DEMOCRAȚIA

Democrația este o forma de organizare și conducere politică a societății prin consultarea

cetațenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele si aspirațiile și de progres ale țării.
Este guvernarea de către popor, puterea supremă revenind poporului și fiind exercitată direct
de el sau de către reprezentanții aleși conform unui sistem electoral liber.

Cuvantul Democrație a fost pentru prima data folosit in urmă cu aproximativ 2500 ani și
provine din limba greacă în care “demos” inseamna popor, iar “kratos”inseamna putere. Prin
democrație se întelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor. Democratia a
aparut in Atena in secolul al VI -; lea inainte de Hristos si a cunoscut o dezvoltare deosebită în
secolul următor, in timpul lui Pericle.
În Atena, toti cetațenii puteau lua parte, in mod nemijlocit, la adoptarea deciziilor de interes
public.Exista o democratie directă. Cetatea era condusa de un Sfat si de Adunarea Poporului,
Sfatul era alcatuit din 500 de membri , cate 50 de reprezentanti din fiecare trib teritorial,
desemnati prin tragere la sorti, pe o perioada de un an si pentru maximum doua mandate.
Pentru a devenii membru al Sfatului , o persoana trebuie sa aiba cetatenia ateniana, varsta de
minimum 30 de ani si sa promoveze un examen de moralitate.
Adunarea poporului este alcatuită din chiar societatea in totalitatea ei, exceptie făcând sclavii,
femeile si străinii, care nu erau considerati cetațeni. Adunarea putea decide prin majoritate
simplă asupra oricărei probleme de interes public. Judecațiile se țineau in fața unor jurii
alcatuite din 501 de membri, care luau hotărâri tot prin vot majoritar.
Democratia directa a functionat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece in Atena
numarul cetățenilor era mic, iar la intrunirile publice participau, in mod obișnuit, mai putin de
jumatate.

Insa, pe masura ce comunitățile s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea
acestora de către toti cetățenii nu a mai fost, practic, posibila. In epoca moderna, locul
democratiei directe a fost luat de democratia reprezentativa.
Primele state democratice moderne sunt Marea Britanie si S.U.A., unde s-a trecut la
separarea puterilor in stat si la alegerea conducatorilor. In Anglia, in 1689, conform Declaratiei
drepturilor, puterea a fost incredințată unui parlament ales în mod liber de cetățenii cu drept
de vot, iar in S.U.A., in 1787, a fost adoptată prima constituție modernă.In secolele
următoare, sistemul democratic s-a extins in numeroase țări, indiferent de forma lor de
guvernamant.
Statele actuale au milioane de locuitori, de aceea adunarea tuturor cetățenilor, pentru a
dezbate diferite probleme și pentru a lua decizii cu privire la întreaga societate a devenit,
practic, imposibilă.
Cetățenii deleagă puterea unor reprezentanți pe care îi aleg ,din rândurile lor, pentru a se
ocupa de treburile publice .Alegerile legitimeaza dreptul reprezentanților de a decide în locul si
în numele poporului.
Democratia presupune existența unor valori, precum: libertatea, dreptatea si egalitatea.
Acestea reprezintă idealuri pentru care oamenii au luptat întotdeauna și în același timp, repere
pe baza carora s-au creat normele ce reglementează viața în societate.
 Oamenii trebuie sa traiasca in libertate de aceea statul
democratic garantează și promovează libertățile personale, in limite stabilite de lege. Cetatenii
trebuie sa aiba dreptul la conduite și opinii proprii si totodată, sa se bucure de securitatea
personala, a domiciliului și a bunurilor pe care le posedă.Ei trebuie să își poată exercita
libertatea de a se exprima, precum si dreptul de a-si alege conducătorii și de a decide în interes
publicdespre problemeapărute.
In viata de zi cu zi, acestea nu sunt ușor de realizat, pentru că, pe de altpă parte, pe terenul
libertății de exprimare se pot confrunta valori de baza ale democrației:credintele religioase,
ideile politice ale unor cetateni pot intra in conflict cu ale altora.
Pe de alta parte, anumiti cetateni ai societatii democratice considera ca toate ideile ar trebui
exprimate, iar cele valoroase, dezbatute si puse in practica. Exista insa si persoane care
consideraca sunt inei care incita la violenta si ura, iar prin urmare, acestea nu ar trebui
exprimate. Esenta democratiei o constituie participarea cetatenilor la viata publica. Aceasta
inseamna preocuparea cetatenilor pentru problemele comunitatii, responsabilitate, interes
pentru evenimentele sociale majore dezbatute de mass-media si chiar angajarea politica.
Libertatea si dreptatea sunt valori la care au visat si au sperat generatii de oameni. Pentru ca
libertatea sa aiba sens si sa nu se transforme in dominatia celui mai tare asupra celor slabi, este
nevoie de legi care sa stavileasca vointa arbitrala. Libertatea are nevoie de un stat de drept
puternic care sa o protejeze, in care sa domneasca legea, si oamenii sa nu se afle la bunul plac
al conducatorilor. Ea nu inseamna absenta autoritatii, ci se bazeaza pe aceasta. Intr-un stat
democratic, oamenilort le sunt recunoscute si respectate drepturile, iar autoritatile intervin
atunci cand se comit nedreptati.
Democratia presupune si egalitatea in drepturi a cetatenilor, a oportunitatilor pe care
societatea le ofera, egalitatea in fata legii. O societate dreapta asigura membrilor ei sanse egale
de reusita in viata, fara privilegii si fara discriminari. Egalitatea nu inseamna uniformitate.
Oamenii se deosebesc intre ei prin capacitati, educatie, preferinte sau priceperi. Diversitatea
trebuie acceptata si respectata, pentru ca este un factor important al dezvoltarii societatii si
culturii.
Pentru ca democratia sa poata functiona, membrii societatii trebuie sa detina o cultura politica
specifica.In absenta acesteia, democratia nu poate supravietui, institutiile democratice nefiind
suficiente.Ca forma de organizare si conducere politica a societatii, democratia presupune doua
parti: conducatori si condusi (guvernanti si guvernati), prin consens intre cele doua parti.
Detinatorii puterii politice, indiferent care ar fi apartenenta lor de grup social, trebuie sa
reprezinte vointa majoritatii poporului.Democratia este un tip de regim politic dar si un mod de
viata. Ea este produsul societatilor dar este si producatoare de viata si de stiluri colective de
existenta. Studiul democratiei cuprinde un ansamblu de legi care guverneaza viata colectiva,
sentimentele sociale, emotiile etc. Lumea democratiei este astazi raspandita in spatiul geo-
politic. Democratia moderna s-a intemeiat in societatea capitalista prin conceptele de:
libertate, egalitate a sanselor, recunoasterea drepturilor omului, minimum de interventie a
statului, maximum de autonomie. Mecanismele care ajuta democratia sa lucreze s-au realizat
treptat.
Democratia s-a regasit, de-a lungul istoriei sale, sub doua forme: democratie directa si
democratie reprezentativa. In prima varianta, de democratie directa, toti cetatenii puteau
participa la luarea hotararilor de interes public, fara a se folosi de reprezentanti alesi sau
numiti. Acest sistem este practicabil doar in cadrul unor societati cu un numar restrans de
membrii. Atena Antica a fost prima democratie din lume care s-a condus pe acest principiu.
Societatile moderne, numeroase si complexe de astazi se ghideaza, insa, dupa principiul
democratiei reprezentative. In acest tip de democratie reprezentativa, cetatenii aleg
reprezentanti oficiali care iau hotarari politice, elaboreaza legi si administreaza programe spre
binele public. Toate democratiile reprezentative sunt sisteme in care hotararile publice sunt
luate conform opiniei majoritatii cetatenilor.

