care încearcă
clientul să îl descrie. Alte tehnici sunt şi simpla acceptare, reafirmarea înţelesului, oferirea de
indicii. Acceptarea simplă în care terapeutul îi comunică clientului că relatarea acestuia a fost
acceptată, adaugă la comunicarea înţelegerii empatice şi manifesta o considerare absolută.
Poate fi făcut atât verbal cât şi non-verbal. Reafirmarea înţelesului are scopul de a ajuta

82
clientul să înţeleagă aspectele care i-ar putea fi ambigue. Oferirea de indicii o întâlnim în
special la începutul terapiei. Ele ajută clientul să dezvolte subiecte şi să direcţioneze discuţia
în situaţia de terapie.
Întâlnim şi o utilizare prudentă a aprobării şi interpretării terapiei dar numai în
situaţiile în care terapeutul este sigur de materialul de interpretat şi de faptul că clientul este
în înţelegere de cauza.
Iniţial, Rogers considera că terapia centrată pe client trebuie limitată la un anumit tip
de client. Totuşi, el şi alţi terapeuţi au avut mult success cu o paletă mare de psihopatologii,
chiar şi în situaţii în care aceştia lucrau cu clienţi schizofrenici. La sfârşitul anilor ’40
tehnicile non-directive erau folosite în conjuncţie cu terapia prin joc. Virginia Axline a fost
una din inovatorii terapiei centrate pe clienţi în munca cu copiii. După cum am vazut în
secţiunea I, terapia prin joacă fusese folosită deja în conjucţie cu diferite forme ale terapiei
analitice. Contribuţia lui Axline a fost de a folosi joaca în contextul principiilor stabilite
pentru terapie centrata pe client. Ray H. Bixler, care a fost studentul lui Roger la Ohio State a
fost deasmenea unul din primii care au aplicat tehnici non-directive cu copiii. Cazul arătat în
această secţiune demonstrează progresul care se poate face cu copiii în terapia prin joacă.
Foloseşte aceleaşi tehnici ca şi terapia centrată pe clienţi la adulţi dar schimbă contextul de
aplicabilitate în joacă deoarece copiii se pot exprima mult mai uşor prin joacă.

14 Gestalt Terapia
A treia formă de terapie ce va fi prezentată în secţiunea Umanistă este Gestalt terapia.
După cum sugerează numele, este o forma de terapie care foloseşte multe dintre conceptele
terapiei Gestalt. Această terapie a fost deasemenea puternic influenţată de către
mişcarea psihanalitică şi de munca lui Otta Rank si Wilhelm Reich. Terapia Gestalt este în
primul rând o teorie a percepţiei dezvoltată de către Max Wertheimer si Wolfgang Kohler ca
parte a unei reacţii la teoriile atomistice precedente. Accentuează întregul oricărei percepţii şi
nu elemente individuale ale acesteia.
Termenul Gestalt este din nou dificil de tradus dar este poate cel mai bine descris ca
un întreg organizat sau o configuraţie. “Figura” şi “Baza” sunt cele două concepte principale
ale teoriei. Orice este obiectul principal al atenţiei individului este “figura”în timp ce toate
celelalte elemente ale mediului formează “baza”. Această concepţie asupra percepţiei
individului despre lume devine importantă în terapia Gestalt pentru a înţelege problemele
pacientului şi a percepţiei vizuale şi auditive ale acestuia. Gestalten (plularul Gestalt-ului) pot
fi puternice sau ferme, ceea ce înseamnă că pacientul este capabil să diferenţieze clar forma
de bază, poate folosi percepţie selectivă pentru a se concentra asupra unor elemente specifice
şi poate apoi să se mute la un alt Gestalt şi altă activitate.
Terapia Gestalt pune accent pe calităţile integratoare ale individului în cadrul propiei
lui. Orice situaţie sau persoană trebuie înţeleasă ca un întreg şi acest întreg este totdeauna mai
mult decât suma părţilor. Psihologia Gestalt accentuează şi alte elemente ale percepţiei cum
ar fi conceptul finalităţii – în care figurile orgnizate într-un anumit fel par a fi complete deşi
nu sunt – sau ideea că cel ce percepe este parte activă în percepţie, dar concentrarea este pe
integrare sau întreg analogie extrem de utilă pentru terapeuţii Gestalt. Terapeuţii Gestalt au
folosit unele din conceptele de bază ale Psihologiei Gestalt şi le-au aplicat la percepţia
individului asupra emoţiilor şi senzaţiilor fizice.
Printre mulţi care au contribuit la terapia Gestalt, a fost în primul rând Frederick S.
Perls care a combinat aceste aspecte ale psihologiei perceptuale cu concepte de motivaţie.
După ce Perls şi-a primit diploma medicală în Berlin (1921) a devenit interesat de psihanaliză
şi şi-a continuat la instituţii din Viena, Frankfurt şi Berlin. Pe lângă faptul că a fost influenţat
de abordarea Gestalt, Perls a fost deasmenea afectat de tradiţii intelectuale prezente în

83
Germania în anii 1920, ca scrierile lui Martin Buber şi Paul Tillich. Forţat să părăsească
Germania în anii 1930 din cauza mişcărilor naziste împotriva evreilor, şi-a deschis primul
cabinet privat în Amsterdam după care a imigrat la Johannesburg, Africa de Sud unde a
devenit un analist pedagog. Acompaniat fiind de către soţia sa, Laura deasemenea psihanalist
cu pregătire, ea l-a ajutat în munca sa în noua abordare a terapiei. Şi ea este autorul celor
două cazuri incluse în această secţiune. Prima creaţie majoră a lui Frederick Perls privind
terapia Gestalt a fost publicată în 1944, şi după al doilea război mondial a imigrat în SUA. În
colaborare cu Ralph F. Hefferline şi Paul Goodman (1951) el a publicat munca seminală
asupra terapiei Gestalt. A ajutat la stabilirea instituţiilor pentru terapia Gestalt în mai multe
oraşe din SUA şi a rămas activ în practica privată până în momentul morţii sale în 1970. În
anii 1960 a condus un numar de work-shopuri şi seminarii pe tema terapiei Gestalt la Esalen
Institute în Big Sur, California.

Tehnicile
După cum am menţionat mai înainte, focusul în terapia Gestalt este pe relaţia figura-
bază. Individul normal este capabil să facă diferenţa între aceşti doi factori şi interacţiunea
lor, dar la o persoană care are dificultăţi psihologice poate fi o lipsa de informaţie privind
figura sau o rigiditate în relaţia figură-bază. Interacţiunea în aceasta relaţie este importantă, şi
prin înţelegerea problemelor din această relaţie individul reuşeşte să trăiască cu mai putină
dificultate. În relaţia să cu pacientului, terapeutul gestalt încearcă să ajute pacientul
concentrandu-se pe mecanisme psihologice ignorate până atunci. Îi arată pacientului cum
acţiunile sale sunt contradictorii. Mulţi terapeuţi folosesc comportamentul non-verbal al
pacientului – mişcări, respiraţie, expresii – atunci când îi ajută pe pacienţi să se înţeleagă mai
bine şi să îşi completeze Gestaltul [propriu]. Terapeutul încearcă să elimine blocuri din
conştiinţa de sine sau a constiinţei asupra celor din jur ceea ce uneori crează dificultăţi.
Deasemenea încearcă să îi arate pacientului că trebuie să fie responsabil pentru
propriile acţiuni indiferent cât de nesemnificative ar fi ele; terapeutul face asta prin
formularea tuturor propoziţiilor în formula “am făcut” în loc de “s-a întâmplat”. Totul este
parte din Gestalt şi prin urmare este important.
Terapeutul Gestalt are multe moduri de a-şi ajuta pacienţii să-şi realizeze scopul de
conştiinţa şi completare. Una din aceste tehnici este de a ajuta pacientul să joace roluri în
ceea ce este definit “scaun fierbinte”, “două scaune”. Individul interacţionează cu o altă
persoană dar cu un scaun gol. Din când în când ocupa celalat scaun şi joacă rolul celeilalte
persoane cu care îşi imaginează că interacţionează. Asta asigură faptul că nici o altă persoană
nu va influenţa experienţa pacientul în momentul dat (Perls, 1969). Persoana poate să joace şi
aspecte fragmentate din sine, şi prin asta să devină conştient şi să formeze o mai bună
integrare a aspectelor contradictorii. Jocul de rol poate deasemene să ajute pacienţii să îşi
înţeleagă visele.
Terapeuţii Gestalt cred că toate elementele viselor noastre, (alţi oameni şi chiar şi
obiecte) sunt reprezentări ale sinelui. Din acest motiv, îşi roagă pacienţii să joace roluri din
vise pentru a înţelege mai bine aceste părţi ale sinelui şi de a integra toate aspectele atât
intelectual cât şi emoţional. Dacă de exemplu, o persoana visează o casă goală, terapeutul îl
va ruga să joace rolul acelei case, se îşi permită să simtă senzaţia de goliciune şi prin asta să
captureze sentimentele de singurătate, părăsire.
Joen Fagan (1970) a delimitat un număr de acţiuni care trebuie îndeplinite de către
terapeuţii Gestalt. Întâi, terapeutul trebuie să ia o decizie privind patternurile de
comportament ale pacientului – trebuie să înţeleagă problemele pacientului şi să decidă cum
să le corecteze. În al doilea rănd, terapeutul trebuie să deţină controlul în terapie – trebuie să
fie capabil să facă pacientul să îi urmeze sugestiile şi procedurile. Totuşi, pacientul continuă

84
să deţină un oarecare control pentru că a ales să meargă la terapie şi pentru că el/ea trebuie să
specifice schimbările care le doreşte. În al treilea rând, tehnicile terapeutului trebuie să fie
destul de potente pentru a induce schimbarea în pacient. În al patrulea rând, terapeutul trebuie
să fie deschis să primească pacientul într-o interacţiune umana completă. Trebuie să îi pese de
pacient şi să nu dea înapoi. În al cincinea rând, terapeutul trebuie să fie dedicat pacienţilor săi
şi muncii lui de terapeut. Aceşti paşi pot fi sine qua non-ul oricarei interacţiuni terapeutice de
succes, dar este de menţionat şi accentul pus pe scopurile umanistice la terapeuţii de forţa a
treia.
Perls şi alţi terapeuţi Gestalt considerau că situaţia terapeutică trebuie să fie pe atât de
ne-dogmatică pe cât posibil. Nu trebuie formulate cerinţe specifice de la pacient ci mai
degrabă create situaţii “experimentale” care să ajute pacientul să facă faţă problemelor sale.
Unele situaţii experimentale ale pacientului ar trebui modelate în aşa fel încât să
faciliteze contactul dintre mediul înconjurător şi luarea la cunoştinţă a acestuia. Diferite
tehnici sunt folosite pentru a ajuta pacientul să simtă prezentul său să arate pacientului forţele
contradictorii din mediul său, astfel încât acesta să poată deveni conştient de varietate de
procese care pot rezulta în funcţionare psihologică integrată.
Există un numar de tehnici care sunt intenţionate să ajute pacientul incapabil să
funcţioneze în mod normal în mediul său. Toate aceste experimente includ retrofleţia, unde
pacientul ar trebui să înveţe să înţeleagă activităţi şi energii greşit direcţionate;
Proiecţia – unde pacientul înţelege că anumite sentimente pornesc din el/ea şi nu din alţii,
cărora le-a atribuit
Introiecţia – unde pacientul vede că a fost forţat/a să accepte anumite părţi despre el/ea care
de fapt nu fac parte din sinele adevărat. Aceste explorări experimentale sunt făcute gradual,
trecându-se de la una la alta.
Sunt multe diferenţe între tehnicile folosite de terapeuţii Gestalt şi alţi terapeuţi şi
poate cea mai evidentă diferenţă este accentul pus pe aici şi acum. Terapeutul Gestalt este
interesat de nivelul de conştiinţă al pacientului în momentul dat şi nu cum s-a simţit acesta în
urmă cu zece [10] ani. La fel ca în celelalte arii ale vieţii lui, problemele Gestaltului
pacientului vor fi dezvăluite în terapie astfel încât terapeutul să poată să folosească informaţia
imediat pentru a-l ajuta pe pacient să îşi recunoască problemele. Terapeutul poate deasemenea
să îl roage pe pacient să reţină un anumit sentiment astfel încât acesta să poată fi simţit în
complexitatea lui şi astfel înţeles mai bine [de către pacient]. În mod similar, uneori pacientul
va fi rugat să exagereze un simptom pentru a putea explora atât sentimentele cât şi asociaţiile
intelectuale implicate în acesta. Atragerea atenţiei asupra senzaţiilor fizice şi emoţionale,
precum şi toate tehnicile experimentale au ca şi scop întreruperea organizării deficitare a
bazei pacientului, permiţându-i astfel o ajustare creativă cu un nou Gestalt propriu, bine
interpretat.

