Capitolul 1

MACROECONOMIA. CONCEPTE DE BAZĂ ŞI POLITICI MACROECONOMICE

1.1. ABORDĂRI MACROECONOMICE

Realitatea economică poate fi abordată prin două modalităţi distincte: microeconomia şi

macroeconomia. Nivelul de investigare al analizei microeconomice este cel al întreprinderii şi pieţei
unui bun sau serviciu. În cadrul analizei microeconomice sunt evidenţiate comportamentele
individuale ale unităţilor economice, motivaţiile şi activităţile menajelor individuale şi ale
întreprinderilor individuale, atunci când acestea se angajează în procesele de cumpărare şi vânzare,
precum şi consecinţele acţiunii lor asupra tipurilor de bunuri şi servicii pe care le produce economia.
Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională în întregul ei.
Macroeconomia studiază structura, funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al sistemului
economiei naţionale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, în
scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a tuturor factorilor care-l influenţează.
Totodată, macroeconomia studiază ansamblul de mijloace şi instrumente prin care autorităţile publice
pot influenţa performanţele sistemului economic. În acest scop, sunt analizate implicaţiile politicii
bugetare şi fiscale, monetare, comerciale etc. asupra producţiei şi ocupării, precum şi asupra
echilibrului macroeconomic.
Macroeconomia este parte a economiei care constă în procesele şi fenomenele care rezultă din
corelarea activităţilor economice la nivelul economiei naţionale.
Macroeconomia se ocupă de studiul unor mărimi agregate cum ar fi consumul final al populaţiei,
formarea naţională de capital, economisirea naţională, cererea agregată, oferta agregată etc.
Termenul de macroeconomie a fost propus de Ragnar Frisch în 1933, dar întemeietorul
incontestabil al noului domeniu de studiu al ştiinţei economice este economistul John Maynard
Keynes. Acesta face abstracţie de bazele microeconomice ale macroeconomiei, considerând că
sistemul macroeconomic are proprietăţi independente de cele ale elementelor componente. Noii
economişti clasici au reuşit să deducă anumite fenomene macroeconomice pornind de la bazele
microeconomice ale acestora.
Macroeconomia o putem interpreta ca o realitate a economiei naţionale a fiecărei ţări, şi în acelaşi
timp, ca o parte a ştiinţei economice care studiază această realitate.
Ca realitate, macroeconomia surprinde ansamblul forţelor principale care acţionează şi
interacţionează în interiorul unei economii naţionale, în virtutea cărora economia cunoaşte perioade de
expansiune şi înflorire a afacerilor, dar şi ani de recesiune.
Ca parte a ştiinţei economice care studiază întreaga economie, dintr-un unghi de vedere
naţional, macroeconomia este chemată să explice cum poate fi mărit venitul naţional şi cum poate fi el
împărţit mai bine, astfel încât, prin creşterea producţiei, să putem spori şi bunăstarea individuală,
generală, să asigurăm echilibrul necesar înaintării prin controlul ciclului de afaceri. Ştiinţa economică
despre macroeconomie arată că întreaga economie naţională a unei ţări se poate consolida şi dezvolta
sau se poate nărui prin ceea ce a realizat sau nu a realizat pentru individ.
Micro şi macroeconomia sunt inseparabile. Orice teorie macroeconomică se fundamentează pe
ipoteze referitoare la comportamente individuale.
Se consideră că o problemă economică devine macroeconomică atunci când şi acolo unde aceasta:
- derivă din formarea şi consolidarea unei anumite economii naţionale;
- stimulează sau afectează realizarea intereselor generale ale agenţilor economici dintr-o ţară;
- încadrarea ei în limite normale de desfăşurare presupune măsuri concertate şi acţiuni
convergente din partea participanţilor la viaţa economică;
Obiectivele principale ale cercetării macroeconomice sunt:
a) asigurarea echilibrului dintre cererea globală (agregată) şi oferta globală (agregată);
b) ocuparea deplină a resurselor de muncă;
c) asigurarea economiei naţionale cu monedă în cantităţile şi structurile cerute de desfăşurarea
normală a fluxurilor economice reale;

1
 d) realizarea componentelor bugetară şi fiscală ale politicii economice;
e) asigurarea pe termen mediu a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe
echilibrate;
f) integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare, pentru
asigurarea coerenţei deciziilor macroeconomice.
Obiectivele fundamentale relevate de teoria macroeconomică decurg din problemele esenţiale cu
care se confruntă economiile contemporane: evoluţia ciclică a activităţii economice, nivelul ridicat al
şomajului, rata ridicată a inflaţiei, dezechilibre economice externe sau alte forme de dezechilibre.
Aceste probleme cauzează pierderi de venit şi de locuri de muncă ce afectează în mod direct, uneori
brutal, nivelul de viaţă al oamenilor. De aceea, responsabilitatea unui guvern este concepută în strânsă
legătură cu preîntâmpinarea sau controlul şomajului şi a inflaţiei. Soluţionarea problemelor
macroeconomice presupune deci transpunerea lor în obiective de urmărit.
Într-o apreciere sintetică1, obiectul macroeconomiei se referă la: determinarea unor mărimi
agregate şi medii în economie; factorii care determină producţia şi ocuparea deplină, consumul,
investiţiile, exportul şi importul; cauzele evoluţiilor pe termen scurt şi factorii care influenţează
creşterea economică pe termen lung; nivelul general al preţurilor şi rata inflaţiei.

1.2. ECONOMIA NAŢIONALĂ – CADRUL GENERAL DE DESFĂŞURARE A

ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Macroeconomia studiază activitatea economică în ansamblul său, utilizând variabile globale la

nivelul unei economii naţionale. Aceasta nu înseamnă că macroeconomia se identifică cu economia
naţională.
Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse naturale, materiale, umane etc., de
activităţi de producţie, de schimb, de servicii etc., care s-au constituit în ramuri, sectoare de
activitate, subramuri etc., la nivelul unei ţări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza
cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură funcţionarea şi
dezvoltarea economică a societăţii2.
Ca sistem istoriceşte constituit al activităţii economico-sociale, economia naţională are ca
elemente componente: sursele materiale, umane, financiare etc.; diviziunea socială a muncii şi
structura pe ramuri a producţiei sociale; mecanismul de funcţionare a economiei, relaţiile economico-
sociale, financiare şi de credit; schimburile economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale; mediul
natural şi calitatea acestuia; sistemul de instruire, cultură şi sănătate. Nivelul de dezvoltare şi starea
calitativă ale acestor componente determină, pe de o parte, volumul şi structura bunurilor şi serviciilor
obţinute şi ale nevoilor care trebuie satisfăcute, iar, pe de altă parte, posibilităţile de participare la
fluxurile economice internaţionale. Economia naţională este, deci, ansamblul activităţilor economice şi
sociale, privite în unitatea şi interdependenţele lor, care se desfăşoară în cadrul naţional statal,
istoriceşte constituit. Economia naţională reprezintă o formă specifică a diviziunii muncii în interiorul
unei naţiuni, al unei ţări. Analiza fenomenelor şi proceselor care au loc în cadrul unei economii
naţionale constituie obiectul de studiu al macroeconomiei.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra sistemului economiei naţionale este necesar să
analizăm structura acesteia.
Structura economiei naţionale evidenţiază elementele ei componente, natura şi trăsăturile
acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl are fiecare element, precum şi legăturile şi
interacţiunile lor reciproce.
Din punct de vedere al criteriilor care stau la baza formării elementelor ei componente se pot
distinge următoarele structuri ale economiei naţionale: structura de ramură, structura tehnică, structura
demoeconomică, structura organizaţională, structura teritorială, structura de proprietate.
Structura de ramură evidenţiază alcătuirea economiei naţionale pe ramuri şi subramuri. În
etapa actuală de dezvoltare a economiei naţionale, principalele ramuri sunt: industria, agricultura,
construcţiile, transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, creditul, gospodăria comunală de
locuinţe şi alte prestări de servicii, învăţământul, cultura şi arta, ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică,
1
Ion Bucur, Bazele macroeconomiei. Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 32.
2
Viorel Cornescu ş.a., Economie. Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 156.

2
ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială şi cultura fizică, administraţia, alte ramuri. Între ramurile
economiei naţionale se stabilesc anumite corelaţii care reflectă interdependenţa activităţilor economice
şi care contribuie la asigurarea echilibrului macroeconomic.
Structura tehnică evidenţiază alcătuirea economiei naţionale, privită prin prisma tehnicilor şi
tehnologiilor existente. Ea dă imaginea asupra gradului de încorporare a ştiinţei, a rezultatelor ei în
cadrul economiei naţionale, caracterizând nivelul tehnicii existent şi modul de distribuţie a acesteia pe
ramuri. În majoritatea ţărilor, structurile tehnice au un caracter eterogen. Pentru aceste ţări este
caracteristic pluralismul tehnologic, adică folosirea în economia naţională a unor tehnici de niveluri
esenţial diferite.
Structura demoeconomică evidenţiază gruparea fie a populaţiei active, fie a populaţiei ocupate pe
sectoare, ramuri şi subramuri şi în cadrul acesteia, grupare şi pe sexe, vârstă, nivel de pregătire etc.
Structura organizaţională evidenţiază, pe de o parte, gruparea activităţilor economice pe
domenii mari ce se constituie în subsisteme ale economiei naţionale (subsistemul productiv,
subsistemul comercial, subsistemul financiar-bancar etc.), iar pe de altă parte, compartimentarea
activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice, constituite în raport cu diviziunea socială a muncii,
cu nivelul tehnicii şi tehnologiilor existente, cu concepţia de conducere şi dirijare a economiei etc.
Structura organizaţională se reflectă în ierarhia organizatorică, unde locul principal îl deţine unitatea
economică (de forme şi dimensiuni diferite).
Structura teritorială reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi regiuni
economice, părţi ale teritoriului naţional. Iniţial, la originea zonelor economice, au fost zone
geografice. Acestea s-au transformat în zone economice prin acumularea unor factori de producţie,
dezvoltarea ocupaţiilor, formarea unui anumit specific al activităţii economice, dezvoltarea relaţiilor
cu zone aparţinând aceleiaşi ţări. Prin crearea pieţei naţionale, prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare
între zone, prin obţinerea unei anumite autonomii administrative, s-au constituit structurile teritoriale
ale economiei naţionale.
Structura de proprietate evidenţiază componenţa, alcătuirea internă a economiei naţionale din
punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la relaţia dintre individ şi rezultatele muncii
lui, la relaţia dintre membrii societăţii şi bogăţia acesteia. Această relaţie relevă exercitarea unuia, mai
multora sau tuturor atributelor proprietăţii: dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de
dispoziţie şi dreptul de uzufruct.
Pornind de la înţelegerea proprietăţii, a modului real de manifestare a ei în societate, putem să ne
explicăm mecanismele vieţii economice, resorturile care generează toate actele economice din
societate, care duc la un anumit comportament al oamenilor.
În conformitate cu reglementările actuale, în România proprietatea este structurată astfel:
proprietate individuală – privată; proprietate de stat; proprietate mixtă (capital de stat şi privat);
proprietate cooperatistă; proprietate obştească.
Pluralismul formelor de proprietate constituie premisa manifestării libertăţii agenţilor economici.

1.3. CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ

Macroeconomia are în vedere ansamblul relaţiilor existente între agenţii economici, ceea ce
presupune analiza cererii şi a ofertei manifestate pe piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară şi
piaţa muncii. De aici rezultă şi caracterul agregat al acestor variabile macroeconomice.
Cererea agregată reprezintă totalitatea cheltuielilor agregate pe care agenţii economici
intenţionează să le efectueze într-o anumită perioadă, în raport cu veniturile agregate şi nivelul general
al preţurilor.
În cadrul cererii agregate se includ următoarele elemente;
- cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către populaţie/menaje (C);
- cheltuielile guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi de bunuri
investiţionale, pe seama veniturilor bugetare (G);
- cheltuielile efectuate de către firme, sub formă de investiţii pentru formarea brută a capitalului
(FBK);
- cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru
a plăti exporturile acelei ţări (EN).

3
 Pe baza acestor elemente, cererea agregată (CA) se poate calcula astfel:
CA = C + G + FBK + EN
Ţinând seama de aceste elemente, cererea agregată se poate exprima cu ajutorul produsului
naţional brut sau net, în termeni reali, sau cu ajutorul venitului naţional, în termeni reali.
În timp ce creşterea nivelului general al preţurilor are ca rezultat contracţia cererii agregate, prin
reducerea tuturor componentelor acesteia, reducerea nivelului general al preţurilor va genera o
extindere a cererii agregate. Dacă însă considerăm nivelul general al preţurilor ca dat, atunci cererea
agregată creşte sau scade în raport cu modificarea acţiunilor unor factori care se numesc condiţiile
cererii agregate. În cadrul acestora, cele mai importante sunt:
a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii economice în
ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste. În primul caz, populaţia va cumpăra o cantitate mai
mare de bunuri, mai ales de folosinţă îndelungată, întreprinzătorii vor spori investiţiile, deoarece creşte
gradul de certitudine în obţinerea unor profituri mai mari, ceea ce va însemna o cerere agregată din ce în
ce mai mare. În al doilea caz, creşterea incertitudinilor consumatorilor finali cu privire la viitor va
determina reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor pentru investiţii, pentru bunurile de capital etc.
b) natura politicilor guvernamentale care, dacă susţin creşterea cheltuielilor pentru investiţii,
reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect mărirea cererii agregate, sau dacă
stimulează creşterea ratei dobânzii, a fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii agregate.
c) starea generală a economiei mondialei, care, dacă se află în perioadă de boom economic
(mai ales economiile cu care avem relaţii economice), atunci vor creşte importurile lor, adică se vor
mări exporturile noastre, crescând cererea agregată şi dacă se află într-o perioadă de criză, atunci
partenerii noştri de afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile noastre se vor reduce, scăzând cererea
agregată.
Analiza cererii agregate se face în funcţie de nivelul general al preţurilor, care este o medie
aritmetică ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse în economie.
Evoluţia cereri agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor sau ca urmare a
influenţei condiţiilor cererii este prezentată în figura nr. 1.1.

Fig. nr. 1.1. Evoluţia curbei cererii agregate

P
A
P1
B C
P2 CA2
CA
CA1 0
PNB
Dacă nivelul general al preţurilor scade de la P1 la P2 , iar celelalte condiţii rămân
neschimbate, cererea agregată se extinde de la A la B, în cadrul CA 0. La un nivel general al preţurilor
egal cu P2 , modificarea condiţiilor cererii determină translatarea curbei cererii agregate de la CA 0 la
CA1, sau de la CA0 la CA2, cantitatea cerută crescând de la B la C sau scăzând de la B la A.
Oferta agregată reprezintă cantitatea totală de bunuri economice disponibile pentru vânzare
într-o economie naţională, în funcţie de nivelul general al preţurilor, într-o anumită perioadă.
Oferta agregată include:
- bunurile materiale şi serviciile produse, respectiv create, într-un an;
- soldul pozitiv sau negativ al stocurilor;
- bunurile oferite de străinătate (importuri);
Exprimând producţia totală reală de bunuri marfare dintr-o perioadă determinată de timp, oferta
agregată este egală cu produsul naţional brut în termeni reali. În mărime fizică, cantitatea totală de
bunuri materiale şi servicii pe care firmele doresc să le producă depinde de nivelul general al preţurilor

4
şi salariilor din economie. Analiza evoluţiei ofertei agregate se face în funcţie de modificarea nivelului
general al preţurilor, în condiţiile când ceilalţi factori sunt consideraţi daţi şi la un nivel general al
preţurilor dat, în raport de influenţa celorlalţi factori care condiţionează producerea bunurilor şi
serviciilor.
Dependenţa ofertei agregate faţă de preţ este reprezentată prin curba ofertei agregate. Oferta
agregată are caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp în care se manifestă. Se face
distincţia între oferta agregată pe termen scurt şi oferta agregată pe termen lung (figura nr. 12.2).
Această delimitare are la bază faptul că, în ştiinţa economică, termenul scurt este definit ca acea
perioadă în care capacitatea de producţie instalată nu se modifică.

Fig. nr. 1.2. Curba ofertei agregate pe termen scurt şi lung

OA pe termen lung
P OA pe termen scurt

PNB

Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind dat, modificarea ofertei agregate se află sub
influenţa unor factori care se numesc condiţiile ofertei.
În cadrul acestor condiţii se detaşează ca importanţă următoarele:
a) productivitatea factorilor de producţie care, prin sporire, va antrena o reducere a costului
mediu, creşterea producţiei şi, deci, a ofertei agregate, iar prin reducere, va spori costul mediu,
reducând producţia la unitatea de factor de producţie consumat şi, în consecinţă, şi oferta agregată.
b) volumul factorilor de producţie poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi
poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se micşorează.
c) preţul factorilor de producţie poate spori oferta agregată când munca, materiile prime,
energia, combustibilul etc. sunt mai ieftine fată de perioada anterioară sau poate micşora oferta
agregată atunci când costurile cu aprovizionarea lor cresc.
Evoluţia ofertei agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor sau ca urmare a
influenţei condiţiilor ofertei (la un nivel general al preţurilor dat), prezentată pe termen scurt, este
prezentată în figura nr. 1.3.

Fig. nr. 1.3. Evoluţia curbei ofertei agregate

pe termen scurt

OA2
P CA0
OA1
B
P2 C

P1 A

PNB

5
 Dacă nivelul mediu general al preţurilor creşte de la P1 la P2 , oferta agregată, pe termen
scurt, creşte de la A la B în cadrul lui OA 0. La un nivel general al preţurilor egal cu P2 , modificarea
condiţiilor va determina translatarea curbei ofertei de la OA 0 la OA1 sau de la OA0 la OA2, cantitatea
reală oferită crescând de la B la C sau scăzând de la B la A.

1.4. POLITICI MACROECONOMICE

Statul îndeplineşte un rol economic pronunţat în toate ţările, în proporţii diferite şi în condiţii
concret-istorice. În epoca modernă, statul constituie un mecanism important de influenţare a
economiei, îndeosebi la nivelul superior al acestuia: macroeconomia.
Cauzele implicării statului în viaţa economică sunt multiple, aflându-se în legătură nemijlocită cu
evoluţia factorilor de producţie, cu progresul tehnico-ştiinţific, cu accentuarea complexităţii
economiei, dar şi cu aspecte de ordin social, cultural, politic, militar etc.
Îndeplinirea rolului statului se asigură printr-un sistem de norme, principii, instrumente şi pârghii
economice, monetare, fiscale, valutare etc. În acest context se înscrie politica economică.
Politica macroeconomică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice, care se traduce prin
stabilirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o perioadă, într-o ţară, ca şi realizarea
acestora prin folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate.
Politica economică are ca scop să modifice evoluţia spontană sau naturală a activităţii economice
pentru corijarea carenţelor pieţei. În unele situaţii se urmăreşte crearea condiţiilor de accelerare a
progresului economic şi social, iar în altele preîntâmpinarea sau eliminarea unor disfuncţii economice.
Politica economică are ca punct de plecare interesele generale ale naţiunii, ale statului naţional,
într-un anumit orizont de timp. Deciziile de politică economică sunt luate de autorităţile economice şi
monetare dintr-o ţară.
La modul general, intervenţia statului în economie se poate face prin trei modalităţi:
- politici structurale;
- politici de ajustare;
- politici de environement.
Politicile structurale se referă îndeosebi la planificarea macroeconomică (dar în sens larg, aici se
includ şi elaborarea obiectivelor şi strategiilor social-economice pe termen lung).
Politicile de ajustare se referă la politica monetară, politica fiscală, politica de preţuri, politica de
venituri.
Politicile de environement privesc mediul natural, mediul economic extern şi mediul monetar
extern.
Macrostabilizarea economică este rezultatul aplicării tuturor celor trei categorii de politici, nici
un stat neaplicând o anumită politică pură, ci un mix de politici, în funcţie de situaţia concretă din ţara
respectivă şi de filosofia economică şi socială a guvernului.
Sigur că există mai multe forme de politici macroeconomice, care constituie tipologia acestora.
Clasificarea politicilor economice se face în funcţie de mai multe criterii:
În funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare, politicile economice pot fi de creştere
şi dezvoltare, de ocupare sau antişomaj, de stabilitate sau de stabilizare a preţurilor, antiinflaţioniste,
de subvenţionare a exporturilor, respectiv de limitare a importurilor, politici sociale, politici industriale
etc.
În funcţie de instrumentele folosite pentru promovarea politicii avem politici care folosesc
mijloace reglatoare indirecte (cum sunt politicile monetare şi cele fiscale), politici în cadrul cărora se
folosesc acţiuni directe asupra mecanismelor economice (cum ar fi politicile de preţuri, de venituri,
de ocupare) şi politici care se bazează pe ideea de legislaţie economică, de stat democratic de drept.
Politica fiscală reprezintă ansamblul de măsuri de sporire sau diminuarea a presiunii fiscale şi
cheltuielilor guvernamentale adoptate de stat într-o anumită perioadă de timp, în vederea influenţării
vieţii economice şi sociale.
Politica monetară reprezintă ansamblul de măsuri, adoptate de către banca centrală, de sporire sau
diminuare a ratei dobânzii şi a masei monetare în vederea influenţării vieţii economice şi sociale.

6
 Politica veniturilor reprezintă ansamblul acţiunilor puterii publice asupra formării veniturilor
agenţilor economici în scopul ameliorării nivelului venitului unor categorii ale populaţiei, al corectării
unor distribuiri excesive sau insuficiente a veniturilor într-o economie.
În funcţie de durata de extindere sau de orizontul de timp al obiectivelor politicilor
economice avem politici conjuncturale, al căror orizont este pe termen scurt, de la câteva luni la 1-2
ani şi urmăreşte menţinerea sau restabilirea marilor echilibre macroeconomice (politici anticiclice,
deflaţioniste, de relansare a activităţilor etc.) şi politici structurale, de restructurare durabilă a bazelor
funcţionării economiei ale căror efecte se resimt pe termen mijlociu şi scurt (amenajarea teritoriului,
politica industrială, agricolă, de asigurare cu energie a ţării). O politică economică generală urmăreşte
realizarea coerenţei între politicile conjuncturale şi cele structurale.
În funcţie de maniera de influenţare a agenţilor economici de către stat, există politici de
limitare (exemplu, de încadrare a creditului în anumite limite, de sporire a cotizaţiilor sociale, etc.),
politici de incitare a subiecţilor economici, de formare a unui anumit comportament al lor, în
schimbul unor avantaje, cum ar fi: cote de dobânzi preferenţiale, acordarea de prime şi subvenţii şi
politici de concertare, care vizează încheierea unor acorduri şi convenţii între partenerii la viaţa
economică şi socială.
În raport de orientarea doctrinară delimităm politici liberale, care favorizează reglementările şi
acordă toată încrederea mecanismelor libere pe piaţă, acestea fiind cunoscute şi sub numele de politici
ale ofertei, de susţinere a întreprinzătorilor, a liberei lor iniţiative, politici dirijiste, keynesiste, ce
preconizează intervenţia activă a statului şi pun accent pe rolul cererii globale, motiv pentru care se
mai numesc şi politici ale cererii, şi politici de inspiraţie social-democrată care au în vedere
planificarea, urmărind reducerea inegalităţilor printr-o protecţie socială susţinută şi prin dezvoltarea
serviciilor publice.
În funcţie de obiectivul lor fundamental se disting politici de relansare, care urmăresc
stimularea cererii şi pot contribui la stimularea unor componente ale cererii sub forma consumului
gospodăriilor, investiţiilor întreprinderilor, cheltuielilor publice, şi politici de stabilizare al căror
obiectiv esenţial îl constituie lupta împotriva inflaţiei, urmărindu-se cererea internă şi restabilirea unor
echilibre (buget, balanţă comercială); exemplu: politicile de austeritate;
În funcţie de sfera lor de cuprindere distingem, politici economice globale, atunci când acestea
se aplică mai multor aspecte ale activităţii economice (investiţii, consum etc.) şi politici economice
specifice.
Politica economică reprezintă una dintre cele mai importante acţiuni ale statului modern. Prin
intermediul acesteia se urmăreşte influenţarea comportamentului marilor agregate economice în scopul
de a îmbunătăţi performanţele economice.

7
 Capitolul 2

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

2.1. CICLICITATEA ECONOMICĂ. TIPURI DE CICLURI ECONOMICE ŞI FAZELE

ACESTORA

Evoluţia fluctuantă este o caracteristică a vieţii economice din cele mai vechi timpuri.
Tipuri de fluctuaţii
Fluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele
consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită
regularitate de la un an la altul. De exemplu, pe parcursul unui an, sub influenţa unor factori naturali –
climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice, în general, cunoaşte fluctuaţii în
agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. De asemenea, s-a constatat că în
perioadele care premerg unor sărbători religioase sau laice, au loc creşteri ale vânzărilor, producţiei
industriale şi a transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosirea factorilor de producţie.
Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, reduceri ale desfacerii şi
producţiei, ale gradului de ocupare etc.
Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale sunt determinate de factori aleatori sau evenimente
neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor
agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.
Variaţiile ciclice, deşi sunt repetabile, nu pot fi încadrate în termene fixe. Ele se caracterizează
prin creşteri cumulative ale producţiei, ale venitului, ale folosirii forţei de muncă, ale investiţiilor,
urmate de stagnări sau descreşteri cumulative ale aceloraşi indicatori.
Ciclicitatea activităţii economice desemnează un mod specific de evoluţie a activităţii
economice în mod ondulatoriu, adică, periodic, activitatea economică trece prin faze ascendente sau
descendente şi aproximativ în aceeaşi succesiune.
Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp care separă două crize economice, sau
perioada ce se scurge de la începutul unei crize până la începutul crizei următoare.
Cercetarea ştiinţifică în domeniul economic a identificat mai multe tipuri de cicluri economice:
a) cicluri economice lungi sau seculare (cicluri Kondratiev, după numele economistului rus,
Nicolas Kondratiev, care le-a studiat primul în anul 1935), cu o durată de 40-60 ani;
b) cicluri economice decenale (cicluri Juglar, după numele economistului francez care le-a
studiat în anul 1860), cu o durată de la 4-5 ani până la 10-12 ani; se mai numesc şi cicluri ale
afacerilor;
c) cicluri economice scurte, cu o durată de la 6 luni la 3-4 ani (exemplu: ciclul inflaţionist şi
ciclul variaţiei stocurilor etc.).
Ciclul scurt (Kitchin) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a aproximativ 40 de luni care
afectează ansamblul ramurilor unei economii.
Ciclul scurt se încadrează în ciclul mediu (Juglar) între două crize sau manifestări de criză şi
contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii sau contracţiei caracteristice ciclului Juglar.
Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie două cicluri scurte; 3 cicluri scurte
se derulează în cazul ciclurilor Juglar cu o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte (Kitchin) au două
faze: expansiunea şi încetinirea activităţii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu
presupune declanşarea unei crize economice.
Ciclurile economice lungi au ca bază materială cercetarea ştiinţifică şi tehnologică în strânsă
legătură cu schimbările structurale din economie; la 40-60 de ani s-a constatat că au loc mari mutaţii în
modul tehnic de producţie şi în structura principalelor ramuri ale economiei şi îndeosebi ale industriei.
Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracteristicile de ansamblul ale
factorilor de producţie, atât ale factorilor clasici, tradiţionali cât şi ale neofactorilor. Un mod tehnic
de producţie exprimă un tip calitativ determinant al raporturilor om-mediu, o stare definitorie şi de
lungă durată a combinării şi calităţii factorilor de producţie.
Pe parcursul unui ciclu lung se disting două faze de evoluţie: una ascendentă şi alta descendentă,
fiecare cu o durată de 20 – 30 ani.

8
 În faza ascendentă, descoperirile tehnice, tehnologice, inovaţiile determină un proces investiţional
intens, ceea ce atrage după sine o creştere a cererii agregate, deci o creştere a producţiei, folosirea
integrală a capacităţilor existente, o creştere a gradului de ocupare a populaţiei, însoţite şi de o creştere
a rentabilităţii activităţii economice.
Faza descendentă apare atunci când modul tehnic de producţie generalizat dă semne de epuizare a
eficienţei (o scădere a randamentului, a ratei profitului şi, deci o stagnare a activităţii economice
generale), ceea ce impune o intensificare a preocupărilor pentru cercetarea ştiinţifică aplicativă
(tehnologică) care să scoată economia din starea de stagnare şi să asigure instaurarea unui nou mod
tehnic de producţie bazat pe anumite ramuri noi care determină o creştere a investiţiilor, precum şi o
creştere a cererii de bunuri investiţionale. Această creştere atrage după sine creşterea producţiei în
sectoarele care produc asemenea bunuri şi odată cu aceasta şi o creştere a gradului de ocupare a forţei
de muncă, a veniturilor, deci şi o creştere a cererii de bunuri de consum. Aceasta determină o nouă
fază ascendentă a unui ciclu lung, până la epuizarea eficienţei noului mod tehnic de producţie.
Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză
structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Caracteristic crizei structurale
este, pe lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi
tehnologiile de fabricaţie, în locul şi rolul omului în activităţile economice, în special în producţie.
Acestei crize structurale îi sunt caracteristice nu atât modificările din cadrul economiei, privite prin
prisma structurii pe ramuri, cât mai ales modificările în structura subramurilor. Au loc de asemenea,
modificări importante în conţinutul şi structura calificărilor profesionale, în structura consumului
populaţiei.

