Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de stat, „Ion Creangă”

Facultatea Psihologie şi Psihopedagogie Specială
Catedra Psihopedagogie specială şi Asistenţă Socială

Teză de an
Asistenţa socială a copilului
deficient

Îndeplinit de:
Studenta anului II
gr. 23
Vrabie Rodica
Coordonator:
Ciubarov Olimpiada
Chişinău 2003

3
 COPILUL, FIINŢĂ DIVINĂ DAR NEÎNŢELEASĂ

Fiinţa divină este copilul de la naştere, adică, el comportă în sine capacităţi

superioare omeneşti. Şi este neînţeleasă această fiinţă de către adulţi mereu grăbiţi
şi preocupaţi de grijile lor, de aici porneşte valul de deficienţe, deficienţe create
chiar de maturii care-l ocrotesc pe copil în mod crud şi sălbatic, adesea, prin
minciuni şi ipocrizie, trăind ei înşişi în vicii – cruzime, depravare, alcoolizare,
drogare. Problema copilului deficient e o teză extrem de actuală.
Să recunoaştem, că natura dificultăţilor provocate de maladii devenind tot
mai complexă şi multidimensională, intervenţiile pur medicale vor trebui deci
completate cu intervenţiile psihoterapeutice, de ajutor social, de instrumentare
tehnică (protezare, aparataj compensator etc.). Munca în echipă inter-disciplinară
(servicii de sănătate, servicii sociale, servicii educative, servicii administrative) va
deveni astfel o necesitate.
S-a cunoscut şi analizat peste o sută de familii în care sunt educaţi copii cu
diverse forme de dizabilitate, avînd obiective clar determinare: enunţarea gradului
de dezadaptare socială şi psihologică a acestor părinţi. Oricine îşi dă seama că în
asemenea familii disconfortul psihologic e deosebit de apăsător.
Dar să subliniem, mai întîi, următoarele: comportamentul părinţilor este
diferit în fiecare caz aparte. Atunci cînd, de exemplu, un tată sau o mamă află că
băieţelul sau fetiţa lor nou-născută este bolnavă, suferă de dereglări psihomotrice şi
senzoriale, sau este cu handicap fizic, ei se ermetizează într-o tăcere îndelungată,
nu-şi exprimă furtunos emoţiile negative şi caută în singurătate să-şi atenueze
durerea sufletească. Aşa se întîmplă în cazul unei familii normale, cu relaţii
armonioase de căsnicie, unde soţii ţin unul la altul şi se respectă reciproc. Altceva,
însă, am înregistrat în familiile unde ştirea despre copilul bolnav a suscitat
discordii profunde între soţi, certuri zgomotoase cu insulte şi întruniri reciproce.
Aproape 30 la sută din aceste familii se dezmembrează, soţul pleacă din familie,
fiind sigur că anume consoarta sa e vinovată de faptul că copilul nu s-a născut cu
un nivel normal de dezvoltare fizică, psihică sau intelectuală.

4
 Starea copilului cu dereglări fizice, psihice senzoriale şi intelectuale
depinde anume de modul de îngrijire din familie, de calmul şi înţelegerea dintre
membrii familiei, de nivelul de inteligenţă a ei.
În nici un caz părinţii nu trebuie să se considere victime ale unor
evenimente ostile, chiar dacă comunitatea nu le acordă un ajutor corespunzător
suficient. Principalul e că acel copil, care nu e ca toţi semenii săi , să simtă
îngrijirea afectuoasă a părinţilor, buneilor, fraţilor, surorilor, şi această atitudine
grijulie poate deveni chiar un remediu eficient pentru copilul handicapat, mai ales
pentru acel cu retenţii în dezvoltarea intelectuală, cu dezvoltarea senzorială
insuficientă. Crearea unui mediu adecvat, o spun şi cercetătorii din ţările
occidentale, are mare importanţă pentru copilul bolnav.
În familie şi instituţiile educaţionale este un factor propice de recuperare,
de aceea părinţii care educă asemenea copii trebuie să ştie a crea în familii,
climatul psihologic sănătos, cu muzică şi cu jocuri antrenate unde copilul
dizabilitat e obişnuit să deseneze, să cînte, să se veselească. Un asemenea copil
atingînd vîrsta maturităţii, chiar dacă nu dobîndeşte nivelul de dezvoltare a
semenilor săi sănătoşi, va încerca mai puţine dificultăţi în integrarea socială, îşi va
găsi totuşi locul într-o sferă sau alta de activitate.
Bineînţeles, destinul acestor copii şi al familiilor lor ar putea fi oarecum
însorit, dacă în republică ar exista totuşi un program la nivel de stat, program
elaborat în baza tabloului real social-economic şi psihologic al familiilor afectate.
La ora actuală nu există în republică o bază ştiinţifică de integrare socială a
familiilor cu copii dizabilitaţi, nu există nici perspectiva soluţionării acestei
probleme aşa cum este rezolvat în ţările occidentale, unde persoanele cu
dizabilităţi, în marea lor majoritate, sunt ocrotite corespunzător şi în familii şi în
sfera socială.
În Norvegia, Franţa, Suedia, Anglia, Finlanda, etc. Copiii cu nevoi speciale
nu sunt lăsaţi în voia sorţii. În Norvegia s-a realizat cea mai mare reformă în acest
domeniu-societate pentru toţi. În departamentul AIN din Franţa unde de mai bine
de 30 de ani funcţionează. Asociaţia departamentală a prietenilor şi părinţilor cu

5
copii inadaptaţi, activează un complex dotat şi amenajat la cel mai înalt nivel
ştiinţific conform necesităţilor practice. Ne vom referi doar la trei compartimente
ale activităţii înfăptuite aici: serviciul specializat de integrare şcolară, serviciul
educaţiei speciale prin muncă. Primul prevede acordarea serviciilor de îngrijire a
copiilor, ale căror dificultăţi specifice necesită o intervenţie terapeutică
specializată, pe care şcoala obişnuită nu le poate acorda.
Totodată e important să subliniem că plasarea în instituţia specializată nu
este necesară, copiii vin încoace de două ori pe săptămînă, fără să abandoneze
lecţiile la şcoală. Tratamentul terapeutic este asigurat sub egida unui medic
psihiatru care asistă la diferite strategii terapeutice, se întreţine cu părinţii copiilor,
cu specialiştii. Terapiile propuse sunt: psihodrama analitică, psihoterapia
individuală, terapia psihomotrică, pedagogia ascultării, muzicoterapia,
antrenamentul corporal. Toţi terapeuţii şi educatorii fac parte din echipa
psihopedagogică a Centrului Medico-educativ, fiind modelaţii la cursurile de
specializare. Obiectivul prioritar este de a evita excluderea copiilor de mediul
şcolar şi restabilirea relaţiilor dinamice armonioase dintre copil, şcoală şi familie.
Serviciul educaţiei speciale şi de îngrijire la domiciliu este prevăzut pentru
copiii de la 20 ani şi urmăreşte obiectivul de a evita despărţirea copilului de mediul
familial, limitînd la maximum aflarea copilului în internat sau la spital, copilul
fiind ferit de marginilizarea socio-educativă şi şcolară.
Acest serviciu este extins în sfera familială, la grădiniţă, la şcoală sau la
spital. Fiind întîi de toate un instrument terapeutic, misiunea sa este de a îngriji şi
ocroti.
Activităţile precoce şi globale în mediul copilului impune numaidecît
asocierea unui numeros grup de specialişti: medicul familiei, sora-pediatru,
asistentul social. Pentru copiii care frecventează şcoala este pus la punct unproiect
de integrare şcolară elaborat de şcoală, serviciul respectiv şi familie.
Centrul de ajutoare prin muncă este destinat pentru ocrotirea socială a
persoanelor care au atins majoratul. Salariaţii pot beneficia de cursuri serale ţinute
de pedagogii din localitate.