ANALIZA TRANZACŢIONALĂ
A patra formă de terapie cu care ne vom ocupa în această secţiune este analiza
tranzactionala (AT). Eric Berne a fost creatorul primar al AT. Născut în Montreal, a terminat
medicina la Universitatea McGill în 1935. A fost mai tărziu rezident la clinica Yale şi a
studiat la Psychoanalistic Insitute la New York. În al doilea război mondial, a servit în armata
SUA ca şi psihiatru şi mai târziu a fost numit consultantul chirurgului general. Majoritatea
muncii lui în domeniul terapiei inovative a făcut-o în zona San Francisco. Pe lângă cabinetul
său privat, a predat mult timp la Spitalul Mt. Zion, la Langley Porter Neurophsychiatric
Insitute şi la clinica McAuley. A fost deasmenea preşedinte la San Francisco Social
Psychiatry Seminars, şi a fost editor la Transactional Analisys Bulletin până la moartea lui
recentă în 1970. Bern a fost puternic influenţat de munca lui Freud şi a fost impresionat de

85
munca lui Paul Federn privind starile ego-ului care din nou a influenţat o abordare mult mai
fenomenologică a problemelor pacienţilor.

Tehnicile
Înainte ca pacientul să înceapă analiza tranzacţională în întreg sensul cuvântului,
participă la analiza structurală în care învaţă să facă diferenţa între diferitele stări ale egoului
sau şi testarea realităţii asupra acestora.
Segmentul de analiză structurală a terapiei examinează în detaliu stadiile egoului
pacientului. În termenii lui Bern, stadiul egoului unui individ înseamnă doar o stare de spirit
şi toate comportamentele aferente acelei stări. Conceptul de bază a analizei structurale este că
aceste stări pot fi clasificate şi clarificate şi prin înţelegerea lor pacientul poate să-şi
înţealeagă şi îmbunataţească comportamentul. Pe parcursul scrierilor şi muncii sale
terapeutice, Bern a încercat să folosească engleza simplă şi clară, să evite folosirea de
“jargon”. În acest sens, a definit cele trei stări de bază ale egoului: părinte, adult şi copil –
toate având conotaţii evidente.
Părintele este starea egoului derivat din figura parentala a pacientului şi în această
stare pacientul se comportă în modul în care se comportă unul din părinţii acestuia când era
copil. Adultul este starea obiectivă care face fată realităţii lumii. Copilul – este chiar asta.
Starea egoului în care pacientul raspunde în mod copilăresc. Este foarte important ca
terapeutul să ajute pacientul să diferenţieze între copil şi adult în acţiunile sale.
În terapie individul ajunge să observe aceste stări şi învaţă să le recunoască în
comportamentul altora.
Terapeutul vrea deasemenea ca pacientul să fie capabil să recunoască cum aceste stări
interacţionează între ele şi să folosească o structură diagrama pentru ilustrarea lor. Diagrama
poate fi făcută să arate influenţa diferitelor stări asupra lor însele şi deasemenea interacţiunea
lor la alte persoane. În afară de a demonstra pacientului diferitele stări, terapeutul trebuie să
fie foarte atent in diagnosticarea stărilor ego şi în înţelegerea simptomelor şi care aparţine
cărei stări. Scopul primordial al analizei structurale este câştigarea controlului social făcând
Adultul pacientului să preia controlul tuturor situaţiilor. Celelalte stări pot interacţiona cu
adultul, dar numai acesta poate avea controlul. Totuşi există o tehnică numită “analiza
regresiei”.
Berne foloseşte asta pentru a sublinia copilul în pacient – care va experimenta
fenomenologic senimentele unui copil. În această situaţie, nu adultul vorbeşte individului
despre copil ci copilul vorbeşte şi simte. Berne credea că această experienţă poate fi
îmbogăţită puternic dacă terapeutul preia rolul copilului şi interacţionează cu pacientul astfel.
Terapeutul începe analiza regresiei astfel: “am cinci ani şi înca nu am fost la şcoală. Poţi avea
câţi ani vrei dar să fie sub opt [8]. Acum continua (Berne, 1969, 227)” Interacţiunea continuă
apoi cu pacientul experimentând propriul copil mult mai puternic decât putea dacă se vorbea
despre el doar. Atât pacientul cât şi terapeutul învaţă despre aspecte care afecteaza atât copilul
dar şi adultul şi părintele.
Cu toate că terapeuţii tranzacţionali lucrează cu o varietate de psihopatologii, el sau ea
trebuie să creadă Adultul pacientului. Terapeutul trebuie deasemenea să îl ţină pe pacient la
curent cu progresul făcut şi cu direcţia în care se îndreaptă. Trebuie să existe o înţelegere
foarte clară între pacient şi terapeut cu privire la terapie, nivelul la care a ajuns pacientul şi
încotro se îndreaptă.
După ce pacientul a învăţat îndeajuns încât să poată să parcurgă paşii analizei
structurale, terapeutul are trei posibilităţi. Poate stabili terapie pe perioadă determinată sau
permanent; poate să continue cu psihanaliza; sau poate pune pacientul în analiza
tranzacţională. În timp ce analiza structurală se face individual, analiza tranzacţională are loc

86
în grup. Poate părea că acest gen de terapie depaşeşte contextul prezentului volum deoarece
are de-a face cu terapia de grup, dar analiza tranzacţională are un element individual şi
demonstrează că analiza individuală şi cea de grup poate fi aplicată aceluiaş pacient fără stres
suplimentar.
Deasemenea, există motiv bine întemeiat pentru ca analiza tranzacţională să fie
aplicată în grup. Scopul de bază este controlul situaţiilor sociale iar pacientul poate învăţa
asta cel mai bine în situaţie de grup.
Terapeutul tranzacţional este flexibil, astfel încât să poată aborda problemele
pacientului în orice moment al terapiei de grup sau individual, la cerere. În continuarea
aplicării în mod corect a analizei tranzacţionale, se poate aplica analiza de joacă şi analiza de
scenariu concomitent. Analiza de joacă este folositoare în câştigarea controlului social în timp
ce analiza de scenariu este intenţionat pentru control pe termen lung, “plan de viaţă”. Sunt
numeroase jocuri psihologice care le poate juca un individ, multe dintre care sunt distructive
pentru el cât şi pentru cei cu care interacţionează acesta. La suprafaţa, jocurile par a fi ca şi
celelalte interacţiuni, dar au ascunse în sinea lor tranzacţii ulterioare, şi implică repercursiuni
necunoscute pentru cei implicaţi. Problema de bază cu toate jocurile este că nu permit
formarea a relaţii sincere şi/sau intime. Berne (1961, 1964) a denumit un număr de jocuri care
le-a recunoscut în pacienţii săi. De exemplu, mulţi pacienţi joacă “Uproar” – unde orice mic
detaliu duce la o ceartă şi rezultatul este totdeauna retragerea unuia sau a ambilor membrii.
Motivul final al jocului este evitarea intimităţii sexuale în cuplu, ceea ce se realizează
cu succes prin acest joc. Câteva alte jocuri cum ar fi “piciorul de lemn” în care o persoană
este incapabilă să facă ceva ce i se cere datorită unui defect; “rapo” unde o persoană este
iniţial seducătoare, devenind apoi respingătoare, şi învinovăţind cealaltă persoană pentru că
aceasta îi face avansuri; “loveşte-mă” unde o persoană convinge pe alta să o demoralizeze
într-un fel sau altul.
Toate aceste jocuri au diferite nivele de intensiatate, şi majoritatea devin repetitive şi
astfel tot mai distructive în cei implicaţi. Scenariile sunt mai mult decât repetiţia jocurilor.
Sunt modul în ansamblu în care individul îşi trăieşte viaţa. De obicei sunt stabilite la
începutul vieţii şi sunt influenţate puternic de cultură, familie şi în mod special de părinţi
(Berne, 1972). Problema cu scenariile, la fel ca şi cu jocurile este că ele limitează individul.
Analiza scenariilor ar trebui să ajute pacienţii să înţeleagă motivul pentru care ei joacă un rol
anume pe parcursul vieţii. De exemplu, dacă un individ reuşeşte totdeauna să iasă învins din
situaţii de victorie, ajungând la momentul în care reuşeşte să îşi formeze o carieră iar apoi să
îşi desfacă munca asiduă, asta se numeşte scenariu “Sisyphus sau Uite o fac din nou” (Berne,
1972). Individul trebuie să înveţe să vadă acest pattern în viaţă şi cum are legatură cu
cerinţele părinteşti din copilărie. El sau ea are apoi posibilitatea de a schimba scenariul.
Pe lângă folosirea analizei structurale, de joacă şi de scenariu, Berne (1961) sugerează
un număr pe puncte tehnice folositoare. Întâi, terapeutul ar trebui să aibe un număr de
exemple din viaţa pacientului cu ajutorul cărora să-şi explice diagnosticul. În al doilea rând,
acesta trebuie să găsească material factual din comportamentul pacientului care să confirme
diagnosticul dat; dacă nu, diagnosticul ar trebui ţinut în suspensie. În al treilea rând termene
precum, “copilăresc” sau “imatur”, nu trebuie folosite niciodată pentru descrierea unor
acţiuni. În al patrulea rând, intuiţie intelectuală din partea pacientului este folositoare, dar este
necesar ca acesta să experimenteze starea de “copil” fenomenologic pentru a simţi într-adevăr
aşa cum s-a simţit cândva în vederea celor mai bune rezultate ale terapiei. La fel ca în
terapiile dinamice, intuiţia nu este îndeajuns. După ce pacienţii sunt aduşi la conştiinţa de
sine, văzându-şi tranzacţiile, jocurile şi scenariile cât mai clar posibil, terapeutul şi pacientul
vor încerca adesea să stabilească un contract bilateral concetrandu-se pe schimbările care
doreşte să le facă pacientul, conturănd schimbări şi metode de schimbare posibile. Încă o
dată, depinde de pacient şi nu de terapeut ce urmează a fi schimbat. Pacientul poate decide să

87
lucreze la un anumit simptom cum ar fi râsul la momente nepotrivite, sau a mânca prea mult,
ori poate lucra la aspecte mai generale cum ar fi recâştigarea controlului propriei vieţi sau o
înţelegere mai adâncă a experienţelor copilăriei care încă îl mai afectează. Pacientul lucrează
la aceste probleme împreună cu terapeutul şi cu alţi membrii ai grupului, câştigând înţelegere
intelectuală şi emoţională. Scopul final este capacitatea de a folosi intelectul şi
emoţiile/simţirile la nivel maxim, şi de a face faţă problemelor cotidiene specifice.

15 PSIHOTERAPIE RAŢIONALĂ
Forma finală de terapie din această secţiune este psihoterapia raţională. O tehnică
dezvoltată de catre Albert Ellis care, după cum sugerează şi numele accentuează natura
raţională a omului şi controlul emoţiilor prin procesul de gândire. Este bazată pe teoria
conform căreia gândirea şi emoţiile sunt într-o relaţie strânsă şi pe ideea că orice emoţie
susţinută trebuie consolidată de un proces de gândire. Prin urmare, pentru a controla emoţiile
unui pacient, acesta ar trebui să-şi exploreze procesele de gândire şi să arate cum anumite
gânduri sunt ilogice şi nerealiste iar apoi să evidenţieze modul în care ele pot deveni mai
puţin aşa.
Încă dinaintea dezvoltării acestui gen de terapie la mijlocul anilor ’50, Albert Ellis a
fost un psihoterapeut şi consilier matrimonial bine stabilit, care era cunoscut publicului larg
datorită muncii lui în domeniul sexului. Absolvise programul de doctorat la Columbia
University în domeniul psihologia clinică în anul 1947. Are un cabinet privat in New York,
oraş în care a fondat “Institute for Rational Living” [acum The Institute for advanced study in
rational psychotherapy]. Munca lui a fost influenţată de şcoala psihanalitică, dar a fost
impresionat şi de ideile lui Charles Cobbs privind emoţiile. În viziunea lui Cobb (1950)
emoţia nu trebuie considerată o simplă stare, ci mai degrabă o integrare holistică a unui
număr de fenomene apropiate. În terapia sa, Ellis accentează procesul de gândire şi relaţia sa
cu experienţa emoţiei.