2.2. CICLURILE ECONOMICE MEDII SAU DECENALE

Pe fondul ciclurilor economice lungi se derulează cicluri economice medii sau decenale. În
desfăşurarea sa, ciclul economic mediu sau decenal cuprinde mai multe faze, care, după unii autori, ar
fi: criza, depresiunea, înviorarea şi avântul. În legătură cu aceasta există şi alte păreri. Astfel, Paul
Samuelson, referindu-se la ciclurile economice tradiţionale, spunea că primii autori care le-au studiat
foloseau cuvintele panică sau criză, prin care desemnau situaţii grele din economie, ca, de exemplu,
panica din 1837, panica din 1873, panica din Cleveland, din 1893, panica “bogaţilor” din 1904, crahul
bursier monstru din “marţea neagră”, din 29 octombrie 1929 etc. El foloseşte noţiunile: contracţie,
depresiune , expansiune, apogeu, ca faze succesive ale ciclului economic.
În general, sunt recunoscute următoarele faze ale ciclului economic: expansiunea, criza,
depresiunea (contracţia) şi înviorarea.
Ciclul economic decenal din zilele noastre cuprinde, sub o denumire sau alta, cele patru faze
menţionate mai sus. În teoria şi practica actuală, se au în vedere ca faze ale ciclului economic: boom-
ul (prosperitate), ce caracterizează tendinţa generală de creştere a investiţiilor, producţiei, gradului de
ocupare a forţei de muncă, volumului de monedă, salariilor, profiturilor, ratei dobânzii etc., şi
recesiunea, care se caracterizează, din contră, prin tendinţa generală de încetinire şi, uneori, chiar de
scădere a investiţiilor, ocupării, creşterii producţiei, profiturilor, salariilor, consumului etc. Această
abordare ia totodată în considerare şi aşa-numitele puncte de trecere de la o fază la alta, adică de la
expansiune la recesiune, concretizat, de fapt, prin perioadele în care are loc reluarea activităţii şi
depresiunea. De aceea, se poate spune că fazele ciclului economic tradiţional - criza şi depresiunea - se
regăsesc în ceea ce înseamnă recesiune, iar reluarea activităţii (înviorarea) şi expansiunea se regăsesc
sub denumirea de boom, ca expresie a unei evoluţii economice favorabile.
Evoluţia ciclului economic decenal poate fi observată şi prin prezentarea grafică a fazelor
acestuia, în succesiunea lor: punctele A-B indică perioada de expansiune; punctele B-C perioada de
recesiune; punctele C-D indică un moment de cotitură în evoluţia economică, după care urmează o
nouă fază de expansiune.

9
 Figura nr. 2.1. Ciclul economic

Cunoaşterea conţinutului ciclului economic decenal presupune caracterizarea fiecărei faze. Astfel,
faza de expansiune se defineşte prin creşterea considerabilă a investiţiilor, care atrage după sine, ca
efect propagat, creşterea producţiei, a veniturilor, a ocupării mâinii de lucru şi, deci, reducerea
şomajului, mărirea salariilor, profiturilor, a cererii solvabile, care la rându-i duce la sporirea ulterioară
a investiţiilor, producţiei etc. Mărirea cererii globale de bunuri de consum şi bunuri de producţie
favorizează creşterea preţurilor, care accentuează fenomenele inflaţioniste, fapt ce impune, tot în
această fază majorarea ratei dobânzii şi atenuarea cererii globale, diminuarea investiţiilor etc.
Expansiunea nu poate continua la nesfârşit, având loc trecerea la altă fază a ciclului economic.
Criza (punctul de cotitură superior) este o tulburare bruscă a echilibrului economic. Cu alte
cuvinte, în cadrul fiecărui “val”, pe lângă mişcarea ascendentă, se manifestă şi tendinţe opuse, ce
reflectă epuizarea potenţialului factorilor ce au stat la baza expansiunii. Este vorba, în această fază, de
tendinţa de reducere a ratei profitului datorită scumpirii unor factori de producţie, de mărirea stocurilor
nevandabile sau greu vandabile, legat îndeosebi de dezechilibrul cerere-ofertă de bunuri, de creşterea
mai accentuată a producţiei în comparaţie cu veniturile unor categorii importante ale populaţiei, de
diminuarea relativă a investiţiilor, determinată, între altele, de incertitudinea plasării capitalului în
afaceri, tendinţa de restrângere a creditelor bancare în condiţiile nerambursării la termen a unor credite
scadente şi a creşterii ratei dobânzii.
Depresiunea sau contracţia este acea fază a ciclului economic decenal, în care se accentuează
neîncrederea în afaceri; au loc, totodată, falimente ale unor întreprinderi, se accentuează dificultăţile în
activitatea altora, în condiţiile diminuării cererii şi a măririi costurilor, se restrânge volumul producţiei,
scade rata profitului, se reduce nivelul de trai. În acelaşi timp, se creează condiţiile trecerii la faza
următoare, şi anume la reluarea creşterii economice, deoarece restrângerea producţiei duce la un
moment dat, la absorbţia de pe piaţă a excesului de ofertă, ceea ce impune continuitatea producţiei.
Agenţii economici care au rezistat crizei îşi reînnoiesc capitalul fix, depăşindu-se astfel depresiunea şi
având loc trecerea la o nouă fază.
Înviorarea creşterii (punctul de cotitură inferior) este faza ciclului economic decenal în care se
stimulează investiţiile, determinate nu numai de reînnoirea capitalului fix, ci şi de crearea de noi
capacităţi de producţie, are loc creşterea gradului de ocupare a mâinii de lucru şi reducerea şomajului,
mărirea cererii globale, a producţiei şi a veniturilor. Tendinţele favorabile creşterii economice
marchează însăşi faza de înviorare, de expansiune propriu-zisă, după care, ciclic, la un moment dat al
evoluţiei, se ajunge din nou la criză, şi, în continuare, la repetarea celorlalte faze.
În caracterizarea ciclurilor economice, este necesară luarea în considerare şi a următoarelor
aspecte:
a) ciclurile economice, în desfăşurarea lor, nu se identifică unul cu altul; fazele mai sus
menţionate, deşi generale, se deosebesc între ele atât ca întindere, cât şi ca intensitate, atât de la o ţară
la alta, cât şi de la o perioadă la alta;
b) în faza de expansiune, deşi sunt preponderente elementele pozitive de creştere economică, nu
sunt excluse fenomenele de dezechilibru, de scăderi parţiale ale producţiei, după cum în fazele de criză
nu sunt excluse unele creşteri ale producţiei în unele ramuri;

10
 c) în desfăşurarea sa, fiecare fază a ciclului decenal creează, totodată, condiţiile propriei depăşiri
şi ale trecerii la etapa următoare;
d) criza şi depresiunea au, totodată, rolul de a restabili echilibrul economic, corelaţiile economice
necesare de reluare a fluxurilor economice.
Ciclurile economice reale nu au o evoluţie simplă şi lineară, aşa cum a fost descrisă mai sus. Nu
sunt excluse unele dereglări sau chiar scăderi parţiale de producţie în faza de expansiune, însoţite de
recuperări rapide; şi invers, unele creşteri parţiale în faza de ascensiune.
Ciclurile economice reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane. Fazele mişcării
ciclice se condiţionează reciproc, sunt interdependente şi, în unitatea lor, pregătesc premisele ce
asigură activităţii economice continuitate şi progres. Dacă în faza de expansiune sunt satisfăcute
imediat unele aspiraţii de ordin economic, recesiunea are rolul de restabilire (întotdeauna cu un preţ
social mare) a unor echilibre necesare în economie, de a asigura pe această cale restructurarea şi
reînnoirea factoriilor de producţie în scopul asigurării condiţiilor dezvoltării viitoare.

2.3.CRIZELE ECONOMICE ŞI CAUZELE LOR

În general, crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei şi se manifestă sub mai
multe forme.
a) Crizele de subproducţie, care se întâlnesc, în economia diferitelor ţări, sub formă de deficit
sau de insuficienţă de producţie, lipsă sau penurie de bunuri, cauzate de fenomenele naturale (secetă,
inundaţii) sau războaie, epidemii, migraţii masive de populaţie etc. Asemenea crize au fost tipice până
la începutul secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai ales în ţările
subdezvoltate.
b) Crizele ciclice de supraproducţie. Acestea se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la
anumite intervale de timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc crize
ciclice de supraproducţie în anii:1815, 1827, 1836, 1847, 1857, 1866, 1873, 1882, 1890, 1900, 1907,
1920-1921, 1929-1933, 1937-1938, 1948-1949, 1957-1958, 1973-1975, 1980-1982, cu întindere,
durată şi intensitate diferite.
c) Crizele neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate în
timp. Ele pot fi:
- parţiale, care se manifestă prin reducerea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de
muncă într-o ramură de activitate, ca, de exemplu, în industria siderurgică, carboniferă, construcţii
navale; tot în această categorie se include şi crizele agrare, care au o durată mai mare ;
- intermediare, care cuprind mai multe ramuri; crizele de materii prime, energetice, valutar-
financiare, care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse, în raport cu posibilităţile de
acces spre obţinerea lor, ca şi prin creşterea nejustificată economic a preţurilor, prin restricţii arbitrare
în producerea şi livrarea lor.
Crizele economice, în sens larg, includ şi crizele de credit structurale şi mondiale. Marea criză
economică din anii 1929-1933 a impus şi mai mult necesitatea explicării crizelor economice prin
cauze endogene, adică cele care ţin de mecanismul economic însuşi. Există mai multe teorii de
explicare a cauzelor crizelor.
Teoria ciclurilor reinvestiţionale susţine că periodic, trebuie să aibă loc o înlocuire a capitalului
tehnic productiv, ceea ce impune o creştere a volumului investiţiilor care antrenează o creştere mare a
cererii de bunuri capital şi deci a veniturilor, o creştere a cererii de bunuri de consum care antrenează,
la rândul său, o creştere a cererii de bunuri de capital. Această creştere la un moment dat intră în
conflict cu cererea solvabilă care începe să se stabilizeze şi apoi să se reducă, deci are loc intrarea într-
o perioadă de criză până la o nouă creştere.
Teoria monetaristă susţine că la baza ciclicităţii stă creşterea exagerată a banilor de cont şi a
creditelor care determină, pentru o perioadă de timp, şi o cerere solvabilă exagerată (producţia se
orientează după această cerere, care nu este reală). În acest fel se ajunge să se producă mai mult decât
cererea reală, se acumulează supra-producţie, ceea ce duce la criză.
Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice evoluţia ciclică prin politicile de
credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimulează iniţierea,
fără suficientă fundamentare economică, a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se
dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările

11
iniţiale. Faza de recesiune începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele
programate, îşi reduc investiţiile.
Teoria subconsumului: subconsumul determină, pentru o perioadă de timp, o creştere mai lentă
a cererii decât a veniturilor, ceea ce atrage după sine dezechilibrul dintre ofertă şi cerere, ducând la
criză. Subconsumul se manifestă mai pregnant din cauza tendinţei psihologice de sporire a
economiilor pentru garanţia consumului viitor, ceea ce atrage o reducere a activităţii(legile psihologice
fundamentale ale lui Keynes ).
Fiecare din aceste teorii are un sâmbure de adevăr şi se bazează pe observaţii reale. În explicarea
cauzelor ciclicităţii nu poate fi absolutizată o teză sau alta şi trebuie luate în considerare toate aceste
cauze în mod cumulativ.

2.4.POLITICI ANTICRIZĂ (ANTICICLICE)

Datorită efectelor negative ale unor faze ale ciclului economic asupra unei părţi însemnate a
populaţiei active, dar şi a celorlalte categorii de populaţie, mai ales în secolul nostru, după criza din
1929-1933, teoria economică şi-a intensificat preocupările pentru găsirea unor căi, soluţii, măsuri de
atenuare a fluctuaţiilor ciclice şi îndeosebi de reducere a efectelor nedorite ale crizelor. De aceea,
măsurile respective sunt socotite ca măsuri sau politici anticriză.
Aceste politici se pot grupa în două mari categorii:
1. politici bazate pe influenţarea cererii agregate;
2. politici bazate pe influenţarea ofertei agregate;
1. Politicile bazate pe sporirea cererii agregate şi, îndeosebi, a cererii de bunuri – capital
pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor activităţilor economice o
reprezintă modificările nedorite ale cereri agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în
raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă ale ofertei agregate.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace şi
instrumente de politică economică: cheltuieli publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii şi
masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes ,
fiind integrate în măsuri anticriză, care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt.
Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile financiare şi alţi
agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a
realităţilor economice.
Aceste politici se realizează prin aplicarea următoarelor măsuri:
a) sporirea cheltuielilor publice, în perioada de criză, pentru investiţii, iar în perioada de
expansiune (boom prelungit) reducerea cheltuielilor publice pentru investiţii;
b) reglarea sistemului de impozite şi taxe prin:
- reducerea impozitelor, a taxelor (chiar scutirea) în perioada de recesiune în scopul de a spori
cererea atât pentru bunurile de consum cât şi pentru bunurile de investiţii);
- sporirea impozitelor, a taxelor în perioadele de boom prelungit.
c) reglarea ratei dobânzii şi a masei monetare (reducerea dobânzii şi creşterea masei monetare în
perioada de recesiune şi invers);
d) asigurarea unui sistem de asistenţă socială pentru păturile cele mai sărace în vederea
menţinerii cererii şi acestor categorii la un nivel care să nu coboare sub pragul sărăciei absolute.
În perioada postbelică se consideră că au apărut anumiţi factori stabilizatori care au o acţiune
automată asupra cererii agregate şi anume:
- sistemul fiscal progresiv prin care se absoarbe la buget (în interesul public) o parte mai mare
din veniturile acelor categorii de populaţie cu venituri mai mari şi se redistribuie categoriilor de
populaţie cu venituri mai mici;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj;
- creşterea rolului firmelor mari şi foarte mari care pot menţine cheltuielile de investiţii la un
nivel ridicat chiar în perioadele de recesiune;
- relativa rigiditate a preţurilor şi salariilor stabilite în principalele ţări în consens de către
patronat-sindicat.

12
 2. Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei sunt, în general, politici de orientare liberală
şi consideră că rolul principal în asigurarea echilibrului pieţei trebuie să revină ofertei, deci
întreprinzătorului şi nu consumatorului.
Printre măsurile propuse în cadrul acestor politici mai importante sunt:
- realizarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi asigurarea deplinei
liberalizări a preţurilor;
- renunţarea la orice tendinţă de administrare a preţurilor din partea statului, pentru că numai
astfel se poate ajunge la o concurenţă loială şi la sporirea eficienţei; statului îi revine rolul de a asigura
buna funcţionare a pieţei libere şi a mecanismelor sale;
- folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale
producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină şi sporească oferta .
În acest cadru, statului îi revine rolul de a asigura prestarea unor servicii pentru întreprinzători
(firme) care se dovedesc neatrăgătoare pentru sectorul particular din cauza randamentului scăzut al
capitalului în aceste sectoare.
Se preconizează reducerea impozitelor şi taxelor pe profit, pe veniturile întreprinzătorilor în
scopul creşterii investiţiilor şi deci, sporirii ofertei.

13
 CAPITOLUL 3

CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

3.1. REZULTATELE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. INDICATORII MACROECONOMICI

Rezultatele activităţii economice pot fi:

- microeconomice - sunt rezultatele obţinute de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea
la nivelul firmelor, al întreprinderilor;
- mezoeconomice - reliefează activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone
administrativ-teritoriale;
- macroeconomice - privesc ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional.
Punctul de plecare în determinarea mărimii rezultatelor mezo şi macroeconomice îl constituie
rezultatele microeconomice, care se integrează la diferite niveluri ale economiei naţionale.
Rezultatele macroeconomice sunt ieşirile generate de activitatea agenţilor economici agregaţi,
ieşiri pe care piaţa le validează, iar societatea le recunoaşte utilitatea de a satisface multitudinea
nevoilor sociale.
Importanţa rezultatelor macroeconomice:
- constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii şi
utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii ofertei şi cererii de bunuri
economice;
- pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi
competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări ale lumii, se stabileşte locul fiecărei ţări
în ierarhia economiei mondiale.
Există două sisteme metodologice pe baza cărora se calculează şi se măsoară rezultatele
macroeconomice: - sistemul conturilor naţionale – S.C.N.; - sistemul producţiei materiale –
S.P.M.
S.C.N. se fundamentează pe teoria factorilor de producţie potrivit căreia participanţii la
multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse (munca prin salariu,
natura prin rentă, capitalul prin profit şi/ sau dobândă). Acest sistem este caracteristic ţărilor cu
economie de piaţă, fiind utilizat şi în statistica organismelor internaţionale (O.N.U., O.E.C.D. etc.).
S.P.M. are la bază teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei
materiale, inclusiv în sfera serviciilor de producţie, creează bunuri economice, deci şi venituri.
Ca sisteme de evidenţă macroeconomică, acestea îndeplinesc următoarele funcţii:
a) instrument de evidenţă statistică prin care se sintetizează, sistematizează şi se coordonează
datele economice; aceste date asigură constituirea indicatorilor macroeconomici şi formarea unei
imagini de ansamblu asupra economiei;
b) instrument de cunoaştere şi analiză economică pe perioada anterioară; pe această bază se
urmăresc trei aspecte: creşterea economică, echilibrul economic, financiar şi valutar şi eficienţa
economică;
c) instrument de fundamentare a deciziilor privind dezvoltarea economică curentă şi de
perspectivă.
Deosebirile dintre cele două sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice – S.C.N. şi
S.P.M. – constau în:
a) diferenţiere în sfera de cuprindere, deci şi în mărimea indicatorilor sintetici calculaţi:
- în S.C.N. sfera de cuprindere este mai largă, indicatorii fiind calculaţi prin evaluarea tuturor
activităţilor desfăşurate în societate;
- în S.P.M. sunt evaluate numai rezultatele obţinute în sfera producţiei materiale.
b) deosebiri în terminologie;
c) deosebiri în domeniul preţurilor utilizate pentru aprecierea indicatorilor sintetici;
d) deosebirea esenţială constă în delimitarea sferei producătoare de venit naţional: în S.C.N. se
consideră că venitul naţional se creează în toate sectoarele inclusiv în sfera serviciilor nemateriale,

14
legate de consumul populaţiei şi de administraţia de stat, în timp ce în S.P.M. se consideră că venitul
naţional se creează numai în sfera producţiei materiale.
Rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici specifici în formă brută şi
netă. Noţiunea de brut ce se atribuie unui indicator are în vedere includerea consumului de capital fix
în calculul producţiei finale, iar noţiunea de net se utilizează când se elimină consumul de capital fix
din calculul producţiei finale (amortizarea).
În statistica ţărilor cu economie de piaţă, la nivel macroeconomic se calculează şi se utilizează
două grupe de indicatori finali: produsul intern şi produsul naţional. Noţiunea de intern se referă la
produsul sau venitul consumat de către locuitorii permanenţi ai ţării respective (rezidenţii), în timp ce
noţiunea de naţional are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici, indiferent dacă aceştia îşi
desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări.
Indicatorii macroeconomici evidenţiază sintetic volumul bunurilor şi serviciilor produse pentru
uz final şi vândute pe piaţă într-o perioadă determinată, de obicei un an, în întreaga economie şi se
calculează numai în expresie valorică.
Indicatorii macroeconomici reflectă fluxurile care au loc între agenţii economici:
- fluxurile de venituri ca expresie a recompensării factorilor de producţie şi de vânzare a
bunurilor şi serviciilor;
- fluxurile de cheltuieli concretizate în cheltuielile agenţilor economici pentru bunuri şi servicii,
dar şi pentru achiziţionarea factorilor de producţie.
În ţările cu economie de piaţă, în statisticile ONU şi ale altor organisme internaţionale se
utilizează S.C.N. Componentele procesului reproducţiei (producţie, repartiţie, schimb şi consum) sunt
reflectate în patru conturi sintetice: producţie, consum, acumulare şi restul lumii (relaţii cu
străinătatea).
În S.C.N. se calculează următorii indicatori sintetici, care reflectă mărimea rezultatelor
macroeconomice:
1. Produsul global brut ( P.G.B.) – exprimă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor pentru o
anumită perioadă de timp, de obicei un an.
P.G.B. = P.I.B. + Ci
unde Ci = consumul intermediar

Consumul intermediar exprimă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse în perioada

de calcul şi folosite pentru a produce noi bunuri economice.
2. Produsul intern brut (P.I.B.) – exprimă valoarea brută a producţiei de bunuri şi servicii finale
create în decursul unei perioade, de obicei un an, de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în
interiorul ţării.
În funcţie de metoda care stă la baza determinării sale, PIB poate fi definit sub trei forme.
a) Determinarea PIB prin metoda producţiei
PIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor destinate consumului final realizat în
interiorul unei ţări într-o perioadă determinată.
PIB se referă la bunurile produse pe parcursul unei perioade, deci este variabilă de flux. În altă
ordine de idei, trebuie reţinut că indicatorul menţionat cuprinde bunurile şi serviciile destinate
consumului final, adică exclude consumului intermediar.
Definit astfel, PIB reprezintă suma valorilor adăugate brute (VAB) realizate în interiorul unei
economii naţionale în decursul unei perioade.
PIB = ΣVAB
VAB = Veniturile firmei - costurile bunurilor intermediare
Includerea consumului intermediar în PIB ar echivala cu o dublă înregistrare şi i-ar mări artificial
valoarea. Există şi componente ale PIB determinat prin metoda producţiei greu de apreciat (de
exemplu, activitatea casnicelor, bunurilor destinate autoconsumului sau serviciilor prestate de
administraţia publică). În astfel de situaţii se utilizează o serie de metode de estimare, diferite de la caz
la caz.
De regulă, PIB se calculează la preţurile pieţei (PIB PP), preţuri care includ taxele indirecte, cum ar
fi TVA sau accizele. PIB la preţurile pieţei (PIBPP) se va determina astfel:
PIBPP = PIBPF + IIND – S,
unde: PIBPF = PIB la preţurile factorilor;

15
 IIND = impozite indirecte;
S = subvenţii.
Valoarea adăugată realizată în economie constituie sursă de venituri pentru proprietarii factorilor
de producţie, venituri ce se vor transforma în cheltuieli, ceea ce conduce la alte două metode de
determinare a PIB.
b) Determinarea PIB prin metoda cheltuielilor (utilizării)
Din perspectiva cheltuielilor, PIB reprezintă suma următoarelor categorii de cheltuieli:
cheltuielile de consum ale populaţiei, investiţiile brute, cheltuielile administraţiilor publice şi private şi
exportul net.
Cheltuielile pentru consum se referă la sumele cheltuite de gospodării pentru achiziţionarea de
bunuri de consum durabile, cum ar fi autoturismele, aparatura pentru menaj ş.a., non-durabile, ca
mâncarea şi îmbrăcămintea, şi de servicii, cum sunt serviciile medicale, de cosmetică etc.
Investiţiile brute cuprind cheltuielile pentru bunurile capital. În această categorie se include:
- formarea brută de capital fix, care cuprinde cheltuielile cu bunuri care participă la mai multe
cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În această
categorie intră, cu titlul de exemplu: maşinile şi echipamentele nou-achiziţionate de către firme, spitale
şi şcolile nou-construite ş.a.;
- variaţia stocurilor, atât a celor de materii prime, cât şi a celor de produse finite;
- construcţiile de locuinţe noi, numite şi investiţii rezidenţiale( sunt incluse în investiţii pentru că
pot fi valorificate în scopul obţinerii unor venituri; în plus, ele sunt bunuri de folosinţă îndelungată
asemănătoare întrucâtva capitalului fix).
În legătură cu investiţiile apare şi o altă distincţie importantă, cea dintre investiţia brută şi
investiţia netă. Investiţia brută include:
- cheltuielile destinate creşterii stocului de capital, care formează investiţia netă, şi
- cheltuielile destinate înlocuirii utilajelor şi echipamentelor uzate, care trebuie casate, numite
investiţii de înlocuire.
Frecvent, apare o confuzie în ceea ce priveşte investiţiile: cea dintre investiţii (nete sau brute)
şi cele financiare. Investiţiile financiare destinate achiziţionării titlurilor de valoare nu se include în
PIB, deoarece ele nu reprezintă cheltuieli cu bunuri nou-create, ci reprezintă un simplu transfer al
proprietăţii asupra bunurilor deja existente.
Cheltuielile guvernamentale includ plăţile curente ale guvernului pentru achiziţionarea de bunuri
şi servicii. În PIB nu se include transferurile realizate de guvern, chiar dacă ele reprezintă o cheltuială,
pentru că nu au corespondent în producţie (guvernul nu primeşte nimic în schimbul lor). Transferurile
se reflectă în PIB prin intermediul cheltuielilor de consum făcute de unităţile economice beneficiare.
Exportul net se determină ca diferenţă între exporturi şi importuri. Exportul reprezintă o
cheltuială pe care străinătatea o face pentru achiziţionarea de bunuri produse de economia naţională;
importul, o cheltuială a unităţilor economice de pe teritoriul ţării în favoarea celor din străinătate.
Exportul net reflectă contribuţia comerţului exterior la formarea PIB.
În consecinţă, PIB se va determina astfel:
PIB = C + IB + G + EN,
unde: C = consumul final al gospodăriilor;
IB =investiţiile brute;
G = consumul guvernamental;
EN = exportul net (export - import).
c) Determinarea PIB prin metoda veniturilor
PIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor aferente factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară. Astfel, PIB va include:
- veniturile factorului de producţie muncă, formate în principal din salarii; la salarii se adaugă
însă toate cheltuielile ocazionate firmei de utilizarea factorului muncă, şi anume: impozite, cotizaţii la
asigurările sociale, contribuţia la fondul de pensii ş.a.;
- venituri din munca pe cont propriu, obţinute de acele persoane care îşi oferă serviciile în mod
independent, fără a îmbrăca statutul de angajat, cum ar fi: consultanţii juridici, zilierii ş.a.;
- profiturile firmelor, indiferent dacă acestea sunt distribuite sau nu acţionarilor; în PIB se
include şi partea din profit utilizată de firmă pentru plata impozitului;

16
 - rentele sunt veniturile factorilor de producţie închiriaţi de unităţile economice (terenuri, sedii,
locuinţe ş.a.); în cazul locuinţelor proprietate personală, se consideră că proprietarii îşi închiriază
locuinţa lor înşişi;
- dobânzile reprezintă veniturile generate de fondurile băneşti împrumutate şi include:
dobânda plătită gospodăriilor pentru depozitele din bănci, pentru obligaţiuni ş.a.; nu se include aici
dobânda aferentă creditului guvernamental. Ea se asimilează transferurilor, deoarece nu reprezintă o
plată pentru bunuri şi servicii curente;
- impozitele indirecte, aferente consumului final, cum sunt TVA, taxele vamale, accizele ş.a.,
diferite de impozitele directe, care sunt impozite pe proprietate şi pe venit, se include în preţul
mărfurilor, deci şi în PIB pentru a determina valoarea de piaţă a acestuia. Subvenţiile pot fi considerate
impozite negative, şi în consecinţă se scad din PIB;
- deprecierea capitalului, care exprimă consumul de capital fix pe parcursul perioadei de calcul
( reprezintă o altă formă de prezentare a investiţiei de înlocuire) .
Prin urmare PIB va fi:
PIB = VF + A + IIND – S
unde: VF = veniturile factorilor;
A = deprecierea capitalului;
IIND = impozite indirecte;
S = subvenţii.
3. Produsul intern net (P.I.N.) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi
serviciilor destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei anumite ţări de către
agenţii autohtoni şi străini într-un an.
P.I.N. = P.I.B. – CCF
unde: CCF = consumul de capital fix.
4. Produsul naţional brut (P.N.B) – exprimă rezultatele activităţii agenţilor economici
autohtoni care acţionează în interiorul ţării sau în afara acesteia, obţinute într-un an.
P.N.B.= P.I.B. + S.R.E.
unde: S.R.E. = soldul relaţiilor externe (diferenţa dintre producţia finală brută a agenţilor naţionali
care îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi producţia finală brută a agenţilor străini care îsi
desfăşoară activitatea în interiorul ţării).
P.N.B. este considerat cel mai expresiv indicator macroeconomic deoarece:
- exprimă rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări indiferent dacă îşi desfăşoară
activitatea în interiorul graniţelor teritoriului naţional sau în afara acestuia;
- ca producţie finală, naţională, evaluată la preţurile pieţei, P.N.B. exprimă oferta naţională;
- privit sub aspectul cheltuielilor totale ale naţiunii pentru bunuri şi servicii, P.N.B. constituie un
indicator important al cererii agregate.
P.N.B. calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an este denumit nominal; P.N.B. calculat
pe baza preţurilor comparabile (ale unui anumit an) este denumit real.
Raportul dintre P.N.B. nominal şi P.N.B. real este denumit deflatorul P.N.B.
PNBno min al
- Deflatorul PNB 
PNBreal
Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează modificările survenite în nivelul preţurilor sau
în puterea de cumpărare a banilor.
5. Produsul naţional net (P.N.N.) este expresia valorică netă curentă de piaţă a bunurilor şi
serviciilor finale produse de agenţii economici care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia în
decursul unui an.
P.N.N. = P.N.B. – CCF
PNB şi PNN se exprimă în preţurile pieţei şi în preţurile factorilor de producţie.
Preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de producţie, deoarece includ şi obligaţiile
fiscale plătite de cumpărători.
6. Venitul naţional (V.N).
Venitul naţional reprezintă PNN estimat la preţurile factorilor de producţie. Venitul naţional
exprimă veniturile factorilor de producţie, respectiv veniturile provenite din munca angajaţilor, din

17
activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu (salarii, profit, dobândă , rentă, veniturile
proprietarilor), sau prin însumarea cheltuielilor făcute consum (C) şi investiţii (I).