Pentru ca in mod real societatea sa se bazeze pe o organizare si pe o conducere politica

democratica, trebuie sa se respecte anumite reguli sau principii de baza.

Avem ca un exemplu una dintre cele mai democratice țări care de-a lungul anilor a trecut
prin mai multe perioade pînă a ajuns în zilele de azi Statele Unite ale Americii.

Particularitățile democratizării a României

Dincolo de problemele de ordin istoric, instituţional şi economic, analiza evoluţiei sistemului
politic din România implică şi luarea în considerare a provocărilor care survin din zona foarte
mişcătoare a atitudinilor şi comportamentelor actorilor politici. De la simplul cetăţean şi până la
liderul politic cu influenţă, de la poziţia adoptată într-un context sau altul de către asociaţiile
societăţii civile şi până la aceea a organizaţiilor politice, atitudinile sunt configurate în funcţie de
anumite valori politice, subsumate conceptului mai larg de cultură politică. În mod indubitabil,
aceste valori politice au fost supuse unui proces de schimbare, caracteristic, de altfel, întregii
societăţi româneşti în perioada de după 1989. Ce s-a schimbat însă şi ce a rămas la fel?

Care este influenţa pe care valorile politice o exercită în planul aranjamentelor instituţionale
specifice tinerei democraţii româneşti?

Care este rolul pe care îl deţine cultura politică în cadrul procesului de democratizare?

Sunt valorile politice predominante o cauză sau un produs al tipului de democraţie pe care
astăzi îl avem?

Sunt, toate acestea, întrebări legitime pentru orice analist preocupat de stadiul de evoluţie a
sistemului politic al României. În mod firesc, analiza politică aflată în căutarea răspunsurilor la
aceste întrebări pleacă de la datele istorice, pentru a le combina apoi cu realitatea prezentă, şi
regăsim aici o tentă a determinismului cultural pe care teoria culturii politice îl conţine implicit.
În această înţelegere, dezvoltarea instituţiilor politice depinde de tipul de cultură politică
predominantă într-o anumită societate, aceasta incluzând atât valorile politice împărtăşite şi
manifestate în atitudini de către liderii politici, cât şi cele specifice – folosind din nou un termen
foarte larg – opiniei publice. Fără îndoială, România postcomunistă se află în proces de
democratizare, iar această asumpţie presupune asumarea unei viziuni teleologice, potrivit
căreia punctul terminus al evoluţiei este instaurarea democraţiei. În acest context, se poate
accepta că valorile politice joacă un rol major în evoluţia pozitivă a procesului de democratizare.
Pe de altă parte, însă, se pune problema dacă nu cumva însăşi evoluţia spre democraţie a
sistemului politic influenţează, la rândul său, dezvoltarea unei culturi politice specifice. Această
evoluţie spre democraţie trebuie să ia în seamă, susţin anumiţi teoreticieni, mai întâi
dezvoltarea socială – ce include, ca pe o componentă deosebit de importantă, problema
dezvoltării economice – şi abia într-o fază secundă problema culturii politice. Cu alte cuvinte,
acolo unde există un tipar de dezvoltare economică suficient pentru a garanta bunăstarea
socială, valorile politice vor fi şi ele favorabile unui sistem politic democratic. De aici decurge,
deopotrivă, şi stabilitatea politică a sistemului. Acolo unde, dimpotrivă, instituţiile se dovedesc
neperformante din punct de vedere economic, atitudinile politice tind să se reorienteze dinspre
democraţie înspre alternativele acesteia. O astfel de interpretare pare să întărească ideea că
„democraţia este un lux” şi că, bunăoară, numai ţările bogate îşi permit să valorizeze valori
politice pe măsura unui astfel de sistem politic.

Deşi, în teoria democratică clasică, multă vreme a fost preferată o astfel de perspectivă,
reevaluările ulterioare tind să acorde mai multă importanţă factorilor culturali în contextul
consolidării democraţiei: „Este adevărat că multe trăsături sistemice ale unei economii şi ale
unei societăţi de piaţă avansate sunt favorabile dezvoltării unei culturi democratice. Printre
aceste trăsături putem include un sistem legal stabil; descentralizarea deciziilor economice;
folosirea pe scară largă a informaţiei, persuasiunii şi stimulentelor sau a recompenselor în locul
coerciţiei directe, pentru a influenţa comportamentul actorilor economici; accesul la informaţii
suficient de credibile, şi lista ar putea continua. Cu toate acestea, consider că ar fi greşit să
presupunem că o economie de piaţă avansată ar fi fie indispensabilă, fie suficientă pentru a
crea o cultură democratică solidă”. Dacă, în lumina unei astfel de aprecieri, ne referim la cazul
României, putem observa că trecerea de la un sistem politic totalitar la unul care a luat drumul
democratizării s-a realizat în condiţiile în care „arhetipul” culturii politice era aflat departe de
democraţie, iar mecanismul economic, puternic centralizat în comunism, era departe de a fi
unul dezvoltat. În aceste condiţii, supoziţia pe care o aduc în atenţie, în încercarea de a analiza
rolul valorilor politice în contextul procesului de democratizare din România postcomunistă,
este aceea a parcursului incremental spre democraţie, atât în ceea ce priveşte evoluţia culturii
politice, cât şi cu privire la mecanismul economic. Ambii factori au influenţat, în opinia mea,
construcţia sistemului politic românesc din ultimii 15 ani, contribuind în măsuri diferite la
depăşirea etapelor pe care le presupune drumul spre consolidarea democraţiei. Pe parcursul
acestei lucrări, mă voi concentra însă asupra problemei culturii politice, din perspectiva valorilor
politice vehiculate în spaţiul politic românesc, încercând să ofer o perspectivă de ansamblu
asupra perioadei postotalitare, dar accentuând totodată asupra ultimelor evoluţii politice. Din
acest punct de vedere, admit că demersul pe care îl propun conţine, în breviar, o prejudecată în
sens gadamerian, şi anume aceea că România se îndreaptă inevitabil spre democraţie. Originea
acesteia se află într-o apreciere de ordin subiectiv, cauzată, la rândul său, de importanţa anului
electoral 2004. Cu atât mai mult este necesar, de aceea, să precizez că această apreciere
subiectivă nu este şi una încărcată ideologic, şi să îmi exprim speranţa că influenţa sa în
redactarea acestui studiu se va disipa pe măsură ce voi explica modul în care înţeleg problema
democratizării, a culturii politice şi a consolidării democratice în cazul României postcomuniste.