Tehnicile
Scopul de bază al terapeutului este de a-şi ajuta pacienţii în procesele de gândire raţională,
astfel încât aceştia să îşi poată controla emoţiile mai bine şi să evite găndurile nevrotice .
Pentru asta, terapeutul trebuie să demonstreze pacientului cum verbalizarea proprie îi poate
controla problemele emoţionale.
Terapeutul trebuie deasemenea să creadă şi să arate pacientului că gândurile auto-
distructive pot fi controlate prin folosirea verbalizării raţionale. Concentrâdu-se în primul
rând pe gândurile logice specifice care deranjează pacientul, terapeutul trebuie să-l/o înveţe
să regândească aceste propoziţii internalizate.
Trebuie deasemenea să lucreze la un număr de idei generale iraţionale, care le au
mulţi oameni pentru a fi sigur că pacientul nu înlocuieşte problema iniţială cu o alta. Există
un număr mare de idei ilogice de acest gen, despre care Ellis credea că trebuie prelucrate cu
orice client (1958). Căteva din aceste idei sunt: anumite fapte sunt complet greşite şi
răutăcioase, şi omul trebuie pedepsit pentru ele; este mai uşor să evităm dificultăţile şi
responsablităţile vieţii decât să le facem faţă. Terapeutul trebuie să se comporte ca un “avocat
al diavolului” contrazicând aceste gânduri cât mai mult posibil. În orice fel poate, terapetul
raţional ar trebui să direcţioneze pacientul să se comporte într-un mod contradictoriu
găndurilor sale raţionale. Dacă pacientului îi este frică să vorbească cu femeile, terapeutul
trebuie să îl direcţioneze să vorbească cu anumite femei aratându-i astfel că găndurile oribile
care le avea în legatură cu ce se va întâlmpla, nu s-au adeverit.

88
 Ellis nu a respins idea folosirii altor tehnici, în special dacă pacientul este foarte
supărat când a venit prima dată la terapie. Tehinic expresiv cum ar fi jocul de rol şi asociere
liberă, pot ajuta mult. A avertizat însă că aceste tehnici nu fac adevărata muncă a terapiei ceea
ce este de fapt schimbarea gândurilor logice ale pacientului, şi a-l/o ajuta să găndească într-un
mod mai raţional. Ellis spunea deasemenea că această formă de terapie este limitată în tipul
de pacient căruia îi poate fi folositoare. Unii oameni nu sunt îndeajuns de inteligenţi să
înţeleagă procesele de gândire raţionale, alţii sunt prea supăraţi emoţional pentru a urmări
proceduri logice, în timp ce alţii sunt prea rigizi în procele lor ilogice ca să câştige ceva din
acest gen de terapie. Sunt totuşi multe proleme serioase şi dificile care pot fi rezolvate cu
ajutorul acestui gen de terapie, cum ar fi cazul Ellis al unui psihopat prezentat în acestă
seţiune.

Concluzii
Acum ca trecerea în revistă a tehnicilor umaniste este completă, sunt necesare câteva
remarci de concluzionare. Spre deosebire de terapiile dinamice şi comportamentale, terapiile
umaniste generale neagă viziunea omului ca şi una predeterminată, şi prin urmare sunt adesea
considerate a fi “neştiinţifice”. Mai mult, acestea sunt terapiile privite cel mai des cu
îngrijorare, auto-actualizare, creşterea potenţialului s.a.m.d – scopuri care par pentru unii a fi
prea optimiste, răpsunsul terapeuţilor umanişti este că în timp ce ştiinţa şi tehnologia
“furnizorii primari ai delimitării subiect-obiect” este posibil să fi crescut puterea omului
asupra lumi fizice, ele nu au făcut omul să fie semnificativ mai fericit, şi nu au facut existenţa
interpersonală a fi mai satisfacatoare. Scopul înţelegerii omului are nevoie de o metodologie
proprie, o metodologie empatică, ceea ce caută umaniştii să ofere. Chiar şi dacă metoda se
dovedeşte a fi mai putin eficientă decât doream, este totuşi valoroasă pentru tratarea altora cu
grijă şi respect. Înţelegerea celorlaţi oameni nu ar trebuie să depindă de un terapeut
observator rece şi detaşat, ci de un terapeut care este dispus să se externalizeze şi să fie unul
cu pacientul.

16 TERAPIA SCURTĂ SISTEMIC STRATEGICĂ

In mod curent, clinicienii nu sunt epistemologi si au putine cunostinte care privesc

aceasta stiinta care studiaza originile cunoasterii si totusi prelegerea de fata va presupune o
calatorie imaginara care incepe cu o personalitate, Gregory Bateson, care ne va purta de la
epistemologie la cibernetica, de la cibernetica la o teorie a schizofreniei, de la psihoterapie la
o anumita tehnica de psihoterapie care reprezinta o alternativa la demersurile traditionale din
acest domeniu.
Vom adopta in aceasta calatorie initiatica pozitia antropologului care observa fara sa
judece, compara, studiaza si mediteaza adunanad date autentice.
Prima etapa a calatoriei noastre va fi dedicata unui om de stiinta , Gregory Bateson,
care intrega sa viata a fost preocupat de aceasta formula : « structura care leaga ». Desigur
aceasta formula devine comprehensibila daca vom prezenta contextul familial si cultural care
i-a influentat conceptiile.

Scurt istoric
CONTEXTUL FAMILIAL SI CULTURAL
Gregory Bateson a fost fiul unui reputat profesor de zoologie de la Colegiul St. John
al Universitatii din Cambridge, care a cercetat si a predat la sfarsit de secol XIX, intr-o
perioada cand Darwin a publicat lucrarea sa « Originea speciilor », lucrare ce a creat
dezbateri mai mult decat zgomotoase privind opozitia dintre conceptia creationista (divina) si
cea evolutionista privind dezvoltarea vietii pe pamant. Copil fiind, Gregory Bateson asista in

89
casa parinteasca la intruniri cu personalitati stiintifice si culturale ale epocii care dezbateau
aceste conceptii cu pasiune.
Mai tarziu in lucrarea sa , « Natura si gandirea », Gregory Bateson insista asupra
legaturilor, relatiilor dintre indivizi,lucruri, asupra structurarii formale ierarhizate, asupra a
ceea ce el numeste : « structura care leaga : ce legatura este intre homar si crab, intre orhidee
si ghiocel, intre cei patru si eu si dumnevostra, intre noi sase si bolnavul schizofren ? »
Gregory Bateson, va studia biologia, la acelasi Colegiu St. John, din Cambridge. Isi
va petrece copilaria si tineretea in preajma tatalui sau, studiind animale si plante si avand
acces la o vasta cultura nu numai stiintifica ci si artistica si literara. Intreaga sa viata va
ramane fidel respectului pentru stiinta, actul stiintific fiind supus rigorii si discernamantului.
La varsta de douzeci de ani Gregory Bateson va face o calatorie in Galapagos si va fi
fascinat nu atat de speciile de animale pe care le va cunoaste cat mai ales de oamenii din
acele locuri, de obiceiurile lor de viata, facand atunci o alegere determinanta in cariera sa : va
fi antropolog.
EVENIMENTUL CIBERNETIC
Urmatoarea etapa a calatoriei noastre se va desfasura in contextul stiintific al
perioadei in care Gregory Bateson a cercetat si a activat.
Claude Bernard a fost primul care a constatat existenta unei analogii intre functionarea
masinii cu aburi si cea a organismelor vii care dispun de anumiti parametrii organici care se
mentin in jurul unor valori constante pentru a asigura o buna functionare a organismului : de
exemplu, nivelul colesterolului sau nivelul de zahar in sange, sau temperatura corpului. Acest
echilibru relativ constant poarta numele de homeostazie. Homeostazia este posibila gratie
proceselor de autoreglare care determina mentinerea acelor parametrii le niveluri constante.
Norbert Wiener, in 1930 , considerat fiind parintele ciberneticii moderne , descopera
notiunea de feed-back, ca un process de retroactiune ce are roulul de a mentine stabilitatea
sistemului, in conditiile in care acesta se indeparteaza de la parametrii normali de functionare,
adica in conditiile in care apare un decalaj important intre normele interne si unele fenomene
externe care ameninta echilibrul sistemului. Notiunea de norma, pune problema reglarii
sistemului in jurul unei valori stabile cu ajutorul feed-back-ului negativ care reprezinta baza
autoreglarii in cazul teoriei functionarii sistemelor.
Indepartarea de norma care reprezinta un risc major pentru mentinerea integritatii
sistemului , se explica prin feed-back-ul pozitiv.
Notiunile cibernetice castiga teren in domeniul psihologiei si al explicarii
comportamentelor umane si starnesc interesul lui Gregory Bateson ca antropolog.
In ceea ce priveste notiunea de norma in domeniul comportamentului uman putem
vorbi de : norme personale, norme familiale si norme sociale.
Autoreglarea apare in ceea ce priveste normele biologice dar si raportata la cele
psihologice .
Noi trebuie sa gestionam perturbarile care apar in mediul nostru de viata :atunci fie
comportamentul nostru permite revenirea la norma, fie distanta fata de norma se amplifica si
atunci vom crea o problema.
Aceste conceptii suscita interese din partea psihologiei, a psihoterapiei si pe taramul
comunicarii creeaza premizele terapiei sistemice.
Descartes in faimosul sau « Discurs asupra metodei » postuleaza ideea, ca nu vom
putea cunoaste complexitatea universului nostru daca nu-i cunoastem elementele constitutive.
Cibernetica si teoria generala a sistemelor sustine ca : studiind fiecare element
constitutiv al sistemului nu vom putea cunoaste modul in care functioneaza sistemul in
integralitatea sa.

90
 Intregul sistem tinde catre respectarea unei norme de echilibru, ori pentru a intelege
comportamentul unuia dintre elementele sistemului, va trebui sa-l raportam la ansamblu, caci
functionarea acestuia este controlata de anasmblu.
DIFERENTELE DINTRE NIVELURILE LOGICE
In acest context Gregory Bateson acorda o importanta deosebita studiilor lui Bertrand
Russell si Alfred Withehead reunite in opera acestora , “Principia matematica”, publicata
intre 1910 si 1913 in care explicau tipurile logice. Ei sustineau teza conform careia atunci
cand avem de-a face cu elemente individuale care fac parte dintr-un anasamblu, atunci va
trebui sa separam discursul care priveste elementele individuale de cel care priveste
ansamblul de elemente. Daca nu vom tine seama de aceasta conditie rezultatul
rationamentelor va fi paradoxal.
Gregory Bateson aplica aceasta teza la nivelul limbajului logic care este ierarhizat. De
exemplu : nu putem considera individul X ca fiind comparabil cu omul in general. Sau
enuntul lui Efimenide care era cretan si care afirma : « toti cretanii sunt mincinosi » ; sau
invitatia la spontaneitate : « Fiti spontani ».

Dubla constrângere
Acest moment al analizei tipurilor logice face trecerea spre dezvoltarea teoriei
comunicarii si permite descoperirea si explicarea « dublei constrangeri ». In cadrul
comunicarii avem intotdeauna doua elemente : un emitator si un receptor, indispensabile
pentru constituirea dublei constrangeri. Putem lua exemplul mamei care prin cuvinte spune
copilului ei : « vino aici ! » dar prin gesturi respinge copilul.
In aceasta situatie avem :
1. Un mesaj de prim nivel : « vino aici ! », o injonctiune negativa primara.
2. Un mesaj de al doilea nivel : o injonctiune negativa secundara care o contrazice pe
prima.
3. O relatie investita afectiv.
4. Un esec la nivelul situatiei de comunicare.
5. O dificultate sau o imposibilitate de a iesi din relatie.
Gregory Bateson in lucrarea sa « Despre o ecologie a spiritului », explica efectul dublei
constrangeri : « Presupunem ca in fata unei situatii de dubla constrangere orice individ
observa cum capacitatea sa de a distinge tipurile logice se scufunda ». Caracteristicile
unei astfel de situatii sunt urmatoarele :
1. Subiectul este implicat intr-o situatie in care pentru el este vital sa inteleaga tipul
de mesaj care ii este comunicat, pentru a putea raspunde intr-o maniera potrivita.
2. Subiectul este prins intr-o situatie in care celalalt emite doua tipuri de mesaje care
se contrazic intre ele .
3. Subiectul este incapabil sa comenteze mesajele care ii sunt transmise inainte de a-l
indentifica pe cel caruia trebuie sa-i raspunda cu adevarat. El nu poate sa enunte o
propozitie metacomunicativa.