3.2.CREŞTEREA ECONOMICĂ: DEFINIŢIE ŞI CARACTERISTICI

Creşterea economică este un proces complex, care vizează sistemul economic în ansamblul său şi
în dinamica sa.
Creşterea economică exprimă acele modificări care au loc într-un anumit interval de timp şi într-
un anumit spaţiu în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură cu factorii
lor determinanţi.
Aceste rezultate pot fi măsurate cu ajutorul unor indicatori semnificativi pentru aprecierea
dinamicii economice a unei ţări: P.I.B., P.N.B. şi V.N., atât pe total, cât şi pe locuitor.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei
naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare.
Aprecierea că o economie naţională înregistrează o creştere economică se bazează pe existenţa
tendinţei creşterii pozitive reale.
Datorită unor raţiuni de politică economică sunt utilizate şi conceptele de creştere economică zero
şi creştere economică negativă.
Creşterea economică zero semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia
totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe
locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii de echilibru, ceea
ce presupune compromisuri rezonabile în planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.
Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a
următoarelor elemente:
a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică (determinată de factori
specifici) şi de dinamica demografică (determinată de factori biologici şi sociali);
b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă, pentru a
se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt de creşterea economică propriu-zisă, care se
manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;
c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, cele corectate cu mărimea
deflatorului;
d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului
P.N.B. sau P.I.B. pe locuitor.
Se apelează, de asemenea, la indicatori precum durata timpului liber şi speranţa mediei de viaţă.
Procesul creşterii economice se desfăşoară în timp şi spaţiu pe fondul dezvoltării economice.
Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce
survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în
modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.
Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere
economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea
creştere economică ce este asociată şi cu o modificare structural – calitativă în economia
naţională şi în calitatea vieţii oamenilor.
În etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă următoarele caracteristici:
a) se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui nou mod tehnic de producţie (bazat
pe folosirea unor tehnici şi tehnologii specifice);
b) se conturează un tip de creştere preponderent intensiv, laturile calitative ale factorilor de
producţie şi în primul rând ale neofactorilor contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice;
c) are o legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii; pe baza accentuării procesului
creşterii economice se asigură sporirea veniturilor tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte consumul
de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă problemele privind
securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie dezavantajată: şomeri,
pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc;

18
 d) creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin formarea unui nou
mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării individului în exigenţele
economiei de piaţă.

3.3.FACTORII ŞI TIPURILE CREŞTERII ECONOMICE

Totalitatea factorilor ce intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin

rezultatele macroeconomice sunt implicaţi, direct sau mediat, în procesul creşterii economice.
Factori cu influenţă nemijlocită, decisivă, sunt factorii de producţie:
- factorul uman (resursele de muncă);
- factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate);
- factorul informaţional tehnologic.
Factori cu acţiune mediată:
- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
- politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală statale;
- capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
- schimburile internaţionale;
- politica ecologică etc;
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ,
calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare fiecărui factor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor.
Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în funcţie de
proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se repartizează pe
destinaţii de utilizare (ramuri economice, grupe de produse din cadrul acestora).
În cazul fiecărui factor, există o interacţiune compensatoare între latura cantitativă şi cea
calitativă, mediată de cea structurală. Deficitul cantitativ al unui factor, de exemplu, poate fi
compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.
Factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin sporirea volumului muncii prestate
la scară macroeconomică, precum şi a calităţii acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea
muncii.
Sub aspect cantitativ se concretizează în volumul de manoperă prestată de populaţia ocupată în
cadrul timpului efectiv de muncă. Există două opinii:
- sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă stimulează creşterea economică;
- extinderea ocupării este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a creşterii economice.
Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se
exprimă prin calitatea acestuia, care este dependentă, în principal, de calificare şi motivaţia în muncă,
şi prin productivitatea muncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii.
Dimensiunea structurală se referă la structurile specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În
fiecare sistem economic naţional există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau grupelor de activităţi,
atât în funcţie de numărul personalului ocupat, cât şi de productivitatea şi calitatea specifice muncii în
domeniul respectiv.
Factorul material este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de
echipamentul de producţie acumulat, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real.
Dimensiunea cantitativă este reprezentată sub forma volumului de capital real în exploatare şi a
stocului de bunuri capital alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie,
materii prime, energie etc.).
Această dimensiune are un caracter potenţial restrictiv care decurge din:
 limitarea fondurilor de investiţii, capacitatea de absorbţie a pieţei, precum şi criteriile
tehnologice şi economice de combinare a factorului material cu cel uman, din interesul
întreprinzătorilor de a obţine economii de scară;
 caracterul limitat al resurselor naturale;
 uzura fizică a capitalului fix.

19
 Dimensiunea calitativă este sintetizată prin productivitatea capitalului real. Nivelul potenţial al
randamentului capitalului real depinde de caracteristicile tehnologiei care pun în valoare atât resursele
materiale, cât şi de caracteristicile factorului uman.
Dimensiunea structurală se referă la repartizarea pe ramuri şi teritorială a resurselor de capital
real, mijlocită de piaţa bunurilor capital, la proporţia categoriilor de capital fix şi circulant.
Factorul informaţional-tehnologic în calitate de neofactor, are, în prezent, un rol decisiv în
procesul creşterii economice. Informaţia constituie o resursă economică activă, ce se concretizează
printr-un mod specific de administrare şi de utilizare în procesul economic.
Din punct de vedere cantitativ, potenţialul de inovare tehnologică a unei ţări este condiţionat de
proporţia deţinută de investiţiile pentru cercetare-dezvoltare în P.N.B.
Rolul hotărâtor al factorilor informaţional-tehnologici se explică prin:
1) informaţia este omniprezentă în activitatea umană;
2) dintre toate tehnologiile contemporane, cele informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi
virtual fără limite;
3) avansul tehnologiilor informaţionale se răsfrânge favorabil asupra potenţialului de inovare
existent la nivelul unei economii naţionale, amplificându-l substanţial şi totodată, facilitând
valorificarea acestuia.
Acţiunea conjugată a factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite posibilităţi de
combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante care se definesc drept tipuri de creştere
economică.
Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi intensiv. Principial,
aceste tipuri se diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe care laturile de aceeaşi natură
ale factorilor direcţi o aduc la obţinerea sporului P.N.B. într-o perioadă dată.
Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor
cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului P.N.B.
Creşterea extensivă poate fi susţinută numai un timp limitat, datorită caracterului epuizabil şi greu
recuperabil sau greu substituibil al resurselor cu care operează. Creşterea economică de tip extensiv
determină, în principiu, costuri economice, ecologice şi sociale ridicate, dar reprezintă o etapă ce
trebuie parcursă, deoarece creşterea de tip intensiv presupune acumularea prealabilă a unei anumite
infrastructuri, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor într-un sistem economic mai
integrat.
Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură
diversificată. Creşterea intensivă este capabilă să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efecte de
conexiune inversă pozitivă.
Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre ele se situează
tipul intermediar, în care laturile cantitative, respectiv cele calitative, au contribuţii relativ
comparabile la obţinerea sporului de rezultat macroeconomic. Tipul intermediar de creştere poate
predomina într-o economie pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi
de conjunctura mondială.

20
 Capitolul 4

VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

4.1. VENITUL ŞI CONSUMUL

În cadrul economiei, întreprinzătorii sunt cei care produc bunurile materiale şi serviciile necesare
oamenilor. Pentru ca această producţie să se transforme în venit, în favoarea agenţilor economici, este
necesar să fie înlocuite toate acele elemente de capital care s-au depreciat şi s-au consumat în procesul
obţinerii bunurilor economice. Rezultă că venitul real creat pentru folosinţa curentă este numai o parte
din produsul total obţinut de agenţii economici, deci ceea ce rămâne după ce înlocuim capitalul
depreciat şi consumat.
Pentru atingerea unor standarde înalte ale calităţii vieţii este necesar ca guvernele să se preocupe
pentru a stimula şi a mări venitul naţional.
La nivelul economiei naţionale, veniturile obţinute de agenţii economici îmbracă următoarele
forme: venit personal, venit disponibil, venit naţional.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o activitate, la care
se adaugă transferurile de la guvern şi întreprinderi (gratificaţii, alocaţii, ajutor de boală, diferite
compensaţii). Mărimea sa are implicaţii deosebite asupra cererii finale de bunuri de consum şi bunuri
investiţionale.
Venitul disponibil reprezintă o parte a venitului personal din care s-au dedus impozitele pe
veniturile personale plătite administraţiei centrale şi locale.
VD = VP – IP
unde: VD = venitul disponibil
VP = venitul personal
IP = impozite pe veniturile personale
Venitul disponibil este reprezentat de veniturile menajelor, care pot fi folosite pentru satisfacerea
nevoilor personale sau pentru economisire.
Acest indicator reflectă limitele în care statul îţi poate permite să cheltuiască, iar pentru individ
reprezintă venitul ce poate fi utilizat pentru consum şi economisire, deci mărimea puterii lui de
cumpărare.
Venitul disponibil obţinut efectiv de posesorii factorilor de producţie este folosit pentru consum
(C), iar partea care nu este consumată este reprezentată de economii (S).
VD = C + S
Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau din care se scad
următoarele:
a) se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru asigurările sociale şi
excedentele de valori;
b) din rezultatul obţinut se scad transferurile efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile la
împrumuturile pentru consum şi dividendele.
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărări de bunuri materiale şi servicii
care părăsesc sfera producţiei, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor personale ale populaţiei
şi/sau trebuinţelor generale de consum ale societăţii.
Consumul are o structură complexă, care poate fi analizată după mai multe criterii:
În funcţie de sursa de formare şi finanţare, consumul se împarte în consum public şi consum
privat.
Consumul privat exprimă valoarea la preţul pieţei a tuturor bunurilor şi serviciilor cumpărate
sau primite sub formă de venituri în natură de către populaţie şi întreprinderi, cu scop nelucrativ
pentru diverse servicii prestate.

21
 Consumul public cuprinde toate cheltuielile curente destinate cumpărării bunurilor materiale şi
serviciilor de către administraţiile publice la toate nivelurile.
În funcţie de modul de procurare a bunurilor există consum de mărfuri şi autoconsum.
În raport de destinaţia produselor şi serviciilor care fac obiectul consumului, se disting consum
de bunuri alimentare, consum de produse nealimentare şi consum de servicii.
Din punct de vedere al duratei consumului, deosebim consum de bunuri de folosinţă
îndelungată şi consum de bunuri de folosinţă curentă.
Consumul, ca proces de utilizare a bunurilor şi serviciilor, are funcţii complexe şi de maximă
importanţă atât în satisfacerea directă a trebuinţelor oamenilor, cât şi asupra producţiei, asupra
gradului de folosire a factorilor de producţie, asupra echilibrului şi dinamismului economic.
Prin consum se realizează scopul final al oricărei producţii, satisfacerea efectivă a necesităţilor
fiziologice, spirituale, sociale etc. ale omului. Consumul este singurul scop şi singura ţintă a oricărei
activităţi economice. De volumul, structura şi calitatea bunurilor şi serviciilor de consum depind
realizarea echilibrului fiziologic necesar vieţii şi dezvoltării aptitudinilor fizice şi intelectuale ale
oamenilor, reproducţia normală a forţei de muncă. Consumul dă satisfacţie muncii, dă sens muncii.
Nimic nu este mai important decât consumul de bunuri, consumatorul îşi maximizează pe această cale
fericirea.
Consumul acţionează direct asupra producţiei. Sigur, relaţia este şi inversă. Cum producătorii se
decid, în funcţie de perspectivele de vânzare a produselor lor, cererea de bunuri de consum şi cererea
de bunuri de producţie joacă un rol esenţial în relaţia consum – producţie. Absorbindu-i produsul,
consumul determină reluarea neîntreruptă a producţiei, creşterea acesteia, îmbunătăţirea calităţii şi
structurii ei. Consumul, prin influenţele sale asupra producţiei, determină gradul de folosire a
factorilor de producţie, ducând în cele din urmă, dacă este stimulat, la ritmuri înalte de creştere
economică şi la un grad înalt de ocupare a forţei de muncă.
Consumul influenţează decisiv aportul muncii la crearea produsului naţional şi a venitului
naţional. Un venit personal proporţional cu aportul muncii la creşterea produsului şi, în consecinţă, un
consum personal proporţional cu acest venit personal va stimula creşterea aportului muncii la
activitatea economică.
În cadrul relaţiei de interdependenţă consum – producţie, dacă nevoia de consum generează şi
orientează activitatea umană de a produce, trebuie subliniat rolul determinant al producţiei ca volum,
structură şi calitate asupra consumului.
Aşa cum am precizat, consumul personal reprezintă o componentă principală a calităţii vieţii,
respectiv a nivelului de trai: volumul, structura, calitatea şi dinamica acestuia reflectă gradul de
satisfacere a multiplelor trebuinţe ale populaţiei.
Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii este
consumul pe locuitor (Cloc). Acesta se determină prin raportarea consumului total (C), pe grupe de
produse şi produse principale dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări (Pt):
C
C loc 
Pt
Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe totalul
populaţiei se exprimă prin costul vieţii.
Nivelul costului vieţii depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă
de timp, de obicei un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare
consumului populaţiei.
Mărimea cheltuielilor curente depinde de cantităţile de bunuri materiale şi servicii achiziţionate şi
de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice.
Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii. Acesta se exprimă prin indicele
sintetic al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum.
Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc o creştere a nivelului de trai, şi
invers.
Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai se
utilizează bugetele de familie.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi
cronologic, de obicei într-un an, veniturile după natura lor (din muncă, din surse bugetare etc) şi

22
cheltuielile de consum după destinaţia lor (hrană, locuinţă, transport, sănătate, învăţământ, confort,
etc.).
Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de familii
reprezentative, selectate de organisme specializate, după anumite reguli convenite oficial.
Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi şi
subiectivi.
Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa economică şi, în principal,
se referă la:
- nivelul şi dinamica salariului, a veniturilor în general. Consumul personal depinde de mărimea
veniturilor nominale şi, în mod deosebit, de mărimea venitului net personal;
- modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum, în prezent şi
viitor, determinată de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de apariţia unor riscuri.
Astfel, în condiţiile scăderii puterii de cumpărare a banilor, deşi cheltuielile pentru consumul prezent
cresc, consumul real se reduce. De asemenea, în condiţiile creşterii puterii de cumpărare a banilor, ca
urmare a reducerii preţurilor de consum, consumul real prezent creşte, deoarece se poate cumpăra o
cantitate mai mare de bunuri cu aceeaşi cheltuială bănească sau chiar mai mică. Riscurile se referă la
incertitudinea duratei de viaţă – care influenţează asupra posibilităţilor de a beneficia de bunurile
viitoare, incertitudini externe privind viitorul, plata unor impozite exagerat de mari, etc.;
- modificarea politicii fiscale, care, atunci când este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai
echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre consum, iar când este folosită pentru achitarea
datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminuează înclinaţia spre consum;
- modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de capital fix sau circulant, pe
termen scurt, pot să influenţeze reducerea înclinaţiei spre consum, când preţurile sunt mai mari decât
cele anticipate;
- creditul de consum influenţează cheltuielile pentru consum prin intermediul ratei dobânzii.
Între consum şi rata dobânzii pentru creditul destinat cumpărării de bunuri de consum există o relaţie
negativă. Pe de altă parte, o rată scăzută a dobânzii pentru creditul de consum va determina un nivel
ridicat al creditelor prezente de consum, cu consecinţe asupra reducerii consumului viitor;
- anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia raporturilor dintre veniturile prezente şi
cele viitoare, dintre preţurile curente şi cele viitoare, dintre oferta actuală de bunuri de consum şi cea
viitoare. Astfel, dacă se anticipează că veniturile vor creşte, consumul prezent se va micşora, crescând
înclinaţia spre economii. Dacă se anticipează că, în viitor, preţurile de consum vor creşte, consumul
prezent va spori, iar dacă se anticipează că preţurile se vor reduce, consumul prezent se va manifesta
normal. La fel se întâmplă şi cu anticipările privind cantitatea de bunuri de consum de pe piaţă; dacă
se anticipează că aceasta o să scadă, creşte consumul prezent şi invers.
Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor şi tradiţiilor oamenilor şi se
referă la:
- dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute: ea determină
diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent în favoarea unui consum viitor;
- constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;
- dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora
urmează să se realizeze în viitor proiecte de afaceri;
- instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor
de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;
- senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume
băneşti mari economisite;
- dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
- manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor de consum
curent.
Economii fac şi instituţiile administraţiei centrale şi locale, precum şi societăţile comerciale în
scopul:
- asigurării resurselor pentru investiţii, fără să apeleze la împrumuturi;
- creării disponibilităţilor băneşti pentru a face faţă unor nevoi urgente, unor dificultăţi etc;
- constituirii de rezerve financiare mai mari decât costurile de întrebuinţare şi suplimentare, în
scopul rambursării datoriilor şi amortizării mai rapide a echipamentului de producţie etc.

23
 Mobilurile care acţionează în sensul micşorării cheltuielilor de consum privesc prudenţa,
prevederea, setea de propăşire, independenţa, calculul, spiritul de afaceri, mândria şi avariţia.
Mobilurile subiective care incită indivizii şi puterea publică să nu consume o parte din venit
generează economiile pozitive.
În acelaşi timp apar şi economiile negative, sub forma economiilor pentru asigurarea bătrâneţii,
ajutoarelor de şomaj finanţate prin împrumuturi etc.
Ponderea consumului în venit este pusă în evidenţă de rata consumului sau înclinaţia medie
spre consum (c):
C
c
V
Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers proporţională cu
mărimea venitului. Acest indicator este, de regulă, o mărime pozitivă şi subunitară.
Legătura funcţională dintre variaţia venitului disponibil şi variaţia consumului este relevată de
înclinaţia marginală spre consum sau rata marginal consumului ( c’):
C
c' 
V
Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă, dar subunitară. În condiţii
normale, c’ nu poate lua nici valoarea 0 şi nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată mai aproape de 1
decât de 0. În perioadele de boom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6-0,7 , în timp ce
în perioadele de recesiune este mai mare.
Relaţia dintre venit şi consum se află sub incidenţa legii psihologice fundamentale formulată de
J.M. Keynes. Analizând influenţa conjugată a factorilor obiectivi şi subiectivi asupra consumului,
Keynes a afirmat că „legea psihologică fundamentală pe care ne putem baza cu toată certitudinea, a
priori, datorită cunoştinţelor pe care le avem despre natura umană şi, în acelaşi timp, a posteriori,
datorită informaţiilor detaliate furnizate de experienţă, este că, în medie şi în cea mai mare parte a
timpului, oamenii tind să-şi sporească nivelul de consum pe măsură ce venitul lor creşte, dar nu cu o
cantitate egală cu creşterea venitului”.
Deci, de regulă, o dată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-
şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă. Astfel, la o creştere a venitului (  V) are loc
şi o sporire a consumului (  C), rata de creştere a venitului devansând rata de creştere a consumului.

4.2. ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

În procesul repartiţiei venitului se are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a celor
viitoare, adică o anumită proporţie între consum şi economii.
Economiile (S) reprezintă surplusul de venit (V) peste cheltuielile de consum (C).
V  C  S , iar S  V  C
Ponderea economiilor în totalul venitului disponibil reprezintă rata economiilor sau înclinaţia
medie spre economii (s):
S
s
V
Şi acest parametru este o mărime pozitivă, dar subunitară.
Ţinând seama că economiile plus consumul formează venitul disponibil, suma dintre rata
consumului şi rata economiilor este egală cu 1.
c+s=1
Între evoluţia economiilor (  S) şi cea a venitului (  V) există o legătură funcţională, exprimată
prin înclinaţia marginală spre economii sau rata marginală a economiilor (s '). Aceasta reflectă
raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului, arătând cu cât cresc economiile atunci când
venitul creşte cu o unitate:
S
s' 
V
Deoarece  V=  C+  S, rezultă că înclinaţia marginală spre economii este un număr pozitiv,
dar subunitar.
De regulă, rata de creştere a economiilor devansează rata de creştere a venitului.

24
 Dacă avem în vedere că sporul consumului plus sporul economiilor formează sporul venitului
disponibil, atunci:
c’ + s ’ = 1
Aşa cum am precizat, în procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este destinată
economisirii, formându-se economiile nete.
Prin economii nete se înţelege partea din venit care nu este consumată, adică S = V – C. Dacă
la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile brute.
Într-o economie de piaţă, la baza incitaţiei spre economii se află numeroşi factori, între care:
- dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp: se renunţă la o satisfacţie imediată în
favoarea unei satisfacţii viitoare, considerată de preferat. Un asemenea raţionament este condiţionat de
utilizarea diferită în timp a bunurilor;
- dorinţa de îmbogăţire: este dorinţa de a acumula mijloace care să permită creşterea
veniturilor viitoare fie în condiţii de satisfacţie prin bunuri de consum durabile, fie în condiţii de
venituri monetare (care pot conduce la crearea de capitaluri tehnice noi prin investiţii sau la însuşirea
directă a capitalurilor tehnice deja existente, altfel spus plasament;
- întârziere de adaptare a consumului: o asemenea situaţie există atunci când dispare dorinţa
de noi cheltuieli imediate. O astfel de economie poate îmbrăca două forme: forma elementară, care se
manifestă la consumatorii de o anumită vârstă, mai puţin sensibili la creşterea consumului, mai ales
dacă venitul creşte după ce modul de viaţă este bine determinat de mai mulţi ani; forma raţională,
care se manifestă atunci când, deşi venitul este în creştere, economia nu poate face posibil accesul la
noi cumpărături dorite decât dacă se depăşeşte un anumit prag;
- preferinţa pentru lichiditate: odată atins un anumit nivel de consum, în anumite împrejurări,
se preferă abţinerea de la consum în plus, în favoarea venitului excedentar sub formă lichidă. Din
motivele care stau la baza banilor lichizi sunt: tranzacţia, pentru a face faţă cumpărăturilor curente;
precauţia, pentru a face fată unor cheltuieli neprevăzute; speculaţia, pentru a profita de ocaziile
favorabile unor cumpărături.
Economiile se concretizează, în principal, în plasamente sub formă de investiţii sau în
tezaurizarea lor.
Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de
capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii.
Partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului, adică pentru creşterea volumului
capitalului fix şi a stocurilor materiale (materii prime, producţie neterminată, produse finite etc.) se
numeşte investiţii nete. Ele se concretizează în acumularea netă de capital. Dacă la investiţia netă
adăugăm amortizarea capitalului fix se defineşte investiţia brută, care reprezintă formarea brută de
capital fix şi creşterea volumului stocurilor materiale. Prin investiţii brute are loc atât acumularea brută
de capital, înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi creşterea volumului capitalului.
Orice investiţie netă presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de producţie.
Aceste venituri sunt economisite. Economiile apar ca o condiţie a investiţiilor nete.
Venitul unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri de consum (C) şi de bunuri
de investiţii (I), adică:
V C  I
iar, pe de altă parte, unei valori egale de venit, destinat consumului şi economiilor, adică:
V C  S
Rezultă că I şi S reprezintă un excedent de venit peste cheltuielile de consum, şi deci:
I S
Această egalitate se explică prin aceea că cele două mărimi reprezintă pentru colectivitate două
faţete ale aceluiaşi proces:
- economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual;
- investiţiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.
Evoluţia investiţiilor se află sub incidenţa unei multitudini de factori, cum sunt:
 cererea de investiţii – care la rândul ei depinde de eficienţa marginală a capitalului şi de
nivelul ratei dobânzii. Dimensiunile investiţiilor curente cresc până la acel punct în care eficienţa
marginală a capitalului (Wmk) este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii (d’);
 riscurile asumate de întreprinzător şi, respectiv, de cel care împrumută. Primul tip de risc
este legat de propriile incertitudini ale întreprinzătorului cu privire la venitul pe care se aşteaptă să-l

25
obţină din investiţia ce urmează a fi realizată. Acest risc se poate micşora prin realizarea unor investiţii
concomitent în mai multe afaceri, care egalizează şansele de câştig, cât şi printr-o mai mare precizie a
previziunilor. Cel de-al doilea tip de risc este legat de nesiguranţa de natură morală, insolvabilitatea
debitorului, ca urmare a nerealizării aşteptărilor acestuia.
 randamentul viitor al bunului capital: acesta reprezintă raportul dintre preţul de ofertă al
unui bun capital şi randamentul său. Măsurarea randamentului viitor al unui bun capital presupune o
anticipare de natură psihologică, care depinde atât de calitatea prognozei, cât şi de starea de
autoîncredere pentru efectuarea unei anumite investiţii. Determinarea cât mai exactă a mărimii
viitorului profit are o importanţă deosebită pentru motivarea investiţiei.
 fluctuaţiile profitului la investiţiile existente. Aceste fluctuaţii sunt mai evidente în cazul
întreprinderilor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şi mărimea
profitului, oscilează de la o perioadă la alta
 politica statului în domeniul investiţiilor. Accentuarea investiţiilor în domeniul public
antrenează creşterea cererii de bunuri investiţionale, în timp ce diminuarea lor are ca efect reducerea
acestei cereri.
 starea generală a economiei naţionale. Într-o economie aflată în perioadă de recesiune se
acţionează pentru frânarea procesului investiţional, inclusiv prin reducerea investiţiilor, pentru ca să se
creeze condiţii de acţiune a factorilor care declanşează imboldul spre investiţii.
 conjunctura economiei mondiale. Variaţia fazelor ciclurilor economice favorizează sau nu
înclinaţia spre investiţii. Dacă pe piaţa mondială se manifestă o tendinţă de stagnare a cererii de bunuri
economice, întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţi de a investi. În schimb, dacă pe piaţa
mondială sunt cerute anumite bunuri economice, întreprinzătorii sunt dispuşi să efectueze investiţii în
domeniile respective.
În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai puţin stabilă decât cea a cheltuielilor
pentru consum, deşi este mai uşor să se amâne cumpărarea de bunuri capital decât să se amâne
cumpărările de bunuri de consum. Când se produce un declin în mărimea cheltuielilor pentru investiţii,
cererea de împrumuturi se reduce, ceea ce determină şi scăderea ratei dobânzii. Dar diminuarea ratei
dobânzii stimulează investiţiile, astfel că proiectele de investiţii amânate se reiau, iar investiţiile încep
să crească.
Decizia de a investi se bazează pe analiza comparativă a unei serii de indicatori economici, cum
sunt:
a) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie obţinut prin investiţie şi costul
investiţiei;
b) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a dobânzii (sau costul de oportunitate
al investiţiei).
Potrivit primului criteriu economic, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă a
venitului este mai mare sau cel puţin egală cu mărimea costului investiţiei. În situaţia în care costul
investiţiei este mai mare decât valoarea prezentă, investiţia nu trebuie realizată.
Întrucât venitul realizat printr-o investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în prezent
ca mărime.
Relaţia de calcul pentru valoarea prezentă (V p) a unui venit ce se va obţine peste n ani (Vn) este:
Vn
Vp  , unde d’ este rata nominală a dobânzii.
(1  d ' ) n
Pentru determinarea costului investiţiei se ţine seama şi de perioada de dare în funcţiune a
investiţiei; dacă perioada este de câţiva ani, atunci costurile se actualizează după aceleaşi reguli ca şi
veniturile.