6
 Fiecare gen de activitate (confecţionarea jucăriilor, a unor piese pentru
automobile, a unor articole poligrafice, floricultura etc.) sunt alese conform
capacităţilor fiecărei persoane, capacităţi valorizate prin munca accesibilă, astfel
fiind favorizată dobîndirea competenţelor profesionale. Astfel fiind puse lucrurile
la toate capitolele unei integrări sociale armonioase, comunitatea ia de pe umerii
familiilor unde se educă copii cu dizabilităţi fardoul multor griji, diminuîndule
chinurile cotidiene. Este mod convingător de veridică asistenţă socială.
Nu avem curajul, bineînţeles, să somăm organele noastre de resort
construcţia imediată a unor centre similare unde ar funcţiona şi alte copartimente
pentru ocrotirea copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi.
Împrejurările în care trăieşte copilul trebuie să fie fără obstacole, doar
atunci se deschid adîncurile sufletului, măreţia lui, un alt copil apare în cadrul
relaţiilor sociale. Un expert afirmă: „Gîndirea Mariei Montessori a fost stimulată în
dezvoltarea ei de această motivaţie pe care ea o derivă din considerarea realistă a
caracteristicilor şi exigenţilor timpului nostru. Stimulată de aceste exigenţe sociale,
ea a înţeles că, pentru a-l face pe om mai puternic din punct de vedere spiritual,
capabil de a fi stăpîn pe sine şi stăpîn pe lumea în care este obligat să trăiască,
trebuie să se meargă la originile vieţii umane care se află în copilărie, pentru a le
prezenta de la izvoare, pentru a le prospecta şi a le capta, cum spun specialiştii în
hidraulică, spre a le capta, cum spun specialiştii în hidraulică, spre a le canaliza, a
le purifica şi a le îmbogăţi; a ne întoarce la origini spre a nu pierde nici una din ele
în formarea fiinţei umane”.
Maria Montessori a prefăcut şcoala tradiţională într-o şcoală a mişcării, a
vorbirii, a activităţii şi a muncii efective, şi următoarele cuvinte trebuie să fie scrise
cu litere de aur în orice instituţie şcolară:
CÎND COPIILOR LI SE DĂ POSIBILITATE SĂ ÎNDEPLINEASCĂ
O MUNCĂ UTILĂ, EI PĂRĂSESC JOCURILE ŞI JUCĂRIILE,
PREFERÎND OCUPAŢIA SERIOASĂ, NORMAL OMENEASCĂ, A
MUNCII.

7
 Gravitatea deficienţei şi a incapacităţii depinde de mediul social şi
economic din care provine persoana. Atunci cînd serviciile de prevenţie sau de
sănătate primară sunt insuficient dezvoltate, categoria de vîrstă cea mai expusă este
cea a copiilor.
În Finlanda, Franţa, Germania, Luxemburg şi San Marino s-au înfiinţat
centre de protecţie a mamei şi copilului, se i-au măsuri de prevenire a deficienţelor
la copil.
Pentru copil se prevăd screening-uri după naştere, pentru depistarea
precoce a deficienţelor (Pinet, 1990).
Metodele de screening şi evaluare permit:
- depistarea în masă şi evaluarea copiilor cu probleme folosind metode
multidisciplinare;
- identificarea copiilor care au condiţii de viaţă handicapate, a celor cu o
dezvoltare întîrziată şi a celor care prezintă riscul unor probleme de dezvoltare;
- realizarea unor servicii cuprinzătoare pentru copii cu nevoi speciale care
să cuprindă şi reexaminările şi reevaluările periodice;
- implicarea familiei în identificarea, evaluarea problemelor şi în
intervenţia terapeutică (Meisels şi Provence).
Echipa de intervenţie precoce acţionează în primul rînd în familiile copiilor
cu deficienţe, asigurînd:
- acţiuni de informare ţi consiliere;
- discuţii cu părinţii privind diagnosticul, prognosticul şi posibilităţile de
compensare;
- stabileşte potenţialul real al copilului şi mijloacele prin care acesta poate
fi stimulat;
- informează părinţii asupra serviciilor existente, servicii care asigură cea
mai bună stimulare a copilului cu nevoi speciale (Verza şi Păun).
Obiectivele fixate trebuie formulate clar, realist şi limitate prin stabilirea
unei anumite perioade de timp pentru atingerea lor. Realizarea obiectivelor
propuse necesită o legătură permanentă între echipa de specialişti şi părinţii

8
copilului deficient. În prezent, în ţara noastră există puţine preocupări pentru
diagnosticul precoce şi pentru intervenţia educativă precoce.
În viitor însă aceste probleme trebuie să se afle în atenţia echipelor
interdisciplinare (medic, recuperator, psiholog, psihopedagog, asistent social), care
vor colabora cu familia copilului deficient. (Verza şi Păun).
Principiul abordării globale şi individualizate a copiilor cu nevoi speciale.
Acest principiu presupune identificarea. Valorificarea şi stimularea
capacităţilor cognitive, psihomotrice, afectiv-relaţionale şi sociale ale unui copil.
Realizarea acestui ideal presupune flexibilitatea educativă adică adaptarea
programelor la posibilităţile şi necesităţile copilului cu nevoi speciale.
Reţeaua de suport social la copil îndeplineşte un rol instrumental şi unul
psiho-afectiv. Rolul instrumental constă în sprijinirea persoanei deficiente în
rezolvarea unor probleme concrete, practice din viaţa de zi cu zi (locuinţa, profesia
etc.).
Rolul psiho-afectiv este legat de prezenţa unui confident, de posibilităţile
de comunicare intimă, de prezenţa încrederii în alte persoane (Lăzărescu).
În general, o reţea de suport social puternică este protectivă, pe cînd una
slabă sau absentă vulnerabilizează persoana faţă de acţiunea unor evenimente de
viaţă stresante.
În cadrul acestor structuri de sprijin, statul are obligaţia de a asigura
asemenea în domeniul veniturilor şi protecţia socială. Atunci cînd aceste persoane
şi-au pierdut total sau parţial veniturile, ele sunt ajutate de stat prin acordarea unor
alocaţii.
În abordarea acestor aspecte de asistenţă şi consiliere legate de educarea
unui copil, stabilite de Mia Kellmer Pringle:
1. Oferiţi copilului îngrijiri permanente, coerente, iubitoare, ceea ce este
de o importanţă fundamentală pentru sănătatea corpului.
2. Oferiţi copilului o mare parte din timpul şi din înţelegerea
dumneavoastră – jocul cu copilul, lectura sunt mult mai importante decît un menaj
bine făcut.