O nouă abordare a schizofreniei

Gregory Bateson, D.D. Jackson, John Weakland, Jay Haley, au inceput
Primele cercetari clinice pe pacienti schizofrenici si au demonstrate ca un pacient prins timp
indelungat intr-un astfel de model de comunicare (“double bind”) poate dezvolta simptome
psihotice.
Studiile explica cum dubla constrangere poate apare intr-o situatie familiala si pun in
practica conceptia sistemica privind etiologia si psihoterapia bolilor mintale.

91
 Studiile ulterioare bazate pe teoria comunicarii lansata de Gregory Bateson , au luat
forma “Programului Bateson”, in cadrul caruia, clinicieni precum Haley, Weakland, Milton
Erickson , utilizand si tehnici de interventie paradoxala au fondat Institutul de Cercetari
Mintale de la Palo Alto in 1959. In cadrul programului de cercetari au dezvoltat pe baza
teoriei sistemic-strategice, tehnici de psihoterapie specifice, denmite si terapii scurte.

Spiritul de la Palo Alto

Teoria comunicarii lansata de Gregory Bateson leaga individul de grupul social, intr-o
noua viziune interactionala care schimba complet conceptia in ceea ce priveste patologia
psihica si interventia pshoterapeutica.
Incepand din acest moment istoric putem vorbi de doua orientari importante
terapeutice :
I. Teoria si practica psihodinamica care acorda prioritate inconstientului
individual, istoria personala avand o cauzalitate lineara.
II. Teoria si practica sistemica care acorda importanta perspectivei relationale,
informatia fiind circulara si sincronica.
Demersul in cadrul terapiilor scurte, sistemic-strategice este non-normativ si non-
patologizant, comparativ cu normele care privesc clasificarea bolilor mintale. In cadrul
acestui demers terapeutic, clinicianul nu cauta sa inteleaga cauzele suferintei ci modul in care
aceasta functioneaza in prezent.
Thereza Garcia si JJ Wittezaele in lucrarea lor intitulata « In cautarea scolii de la Palo
Alto » exprimau cu precizie specificitatea acestui demers terapeutic : »Unul dintre aspectele
cele mai novatoare si mai seducatoare ale terapiei scurte este cel legat de respectul fata de
celalalt in ceea ce prezinta diferit, lasand pacientul sa decida asupra obiectivului de schimbare
cu care doreste sa lucreze in psihoterapie. »

17 APLICAREA MODELULUI TERAPIEI SCURTE

SISTEMIC-STRATEGICE IN TRATAMENTUL
FRICILOR, PANICII SI FOBIILOR
1. Originalitatea interventiei sistemic-strategice in cadrul psihoterapiilor scurte.

Modelul interventiei sistemic-strategice se sprijina pe teoria avansata de grupul de

cercetatori si practicieni de la Palo Alto care au pus accent pe observatia privind
comportamentul-problema in cadrul interactiunilor pe care subiectul le desfasoara in mediul
sau de viata.
Acest model de interventie este pragmatic si poate fi aplicat prin tehnici specifice care
servesc terapeutul in demersul sau de dificil de a intelege si de a rezolva problemele psihice
ale pacientilor.
In cadrul lucrarii intitulata” Interventia clinica de la Palo Alto”, J.J.Wittezaele si
THEREZA GARCIA evoca postulatele de baza ale terapiei scurte sistemic-strategice:
(1) Schimbarile continuui din viata noastra si din mediul in care traim ne determina sa ne
confruntam cu o serie de dificultati. O dificultate deobicei trecatoare se poate
transforma intr-o problema care persista
atunci cand a fost gestionata intr-o maniera inadecvata. Subiectul incercand sa o rezolve
recurge mereu la aceleasi solutii.
(2) Problema persista in masura in care este mentinuta prin comportamentul subiectului
sau prin iteractiunile pe care acesta le dezvolta cu anturajul.
(3) Eliminand comportamentul care alimenteaza problema , problema dispare sau devine
o simpla dificultate.
Autorii dezvolta astfel paradigma interventiei terapeutice sistemic-strategice.

92
2. Schimbarea in terapia scurta sistemic-strategica.

Modelul terapiei scurte sistemic-strategice este conceput ca un model de interventie

rapid, schimbarea vizand modalitatile de perceptie-reactie ale pacientilor in fata problemelor
din realitate.
Modificand numai reactiile comportamentale ale pacientului se obtine o schimbare de
nivel 1, numita astfel de PAUL WATZLAWICK. Deci problema poate reapare caci sufera o
modificare partiala.
GIORGIO NARDONE, afirma ca pentru a schimba modalitatile de perceptie ale unui pacient
nu este suficient sa se modifice aspectele cognitive ale perceptiei, ci si cele emotionale.
Recadrajul ca tehnica de interventie presupune o schimbare in modul in care pacientul isi
percepe problema dar poate produce si o modificare la nivel emotional in masura in care
pacientul este dispus sa experimenteze sarcinile propuse in terapie.
Ca urmare a schimbarii, pacientul intelege ca acum este capabil sa faca ceva care
inainte i se parea imposibil.

3. Cateva consideratii privind formarea si persistenta tulburarilor

In ceea ce priveste formarea si persistenta tulburarilor fobice, fricilor si a panicii, cel
mai grav aspect din punctul de vedere al pacientului este legat de comportamentele prin care
acesta evita frica.
Lucrurile se inrautatesc de fiecare data cand pacientul incearca sa evite situatiile
fobogene, reactiile emotionale si somatice se agraveaza si simptomele devin din ce in ce mai
penibile.
Aproape toti pacientii care sufera de frici, fobii si panica sunt marcati la nivelul
dispozitiei generale de depresie, aceasta conducand la destabilizarea vietii sociale, familiale si
chiar profesionale.
Tentativele de solutionare practicate pentru a rezolva problemele, in majoritatea
situatiilor nu fac dacat sa mentina problema. Pacientii carora le este teama sa iasa din casa
pentru ca le este teama ca vor lesina pe strada sau in magazine , sau la locul de munca, incep
sa evite iesirile si cauta intotdeauna ajutorul altor persoane.
Anturajul pacientului, prins in acest joc il ajuta pe acesta oferindu-i un dublu
mesaj :”(1) Te ajut si te protejez pentru ca te iubesc si (2) te ajut si te protejez pentru ca esti
bolnav.”
KENNEY, afirma ca solutiile abordate pentru a rezolva problema, contribuie la
mentinerea ei pana la lipsa unei perspective de solutionare.
GIORGIO NARDONE, subliniaza faptul ca tulburarile fobice sunt rezultatul unui
proces complex de retroactiune intre pacient si realitate, un proces dezvoltat de un eveniment
care nu este specific tulburarii evocate dar care se dezvolta ca urmare a acelui eveniment.

Persistenta sistemului de perceptie-reactie agorafobica

Pacientii care se confrunta cu acest gen de probleme intalnesc in viata lor un eveniment
periculos la care sunt expusi si in fata caruia se simt vulnerabili, lipsiti de ajutor.
Ca urmare a expunerii la acest eveniment pacientii construiesc doua tipuri de solutii:
(1) evitarea si (2) cererea de ajutor adresata familiei si prietenilor. Ei incep sa functioneze in
acest sistem, devin din ce in ce mai neputinciosi in fata fricii si chiar daca constientizeaza la
nivel logic ca aceste actiuni si perceptii sunt disfunctionale , ei nu pot actiona altfel.
Uneori, sindromul agorafobic se complica cu atacuri de panica, la solutii deja
incercate de evitare si de cerere de ajutor se adauga controlul obsesional al reactiilor interne.

93
 GIORGIO NARDONE propune interventia asupra controlului mental obsesional si a
reactiilor fizice ca prima parghie pentru subiectii care au dezvoltat o tulburare agorafobica
bazata pe un sindrom de atacuri de panica.

Solutii deja incercate si persistenta tulburarilor fobice si hipocondriace.

In cadrul acestui tip de tulburare , in care pacientul se confrunta cu frica legata de

gravitatea unei boli predictibile, exista trei situatii posibile:
(1)- In urma unei boli reale traite de pacient.
(2)- In urma unei boli pe care a suportat-o o persoana apropiata pacientului.
(3)- In urma unor stiri culese de catre pacient din media, din relatarile altor persoane,
de pe internet in legatura cu boli grave (SIDA, cancer, boli cardio-vasculare, boli psihice,
etc.)
Pe baza acestor trei situatii posibile, subiectul incepe sa-si controleze corpul si sa
caute semne care fac dovada suferintei organice. Cu cat se observa mai mult, cu atat devine
mai sigur ca este bolnav.
GIORGIO NARDONE, considera ca sistemul hipocondriac obsesional reactional este
similar atacului de panica.
SALVINI , scria despre aceasta tulburare: “ Acest joc pervers o data instalat,
semnificatia atribuita evenimentelor considerate amenintatoare, reale sau imaginare, este
guvernata nu numai de influente culturale ci si de modul in care se organizeaza cognitiile
nostre facand abstractie de context.
Legaturile de cauzalitate atribuite, categoriile in care clasam evenimentele , verigile
care leaga aceste informatii , tendinta de a atribui semnificatii definitive unor episoade
narative heterogene, toate acestea joaca un rol important in organizarea unei interpretari
periculoase privind evenimentele , interpretari care au mai mult sau mai putin legatura cu
realitatea.” (GIORGIO NARDONE, 1996, Peurs, panique et phobiies,p.76, Esprit du
Temps).
Pentru a rupe acest echilibru disfunctional rigid al sistemelor de perceptie-reactie tipic
tulburarilor de panica, frici si fobiilor , GIORGIO NARDONE propune o interventie
terapeutica dupa urmatorul model:
(1)- Schimbarea cercului vicios al retroactiunii homeostatice intre persistenta
problemei si solutiile deja incercate.
(2)- Depasirea rezistentei la schimbare , tipica oricarui sistem fara ca pacientii sa
realizeze la inceput, cand se propun sarcinile de lucru.
(3)- Realizarea unor experiente concrete de schimbare in cadrul perceptiei si reactiei
fata de un obiect sau o realitate care produce teama.
(4)- Schimbarea trebuie sa aiba semnificatia prin care i se reda pacientului incredera
in sine.
Situatie clinica- interventie sistemic-strategica, psihoterapie scurta intr-un caz de
agorafobie cu atacuri de panica.

Realitatea clinica:
Pacienta, in varsta de 36 de ani, este de profesie vanzatoare, casatorita, are o fetita de 12 ani,
locuieste impreuna cu sotul si soacra in aceiasi casa si se prezinta la consultatia psihologica
ca urmare a unei recomandari facuta de medicul neurolog, de care a fost consultata pentru
dureri de cap, senzatie de lesin, palpitatii, angosa puternica fata de un pericol nedefinit, cu
deosebire in situatiile cand se afla inafara casei. Examenul medical nu a pus in evidenta o
suferinta organica specifica si a fost recomandata pentru psihoterapie. Pacienta povesteste ca

94
la varsta de 22 de ani a nascut o fetita moarta si de atunci a evitat spitalul, investigatiile
medicale si pe medici.

Interventia terapeutica s-a desfasurat in trei etape, cuprinzand un total de 10 sesiuni pe

o perioda de trei luni.

Prima etapa (trei sesiuni)

Prima sesiune: a fost dedicata aplicarii grilei de interventie specifica interventiei scurte
sistemic-strategice care cuprinde urmatorii itemi: problema, de ce este o problema, tentaivele
de solutionare practicate de pacient, tema tentativelor de solutionare, obiectivele de atins si
tema terapeutica.