4.3. FUNCŢIA DE CONSUM ŞI FUNCŢIA DE ECONOMISIRE

Funcţia de consum şi înclinaţia spre consum, funcţia de economisire şi înclinaţia spre economii
constituie instrumente de analiză a consumului şi economiei globale, elaborate de Keynes.
Funcţia de consum exprimă nivelul consumului global dorit pentru fiecare nivel al venitului
disponibil. Aşa cum a fost definită de Keynes, funcţia de consum este o relaţie de comportament. Ea
descrie de fapt comportamentul agenţilor economici în calitatea lor de consumatori. Este vorba de o

26
relaţie matematică (funcţie econometrică) unde nivelul consumului agregat este explicat prin nivelul
venitului disponibil al menajelor
Legătura dintre consum şi venit este evidenţiată deci prin intermediul funcţiei de consum care se
prezintă sub trei ipostaze:
a) ipostaza unei funcţii liniare (figura nr. 4.1) de forma C=c’•V, unde 0<c’<1, când înclinaţia
medie spre consum şi cea marginală sunt constante şi egale, adică:
C C
c =c’
V V

Fig. nr. 4.1. Funcţia liniară a consumului

C3 C = c’ V

C2

C1

V1 V2 V3

b) ipostaza unei funcţii afine (Figura 4.2) de forma C  c  V  C 0 , unde 0  c ,  1 când

,

înclinaţia medie spre consum este variabilă, iar cea marginală este constantă şi inferioară înclinaţiei
medii spre consum, adică:

C C
 c,  c  c,  0
V V
Fig. nr. 4.2. Funcţia afină a consumului

C = c, V+C0
C2

C1

C0 c’
c
V
V1 V2

C
c) ipostaza unei funcţii concave (figura nr. 4.3) de forma C = f(V), cu  0 şi C (0)  C 0  0
V
, în condiţiile în care înclinaţia medie spre consum şi cea marginală se modifică în funcţie de variaţia
venitului. Ca urmare a concavităţii funcţiei de consum, rata consumului scade odată cu venitul, iar
înclinaţia marginală spre consum are o valoare dată de panta tangentei în diferitele puncte ale curbei,
ea scăzând odată cu creşterea venitului şi consumului.

27
 Fig. nr. 4.3. Funcţia concavă a consumului
C

C2 C = f(V)
C1

C0
c’
c
V2
V1 V

Pornind de la funcţia de consum C = c ’ V + C0, putem determina funcţia de economisire (figura

nr. 14.4), care se deduce prin scădere din venit a funcţiei de consum:
S = V - C = V - (c’ V + C0) = (1- c’)V - C0 = s V - C0, unde 1 - c’ > 0
Din relaţia funcţiei de economisire rezultă că economisirea este crescătoare în raport cu nivelul
venitului disponibil.

Fig. nr. 4.4. Funcţia de economisire

S
Economii
pozitive

M
Economii
negative

V
-C0
-S

Înclinaţia medie spre economii fiind variabilă în funcţie de nivelul venitului, înseamnă că nu se
poate economisi decât la un anumit nivel al venitului. Se poate observa că pentru un nivel de venit nul
(V = 0), economiile vor fi negative, egale cu – C0. În acest caz, dacă consumul este pozitiv pentru un
nivel de venit nul, va avea loc un proces de dezeconomisire, adică o economisire negativă, prelevată
din ceea ce deţinea anterior, şi care a permis finanţarea consumului. De asemenea, se poate evidenţia
că pentru venituri foarte mici, economiile continuă să fie negative, dar volumul acestora se reduce, pe
măsura creşterii venitului până când consumul va fi egal cu venitul. Pentru un nivel al venitului egal
cu consumul nu se economiseşte. Acest nivel al venitului egal cu consumul este pragul economiei.
Economisirea nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivel al venitului, numit prag de
ruptură, prag dincolo de care încetează dezeconomisirea. Dincolo de nivelul de ruptură al venitului,
când venitul va fi mai mare decât consumul, economisirea devine pozitivă.
În concluzie, pentru orice nivel al venitului inferior pragului de ruptură, consumul este superior
venitului şi apare fenomenul dezeconomisirii, cu economii negative. Colectivitatea foloseşte fonduri
economisite anterior sau face datorii pentru consum. Pentru orice nivel al venitului superior pragului
de ruptură, consumul este inferior venitului, dispare fenomenul dezeconomisirii şi apar economiile
pozitive.

28
 4.4. MULTIPLICATORUL ŞI ACCELERATORUL

Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum, economii, investiţii,
producţie, venit etc. se află sub exigenţele principiilor multiplicatorului şi acceleratorului.
Multiplicatorul (K) reliefează influenţa investiţiilor asupra venitului. El exprimă interacţiunea
care se formează între creşterea venitului şi creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de
amplificare (K), ce arată cu cât sporeşte venitul la creşterea cu o unitate a investiţiilor.
V
K
I
Sporul de venit creşte cu o mărime de K ori mai mare decât sporul de investiţii:
V  K  I , în care K  1
Prin semnificaţia sa, multiplicatorul reflectă şi exprimă legătura directă dintre intrările în
sistemul economic – concretizate în investiţii – şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participanţilor
la activitatea economică. Investiţiile sunt cele care produc efectele de antrenare asupra producţiei de
bunuri economice şi, prin acestea, asupra veniturilor şi consumului.
V
Dacă în relaţia multiplicatorului K  înlocuim pe I cu V  C , obţinem
I
1
V K  C
K  , unde, prin împărţirea cu V , rezultă C sau, dacă ţinem seama că
V  C 1 V
V
reprezintă înclinaţia marginală spre consum (c ’), atunci:
1
K 
1  c'
Dar, ţinând seama că 1  c'  s (înclinaţia marginală spre economie), multiplicatorul poate fi
'

calculat şi astfel:
1
K
s'
Efectul de multiplicare nu acţionează în totalitate decât în anumite condiţii: constanţa forţei de
muncă, invariabilitatea tehnicilor folosite, existenţa unei situaţii de nefolosire completă a resurselor,
economiile să fie egale cu investiţiile.
Acceleratorul (a) reliefează influenţa consumului asupra investiţiilor. Între cererea de
mărfuri (în care cererea de bunuri de consum este o componentă principală) şi investiţii există o relaţie
de accelerare. Dacă toate mijloacele de producţie sunt utilizate, o schimbare a cererii de bunuri de
consum generează o schimbare de o mai mare amplitudine a investiţiei.
I
a
C
Corespunzător principiului acceleratorului, la nivelul economiei, volumul investiţiilor în
perioada curentă provine din sporirea venitului naţional. Acţiunea principiului acceleratorului este
valabilă numai în situaţia în care capitalul necesar pentru a obţine venitul naţional din perioada curentă
este mai mare decât capitalul disponibil existent în perioada de bază. Dacă diferenţa dintre capitalul
necesar în perioada curentă şi capitalul disponibil existent în perioada de bază este negativă, atunci
înseamnă că în economia reală a avut loc un fenomen de dezinvestiţie.
În principiul acceleratorului se află unul dintre determinanţii investiţiei. Capitalul necesar unei
societăţi depinde, în esenţă, de nivelul producţiei şi de stocul de capital, creşterea investiţiei nete fiind
în funcţie de sporirea producţiei bunurilor de capital tehnic. Punând în relaţie nivelul investiţiei şi
ritmul de creştere a venitului, principiul acceleratorului, afirmă Samuelson este un puternic factor de
instabilitate economică. Dacă cererea de bunuri creşte şi, în mod corespunzător, sporesc vânzările
firmelor, după care acestea scad, atunci acţiunea principiului acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile
fazelor ciclului afacerilor.

Capitolul 5

PIAŢA MUNCII

29
 Creşterea economică implică şi asigurarea resurselor de muncă. Aceasta comportă aspecte
cantitative (numărul celor ocupaţi şi volumul muncii de care poate beneficia societatea) şi aspecte
calitative (structura, nivelul şi calitatea instruirii) şi se află în strânsă legătură cu mărimea populaţiei şi
a acelei părţi a acesteia care este capabilă şi poate să muncească.
Mărimea populaţiei apte de muncă este rezultatul evoluţiei demografice şi al regimului juridic al
muncii din fiecare ţară, iar asigurarea resurselor de muncă pentru întreprinderi şi instituţii se
realizează prin intermediul pieţei muncii.

5.1. PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, FUNCŢII, TRĂSĂTURI, MECANISM DE

FUNCŢIONARE

Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se

negociază în mod liber cererea de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători) şi oferta
(reprezentată prin posesorii factorului muncă).
În materie de terminologie, ştiinţa economică actuală utilizează atât formularea de piaţă a muncii
cât şi pe cea de piaţă a forţei de muncă. Există argumente care susţin fiecare dintre aceste formulări:
a) relaţiile economico-sociale în cadrul cărora se desfăşoară munca salariată, ca fac necesară
utilizarea formulării de “piaţa forţei de muncă”. Prezentăm în acest sens argumentele aduse de unii
specialişti:
- obiectul tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie, în condiţiile contemporane, forţa de muncă,
adică însuşirile fizice, intelectuale, competenţa, experienţa etc. şi nu munca – ce este doar utilizarea
forţei de muncă;
- beneficiarul foloseşte în interesul său, în calitate de cumpărător, forţa de muncă, iar
întreprinderile angajează forţa de muncă şi nu munca;
- obiectul sistemului de protecţie socială, determinat pe baza relaţiilor economice din cadrul pieţei
contemporane vizează în mod direct forţa de muncă şi nu munca;
- opţiunea pentru piaţa forţei de muncă implică şi recunoaşterea caracterului de marfă al forţei de
muncă, inclusiv pentru ţările europene.
b) formele concrete de manifestare a relaţiilor economico-sociale implicate de munca salariată, impun
utilizarea formulării de piaţă a muncii, cu următoarele argumente:
- piaţa forţei de muncă are o sferă mai limitată, desemnând, după toate aparenţele, numai oferta
de forţă de muncă;
- piaţa muncii include impactul dintre cerere şi ofertă, ca elemente principale ale ei, precum şi
reglementarea raporturilor de muncă sub toate aspectele lor: durata muncii, concediile de odihnă
plătite, recrutarea, condiţiile de angajare şi licenţiere, condiţiile de muncă, dreptul la grevă, drepturile
de salarizare, etc.;
- acţiunea de vânzare cumpărare nu se realizează numai la angajare-licenţiere, ci se afirmă în
fiecare zi în procesul muncii;
- piaţa muncii reflectă un amplu proces de umanizare care s-a produs, în primul rând, în sfera
muncii.
Adăugăm acestor argumente şi pe acela susţinut de autorii manualului universitar de economie:
“Tranzacţiile pe această piaţă (n.n. piaţa muncii) au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de
muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a
omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că folosirea
sinonimă a celor două expresii în teoria şi practica economică este benefică pentru decizia care
priveşte situaţia lor într-un flux economic.”
Suntem de părere că formulările de piaţă a forţei de muncă şi piaţa muncii nu se exclud ci se
completează una pe alta. Totuşi, formularea de piaţă a muncii are o circulaţie mai largă, fiind utilizată
nu numai în literatura de specialitate şi în publicistică, ci şi în documentele unor organisme naţionale şi
internaţionale. Opţiunea pentru această formulare o justificăm prin aceea că ea exprimă faptul că în
cadrul acestei pieţe se comercializează un factor de producţie special – factorul muncă – şi prin faptul că
ea oferă un cadru mai larg impactului dintre cerere şi ofertă.
Piaţa muncii poate fi privită într-o dublă ipostază:

30
 - de piaţă derivată - sub aspectul dimensiunii şi structurii ocupaţionale, profesionale, teritoriale a
cererii de muncă şi, prin intermediul acesteia, asupra sistemului de învăţământ, formare profesională
iniţială şi continuă, pe întreaga durată a vieţii active a individului;
- de piaţă principală din punctul de vedere al formării ofertei de muncă, sub aspect cantitativ şi
structural-calitativ al potenţialului de muncă, al intrărilor-ieşirilor de pe piaţa muncii, a structurii
demografice şi ocupaţional-profesionale şi de calificare.
Piaţa muncii are particularităţi naturale sau dobândite datorită cărora se diferenţiază net de
celelalte pieţe, imprimându-i practic atributul de piaţă principală, fundamentală: este piaţa celui mai
important factor de producţie, cu importante caracteristici demo-socio-psihosociale şi educaţional-
formative; piaţă negociată, contractuală şi, ca atare, piaţa cea mai imperfectă, mai puţin concurenţială,
în care mecanisme ale pieţei libere conlucrează cu reguli, convenţii, norme juridice, principii etice etc.;
o piaţă cu tendinţe de rigidizare.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături între partenerii
individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care solicită şi utilizează munca
salariată, precum şi legăturile şi negocierile dintre reprezentanţii acestor două părţi, adică
organizaţiile de sindicat şi organizaţiile patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate.
Asupra funcţionării pieţei muncii îşi exercită influenţa deopotrivă factori economici, cât şi factori
de natură social-instituţională. Factorii economici îşi pun amprenta în special asupra cererii de muncă.
Fiind un factor de producţie, cererea de muncă apare ca o cerere derivată. Aceasta înseamnă că
volumul şi structura de calificare a cererii de muncă sunt determinate de cererea finală de bunuri şi
servicii, nivelul costurilor salariale, dar şi de starea sistemului tehnologic exprimată prin nivelul
productivităţii muncii şi al consumurilor intermediare.
Oferta de muncă este modelată simultan de factori economici (nivelul salariului, ca preţ al
muncii), dar şi de factori sociali sau instituţionali. În funcţie de prioritatea acordată uneia sau alteia
dintre grupele de factori, în literatura economică există o diversitate de păreri asupra naturii şi modului
de funcţionare a pieţei muncii.
În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii îndeplineşte
importante funcţii, de ordin economic, social-politic şi educativ:
a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu în concordanţă
cu volumul şi structura cererii de muncă;
b) unirea şi combinarea factorului muncă cu mijloacele de producţie;
c) influenţarea formării şi repartizării veniturilor;
d) funcţia socială, contribuind la formarea şi orientarea climatului de muncă şi la realizarea unei
protecţii sociale adecvate;
e) funcţia cultural - educativă, întrucât furnizează informaţii pentru procesul de orientare
profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă.
Piaţa muncii, ca piaţă a celui mai important factor de producţie, se află în legătură cu celelalte
pieţe. Pe de o parte, ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor ş.a. şi
este influenţată de mişcarea acestora, de modul de funcţionare şi distorsiunile acestora. Pe de altă
parte, piaţa muncii transmite propriile semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe.
Activităţile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă deosebită care, prin
particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale – se deosebeşte de celelalte mărfuri.
Ca urmare, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi, în raport cu celelalte pieţe, cele mai
importante fiind:
1) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea
condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi sensibilitatea ei
rezultă nu numai din particularităţile ofertei, ci şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a
laturilor economice şi sociale. Asigurarea locului de muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei
reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de echitate socială, de echilibru social.
2) piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu
celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt numai relaţii de vânzare-cumpărare,
iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa muncii este un cadru în care
interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţii şi
întreprinzătorii, organizaţiile patronale, sindicale şi statul, fiecare dintre aceştia având roluri şi funcţii

31
bine determinate. Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe
influenţe din partea multor factori.
3) mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i conferă un
grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în raport cu alte forme de
piaţă. Pe de o parte salariul, ca preţ al muncii, libera concurenţă, productivitatea marginală acţionează
într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi participanţii (agenţi economici). Pe de altă parte,
salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volumului ocupării şi utilizării eficiente a forţei
de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci din
reglementări economico-juridice adoptate în fiecare etapă. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă
imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul
de organizare şi de constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate.
Aceste particularităţi imprimă anumite trăsături tranzacţiilor cu factorul muncă, spre deosebire de
tranzacţiile cu ceilalţi factori de producţie:
 munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind capacitatea de muncă a
proprietarului;
 contractul de angajare a factorului muncă este strict determinat de anumite reglementări
legislative cu caracter de interdicţie, cumpărătorul nu dispune în totalitate de „marfa”sa; el nu o poate
utiliza decât pentru prestarea activităţilor specificate în contract şi în limita timpului de muncă
convenit;
 deţinătorii forţei de muncă au mai puţine posibilităţi de utilizare alternativă a acesteia ( munca
în propria gospodărie, recreere), dar ei se pot sustrage pieţei cu o parte din acest potenţial pentru
anumite perioade de timp;
 tranzacţiile cu forţa de muncă sunt legate de criteriile de preferenţialitate ale posesorilor acestei
„mărfi”, înzestrarea nativă, educaţia, orientarea profesională, stilul de viaţă, modelul cultural, motivaţiile
valorice etc.;
 munca este singurul factor de producţie cu autoorganizare: posesorii forţei de muncă se
constituie în sindicate, cu scopul de a influenţa condiţiile tranzacţiilor pe piaţa muncii:
- sindicatele, reprezentând factorul muncă organizat, negociază direct conţinutul normativ al
instituţiilor pieţei muncii: condiţiile de muncă, nivelul salarizării, durata timpului de lucru, criteriile de
promovare şi participare, clauzele disponibilizării , garantarea protecţiei sociale, dreptul legal la grevă etc;
- sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol, ori pot recurge, prin
forţa lor socială, la tactica de intimidare a partenerilor;
- sindicatele pot determina numeroase abateri de la regulile pieţei, ceea ce deformează
modelul raţional de comportament pe piaţa muncii.

5.2.CEREREA DE MUNCĂ ŞI OFERTA DE MUNCĂ

Hotărâtoare pentru definirea cererii, cât şi a ofertei de muncă este condiţia lor salarială.
Cererea de muncă reprezintă nevoia reală de muncă salariată care se formează la un moment
dat într-o economie. Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică, de nivelul şi
dinamica productivităţii muncii, de structura producţiei şi activităţilor economico-sociale, de formele
de ocupare şi regimul ocupării etc. Aceasta se exprimă prin numărul de locuri de muncă şi nu include
activităţile realizate de femeile casnice, militarii în termen, studenţii şi alţi nesalariaţi.
Este necesar să se realizeze distincţia dintre nevoia de muncă (adică necesarul virtual al
volumului total de muncă) şi cererea de muncă (adică necesarul real al volumului total de muncă,
condiţionat de efectivitatea locurilor de muncă).
Salariul
Cererea de muncă provine din partea firmelor care angajează, pe bazăcererii
C1 – creşterea de contract,
de muncă lucrători
A
specializaţi în diferite domenii de activitate, la un anumit preţ al muncii, numit salariu. Cererea de pe
S1 C2 – reducerea cererii de muncă
piaţa muncii se constituie ca o sumă a cererilor individuale. Cererea de muncă este o cerere derivată,
A-B – extinderea cererii
ea fiind determinată de cererea de bunuri rezultate din utilizarea muncii.
B-A – contracţia cererii
Cererea de muncă se restrânge sau se extinde în funcţie de creşterea sau de reducerea salariului,
conform legii generale a cererii (vezi figura nr. 5.1).
B
S0
Fig. nr. 5.1. – Extensia şi restrângerea
C cererii de muncă
1
C0
C2

32
L1 L0 Cererea de muncă
 La un anumit nivel al salariului, cererea de muncă poate înregistra o creştere sau o reducere, în
funcţie de o serie de factori, care se numesc condiţiile cererii de muncă. Principalii factori care
determină creşterea sau reducerea cererii de muncă sunt:
a) preţul bunurilor rezultate din utilizarea factorului muncă; între modificarea preţurilor de
pe piaţa diferitelor bunuri şi modificarea cererii de muncă există o relaţie pozitivă;
b) gradul de substituire a muncii cu un alt factor de producţie influenţează negativ cererea de muncă;
c) modificarea preţului unui alt factor de producţie care poate substitui munca determină o
modificare în aceeaşi direcţie a cererii de muncă;
d) nivelul calitativ al muncii – modificarea calităţii muncii determină o modificare în acelaşi
sens a cererii de muncă;
e) aşteptările întreprinzătorilor  considerând că toţi ceilalţi factori rămân constanţi, evoluţia
cererii de muncă depinde direct de previziunile întreprinzătorilor în legătură cu mersul afacerilor.
Oferta de muncă reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale.
Ea este asigurată de resursele de muncă existente pe piaţă.
Resursele de muncă ale unei ţări reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi aptă de
muncă. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la o ţară la alta prin legislaţie. Resursele de
muncă se compun din:
- populaţia ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică;
- persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc.
Resursele de muncă ale unei ţări depind de o serie de factori demografici cum ar fi: natalitatea,
mortalitatea, durata medie a vieţii, condiţii de trai etc.
Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor aflate în limitele legale de vârstă,
indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.
Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârsta legală de muncă şi care pot să
participe la muncă. Nu cuprinde persoanele invalide. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor
apţi de muncă, din care se scad femeile casnice, studenţii, militarii în termen, cei care desfăşoară
activităţi nesalariale şi cei care nu doresc să se angajeze în nici o activitate.
Oferta individuală constă în numărul orelor de muncă pe care o anumită persoană doreşte să le
presteze. Pe piaţa muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub incidenţa efectului de
substituire şi a celui de venit.
Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă suplimentară,
ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de
muncă. Acesta este efectul de substituire, denumit aşa pentru că înlocuieşte o parte din tipul liber al
salariatului cu timp de muncă.
Atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de
viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el îşi va reduce timpul de muncă în favoarea timpului liber. Acesta
este efectul de venit.

33
 Prin urmare, între mărimea perioadei de muncă şi durata timpului liber există o relaţie negativă:
fiecare oră de muncă suplimentară, fiecare venit suplimentar obţinut, presupune o reducere
corespunzătoare a timpului liber.
Un model de ofertă individuală de muncă, în funcţie de anumite niveluri ipotetice ale salariului
real lunar, poate fi reprezentat de următorul grafic:
Fig. nr. 5. 2. Oferta individuală de muncă

Salariul
(mii lei) Efectul de venit > Efectul de substituire

900
Efectul de venit = Efectul de substituire

700
Efectul de substituire > Efectul de venit

500

50 h Cantitatea de muncă
(ore-lună)

Explicaţie: la o creştere a salariului de la 500 000 la 700 000 lei, efectul de substituire este mai
mare decât efectul de venit, iar dacă salariul real depăşeşte 900 000 lei; efectul de venit este mai mare
decât efectul de substituire.
În concluzie:
a) la o putere de cumpărare redusă efectul de substituire este predominant;
b) la o putere de cumpărare mare şi la o rată înaltă de creştere a acesteia, efectul de venit este mai
puternic decât efectul de substituire;
c) la o anumită rată de creştere a puterii de cumpărare, efectul de substituire este mai puternic
decât efectul de venit la femei, iar pentru bărbaţi situaţia este inversă. Acest fapt poate constituie o
explicaţie a tendinţei de feminizare a pieţei muncii.
Oferta totală de pe piaţa unei categorii specifice de muncă este asigurată de lucrătorii angajaţi şi
de cei care caută un loc de muncă. Ea nu este afectată de cele două efecte şi acest fapt se datorează în
principal, mobilităţii profesionale şi geografice a forţei de muncă. Exemplu: dacă salariul real orar al
unui lucrător se dublează, numărul orelor lucrate de acesta poate să scadă, dar numărul total de ore
lucrate va creşte ca urmare a creşterii numărului celor care vor opta pentru această meserie.
Prin urmare, oferta de pe piaţa muncii poate să se extindă sau să se restrângă în funcţie de
modificarea salariului, considerat variabilă independentă, constituind un caz particular al legii
generale a ofertei.

Fig. nr. 5.3. Extensia şi restrângerea ofertei de muncă

O1
O0
A-B – extinderea ofertei de muncă
O2
B-A – restrângerea ofertei de muncă
S1
B

S0 A

L0 L1 Număr de lucrători

34
 Oferta de pe piaţa muncii poate să crească sau să scadă în funcţie de următorii factori numiţi
condiţiile ofertei:
a) numărul populaţiei;
b) rata participării la activitatea economică;
c) numărul mediu de ore lucrate anual;
d) structura pe sexe şi vârste a populaţiei;
e) tradiţii, obiceiuri şi credinţe religioase;
Oferta anuală de pe piaţa naţională a muncii este egală cu: axbxc.
Elasticitatea cererii şi ofertei de pe piaţa muncii înseamnă gradul în care aceste forţe
reacţionează la modificările intervenite în factorii care le influenţează. Ea se măsoară şi are aceleaşi
forme ca şi elasticitatea cererii şi ofertei de pe piaţa diferitelor bunuri.
Fiind o cerere derivată, toţi factorii care influenţează elasticitatea cererii de pe piaţa diferitelor
bunuri influenţează în aceeaşi direcţie elasticitatea cererii de muncă. Prin urmare, factorii care
influenţează elasticitatea cererii de muncă sunt:
a) cererea de produs finit. Dacă cererea pieţei pentru produsul finit este elastică, tot aşa va fi şi
cererea pentru factori (când elasticitatea cererii în funcţie de preţ pentru un produs este mare, la o
creştere a preţului are loc o reducere a producţiei, ceea ce va determina scăderea numărului de
angajaţi);
b) posibilitatea de substituire cu alţi factori. Pe măsură ce salariul creşte, firmele vor încerca
înlocuirea acestui factor cu altul mai ieftin. Aceasta va determina reducerea numărului de angajaţi.
Prin urmare, posibilitatea substituirii muncii cu alţi factori va determina o elasticitate mai mare a
cererii de muncă;
c) ponderea muncii în costurile totale ale producţiei. Cu cât ponderea muncii în costurile
totale ale producţiei va fi mai mare, cu atât cererea de muncă va fi mai elastică;
d) timpul. Pe diferite segmente ale pieţei muncii, atât cererea cât şi oferta sunt mai elastice pe o
perioadă mai îndelungată de timp decât pe o perioadă scurtă de timp, deoarece:
- în cazul cererii, firmele au nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp pentru a
substitui unele profesii sau de a înlocui munca cu capitalul;
- în cazul ofertei, diferenţele de salariu între diferitele pieţe specifice ale muncii afectează
în timp deciziile de alegere a unor ocupaţii.
Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice ce reflectă legăturile existente între
dezvoltarea economico-socială, ca sursă a cererii de muncă, şi populaţie, ca sursă a ofertei de muncă.
În acest sens, se impun atenţiei următoarele caracteristici ale cererii şi ofertei de muncă:
a) pe termen scurt cererea de muncă este invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi
existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupune o anumită perioadă de
timp;
b) oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul uni timp îndelungat în care creşte şi
se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate angaja;
c) posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă, oamenii nu se deplasează dintr-o
localitate în alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar
dacă nu au avantaje economice. Oferta de forţă de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii,
psihologie, condiţii de muncă etc., aspecte care nu sunt neapărat de natură economică;
d) oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter rigid. Cel care face oferta
trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă;
e) generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau pentru a deveni
salariaţi, ci ca oameni. Paul Samuelson scrie în lucrarea sa “Economics” că, “omul este mai mult
decât o marfă”;
f) cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri neconcurenţiale
sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.
Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, se desfăşoară în două trepte sau
faze. Prima fază se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de cerere si ofertă
determinate de particularităţile tehnico-economice ale activităţilor. În cadrul primei faze se
formulează condiţiile generale de angajare a salariaţilor şi se conturează principiile care acţionează la
stabilirea salariilor şi o anumită tendinţă de stabilire a salariilor la nivel înalt sau scăzut. A doua fază
reprezintă o continuare a primeia şi constă în întâlnirea în termeni reali a cererii cu oferta de muncă,

35
în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor ei. Cererea se dimensionează precis, ca volum
şi ca structură, pe baza contractelor şi altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează
precis, ca volum şi structură, pe baza contractelor şi altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se
delimitează şi ea pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare pe care salariaţii
acceptă să le efectueze sau nu. Din confruntarea cererii cu oferta de muncă la acest nivel se determină
mărimea şi dinamica salariului nominal.