9
 3. Copilul are nevoie de experienţe noi şi de comunicare permanentă,
ceea ce-i asigură dezvoltarea spirituală.
4. Copilul va fi stimulat să se joace, singur sau cu alţi copii, ceea ce
permite explorarea, imitaţia, construcţia şi creaţia.
5. Atunci cînd eforturile copilului sunt încununate de succes, el trebuie
felicitat, apreciat.
6. Părinţii trebuie să-i dea copilului responsabilităţi din ce în ce mai
mari, deoarece simţul responsabilităţii se dezvoltă doar prin activităţi practice.
7. Fiecare copil este unic în felul său, astfel că părinţii trebuie să-şi
adapteze comportamentul la caracteristicile acestuia.
8. Atunci cînd nu suntem de acord cu comportamentul copilului,
manifestarea dezaprobării trebuie să ţină cont de temperamentul, vîrsta şi
capacitatea de înţelegere a copilului.
9. Copilul nu trebuie ameninţat cu pierderea dragostei sau cu abandonul;
părinţii pot respinge comportamentul copilului, dar nu-şi pot respinge propriul
copil.
10. Părinţii nu trebuie să aştepte recunoştinţă, deoarece copilul nu şi-a
solicitat naşterea. (Deschamps).
Mia Kellmer Pringle consideră că dezvoltarea armonioasă a personalităţii
copilului apare atunci cînd el beneficiază de dragoste şi securitate, de experienţe
noi, de apreciere şi stimă, de responsabilitate şi armonie.
Pentru a oferi dragoste şi securitate copiilor lor părinţii trebuie să se simtă
ei înşişi în siguranţă: or, părinţii copiilor cu handicap sunt îngrijoraţi, traumatizaţi
de conştiinţa deficienţei, speriaţi în legătură cu viitorul copilului.
Copilul percepe rapid spaimele şi supărările părinţilor, precum şi faptul că
este diferit de alţi copii.

10
 PROBLEME GENERALE ALE COPILULUI CU HANDICAP

Familia – instituţia morală fundamentală în viaţa socială a unei naţiuni.

Autoritatea naturală, în sensul său este deţinută de către părinţi. După
legile sociale, ei sunt factorii decisivi în multiple situaţii care se ivesc în familie. În
consecinţă, de cei doi soţi depinde viaţa şi sănătatea copiilor. Ei sunt de asemenea
factorii naturali şi determinanţi în educaţia copiilor lor. Ei creează ambianţa care
trebuie să aibă loc în mijlocul familiei. Educaţia dată de părinţi este deci de o
importanţă considerabilă, deoarece numai aceasta marchează spiritul moral din
familie, caracteristicile sentimentale şi psihice ale copilului. O educaţie aleasă şi
inteligentă, poate să conducă la realizarea uneipersonalităţi creatoare şi deci
formarea unor valori utile poporului.
Desigur că acestui factor principal – familie – i se adaugă alţi factori care
contribuie la formarea unei personalităţi alese a unui tînăr, ca biserica, şcoala,
organizaţiile pentru tineret, pregătirea militară, societatea în care trăieşte, igiena
socială, etc.
Patrimoniul eriditar joacă de asemenea un rol important, în cele mai multe
cazuri, influenţînd în bine sau rău la formarea educaţiei morale, psihice şi spirituale
a individului.
Mulţi cercetători în întreaga lume au studiat amănunţit în special factorii
bio-familiali şi sociali care hotărăsc în final formarea individului pentru societate şi
au concluzionat că formarea psihicului şi moralului unui copil este influenţa în
mod deosebit de familie, sau mai precis de părinţi.
Copiii de care ne preocupăm în acest subcapitol, sunt cei marcaţi de
anumite tare: deficienţi fizici, deficienţi senzoriali (orbii, ambliopii, surdo-muţii,
surzii), deficienţii psihici de toate categoriile. Numărul lor variază odată cu
degradarea educaţiei sociale a unui popor. Fiecare naţiune are un număr mai mare
sau mai mic din acest grup de deficienţi, aceasta depinzînd de o multitudine de
factori sociali, economici, religioşi, etc.

11
 Metodele de educaţie socială a unui popor pot scoate în evidenţă oarecare
elemente de educaţie, care se găsesc în familie, şcoală, armată.
În primul rînd este vorba de prevenirea răului, pentru a mări şansele binelui
în formarea armonioasă a individului.
În educaţia unui popor, protecţia socială ocupă un loc de frunte, prin
definirea metodelor pentru fiecare fel de infirmitate, cu scopul de a reda societăţii,
însănătoşiţi, cît mai mulţi din aceşti deficienţi.
Protecţia infirmilor şi a celor cu stări psihice îşi are în vedere:
a) Prevenirea răului, spre a limita agravarea sa.
b) Încercarea a diverse metode special pedagogice ştiinţifice, printr-o
educaţie specială specifică, fiecărei infirmităţi, cu scopul de a îmbunătăţi situaţia
fizică şi psihică a deficientului şi chiar însănătoşirea completă a acestuia.
c) De a proteja toate categoriile de deficienţi şi de a le crea un mediu
ambiant cît mai apropiat de cel al omului sănătos.
În perioada 1935-1944, instituţiile pentru protecţia orbilor, surdomuţilor, a
debililor mintali, a deficienţilor fizici şi a prostituatelor purtau numele de unităţi
medico-pedagogice, care erau încadrate cu personal de specialitate şi conduse de
un director, asistenţă socială cu pregătire superioară.
Asistenţa psihopedagogică şi socială a persoanelor cu cerinţe speciale
(persons with special needs) – constituie un ansamblu de măsuri de natură
psihologică, pedagogică şi socială în vederea depistării, diagnostificării,
recuperării, educării, instruirii, profesionalizării, adaptării şi integrării sociale a
persoanelor care prezintă o serie de deficienţe de natură intelectuală, senzorială,
fizică, psihică, comportamentală sau de limbaj, precum şi a persoanelor aflate în
situaţii de risc datorită mediului în care trăiesc, resursele insuficiente de subzistenţă
sau prezenţei unor boli cronice sau a unor fenomene degenerative care afectează
integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.
În contextul asistenţei psihopedagogice şi sociale a persoanelor cu cerinţe
speciale putem include educaţia integrată care poate fi definită astfel:

12
 Educaţia integrată – se referă în esenţă la integrarea în structurile
învăţămîntului de masă a copiilor cu cerinţe speciale în educaţie (copii cu
deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizări socio-
economice şi culturale, copii din centrele de asistenţă şi ocrotire, copii cu uşoare
tulburări psiho-afective şi comportamentale, copii infectaţi cu virusul HIV etc.)
pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cît mai echilibrate a
personalităţii acestora.
Mai nou se vorbeşte şi despre conceptul de educaţie inclusivă care are la
bază principiul dreptului egal la educaţie pentru toţi copiii, indiferent de mediul
social sau cultural din care provin, religie, etnie, limbă vorbită sau condiţiile
economice în care trăiesc.
Cerinţe educative speciale – CES – această sintagmă se referă la cerinţele
în plan educativ ale unor categorii de persoane. În consecinţă, activităţile educative
şcolare şi / sau extraşcolare reclamă noi modalităţi de proiectare şi desfăşurare a
lor în relaţie directă cu posibilităţile reale ale elevilor, astfel încît să poată veni în
întîmpinarea cerinţelor pe care elevii respectivi le resimt în raport cu actul
educaţional (acest proces presupune, pe lîngă continuitate, sistematizare, coerenţă,
rigoare şi accesibilitate a conţinuturilor, un anumit grad de înţelegere,
conştientizare, participare, interiorizare şi evoluţie în planul cunoaşterii din partea
elevilor). Astfel spus, cerinţele educative speciale solicită abordarea actului
educaţional de pe poziţia capacităţii elevului deficient sau aflat în dificultate de a
înţelege şi valorifica conţinutul învăţării şi nu de pe poziţia profesorului sau
educatorului care desfăşoară activitatea instructiv-educativă în condiţiile unei clase
omogene sau pseudo-omogene de elevi.
Integrarea şcolară – reprezintă procesul de includere în şcolile de masă /
clasele obişnuite, la activităţile educative formale şi nonformale, a copiilor
consideraţi ca avînd cerinţe educative speciale. Considerînd şcoala ca principală
instanţă de socializare a copilului (familia fiind considerată prima instanţă de
socializare), integrarea şcolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare
socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă fundamentală în

13
facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi
atitudini, a unor aptitudini şi capacităţi favorabile acestui proces. În plus integrarea
şcolară a copiilor cu cerinţe speciale permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor
didactice, perceperea şi înţelegerea corectă de către elevii normali a problematicii
şi potenţialului de relaţionare şi participare la viaţa comunitară a semenilor lor
care, din motive independente de voinţa lor, au nevoie de o abordare diferenţiată a
procesului de instrucţie şi educaţie din şcoală şi de anumite facilităţi pentru accesul
şi participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunităţii.
Mainstreaming – este termenul anglo-saxon sinonim celui de integrare
şcolară. Acest termen este mai des folosit în literatura anglo-americană, în timp ce
termenul de integrare este specific spaţiului european. Cei doi termeni au în esenţă
acelaşi înţeles, însă termenul de integrare accentuează mai mult elementul de
plasare efectivă a copilului cu cerinţe speciale în grupul de elevi dintr-o clasă /
şcoală de masă, iar termenul de mainstreaming accentuează mai ales elementele
care privesc politicile educaţionale, deciziile şi măsurile la nivel naţional şi local
care favorizează integrarea (includerea copiilor cu cerinţe speciale, asigurîndu-se
astfel dreptul fiecărei persoane la o educaţie normală şi de a avea şanse egale în
comunitatea din care face parte, fără să fie discriminat pe criterii segregaţioniste.
De asemenea, prin mainstreaming se doreşte o schimbare de atitudine a membrilor
unei comunităţi faţă de problematica şi posibilităţile de implicare activă şi efectivă
în viaţa comunităţii a persoanelor cu cerinţe speciale, renunţarea la prejudecăţile şi
stereotipurile care consideră aceste persoane ca fiind total dependente faţă de cei
din jur incapabile să efectueze activităţi şi / sau servicii utile comunităţii).
Plan de servicii personalizat – reprezintă un cadru de organizare a
intervenţiei specializate pentru copiii cu cerinţe speciale incluşi într-un program de
integrare şcolară.
Acest plan permite programarea şi coordonarea resurselor şi serviciilor
personalizate / individualizate, asigurarea coerenţei şi complementarităţii
intervenţiilor, fiind focalizat pe cerinţele individuale ale elevului integrat.

14
 Alcătuirea unui plan de servicii personalizat presupune: a) cunoaşterea
cerinţelor prioritare ale dezvoltării armonioase a copilului;
b) identificarea serviciilor/programelor de intervenţie existente la nivelul
comunităţii, care pot fi valorificate în beneficiul copilului; c) stabilirea unei
strategii operaţionale prin intermediul căreia serviciile / programele de intervenţie
pot fi coordonate şi aplicate în situaţia particulară a copilului pentru care elaborăm
acest plan de servicii; d) evidenţierea clară a modului de monitorizare şi aplicare
eficientă a serviciilor / programelor de intervenţie selectate, precum şi precizarea
responsabilităţilor în conformitate cu resursele şi specificul serviciilor/programelor
respective.
Program de intervenţie personalizat – reprezintă un instrument de lucru
permanent pentru unul sau mai mulţi membri ai echipei de intervenţie, utilizat
pentru eficientizarea activităţilor de intervenţie şi atingerea finalităţilor prevăzute
în planul de servicii personalizat. În acest program sunt specificate obiectivele
activităţilor propriu zise, metodele şi mijloacele utilizate, durata activităţilor,
formele de evaluare şi de revizuire a planului de intervenţie.
De asemenea, programul de intervenţie personalizat este privit şi ca un
instrument educaţional de planificare şi programare a activităţilor educaţional –
terapeutice şi de concertare a intervenţiilor.
Prin comparaţie, planul de servicii fixează obiectivele generale şi stabileşte
priorităţile pentru a răspunde cerinţelor globale ale individului (are un cîmp de
aplicare larg şi se desfăşoară pe o perioadă mai mare de timp), iar programul de
intervenţie precizează modalităţile concrete de intervenţie prin care se ating
scopurile vizate (cîmpul de aplicare se limitează, de obicei, la un singur scop şi
reprezintă o etapă din planul de servicii).
Profesor de sprijin / suport (teacher-assistant / support teacher) – este acea
persoană specializată în activităţile educative şi recuperatorii adresate copiilor cu
cerinţe speciale în educaţie. Statutul său este de profesor specializat care poate fi
angajatul unei şcoli speciale, al unui centru de recuperare sau chiar angajatul unei
şcoli obişnuite. În calitatea sa, profesorul de sprijin, pe lîngă activităţile specifice