În accepţiunea lui Dahl, „poliarhiile pot fi concepute ca fiind nişte regimuri relativ (dar
incomplet) democratizate; cu alte cuvinte, sunt regimuri care au fost substanţial popularizate şi
liberalizate, adică au devenit cuprinzătoare şi pe deplin deschise contestării publice”. Poliarhia
face deci trimitere la practica democratică, îndepărtându-se de perspectiva teoretică asupra
democraţiei. În practică, instaurarea poliarhiilor în spaţiul occidental, ca urmare a procesului de
democratizare, a avut loc, sub aspect socio-istoric, în trei modalităţi principale. În cazul Marii
Britanii şi Suediei, spre exemplu, democratizarea a presupus trecerea de la hegemonie totală
spre oligarhie concurenţială, iar ulterior, prin acordarea posibilităţii de participare a cetăţenilor
la viaţa politică, spre poliarhie. Pe de altă parte, în Germania, democraţia Republicii de la
Weimar a survenit ca urmare a trecerii de la la o hegemonie închisă la o hegemonie
cuprinzătoare, prin acordarea dreptului de participare, ulterior apărând şi dreptul de contestare
publică a deciziilor guvernamentale. Cazul democratizării în Franţa indică o trecere bruscă, prin
intermediul Revoluţiei din 1789, de la un regim de hegemonie închisă la un regim poliarhic. Nu
e mai puţin adevărat că prima fază a democraţiei franceze, în fapt o cvasi-poliarhie (datorită
restricţiilor privind dreptul de vot şi slaba organizare asociativă a cetăţenilor) a avut o viaţă
extrem de scurtă (1789-1792). La aceste trei căi principale pe care le-a cunoscut
democratizarea în lumea occidentală, Dahl adaugă alte două: cea specifică Statelor Unite ale
Americii, care a evoluat spre poliarhie în urma războiului de independenţă, şi cea proprie
Germaniei şi Japoniei în epoca postbelică, care s-au democratizat sub ocupaţie militară6. În
viziunea politologului american, în aceste ultime două situaţii avem de-a face cu cazuri
excepţionale, fiind foarte puţin probabil ca ele să se repete şi pentru alte ţări (deşi încercările
de democratizare a Afghanistanului şi Irakului sub ocupaţie militară, survenite la începutul
acestui secol, lasă să se întrevadă posibilitatea unor astfel de repetiţii, e drept că în altă parte
decât în Occident).

Acceptând această perspectivă asupra democratizării şi ţinând, desigur, cont de decalajul

istoric care intervine, putem totuşi să ne întrebăm asupra modelului în care se înscrie România
din acest punct de vedere. Răspunsul nu întârzie să apară, întrucât e lesne observabilă
similitudinea cu cazul Franţei: Revoluţia din 1989 a statuat atât dreptul de participare reală a
cetăţenilor la viaţa publică (întrucât un astfel de drept, formal şi ineficient, exista şi în regimul
totalitar comunist), cât şi posibilitatea ca aceştia să conteste deciziile guvernamentale. În acest
cadru, o altă întrebare pusă de Robert Dahl devine legitimă: care dintre căile democratizării
determină instaurarea unei poliarhii stabile şi eficiente?

Abordarea socio-istorică ne arată că, în afara cazurilor excepţionale menţionate,

democratizarea în cazul Franţei postrevoluţionare şi în cel al Germaniei Republicii de la Weimar
au însemnat eşecuri din punctul de vedere al stabilităţii democratice. Prin urmare, nu putem
spune că, în cazul României postcomuniste, un astfel de risc ar putea fi trecut cu vederea. Ne
aflăm, desigur, într-un cu totul alt context istoric, iar Dahl însuşi, ca analist al democratizării,
este de acord că „fiind cunoscute instituţiile necesare democraţiilor moderne, procesul
tranziţiei şi al consolidării democratice ar trebui să fie mai rapid comparativ cu perioada mult
mai lungă care a fost necesară ţărilor occidentale pentru a descoperi aceste instituţii. În plus,
trebuie luaţi în considerare şi alţi factori contextuali care au determinat prăbuşirea regimului
totalitar din România şi iniţierea procesului de democratizare, dincolo de condiţiile socio-
istorice care, cu siguranţă, rămân importante. Din acest punct de vedere, este necesară
sublinierea ideii că România se înscrie în cel de-al treilea val al democratizării, această
poziţionare fiind realizată, printre alţii, de politologul american Samuel Huntington8. În viziunea
sa, „un val al democratizării e reprezentat de un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la
regimuri democratice, care au loc în perioade specifice de timp şi care sunt superioare numeric
tranziţiilor în direcţia opusă pe durata respectivelor perioade de timp”9. Dacă primul val al
democratizării a avut loc între 1828 şi 1926 (fiind urmat de un val de revers între 1922 şi 1942),
iar cel de-al doilea s-a petrecut între 1943 şi 1962 (urmat, la rândul său, de un al doilea val de
revers, în perioada 1958-1975), al treilea val al democratizării a început în 1974 în Portugalia,
ajungând în 1990, o dată cu organizarea primelor alegeri libere, şi în România. Cum aminteam
mai sus, condiţiile sunt cu totul diferite, iar în acest proces au intervenit şi alţi factori, care şi-au
pus amprenta cel puţin asupra începutului procesului de democratizare, dacă nu şi asupra
evoluţiei ulterioare a acestuia. Doi astfel de factori mi se par, în acest context, demni de luat în
seamă: presiunea internaţională şi efectul bulgărelui de zăpadă. În ceea ce priveşte primul
factor, istoria recentă a consemnat deja rolul jucat de politicile gorbacioviste privind „glasnost”
şi „perestroika” în contextul schimbărilor de regim survenite în Europa Centrală şi de Est şi, din
1991, şi în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. La acestea se adaugă, desigur, presiunile venite
dinspre lumea occidentală, deja cunoscute şi analizate la rândul lor. Cel de-al doilea factor se
află în directă legătură cu primul, dacă avem în vedere că regimurile totalitare şi autoritare din
Europa Centrală şi de Est s-au prăbuşit pe rând, precum un castel din cărţi de joc. Totuşi, în
cazul României, a fost fundamentală şi mişcarea din interior, confirmând o ipoteză emisă tot de
Huntington: „Dacă unei ţări îi lipsesc condiţii favorabile în plan intern este totuşi puţin probabil
ca ea să se democratizeze prin efectul bulgărelui de zăpadă”. Aşadar, putem admite că a existat
o combinaţie de mai mulţi factori, care a determinat în cele din urmă startul procesului de
democratizare, o dată cu opţiunea pentru democraţie, care nu reprezenta o certitudine în
primele zile ale Revoluţiei din 1989. Dificultăţile care, ulterior, au survenit în cadrul acestui
proces, au apărut atât ca urmare a moştenirii comuniste, cât şi ca urmare a lipsei unei tradiţii
democratice. Cu privire la acest ultim aspect, există autori care subliniază că, în spaţiul Europei
Centrale şi de Est, „Cehoslovacia a fost singura ţară (…) care şi-a menţinut instituţii politice
democratice în perioada dintre cele două războaie”11. Şi, chiar dacă României i se recunoaşte
existenţa instituţiilor politice democratice în perioada de dinaintea instaurării dictaturii regale a
lui Carol al II-lea, în privinţa tradiţiei democratice lucrurile sunt discutate mult mai tranşant. Nu
întâmplător Huntington poziţionează România în cel de-al treilea val al democratizării,
considerând că abia o dată cu 1990 începe procesul de construcţie a tradiţiei democratice.
Idealizata „democraţie” interbelică nu intră în canoanele cu care operează teoria democratică.
Nici măcar definiţia minimală, procedurală a democraţiei, elaborată de Jospeh Schumpeter în
1942 („democraţia este acel aranjament instituţional prin care politicienii ajung să deţină
puterea de a lua decizii politice în urma unei lupte competitive pentru voturile alegătorilor”12),
nu pare să se regăsească în realitatea românească a trecutului, de vreme ce, în regimul
monarhic constituţional românesc, regele numea un premier, care avea rolul de a organiza
alegerile, iar acestea erau astfel organizate încât la putere ajungea partidul din rândurile căruia
provenea însuşi premierul desemnat de rege. Acest cerc vicios a făcut, pe de o parte, ca
instituţiile să nu funcţioneze democratic şi, pe de altă parte, a influenţat profund negativ
posibilitatea formării unei tradiţii democratice. Din acest punct de vedere, prin comparaţie cu
alte state, unele chiar din Europa de Est, România cunoaşte următoarea situare:

VALURI ALE DEMOCRATIZĂRII / ŢĂRI

VALURI DE REVERS

1.Primul val al democratizării Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua

Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile,
Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa,
Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia,
Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay,
Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia,
Letonia, Lituania.