36
 Capitolul 6

OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

6.1. OCUPAREA FACTORULUI MUNCĂ

Raportul dintre cererea şi oferta de muncă prezintă o importanţă esenţială pentru echilibrul pieţei
muncii, iar prin legăturile dintre această piaţă şi piaţa bunurilor şi serviciilor, pentru echilibrul
macroeconomic.
Echilibrul macroeconomic implică, în mod necesar, şi echilibrul pieţei muncii, iar acesta are mare
importanţă economică şi social – politică.
Echilibrul pieţei muncii poate şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de vedere:
a) echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării factorului muncă şi
creşterii productivităţii muncii în condiţii strict determinate de producţie;
b) echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a factorului muncă pe sectoare,
ramuri, activităţi, calificări, profesii, pe teritorii etc, în condiţiile date ale nivelului producţiei, tehnicii
şi productivităţii muncii;
c) echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă, condiţionat şi acesta de
nivelul producţiei şi al productivităţii muncii.
Legătura dintre producţie (Y), pe de o parte, şi cantitatea de muncă (L) şi productivitatea muncii
(WL), pe de altă parte, se poate exprima printr-o funcţie de producţie:
Y = f (L,WL)
Aceasta înseamnă că, la un nivel dat al productivităţii muncii, volumul producţiei este în funcţie
de volumul muncii prestate sau de numărul celor ocupaţi. Folosirea întregului potenţial de muncă al
economiei reprezintă un factor al creşterii P.I.B. şi venitului naţional, iar creşterea productivităţii
suplimentează aceste posibilităţi de sporire a producţiei.
Piaţa muncii poate fi în echilibru dacă, pentru un nivel dat al salariilor, cantităţile de muncă
oferite şi cantităţile de muncă cerute se echilibrează.
Piaţa muncii se află în dezechilibru dacă ofertele şi cererile de muncă nu se echilibrează. Dacă
cererea de muncă depăşeşte oferta de muncă piaţa este în situaţie de supraocupare, iar dacă oferta de
muncă este mai mare decât cererea de muncă, piaţa este în situaţia de subocupare.
Termenul de subocupare are două sensuri:
- situaţia în care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă a întreprinderilor, dar
oferta şi cererea de bunuri pot fi echilibrate;
- situaţia în care, la nivelul unei întreprinderi, forţa de muncă este subutilizată în raport cu
posibilităţile sale productive.
În condiţii determinate ale volumului şi ritmului de creştere a producţiei şi respectiv a
productivităţii muncii, din confruntarea cererii şi ofertei sau a nevoii de muncă şi a resurselor
disponibile de muncă rezultă nivelul ocupării de echilibru a factorului muncă.
Din modul în care se pot combina factorii respectivi, din punctul de vedere al ocupării factorului
muncă pot rezulta trei situaţii :
a) oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru (făcând abstracţie de
structura ofertei şi cererii) este egală cu ocuparea deplină;
b) oferta de muncă (resursele de muncă) este mai mică decât cererea de muncă (nevoia de
muncă), situaţie în care dezechilibrul îmbracă forma deficitului factorului muncă, iar ocuparea de
echilibru necesită fie resurse de muncă suplimentare (la nivelul creşterii economice dorite sau
aşteptate), fie o creştere mai accentuată a productivităţii muncii ;
c) oferta de muncă (resursele disponibile) depăşeşte cererea de muncă (nevoia de muncă), în acest
caz nivelul ocupării de echilibru fiind inferior celui al ocupării depline, iar o parte a factorului muncă
rămâne fără utilizare.
Un concept mult utilizat în literatura economică este cel de ocupare deplină (“full emploiment”,
“plein emploi”).
Ocuparea deplină, astfel încât orice individ apt de muncă şi care doreşte să se angajeze să poată
găsi un loc de muncă, nu este posibilă în economia de piaţă contemporană; se consideră că ocuparea

37
deplină nu trebuie înţeleasă în sensul utilizării integrale a resurselor de muncă, al economiei fără
şomaj. Privită astfel, ocuparea deplină a ofertei de muncă se defineşte, astăzi, printr-o populaţie aptă
de muncă ocupată în proporţie de 95-98% sau ca o rată a şomajului de 2-5% (rata naturală a
şomajului).
În funcţie de această rată se vorbeşte, de obicei, despre starea de subocupare a factorului muncă
(când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală) sau de supraocupare (când rata
efectivă a şomajului e mai mică decât cea naturală).
Implicaţiile economico-sociale sunt diferite: în cazul subocupării se iroseşte munca socială,
apărând probleme sociale, creşte presiunea asupra salariului, iar în cel al supraocupării factorului
muncă devine rară şi scumpă, salariile crescând mai repede decât productivitatea muncii.
Ocuparea deplină este definită şi ca volum de ocupare care permite să se obţină cu ajutorul
factorilor de producţie volumul cel mai important al producţiei în raport cu nevoile indivizilor şi ale
colectivităţii. Astfel, ocuparea deplină nu semnifică faptul că fiecare are un loc de muncă, ci faptul că
locurile de muncă existente dau randamente maxime.
În mod absolut, ocuparea se exprimă prin numărul total al celor utilizaţi în activitatea socială. În
mod relativ, se exprimă prin rata ocupării (IO), determinată ca raport procentual între numărul celor
ocupaţi şi populaţia aptă de muncă:
Pocupată
I0   100
Paptă de muncă

6.2. ŞOMAJUL: CONCEPT, CAUZE, FORME

Subocuparea factorului muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea şomajului.
Şomajul reprezintă o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă
disponibilă prin negăsirea locurilor de muncă.
Şomajul reprezintă excedentul ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Şomeri sunt toţi cei apţi
de muncă dar care nu găsesc de lucru. Ei formează suprapopulaţia relativă pentru că reprezintă un
surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi.
Potrivit definiţiei date de Biroul Internaţional al Muncii este şomer oricine are mai mult de 15 ani
şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:
- este apt de muncă;
- nu munceşte;
- este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
- caută un loc de muncă.
În România, potrivit Legii nr.1/1991 modificată prin Legea nr.86/1992, sunt şomeri persoanele
apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor
(vârsta peste 16 ani).
Şomajul se caracterizează prin:
A. nivelul şomajului, exprimat absolut prin numărul celor neocupaţi şi relativ ca rată a
şomajului, calculată ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia ocupată;
Nr. someri
RS   100
PO
B. durată, adică perioada de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii.
Aceasta diferă pe ţări şi perioade istorice, neexistând o durată legiferată a şomajului. În unele ţări se
precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj (ea înregistrează o tendinţă de creştere,
în unele ţări ajungând la o perioadă de 18-24 luni). În majoritatea ţărilor, şomajul de lungă durată este
considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni.
C. intensitatea cu care se manifestă şomajul, dacă presupune pierderea locului de muncă şi
încetarea totală a activităţii (şomaj total) sau numai diminuarea activităţii depuse cu scăderea duratei
săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a salariului (şomaj parţial). În funcţie de acest
indicator distingem şi şomaj deghizat care include acele persoane care au o activitate aparentă, cu
eficienţă mică.

38
 D. structura şomajului pe categorii de vârstă, nivele de calificare, sex etc. Din acest punct de
vedere se constată că cei mai afectaţi de şomaj sunt femeile, tinerii (sub 25 de ani) şi vârstnicii (peste
50 de ani).
Şomajul a devenit o permanenţă, dar aceasta nu exclude total şi definitiv existenţa stării de
ocupare deplină a factorului muncă. Ocuparea deplină este echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut
reflectat printr-o rată de câteva procente. Aceasta înseamnă că în perioadele de ocupare deplină există
şi un număr de şomeri (corespunzător unei rate a şomajului cuprinsă între 2-5%) reprezentaţi de:
a) persoane aflate în căutarea primului loc de muncă sau în căutarea unui loc de muncă după ce îl
abandonează pe cel avut anterior;
b) persoane care nu acceptă locurile de muncă libere pentru că salariul real la care ar fi ajuns
angajându-se nu le-ar fi permis să trăiască mai bine decât atunci când erau şomeri;
c) persoane cu probleme sociale complexe care nu se pot angaja;
d) persoane care doresc să-şi trăiască viaţa altfel decât devenind salariaţi sau realizând activităţi
lucrative proprii.
Dintre factorii care contribuie la apariţia şomajului menţionăm:
a) progresul tehnic şi creşterea productivităţii muncii. Acest proces se realizează în mod inegal
de la o ramură la alta. Ca urmare, oferta sporită de bunuri din unele ramuri nu poate fi absorbită de
cererea neschimbată corespunzător în alte ramuri, ceea ce impune ca, în ramurile în care
productivitatea muncii a crescut mai mult, să fie concediată o parte din salariaţi.
b) concurenţa din cadrul fiecărei ramuri. Acest factor determină extinderea poziţiei
întreprinderilor care realizează costuri mici şi o structură sortimentală şi calitativă corespunzătoare a
mărfurilor. Ca urmare, multe întreprinderi sunt constrânse să dea faliment, iar salariaţii lor devin
şomeri.
c) dezvoltarea ciclică a economiei de piaţă. Acest factor determină ca volumul de forţă de
muncă utilizat în economia fiecărei ţări să varieze de la faza ascendentă (când se fac noi angajări şi se
poate manifesta chiar o penurie de forţă de muncă) la faza descendentă (când se fac numeroase
concedieri) ale ciclului reproducţiei.
Formarea şomajului reprezintă un proces complex, care cuprinde două laturi:
1) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
2) creşterea ofertei de muncă, în condiţiile în care cererea de muncă nu se modifică în mod
corespunzător. Acest proces are două aspecte majore:
a) priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii. Formarea şomajului se explică prin starea
economiei (nivel, structură, tehnică şi tehnologie aplicată etc), prin formarea noilor generaţii în cadrul
mişcării populaţiei sub incidenţa factorilor natural-biologici, demografici şi economici care, deşi se
influenţează reciproc, nu au unii asupra altora o determinare cauzală, directă şi exclusivă.
b) priveşte eşantioanele de populaţie activă disponibilă care n-au mai lucrat şi sunt nevoite să se
încadreze pe un loc de muncă.
Formarea şomajului ca urmare a intrării lor pe piaţa muncii se datorează unor cauze
directe, cum ar fi :
- diminuarea posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri considerate altădată sigure şi
suficiente (salariul soţilor, pensiile de urmaş, economiile moştenite) care s-au erodat sub acţiunea
inflaţiei şi a altor procese din economie;
- intensificarea mişcării de emancipare a femeilor care nu se mai resemnează la o viaţă pasivă;
- ruinarea micilor producători etc.
Pornind de la cauzele şi procesele menţionate se disting următoarele forme de şomaj:
 şomajul tehnologic datorat introducerii progresului tehnic. Resorbţia sa este dificilă
pentru că presupune recalificarea factorului muncă în concordanţă cu noile nevoi ale unităţilor
economice, dezvoltarea activităţii economice şi în special a producţiei pentru a putea oferi locuri de
muncă;
 şomajul ciclic determinat de conjunctura economică şi de caracterul sezonier al
diferitelor activităţi. În cadrul acestuia delimităm :
- şomaj conjunctural, legat de faza descendentă a ciclului economic. Acesta poate fi resorbit
parţial sau total în perioadele de avânt economic;

39
 - şomaj sezonier , specific activităţilor economice care sunt influenţate de factorii naturali
(agricultură, construcţii), ceea ce se repercutează şi asupra cererii de muncă. De obicei, este un
şomaj de scurtă durată.
 şomajul structural, consecinţă a schimbărilor în structura activităţilor economice.
Schimbările structurale pot apărea la nivelul economiei naţionale, dar şi la nivel regional. Drept
urmare, apar discordanţe între modificările cerute şi cele de care dispun ofertanţii de muncă.
Amploarea şomajului structural depinde de trei factori: rapiditatea cu care apar modificările în cererea
şi oferta de bunuri şi servicii în economie (cu cât ele sunt mai rapide, cu atât dimensiunile şomajului
structural vor fi mai mari), gradul de concentrare regională a activităţilor economice sau lipsa de
diversificare a producţiei şi a serviciilor, imobilitatea factorului muncă. Resorbirea acestuia poate
avea loc numai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupune creşterea investiţiilor, recalificarea
celor afectaţi şi reorientarea învăţământului.
Politicile de combatere a şomajului structural se concentrează asupra încurajării de a căuta de
lucru în alte părţi (domenii de activitate sau regiuni), prin diferenţieri în salarizare şi încurajarea
recalificării. Aceste măsuri se întreprind de către firme. Statul poate acorda avantaje financiare
(reduceri de impozite) pentru firmele care investesc în acele regiuni unde şomajul este ridicat sau pot
finanţa programele pentru activităţile cerute.
 şomajul fricţional este determinat de insuficienta mobilitate a factorului muncă sau de
decalajele existente între profesiile disponibile şi cele cerute. Şomerii nu pot răspunde cererii de
muncă deoarece fie nu posedă calificarea necesară, fie nu au domiciliul în localitatea în care există
locuri de muncă.
Pornind de la şomajul natural, se definesc şi conceptele de şomaj voluntar şi şomaj involuntar.
 şomajul voluntar sau clasic exprimă nonocuparea datorată refuzului sau imposibilităţii unor
persoane de a accepta salariul oferit şi/sau condiţiile de muncă existente;
 şomajul involuntar sau keynesian exprimă situaţia în care cererea de muncă este insuficientă
în raport cu oferta de muncă. Şomerii din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit
salariu existent pe piaţa muncii. Originea acestui şomaj o constituie dezechilibrul de pe piaţa
bunurilor.

6.3. COSTURI ŞI EFECTE SOCIAL – ECONOMICE ALE ŞOMAJULUI. LEGEA OKUN

Efectele şomajului sunt resimţite atât de şomer şi familia sa, cât şi de societate în ansamblul său:
- irosirea unei cantităţi importante de resurse de muncă;
- şomajul este un factor de scădere a intensităţii dezvoltării economiei. Există şi opinia opusă,
coform căreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupra celor ce lucrează, aceştia muncind
cu intensitate sporită şi asigurând o creştere a producţiei naţionale mai mare decât dacă ar fi ocupaţi
toţi cei disponibili.
În anii 1960 economistul american Arthur M. Okun şi-a pus întrebarea care esre relaţia dintre
şomaj şi PNB ( în termeni reali). Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor
materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice, se poate presupune că ridicarea
nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB. Această relaţie
negativă între nivelul şomajului şi volumul PNB este numită legea Okun;
- sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le suporte sub forma cheltuielilor pentru
întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata
ajutoarelor de şomaj şi a altor cheltuieli privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii
şomerilor etc.;
- scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectelor propagate ale şomajului;
- diminuarea veniturilor familiilor din care fac parte şomeri;
- aspectul psihologic, deoarece şomajul ridică şi problema persoanei care este adusă la statutul de
şomer. Pe parcursul perioadei de şomaj individul trece prin mai multe stări psihologice – şocul,
negarea realităţii, căutarea, disperarea, resemnarea a căror intensitate variază în funcţie de
personalitatea fiecăruia. Situaţia se înrăutăţeşte, în cazul şomerilor de lungă durată; demoralizarea
şomerului de lungă durată îl împiedică să răspundă măsurilor destinate a-l ajuta, lipsindu-i motivaţia
necesară pentru a depăşi situaţia în care se află. Cu cât se prelungeşte mai mult durata şomajului, cu

40
atât este mai deteriorată percepţia capacităţilor ocupaţionale, ceea ce va afecta modul în care şomerii
văd utilitatea reîntoarcerii la muncă.
În afara acestor aspecte, P.A. Samuelson asociază pierderii locului de muncă o serie de alte efecte
negative, care se pot traduce prin costuri suplimentare, determinate de situaţii precum: îmbolnăviri,
decese, neînţelegeri în familie, abandon şcolar, etc., toate producând cheltuieli nu doar pentru
persoanele afectate, ci şi pentru societate.
Prezentarea succintă a acestor efecte este importantă pentru înţelegerea costurilor sociale ale
şomajului.
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupurile de
persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen.
Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate de nesiguranţa muncii
include atât aspecte de natură economică, precum şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-
militare. Aspectele de natură economică privesc în special reducerea veniturilor şi, evident, a
posibilităţilor de consum pentru întreaga familie în care există şomeri. Indemnizaţia de şomaj
reprezintă modalitatea cea mai des folosită de asigurare a unui venit minim pentru şomeri.
Aspectele noneconomice se referă la starea psihică a şomerilor, dar şi la posibilitatea atragerii
acestora în acţiuni antisociale.
Costurile şomajului pot fi grupate în costuri directe şi costuri indirecte.
Costurile directe sunt reprezentate de vărsămintele monetare către fondul destinat protecţiei
sociale a şomerilor. Acest fond se foloseşte pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, a
calificării şi recalificării şomerilorşi, în general, pentru susţinerea proceselor de recoversie a forţei de
muncă.
Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar
putea beneficia întreaga populaţie. Ele pot să apară sub următoarele forme pierderi de producţie,
reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare, deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă,
descurajarea personalului în plan profesional, social şi general-uman.
Şomajul poate avea şi efecte pozitive. Asemenea efecte pot fi sesizate în domenii care ţin mai ales
de comportamentul profesional al salariaţilor, astfel : incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională
pe baza căreia să caute locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate, pregătirea forţei de muncă pe
coordonatele unei mai mari mobilităţi si adaptabilităţi, pentru a corespunde mai bine atât mutaţiilor ce
intervin în activitatea economică, precum şi exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia.

6.4. INDEMNIZAŢIA DE ŞOMAJ ŞI FOLOSIREA FACTORULUI MUNCĂ

Şomajul ridică în toate ţările două probleme actuale:

1) asigurarea în fapt a dreptului la muncă;
2) garantarea unor venituri pentru şomeri, spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau
admis oficial ca fiind “rezonabil“.
Dreptul la muncă este declarat în toate ţările, dar este garantat numai acolo unde economia
cunoaşte o asemenea evoluţie încât asigură locuri de muncă pentru toţi cei care vor să muncească. În
condiţiile economiei de piaţă, singura modalitate de garantare juridică a locurilor de muncă o
reprezintă înscrierea acestei clauze în acordurile încheiate între unităţile economice şi salariaţi în
cadrul negocierilor colective. În această problemă statul intervine indirect.
Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de
oameni decât al şomerilor, dar ne vom referi numai la şomeri.
Una dintre modalităţile cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj.
Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie printre măsurile de protecţie socială, dar creşterea
şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările implică o creştere rapidă a
sumelor folosite sub această formă.
În acest context, două aspecte devin preocupante:
- cu toată creşterea, sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai
mici în raport cu nevoile;
- sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai poate face
faţă.
Indemnizaţia de şomaj îndeplineşte două funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri.

41
 În măsura în care este destinată asigurării, indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment
sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată atâta timp cât persoana care o
încasează dovedeşte că este şomer şi realizează venit sub un anumit nivel.
Privită ca asistenţă, indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului
prin susţinerea programelor de calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor, precum şi a
programelor de încadrare în activitate.
Aceasta înseamnă că funcţia de asigurare are caracter pasiv, iar cea de asistenţă are caracter
activ.
Orientarea activă tot mai evidentă, care se acordă indemnizaţiei de şomaj, pune problema
reconsiderării acesteia, deoarece dintr-un instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea
diminuării şomajului s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în
viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii muncii.
Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct, ci şi indirect:
- prin stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante pentru cei care vor să-şi abandoneze locul
de muncă pentru a deveni beneficiari ai ei;
- pentru a se crea noi locuri de muncă cu salarii scăzute, indemnizaţia de şomaj se manifestă ca un
“moderator“ al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii.
O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este “impozitul negativ”. Acesta
reprezintă, în esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi de ele. Schema după
care el funcţionează prevede plata de către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor:
- pentru cei fără nici un fel de venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată absolut
necesară;
- pentru cei cu venituri sub acest minim, alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în
momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.

6.5. POLITICI DE OCUPARE A FACTORULUI MUNCĂ

Ca ansamblu al instrumentelor publice pe piaţa muncii pentru realizarea obiectivelor, politicile de

ocupare se manifestă sub două forme: active şi pasive.
Politicile pasive, pornind de la un nivel de ocupare ce se consideră dat, caută soluţii pentru
valorificarea excedentului de resurse de muncă. Ele folosesc instrumentele liberale, pornind de la
considerentul că nivelul ocupării este determinat de condiţiile generale din economie, care sunt reglate
de piaţă şi orice intervenţie ar dăuna echilibrului pieţei. Pentru aceasta, singurul lucru permis este
indemnizarea şomerilor sau incitarea acţiunilor să se retragă de pe piaţa muncii.
Un alt aspect al politicilor pasive de ocupare îl reprezintă raportul dintre ajutorul de şomaj şi
salariul mediu, element considerat decisiv în formarea opţiunii de intrare pe piaţa muncii sau de
rămânere în şomaj. Atunci când limita sărăciei este atinsă, chiar şi o diferenţă minoră între veniturile
salariale şi ajutorul de şomaj poate determina decizia de intrare pe piaţa muncii.
Politicile active reprezintă ansamblul de măsuri luate de autorităţile publice pentru a se asigura o cât
mai mare mobilizare a ofertei de muncă în vederea unei adaptări îmbunătăţite la exigenţele aparatului
productiv, dezvoltarea capitalului uman, creşterea eficienţei funcţionării pieţei muncii. Aceste politici pun
accent pe realizarea unui cadru instituţional apt să faciliteze mobilitatea factorului muncă. Prin ele se
încearcă minimizarea pierderilor de capital uman, care apar ca urmare a unor schimbări tehnologice rapide
şi a neconcordanţei dintre obiectivul maximizării cotei profitului şi cel al realizării ocupării depline.
În ţările dezvoltate, creşterea importanţei politicilor active pentru combaterea şomajului în
defavoarea măsurilor pasive a fost determinată de acţiunea concomitentă a cel puţin trei factori:
 necesitatea creşterii eficienţei cheltuielilor destinate protecţiei sociale a şomerilor în condiţiile
unei presiuni crescânde asupra fondurilor provenite de la bugetul de stat;
 utilizarea exclusivă a unor măsuri pasive în tratarea şomajului prezintă dezavantaje pentru
activitatea agenţilor economici deoarece conduce indirect la menţinerea unei cote relativ ridicate a
contribuţiei la asigurările sociale şi la o rigidizare a ofertei de muncă;
 ritmul alert al schimbărilor tehnologice impune o mobilitate accentuată a cunoştinţelor
profesionale. Ca urmare, excluderea de pe piaţa muncii a unei părţi a populaţiei active, conduce la o
risipă nerecuperabilă a capitalului uman.

42
 Politicile active se realizează, în principal, prin subvenţii pentru crearea de noi locuri de muncă şi
prin politicile de formare. Crearea de noi locuri de muncă poate fi facilitată de scutirea de taxe fiscale
şi sociale, prime, credite sau dobânzi reduse. Se practică, de asemenea, şi plata parţială sau totală a
salariului pentru angajarea unor categorii de personal pentru o anumită perioadă de timp.
În vederea realizării practice a politicilor active de ocupare, mecanismele de promovare a ocupării
factorului muncă se grupează în două mari categorii:
a) mecanisme de susţinere a echilibrelor macroeconomice, în care se includ:
- relansarea investiţiilor pentru crearea de locuri de muncă;
- credite pentru investiţii productive cu dobânzi mai reduse;
- sporirea capacităţii de reţinere a factorului muncă în activităţi utile, în condiţii de sporire a
eficienţei, a competitivităţii şi calităţii;
- extinderea şi sprijinirea iniţiativelor locale; eficienţa acestui obiectiv depinde, în mare măsură, de
tradiţia şi mobilitatea structurii economice zonale precum şi de gradul de dezvoltare a capacităţii
antreprenoriale;
- scutirea sau reducerea de impozite şi taxe pentru agenţii economici care creează locuri de muncă
şi, mai ales, pentru şomerii care se lansează în activităţi economice;
- subvenţionarea, pentru o perioadă limitată, a unei părţi a costului salarial pentru agenţii economici
care creează noi locuri de muncă sau angajează şomeri, asigurarea prin lege a unor facilităţi şi
stimulente specifice unor domenii economice având în vedere lipsa de capital, riscul şi rezervele
factorului muncă de a se angaja în activităţi productive pe cont propriu.
- promovarea unor sisteme de salarizare în care salariul să reprezinte, în mod real, preţul muncii şi
instrumentul reglării cererii şi ofertei de muncă a unor forme de participare a salariaţilor la profit,
capabile să asigure o flexibilitate crescută a salariilor şi, prin aceasta, a factorului muncă;
- dimensionarea mărimii ajutorului de şomaj şi a modalităţilor de plată ale acestuia, astfel încât să
garanteze un minim de venit, dar totodată să stimuleze participarea la muncă.
b) mecanisme de echilibrare, de flexibilizare a pieţei muncii, aplicabile la nivel microeconomic, în
care se includ:
- dezvoltarea învăţământului, a formării profesionale;
- strategii de formare şi recalificare, în vederea investiţiei profesionale a noilor veniţi pe piaţa
muncii, a reocupării şi reintegrării în activitatea economică a şomerilor; teoretic, reconversia
profesională ar trebui să măsoare probabilitatea de a găsi un loc de muncă. Practic însă, reconversia
profesională s-a dovedit mai eficientă pentru cei care au un loc de muncă şi doresc să-şi
îmbunătăţească nivelul de calificare, decât pentru şomeri;
- formarea profesională iniţială printr-o corelaţie mai strânsă cu evoluţia previzibilă a pieţei muncii,
sub aspectul structurii ocupaţional-profesionale şi de calificare. Formarea profesională şi
perfecţionarea continuă a pregătirii în accepţiunea cea mai completă , policalificarea şi reciclarea, au
un nucleu comun şi, evident, o serie de elemente de diferenţiere. Indiferent de formele concrete de
realizare, fiecare dintre aceste forme şi toate la un loc îndeplinesc o serie de funcţii pe piaţa muncii:
a) principala funcţie constă în adaptarea numerică şi structural - calitativă a ofertei de muncă la
volumul şi structura cererii;
b) reducerea costului şomajului prin asigurarea unor condiţii de pregătire, reocupare şi reintegrare
cât mai rapid în activitate a unei părţi a şomerilor;
c) reducerea costurilor de reintegrare a factorului muncă şi sporirea eficienţei utilizării factorului
muncă.
- dezvoltarea, pe baza unor studii ale pieţelor muncii locale, a unor lucrări de utilitate publică ce pot
oferi locuri de muncă, temporare sau contracte pe durată determinată, unor importante efective de
populaţie neocupată, inclusiv şomeri; în contextul tranziţiei la economia de piaţă, lucrările de utilitate
publică ca sursă de revigorare a cererii de muncă au fost prea puţin utilizate. Avantajele acestui tip de
măsuri active includ: crearea unor noi active în cadrul sectorului public, reducerea costurilor adiacente
şomajului pe termen lung (pierderea calificării, sentimentul de marginalizare şi descurajare) prin
menţinerea legăturii cu piaţa muncii de către cei care nu pot să găsească un loc de muncă;
- amenajarea duratei muncii în diferite formule convenabile sub aspectul ocupării şi flexibilizării
pieţei muncii: munca cu timp parţial; partajul locului de muncă; trecerea de la reglementarea duratei
săptămânale a muncii la cea trimestrială, lunară sau chiar anuală;

43
 - încurajarea şi sprijinirea – prin diferite modalităţi, altele decât diferenţele de salarii - a mobilităţii
factorului muncă (teritoriale, profesionale etc.);
- participarea pe bază de contracte ferme, fie între state, fie între firme, la realizarea unor lucrări în
străinătate, permiţându-se astfel libera circulaţie a factorului muncă.
.
Capitolul 7

PIAŢA MONETARĂ

Piaţa monetară este o parte a sistemului financiar-monetar în care au loc tranzacţii cu monedă,
rezultate din confruntarea cererii cu oferta de monedă, în funcţie de preţul ei. Ea are rolul de a
compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla
cantitatea de monedă în economie.
Înfăptuirea în practică a conţinutului pieţei monetare reprezintă o activitate cu caracter lucrativ,
comercial, realizată de agenţi economici specializaţi care concentrează cererea şi oferta de monedă
provenite de la agenţii economici primari. Aceşti agenţi intermediari sunt băncile şi alte instituţii
financiare asimilate lor, care au ca obiect masa monetară, moneda-numerar şi/sau banii de cont.