Problema: pacienta , de mai bine de doi ani de zile se simte in nesiguranta atunci cand
ramane singura acasa, la locul de munca, pe strada, gandindu-se ca s-ar putea sa i se faca
rau (sa lesine) si nu are cine sa o ajute. Aceste ganduri sunt insotite de o teama imensa care
antreneaza o serie de simptome fizice(palpitatii, tremor al extremitatilor, cefalee, tahicardie).
De ce este o problema: In urma acestor simptome, pacienta a renuntat sa mai mearga la
cumparaturi, sa mai insotesca fetita de la scoala spre casa, sa faca vizite parintilor aflati
intr-o localitate apropiata.
Tentativele de solutionare a problemei: Pacienta a consultat medici de mai multe specialitati,
a efectuat investigatii medicale diverse, a fost preocupata sa gaseasca o explicatie organica
a problemei ei. In prezent, evita sa mai iasa din casa neinsotita, cerea ajutor ori de cate ori
ramanea singura, fiind in permanenta ajutata de sot, de soacra si chiar de fetita. Afirma
culpabilitate puternica generata de aceasta dependenta.
Tema tentativelor de solutionare a problemei: “Nu trebuie sa-mi fie frica.”
Obiective de atins: renuntarea la cererea de ajutor din partea anturajului, recastigarea
autonomiei prin asumarea fricii.
Tema terapeutica: Acceptarea pentru moment a fricii si construirea unor sarcini de
confruntare cu teama, progresiv, incepand cu sarcini de reflectie, continuand cu cele
comportamentale si experimentand indirect schimbarile emotionale.
Sarcini: “carnetul de bord”, agenda permanenta in care noteaza de fiecare data cand este
cuprinsa de panica mentionand-data, ora, durata, locul, situatia,simptomele (sarcina
comportamentala)si o sarcina de reflectie: sa se gandeasca ca de cate ori cere ajutorul
anturajului problema ei se agraveaza dar sa nu ezite sa o faca atunci cand are nevoie.

A doua sesiune
Dupa o saptamana, pacienta revine cu agenda in care a notat detalii in primele zile,
dupa care a remarcat ca nu s-au mai produs episoade de panica.

A treia sesiune:
La interval de o saptamana revine cu “carnetul de bord”in care are putine notite,
explicand ca a avut “scurte momente de frica”. Sarcina acordata: 30 de minute in fiecare zi
la aceiasi ora isi va provoca imaginar un scenariu in care intr-un anumit context teama sa
creasca pana ajunge la panica.Va incerca sa retraiasca aceleasi senzatii penibile din cursul
experientelor trecute.Pentru respectarea timpului stabilit va folosi un desteptator.

Adoua etapa (trei sesiuni)

Prima sesiune:

95
Pacienta revine dupa doua saptamani si declara ca in prima saptamana a resimtit emotii
penibile foarte intense evocand imaginar o zi de inceput de an scolar cand si-a condus fiica
la scoala. Apoi, in urmatoarea saptamana a incercat sa imagineze alte scenarii incarcate de
panica dar emotiile penibile nu au mai revenit.
A doua sesiune:

Pacienta revine dupa zece zile cu un nou scenariu imaginat de ea avand un continut
penibil trait intr-o experienta reala in urma cu un an, cand dorind sa faca o vizita unei
prietene s-a ratacit intr-un cartier si pentru cateva clipe a fost inspaimantata. Imaginile si
emotiile au revenit puternic, cele 30 de minute au trecut cu greu, dar in zilele urmatoare nu
au mai aparut atacuri de panica, desi intr-una din zile a fost obligata sa ramana singura la
locul de munca, colega ei fiind bolnava.
A treia sesiune:
Pacienta revine dupa inca doua saptamani in care scenariul imaginat este drumul la
parinti in autobuz, cu toate ca pe parcursul celor 30 de minute ale derularii scenariului se
astepta sa resimta emotii penibile, acest lucru nu s-a mai produs. Remarca terapeutului:
“Asa cum ati constatat, cu cat sunteti mai mult in stare sa va provocati fricile cu atat
reusiti mai mult sa le controlati in timpul zilei, chiar in situatii reale.”
Pe tot parcursul acestei etape pacienta a fost felicitata pentru competenta imaginativa si
pentru seriozitatea cu care a efectuat sarcinile propuse.

A treia etapa (trei sedinte):

In cadrul acestei etape s-au propus sarcini comportamentale in cursul carora
pacienta a avut ocazia sa se expuna direct unor situatii anxiogene in mod progresiv.
S-a acordat o sarcina paradoxala in care s-a cerut pacientei ca intr-un week-end sa
se pregateasca sa mearga la parinti pregatind bagajul si mergand pana in statia de aurobuz
dar fiindu-i “interzis” sa se urce in el pentru merge in localitatea ei natala.
Pacienta a revenit relatand entuziasta ca in momentul cand s-a aflat in statia
autobuzului nu s-a putut impiedica sa urce si desi a resimtit o serie de emotii in timpul
calatoriei, totul a decurs mai bine decat s-a asteptat revazandu-si parintii.
Intr-o alte sesiune revine descrriind un episod in care s-a dus singura la scoala, in
clasa fiicei pentru a-i duce un caiet pe care aceasta il uitase acasa si nemaicerand ajutor in
anturaj.

A patra etapa (ultima sesiune)

Se evalueaza castigurile terapiei, se franeaza schimbarile si se discuta despre
riscurile recidivei. Pacienta evalueaza schimbarile prin atingerea obiectivelor de castigare a
autonomiei si in acelasi timp prin schimbarea calitatii relatiilor cu familia.
Dupa 6 luni, situatia era constanta,pacienta fiind capabila sa vina neinsotita la
cabinet, sa se ocupe de fetita, sa faca cumparaturi si sa-si revada parintii,sa faca planuri de
vacanta si sa-si lase fiica sa mearga in tabara cu colegii, reflectand asupra riscului de a
transmite un model de dependenta creat de problema ei anterioara.

Observatii asupra cazului:

In cazul pacientei cu atacuri de panica si agorafobie s-au parcurs schimbari folosind

sarcini de reflectie, sarcini comportamentale directe si sarcini comportamentale indirecte
(paradoxale)asociate unei constante analize a modificarilor emotionale. Sarcinile au fost
construite de comun acord cu pacienta si au servit obiectivele de atins in terapie.

96
Concluzii: Aplicarea modelului de interventie sistemic-strategic in cadrul terapiilor scurte
privind situatiile de frici, fobii si panica presupune aplicarea grilei de evaluare si interventie
in care sunt de mare importanta identificarea tuturor termenilor: cine este clientul in terapie,
care este problema, de ce este o problema pentru pacient, care sunt tentativele de solutionare
ale problemei, care este tema tentativelor de solutionare, care sunt obiectivele de atins si
stabilirea temei terapeutice. Derularea grlei de interventie in terapia scurta sistemic
strategica contribuie inca de la prima sesiune desfasurata cu pacientul, la crearea unui
context in care interventiile paradoxale joaca un rol de catalizator pentru schimbare.
De fiecare data, cu fiecare situatie clinica se reconstruieste o realitate in cadrul careia
pacientul isi exprima propria istorie de viata si viziunea sa despre lume. Terapeutul si
pacientul impartasesc dificultatile de viata repovestite pentru a putea intelege solutiile
construite.

PARTICULARITĂŢI ALE INTERVENŢIEI SISTEMIC-STRATEGICE

(ŞCOALA DE LA PALO ALTO) ÎN PATOLOGIA COPILULUI ŞI
ADOLESCENTULUI

consideraţii teoretice
PARADOXUL COTIDIAN
,, Vino la mama în poale!,, este îndemnul cel mai dulce de pe Pământ. Numai că atunci când
el este urmat de un gest care-l contrazice (ridicarea mamei în picioare sau un gest de
respingere sau orice alt gest ce anulează îndemnul) acest îndemn devine foarte amar; copilul
este pus într-o situaţie foarte dificilă din care nu ştie cum să iasă: dacă ascultă îndemnul o va
deranja pe mamă, iar dacă doreşte să nu o deranjeze, nu ascultă de îndemnul mamei. Oricum
iese rău!
,,Fiţi spontani !,, este îndemnul pe care-l primesc copiii la manifestările pregătite şi repetate
de atâtea ori la şcoală.
,,Fiţi creativi şi originali! Totul este să urmaţi întocmai ceea ce vă arăt eu.,, spun foarte mulţi
părinţi fiilor lor.
,, Te bat pentru că te iubesc!,, este cea mai cumplită justificare-explicaţie, cu urmări atât de
grave care ajung în cel mai fericit caz în cabinetele de psihologie.
Acestea sunt doar câteva exemple cu care ne întâlnim în viaţa cotidiană, ca
practicieni, exemple de situaţii paradoxale, de alegeri imposibile. Dacă ele ar rămâne unice,
petrecute o singură dată în viaţa subiectului, n-ar fi altceva decât o dificultate de moment.
Ceea ce transformă o simplă dificultate într-o suferinţă este repetarea buclei reacţionale în
relaţie cu anturajul semnificativ. Alegerea acestor exeple care nu sunt singurele, din
nefericire, are doar scopul de a face mai uşoară definirea paradoxului situaţiei de viaţă, a
dublei constrîngeri cât şi a problemei relaţionale. Pentru a întrerupe cercul vicios şi a-l
transforma într-un cerc benefic, sistemul relaţional are nevoie de manevre şi tehnici specifice,
de o strategie care să producă schimbarea. Una dintre abordările moderne care şi-a propus
acest demers este Terapia Scurtă Sistemic-Strategică după modelui Şcolii de la Palo Alto.
Cum poate fi rezolvată o situaţie atât de complicată? Simplu!
Astfel, această orientare terapeutică propune ieşirea din suferinţa produsă de relaţionările,
comunicările şi interacţiunile aparent fără ieşire, prin anumite manevre, tehnici şi strategii
paradoxale, prin întoarcerea cu 180 de grade faţă de încercările de soluţionare.
DEFINIRE ŞI PREMISE. EPISTEMOLOGIA LUI BATESON
Şcoala de la Palo Alto este o mişcare ideologică ce poartă numele unui orăşel satelit al
oraşului San Francisco din California. Impulsionaţi de antropologul de origine britanică
Gregory Bateson (1904-1980), psihiatrii din spitalul din localitate, studiind problemele de

97
comportament social şi de comunicare al suferinzilor de schizofrenie şi al familiilor acestora,
au elaborat în 1956 un text important: Minimal Requirement for a Theory of Schizophrenia
care postulează ,,dubla legătură (double bind) care se formează din mesaje paradoxale
schimbate între suferindul de schizofrenie şi mediul său înconjurător. Ideile induse de
Bateson au avut meritul imens de a introduce o veritabilă revoluţie epistemologică în
descrierea maladiei mentale şi în adoptarea unui punct de vedere contextual asupra sistemului
pacient-mediu. De la aceste lucrări începând s-au dezvoltat terapiile familiale.
G.Bateson, în urma cercetărilor asupra comunicării şi metacomunicării la animale,
concomitent cu cercetarea asupra procesului de învăţare stabileşte trei niveluri ale acesteia:
învăţarea de ordin zero (O), care este receptarea unui mesaj; învăţarea de ordin primar (I) care
este schimbarea care intervine în învăţarea de ordin zero; învăţarea de ordinul secund (II),
faptul de a învăţa să înveţi să primeşti un semnal (mesaj). În 1972 regrupează toate aceste
teme în lucrarea Steps to an Ecology of Mind . În 1979 în lucrarea Mind and Nature trece în
revistă stadiul studiilor din antropologie, etologie, cibernetică şi psihiatrie şi îşi pune
problema ,, structurii care leagă toate creaturile care trăiesc,, şi insistă asupra contextului,
fără de care cuvintele şi acţiunile nu au niciun sens.
Ansamblul lucrărilor sale vor forma piatra de temelie a multor orientări ulterioare ale
terapiilor strategice, sistemice, de familie, etc.
Meritul incontestabil al lui Bateson constă în înţelegerea faptului că prin noua sa
abordare antropologică nu se mai explică faptele sociale prin istoria lor ci prin funcţia lor
actuală în grup şi mai ales prin extinderea acestor explicaţii asupra câmpului terapeutic.
Paradigma care s-a născut astfel, numită sistemică, depăşeşte cu mult câmpul terapiei
familiale, oferindu-i referinţe teoretice de care era lipsită până atunci, anume faptul că
individul nu mai este considerat ca unică sursă a suferinşei sale. Incriminând contextul
familial, social şi politic, trezeşte un scandal în epocă, iar unii adepţi care criticau mai
departe, chiar instituţiile pe care le considerau represive, au format şi o aripă antipsihiatrică,
celebră în epocă.
În ştiinţele umaniste singura constantă este schimbarea. Căutarea mijloacelor specifice
şi eficiente pentru a determina schimbarea, ieşirea din suferinţă a pacientului sunt
desideratele celor care au întemeiat aceasta orientare terapeutică.
Marele terapeut Jay Haley subliniase dificultatea de a afla care este originea acelei
structuri patogene spectaculare pe care Bateson şi colaboratorii o numiseră ,,dubla
constrângere,, şi care conduce la ,,schismogeneză,,. Nu era important ,,ce face cineva,, ci ,,ce
fac ei împreună,,.Orice dublă constrângere (double bind) are următoare trăsături:
1. Individul este implicat într-o relaţie intensă, în care este de o importanţă
vitală pentru el să determine cu precizie tipul de mesaj ce îi este comunicat
în scopul de a răspunde la el într-o modalitate adecvată.
1. El este prins într-o situaţie în care celălalt emite două tipuri de mesaj din
care unul îl contrazice pe celălalt
2. El este incapabil să comenteze mesajele care îi sunt adresate astfel încât să
poată recunoaşte de ce tip este cel căruia trebuie să-i răspundă, altfel spus, el
nu poate să enunţe o propoziţie metacomunicativă.