15
desfăşurate în afara orelor de clasă împreună cu acei copii consideraţi ca avînd
cerinţe speciale, participă şi la activităţile didactice din clasă, împreună cu
profesorul şcolii obişnuite, unde se ocupă în special de copilul / copiii care au
dificultăţi în receptarea şi înţelegerea sarcinilor primite la anumite
activităţi/discipline.
Gama prestaţiilor destinate persoanelor cu handicap se află în strînsă
interdependenţă cu definiţiile adoptate şi cu principiile care fundamentează politica
socială.
Multă vreme, persoanele cu handicap au primit îngrijiri în cadrul familiei
sau comunităţii, fără a li se nega apartenenţa la colectivitate. Reacţiile sociale faţă
de asemenea persoane erau fondate mai mult pe principiile religioase şi morale.
Pînă la nivelul anilor ’60, îngrijirea în instituţii a persoanelor cu handicap
părea a fi modalitatea cea mai adecvată de îngrijire, pe baza următoarelor
argumente:
- instituţia, prin caracterul ei „special”, întruneşte condiţiile propice
satisfacerii nevoilor educării, îngrijirii sănătăţii, unor activităţi productive;
- instituţia dispune de un mediu adecvat, de echipament adaptat cerinţelor
speciale;
- dificultăţile pe care le întîmpină persoanele cu handicap în accesul la
serviciile de sănătate şi la cele sociale existente la nivelul comunităţii;
- opoziţia rudelor persoanelor cu handicap faţă de perspectiva trecerii de la
îngrijirea în instituţii, la cea în comunitate;
- instituţia permite dezvoltarea unor proceduri standard de educare,
reabilitare, ca şi specializarea personalului, ceea ce permite raţionalizarea,
eficientizarea acestor procese.

16
 ORGANIZAREA ŞI FORMAREA AUTONOMIEI
PERSONALE ŞI SOCIALE

Existenţa unei persoane în cadrul unei comunităţi solicită din partea

acesteia o sumă de abilităţi şi competenţe care permit adaptarea şi integrarea sa în
contextul relaţiilor şi interacţiunilor existente între membrii comunităţii respective.
Procesul integrării constituie o acţiune complexă care generează o fuziune
între elementele sistemului personalităţii şi elementele sistemului social,
determinînd o dinamică de dezvoltare prin intermediul unor factori purtători de
valori morale, spirituale, culturale (familia, şcoala, instituţiile publice din
comunitate etc.) aparţinînd grupului social. Abilităţile şi competenţele necesare
adaptării şi integrării sociale sunt rezultatul unui proces continuu de învăţare şi
antrenament a deprinderilor copilului în situaţii diverse de viaţă.
Copilul deficient va beneficia de programe educaţionale care să asigure în
primul rînd terapia şi recuperarea, facilitînd astfel adaptarea şi integrarea sa în
societate. Terapia, recuperarea, abilitarea şi reabilitarea sunt implicate în toate
programele de formare a autonomiei personale şi sociale a copiilor cu cerinţe
speciale.
Structura programului general de autonomie personală şi socială are la
bază următoarele obiective generale:
- formarea şi dezvoltarea abilităţilor sociale care să conducă la un grad
înalt de maturitate psihosocială;
- formarea şi dezvoltarea competenţelor psihomotrice şi de manualitate
care să consolideze autonomia personală;
- perceperea corectă, obiectivă şi exactă a propriei persoane;
- educarea sensibilităţii şi a echilibrului afectiv pentru a garanta siguranţa
de sine şi exprimarea propriilor emoţii şi sentimente în relaţiile cu cei din jur;
- manifestarea acceptării şi respectului faţă de alte persoane în contexte
sociale diferite;

17
 - organizarea şi programarea de activităţi care să permită exersarea
autocontrolului şi învăţarea folosirii corecte şi civilizate a utilităţilor şi serviviilor
publice.
Programul include următoarele componente:
a) formarea autonomiei personale – are la bază următoarele obiective
specifice:
- folosirea corectă a unor obiecte de uz personal, obiecte de toaletă,
îmbrăcăminte, veselă, rechizite etc.;
- cunoaşterea acţiunilor din regimul zilnic de viaţă (toaleta de dimineaţă,
mesele principale, activitatea şcolară şi de joc, odihnă, petrecerea timpului liber);
- formarea şi exersarea unor deprinderi practice gospodăreşti (de ordin,
curăţenie, amenajarea spaţiilor etc.);
- formarea şi examinarea deprinderilor de igienă personală, a unor
comportamente specifice de autoservire şi de îngrijire a sănătăţii;
- formarea conduitelor motrice de autoîngrijire şi autogospodărie a
mediului ambiant (locuinţă, curte, grădină, atelier etc.);
Programul cuprinde următoarele direcţii:
• Autoservire – cu următoarele arii de conţinut:
- corpul omenesc;
- igiena personală – sănătate;
- îmbrăcăminte;
- hrană;
- bucătăria;
- veselă şi tacîmuri;
- locuinţa;
• Autonomia personală în mediul ambiant – cu următoarele
arii de conţinut:
- familia;
- relaţiile de familie;
- pregătirea pentru viaţa de familie prin activităţi gospodăreşti.

18
 Umanizarea atitudinii societăţii faţă de persoanele cu dizabilităţi psihice,
motrice, senzoriale etc. şi extinderea integrării lor în toate sferele vieţii sociale ne
obligă să recurgem la modificări esenţiale în activitatea profesională a
specialiştilor: psihologilor, pedagogilor, psihopedagogilor, educatorilor,
lucrătorilor medicali, asistenţilor sociali. A apărut necesitatea de a elabora noi
principii pentru modelarea pedagogului social, specialistul din sfera educaţiei
sociale a copilului cu dizabilităţi. În aceste condiţii un loc deosebit revine
elaborării bazelor teoretice ale pedagogiei sociale ca fiind un domeniu al
defectologiei, pornind de la realitatea social-politică actuală, experienţa seculară a
mişcării mondiale pentru apărarea drepturilor persoanelor cu nevoi speciale.
Subliniem că în republica noastră, pornind de la numărul mereu crescînd al
copiilor cu nevoi speciale, ar trebui ca problema respectivă să fie examinată cu
deplină seriozitate sub toate aspectele, conform statisticii riguros eşalonate, ca
familie la care ne referim să fie ajutate cum se cuvine în plan medical, pedagogic şi
social. În acest sens este nevoie de investigaţii profunde multilaterale, deoarece
psihopedagogii nu pot rezolva, de unii singuri aceste probleme, e nevoie de concursul
tuturor specialiştilor, a organizaţiilor de resort, a comunităţii şi a guvernanţilor. Este
nevoie, de o Lege care ar stimula educaţia şi ocrotirea corespunzătoare a persoanelor cu
dizabilităţi, ceea ce ar fi în consonanţă cu etica umană, morală creştină şi legislaţia statală.
La etapa actuală crearea noilor relaţii între om şi societate, păstrarea moştenirii spirituale
în relaţiile interumane, căutarea căilor optime de socializare, educaţie, instruire, ocrotirea
socială a omului toate acestea au devenit astăzi sarcinile primordiale ale ştiinţei
pedagogice. În această ordine de idei, a sporit şi rolul pedagogiei sociale, ca fiind o
direcţie de perspectivă a pedagogiei, ştiinţa care explorează căile de schimbare,
modificare a comportamentului social al omului în condiţiile concrete de trai. În acest
context a sporit şi rolul activităţii social – pedagogice privind socializarea copilului cu
nevoi speciale. Obiectivul acestei activităţi este crearea condiţiilor optime pentru
adaptarea socială a copilului, căutarea mecanismelor de influenţare pedagogică în
condiţiile de criză în societate, crearea relaţiilor umane cu maximum de eficienţă
educaţională.