7.1. BANII: GENEZĂ, EVOLUŢIE, FUNCŢII

Banii reprezintă o condiţie indispensabilă a circulaţiei mărfurilor (a schimbului). Banii sunt însă o
noţiune deosebit de complexă şi, după majoritatea economiştilor, greu de definit şi de cuantificat. Cu
privire la esenţa banilor există numeroase teorii care s-au dezvoltat pe măsura dezvoltării circulaţiei
mărfurilor.
Esenţa banilor poate fi mai bine înţeleasă dacă analizăm geneza şi evoluţia lor.
a) Banii au apărut din necesitatea de a mijloci schimbul de mărfuri. La început, schimbul a
îmbrăcat forma trocului. De aceea s-a impus necesitatea găsirii unei mărfi care să aibă rol de
echivalent general al celorlalte mărfuri.
Din totalitatea mărfurilor, s-au desprins unele cu rol etalon monetar, cu ajutorul cărora se efectua
schimbul, care la început era sub forma trocului (marfă contra marfă). Astfel începe era banilor
marfă. Rolul de bani 1-a îndeplinit, în funcţie de zona geografică, marfa care avea cea mai largă
consumaţie în zona respectivă (blănurile, pietrele de moară, tutunul scoicile etc).
Treptat, rolul de bani au început să-1 îndeplinească metalele preţioase (aurul, argintul) şi astfel
apare era banilor din metale preţioase. Utilizarea metalelor preţioase prezenta următoarele avantaje:
valoare mare într-un volum mic, perfect divizibil, fără a pierde din valoare, inalterabil, uşor de
transportat. Iniţial banii din metale preţioase au fost utilizaţi sub formă de lingouri, inele, brăţări etc.
Ulterior, ei au luat forma de monedă bătută (emisă) de autoritatea statală.
În procesul circulaţiei, monedele de aur cunosc un proces de uzură, ajungându-se în situaţia în
care valoarea nominală a monedei să nu mai corespundă cu conţinutul ei în aur, iar monedele de aur cu
acelaşi nume să aibă valori fizice diferite. De asemenea, la un moment dat cantitatea de aur era
insuficientă pentru a îndeplini rolul de echivalent general. De aceea, a apărut necesitatea înlocuirii
banilor din metale preţioase cu banii de hârtie, moment în care în evoluţia banilor se înregistrează o
nouă etapă: era banilor de hârtie.
În prima fază, banii au îmbrăcat forma bancnotelor (bilete de bancă). Acestea erau emise de
băncile care garantau convertibilitatea lor şi aveau acoperire la băncile respective în aur sau în alte
valori. După primul război mondial a încetat circulaţia monedelor de aur şi argint, precum şi
convertirea în aur a bancnotelor pentru persoanele particulare. Emiterea banilor de hârtie se realizează,
începând de acum, de către stat, sub formă de bani de hârtie fără convertibilitate sau acoperire în aur
sau alte valori. Este cea de-a doua fază în cadrul acestei etape în evoluţia banilor, respectiv cea în care
banii de hârtie îmbracă forma hârtiei-monedă.
Întrucât banii pot să-şi îndeplinească rolul lor de instrument de schimb fără a avea valoare,
intrinsecă au apărut banii scripturali sau de cont. Aceştia reprezintă depozite ale agenţilor economici
în care şi din care se fac încasări şi plăţi fără numerar de către sistemul bancar-financiar, pe baza unor
instrumente de plată specifice: dispoziţii de încasare, de plată, C.E.C.-uri. Odată cu apariţia banilor de

44
cont, cantitatea de bani în circulaţie (masa monetară) se compune din: bani în numerar şi bani
scripturali (prin aceştia din urmă se realizează între 70% şi 90% din totalul tranzacţiilor).
După al doilea război mondial, când banii de hârtie (numerar) şi de cont îndeplinesc funcţia de
mijloc de circulaţie a mărfurilor se diminuează rolul metalului preţios. În 1944 în S.U.A. a fost instituit
sistemul etalon aur - devize, potrivit căruia, pe plan internaţional, rolul de instrument de plată şi
păstrare a rezervelor îl îndeplineau banii reali (aurul) şi monedele naţionale cu rol de devize (dolarul
american, lira sterlină). În 1976 Fondul Monetar Internaţional a decis demonetizarea aurului (în sensul
că acesta şi-a încetat funcţiile băneşti, nici o unitate monetară nemaidefinindu-se prin conţinutul său în
aur). În aceste împrejurări, banii nu mai au valoare intrinsecă, ci reprezintă titluri de valoare emise de
stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată, iar puterea lor de cumpărare reflectă starea unei
economii în fiecare etapă a evoluţiei acesteia.
În ultimii ani, în ţările dezvoltate a apărut o formă nouă a banilor, denumită bani electronici
(bani imateriali: linii de credit, carduri etc).
Banii au un rol covârşitor în cadrul economiei de piaţă:
- banii servesc la măsurarea volumului factorilor de producţie atraşi şi utilizaţi în activitatea
economică;
- banii servesc la repartizarea bunurilor şi valorilor în societate;
- banii reprezintă instrumentul principal de control al activităţii economice, atât la nivel
microeconomic cât şi la nivel macroeconomic;
- banii au un rol de vector principal al sistemului informaţional în economie;
- banii îndeplinesc şi rolul de calcul şi măsurare a eficienţei economice, întrucât cu ajutorul lor
se exprimă ceea ce intră şi ceea ce iese în şi din activitatea economică;
- banii îndeplinesc un rol deosebit în asigurarea fluxurilor economice întrucât fluxurile
materiale sunt dublate de fluxuri monetare (valorice).
Rolul banilor poate fi mai bine înţeles prin analiza funcţiilor pe care aceştia le îndeplinesc în
economia modernă.
Majoritatea economiştilor contemporani insistă asupra a trei funcţii:
Funcţia de măsură a valorii constă în faptul că banii servesc la exprimarea valorii tuturor
bunurilor prin preţ, adică suma de bani pe care cumpărătorii apreciază că o reprezintă pe piaţă fiecare
bun, serviciu sau activitate, în funcţie de cantitatea, calitatea şi structura sa. Această funcţie este
îndeplinită de către bani în mod imaginar (nu este necesară prezenţa lor). Pentru îndeplinirea acestei
funcţii, în fiecare ţară se utilizează o unitate monetară (leul, euro, dolarul etc; denumirea de leu a
apărut în 1880). La început, unitatea monetară reprezenta o anumită cantitate de aur sau de metal
preţios stabilită de stat. În prezent, în toate ţările unitatea monetară se stabileşte în funcţie de dolar şi
prin aceasta se raportează la aur.
Funcţia de mijloc de schimb este considerată principala funcţie a banilor şi constă în aceea că
banii mijlocesc schimbul. O dată cu apariţia banilor, schimbul se divide în două acte opuse şi
complementare: vânzarea, respectiv transformarea mărfii în bani (M - B) şi cumpărarea, respectiv
transformarea banilor în marfă (B -M). Existenţa banilor creează posibilitatea separării în timp şi
spaţiu a actelor de vânzare şi cumpărare.
Pentru îndeplinirea acestor funcţii banii trebuie să fie prezenţi, să existe o anumită cantitate de
bani în circulaţie. În calitate de mijlocitor al schimbului este necesară evidenţierea specificului banilor:
- banii sunt mijlocul de schimb universal, prezenţi în orice tranzacţie şi fiind acceptaţi de către
toţi participanţii la schimb dintr-un spaţiu economic şi teritorial numit zonă monetară. Dacă acest
spaţiu depăşeşte limitele graniţelor naţionale ale unui stat, avem de-a face cu bani internaţionali;
- banii ca mijloc de schimb au calitatea de mijloc de plată instantaneu sau de lichiditate prin
excelenţă. Aceasta înseamnă că banii se pot schimba cu orice alt bun economic imediat, având costuri
de tranzacţie nule sau foarte mici.
Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de tezaurizare) - ea constă în aceea că
veniturile băneşti necheltuite pot fi reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri
viitoare. În perioada circulaţiei banilor cu valoare deplină, tezaurizarea se realiza prin retragerea
acestor bani din circulaţie. În prezent, realizarea acestei funcţii necesită schimbarea banilor.
Atributele esenţiale ale monedei, care au transformat-o într-un instrument indispensabil al lumii
moderne sunt:
- acceptabilitatea: moneda reprezintă un instrument care este acceptat de către toţi agenţii

45
economici şi de întreaga populaţie a unei comunităţi monetare ca mijloc de schimb şi de plată;
- durabilitatea: moneda trebuie să aibă o viaţă naturală rezonabilă şi să nu se deterioreze
imediat;
- convertibilitatea: moneda trebuie să poată fi folosită cu uşurinţă;
- divizibilitatea: moneda trebuie să poată mijloci orice tranzacţie, indiferent cât de mare sau cât
de mică ar fi aceasta;
- uniformitatea: orice monedă, orice instrument monetar trebuie să fie de aceeaşi calitate şi să
poată îndeplini aceleaşi funcţii;
- stabilitatea: adică menţinerea puterii de cumpărare a monedei pe o perioadă cât mai
îndelungată;
- greutatea falsificării: reproducerea monedei să fie dificilă sau imposibilă.
Moneda este creată de sistemul bancar, între bănci existând însă o delimitare a atribuţiilor în
privinţa emisiunii monetare. Astfel, moneda creată de banca centrală, ca instituţie unică de emisiune a
monedei manuale se manifestă ca monedă centrală (naţională), iar moneda creată de celelalte bănci
(comerciale şi specializate) se numeşte monedă bancară şi se manifestă numai ca monedă scripturală
sau de cont.
Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională sau într-o zonă
determinată a acesteia, aparţinând diferiţilor agenţi economici,într-un interval de timp delimitat,
constituie masa monetară.

7.2. MASA MONETARĂ ŞI STRUCTURILE EI

Obiectul pieţei monetare este masa monetară care reprezintă ansamblul mijloacelor de plată
existente în economie la un moment dat. Ea se compune din:
a) disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash, bani "gheaţă"), care reprezintă instrumente
monetare cu lichiditate perfectă (bilete de bancă, moneda divizionară, moneda scripturală etc);
b) disponibilităţi semimonetare, care reprezintă instrumente monetare ce pot fi transformate în
monedă propriu-zisă sau pot îndeplini funcţiile acesteia, dar nu au lichiditate perfectă şi acceptabilitate
generală (acţiunile, economiile pe librete bancare, efectele de comerţ negociabile etc).
Criteriul de departajare al celor două componente îl constituie intensitatea lichidităţii monetare.
Prin lichiditate monetară se înţelege capacitatea agenţilor nonfinanciari de a transforma imediat sau
într-un anumit interval de timp, fără pierderi sau cu pierderi minime, mijloacele şi creanţele de care
dispun în mijloace de plată.
Masa monetară poate fi analizată ca stoc şi ca flux.
Ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii
economici nonfinanciari dintr-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de
bunuri materiale şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a
altor plasamente.
Într-un anumit interval de timp, aceeaşi unitate monetară poate mijloci succesiv mai multe
tranzacţii pe piaţă, deci efectuează mai multe rotaţii. Numărul mediu de rotaţii efectuat de o unitate
monetară într-o perioadă de timp determinată reprezintă viteza de rotaţie a monedei.
Dacă introducem în analiză viteza de rotaţie a banilor, stocul de monedă se transformă în flux
monetar. Ca flux, masa monetară reprezintă cantitatea medie de bani care funcţionează într-o
economie naţională într-o anumită perioadă (trimestru, an).
Starea şi evoluţia componentelor masei monetare se pot studia cu ajutorul unei unităţi de măsură
denumită agregat monetar.
Agregatul monetar este o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte
autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de
schimb şi de plată, prin instituţiile bancar - financiare care le gestionează, prin fluxurile
economice reale pe care le mijlocesc. Departajarea agregatelor şi a instrumentelor de plată se face în
funcţie de lichiditate, adică de dificultatea sau uşurinţa transformării lor în bani lichizi, de rapiditatea
sau încetineala transformării lor, în funcţie de pierderea de resurse în cazul transformării lor în bani
lichizi.
Sunt cunoscute agregatele monetare Mi, M 2, M3 şi L. Pe baza acestora se pot determina şi altele,
astfel că agregatul monetar curent, operativ al Băncii Naţionale a României este baza monetară, care

46
se compune din: numerar în casieriile băncilor, numerar în afara sistemului bancar, disponibilităţi ale
băncilor la banca naţională. Cu ajutorul acestui agregat, Banca Naţională a României urmăreşte
indirect masa monetară.
Agregatul monetar M1 cuprinde numerarul şi depozitele bancare la vedere.
Agregatul monetar M2 include masa monetară din Mi, plus toate depozitele la termen din băncile
comerciale, care pot fi schimbate în lichiditate.
Agregatul monetar M3 cuprinde masa monetară din M 2, plus alte active cu grade diferite de
lichiditate emise de agenţi economici pe piaţa monetar - financiară, cum ar fi: bonuri de economii,
depuneri şi active de comerţ în monede străine convertibile, bonuri de tezaur şi certificate de
subscriere la împrumuturile de stat, bonuri negociabile, bonuri de economii de poştă, telefon, telegraf
etc.
Agregatul monetar L reprezintă masa monetară din M 3, plus economiile contractuale depuse la
termen şi diverse alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari .

7.3.BĂNCILE ŞI SISTEMUL BANCAR

Totalitatea băncilor care funcţionează într-o economie formează sistemul bancar. Băncile
reprezintă principalii intermediari financiari care concentrează mijloace de plată şi acordă credite,
facilitând formarea capitalului disponibil în economie.
Principalele funcţii îndeplinite de bănci sunt:
a) constituirea de resurse financiare prin atragerea resurselor financiare temporar disponibile
ale agenţilor economici, persoanelor fizice sau statului, care doresc să obţină venituri din dobândă;
b) acordarea de credite agenţilor economici sau persoanelor fizice, pe diferite termene;
c) emiterea de titluri negociabile, în vederea mobilizării activelor monetare disponibile
în economie;
d) efectuarea de plăţi prin viramente din contul clienţilor sau în numerar;
e) funcţia de creaţie monetară, constând în emiterea şi punerea în circulaţie atât de
monedă de hârtie şi monedă divizionară (băncile centrale), cât şi de monedă de cont (băncile
comerciale);
f) deţinerea de informaţii şi ţinerea de evidenţe certe asupra mişcărilor de fonduri şi valute.
În structura sistemului bancar distingem:
Banca centrală (de emisiune) este o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului
bancar în ansamblul său. Sarcina principală a băncii de emisiune o reprezintă influenţarea
comportamentului celorlalte bănci în conexiune cu obiectivele politicii economice, atât prin utilizarea
unor instrumente specifice (vânzări-cumpărări de titluri şi devize), cât şi prin măsuri de control
selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează lichiditatea economiei şi
acţionează ca un creditor, în ultimă instanţă, pentru celelalte verigi ale sistemului bancar.
Băncile comerciale (de depozit) se caracterizează prin aceea că efectuează toate tipurile de
operaţiuni, având o activitate diversificată. Operaţiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de
depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de credite agenţilor economici.
Băncile comerciale efectuează trei categorii principale de operaţiuni:
• operaţiuni active, concretizate în acordarea de credite;
• operaţiuni pasive, care constau în primirea de depozite;
• prestarea de servicii financiare.
Pentru creditele acordate, băncile încasează dobândă, iar pentru depozitele constituite, băncile
plătesc dobândă. Diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită reprezintă câştigul brut al băncii:
Cb = Di - Dp
Dacă din câştigul băncii se scad cheltuielile necesare funcţionării acesteia se obţine profitul
bancar:
Pb = Cb - Chb
Gradul de rentabilitate al băncii se determină cu ajutorul ratei profitului bancar
Pb
RP   100
b
C propriu

47
 unde: Cpropriu = capitalul propriu al băncii.

Băncile specializate includ o sferă largă de instituţii de credit, cărora le-a fost încredinţată o
misiune de interes public: creditarea pe termen mediu şi lung a unor ramuri (de exemplu agricultura),
sprijinirea acţiunilor de credit imobiliar, creditarea colectivităţilor locale etc.
În economia de piaţă contemporană, pe lângă bănci, funcţionează, pe piaţa monetară, şi alte
instituţii cum sunt:
Cooperativele de credit reprezintă asociaţii de persoane care se constituie cu scopul de a furniza
sprijin financiar membrilor asociaţi. Aceste instituţii nu funcţionează pe principiul profitului.
Economiile, respectiv sumele care depăşesc cheltuielile sunt distribuite membrilor, fie prin acordarea
unor dobânzi adiţionale la depozit, fie prin acceptarea unui rabat al dobânzii pentru membrii debitori.
Fondurile de pensii reprezintă programe de pensii finanţate de agenţii economici privaţi sau de
guvern în beneficiul angajaţilor şi sunt gestionate, în special, de către departamente ale companiilor de
credit ipotecar sau companiile de asigurare pe viaţă. Fondurile de pensii efectuează investiţii, în
principal în obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori imobiliare.
Societăţile de asigurări reprezintă instituţii care garantează asiguratului, în schimbul unei sume
de bani (primă de asigurare), despăgubirea integrală sau parţială, în cazul producerii unui eveniment
pentru care acesta s-a asigurat (seism, secetă, incendiu, furt sau eveniment în viaţa personală etc).
Aceste instituţii realizează asigurări de bunuri şi asigurări de persoane.
Societăţile de investiţii sunt instituţii cunoscute sub denumirea de fonduri mutuale. Acestea
preiau fonduri băneşti de la indivizi şi le folosesc pentru a cumpăra acţiuni şi obligaţiuni (pe termen
lung sau pe termen scurt), emise de diferite firme sau instituţii guvernamentale.

7.4.CREDITUL: CONŢINUT, FUNCŢII ŞI FORME

Economia de piaţă contemporană presupune libertatea creditului, respectiv posibilitatea

întreprinzătorului de a avea acces liber la capital, pe baza mecanismului pieţei, precum şi libertatea
proprietarului capitalului de a şi-1 valorifica în aceste condiţii.
Noţiunea de credit este utilizată în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, dar şi în
relaţiile cotidiene între oameni.
Creditul exprimă o relaţie bănească ce ia naştere în legătură cu acordarea de împrumuturi
băneşti sau sub formă de bunuri materiale şi servicii, unor persoane fizice sau juridice, iar
rambursarea urmează să se efectueze la o dată ulterioară, numită scadenţă.
Relaţia bănească de credit presupune următoarele elemente:
a) un raport juridic contractual, prin care o persoană, numită creditor, pune la dispoziţia altei
persoane, numită debitor, o sumă de bani, un bun material sau serviciu evaluate în bani;
b) suma de bani sau valoarea (preţul) bunurilor se rambursează creditorului, de către debitor,
la o dată numită scadenţă;
c) pentru folosirea împrumutului, debitorul plăteşte creditorului un anumit preţ, sub forma
dobânzii;
d) creditul are o garanţie reală (materială) atunci când un bun emitent poate fi vândut în cazul
nerambursării creditului, sau o garanţie personală, în cazul în care este suficient angajamentul
personal al debitorului.
Rolul şi importanţa creditului în economia modernă de piaţă sunt evidenţiate prin funcţiile pe
care le îndeplineşte:
a) creditul mijloceşte procesul de mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar
disponibile la unele întreprinderi şi persoane şi orientarea către cei care au nevoi mai mari decât
posibilităţile proprii de acoperire;
b) creditul favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă: producă-torii vând mărfuri
pe credit comercianţilor angrosişti, iar aceştia vând pe credit celor care desfac cu amănuntul;
c) creditul exercită influenţă asupra creşterii consumului, prin cumpărarea pe credit şi vânzarea
în rate a unor bunuri de valoare mare şi de uz îndelungat;
d) creditul are un rol important în procesul de reglare a circulaţiei monetare, prin punerea în
circulaţie a banilor de credit, precum şi prin operaţiuni de credit care se substituie monedei.

48
 Tipuri de credite bancare
A. După debitorul băncii
Creditele bancare sunt angajate de următoarele categorii de debitori: firme (persoane juridice),
populaţia (persoane fizice), alte bănci corespondente, statul.
1. Creditele acordate populaţiei sunt, în general, credite de consum. Acestea se acordă pe
termene scurte, mijlocii şi lungi. Acordarea lor presupune existenţa unor garanţii reale, iar nivelul
dobânzilor percepute este uniformizat pe întreaga perioadă de creditare.
Creditele acordate populaţiei îmbracă următoarele forme: credite pentru construcţii de locuinţe;
credite pentru cumpărări de automobile; credite pentru nevoi personale; credite pentru studii.
2. Credite acordate firmelor pentru dezvoltarea activităţilor de producţie, comercializare,
prestări de servicii, comerţ exterior, realizarea unor instituţii productive sau social - culturale.
3. Credite bancare acordate altor bănci - sunt determinate de surplusul de lichiditate monetară
la unele bănci (creditoare), pe de o parte, sau de lipsa lichidităţilor la alte bănci (debitoare), pe de
altă parte.
4. Credite acordate statului pentru cumpărarea titlurilor de credit (certificate de
depozit, bonuri de tezaur, obligaţiuni).
B. După durata de acordare
Duratele de acordare a creditului bancar sunt diversificate, în funcţie de destinaţia şi natura
creditului, precum şi în funcţie de resursele de creditare ale societăţii bancare. Din acest punct de
vedere distingem:
1. Credite pe termen foarte scurt - au o durată de 24 de ore şi reprezintă creditele interbancare.
Nivelul ratei dobânzii este, de regulă, mai ridicat, creditul acoperind o lipsă de lichiditate temporară a
unei bănci.
2. Credite pe termen scurt - se acordă pentru maximum 1 an. Este forma de credit cea mai
solicitată de clienţi, dar şi preferată de bănci. Dobânda calculată şi percepută la aceste credite este
diferită, în funcţie de natura şi destinaţia creditului.
3. Credite pe termen mediu - se acordă pe durate de la 1 an la 5 ani.
Caracteristica acestui tip de credite o constituie destinaţia lor, care, de regulă, se acordă pentru
activitatea de comerţ exterior şi pentru activitatea de investiţii. Rata dobânzii este mai mare decât în
cazul creditelor pe termen scurt, dată fiind durata mai mare de imobilizare a capitalurilor băneşti
împrumutate, nevoia refinanţării acestora, dar şi eroziunii lor datorită proceselor de devalorizare a
monedei.
4. Credite pe termen lung - acordarea şi rambursarea acestora se face pe perioade mai mari de 5
ani (chiar până la 50 de ani). Se acordă pentru investiţii cu durate mari de realizare.
C. În funcţie de destinaţie
1. Credite bancare productive - acest tip de credite îmbracă, la rândul lui, două forme:
- credite pentru activitatea curentă de producţie şi servicii – se acordă pe termen scurt
(până la 1 an). Rambursarea acestor credite se face integral la scadenţă, iar dobânzile se calculează şi
se plătesc lunar.
- credite pentru investiţii - se acordă pe termen mediu şi lung şi sunt destinate construcţiei de
obiective industriale, de transport, de locuinţe, etc.
2. Credite bancare consumative se acordă, în special, persoanelor fizice.

D. În funcţie de calitatea lor

Calitatea creditelor este dată de respectarea de către beneficiarul de credit a condiţiilor din
convenţiile de credit, şi în special în ceea ce priveşte rambursarea la scadenţă a ratelor şi achitarea la
termen a dobânzilor şi comisioanelor. Din acest punct de vedere se disting:
1. Credite performante sunt acele credite în derulare pentru care beneficiarii acestora au
achitat ratele scadente către bancă, iar termenele de rambursare pentru creditele în curs nu sunt
expirate.
2. Credite neperformante reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin convenţiile
de credit.

49
 7.5. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE.
REGLAREA MASEI MONETARE

Cererea de monedă vine din partea populaţiei şi a agenţilor economici, ce desfăşoară activitate
economică pentru a-şi realiza interesele şi care se află la un moment dat în situaţia de a recurge la
credite (împrumuturi). Populaţia doreşte monedă nu pentru calităţile ei intrinseci, ci pentru funcţiile pe
care le poate asigura: a stinge o obligaţie, a servi ca instrument de schimb sau de transfer al averii.
Purtătorii cererii de monedă sunt:
- întreprinderile care îşi finanţează activităţile economice;
- trezoreria pentru a-şi finanţa deficitul bugetar;
- băncile şi instituţiile financiare care au nevoie de credite;
- populaţia care desfăşoară diferite activităţi.
Cererea de monedă este influenţată de factori obiectivi şi subiectivi.
Principalii factori obiectivi sunt:
1. volumul valoric al tranzacţiilor – exprimat prin produsul dintre cantitatea care constituie
obiectul tranzacţiei şi preţ;
2. viteza de rotaţie a monedei faţă de care cererea de monedă se găseşte în relaţie negativă.
Viteza de rotaţie reprezintă numărul de tranzacţii pe care le mijloceşte moneda într-o unitate de timp;
3. amploarea creditului şi a raportului dintre tranzacţiile pe credit (vânzări pe credit) şi creditele
scadente de la tranzacţiile anterioare.
Asupra cererii de monedă au influenţă şi factori subiectivi cum ar fi: intensitatea înclinaţiei spre
lichiditate (aceasta fiind determinată de anumite mobiluri concrete pe care şi le propune populaţia).
Principalele mobiluri care determină înclinaţia spre lichiditate sunt:
a) mobilul venitului – tendinţa ca o parte din venit să fie păstrată sub formă de bani şi să se
dispună de el;
b) mobilul afacerilor – tendinţa de a păstra o cantitate de bani pentru plasarea lor, în mod
avantajos, când apare o afacere;
c) mobilul prudenţei – în anumite împrejurări, populaţia manifestă prudenţă, fiind
determinată şi de teama de a nu i se micşora veniturile viitoare;
d) mobilul speculaţiei - adică acumularea de mijloace băneşti pentru a le investi în titluri de
valoare.
Stocul de monedă necesar poate fi exprimat sub formă absolută şi relativă. Mărimea absolută este
dată de suma instrumentelor monetare sau agregatelor monetare:
M = Σm
Oferta de monedă reprezintă procesul de punere în circulaţie a diferitelor instrumente monetare şi
provine de la instituţiile financiar-bancare care au astfel de atribuţii şi de la agenţii economici care dispun
de resurse monetare la un moment dat.
În principal, oferta de monedă are loc prin intermediul băncii de emisiune, trezoreriei şi Băncilor
comerciale.
Banca Naţională deţine monopolul emisiunii monetare (emisiunea monetară se face numai în
concordanţă cu creşterea economică reală; orice emisiune suplimentară de monedă determină un
proces inflaţionist) şi lansează instrumente monetare în circulaţie în următoarele împrejurări şi forme:
- emiterea de bilete de bancă (bani de hârtie), pentru acoperirea nevoilor de resurse financiare
ale statului (în general statul are cheltuieli mai mari decât venituri);
- pune moneda în circulaţie pentru nevoile de valută ale economiei;
- contribuie la sporirea ofertei de monedă şi prin acoperirea nevoilor băncilor (refinanţarea ).
Trezoreria este o instituţie financiară ce are ca scop administrarea veniturilor şi cheltuielilor
statului şi efectuează cea mai mare parte a plăţilor prin intermediul băncilor comerciale şi a băncii
centrale. Trezoreria se serveşte de propria monedă, având facilitatea de a crea monedă Aceasta
contribuie la sporirea ofertei prin trecerea monedelor dintr-un cont bugetar în depozit la vedere prin
emiterea şi negocierea de obligaţiuni. De obicei, obligaţiunile trezoreriei sunt achiziţionate de către
bănci (intră numerar în circulaţie).

50
 Băncile comerciale sporesc oferta de monedă prin intermediul monedei de cont prin:
- acordarea de credite şi mobilizarea depozitelor;
- multiplicarea depozitelor de la populaţie şi agenţii economici.
Orice pasiv sub formă de credit (obligaţii de plată) figurează la bancă ca un activ, sub formă de
creanţă (drepturi de încasat) şi orice activ sub formă de depozit (drepturi de încasat) figurează la bancă
sub formă de obligaţie.
Procesul de multiplicare a depozitelor se explică cu ajutorul multipli-catorului monetar.
Multiplicatorul monetar (monedei de cont) este definit ca raport între volumul noilor depozite şi
noile rezerve:
D
M mon 
R
MMon = multiplicator monetar
D = depozitul la vedere
R = rezervele obligatorii
sau:
1
M mon   R0
r
unde: r = rata rezervelor
Ro = rezerva iniţială
El arată că moneda creată de băncile comerciale este un efect multiplu al rezervei lor iniţiale sau
al bazei monetare.
Prin operaţiunile care au loc pe piaţa monetară cantitatea de monedă solicitată de desfăşurarea
activităţilor din cadrul unei ţări se extinde sau se contractă, în funcţie de situaţiile concrete din
economie.
Piaţa monetară reacţionează în direcţia creşterii volumului masei băneşti în funcţie de
următoarele împrejurări:
 creşterea volumului valoric al bunurilor marfare;
 acoperirea deficitului bugetului de stat;
 scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
 convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională;
 reţinerea de către anumiţi agenţi economici a unor sume în numerar.
Creşterea masei monetare se asigură în principal prin următoarele operaţiuni:
 acordarea de credite;
 emisiunea monetară efectuată de către banca centrală atunci când disponibilităţile băneşti sunt
insuficiente pentru a acoperi solicitările de credite provenite de la celelalte bănci şi de la administraţia
centrală ;
 schimbul valutar al monedelor străine convertibile pe monedă naţională, schimb efectuat de
către bănci.
Cauzele care fac necesară restrângerea mesei monetare sunt:
 diminuarea volumului valoric al bunurilor marfare din economie;
 excedentul bugetar;
 creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
 schimbarea (vânzarea) monedei naţionale pe alte monede.
Restrângerea masei monetare se realizează prin diferite operaţiuni specifice:
 limitarea (plafonarea) creditului, fie sub forma unei sume maxime (ce nu trebuie depăşită), fie prin
stabilirea unui cuantum din disponibilităţile băneşti ale băncilor;
 rambursarea creditelor primite anterior;
 schimbul valutar al monedei naţionale pe alte monede convertibile.
Creşterea, respectiv diminuarea volumului masei monetare aflate în circulaţie reprezintă o
operaţiune de mare responsabilitate din partea sistemului bancar. Reglarea masei monetare se face de
către bănci în funcţie de starea economiei şi trebuie să stimulze afacerile fără a genera inflaţie sau
deflaţie.

51
 Pe piaţa monetară are importanţă deosebită asigurarea echilibrului între cererea şi oferta de
monedă şi asigurarea unui preţ de echilibru (rată a dobânzii) care să stimuleze procesele economice.
La un anumit nivel al ratei dobânzii (celelalte condiţii fiind date), evoluţiile cererii şi ofertei de
monedă determină realizarea echilibrului pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în stare de
echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d'e), cantitatea de monedă oferită (M O) este egală
cu cea cerută (MC), acestea fiind egale cu Mm/e.

Fig. nr. 7.1. Piaţa monetară în echilibru

d' %

M0

d'e

Mc

Mm/e Mm

Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă continuu, ajungându-se la dezechilibru şi

apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism concurenţial care presupune schimbarea condiţiilor de
cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii şi ofertei.
Creşterea cererii de monedă are ca efect sporirea atât a cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi
creşterea ratei dobânzii. Scăderea cererii de monedă are ca efect atât scăderea cantităţii de monedă, cât
şi a ratei dobânzii.

Fig. nr. 7.2. Modificarea poziţiei de echilibru pe baza creşterii cererii

Mo
d’1 E1

d’0 E0
Mc1

Mc0

Mm

Creşterea ofertei de monedă conduce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare
tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata
dobânzii, aceasta stimulând cererea de monedă. Scăderea ofertei de monedă conduce la sporirea ratei
dobânzii şi la diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată.