Lucrând la MRI, Paul Watylawick, John Weakland, Don Jackson şi alţii au operat o sinteză
originală între aportul sistemic al lui Bateson (dubla constrângere) şi lucrările lui Milton
Erickson, celebru deja pentru intervenţiile sale terapeutice neobişnuite şi paradoxale. În
consecinţă şcoala va pune accentul pe aspectul paradoxal al patologiilor mentale în măsura în
care întreaga problemă este în general întreţinută de tentativele întreprinse de pacient pentru a
o rezolva.Conceptul fundamental al MRI este că simptomul este inclus într-o buclă
retroactivă în care tentativele de soluţionare menţin problema care generează aceleaşi

98
tentative de soluţionare. În cazul unor anorexii, când părinţii îi reproşează fetiţei că nu
mănâncă, prin reproşurile lor agravează problema pe care pretind că o rezolvă şi în consecinţă
reproşurile devin şi ele componente ale problemei.
Primul scop al terapeutului va fi , aşadar să întrerupă acest ciclu de retroactivitate pozitivă
(feed-back pozitiv), iar grupul de la Palo Alto a elaborat un întreg arsenal de intervenţii
adesea surprinzătoare sau paradoxale, precum recadrajul sau prescrierea simptomului. M.
Erickson a accentuat situarea în prezent: hic et nunc, a provoca o schimbare prin
reconfigurarea spaţiului psihic şi comunicaţional, fără a ne preocupa de trecut, cauzele
tulburării sau căutarea ,,vinovatului,,.
Cibernetica de ordin secund demonstrează că este imposibil să separăm observatorul de
sistemul observat.
PERSONALITĂŢI MARCANTE, CONTRIBUŢII ŞI CONTINUATORI
Emergenţa, în anii ’50, începutul anilor ’60 a teoriei comunicării, cât şi a abordării
interacţionale, în mare, datorate celor pe care îi numim Grupul de la Palo Alto, aparţine azi
domeniului miturilor şi legendelor. Dincolo, însă de notorietate, influenţă şi impactul
indiscutabil, se află un imens travaliu de cercetare, lucrări publicate, înregistrări video şi
audio, constituite în arhiva Don Jackson, alături de studii de caz din epocă, o publicaţie care
consemna întâlnirile săptămânale şi dezbaterile fructuoase ale echipei lui Gregory Bateson :
Don Jackson, Jay Haley, John Weakland şi William Fry.
Doresc să subliniez faptul că deschiderea enormă a acestor personalităţi pentru domenii de
graniţă ca antropologia, medicina, biologia, psihiatria, psihologia, asistenţa socială,
sociologia, cibernetica, teoria comunicării, întâlnind cercetători, profesori, practicanţi,
teoreticieni, în dezbateri devenite celebre deja, se pot constitui într-un model al colaborării,
elaborării şi decantării unor idei valoroase din domenii aparent îndepărtate, ca apoi să
cristalizeze într-o nouă teorie care să dea naştere unei abordări atât de originale în practica
terapeutică: Şcoala de la Palo Alto, care va fecunda atâtea domenii şi orientări întemeiate apoi
în toată America de Nord, Europa, Asia şi Australia.
Dezvoltarea ciberneticii şi teoria comunicării par să fie atât de îndepărtate una de cealaltă.
Cercetarea schizofreniei şi a familiilor celor ce au această suferinţă, ritualurile şamanice şi
meditaţia zen, studii comparate ale comportamentului animal şi a celui uman, semantica şi
semiologia, diferitele teorii ale informaţiilor, epistemologia, ecologia, învăţarea, sunt doar
câteva dintre preocupările sistematice care au dus la formularea teoretică a şcolii, astfel
conducând la o abordare ecologică a existenţei umane în armonie cu mediul, la epistemologia
interacţională printr-o abordare sistemic-strategică, deci la o nouă paradigmă terapeutică :
Abordarea Terapiei Scurte Sistemic-Strategice după modelul Şcolii de la Palo Alto.
Calea pe care au parcurs-o fondatorii şcolii trece prin mai multe etape importante. Voi
enumera doar câteva:
1. Abordarea interacţională este cea care fundamentează teza potrivit căreia
comportamentul aşa zis ,, deviant,, sau ,, patologic,, va căpăta sens imediat ce
vom lua în considerare modul în care se înscrie în interacţiunea individului cu alte
persoane. Altfel spus, oricare ar fi comportamentul neobişnuit al unei conduite
comparat cu alt comportament mai convenţional, el devine de înţeles din
momentul în care-l privim ca pe un produs al naturii relaţiilor şi a contextului din
care face parte. Din acest motiv metodele de cercetare şi terapiile convenţionale
nu sunt adecvate pentru a înţelege dinamica relaţională.
2. Viziunea cibernetică/ constructivistă de ordinul 1 şi 2, este definită de Heinz von
Foerster în 1964 astfel: modul de înţelegere numit cibernetica de ordinul 1 este
,,studiul sistemelor observate,, iar cibernetica de ordinul 2 este ,, studiul sistemelor
observatoare,, . Procesul terapeutic, ca toate procesele reuneşte rădăcinile

99
 interpersonale. Nici pacientul nici terapeutul nu trăiesc în afara contextului. Aceste
idei au marcat echipa lui Bateson în mai multe planuri:
 Conduita şedinţelor terapeutice
 Modul de abordare al cercetării şi al datelor
 Privirea lor asupra comunicării şi limbajului
 Maniera de a se comporta cu ceilalţi şi
 Modul de a interacţiona între ei în sânul echipei
3. Comunicarea este o altă temă ce revine des, ideea că limbajul serveşte la a crea şi
a defini lumea şi relaţiile la care participăm cu toţii. Elaborarea unui limbaj
interacţional pentru a descrie dinamica interacţională şi folosirea umorului pentru
a se focaliza pe complexitatea situaţiei şi a dezamorsa şi gira tranzacţiile dublei
constrângeri, cât şi nivelurile mesajelor/ tipurile logice, a condus echipa spre a
postula structura următoare:
EU (1) ÎŢI (3) SPUN (2) ÎN ACEASTĂ SITUAŢIE (4)
Dificultatea de a utiliza aceste 4 elemente, în cazul schizofrenicului îl conduce la a răspunde
enigmatic pentru a ieşi din confuzia dublei constrângeri.

PARADIGMA MILTON ERICKSON

M. Erickson, este un capitol aparte în fundamentarea şcolii. Mulţi autori acceptă că influenţa
sa este întrucâtva egală cu cea a lui Freud în domeniul psihoterapiei. Abordarea ericksoniană
are trăsăturile următoare: (după Lankton şi Lankton, 1983)
A) Caracterul indirect, care presupune utilizarea unor sugestii şi conexiuni indirecte a
metaforelor, precum şi revitalizarea resurselor clientului.
B) Disocierea dintre conştient şi inconştient, prin comunicarea cu pacientul pe mai
multe niveluri, legături duble şi metafore implicite.
C) Utilizarea comportamentului clientului: prescripţiile paradoxale, inducţia prin
mijloace naturale, prescrierea simptomelor, direcţionarea comportamentului şi
utilizarea strategică
Erickson a folosit principii ale teoriei comunicării, abordarea relaţională a clientului în
cadrul interacţiunii familiale. El considera că oamenii operează potrivit unor ,, hărţi,,
interioare numite şi grile interne, care includ relaţii şi obiecte internalizate. El consideră boala
psihică o destructurare a comunicării dintre oameni. Asemenea lui Haley, Erickson consideră
că simptomele şi relaţiile care le generează pot fi abordate mai eficient din perspectivă
comunicaţională, interacţională şi tranzacţională decât din perspectiva istorică, aşa cum o
face psihanaliza. Ideile genialului psihoterapeut i-au inspirat pe autori ca Bateson, Haley,
Watzlawick, Satir, Berne, Pearls şi alţii. Strategia terapeutică a lui Erickson urmăreşte
modificarea ,,hărţii,, (grilei) interioare în acord cu care pacientul percepe lumea.
D) Injoncţiunea paradoxală are menirea de a restructura sistemul interior de referinţă
al clientului, atât comportamental cât şi reflexiv sau emoţional-afectiv; deci
schimbarea mai întâi a grilei produce schimbări cu ajutorul unor tehnici specifice.
Această injoncţiune are un efect deosebit asupra pacientului prin întreruperea
fluxului gândirii ,,logice,, a acestuia şi declanşarea unui proces de căutare internă.
Bateson defineşte paradoxul ca o concluzie contradictorie ce rezultă dintr-un
raţionament bazat pe premise corecte , citat din Lankton şi Lankton,1983. La căsătoria celor
doi, M. Erickson le făcea o urare foarte sugestivă pentru ilustrarea unui frumos paradox: ,, Nu
renunţaţi la greşelile voastre. O să aveţi nevoie de ele pentru a le înţelege pe cele ale
partenerului.,,
Variante ale injoncţiunii paradoxale sunt şi prescrierea simptomului, încurajarea
sinptomului, prin modificarea întregului sistem, acordându-i acestuia un sens pozitiv,
înlăturând pentru moment sentimentul penibil al subiectului, cum ar fi în cazul ticurilor,