2.Primul val de revers Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa,

Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia,
Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay,
Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia,
Letonia, Lituania.

3.Al doilea val al democratizării
Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua
Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile,
Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa,
Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia,
Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay,
Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia, Malta,
Sri Lanka, Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia,
Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan,
Peru, Filipine, Turcia, Nigeria, Burma, Fiji, Ghana,
Indonezia, Liban

3.Al doilea val de revers Chile, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria,

Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia,
Spania, Estonia, Letonia, Lituania, Bolivia, Brazilia,
Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine,
Turcia, Nigeria, Burma, Fiji, Ghana, Indonezia, Liban.

4.Al treilea val al democratizării
Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua
Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile,
Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa,
Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia,
Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay,
 Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania,
Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia, Malta,
Sri Lanka, Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia,
Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan,
Peru, Filipine, Turcia, Bulgaria, El Salvador,
Guatemala, Haiti, Honduras, Mongolia, Namibia,
Nicaragua, Panama, ROMÂNIA, Senegal, Sudan şi
Surinam

Chestiunea lispei de tradiţie democratică apare cu atât mai importantă, în opinia mea, în
condiţiile în care suntem interesaţi de rolul valorilor politice în contextul procesului de
democratizare din perioada postcomunistă. Robert Dahl subliniază şi el această problemă,
arătând că „într-o ţară în care experienţa democratică fie este minimă, fie lipseşte în totalitate,
procesul [democratizării, n.m.D.Ş.] necesită timp”.

Problema anunţată ne duce înspre celălalt concept care intervine în analiza de faţă, şi anume
cel decultură politică, care nu poate fi una democratică decât în măsura în care există anumite
valori compatibile cu spiritul democraţiei, care să orienteze atitudinile şi comportamentele
cetăţenilor la un nivel cât mai larg. Plecând de aici, înţeleg cultura politică în sensul unei
dimensiuni psihologice a atitudinilor şi comportamentelor politice, dintr-o societate dată,
întrucât aceasta subsumează o serie largă de convingeri, sentimente şi orientări evaluative la
care fiecare individ ajunge în urma procesului de socializare. Într-o înţelegere clasică a
conceptului, cultura politică a unei societăţi influenţează atitudinile, credinţele şi regulile care
orientează un anumit sistem politic, toate aceste aspecte fiind determinate prin intermediul
relaţiilor instituite între experienţa istorică a sistemului şi cea a membrilor pe care acesta îi
include. Definirea clasică a culturii politice datorează foarte mult politologilor Gabriel Almond şi
Sidney Verba, care o circumscriu unei de zone de subiectivitate individuală ce se află la originea
acţiunilor politice şi care presupune trei tipuri de orientări: cognitive, emoţionale şi
evaluative14. În funcţie de acestea, cei doi teoreticieni au făcut diferenţa dintre cultura politică
parohială, cultura politică de supunere şi cultura politică participativă, întrebându-se cum
anume pot fi integrate valorile şi comportamentele politice, cele care formează cultura politică
a unui anumit individ, în reţeaua generală a culturii politice de la nivelul întregii societăţi.
Almond şi Verba consideră că acest lucru este posibil graţie unui agent operaţional, care
este cultura civică şi care implică următoarele caracteristici:

 este un tip de cultură socială care aparţine fiecărui cetăţean în parte;

 poate fi recunoscută în atitudinile şi comportamentul manifestat de aceştia în abordarea

şi rezolvarea unei serii de probleme colective şi individuale;

 este exteriorizată prin intermediul unui conglomerat de cunoştinţe, percepţii,

mentalităţi cu privire la drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, regulile de comportare
 socială, mecanismul de luare a deciziilor politice, precum şi relaţiile instituite între
guvernanţi şi guvernaţi;

 presupune un proces de formare, la care contribuie tradiţia unei comunităţi, experienţa

cotidiană a membrilor acesteia, gradul în care este difuzată cultura politică şi nivelul de
educaţie existent;

 poate fi măsurată cu ajutorul competenţei politice pe care o deţine un subiect anume,

maniera personală în care acesta percepe fenomenele politice, gradul de participare
politică;

 este un concept care se află într-o relaţie directă cu cel de cultură politică.

Toate aceste caracteristici întrunite de cultura civică ne demonstrează că ea reprezintă, de fapt,

un tip de cultură mixtă. Aceasta deoarece ea introduce o măsură a echilibrului între cultura
politică parohială, cea de supunere şi cea participativă, făcând posibilă cooperarea politică şi
socială dintre diferitele elemente ale unei societăţi. Desigur că, dincolo de acest concept
operaţional cu sens general, în orice societate există subculturi şi contraculturi care pot conţine
fie elemente de parohialism, fie de dependenţă/supunere, fie de participativitate. Dacă ne
referim la situaţia din România postcomunistă, consider că, dincolo de absenţa unei tradiţii
democratice şi de influenţa covârşitoare pe care o mai joacă încă socializarea specifică
regimului totalitar comunist, trebuie să avem în vedere şi elemente care ţin de mult invocatul
„specific naţional”, cum ar fi excepţionalismul asumat al elitelor intelectuale, dar şi
pesimismul/fatalismul istoric manifestat în rândul maselor, mai ales atunci când societatea
trece prin situaţii de criză15. Aceste ultime aspecte ale culturii politice româneşti se regăsesc şi
în perioada postcomunistă, determinând, pe de o parte, inexistenţa unui sentiment stabil în
ceea ce priveşte identitatea culturală (chestiune mai prezentă poate în prima parte a anilor
1990) şi, pe de altă parte, o acută neîncredere în instituţii democratice precum partidele
politice sau parlamentul. În sens larg însă, cultura politică românească este încă una de
dependenţă, cetăţenii manifestând mai curât un afect de output atunci când se raportează la
instituţiile sistemului politic, iar nu unul de input, care ar putea determina creşterea gradului de
participativitate civică. Se manifestă, totodată, în cadrul acestei culturi politice, şi o doză
importantă de naţionalism, ca şi una de rasism difuz16, care îşi găsesc expresie încă în planul
opţiunilor politice. Urmează să evaluez, în cea de a doua secţiune a acestui studiu, importanţa
unor astfel de valori politice din perspectiva necesităţii consolidării democraţiei în România
postcomunistă.