52
 Fig. nr. 7.3. Modificarea poziţiei de echilibru ca urmare a scăderii ofertei

Mo1
d’1 E1
Mo0
E0
d’0
Mc

Mm

Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită specificităţii mecanismului
prin care se corelează cererea şi oferta de monedă, prin sistemul bancar, care manevrează rata
dobânzii, în funcţie de interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor.

53
 Capitolul 8

INFLAŢIA

8.1. CARACTERISTICILE INFLAŢIEI CONTEMPORANE

Inflaţia reprezintă un fenomen macroeconomic şi totodată o componentă majoră a politicilor

guvernamentale.
Conceptul de inflaţie este strâns legat de masa monetară în circulaţie şi de raporturile acesteia cu
necesarul obiectiv de monedă al economiei. Potrivit cerinţelor echilibrului monetar, în economie
trebuie să existe o cantitate de monedă în concordanţă cu necesităţile schimbului de mărfuri şi
servicii. În caz contrar, dacă în circulaţie se află monedă fără valoare proprie, excesul acesteia faţă de
nevoile circulaţiei determină devalorizarea sa faţă de celelalte mărfuri. Se poate afirma, deci, că
inflaţia este dezechilibrul apărut la un moment dat între masa monetară în circulaţie mai mare şi
cantitatea de mărfuri şi servicii mai mică, dezechilibru reflectat prin creşterea preţurilor.
Iniţial, inflaţia s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase,
acest proces fiind cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie monetaro-bănească. Elementele
definitorii ale acestei inflaţii sunt: separarea conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare)
de conţinutul lor real ( mai mic); transformarea existenţei – aur a monedei în aparenţă – aur;
aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină; scăderea puterii de cumpărare a
monedelor falsificate.
Inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur a fost cea de-a doua formă istorică de inflaţie. În
perioada formării economiei de piaţă în Europa, tinerele state au fost preocupate de lichidarea
haosului monetar specific epocii feudale târzii, haos ce a atins cote înalte în secolul al XVI-lea. S-a
acţionat pentru sisteme băneşti stabile şi o circulaţie monetară sănătoasă (normală), acestea bazându-se
pe etalonul aur. Când banii de hârtie înlocuiau realmente aurul monetar, mişcarea semnelor valorii
oglindea legile circulaţiei banilor–aur cu valoare deplină. De altfel, aceştia puteau fi convertiţi liber în
aur.
Corespunzător, cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl reprezentau în
circulaţie. În această situaţie, inflaţia nu putea să apară, ea nu avea baza de desfăşurare. Relativ repede
canalele circulaţiei băneşti au început să se aglomereze, acest lucru datorându-se insuficientei cantităţi
de mărfuri aflate în circulaţie. Dacă banii de hârtie întreceau propria lor măsură (dacă ei depăşeau
cantitatea monedelor de aur cu aceeaşi denumire ce ar fi trebuit să circule), aceştia se discreditau în
faţa agenţilor economici. Scăderea puterii de cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie antrena creşterea
preţurilor. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie o
depăşea sensibil pe cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (o
cantitate de aur ce era aşezată la baza unei unităţi băneşti).
Prăbuşirea etalonului a creat premisele unei noi forme de inflaţie – inflaţia banilor de hârtie
neconvertibili în aur. Acum existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială.
În zilele noastre, inflaţia constituie o problemă majoră a lumii contemporane. Ea apare, pe de o
parte, ca un fenomen obiectiv, provocat de anumite cauze ce ţin de structurile fundamentale ale
organizării economice actuale a omenirii, precum şi de actuala organizare a circulaţiei monetare
bazate pe moneda fără valoare integrală, iar pe de alta parte, inflaţia este folosită în mod conştient,
ca mijloc de dirijare economică.
Cauza directă şi imediată a inflaţiei trebuie căutată în dezechilibrul economic şi financiar reflectat
de creşterea masei monetare în circulaţie într-un ritm mai rapid decât ritmul creşterii producţiei.
Inflaţia actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în
circulaţie. Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate conştient de factori
economici specializaţi. Trebuie reţinut, în acest context, că mecanismul scăderii puterii de cumpărare
a banilor este unul specific banilor neconvertibili şi banilor de credit.
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei între masa
monetară, care suprasaturează canalele circulaţiei, şi masa bunurilor şi serviciilor puse în circulaţie.
La baza procesului inflaţionist se află devansarea ofertei de bunuri şi servicii de către cererea

54
solvabilă. În esenţă, inflaţia reprezintă fenomenul de creştere generalizată a preţurilor însoţit de
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Nu orice creştere a preţurilor reprezintă inflaţie, ci numai creşterea generalizată şi cumulativă a
acestora.
Dintre caracteristicile inflaţiei contemporane amintim:
a) este un proces de depreciere valorică a banilor aflaţi în circulaţie;
a) se manifestă ca un proces de creştere generalizată şi cumulativă a preţurilor, creştere
diferenţiată însă pe categorii de bunuri, pe servicii ale factorilor de producţie, pe diferite pieţe
teritoriale;
b) semnifică un anumit raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale:
excedentul masei monetare în raport cu oferta de bunuri şi servicii;
c) apare ca disfuncţie acceptată de agenţii economici, ca un rău necesar al creşterii economice; în
general, se caută să se asigure un anumit surplus de ofertă de bunuri faţă de cererea solvabilă a
populaţiei;
d) inflaţia actuală are efecte mai mult sau mai puţin dureroase pentru categoriile sociale cu
venituri fixe; în unele cazuri şi pentru unele grupuri socio-profesionale, efectele inflaţiei sunt pozitive.

8.2.CAUZELE ŞI FORMELE INFLAŢIEI CONTEMPORANE

Mecanismul de funcţionare şi formele inflaţiei sunt nemijlocit legate de cauzele care o generează.
În esenţă, este vorba despre corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată, oferta agregată şi
nivelul preţurilor şi despre fenomenele care au loc în domeniul monetar.
Dintre cauzele inflaţiei menţionăm:
1. Emisiunea excesivă de monedă peste nevoile circulaţiei mărfurilor. Emisiunea
suplimentară de monedă se realizează, de obicei, pentru efectuarea unor cheltuieli publice (ex.:
cheltuielile militare), pentru acoperirea deficitelor bugetare cronice sau pentru plata unor datorii
externe. Această cauză generează inflaţia prin monedă (monetară).
2. Creşterea cererii agregate solvabile care generează inflaţia prin cerere. Aceasta este un
fenomen de creştere a preţurilor determinată de o situaţie de dezechilibru între o cerere solvabilă prea
mare în raport cu oferta la un anumit nivel al preţului. Creşterea cererii solvabile poate fi rezultatul
creşterii veniturilor băneşti ale populaţiei (ca urmare a creşterii salariilor şi a veniturilor celorlalţi
factori de producţie şi a reducerii impozitului pe venit) sau al creşterii cheltuielilor publice ale statului.
La o creştere a cererii agregate, firmele vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor şi parţial prin
creşterea producţiei.
Pentru ca inflaţia să persiste este necesară o creştere continuă a cererii agregate, deci şi o creştere
continuă a nivelului general al preţurilor. Creşterea producţiei are ca urmare reducerea resurselor şi
creşterea costurilor care ating plafonul preţurilor, plafon determinat de nivelul veniturilor. Datorită
acestor considerente, inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp şi apreciată
ca o inflaţie "pe termen scurt". De obicei, o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de boom
economic prelungit. Atunci când economia se află aproape de punctul de cotitură superior, inflaţia prin
cerere va fi mare, iar şomajul va fi redus.
3. Reducerea ofertei datorată, la rândul ei, scăderii productivităţii muncii şi reducerii
producţiei de bunuri materiale şi servicii. Această cauză generează inflaţia prin ofertă. Specialiştii
numesc dezechilibrul dintre venituri şi ofertă inflaţie reală.
4. Creşterea volumului creditelor, cauză care generează inflaţia prin credit. Când profiturile
cresc mai încet decât economiile agenţilor economici se recurge la credit; în timp ce noile investiţii nu
se materializează în creşteri ale ofertei, masa monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a
cererii de consum. Ca urmare, cresc preţurile pe piaţă şi se reduce puterea de cumpărare a salariilor
nominale.
5. Creşterea costurilor de producţie, care determină inflaţia prin costuri. Aceasta apare în
situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată, care rămâne constantă.
Dacă firmele se confruntă cu o creştere a costurilor, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de
vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Factorii care pot determina creşterea costurilor
şi care, deci, pot deveni cauze ale inflaţiei prin costuri sunt: creşterea salariilor; creşterea preţurilor la
produsele importate (în special la materii prime, la combustibili şi energie); creşterea impozitelor,

55
epuizarea resurselor valutare, calamităţi naturale. La nivel macroeconomic nu se pot separa în mod
tranşant inflaţia prin cerere de inflaţia prin costuri, deoarece creşterile de preţuri şi de salarii pot fi
determinate fie de creşteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costurilor.
Inflaţia combinată, respectiv inflaţia rezultată atât din creşterea cererii cât şi a costurilor. Dacă
firmele sau grupurile cu putere economică determină în mod constant o creştere a costurilor, oferta
agregată se reduce. În acelaşi timp, autoritatea guvernamentală instituie măsuri care duc la creşterea
cererii agregate (reducerea impozitelor, sporirea cheltuielilor publice etc.) pentru a preveni sporirea
şomajului, în această situaţie, reducerea producţiei şi creşterea şomajului pot fi foarte mici, dar
procesul inflaţionist poate lua amploare.

Fig. nr. 8.1. Spirala inflaţionistă

Creşterea salariului Disponibilităţile

mai rapid decât a monetare în
producţiei creştere mai rapidă
decât producţia
Revendicări
salariale
Preţurile cresc pentru Cererea solvabilă
a restabili egalitatea este superioară
între cerere şi ofertă ofertei la preţul
curent

Creşterea salariilor

Creşterea preţurilor

Dacă aceste mişcări şi modificările ce le corespund se petrec rapid, are loc un fenomen care se
numeşte "spirala inflaţionistă" sau spirala preţuri - salarii. Pentru ca salariaţii să facă faţă unui cost al
vieţii în creştere, sindicatele vor cere salarii mai mari, pentru a compensa aceste costuri firmele vor
practica preţuri tot mai mari, iar guvernul va recurge la "indexări", ceea ce duce la emiterea unor cantităţi
suplimentare de bani. Toate acestea vor face ca inflaţia să crească continuu.
Prin urmare, spirala inflaţionistă este rezultatul nerespectării unei corelaţii fundamentale a
economiei, respectiv aceea dintre sporirea salariilor şi creşterea productivităţii muncii.
Inflaţia structurală este determinată de cadrul legislativ social, de rolul şi capacitatea
negociativă a sindicatelor în materie de venituri, de discrepanţele în condiţiile producţiei, de condiţiile
de formare a preţurilor pe anumite pieţe sau în anumite sectoare ale economiei. Ea se manifestă în
contextul unor strategii de impunere a preţurilor de către monopoluri sau oligopoluri care obţin puterea
de decizie economică pe un segment al pieţei totale sau prin intermediul unor preţuri controlate şi
stabilite de stat pe alte considerente decât cele în funcţie de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă.

8.3. MĂSURAREA INFLAŢIEI

Intensitatea şi mărimea inflaţiei se pot măsura cu ajutorul unor indici care exprimă creşterea
masei monetare aflate în circulaţie.
Cel mai corespunzător criteriu de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut şi
relativ dintre cererea solvabilă nominală, pe de o parte, şi oferta de bunuri şi servicii, pe de altă parte,
ambele mărimi considerate ca fiind agregate la scara economiei naţionale.
Absolut, mărimea inflaţiei constă din diferenţa dintre cererea absolută şi nominală şi cantitatea
reală de bunuri şi servicii pe care agenţii economici le pot pune în circulaţie.

56
 Relativ, mărimea inflaţiei se măsoară ca raport procentual între excedentul de masă monetară şi
oferta reală de bunuri.
În prezent, cei mai folosiţi indici pentru exprimarea mărimii inflaţiei sunt:
a) indicele general al preţurilor sau deflatorul - P.I.B. (P.N.B.):

PIBno min al PNBno min al

ΔPIB= sau ΔPNB=
PIBreal PNBreal

Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează modificările survenite în nivelul preţurilor
sau în puterea de cumpărare a banilor.

PIB nominal = PIB calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an.
PIB real = PIB calculat pe baza preţurilor comparabile (ale unui anumit an);

b) indicele preţurilor şi tarifelor de consum;

 Qi * P1 * 100
Ipc =
 Qi * P0
unde: Qi = structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială.

Motivele care au condus la o astfel de opţiune a factorilor de decizie pot fi reduse la următoarele:
calcularea acestui indice beneficiază de o bază informaţională foarte largă şi de o metodologie simplă
convenită între forţele active ale societăţii; inflaţia este percepută de către consumatori (toţi membrii
societăţii au acest statut), în primul rând, prin creşterea preţurilor bunurilor tangibile şi a sporirii
tarifelor serviciilor.
În toate ţările cu economie de piaţă, există organisme autorizate care calculează şi supraveghează
acest indice. La prima vedere, IPC are doar un conţinut pur statistic, de observare şi calculare a
evoluţiei preţurilor. În realitate, aceasta are un important conţinut social-economic, în legătură cu el
diferitele categorii sociale şi factori de decizie exprimându-şi interesele.
În primul rând IPC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitei sau nereuşitei
politicii lor economice. Se ştie că dinamica preţurilor exprimă mersul general al economiei şi al
conjuncturii preţurilor. De asemenea, acest indice serveşte patronatului la negocierea cu sindicatele şi
salariaţii precum şi la analizele comparate între dinamica preţurilor şi cea a productivităţii muncii, ca
şi pentru cunoaşterea mărimii profitului.
Măsurarea intensităţii inflaţiei a devenit, în ultimele decenii, o problemă pe cât de actuală pe atât
de echivocă. În fond, este greu de spus, în fiecare perioadă sau în fiecare moment, care este cantitatea
de monedă care depăşeşte oferta de bunuri economice, cantitate corectată evident cu viteza de rotaţie
a banilor.
Indicele preţurilor şi tarifelor de consum ( I pc ) exprimă modificarea medie ponderată a
cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor
de subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate. În funcţie
de mărimea indicelui preţurilor de consum se disting următoarele forme ale inflaţiei:
- inflaţie târâtoare: reprezintă treapta inferioară şi suportabilă a proce-sului inflaţionist, când
rata anuală de creştere a preţurilor este de până la 5%;
- inflaţie moderată: când rata anuală de creştere a preţurilor este cuprinsă între 5% şi10%;
- inflaţie rapidă: când indicele de creştere a preţurilor este cuprins între 10% şi 15%;
- inflaţie galopantă: când rata anuală de creştere a preţurilor depăşeşte 15%. Un astfel de tip de
inflaţie este prezent astăzi într-o serie de ţări aflate în tranziţie spre economia de piaţă, precum şi în
unele ţări în curs de dezvoltare;
- hiperinflaţie: când ritmul mediu de creştere a preţurilor depăşeşte 50%. Milton Friedman
spune că hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în
luna anterioară scăderii preţurilor sub această limită. Este numită şi "dezordinea dezordinelor".
c) modificarea puterii de cumpărare a banilor, respectiv a cantităţii de bunuri ce se pot procura
cu ajutorul unei unităţi monetare, deci a valorii relative a monedei. Puterea de cumpărare permite, de

57
regulă, comparaţia în timp, de la o perioadă la alta pentru o anumită ţară sau chiar între ţări, şi se
determină, de obicei, cu ajutorul relaţiei:
I Mm
I P cb = *100
I pc
unde: Mm = masa monetară

d) devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici de către masa monetară existentă în

circulaţie şi care este disponibilă spre a fi cheltuită.
În ultimele două decenii, intensitatea inflaţiei este judecată prin corelarea ei cu indicatorii de
exprimare a dinamicii macroeconomice. Asemenea corelaţii sunt analizate prin expresii şi termeni
cum sunt: creştere economică neinflaţionistă, creştere economică inflaţionistă, stagflaţie, slumpflaţia
etc.
Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o inflaţie moderată însoţită de o rată de creştere
economică relativ înaltă (rata de creştere economică depăşeşte rata inflaţiei).
Creşterea economică inflaţionistă exprimă sporul de producţie naţională însoţit de o rată a
inflaţiei ce depăşeşte acest spor.
Stagflaţia semnifică acea stare a economiei naţionale caracterizată, pe de o parte, prin lipsa de
creştere economică ("creştere zero") sau chiar prin recesiune economică şi, pe de altă parte, prin
inflaţie rapidă.
Slumpflaţia reflectă acea corelaţie dintre inflaţie şi creşterea economică, în care criza sau
declinul economic sunt însoţite de o inflaţie rapidă sau chiar galopantă.

8.4. EFECTELE INFLAŢIEI. MĂSURI ANTIINFLAŢIONISTE

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia, de

politicile economice promovate, precum şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla
procesul. Consecinţele inflaţiei sunt diferite pentru diversele categorii de agenţi economici, poziţia
economică a fiecăruia în parte şi a tuturor fiind grav afectată de inflaţie, iar la nivel macroeconomic
distruge orice echilibru economic. Inflaţia antrenează dezechilibre generale în economia naţională, cu
multiple efecte economice şi sociale:
- duce la dezorientarea agenţilor economici, la accelerarea cheltuielilor de consum, în
detrimentul deciziilor de a economisi, perturbându-se echilibrul dintre cerere şi ofertă;
- deformează repartizarea veniturilor; ea avantajează pe anumiţi titulari de venituri şi
dezavantajează pe alţii, modificând astfel echilibrul sferei repartiţiei;
- afectează negativ utilizarea resurselor economice de care dispune economia naţională,
fiind neglijate activităţi stringente pentru înfăptuirea echilibrului economic general;
- subminează creditul pe termen lung (în special inflaţia galopantă), ducând, de cele mai
multe ori, la diminuarea depozitelor bancare; generează deficite bugetare cronice;
- are importante consecinţe şi în planul relaţiilor economice internaţionale, în special pentru
statele cu monedă convertibilă; prin deprecierea acesteia sporesc mult cheltuielile de import şi este
afectată valoarea naţională a mărfurilor destinate pieţelor externe.
Efectele negative ale inflaţiei sunt denumite costuri ale inflaţiei. Inflaţia galopantă cu trend
crescător de durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii.
Ea viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând posibilitatea
efectuării calculelor de eficienţă şi de rentabilitate, ca şi posibilitatea comparării acestora în timp şi
spaţiu; descurajează investiţiile productive şi orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative
curente; duce la decăderea societăţii civile, în ansamblu. O societate decade atunci când clasa de
mijloc îşi pierde locul şi rolul de factor de echilibru. Antrenând sărăcirea acestei clase, inflaţia
galopantă subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupţie şi degradare în cadrul
instituţiilor sociale.
Inflaţia, în general, redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri fixe şi poziţii slabe
în sistemul economic spre cele care deţin putere economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari.
Ea potenţează incertitudinea şi riscul în economie.

58
 Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametrii de care ţin seama agenţii economici în
dimensionarea activităţilor.
Fiecare tip de agent economic receptează însă inflaţia pe anumite fluxuri economice (reale şi monetare
) şi dispune de pârghii specifice de adaptare la exigenţele concurenţei în condiţii de inflaţie. De aceea, se
naşte adesea impresia că agentul economic bancar este doar beneficiar al procesului inflaţionist, iar
menajele, în ansamblul lor, au numai de pierdut de pe urma lui.
Agenţii economici agregaţi de acelaşi tip sunt ei înşişi foarte eterogeni. După cum se ştie,
întreprinderile sunt destul de eterogene ca dimensiune, ca formă de proprietate, ca sector de
activitate, ca înzestrare tehnică, ca rentabilitate etc. Prin urmare, comportamentul lor faţă de inflaţie
este departe de a fi unitar. Unele întreprinderi îşi valorifică şansele de a câştiga mult şi repede în lupta
lor cu concurenţii, fără a face eforturi pentru a produce mai mult şi mai bine. Multe alte firme, fiind
prost situate în lupta de concurenţă în condiţii de inflaţie, au comportamente diametral opuse faţă de
inflaţie, de pe urma ei înregistrând doar pierderi.
Se poate considera că agenţii economici producători şi bancari se împart în două categorii  : -
avantajaţi de procesul inflaţionist; - dezavantajaţi de procesul inflaţionist.
Primii reuşesc să-şi însuşească rapid metode specifice de luptă cu efectele generale ale
inflaţiei şi obţin rezultate economico-financiare reale mai bune decât cele obţinute anterior. Secunzii,
nereuşind să se adapteze cu rapiditate noilor condiţii, vor pierde din poziţiile deţinute şi vor înregistra
diminuări de profituri uneori, chiar pierderi şi falimente.
Unul din obiectivele principale ale intervenţiei statului în economie este menţinerea stabilităţii
preţurilor. Nivelul general al preţurilor este direct proporţional cu masa monetară şi invers
proporţional cu cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Cu alte cuvinte, pentru a reduce sau a
menţine sub control inflaţia statul ar trebui :
- să ţină sub control (să reducă ) totalul cheltuielilor din economie, adică:
- să ţină sub control (să reducă) masa monetară;
- să ţină sub control (să reducă) viteza de circulaţie a banilor;
- să stimuleze şi să sporească producţia fizică şi oferta vandabilă de produse.
În ţările cu economie de piaţă consolidată se încearcă menţinerea inflaţiei în limite moderate,
folosirea ei ca pârghie de creştere economică, de restructurări tehnico-economice. În acest scop, în
aceste ţări au fost create metode adecvate de convertire a procesului inflaţionist într-un proces de
creştere şi dezvoltare economică durabilă.
Între măsurile antiinflaţioniste de ordin general se înscriu:
a) eliminarea tendinţei de creştere a masei monetare fără justificare economică;
b) realizarea unui echilibru între cererea solvabilă şi posibilităţile de producţie pentru piaţa
internă;
a) o politică fiscală prin care să fie sprijiniţi producătorii;
c) adoptarea unei politici salariale corespunzătoare stadiului de dezvoltare a economiei naţionale;
d) reducerea şomajului şi restrângerea masei monetare canalizate pe consumul
reproductiv;
e) adoptarea unei politici de credit echilibrate, capabile să stimuleze iniţiativele
constructive;
f) o politică valutară care să sprijine stabilitatea internă a monedei.
Politicile de combatere a inflaţiei trebuie corelate cu cauzele majore care determină acest
fenomen. Ele vor urmări fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei
agregate, în sensul sporirii ei, fie ambele obiective.
Politicile de controlare a cererii agregate folosesc, fie instrumentele politicii fiscale, fie pe ale
celei monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflaţiei utilizează două pârghii: reducerea cheltuielilor
guvernamentale, care constituie o componentă importantă a cererii agregate şi creşterea impozitelor,
ceea ce reduce masa monetară destinată consumului.
Ambele sunt părţi constitutive a ceea ce se numeşte „politică deflaţionistă”. Dacă aceleaşi pârghii
se folosesc în sens invers şi au în vedere reducerea şomajului, ele fac parte din politicile denumite
„reflaţioniste”.
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de bani, în sensul reducerii ei, fie pe cea
a ratei dobânzii, încurajând economisirea şi descurajând folosirea creditului.

59
 Politicile de stimulare a ofertei agregate au drept scop reducerea ritmului de creştere a
preţurilor. Ele se concretizează în metode de control al preţurilor şi al veniturilor şi măsuri de
stimulare a producţiei. Metodele de control al preţurilor şi veniturilor au ca obiectiv restrângerea
inflaţiei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi veniturilor şi restrângerea presiunilor privind
creşterea salariilor. Pentru stimularea ofertei, o mare importanţă au măsurile de încurajare a firmelor în
sensul creşterii producţiei. În acest scop se folosesc scutiri de impozite şi taxe, încurajarea acţiunilor
de cercetare şi dezvoltare, stimularea procesului investiţional, în direcţia modernizării aparatului de
producţie şi efectuarea de cheltuieli pentru perfecţionarea pregătirii profesionale.
Inflaţia este un fenomen deosebit de complex. Nici unul dintre agenţii economici nu o poate
controla în ansamblu. Ei pot însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul procesului şi să ia
deciziile privind afacerile lor în raport de anticipările care se conturează în societate, precum şi de
anticipările lor proprii.

60
 Capitolul 9

ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ

9.1 INTERDEPENDENŢE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Ca urmare a adâncirii şi amplificării interdependenţelor economice internaţionale, a tendinţelor

puternice spre globalizare, procesul creşterii şi dezvoltării economice în orice ţară a lumii, programul
economic şi social al fiecărui popor sunt puternic condiţionate de amploarea şi eficienţa participării la
raporturile economice internaţionale, de amploarea schimbului de activităţi cu toate statele lumii.
Evoluţia ascendentă a economiei naţionale se poate asigura numai printr-un comportament
competiţional adecvat în cadrul economiei mondiale.
Economia mondială poate fi definită ca fiind ansamblul economiilor naţionale aflate în relaţii
economice interdependente, generate de participarea fiecărei ţări la diviziunea internaţională a
muncii şi la circuitul economic mondial.
Schimburi economice între persoane sau grupuri de persoane din diferite ţări au avut loc din cele
mai vechi timpuri, dar piaţa mondială se consideră că a început să se formeze în secolul al XVI-lea. De
existenţa sa propriu-zisă se vorbeşte de-abia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX, când schimburile au atins dimensiunile, regularitatea şi diversitatea care le-au impus ca atare. de
atunci şi până acum, piaţa mondială a evoluat foarte mult. Un rol important în formarea economiei
mondiale l-a avut generalizarea revoluţiei industriale, care a permis cristalizarea diviziunii
internaţionale a muncii, creşterea productivităţii muncii şi, implicit, amplificarea considerabilă a
schimbului de mărfuri între ţări. Odată cu afirmarea diviziunii mondiale a muncii, se poate vorbi
despre o explozie a schimbului reciproc de activităţi dintre state şi dintre agenţi economici din ţări
diferite, care capătă o dimensiune.
Existenţa pieţei mondiale şi expansiunea economiei mondiale se datorează mai multor cauze,
dintre care menţionăm:
a) diferenţierea înzestrării naturale a ţărilor cu factori de producţie. Acest lucru se datorează
faptului că unele ţări au o ofertă elastică de forţă de muncă slab calificată, altele dispun de capital fizic
sau uman, căci fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri şi servicii unde sunt folosiţi
intensiv factorii de producţie existenţi într-o formă abundentă. Diferenţierea înzestrării cu factori de
producţie permite ţărilor să facă schimb atât cu factori de producţie, cât şi cu bunuri obţinute din
transformarea lor;
b) nici o ţară, indiferent de mărime sau înzestrarea cu factori de producţie, nu poate obţine
performanţe deosebite în toate domeniile de activitate, nu poate să-şi asigure toată gama bunurilor,
în permanentă creştere, de care are nevoie, astfel încât, în acest scop, trebuie să recurgă la schimbul cu
alte ţări. De asemenea, înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este dată pentru totdeauna,
ci este dinamică, evoluează în anumite limite. Diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa
prin migraţia factorilor, dar cu condiţia ca aceştia să fie suficient de mobili. O premisă pentru
mobilitatea factorilor este ca o ţară să ofere condiţii suficient de atractive pentru a atrage factorii de
producţie deficitari.
c) diviziunea internaţională a muncii – specializarea diferitelor economii naţionale în
producerea anumitor bunuri cu eficienţă ridicată în funcţie de condiţiile pe care le au. Afirmarea
naţiunilor şi statelor este condiţionată de participarea lor la diviziunea internaţională a muncii şi la
circuitul economic mondial pe baze reciproc avantajoase. Deci, intensificarea raporturilor economice
internaţionale nu se opune dezvoltării suverane a economiei naţionale.
Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe trăsături
fundamentale, cum sunt:
- entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale, care se dezvoltă
interdependent, nicidecum autarhic. Dar economiile naţionale înregistrează schimbări calitative
majore, în contextul globalizării;
- interdependenţele specifice economiei mondiale formează un sistem în care fiecare entitate
îndeplineşte funcţiile sale (de subsistem) şi toate împreună au funcţii cu caracter de sistem integrator
regional sau global (planetar). Economia mondială ca sistem necesită şi o anumită stare de echilibru,

61
ce se poate realiza prin multiple situaţii de dezechilibru, fie la nivelul entităţilor componente, fie pe
segmente mari delimitate pe verticala sau orizontala acestor entităţi sau economii autonome;
- economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se supun aceloraşi legităţi
specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă;
- pe teritoriul unei ţări operează agenţi economici naţionali, precum şi agenţi economici străini,
care sunt însă consideraţi rezidenţi în situaţia când operează în interiorul unei ţări, de cel puţin un an;
- economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor lumii. Ea
include ţări bogate sau sărace, mari sau mici, superdezvoltate sau subdezvoltate. În acest context, este
relevant faptul că nivelurile de dezvoltare ale economiilor naţionale înregistrează o asimetrie evidentă,
care influenţează interdependenţele economice internaţionale;
- economia mondială are caracter dinamic, adică nu constituie un proces finit, imuabil, ci se află
în permanentă evoluţie sub aspectul conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb, sub
influenţa unui ansamblu de factori.
Un element definitoriu pentru economia mondială şi pentru interdependenţele dintre
economiile naţionale îl constituie diviziunea internaţională a muncii.
Diviziunea internaţională a muncii exprimă relaţiile care se stabilesc între economiile
naţionale cu privire la activităţile economice pe care le desfăşoară fiecare dintre ele şi arată poziţia
fiecărei ţări în economia mondială. Ea reflectă procesul istoric de specializare a ţărilor lumii în
producţia şi comercializarea pe piaţa mondială a unor bunuri economice pentru care ele deţin un
avantaj.
Diviziunea internaţională a muncii este influenţată de mai mulţi factori, cum ar fi: condiţiile
naturale diferite ale ţărilor lumii, dimensiunile teritoriului şi ale populaţiei ţărilor, cantitatea, structura
şi calitatea factorilor de producţie naţionali, disponibilităţile de capital, complexitatea bunurilor în
diferitele ţări, obiceiurile şi comportamentele economice specifice diferitelor popoare, conjunctura
social-politică şi internaţională etc.
Diviziunea internaţională a muncii permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de
producţie şi să vândă avantajos pe piaţa mondială bunurile lor. De asemenea, încurajează ţările slab
dezvoltate să participe la piaţa mondială pentru a obţine prin exportul mai ales de resurse economice,
instrumentele valutare necesare finanţării importului unor bunuri economice la care se înregistrează
neajunsuri pe piaţa internă.
Cadrul general de manifestare a diviziunii internaţionale a muncii este piaţa mondială.
Piaţa mondială reprezintă totalitatea raporturilor de schimb de bunuri materiale şi servicii,
monetare şi de transferuri valorice privite în complexitatea şi interdependenţa lor, dintre ţările lumii,
respectiv dintre agenţii economici din ţări diferite.
Piaţa mondială a apărut şi a evoluat într-o strânsă legătură cu diviziunea internaţională a muncii.
Astfel, pe măsura lărgirii schimburilor economice dintre ţările lumii, s-au amplificat şi lărgit procesele
legate de specializarea internaţională a economiilor naţionale în producerea de bunuri economice
pentru export. Astfel, a sporit şi volumul schimburilor economice dintre state, concomitent cu
diversificarea acestora.
Piaţa mondială nu este unitară şi nici omogenă, ci se compune din mai multe segmente
specializate în funcţie de caracteristicile bunurilor care formează obiectul schimbului. Astfel,
distingem:
a) comerţul internaţional, respectiv ansamblul schimburilor de bunuri şi servicii care au loc între
agenţii economici din toate ţările;
b) piaţa internaţională a capitalurilor, care include ansamblul plasamentelor de capital realizate
de agenţii economici în alte ţări decât cea proprie, sub forma investiţiilor directe, împrumuturilor şi
cumpărărilor de titluri de valoare;
c) piaţa mondială a muncii, care se referă la tranzacţii legate de deplasarea unei părţi a forţei de
muncă dintr-o ţară în alta pentru a se angaja;
d) piaţa internaţională a tehnologiilor, ce cuprinde schimbul de bunuri de înaltă tehnicitate dintre
agenţii economici din toate ţările;
e) piaţa internaţională a schimburilor valutare, care se referă la totalitatea schimburilor de
monede naţionale sau ale altor ţări pe care le fac agenţii economici din toate ţările între ei;
f) piaţa mondială a schimburilor clandestine şi ilicite, practicate cu bunuri interzise vânzării –
cumpărării libere sau cu bunuri sustrase regimului vamal, taxării şi impozitării prevăzute de acesta.