100
logonevrozei, intrând în empatie cu clientul, în rezonanţă nonverbală, se accentuează
interpretarea pozitivă, ,,beneficiile,, actului indezirabil, folosirea umorului, a anecdotei pentru
a pregăti resursele subiectului în schimbarea căutată. Injoncţiunea paradoxală se poate folosi
la început, pe parcurs şi la sfârşitul terapiei. Selvini Palazzoli, Boscolo, Cecchin şi Prata
(1970) nu făceau decât să aprobe comportamentul pacientului desemnat (a membrului
simptomatic) mai ales ca ţap ispăşitor.
Metafora – o altă tehnică sistemic-strategică – foloseşte această figură de stil, care
poate deveni o alegorie sau o povestioară terapeutică şi care presupune o comparaţie care nu
este aparentă.
Comunicarea are loc pe mai multe niveluri, de aceea focalizarea pe comunicarea
multinivelară este o tehnică foarte puternică.
Ideile grupului fondator, de o mare originalitate, a căror influenţă a luat amploare în
atîtea domenii ştiinţifice ,,dure,, sunt atât de actuale şi azi şi se regăsesc în lucrările de
cercetare şi în intervenţiile asupra ecologiei şi epistemologiei. Astfel, ele se regăsesc în
ştiinţele comportamentului, terapiile familiale, terapiile scurte, teoria comunicării, în ceea ce
se cheamă viziunile narative şi ,,post moderne,, ale comportamentului uman, cât şi în maniera
de a produce şi induce schimbările. Acestui grup al echipei lui Bateson, D.Jackson, J.Haley,
J.Weakland şi W.Fry, în colaborare cu M.Erickson le datorăm crearea primei abordări de
esenţă pură interacţională a lui D.Jackson în 1961, distincte de abordările focalizate pe
individ; apoi crearea primului institut de terapie familială independent (Mental Research
Institute - MRI), apoi crearea de către Jay Haley a terapiei familiale strategice; crearea de
către R.Fisch, J.Weakland şi P.Watzlawick a primului model de terapie scurtă din lume:
modelul MRI de la Palo Alto.
Înfiinţarea Institutului Gregory Bateson (IGB) din Liege, condus de J.J.Wittezaele
este una dintre moştenirile Şcolii de la Palo Alto pentru Europa francofonă. Echipa
institutului, împreună cu Giorgio Nardone lucrează în prezent la elaborarea conceptului
de ,,diagnostic dinamic şi interacţional,, pentru a permite mai bine ţintirea problemei de tratat
şi relaţiilor de modificat. Este un demers foarte util pentru a putea oferi o primă interfaţă între
abordările individuale şi cele interacţionale în jurul simptomelor şi problemelor trăite de
pacienţi prin manifestările ,,ieşite din comun,, - deliruri, halucinaţii, ritualuri compulsive şi
altele din repertoriul DSM. Sunt bine cunoscute potenţialele efecte perverse ale unui
diagnostic ,,static,, şi mai ales a ceea ce numim ,,profeţia autoîmplinită,,(predicţia
autorealizată) care sfârţesc prin a închide persoana sub o etichetă dezumanizantă. Ar fi, de
aceea interesant de a desface (desfăşura) simptomul de o manieră interacţională pornind de
la ,,sistemul pertinent,, de a demonta mecanismul de ,,reglare,, utilizat de pacientul însuşi sau
de anturajul implicat în problemă. Diagnosticul interacţional implică, în consecinţă alegerea
unor căi precise de intervenţie: conducerea pacientului spre a înfrunta în loc de a evita, a pune
capat surselor de ajutor ineficient, de exemplu în fobii. După cum afirmă G.Nardone, un film
mai degrabă decât o fotografie, diagnosticul interacţional să arate constelaţia relaţională care
întreţine (bine înţeles involuntar) problema; să implice direcţii precise de intervenţie,
constructive, orientate spre căutarea soluţiilor.Acest diagnostic poate fi utilizat atât în clinică,
dar în mod egal în problemele relaţionale care pot apărea în alte tipuri de sisteme ca:
întreprinderi, şcoli, probleme sociale, eliberarea condiţionată, tratarea violenţei, hărţuirea, etc.
Deblocarea unui tip de problemă nu schimbă structura sistemului global în care se află
subiectul, dar uşurează în mare măsură persoana care îi este prizonieră. Iată pariul abordării
interacţionale şi strategice. Mottoul acesteia ar putea fi:,,Gândiţi global şi acţionaţi local,,.
Unele probleme pot fi rezolvate sau reglate lucrând doar cu purtătorul simptomului, pe când
altele pot necesita recursul la mai multe persoane, sau chiar a schimbării funcţionării
sistemului în ansmblu.

101
 Evoluţia şi dezvoltările recente ale paradigmei strategice se află spre o abordare
constructivistă, inspirată de ciberbetica de ordin secund a lui von Foerster cât şi de lucrările
asupra percepţiei, scrise de Maturana şi Varela.
Această evoluţie este evidentă în cazul lui Watzlawick: o terapie reprezintă mai
degrabă o construcţie mutuală a realităţii decât căutarea unui ,,adevăr,, exterior terapiei, dat o
dată pentru totdeauna. La sfârşitul terapiei nu înseamnă că terapeutul ,,a avut dreptate,, ci
doar că tipul de construcţie pe care el a dezvoltat-o cu familia a fost operatorie şi fecundă.
Terapeutul nu caută ,,adevărul,, ci multiplicarea posibilităţilor pe care familia le are la
dispoziţie.
Steve de Shazer insistă asupra naturii discursive a problemei şi orientează încă de la ănceput
terapia spre căutarea soluţiilor.
Luigi Boscolo s-a interesat de rolul terapeutic al limbajului comparând sistemul terapeutic cu
un ,,laborator metalingvistic,,.
În paralel cu înflorirea noilor abordări, TSSS după modelul de la Palo Alto se află în plin
proces de instituţionalizare. Mult timp un domeniu de pionierat în care s-au întâlnit psihologi,
psihiatri, educatori, formatori, asistenţi sociali, astăzi aceasta a pătruns în universităţi.

Studii de caz
CAZUL 1.
O tânără de 17 ani se prezintă în cabinet în urma unei intervenţii recente la rinichi cu
plângerea că ii este foarte teamă să nu facă febră mare (peste 38 oC) şi cu îngrijorarea că nu
urinează destul pentru a elimina nisipul de la rinichi. Preocuparea se manifesta în aceea că
verifica de foarte multe ori ce cantitate de urină elimina si ce temperatură corporală are. Stia
din spusele medicilor că ar fi bine ca urina eliminată pe parcursul unei zile (diureza) sa fie de
aproximativ 1-1,5 l., si că cresterea temperaturii ar fi un semn de infectie.
Faptul că pacienta îsi urmărea doar cantitatea de urină fără a calcula si cantitatea de
lichide consumate sau eliminate prin transpiratie, din cauza temperaturii (usor ridicate inerent
in urma unei interventii chirurgicale), făcea ca ea să se afle intr-un cerc vicios. Cu cât se
temea mai mult uita să ingereze lichide si cu atât avea o diureză mai scăzută. Cu cât avea
urină mai putină, starea ei de îngrijorare crestea antrenând si o stare de agitatie manifestată
prin transpiratie si o usoară crestere a temperaturii. Credinta ei că temperatura creste doar ca
un semn al infectiei o făcea să exagereze orice linioară a termometrului si să-i acorde
conotatii strict maladive.
Prima interventie a constat in tehnica recradajului prin care s-au explicat aceste
corelatii si mai ales faptul că o temperatură înaltă este pe de-o parte un semnal de alarmă că
organismul se află in pericol (o interventie chirurgicală este percepută de organism ca un
pericol), pe de altă parte si efortul organismului de a se vindeca se manifestă tot prin acelasi
simptom. Cu alte cuvinte o temperatură înaltă arată ca organismul nostru luptă să se vindece.
În ceea ce priveste cantitatea de urină, i-a fost arătată legătura dintre cantitatea de lichide
ingerate si apoi eliminate, nu doar prin urină.
O altă tehnică ar putea fi “iluzia alegerii“: “Aveti de ales între a vă preocupa, controla
si a vă creste temperatura si ajungeti din nou în Clinica de Urologie sau a lăsa lucrurile să
decurgă normal fără a vă forta să urinati mai mult decât ingerati si atunci neagitându-vă nu
veti mai transpira si cantitarea de urină va fi cea prevăzută de medici. Orice veti alege
depinde de dvs. Stiind ca oricum veti ajunge la un nou control medical, ingrijorarea excesivă
nu vă ajută”.
Pacienta a raportat că încetând să se mai ingrijoreze excesiv, temperatura i-a scăzut treptat iar
cantitatea de urină a crescut considerabil.

CAZUL 2.

102
 Se prezintă în cabinet o bunică cu nepotul de 11 ani, cu plângerea că acesta,(care se
teme de întuneric, de a rămâne singur si de a dormi singur), o deranjează în ultima vreme prin
aceea că ea fiind operată de curând si fiind nevoită să doarmă cu nepotul se teme ca acesta să
nu o lovească în timpul somnului. Din istoric reiese că părintii copilului s-au despărtit când
acesta era de 1 an, urmând moartea bunicului matern când acesta avea 3 ani, iar de 1an si
jumătate, mama lucrează in străinătate. În perioada spitalizării bunicii, mama a fost nevoită să
se întoarcă în tară pentru a dormi cu fiul său, care nu a dormit niciodată singur acasă. Pe
timpul vacantelor mari, copilul este dus la bunicii paterni, într-un alt oras, dar unde nu se
teme de întuneric si doarme singur. Rugămintea bunicii era găsirea unei solutii pentru a-si
convinge nepotul să doarmă singur.
Tehnica folosită este exploatarea exceptiei: s-a accentuat faptul că el poate dormi
singur fiind curajos ca un băiat mare ce este, si a dovedit acest lucru în toate vacantele
petrecute la bunicii paterni. De altfel atunci când dormim toti rămânem singuri, dar acest
lucru este un lucru bun si necesar pentru a ne odihni mai bine si pentru a ne scufunda in
lumea aceea minunată a viselor în care păsim singuri, în care suntem iubiti, curajosi si
puternici. Singurătatea din timpul somnului este benefică pentru a ne dezvolta, a creste si a
deveni din ce în ce mai curajosi.
O altă exceptie: I s-a amintit că înainte să se nască era acolo în burtica mamei singur si foarte
curajos.
Alegerea laturii pozitive: s-au ocolit temele fricilor lui cum ar fi abandonul, despărtirea,
moartea, plecarea departe, întunericul si singurătatea. S-a recomandat si familiei să facă la
fel, ocolind astfel reamintirea pierderilor si despărtirilor pe care acest pre-adolescent le-a
suferit în scurta sa viată fără a le nega. În final i s-a mai explicat că cel mai mare curaj al unui
băiat care va deveni bărbat este să recunoască că îi este teamă si să-si înfrunte teama. Teama
este bună, ne ajută să ne ferim de pericole. Numai nebunilor nu le este teamă niciodată.
Tehnica metaforei terapeutice: s-a folosit “metafora fantomei”, atat de utilă în cazul fricilor,
temerilor si fobiilor. Citat: ”dacă ne temem de o fantomă (aparitie, arătare, monstru, bau-bau,
omul rău, lupul rău) si fugim de ea, cu cât fugim mai mult, ea ne va urmări mai mult. Dacă
brusc ne intoarcem cu fata spre ea si vrem să o prindem, ea va dispărea ca un abur suflat de
vânt”.
Injonctiunea paradoxală este: “sperie-ti teama” sau “ evită să eviti”, deci înfruntă.
Acceptând că teama copilului indiferent de cauzele sale este un lucru natural (si explicabil
prin istoria sa personală) munca terapeutului s-a îndreptat nu atât spre copil cât spre anturajul
acestuia recomandându-le mai multă intelegere fată de copil si mai ales la a nu confunda
iubirea si ocrotirea acestuia cu cocolosirea, invitându-i să mediteze la următoarele: Până la
ce vârstă credeti că va fi nevoie să dormiti cu el în pat? Cum veti sti care este momentul
acela? Cât de dureros credeti că este să descoperi, adolescent fiind că ai fost crescut
inadecvat, că nu sti ce este intimitatea si mai ales cum credeti că va povesti tânărul adult
primei sale iubite faptul că până la o vârstă înaintată a dormit cu bunica, bunicul, mama?
Aceste teme de meditatie se circumscriu primei sarcini care este una dintre tehnici.

CAZUL 3
„Nu plânge draga mamei!”
Mama şi tata mergeau în vizită la propria lor fiică, în perioada în care aceasta locuia
cu sora mamei, de la vârsta de doi ani la patru ani. O perioadă grea în care părinţii au fost
nevoiţi să lipsească o mare parte de timp din viaţa Irinei, independent de voinţa lor. „De
obicei plecam pe furiş, când dormea sau când nu ne vedea, ca să nu plângă”, povesteşte
mama în prima şedinţă. Fetiţa plânge din prima zi de grădiniţă, de patru ani aproape zilnic, şi
plânge şi în prezent, dimineaţa când merge la grădiniţă, indiferent cine o duce şi uneori după
amiaza înainte de sosirea părinţilor după preşcolari. Toţi cei din jurul ei: tata, bunica,

103
mătuşile, educatoarele şi mai ales mama îi spun: „Nu plânge Irina!”, „Eşti fetiţă mare!”, „E
ruşine să plângi!”. Astfel s-a instalat un cerc vicios în care fetiţei i se interzicea să plângă dar
cu toate acestea ea plângea căci sfatul : „Nu plânge!” întreţinea şi amplifica comportamentul
Irinei. Mai mult decât atât - de teama scenelor sfâşietoare din holul grădiniţei- părinţii îi
dădeau tot felul de explicaţii („Irina eşti mare!, Fetiţele nu sunt plângăcioase!, Părinţii trebuie
să meargă la serviciu!”), o ameninţau cu diferite pedepse („Fără jucării! Fără calculator! Fără
ieşiri în curte cu prietenii la joacă”) sau îi făceau diverse promisiuni şi recompense („Îţi
cumpărăm tot ceea ce-ţi doreşti!”). Toate acestea constituiau tentativele de a soluţiona o
situaţie dificilă, încercări pe care părinţii le folosesc în scopul vindecării de plâns şi teamă de
câţiva ani dar fără nici un rezultat. Ce au făcut părinţii Irinei pentru a ieşi din ciclul infernal în
care se aflau cu toţii prizonieri? Au urmat paşii schimbării. Prima etapă a fost să-i dea voie
Irinei să plângă: „Dacă îţi vine să plângi, poţi să plângi!”.
Tema tentativelor de soluţionare a părinţilor era imperativul „Nu mai plânge!”. Tema
terapeutică a fost întoarcerea la 180º a acestui îndemn, respectiv „Ai voie să plângi!”. Al
doilea pas a fost momentul în care mama i-a dat siguranţă fiicei ei prezentându-i o altă
perspectivă, nu a mai vorbit despre plâns şi despărţire ci despre bucuria reîntâlnirii: „Irina mă
bucur că mergi la grădiniţă, eu merg la locul meu de muncă, tu la al tău şi când ne revedem o
să ne bucurăm amândouă!”. Acest nou comportament al mamei a ajutat-o pe Irina să-şi
modifice perspectiva proprie asupra situaţiei, văzându-şi mama cum se schimbă, s-a schimbat
şi ea. Totodată mama a urmat recomandarea ca pe viitor să folosească excepţia - în dimineţile
în care Irina nu plânge, să nu-i reamintească de zilele când plângea pentru a nu reactiva bucla
reacţională. Cu cât fetiţa este asigurată mai mult cu atât se va teme mai mult. Momentul
întreruperii buclei este excepţia (ziua în care nu plânge), când mama trebuie să se comporte
natural. În urma acestor injoncţiuni fetiţa a avut tot mai multe zile în care nu a plâns şi în
prezent se află pe drumul cel bun.