19
 Deficienţele în dezvoltare sunt diferite în mare parte în termeni medicali.
O deficienţă în dezvoltare este considerată gravă atunci cînd:
a) este atribuită unui handicap mintal, fizic sau unei combinaţii între acestea;
b) cînd se manifestă înaintea vîrstei de 22 ani;
c) cînd se prelungeşte nedefinit;
d) cînd are ca rezultat limitări funcţionale în trei sau mai multe din
următoarele zone de activitate vitală:
1. autoîngrijire;
2. limbaj de receptare şi exprimare;
3. învăţarea;
4. mobilitatea;
5. autodirijarea;
6. capacitatea de viaţă independentă;
7. independenţa din punct de vedere economic;
8. cînd reflectă nevoia unei persoane pentru o serie de îngrijiri
speciale, tratament sau servicii care pot fi de durată sau pentru toată
viaţa.
Pentru asistentul social este important faptul că a sprijini o familie în care
există persoane cu deficienţe în dezvoltare reprezintă o întreprindere dificilă, dar
care trebuie să respecte un principiu fundamental: a porni de pe poziţia clientului,
de la punctul în care se află clientul. Serviciile de sprijin familial îşi propun drept
scop acordarea sprijinului social, emoţional şi financiar pentru întreţinerea familiei,
pentru menţinerea funcţionării echilibrate a acestei şi pentru reducerea stresului
zilnic. Este cunoscut faptul că manifestarea unei deficienţe, indiferent de natura ei,
la unul din membrii familiei, pe o perioadă mai lungă, poate să conducă la crize
familiale.
Considerăm utilă prezenţa unui model conceptual de criză familială ce
evidenţiază interacţiunea dintre principalii factori generatori de criză într-o familie,
accentul fiind pus pe creşterea şi educarea unui copil cu deficienţe.

20
 Putem aprecia că aceste clasificări cu caracter european nu corespund
întrutotul realităţii româneşti şi particularităţilor întîlnite în ocrotirea rezidenţială a
copiilor din România; este cunoscut faptul că foarte mulţi copii sunt abandonaţi
încă de la naştere în maternităţi, sau ulterior devenind rezidenţi ai instituţiilor gen
leagăn; mulţi copii ajung în casele de copii preşcolari datorită decăderii părinţilor
din drepturile parentale de îngrijire şi educare sau datorită altor situaţii extreme
care îi determină pe părinţi să renunţe la responsabilitatea de a-i creşte şi îngriji.
Creşterea numărului copiilor rezidenţi îngrijorează, fără îndoială, nu numai
specialiştii care se ocupă de ameliorarea modului de viaţă al acestora, şi
comunităţile româneşti, societatea în ansamblu. Considerăm că una din priorităţile
muncii asistentului social o reprezintă identificarea celor mai potrivite strategii,
reducerea intensităţii fenomenului instituţionalizării şi, plasarea copiilor în medii
care să le ofere şansa evidenţierii dezvoltării personalităţii. Este mai mult decît
dezirabil să discutăm acum şi în viitor despre instituţionalizare ca o ultimă
alternativă; fiecărui copil indiferent de rasă, de etnie, de situaţia materială a
familiei naturale, de starea sa de sănătate fizică şi mintală, indiferent de
caracteristicile sale trebuie, corespunzător drepturilor copilului, să i se asigure
condiţii optime de dezvoltare fizică, emoţională pentru o bună îngrijire şi educaţie.
Este de preferat ca aceste obiective să nu aparţină exclusiv specialiştilor,
celor care îşi investesc energia, cunoştinţele, talentul, afecţiunea în lucrul cu copiii,
dar şi fiecăruia dintre membrii societăţii româneşti, întrucît protecţia reprezintă o
problemă de conştiinţă, un aspect al viitorului şi o parte semnificativă din viaţa
noastră.

B. Resurse,
deprinderi de
adptare, servicii
A. Factori de comunitare
stres (creşterea X. Nivelul crizei
unui copil cu familiale
handicap)
C. Prepararea
lui A.

21
 Caracteristicile serviciilor de sprijinire a familiilor ai căror membri au
deficienţe în dezvoltare:
1. au în vedere întreaga familie, nu numai persoana cu probleme;
2. intenţia de la care se porneşte este de a oferi posibilitatea familiilor de
a se ajuta singure şi nu de a deveni dependente de servicii sau specialişti;
3. obiectivul acestor servicii este, de cele mai multe ori de a preveni în
loc de a ameliora disfuncţia familiei.
Exemple de tipuri de servicii de sprijin familial.
1. Îngrijire temporară. Se acordă unei persoane cu deficienţe în
dezvoltare în scopul de a crea un moment de răgaz pentru familia acesteia.
Momentele de răgaz sunt folosite de familii pentru efectuarea cumpărăturilor,
pentru îndeplinirea unor îndatoriri sociale, pentru a face faţă unor urgenţe, sau pur
şi simplu pentru a se odihni. Acest tip de îngrijire poate fi acordată la domiciliul
familiei sau la un centru de zi.
2. Coordonarea cazului. Scopul serviciilor de coordonare de caz constă
în a identifica şi trata un spectru al nevoilor familiale şi de a răspunde la schimbări
sau la noi necesităţi. Acest tip de servicii sunt asigurate de specialişti în asistenţă
socială care îndeplinesc, adeseori, rolul de manager coordonînd şi supervizînd
modul de utilizare al resurselor familiei persoanei cu deficienţe în dezvoltare.
3. Ajutoare financiare. Pornind de la premisa că îngrijirea unui copil cu
deficienţe în dezvoltare poate crea dificultăţi financiare s-a constatat că este nevoie
de sprijin moral şi, mai ales, financiar; în acest sens familiile trebuie să se
încadreze în categoriile de venit prevăzute de lege, iar ajutorul se poate acorda sub
formă de sume în numerar, sau reduceri ale impozitelor.
4. Grupuri de întrajutorare. Organizaţiile non-guvernamentale sau
agenţii care acordă servicii sociale familiilor în cadrul cărora se găsesc persoane cu
deficienţe în dezvoltare apelează deseori la acest tip de sprijin. Astfel de grupuri
sunt alcătuite din părinţi, în mod special, iar participanţii au ocazia de a-şi exprima
gîndurile şi sentimentele celorlalţi membri ai grupului care cunosc o experienţă