Punctul de plecare al analizelor de „consolidologie” democratică poate fi considerat ceea ce aş

numi „avertismentul Huntington”: „Sistemele democratice şi nedemocratice pot fi create, dar
ele pot sau nu să dureze. Stabilitatea unui sistem diferă de natura sistemului”16. Combinată cu
„ipoteza Churchill”, potrivit căreia democraţia este cel mai rău regim de guvernare, cu excepţia
tuturor celorlalte, se poate admite că tocmai perfectibilitatea sistemului democratic îl face pe
acesta mai puţin vulnerabil din punctul de vedere al stabilităţii politice. Nimic mai adevărat, mă
grăbesc să spun, în cazul democraţiilor occidentale consolidate. Ce se întâmplă însă atunci când
avem de-a face cu sistem politic aflat în plin proces de democratizare, în care valorile politice
împărtăşite de opinia publică şi de o bună parte din clasa politică sunt în dezacord cu cultura
politică de tip democratic? Plec de la premisa că, deşi nu este un obstacol insurmontabil în
calea consolidării democraţiei, lipsa culturii politice democratice este o provocare în plus.
Pentru a vedea în ce constă această provocare, trebuie mai întâi să circumscriem conceptul
de consolidare democratică. Aminteam în partea de început a acestei lucrări că discuţia legată
de procesul de democratizare conţine, în subsidiar, un principiu teleologic: acela potrivit căruia
scopul final al acestui proces este democraţia stabilă, consolidată. Pentru foarte multe state din
cel de-al treilea val al democratizării scopul s-a dovedit a fi mult prea îndepărat, încât au
preferat să renunţe la lungul drum al democratizării, oprindu-se fie în zona semidemocraţiilor,
fie făcând drumul invers, înspre autoritarism. Aceasta înseamnă că democratizarea nu se
finalizează în mod inevitabil prin consolidarea democraţiei, că aceasta din urmă nu reprezintă în
mod necesar finish-ul democratizării. În analizele din a doua jumătate a anilor 1990,
consolidarea este o certitudine atunci când democraţia devine „singurul joc acceptat”17, sau,
într-o altă exprimare, atunci când politicienii acţionează în condiţii de cooperare şi „nesiguranţă
limitată”18. Detaliind, politologii Linz şi Stepan consideră că existenţa unei democraţii
consolidate poate fi analizată pe baza a trei dimensiuni: comportamentală, atitudinală şi
constituţională, ceea ce ne apropie din nou de problema culturii politice democratice. În acest
ultim sens, se poate considera că, în alţi termeni, un regim democratic consolidat depinde de
trei factori: 1) gradul de instituţionalizare politică, care, atunci când este ridicat, determină
stabilitatea politică, ceea ce înseamnă că nu există grupuri politice (sau politizate) importante
care au tendinţa de a transforma democraţia într-o non-democraţie; 2) nivelul de cultură
politică democratică, de care depinde împărtăşirea unor valori comunitare specifice
democraţiei, deci implicit a regulilor şi practicilor democratice; 3) gradul de consens politic,
care, dacă este unul ridicat, presupune rezolvarea conflictelor politice pe baza unor norme
acceptate de toate grupurile politice şi sociale. În analizele ulterioare, problema consolidării
democratice devine însă una mai complexă. Astfel, analizând diferitele definiţii oferite
conceptului, Andreas Schedler identifică cinci coordonate ale consolidării democratice:
prevenirea colapsului democraţiei, prevenirea eroziunii democratice, organizarea democraţiei,
dezvoltarea democraţiei şi fundamentarea democraţiei19. Discutând fiecare coordonată în
parte, Schedler ajunge la concluzia că semnificaţia sintagmei de consolidare democratică ar
trebui restrânsă la aspectele „negative”, adică acelea care privesc dezvoltarea acelor
mecanisme şi aranjamente instituţionale care să nu permită o revenire de la democraţie la
autoritarism în cazul unei anumite societăţi care a început procesul de democratizare: „Cred că
ar trebui să ne întoarcem la preocuparea iniţială a conceptului pentru supravieţuirea
democraţiei. Ar trebui să-i redăm sensul clasic, care este acela de a pune în siguranţă nivelurile
la care a ajuns guvernarea democratică împotriva întoarcerii la autoritarism. Aceasta înseamnă
că ar trebui să restrângem folosirea conceptului la cele două sensuri «negative» (…): evitarea
colapsului democraţiei şi evitarea erodării democratice. Termenul «consolidare democratică»
ar trebui să se refere la perspectivele continuităţii, şi nimic mai mult”. Depăşirea celor două
etape asigură, la un nivel minimal, supravieţuirea democraţiei şi posibilitatea continuităţii sale
în timp. Revenind la sistemul politic românesc postcomunist, este legitim să ne întrebăm dacă
acesta a depăşit cele două etape şi dacă, chiar în condiţiile în care a realizat acest lucru, nu se
află încă în zona nisipurilor mişcătoare. Punând această întrebare, sugerez în fapt că există încă
provocări la adresa suficient de fragilei democraţii româneşti. Chiar dacă am reuşit să
„comprimăm” evoluţia temporală spre democraţie, chiar dacă am elaborat aranjamente
instituţionale care, la nivel formal, sunt democratice, există încă numeroase probleme pe care
nu le putem sau nu ar trebui să le trecem cu vederea. Îmi propun ca, în secţiunea următoare, să
discut tocmai această chestiune.Inițiatorii studiilor de cultură politică, Gabriel Almond şi Sidney
Verba, sugerau că există o anumită dificultate în încercarea de a construi o cultură civică în
ţările care, intrate în proces de democratizare, nu se caracterizează prin existenţa unei tradiţii
democratice. Această dificultate ar fi redată de cererea extinsă de participativitate ce survine
imediat după înlăturarea regimului (fie că vorbim de unul autoritar, fie că este vorba de unul
totalitar) din partea unor cetăţeni care, înainte de această înlăturare, manifestau o cultură
politică parohială sau, în cel mai bun caz, una de dependenţă. Pentru România, provocarea
cultural-politică survine, mai întâi, din perspectiva a ceea ce Sorin Alexandrescu numea intrarea
noastră târzie în modernitate, proces care a determinat, în plan politic, dificultatea înrădăcinării
tradiţiei democratice, cu tot ceea ce aceasta implică: instituţii stabile, valori, atitudini şi
comportamente. Această absenţă a fost însă „compensată”, o dată cu instaurarea
comunismului, de un tip de socializare care, atunci când nu a creat un cetăţean pasiv şi total
„acoperit” de partidul-stat, a dat naştere unor comportamente de tip dublă personalitate:
„Persoana vizibilă se conforma la tot ceea ce doreau autorităţile; persoana ascunsă rămânea
sceptică sau ostilă”. După 1990, pe acest tip de structură socială şi instituţională trebuia
construită o democraţie. A existat, într-adevăr, o confirmare a ipotezei emise de Almond şi
Verba cu privire la cererea extinsă de participativitate, fie numai dacă ne amintim de
„pluripartidismul haotic” al primelor alegeri libere, ceea ce nu permite însă concluzia că a
existat o trecere bruscă de la o cultură politică de supunere la o cultură politică democratică.
Dimpotrivă, multe dintre secvenţele autoritarismului au rămas încapsulate atât în
comportamentele cotidiene ale cetăţenilor, cât şi în atitudinile celor care au format clasa
politică postcomunistă. Ipoteza mea este că dezvoltarea instituţională şi cea cultural-politică au
avut loc gradual, printr-o metodă a încercărilor şi erorilor, într-o manieră incrementală. Aceasta
trimite la imaginea unui spaţiu politic în care „cetăţenii, experţii şi liderii învaţă din greşeli, văd
ce corecturi trebuie făcute, modifică strategia, şi aşa mai departe. Dacă e necesar, procedeul
este repetat. Deşi fiecare pas poate părea dezamăgitor de mic, s-ar putea spune că paşi graduali
pot produce în timp schimbări profunde, chiar revoluţionare. Totuşi, aceste schimbări graduale
se petrec în mod paşnic şi câştigă un suport public atât de larg, încât au tendinţa de a rezista în
timp”. Desigur, fiecare ţară cunoaşte propriul său drum spre democratizare, dar anumite
aspecte redate în modelul de mai sus pot fi recunoscute şi în cazul României postcomuniste,
chiar dacă nu în prima fază a procesului, când nu putem vorbi de existenţa unei „intenţionalităţi
colective” la nivelul clasei politice în ceea ce priveşte construirea unei realităţi politice de tip
democratic. Dimpotrivă, prima fază a tranziţiei româneşti a fost dominată de numeroase
neajunsuri, de la faptul că puterea a fost preluată de neocomunişti şi până la violenţele de
stradă de la începutul anilor 1990, care au făcut ca multe ţări europene să-şi revizuiască opiniile
cu privire la şansele instaurării democraţiei în România. Efecte ale acelui început de drum s-au
resimţit până la finalul decadei trecute (mineriada din 1999) şi chiar în contextul alegerilor din
2000, când turul al doilea al prezidenţialelor a rezervat surpriza ascensiunii politice a
extremismului. La acestea se adaugă, desigur, valorile scăzute relevate de Barometrul de Opinie
Publică în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în instituţiile democratice.