62
 În ultimele decenii se înregistrează o puternică diversificare a pieţei mondiale, prin tendinţele
de trecere de la interdependenţele comerciale la cele din domeniul producţiei materiale şi a serviciilor,
de la schimbul de activităţi în domeniul circulaţiei mărfurilor la conlucrarea directă în sectorul
producţiei, cercetării ştiinţifice etc.
Toate segmentele pieţei mondiale se află în strânsă legătură unele cu altele şi cunosc o dezvoltare
continuă. Mişcările de bunuri materiale, serviciu sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară
sau grupă de ţări la alta formează fluxurile economice internaţionale.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale care iau naştere între agenţii economici din
diferite ţări în sfera producţiei, cercetării ştiinţifice şi schimbului reprezintă circuitul economic
mondial.
Fluxurile economice internaţionale şi deci circuitul economic mondial au caracter dinamic.
Aceasta înseamnă că, de la o perioadă la alta, acestea suferă modificări cantitative şi schimbări
structurale importante. De asemenea, are loc adâncirea interdependenţelor dintre fluxuri.
Din punct de vedere al obiectului raporturilor economice dintre ţări, există următoarele fluxuri:
- fluxuri comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de mărfuri;
- fluxuri de investiţii;
- fluxuri de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sau fluxuri tehnologice, sub forma tranzacţiilor cu
licenţe, brevete de invenţie, operaţiuni de know-how, consulting, engineering, leasing etc.;
- fluxuri de prestări servicii: turismul, transporturile, telecomunicaţiile, asigurările, serviciile
bancare, medicale, juridice, de învăţământ etc;
- fluxuri de forţă de muncă;
- fluxuri financiar-valutare.
Rezultă că fluxurile economice internaţionale au un conţinut deosebit de complex. De asemenea,
evoluţia fluxurilor economice internaţionale şi a circuitului economic mondial se află în strânsă
legătură cu dezvoltarea de ansamblu a economiei mondiale, cu evoluţia ciclică în special a ţărilor
dezvoltate. În acest sens pot apărea dezechilibre, chiar situaţii de criză, cu implicaţii negative asupra
fluxurilor economice internaţionale.

9.2. COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI BALANŢA COMERCIALĂ

Comerţul internaţional are un rol esenţial în contextul interdependenţelor economice

internaţionale. Prin volumul şi ponderea sa, comerţul internaţional reprezintă principalul flux
economic internaţional.
Comerţul internaţional reprezintă totalitatea relaţiilor şi tranzacţiilor realizate sub formă de
import şi export. Importul este o cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei cantităţi de bani.
Exportul reprezintă vânzarea de bunuri şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în schimbul
unei sume dintr-o valută convenită.
Tradiţional, baza lui a fost formată din bunuri materiale. În prezent, obiectul tranzacţiilor s-a
diversificat, cuprinzând, pe lângă fluxurile de mărfuri corporale şi comerţul invizibil, respectiv
fluxurile de mărfuri încorporate (brevete de invenţie, tehnologii, know-how, consultanţă etc.) şi
prestări de servicii (transporturi, telecomunicaţii, turism, asigurări, servicii bancare etc.).
Sintetizând experienţa ultimelor decenii, rezultă că evoluţia comerţului exterior se caracterizează
prin următoarele trăsături principale:
a) Tendinţa de creştere a comerţului mondial, atât a exportului cât şi al importului. Această
dinamică a fost influenţată atât de sporirea volumului fizic al mărfurilor comercializate pe piaţa
mondială, cât şi de sporirea nivelului preţurilor pe această piaţă. Această dinamică a fost diferită pe
diferite intervale de timp şi pe diferite ţări sau grupuri de state.
b) Comerţul internaţional postbelic a devansat, ca ritm de creştere, atât Produsul Global
Mondial, cât şi producţia industrială şi agricolă. Această tendinţă este consecinţa faptului că
dinamica producţiei este devansată de cea a exportului. Aceasta determină lărgirea pieţei mondiale şi
sporirea ponderii producţiei naţionale a ţărilor lumii valorificată prin comerţul exterior.
c) Accentuarea diversificării pieţei mondiale. În perioada postbelică au apărut noi pieţe – a
ordinatoarelor, a microprocesoarelor, a roboţilor industriali, a sporit importanţa comerţului cu brevete,
ritmul său de creştere fiind mai mare decât al comerţului internaţional pe ansamblu. A sporit deci

63
ponderea produselor prelucrate şi de tehnicitate superioară, conturându-se noi segmente ale pieţei
mondiale.
d) Concentrarea sa în ţările dezvoltate, şi în special în Statele Unite, Germania, Japonia, Franţa
şi Marea Britanie. Luate împreună, cele cinci ţări realizau în 1998 peste 40,7% din exporturile
mondiale şi 41,3% din totalul importurilor.
e) Înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate.
Este evident că ţările dezvoltate au numeroase atuuri fată de cele în curs de dezvoltare, ceea ce a făcut
ca acest raport să se deterioreze permanent, în defavoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Comerţul
internaţional se caracterizează prin derularea sa în proporţia cea mai însemnată între ţările dezvoltate
economic, având ca obiect bunuri superior prelucrate, precum şi între filialele societăţilor
multinaţionale, având ca obiect bunuri intermediare. De asemenea, s-a accentuat concurenţa dintre
participanţii la schimburile economice internaţionale, ceea ce declanşat adevărate „războaie
comerciale” între diferite ţări şi a încurajat formarea de grupări comerciale constituite din mai multe
state interesate să se protejeze împotriva concurenţei externe şi să dezvolte comerţul dintre ele.
f) Adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial.
Pârghiile prin intermediul cărora statele realizează protejarea pieţei interne sunt tariful vamal (care
cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa vamală aferentă fiecărui produs
sau grupe de produse), contingentările (care reprezintă limite cantitative la importul unor produse),
licenţele de import şi export, etc. Pe de altă parte, au crescut numărul întâlnirilor şi negocierilor
bilaterale, zonale şi internaţionale, consacrate înlăturării barierelor care efectează comerţul
internaţional.
g) Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale. Pentru promovarea şi
reglementarea comerţului mondial au fost create o serie de instituţii şi organizaţii internaţionale sau
regionale: instituţii din sistemul Naţiunilor Unite (Organizaţia Mondială a Comerţului – O.M.C.,
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – U.N.C.T.A.D.), organizaţii internaţionale
pe produse ale producătorilor şi consumatorilor (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC),
organizaţii economice regionale internaţionale (Uniunea Europeană – U.E.).
h) Tendinţa de “ tripolizare “ a schimburilor comerciale internaţionale. U.E. împreună cu
S.U.A. şi Japonia au ajuns să deţină mai mult de jumătate din valoarea exporturilor mondiale. La 1
ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul liberului schimb nord-american (NAFTA), care cuprinde
S.U.A., Canada şi Mexicul; spaţiul economic european (UE) care grupează în prezent 25 ţări. În Asia
de Sud-Est, având drept nucleu Japonia, se manifestă o amplă piaţă mondială.
i) Comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia conjuncturii
economiei internaţionale. Această caracteristică trebuie apreciată în complexitatea sa, deoarece
riscurile şi alte procese specifice crizei economice, monetar-financiare sau valutare mondiale se
regăsesc în evoluţia conjuncturii economice internaţionale contemporane.
În condiţiile actuale, comerţul internaţional este influenţat de un sistem de împrejurări, care, în
proporţii specifice, îi potenţează sau diminuează funcţiile sale multiple. Rezultă că în astfel de
împrejurări funcţiile comerţului internaţional se manifestă în mod complex şi concret-istoric,
îmbinându-se aspectele clasice cu cele moderne şi actuale, cum ar fi:
- comerţul internaţional favorizează obţinerea de factori de producţie şi bunuri economice
de consum pe care unele ţări nu le au sau ar putea să le creeze cu un efort foarte mare;
- stimulează dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de producţie prin asimilarea
permanentă a noutăţilor tehnico-ştiinţifice mondiale; întreprinzătorii au astfel şansa de a desfăşura
activităţi economice în proporţii sporite, mai eficiente, care să se concretizeze în bunuri ce depăşesc
cererea pe piaţa internă, fiind destinate exportului;
- facilitează obţinerea unor bunuri economice pentru acoperirea anumitor nevoi de consum
ale populaţiei, diminuându-se tensiunea dintre cerere şi ofertă;
- comerţul internaţional creează piaţă de vânzare, într-o anumită pondere, pentru bunurile
economice produse în mod eficient în economia naţională;
- comerţul internaţional stimulează concurenţa, atât în activitatea de producţie, cât şi în cea de
desfacere a bunurilor economice pe plan naţional.
Sinteza statistico-economică a participării fiecărei ţări la schimburile economice externe, respectiv
a exporturilor şi importurilor, într-o anumită perioadă de timp, se reflectă în balanţa comercială.

64
 Balanţa comercială reprezintă deci un tablou statistico-economic în care se înregistrează şi se
compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi a importului unei ţări, pe o
anumită perioadă, de regulă un an.
Balanţa comercială este generală, atunci când cuprinde totalitatea schimburilor comerciale cu
străinătatea, şi parţială, atunci când se referă la comerţul exterior cu o altă ţară sau cu un grup de ţări.
De asemenea, balanţa comercială poate fi echilibrată, activă sau pasivă. Balanţa comercială
echilibrată apare în cazul în care suma încasărilor din export este egală cu suma plăţilor pentru import.
Balanţa comercială este activă, atunci când încasările din export depăşesc plăţile pentru import şi este
pasivă, atunci când plăţile pentru import depăşesc încasările din export.
Starea balanţei comerciale (excedentară, deficitară sau echilibrată) este expresia, îndeosebi, a
gradului de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă şi care determină forţa concurenţei
mărfurilor ei pe piaţa mondială.
Manifestarea comerţului exterior, ca factor al creşterii economice, se poate amplifica, atunci când
balanţa comercială este activă, deoarece, în condiţiile unei economii naţionale bine structurate şi
diversificate, intrarea acestui sold în circuitul economic intern poate determina un efect de antrenare
care să ducă la mărirea sporului de venit naţional generat de comerţul exterior al ţării respective.
Excedentul balanţei comerciale poate fi considerat şi ca o componentă a acumulării. Însă acest sold
excedentar nu poate fi oricât de mare şi permanent, deoarece ar atrage un excedent al cererii interne
faţă de volumul de mărfuri şi servicii disponibile la intern. O balanţă comercială cronic pasivă, ca
urmare a devansării exporturilor de către importuri, determină reducerea veniturilor în devize ale ţării
şi, în consecinţă, micşorarea posibilităţilor de import şi de achitare a datoriei externe. Deficitele
importante şi cronice ale balanţei comerciale forţează economia naţională să apeleze la credite externe
pe termene medii şi lungi, existând pericolul ca această datorie să devină împovărătoare.

9.3. EFICIENŢA COMERŢULUI EXTERIOR

Pentru ca activitatea de comerţ exterior să contribuie la creşterea economică, ea trebuie să fie

eficientă; măsurarea eficienţei în acest domeniu implică, pe de o parte, determinarea şi compararea
efectelor economice cu eforturile. Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate
din export, ca şi bunurile şi serviciile obţinute prin import. Eforturile sunt cheltuielile de monedă
naţională pentru export şi în valută pentru import.
Eficienţa economică a comerţului exterior se determină cu ajutorul unui număr mare de indicatori.
Amintim mai întâi cursul de revenire la export şi cursul de revenire la import:
a) Cursul de revenire (brut) la export (C.r.e.), care se calculează astfel:
Pi  Cc
C.r.e. 
Pe
în care:
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (lei);
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (lei);
Pe = preţul în valută al mărfii exportate, la frontieră.
Acest indicator exprimă cheltuiala internă cu care se obţine o unitate valutară. Cu cât raportul
dintre preţurile interne şi cele externe este mai mic, cu atât exportul este mai eficient;
b) Cursul de revenire (brut) la import (C.r.i.):
Pi  Ti
C.r.i. 
Piv
în care:
Pi  preţul produsului pe piaţa internă (lei);
Ti  taxele de import plătite pentru marfa importată (lei);
Piv  preţul de import, în valută, al mărfii respective la frontieră.
Cu cât raportul dintre preţurile interne şi, deci, încasările în lei din valorificarea produsului pe
piaţa internă, pe de o parte şi preţurile externe exprimate în valută plătită pentru import pe de altă
parte, este mai mare, cu atât importul este mai eficient.
O expresie importantă a eficienţei comerţului exterior la nivel macroeconomic este raportul de
schimb, prin care exportul este comparat cu importul, cel mai adesea din punct de vedere al preţului

65
unitar. El reflectă condiţiile calitative şi de preţ în care au loc schimburile internaţionale cu bunuri şi
servicii. Raportul de schimb se prezintă sub mai multe ipostaze:
a) Raportul de schimb brut (r.s.b.) rezultă din compararea valorilor globale ale celor două
fluxuri de mărfuri şi servicii, exportul şi importul, exprimate în preţurile aceluiaşi an de bază.

r.s.b. 
q 1 exp  p 0 exp
q 1imp  p 0imp
în care:
q1exp şi q1imp – cantităţile de mărfuri şi servicii exportate şi, respectiv, importate, în anul supus
analizei;
p0exp şi p0imp – preţul în valută ale acestora în anul de bază.
Dacă r.s.b.<1 rezultă că, pentru o unitate fizică importată, s-a exportat mai puţin de o unitate, adică
s-au livrat mărfuri la export cu un grad de prelucrare superior celor importate. În acest caz, raportul de
schimb brut reflectă o situaţie avantajoasă, sub aspectul valorificării muncii naţionale încorporată în
mărfurile exportate. Dacă r.s.b. >1, atunci importul cuprinde o pondere mai mare de produse
prelucrate decât exportul.
b) Indicele raportului de schimb brut (Ir.s.b.) oferă o imagine, în dinamică, a raportului de schimb
brut şi se obţine comparând modificarea volumului fizic al exportului (I qexp) cu cea a importului (Iqimp).
I q exp
I r . s.b.   100
I qimp
Atunci când Ir.s.b. < 100, evidenţiază o evoluţie pozitivă, deci o îmbunătăţire a structurii, pe
produse, a comerţului exterior, iar când I r.s.b. > 100 reflectă o înrăutăţire a situaţiei, adică pentru acelaşi
volum de import este necesar un volum sporit de export, comparativ cu perioada de bază. Desigur că,
în comparaţiile respective trebuie ţinut seama ca, în perioadele comparate, raportul valoric dintre
export şi import să nu fi înregistrat modificări semnificative.
c) Indicele raportului de schimb net (Ir.s.n.) compară exportul cu importul din punct de vedere al
indicelui preţurilor calculat faţă de aceeaşi perioadă de bază, arătând modificarea în timp a acestui
raport.
I p exp
I r . s .n .   100
I pimp
unde:
Ipexp = indicele valorii medii unitare a exportului
Ipimp = indicele valorii medii unitare a importului.
Dacă Ir.s.n. > 100, înseamnă că, în condiţiile menţinerii preţurilor la import la un nivel mediu
constant, preţurile de export au crescut în aceeaşi perioadă, astfel că, faţă de anul de bază, importul
revine relativ mai ieftin, ceea ce reprezintă o evoluţie avantajoasă, sub aspectul variaţiei preţurilor.
d) Indicele puterii de cumpărare a exportului (Ip.c.exp.) se determină prin înmulţirea indicelui
raportului de schimb net cu indicele volumului fizic al exportului.
I p .c . exp .  I r .s .n.  I q exp
El exprimă variaţia, faţă de perioada de bază, a cantităţii de mărfuri care poate fi
cumpărată cu volumul încasărilor din export, în condiţiile modificării conjuncturii pieţei
internaţionale.
Întrucât comerţul exterior are o importanţă deosebită, este foarte utilă cunoaşterea principalelor căi
de creştere a eficienţei acestuia:
a) creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime şi a complexităţii serviciilor destinate
exporturilor;
b) ridicarea calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului, pentru a asigura o
competitivitate cât mai mare a acestora;
c) specializarea producţiei de export, care trebuie să determine o creştere substanţială a
productivităţii;
d) reducerea costului de producţie, care determină, pe de o parte, reducerea preţului intern al
produselor, iar pe de altă parte, crearea posibilităţilor pentru obţinerea unor cantităţi suplimentare de
mărfuri cu ajutorul aceloraşi resurse;

66
 e) modernizarea şi adaptarea modului de prezentare a mărfurilor la nivelul cerinţelor pieţei
mondiale.

9.4. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE. DATORIA EXTERNĂ

Balanţa de plăţi externe reflectă sintetic toate încasările şi plăţile valutare ale unei ţări, rezultate
din relaţiile sale cu alte ţări, pe o perioadă de timp, de regulă un an.
Balanţa de plăţi serveşte ca instrument de analiză a nivelului de dezvoltare a unei ţări şi a
structurii economiei acesteia. Statul poate folosi balanţa de plăţi pentru a influenţa evoluţia unor
fenomene economice, mişcările de capital şi implicit situaţia monedei ţării respective.
Balanţa de plăţi este, în esenţă, barometrul întregii activităţi economico-financiare a unei ţări. Ea
pune în evidenţă capacitatea de producţie a bunurilor şi competitivitatea acestora pe piaţa
internaţională, atât în ceea ce priveşte calitatea, cât şi preţul acestora.
Tranzacţiile înregistrate între rezidenţi şi nerezidenţi se referă la fluxurile economice care reflectă
crearea, transformarea, schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune
schimbarea de proprietate asupra bunurilor sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilizarea de forţă de muncă şi capital.
Distincţia între rezidenţi şi nerezidenţi constă în centrul principal de interes sau de activitate.
Astfel, sunt consideraţi rezidenţi:
- gospodăriile populaţiei şi persoanele fizice care alcătuiesc o gospodărie;
- întreprinderile, corporaţiile şi cvasi-corporaţiile, cum ar fi sucursalele investitorilor direcţi
nerezidenţi;
- instituţiile non-profit;
- guvernul şi administraţia publică locală.
Deci, pentru a fi considerată rezidentă a unei economii, o unitate economică trebuie să aibă un
centru de interes economic în acea economie.
În categoria nerezidenţilor sunt incluse:
- persoanele fizice şi juridice străine care fiinţează în afara teritoriului naţional românesc,
- românii care şi-au mutat centrul de activitate în străinătate;
- filialele şi sucursalele întreprinderilor româneşti stabilite în străinătate;
- oamenii de afaceri, turiştii, diplomaţii străini aflaţi temporar în România.
Centrul de interes economic se află într-o ţară atunci când persoana fizică sau juridică în discuţie
are plasamente (sediu, loc de fabricaţie) în teritoriul economic al ţării respective, unde sau de unde s-a
angajat sau intenţionează să se angajeze în activităţi sau tranzacţii economice, pe o perioadă de timp
nedefinită sau finită.
Teritoriul economic al unei ţări include: spaţiul aerian, apele teritoriale şi platforma continentală
asupra cărora o ţară se bucură de drepturi exclusive; enclavele teritoriale; zonele libere; depozitele sau
fabricile administrate de întreprinderi aflate sub control vamal.
Evaluarea tranzacţiilor în balanţa de plăţi se face la preţul pieţei, iar momentul înregistrării este
cel în care are loc transferul de proprietate.
Balanţa de plăţi se bazează pe principiul contabilităţii în partidă dublă. Termenul de credit este
folosit pentru a ilustra o reducere de active sau o creştere de pasive, iar termenul debit este folosit
pentru o reducere de pasive sau o creştere de active.
Balanţa de plăţi poate fi întocmită:
- global: pentru fluxurile economice şi financiare ale ţării cu restul lumii;
- bilateral: pentru relaţiile cu o anumită ţară;
- regional: pentru relaţiile cu un grup de ţări.
Balanţa de plăţi poate fi:
- activă (excedentară): când încasările depăşesc plăţile;
- pasivă (deficitară): când plăţile sunt mai mari decât încasările;
- echilibrată: când încasările sunt egale cu plăţile.
Excedentul balanţei de plăţi este consecinţa unei activităţi economice externe eficiente, permiţând
sporirea rezervelor valutare internaţionale sau efectuarea unor investiţii peste hotare. Deficitul acestei
balanţe reflectă o situaţie defavorabilă a ţării respective. El poate fi lichidat prin:
- export de aur (cale folosită înainte de război);

67
 - export de mărfuri;
- export de devize convertibile;
- obţinerea de credite din străinătate.
În prezent, nu se poate vorbi de un model al structurii balanţei de plăţi unanim acceptat de către
toate ţările lumii. Totuşi, putem vorbi de o structură bipartită, cu contul curent şi contul de capital şi
financiar, în interiorul căreia fiecare ţară putându-şi realiza propria detaliere.
Echilibrarea balanţei de plăţi externe se obţine prin compensarea soldurilor active din relaţia cu
unele ţări cu soldurile pasive din relaţia cu alte ţări în cadrul aceleiaşi modalităţi de plată.
Excedentul balanţei de plăţi este consecinţa unei activităţi economice externe eficiente, permiţând
sporirea rezervelor valutare internaţionale sau efectuarea unor investiţii peste hotare. Deficitul acestei
balanţe este o situaţie defavorabilă ţării respective. El poate fi lichidat prin:
- sprijinirea producţiei cu valorificare superioară pe piaţa externă;
- sprijinirea politicii de investiţii prin atragerea de capitaluri străine;
- emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital;
- obţinerea unor împrumuturi de la organismele financiare internaţionale;
- atragerea unor credite guvernamentale;
- efectuarea unor operaţiuni de SWAP cu stocurile de aur din rezerva oficială;
- vânzarea din rezerva naţională a unor stocuri de aur şi metale preţioase, ca măsură extremă.
Datoria externă desemnează totalitatea creditelor contractate de stat, precum şi cele obţinute de
sectorul privat, dar cu garanţie guvernamentală, a căror scadenţă este peste un an. Pentru o estimare
corectă, este bine să se ia în calcul şi împrumuturile externe contractate de sectorul privat, fără garanţie
guvernamentală.
Indicatorii care exprimă gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi
efortul valutar pe care-l implică această îndatorare sunt:
a) dimensiunile absolute ale datoriei externe pe locuitor;
b) ponderea datoriei externe în PIB;
c) raportul dintre datoria externă şi exportul de bunuri şi servicii;
d) dimensiunea absolută a serviciului datoriei externe (ratele de capital şi dobânzile aferente unui
an);
e) raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii;
f) raportul dintre dobânzi şi exportul de bunuri şi servicii;
g) raportul dintre rezervele valutare şi importuri (exprimat în număr de luni).
Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea, în aşa fel încât încasările din export
să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor corespunzătoare, asigurându-se în continuare
resursele pentru achitarea importului de bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice.
Motivele pentru care aceste ţări au contractat o datorie externă de mari proporţii sunt diverse:
- necesitatea înlăturării decalajelor faţă de ţările dezvoltate;
- criza energetică;
- folosirea creditelor externe mai ales pentru acoperirea deficitului comercial şi mai puţin
pentru creşterea economică;
- declanşarea unor transformări politice, sociale, economice fundamentale în interiorul
majorităţii acestor ţări, pentru implementarea economia de piaţă, etc.;
- instabilitatea monetară şi valutară pe fondul inflaţiei;
- scurgerea peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională în valută şi depunerea lor în
conturi personale la bănci din străinătate;
Rezolvarea problemei datoriei externe presupune eforturi concertate interne şi externe,
înfăptuirea unor scenarii, strategii în care să se coreleze elemente importante;
- transferarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare în ajutoare
nerambursabile ca şi diminuarea datoriilor celorlalte ţări în curs de dezvoltare;
- reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare
internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare.
Efectele datoriei externe pentru ţările debitoare sunt pozitive. Dar există şi efecte negative,
degenerând într-o veritabilă criză, datorită îndeosebi imposibilităţii acestor ţări de a face faţă
serviciului datoriei externe. Dintre manifestările acestei crize subliniem:
- creşterea nivelului dobânzilor percepute la creditele externe;

68
 - folosirea în unele cazuri a creditelor obţinute pentru acţiuni economice cu eficienţă scăzută
sau pentru finanţarea unor obiective cu caracter neproductiv;
- fluctuaţiile preţurilor interne şi externe la diferite resurse materiale şi energetice.
Asemenea aspecte fac din datoria externă nu numai o problemă economico-financiară actuală, ci
şi o problemă politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi concertate interne şi externe.
Se impune în aceste condiţii conceperea şi înfăptuirea unor scenarii strategice în care să se coreleze
elemente importante cum ar fi: transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut
de dezvoltare în ajutoare nerambursabile, ca şi diminuarea datoriilor celorlalte ţări în curs de
dezvoltare în raport cu valoarea la care acestea cotează pe piaţa secundară a capitalurilor de împrumut,
reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare internaţionale la
creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare, prelungirea termenelor de rambursare a creditelor şi a
perioadei de graţie, plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale
obţinute de ţările debitoare din exportul de bunuri materiale şi servicii, bararea transferului de resurse
financiare din ţările în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate, revizuirea condiţiilor pentru acordarea
de credite de redresare şi dezvoltare economico-socială, diminuarea restricţiilor tarifare şi netarifare ce
frânează pătrunderea mărfurilor ţărilor în curs de dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate, mărirea
preţurilor produselor de bază, stabilizarea cursurilor valutare etc.
Corelarea unor asemenea aspecte capătă dimensiuni şi aprecieri tot mai favorabile în noul context
social-politic şi economico-financiar de transformări radicale din lumea de azi, în primul rând din
Europa, prin întărirea rolului comunităţii ţărilor europene. Această situaţie poate facilita soluţionarea
globală a problemei datoriei externe, aşezând fluxurile economice, monetare şi de capitaluri pe
traiectoria lor normală.

69