22
similară; în cadrul grupului membrii învaţă de la alţii cum să se descurce în situaţii
specifice şi cum să-şi găsească echilibrul emoţional.
În ceea ce priveşte ocrotirea rezidenţială şi îngrijirea în centrele de zi a
copiilor cu deficienţe acestea rămîn două dintre cele mai importante resurse ale
comunităţii oferite clienţilor cu diferite tipuri de dizabilităţi, fizice, psihice sau
combinate. Rămîne valabilă întrebarea cît de adecvate sunt aceste resurse şi cum
pot fi ele îmbunătăţite. Intervenţia asistenţilor sociali în comunitate bazată pe
asigurarea accesului persoanelor cu dizabilităţi la alimente, îmbrăcăminte, asistenţă
personală şi sprijin din partea comunităţii reprezintă o dimensiune semnificativă a
practicii de asistenţă socială.
Una dintre sarcinile acestui social ar trebui să rezide în sprijinirea
familiilor şi educarea lor astfel încît persoanele cu dizabilităţi să se afle cît mai
puţin expuse riscului de a fi internaţi în instituţii de ocrotire. S-ar atinge astfel două
obiective şi anume: sporirea gradului de autonomie a individului şi consolidarea
coeziunii familiei, ceea ce conferă un mediu propice sprijinirii, înţelegerii şi
protejării persoanelor marcate de diferite tipuri de dizabilităţi.
O altă sarcină a asistenţilor sociali este legată de conţinutul programelor de
prevenţie, întrucît se consideră a fi mult mai eficient şi, de fapt, mai ieftin să se
prevină segmentarea interacţiunilor în cadrul familiilor datorită dificultăţilor cu
care membrii familiei s-ar confrunta. Pe de altă parte trebuie să subliniem faptul că
înfiinţarea centrelor de zi reprezintă o nouă formă de structurare şi organizare a
resurselor umane şi materiale dintr-o comunitate, formă care implică o serie de
investiţii.
Este oportun să ne amintim faptul că instituţiile deja existente în ţara
noastră special destinate îngrijirii şi educării persoanelor cu dizabilităţi, fie a
copiilor, fie a tinerilor şi adulţilor, nu pot fi desfiinţate în favoarea centrelor de zi
sau a altor alternative care apar la nivel local, regional sau naţional; considerăm că
se impune o revalorificare a instituţiilor guvernamentale existente şi, mai ales,
dezvoltarea relaţiilor de parteneriat a acestora cu organizaţiile, asociaţiile şi
fundaţiile care reprezintă societatea civilă. În acest sens este semnificativă

23
precizarea făcută de cunoscutul sociolog Goffman încă din 1961: „Dacă toate
instituţiile într-o anume regiune ar fi închise astăzi, mîine părinţii, rudele, poliţia,
judecătorii şi asistenţii sociali ar încerca să deschidă altele; chiar clienţii acestor
instituţii ar solicita înfiinţarea de noi instituţii care să le satisfacă nevoile.”
În consecinţă, soluţiile alternative completează resursele existente la un
anumit moment dat la nivel comunitar sau în societate şi din acest punct de vedere
considerăm că persoanele cu dizabilităţi pot fi îngrijite şi sprijinite atît la domiciliu,
cît şi în medii rezidenţiale de tip guvernamental sau non-guvernamental de către
echipe inter-disciplinare formate din asistenţi sociali, psihologi, psihiatri şi alţi
profesionişti. Aspectul revalorificării şi restructurării instituţiilor destinate
sprijinirii şi protecţiei persoanelor handicapate cu scopul integrării în viaţa socială
şi profesională trebuie interpretat din perspectiva nevoilor educaţionale şi
profesionale speciale; acestea impun pregătirea psiho-pedagogică specială a
specialiştilor care în mod normal ar trebui să-şi concentreze atenţia asupra
orientării copiilor şi a tinerilor spre unităţile de învăţămînt de masă în ideea
atenuării diferenţelor de percepţie şi de comportament care marchează atitudinile
noastre faţă de persoanele cu handicap. În acest sens lege nr. 53 din 1992 precizeză
la art. 3 că „... protecţia socială a persoanelor handicapate se efectuează prin forme
instituţionale, asigurîndu-se drepturile materiale prevăzute de lege şi prin forme
neinstituţionalizate specifice.”, iar la art. 4 are loc o completare a art. anterior
considerîndu-se că accesul în clădirile şi locurile publice şi în unităţile de ocrotire
şi asistenţă socială ar trebui să fie amenajate prin adaptare chiar din momentul
construcţiei, astfel încît să dispară obstacolele pentru persoanele cu handicap.
Gratuităţile sau reducerile de taxe, sau priorităţile care sunt oferite
persoanelor cu handicap fie ocrotite prin forme neinstituţionalizate, fie protejate
prin forme instituţionalizate reprezintă măsuri prin care Statul român încearcă să
acorde asistenţă socială şi protecţie acelor categorii defavorizate. Ideea adaptării
învăţămîntului la potenţialul acestor persoane care pot avea handicap neuro-
psihomotoriu este o idee pivot pentru legislaţia noastră în domeniu; după
principiile asistenţei sociale relaţia asistentului social cu aceşti clienţi şi cu

24
persoanele semnificative din sistemul acestor clienţi trebuie să se bazeze pe
filozofia normalităţii; în acest sens programele educaţionale au drept scop
sensibilizarea opiniei publice faţă de problemele specifice acestor categorii şi mai
ales faţă de posibilităţile reale ale grupurilor, familiilor, comunităţilor şi societăţii
de a le înţelege, de a le accepta, de a nu le supune discriminării şi de a le percepe
din perspectiva unor resurse compensatorii.

Instituţionalizarea. Ocrotirea rezidenţială: pentru ce? Şi de ce?