Mai mulţi analişti au încercat să explice această cale sinuoasă pe care România postcomunistă a
cunoscut-o în privinţa democratizării. Se poate observa, totuşi, o evoluţie graduală, deşi ceea ce
Schedler numea „prevenirea colapsului democraţiei” şi „prevenirea eroziunii democratice” au
survenit târziu, chiar foarte aproape de noi, în contextul consolidării democratice. Din acest
punct de vedere, se poate admite că nu există o „paradigmă a tranziţiei” care să ofere un model
explicativ coerent şi universal, aplicabil în cazul tuturor ţărilor intrate în cel de-al treilea val al
democratizării. Această realitate este cu atât mai valabilă pentru situaţia României, despre al
cărei sistem politic se poate susţine, la limită, că a pendulat între cele două „boli” ale tranziţiei,
ce se manifestă mai ales în cazul ţărilor lipsite de tradiţie democratică şi în care valorile politice
specifice democraţiei se impun, ca atare, cu dificultate. Este vorba, pe de o parte,
despre”sindromul pluralismului ineficient” şi, pe de altă parte, despre „sindromul puterii
dominante”. Fără a emite pretenţia unui model explicativ care să acopere întreaga
problematică relevată de democratizarea sistemului politic românesc, propun o încercare de
conceptualizare a acestui proces pe două paliere: primul are în vedere coordonatele negative
ale consolidării democratice identificate de Schedler, urmărind să etapizeze cei 15 ani parcurşi
de România în contextul procesului de democratizare; cel de al doilea încearcă aceeaşi
etapizare din perspectiva tranziţiei instituţionale, cu trimitere la „bolile” descrise de Carothers.
Trebuie specificat, în acest context, că propunerea mea vizează o analiză calitativă a drumului
pe care sistemul politic din România postcomunistă l-a parcurs în perspectiva consolidării
democratice, pentru a încerca apoi să relev intercondiţionarea dintre democratizare şi valorile
politice specifice acestei perioade, pe parcursul unui proces incremental. Astfel, înţeleg
conceptualizarea a ceea ce, generic, a fost numit „tranziţie politică românească”, şi care
acoperă, de fapt, procesul de democratizare, în următoarea manieră:

Notă: În studiile de la începutul anilor 1990 privitoare la democratizare, instaurarea şi