Concluzii și perspective
Din constrângerea de spatiu am folosit spre exemplificarea celor 2 cazuri doar câteva
dintre tehnicile sistemic-strategice aplicate în practica curentă. Multitudinea manevrelor
terapeutice, a inaintărilor si retragerilor, a victoriilor, reusitelor sau mai putin reusitelor
acestora, în dinamica lor, fac ca eficienta lor să se extindă si în afara unor psihopatologii,
dificultăti, nemultumiri, situatii de viată, putând fi aplicate cu succes în orice relatie cu o
persoană semnificativă si în afara cabinetului (nu cu valoare terapeutică ci pentru
îmbunătătirea relatiilor). Frumusetea acestei scoli terapeutice constă în simplitatea ei
aparentă.
În spiritul marelui înaintas Gregory Bateson, terapia scurtă sistemic strategică după
Scoala de la Palo Alto contribuie la o ecologie a relatiilor umane. Asta înseamnă că niciun
pacient nu are o suferintă abstractă, în sine, ci că dificultătile, deficientele, suferintele până la
maladia psihologică, toate au la bază o neîntelegere, un conflict, o disfunctionalitate
relatională care au escaladat cu ajutorul spiralei interactionale. Chestionarul specific terapiei
are o formulare schematică de felul urmator: “Cine face? Ce face ? Cui face? În ce
circumstante/conditii?”
Desi simptomatologia ambelor cazuri prezentate ne poate conduce spre concluzii
patologizante, remarcăm faptul că ambele au la bază: a). relationări deficitare (o bunică
înlocuieste mama, cealaltă bunică substituie tatăl – pt cazul nr.2.), b). întelegeri gresite (cazul
nr.1: ale simptomelor, ale recomandărilor medicale, ale urmărilor unei interventii), c).
asteptări nejustificate (în cazul 1.: a vindecării imediate prin scăderea temperaturii; cazul 2:
desi copilul ar putea dormi singur, nu este încurajat să o facă, desi se doarme cu el se asteaptă

104
ca el să doarmă singur), d).cercul vicios (cazul 1: cu cât mă agit mai mult, mă vindec mai
târziu; cazul 2.: cu cât se teme mai mult îl asigurăm mai mult, în consecintă se va teme mai
mult) sau e). pozitionări disfunctionale (în primul caz: eu pot decide asupra ritmului de
vindecare; cazul 2: substituirea de roluri: tatăl absent înlocuit de bunicul matern, apoi la
decesul acestuia de bunicii paterni; mama înlocuită de bunica maternă până la internarea în
spital când pentru o scurtă perioadă mama îsi reia rolul, dar din culpă si ocrotitoare
încurajează un comportament inadecvat - doarme cu fiul).
Non-normativitatea este principiul potrivit căruia terapeutul îndrumă spre rezolvare
fără a alege în locul pacientului modul de a produce schimbarea. Cu alte cuvinte :”Ducem
calul până la râu pentru a-l adăpa, dar nu bem in locul lui”.
O abordare superficială, ar atribui discomfortul, nemultumirea si simptomul unor
cauze la prima vedere patologice (cazul 1. – intârzierea vindecării, cazul 2 – întârzierea
maturizării). Abordarea Scolii de la Palo Alto nu neglijează purtătorul de simptom, ci îl
situează în interrelationare cu sistemul din care face parte, aici si acum.
Preocuparea terapeutului nu este evolutia liniară a individului, ci mai ales
interactiunea circulară. De aceea formulele pe care terapeutul le va căuta si găsi în urma unei
analize profunde (nu spontan cum ar putea părea) sunt foarte importante si construiesc, încă
de la prima sedintă, alianta terapeutică, încrederea în terapeut si în puterile proprii ale
pacientului. Finalitatea actului terapeutic se construieste cu efortul comun al celor doi
parteneri de relatie terapeut si pacient.
Deontologia acestei scoli face ca atribuirea meritelor schimbării să se facă de către
terapeut către pacient (asa, în mod ironic, si nedrept, uneori datorită aparentei simplităti,
pacientul este înclinat să creadă că si-a rezolvat problema nu în urma travaliului de atâtea ori
dificil, ci mai degrabă “datorită lui Dumnezeu”, sau unui masaj, sau unui sfat al unui bun
prieten sau si mai rău datorită unei pastile miraculoase, atât de vândută în vremurile noastre).
De exemplu în cazul 1. – în mod cu totul ipotetic pacienta îngrijorată ar putea să
spună: ”Nu stiu ce s-a întâmplat după sedinta cu dvs., dar deodată am început să urinez mai
mult si temperatura mi-a scăzut. S-a produs un miracol.”
In cazul al 2-lea: “Nu stiu ce i-ati spus copilului, dar încă din noaptea aceea a vrut să doarmă
singur după ce a vorbit la telefon cu mama lui aflată în străinătate.”
În ambele cazuri s-au petrecut “miracole”.
O consolare minimă ne aduce faptul că, desi am lucrat în mod onest si am atribuit
meritele schimbării pacientului însusi, dacă el va atribui în mod gresit vindecarea,
solutionarea, rezolvarea, schimbarea asteptată, unei noi tentative de solutionare si nu în mod
corect muncii efectuate împreună, recăderea se va produce. Noi îl asteptăm înapoi în cabinet.
Odată cu pătrunderea în universităţi, dezvoltarea ulterioară ale ideilor grupului de la
Palo Alto, instituţionalizarea şi mai ales succesul care excede cabinetul psihologic pătrunzând
în instituţii, organizaţii, în diferite sisteme în care persoanele relaţionează, fac din această
abordare una dintre cele mai importante şcoli ale secolului XX.
Pericolul anchilozării, care era teama de căpătâi a lui Bateson şi îngrijorarea majoră a
lui Erickson, va apărea doar dacă ea va uita că vigoarea îi este dată de ireverenţa pragmatică
şi de critica oricărei ordini stabilite.
Dacă va deveni o şcoală ştientistă precum toate celelalte sau va rămâne acest
remarcabil laborator în care să fie evaluate, combătute sau completate concepţii noi despre
patologie, comunicare şi în cele din urmă despre omul însuşi, aceasta este o întrebare foarte

105
grea.Despre asta viitorul va oferi răspunsuri. Certitudinea unanim acceptată este că prin
efectele sale şi perspectivele deschise de grupul de la Palo Alto avem de a face cu un pas
epistemologic fundamental.
Toate demersurile discipolilor şi continuatorilor lui Gregory Bateson nu fac decât să
sublinieze dinamismul ideilor sale permiţând prin dezvoltarea lor îndeplinirea visului marelui
fondator, acela de a construi o veritabilă ecologie a relaţiilor umane.

106
 Bibliografie
1. Dafinoiu, I.,(2001)– Elemente de psihoterapie integratia, Editura Polirom, Iași
2. Dafinoiu, I.,(2002)– Hipnoza clinica, Editura „Erota”, Iași
3. Dafinoiu, I, J. L Vargha (2005) – Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iași
4. David, D., Holdevici I., Szamoskozi, S., Baban, A.S. (2000)- Psihoterapie si
hipnoterapie cognitiv-comportamentala, Editura Risoprint, Cluj Napoca
5. David, D.,(2006)– Psihologie clinica si psihoterapie, Editura Polirom, Iași
6. David, D.(2006) – Terapie cognitiv-comportamentala, Editura Polirom, Iași
7. Daniel, D., (2006) Psihologie clinică și psihoterapie. Fundamente, Ed. Polirom,
8. Daniel, D., (2006) Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Ed. Polirom,
Iași
9. Daniel, D.,(2006). Metodologia cercetării clinice. Fundamente, Ed. Polirom, Iași
10. Duta, V (2006), Psihoterapie, Editura Stefan, Bucuresti.
11. Dolto, F.,(2006) – Psihanaliza și copilul, Editura Trei, Bucuresti
12. Dolto, F.,(2005) – Ce să spunem copiilor, Editura Trei, Bucuresti
13. Dobson K. S.,(2010) - Handbook of Cognitive Behavioral Therapies. Ed. The Guilford
Press,
14. Enăchescu, C., (2003), Tratat de psihanaliză si psihoterapie, Editura Polirom, Iaşi.
15. Enăchescu, C (2003), Tratat de psihanaliză si psihoterapie, Editura Polirom, Iaşi.
16. Enăchescu, C (2005), Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, Bucureşti.
17. Evans K., Gilbert M.,(2008) Introduction and integrative psychoterapy, Editura
Mcmillan, Londra
18. Freud, S (2003), Introducere în psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti.
19. Freud, S.,(2010) – Opere esențiale vol. VIII – Nevroza la copil, Editura Trei, Bucuresti
20. Geller J. D, Norcross J. C & Orlinsky ,(2005),Formarea pentru psihoterapie. Ed. Trei
21. Geller J. D., Norcross J. C., Orlinsky, David E, (2008) - Formarea pentru psihoterapie,
Editura Trei, Bucuresti
22. Giusti E., Montanari C., Iannazzo A.,(2001), Psicoterapie Integrate, Editura Masson,
Milano
23. Holdevici I., Vasilescu I.P.,(1997) – Psihoterapia - un tratament fara medicamente,
Editura „Ceres”, Bucuresti
24. Holdevici, I., Vasilescu I.P.(1997) – Elemente de psihoterapie, editia a II-a, Editura
„All”, Bucuresti
25. Holdevici, I.,(1999) – Gândirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie rational-emotiva
si cognitiv-comportamentala, Editura „Stiinta si tehnica”, Bucuresti
26. Holdevici, I., – Ameliorarea performantelor individuale prin tehnici de psihoterapie,
Editura „Orizonturi”, Bucuresti
27. Holdevici, I (1996), Elemente de psihoterapie, Editura ALL
28. Holdevici, I.,(1997) – Elemente de psihoterapie, Editura „All”, editia a III-a, Bucuresti
29. Holdevici, I.,(1998) – Psihoterapia tulburărilor anxioase, Editura „Ceres”, Bucuresti

107
30. Holdevici, I., (2005), Psihoterapia cognitiv comportamentala - Managementul stresului
pentru un stil de viata optim
31. Holdevici, I., (2004),Hipnoterapia - teorie si practica, Ed. Dual Tech
32. Holmes J., Bateman A.,(2002) - Integration in Psychotherapy: Models and Methods. Ed.
Oxford University Press,
33. Ionescu, G.,(1990) – Psihoterapia, Ed. Știintifica, București
34. Leahy R.,(2010),Planuri de tratament și intervenție în depresie și anxietate. Ed. ASCR
35. Lupu V.,(2003) – Introducere in hipnoterapia si in psihoterapia cognitiv
comportamentala a copilului si adolescentului, Asociația de Științe Cognitive din
Romania
36. Moreau Andre(2007) - Autocunoastere si autoterapie asistata, Editura Trei, Bucuresti
37. Nolan I. S., Nolan P.,(2002) Object Relations and Integrative Psychotherapy: Tradision
and Innovation in Theory and Parctice. Ed. Whurr

108