Ocrotirea copiilor aflaţi în situaţie limită sau a copiilor cu nevoi speciale în

rezidenţe a reprezentat mult timp o caracteristică a sistemului de protecţie oferit
copilului atît în statele democratice dezvoltate, cît şi în cele mai puţin dezvoltate
economic; imaginea României după 1989 a fost, dealtfel, la diverse posturi de
radio şi TV şi în publicaţii, a condiţiilor îngrijirii rezidenţiale a copiilor. Slaba
pregătire a personalului din cadrul acestor instituţii de îngrijire a copiilor,
managementul carenţat al resurselor instituţiei, absenţa stimulării concrete, efective
pentru personalul de îngrijire şi predominarea modelului holistic medical pot fi
recunoscute ca şi particularităţi ale instituţiilor de îngrijire a copiilor din România.
Schimbul de experienţă între aceste instituţii şi altele cu caracter similar
sau cu organizaţiile non-guvernamentale din state europene s-a concretizat în mod
evident prin modificări la nivel structural ale acestor instituţii şi putem aprecia unul
dintre cele mai importante curente resimţite în asistenţa socială a copilului –
dezinstituţionalizarea – este tot mai des supus atenţiei autorităţilor locale şi
asistenţilor sociali preocupaţi de protecţia autentică, a copilului.
Noile programe româneşti sprijinite de UNICEF, PHARE, realizate în
colaborare cu unităţi din Anglia, Franţa, SUA, pun tot mai mult accentul pe
plasamente familiale, pe identificarea şi pregătirea părinţilor substitut şi mai puţin
pe instituţionalizarea copilului. Este, de asemenea, evident faptul că în România
aceste instituţii reprezintă o realitate incontestabilă care nu poate fi ignorată; este
impropriu să vorbim, cel puţin în actualele condiţii, despre dezinstituţionalizare,

25
atît timp cît fondurile destinate programelor pentru plasamente familiale sunt încă
limitate şi insuficiente şi, mai ales, atît timp cît instituţiile existente sunt în
continuare finanţate de la bugetul de stat. Un număr mare de copii abandonaţi încă
de la naştere în maternităţi, sau ulterior, sunt încredinţaţi autorităţilor locale din
fiecare oraş şi internaţi în leagăne de copii.
Nu se poate afirma că pentru un procent ridicat al acestor copii s-au
identificat în prezent familii care să preia rolul de părinţi-alternativă sau de părinţi-
adoptivi. Rezultă, deci, că instituţionalizarea, ocrotirea rezidenţială a acestor copii
(nu numai a celor cu nevoi speciale) reprezintă încă o dimensiune a sistemului de
protecţie a copilului în România. Pînă la o modificare de amploare a acestui sistem
considerăm că cea mai bună strategie o reprezintă ameliorarea modalităţilor de
utilizare a resurselor existente, fie ele umane, materiale sau financiare. În acest
sens apreciem utile întîlnirile de lucru, conferinţele, schimburile de experienţă,
programele finanţate de organizaţii non-guvernamentale din străinătate prin care
actualul personal din instituţiile de îngrijire pentru copii di România să primească
informaţie, să-şi dezvolte abilităţile în lucru direct cu copiii, orientîndu-şi atenţia în
mod prioritar nu doar asupra stării de sănătate fizică şi mentală a copiilor, ci
îndeosebi asupra abilităţilor lor sociale, de comunicare şi relaţionale.
Dacă în Marea Britanie spre exemplu, sunt implicaţi în sistemul de ocrotire
rezidenţială copiii cu tulburări de comportament, cu dificultăţi de învăţare, sau
copiii al plasament familial a eşuat, în România se pot găsi în aceste instituţii copii
normali din punct de vedere fizic şi intelectual pentru etapele lor de dezvoltare.
Dificultăţile apar în momentul în care aceştia sunt supuşi aceluiaşi
tratament, aceloraşi acordări practice, educaţionale sau medicale ca şi ceilalţi
consideraţi copii cu nevoi speciale, sau cu diferite. Consecinţa acestei erori a fost şi
persistă încă în limitarea oportunităţilor pentru copil de a-şi dezvolta şi selecta
ataşamentul; chiar dacă au fost îngrijiţi din punct de vedere fizic, lor nu li s-a oferit
afecţiunea necesară dezvoltării unui tip de ataşament securizat.

26
 Sintetizînd putem afirma că ocrotirea, pregătirea pentru independenţă,
tratamentul reprezintă scopuri care pot şi trebuie să fie atinse în cadrul ocrotirii
rezidenţiale oferite diferitor categorii de copii.
Dimensiunile ocrotirii sunt dimensiunea fizică, dimensiunea materială şi
dimensiunea emoţională; satisfacerea trebuinţelor fizice într-o manieră
personalizată ar corespunde primei dimensiuni, dimensiunea materială este
satisfăcută de resursele materiale utilizate pentru o bună îngrijire a copiilor, cît
priveşte dimensiunea emoţională s-au făcut multe precizări pe baza acesteia toate
concluzionînd carenţele emoţionale, afective care caracterizează relaţia îngrijitor-
copil în cadrul rezidenţelor de ocrotire.
Este evidentă necesitatea reorientării educaţionale a activităţilor din cadrul
acestor rezidenţe de îngrijire care să contribuie la dezvoltarea sentimentelor de
securitate şi identitate prin ceea ce Beedell numeşte „respectul acordat de personal
integrităţii copilului abordat ca o persoană întreagă”.
Ocrotirea rezidenţială pare să aibă efecte negative asupra copiilor prin
însuşi modul de organizare, prin lipsa de comunicare autentică dintre personal şi
copii, prin lipsa stimei dezvoltată copiilor internaţi şi prin nesatisfacerea nevoilor
fundamentale ca: afective, comunicare, relaţionare complexă. Tinerii care
împlinesc vîrsta de 18 ani părăsesc, conform legii, instituţia de îngrijire şi, în mod
normal, ar trebui să deţină acele cunoştinţe şi abilităţi care să le permită să aibă o
viaţă independentă, să desfăşoare o activitate în conformitate cu preferinţele şi
talentele lor, să interacţioneze pozitiv; această performanţă este, însă, pentru foarte
mulţi dintre ei, irealizabilă. Tratarea „în bloc” a rezidenţilor şi neglijarea
personalităţii individuale au creat bariere, adeseori, insurmontabile între îngrijitori
şi copiii îngrijiţi.
Un alt gen de îngrijire este orientat spre copil caracterizat prin reducerea
distanţei afective dintre personal şi copil şi prin evidenţierea personalităţii acestuia,
prin tratarea lui ca individualitate.

27
 ÎNCHEIERE

Trebuie să nu uităm că există „Oameni invizibili printre noi”; aceste

persoane deficiente necesită o atitudine tolerantă a tuturor membrilor comunităţii,
aici în mare măsură intervine Asistenţa Socială, care propagă această atitudine în
grupele sociale.
Pentru depăşirea deficienţei intervin serviciile de asistenţă personală,
adaptarea locuinţei, consiliere pentru viaţa independentă, reorientarea profesională
şi instruire pentru piaţa muncii.

28
 BIBLIOGRAFIE

1. Andronache N., Lichii V. (coordonarea ştiinţifică „Bazele Metodologice ale

psihopedegogiei speciale” Chişinău, 1997)
2. Albu Adrian, Albu Constantin „Asistenţa psihopedagogică şi medicală a
copilului deficient fizic” Editura Polirom Iaşi, 2000
3. Gherguţ Alois „Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale” Editura
Polirom Iaşi, 2001
4. Manea Livius „Protecţia socială a persoanelor cu handicap” Casa de editură
şi presă „Şansa” SRL Bucureşti, 2000
5. Racu Aurelia, Stoica Valentina „Vocaţia pedagogică” „Literatura”, 1995

29