consolidarea democraţiei într-o ţară care înlăturase un regim autoritar sau totalitar era pusă în
legătură cu problema alegerilor, considerându-se că modul în care acestea se desfăşoară
reprezintă o garanţie a constituirii spaţiului politic democratic. Raportându-se la alegeri ca la un
indicator al democraţiei, unii politologi şi-au luat totuşi rezerva de a sublinia că democraţia este
cu adevărat instaurată într-o ţară aflată în tranziţie atunci când sistemul său politic trece „testul
dublei alternanţe”studiile mai recente însă, se subliniază ideea că, dacă alegerile libere şi
corecte reprezintă, într-adevăr, o condiţie necesară pentru instaurarea democraţiei, ele nu sunt
şi o condiţie suficientă. Fără a cădea în „eroarea electoralismului, am luat în considerare aici
alegerile din 2000 şi din 2004 ca puncte de cezură în evoluţia sistemului politic românesc înspre
consolidarea democraţiei, nu pentru că acestea ar fi marcat strict temporal trecerea de la o
etapă la alta, ci pentru că au implicat reconfigurarea spaţiului politic de o manieră care permite
susţinerea tezei unui parcurs incremental al tinerei democraţii româneşti.
Desigur, cele două paliere sunt interconectate. Ele nu presupun o dezvoltare paralelă a
sistemului politic românesc din perioada de tranziţie (una în zona consolidării şi alta la nivel
instituţional – aşa ceva ar fi imposibil) şi nici nu trimit la o „schematizare” a acestui proces.
Dimpotrivă, această perspectivă îşi propune să surprindă cu aproximaţie evoluţia României
postcomuniste pe coordonatele stabilităţiii democratice. Se poate observa, în acest context, că
reducţia pe care Schedler o operează în privinţa înţelegerii procesului de consolidare
democratică, pe care îl circumscrie exclusiv semnificaţiilor sale negative, de prevenire a
colapsului democraţiei şi a eroziunii democratice, se regăsesc în cazul sistemului nostru politic,
dar acest lucru nu înseamnă că, o dată ce a depăşit aceste etape, România se află, din punct de
vedere politic, în sfera unei democraţii consolidate. Dimpotrivă, acest tip de analiză permite
afirmarea ipotezei că sistemul politic românesc trebuie să atingă şi celelalte coordonate
descrise de Schedler (adică organizarea, dezvoltarea şi fundamentarea democraţiei) până la
deveni o democraţie consolidată. Pentru a argumenta însă în favoarea acestei teze, trebuie să
luăm în considerare fiecare dintre cele patru etape aflate pe cele două niveluri de analiză a
tranziţiei politice din România postcomunistă. Întrucât nu îmi propun un excurs de istorie
recentă, ci o încercare de analiză specifică ştiinţei politice, mă voi referi aici numai la punctele
de trecere de la o etapă la alta, pentru a marca momentele evolutive importante pe care
sistemul nostru politic le-a trecut în drumul său spre consolidarea democraţiei. Remarc, dintru
început, faptul că sindromul pluralismului ineficient (etapa 2 instituţională) se suprapune peste
perioada în care marea provocare pentru România a fost prevenirea colapsului democraţiei
(etapa 1 din punctul de vedere al consolidării democratice), în vreme ce sindromul puterii
dominante (etapa 4 instituţională) apare în momentul în care sistemul politic românesc a
trebuit să facă faţă eroziunii democratice (etapa 3 din perspectiva consolidării democratice). În
opinia mea, sub aspectul consolidării democratice, evoluţia sistemului politic românesc a fost
destul de întârziată temporal. Astfel, cred că am încheiat provizoriu etapa de prevenire a
colapsului democraţiei o dată cu izolarea principalilor actori anti-sistem democratic din
România, adică o dată cu arestarea, în februarie 1999, a liderului minerilor, Miron Cozma. Aici
se cuvine, totuşi, o paranteză: chiar dacă un alt susţinător al viziunii antidemocratice – de
această dată instituţionalizat politic – şi anume Partidul România Mare (PRM), a devenit, în
urma alegerilor din 2000, cel de-al doilea partid parlamentar, iar liderul său a intrat în cel de-al
doilea tur al alegerilor prezidenţiale care au avut loc în acelaşi an, se poate presupune că asupra
acestei forme de politică a survenit între timp un proces de „contagiune democratică”30, care
şi-a manifestat produsele mai ales în anul electoral 2004 (sunt de reţinut aici modificarea de
discurs a lui C.V. Tudor, scorul mic obţinut, de această dată, de PRM, precum şi faptul că
partidul şi-a surclasat propriul lider la alegerile generale din 28 noiembrie 2004). Un paradox ar
putea fi faptul că prevenirea colapsului democraţiei s-a realizat tocmai prin intermediul
„pluripartidismului haotic”: din punctul de vedere al democratizării şi consolidării democratice,
existenţa mai multor partide a împiedicat confiscarea puterii politice de către un singur partid
sau de către o singură organizaţie şi, prin aceasta, întoarcerea la autoritarism. Pe de altă parte
însă, din perspectiva tranziţiei instituţionale, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat în
aproximativ toate caracteristicile sale: slaba participativitate a cetăţenilor în cadrul procesului
politic, creşterea clientelismului şi a intereselor ascunse ale anumitor grupuri-satelit din jurul
partidelor politice, neîncrederea în instituţiile democratice, corupţia şi lipsa de performanţă
economică, precum şi incoerenţa politicilor publice. Într-un grad accentuat, sindromul
pluralismului ineficient s-a manifestat în România între 1990 şi 2000, întrucât în urma alegerilor
din 2000 atât viaţa partizană, cât şi scena politică au cunoscut un anumit nivel de stabilizare.
Mai întâi, a fost limitat „pluripartidismul haotic” şi a intervenit o oarecare „clarificare
doctrinară” (deşi, chiar şi în 2004, în România există două partide social-democrate, membre
ale Internaţionalei Socialiste, dar care se află pe poziţii diamertral opuse din punct de vedere
guvernamental), astfel încât în Parlamentul României au ajuns să fie reprezentate numai cinci
partide importante: Partidul Social Democrat (PSD), Partidul România Mare (PRM), Partidul
Naţional Liberal (PNL), Partidul Democrat (PD) şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România (UDMR). Reconfigurarea vieţii partizane a implicat, aşadar, o disciplinare a spaţiului
politic şi sub aspect instituţional. În acest context, în urma izolării factorilor turbulenţi la adresa
democraţiei, izolare survenită în 1999, a urmat – şi sub justificata presiune internaţională – un
proces de izolare a elementelor instituţionale care se manifestau împotriva toleranţei de tip
democratic şi, prin aceasta, împotriva democraţiei (este vorba, aici, de PRM, caz pe care l-am
discutat mai sus). Mizând pe o cconcluzie intermediară, se poate spune că, reuşind să prevină
colapsul democraţiei, sistemul politic românesc a fost totuşi „bolnav” de pluralism ineficient. În
ciuda acestui din urmă fapt, câştigul a fost totuşi de partea drumului spre consolidarea
democratică. Democraţia nu prinsese însă rădăcini pe pământ românesc. Aceasta întrucât – din
nou la limită – o altă „boală” a tranziţiei şi-a făcut simţită prezenţa, şi anume sindromul puterii
dominante, care s-a manifestat din plin între 2000 şi 2004, sub guvernarea PSD: nivelul de
contestare publică a scăzut simţitor, atât la nivelul partidelor de opoziţie sau al sindicatelor, cât
şi la cel al mass-media ori al organizaţiilor societăţii civile, în ciuda existenţei formelor
instituţionale ale democraţiei. Partidul de guvernământ a exhibat tendinţa de a confisca
instituţiile statului, încât s-a ajuns la o identificare nepermisă între disciplina de partid şi aceea a
funcţionarilor publici, ceea ce a redus considerabil şansele formării unei alternative credibile pe
parcursul celor patru ani de mandat guvernamental ai acestui partid. Mai mult, justiţia nu a
reuşit să-şi manifeste independenţa, fapt sesizat şi de raportul instituţiilor europene referitor la
capitolele de negociere asupra cărora România trebuie să-şi îndrepte serios atenţia dacă
doreşte să devină stat membru al Uniunii în 2007. Nu în ultimul rând, partidele de opoziţie au
clamat existenţa fraudei electorale în timpul desfăşurării scrutinului din 28 noiembrie 2004
pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, ceea ce denotă că, în ciuda spectacolului
electoral, apariţia unor neregularităţi relevante creează foarte multe suspiciuni cu privire la
funcţionalitatea sistemului politic democratic. Manifestarea politicii puterii dominante a făcut
extrem de dificilă sarcina prevenirii eroziunii democratice. Într-o ţară fără tradiţie democratică,
dar în care premierul anunţă public că separaţia puterilor în stat era valabilă în epoca lui
Montesquieu, nu şi astăzi, democraţia devine, fără îndoială, vulnerabilă. Căci, atunci când
elitele politice se manifestă nedemocratic, este cu atât mai prezent pericolul revenirii la
autoritarism. Începând cu 2003 şi, mai ales, pe parcursul anului electoral 2004 putem regăsi
însă o tendinţă de revenire în forţă a coloraturii democratice a sistemului politic românesc,
astfel încât există în prezent tendinţa de „vindecare” a acestuia de sindromul puterii
dominante: puterea guvernamentală este deţinută acum de o coaliţie formată în jurul Alianţei
Dreptate şi Adevăr (constituită încă dinaintea alegerilor de către Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Democrat), la care s-au adăugat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi
Partidul Umanist Român, ex-satelit al Partidului Social Democrat (alături de care a intrat, de
altfel, în competiţia electorală, sub umbrela unei Uniuni Naţionale care între timp s-a
destrămat). Sigur că există încă multe semne de întrebare. Ce se poate spune însă în urma
ultimelor alegeri din România este faptul că vindecarea sistemului politic românesc de cea de a
doua boală a tranziţiei de care amintea Carothers a coincis cu o reuşită politică în ceea ce
priveşte prevenirea eroziunii democratice, fie şi pentru faptul că s-a petrecut o nouă alternanţă
guvernamentală.

Şi în politologie, ca şi în celelalte ştiinţe sociale, predicţia este încărcată de o anumită doză de

risc. Întrucât nu-mi propun ca, prin acest studiu, să emit predicţii, mă voi opri la a reitera o
conjectură, potrivit căreia toate etapele amintite cu referire la tranziţia politică din România
postcomunistă au fost influenţate şi au influenţat, la rândul lor, într-o dezvoltare incrementală,
valorile politice şi, deci, cultura politică a societăţii româneşti. Dacă avem în vedere, spre
exemplu, comportamentul de vot de la alegerile din 2004 (ştiut fiind că atitudinile electorale
sunt influenţate de valorile politice), vom observa câteva aspecte care subliniază ideea că
spaţiul politic românesc a evoluat din perspectiva consolidării democratice. Astfel, depăşind
reducţia pe care o operează Schedler cu privire la acest proces, consider că, începând cu anul
2004, sistemul politic românesc a intrat pe coordonata organizării democraţiei, care presupune
modificări de substanţă atât în ceea ce priveşte palierul democratizării, cât şi cel instituţional.
Au existat, în opinia mea, premise ale organizării democratice încă din etapele acum depăşite.
Acestea, deşi timide, au creionat un cadru în care, în următoarea etapă, consolidarea
democraţiei poate face încă un pas înainte în România. Cred că pot fi amintite aici dezbaterile
privind modificarea sistemului electoral, prin înlocuirea votului proporţional pe liste de partid,
pentru Parlament, cu votul uninominal, stabilizarea vieţii partizane, referendumul pentru
modificarea Constituţiei, decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale, prin
prelungirea mandatului Preşedintelui României de la patru la cinci ani (ceea ce va avea un
impact puternic asupra „personalizării” partidelor, tendinţă evidentă până acum) sau, mai nou,
cooptarea reprezentanţilor societăţii civile în aparatul guvernamental. Când mă refer la
înscrierea sistemului politic românesc pe coordonata organizării democraţiei, nu susţin însă că,
în anumite etape ulterioare, sechelele bolilor tranziţiei nu şi-ar putea face din nou apariţia.
Consider însă că peisajul socio-politic s-a modificat substanţial la nivelul anului 2004, prin
comparaţie cu perioada anterioară. La o analiză a comportamentului electoral, spre exemplu,
se poate observa că avem de-a face cu o trecere de la votul bazat pe resurse la un vot centrat
pe fidelitate politică. Totodată, se poate remarca o polarizare a vieţii partinice, care poate fi
explicată din perspectiva valorilor politice specifice diverselor segmente comunitare. Astfel,
dacă cetăţenii cu mediul de rezidenţă în oraşele de peste 200.000 de locuitori au optat pentru
Alianţa Dreptate şi Adevăr, cei care locuiesc în mediul rural şi-au îndreptat votul înspre oferta
Uniunii Naţionale. Această situare electorală a cetăţenilor indică, desigur, o diferenţă în ceea ce
priveşte cultura politică specifică fiecărui tip de comunitate, care este influenţată, evident, de
prezenţa/absenţa surselor alternative de informare, dar şi de nivelul de educaţie. La aceste
două tipuri de opţiuni electorale se adaugă votul de fidelitate politică al vârstnicilor (mai ales în
cazul PRM), precum şi votul identitar-etnic, în cazul. În baza acestei analize şi trecând peste
opţiunile ideologice, se poate constata o tendinţă de raţionalizare a opţiunilor de vot, spre
deosebire de momentele electorale anterioare. Tendinţa de raţionalizare a votului, chiar dacă
există, nu se constituie însă într-o garanţie a democraţiei. La fel cum alegerile sunt o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă pentru existenţa democraţiei, şi raţionalitatea votului (e drept,
limitată) reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a existenţei unei culturi politice de
tip participativ. Ca atare, sunt multe alte variabile care trebuie luate în calcul. Chiar dacă există
practici democratice care, din punct de vedere formal, au fost adoptate atât la nivelul
instituţiilor politice, cât şi la acela al cetăţenilor, rămân în discuţie practicile informale, a căror
schimbare cere timp. Putem vorbi de sfârşitul formal al tranziţiei, chiar dacă e probabil ca şi în
viitor simptome ale bolilor tranziţiei să revină. Dar o astfel de asumpţie nu ne permite să
inferăm concluzia potrivit căreia, în România, democraţia a devenit invulnerabilă. Coordonata
organizării democratice subliniază tocmai această realitate, câtă vreme ea nu presupune numai
definitivarea procesului de configurare a aranjamentelor instituţionale şi a practicilor formale
necesare funcţionării democraţiei, ci şi (sau mai ales şi) depăşirea, izolarea sau înlăturarea din
spaţiul public a caracteristicilor specifice socializării de tip comunist. Ajungem astfel, din nou, la
problema valorilor politice vehiculate în România postcomunistă. Dacă avem în vedere
ansamblul procesului de democratizare parcurs până acum, vom observa că, alături de
dezvoltarea graduală pe care sistemul politic românesc a cunoscut-o pe palierul consolidării
democratice şi pe cel instituţional, avem de-a face cu o evoluţie incrementală şi în ceea ce
priveşte cultura politică. Astfel, de la o cultură politică în care segmentele cele mai puternic
reprezentate erau parohialii şi dependenţii, de la începutul anilor 1990, constatăm în prezent
dezvoltarea unui segment al celor care participă la jocul politic şi în afara momentelor
electorale. Practic, într-un cadru general, se poate observa că, în ciuda diferenţelor notabile de
cultură politică, România a trecut prin aceleaşi etape care se regăsesc şi în cazul unor ţări
precum Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia sau Bulgaria.

Revenind, la final, în zona coordonatei organizării democraţiei din perspectiva

consolidării acesteia, mi se pare important să remarc că înrădăcinarea la nivel formal a
instituţiilor, procedurilor şi practicilor democratice va avea un impact important asupra
informalului care pare, încă, destul de dificil de controlat. Obişnuinţele mentale ce orientează
comportamente care nu se înscriu într-un tipar democratic şi care aduc în prezent ecouri ale
socializării de sub regimul comunist nu pot fi brusc asanate, iar realitatea politică şi socială a
ultimilor 15 ani a dovedit-o. Totuşi, organizarea democraţiei presupune o creştere a
performanţei instituţiilor democratice (incluzând aici şi mecanismele specifice unei economii de
piaţă funcţionale), ceea ce poate determina o creştere a importanţei valorilor politice
democratice în contextul culturii comunitare a societăţii româneşti. Fără a-mi propune să închei
acest text pe un ton pesimist, cred că rămâne încă valabil ceea ce am numit „avertismentul
Huntington”, care, în alţi termeni, trimite la ideea că o democraţie veritabilă se construieşte în
timp. Democraţia nu poate fi inventată peste noapte şi este cu atât mai greu să construieşti o
cultură politică democratică acolo unde fundamentele sale fie nu au existat niciodată, fie au

fost extirpate de violenţa specifică unui regim politic totalitar .

În concluzie:România este o țară ale cărei tradiții democratice nu sunt profund inrădăcinate,
fiind mai degrabă o formă de import din Occident. Cu atat mai putin acum, dupa ce aceste
tradiții fragile au fost maturate de bolsevici. Insă astăzi așteptările sunt mult mai mari de la o
țară intrată în aceeași structură politico-juridica cu state democratice vechi, precum Marea
Britanie, Franta, Olanda. Nu stiu daca, in epoca interbelica, România era socotită în rînd cu
marile democrații ale Europei, însă acum suntem, cel putin teoretic. De aceea, abaterile de la
regulile democratice ar trebui analizate si taxate mult mai drastic, fie ca sunt ocazionale sau
cronice.

Insa acest lucru nu se intampla.

De ce?

Pentru ca, de fapt, Romania nu a inceput in 1990 sa functioneze ca o democratie, ci ca o

oligarhie cu fața democratică. Și a continuat la fel, până astazi.
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA.

FACULTATEA “Relații Internaționale Științe Politice și Administrative.

DEPARTAMENTUL:Administrație Publică

LUCRU INDIVIDUAL
TEMA:Particularitățile Democratizării a ROMÂNIEI

A efectuat:Carpov Victoria

A verificat:Natalia Putină

CHIȘINĂU 2018