Raţionalitate şi principii în economie.

Despre ce anume trebuie să discutăm în economie?

Ca prim contact cu acest curs, întrebarea de început are darul de a pune în gardă
cititorul. Ea nu este o întrebare care să stȃrnească ambiguitate şi nici nu poate fi
formulat un răspuns concis care să rezolve o asemena stare pentru cei care nu se
pot considera încă specialişti în domeniu.

Răspunsurile scurte despre ce anume ar trebui să discutăm într-un curs de

economie nu pot fi formulate într-un cadru ştiinţific, raţional. Scurtătura către
prosperitate este o cale aparentă, o cale perdantă, cu satisfacţii pe termen scurt.

Un lucru care trebuie spus este că nu trebuie să confundăm realizarea dorinţelor

noastre cotidiene ca răspunsuri pentru definirea ideilor despre economie. Acest
fapt implică modul în care se va formula întregul demers pe mai departe ce va
părea ca fiind puternic teoretic într-un curs ca cel de faţă. Însă, definirea
principiilor de raţionalitate constitue fundamentul conceptului pentu viitoarele
decizii din economie pe care dumneavoastră le veţi formula. Scurta discuţie de
început va scoate ideiile către o dispunere raţională a gȃndurilor şi va crea
oportunitatea unor relevaţii intelectuale capabile să creeze bunăstare personală
durabilă şi deloc întȃmplătoare.

Astfel,

 Economia este o ştiinţă

Demonstraţia afirmaţiei de mai sus importă mai puţin în condiţia
competenţelor urmărite a fi dobȃndite în cadrul acestui curs. Ne putem limita
la a spune că Economia dispune de elemenetele epistemice ce o constitue ca
ştiinţă: teorii verificabile, modele, caracter sistematic şi metodic, rezultate
organizabile în sisteme logice, ansamblu coerent de cunoştinţe testabile, cu
valoare practică şi predictive…etc.

Importanţa afirmaţiei, aici în acest curs, decurge din consecinţa sa imediată:

Economia (studiul său sau practicarea acesteia) presupune o cunoaştere de tip
ştiinţific diferită de cunoaşterea comună realizată în cadrul experienţei
cotidiene, pe baza activităţilor practic-nemijlocite şi prin intermediul
mijloacelor naturale (simţurile, gândirea empatică, limbajul comun etc.).

Deci, prin acest curs nu vom căuta acea formulă prin care să determinăm
abilităţi cu o valoare de tip „util” ci ne vom concentra către construirea unui
sistem intelectual care să fie capabil să genereze o anumită formulă de
„adevăr” în judecăţile noastre de valoare în termenii afacerilor viitoare care
ne vor interesa.
Dificultatea va fi legată pentru acest salt în faptul că va trebui să se înveţe
modul în care trebuie depășite acele convingeri ce reies din cunoaşterea
comună care nu reprezintă alceva decât o opinie personală ce arareori şi doar
întȃmplător pot conduce la succes în afaceri.

Din acest punct de vedere următoarele două afirmaţii decurg în mod imediat:

 A fi economist înseamna a lucra cu prezumţii

Acest lucru înseamnă că economiștii emit păreri întemeiate pe ipoteze de tip
teoretic, pe deducții şi inducţii coordonate de acelaşi tip de conoaştere,
ştiinţifică şi recunosc validitatea deciziilor în economie......până la proba
contrară. Cunoaşterea ştiinţifică în economie nu conduce la concluzii lipsite
de echivoc sau singulare. Diferitele tipuri de asumţii teoretice şi de teorii
considerate ca valabile ştiinţific nu conduc la rezultate certe şi nici măcar la
acelaşi drum. Acest lucru ţine de natura proceselor economice şi nu de
imprecizia modului de gȃndire economic şi constitue partea de „artă” a
economiei. Apelarea la ipoteze, considerate juste, este specifică multora
dintre ştiinţe. Deşi se vor identifica permanent discuţii cu privire la justeţea
prezumţiilor, ipotezele nu vor putea fi evitate. Economistul emite opinii şi va
merge către practica economică să testeze valabilitatea lor, el nu va putea
proceda ca un sociolog de exemplu care observă mai întȃi şi apoi conchide.
Dinamismul vieţii economice nu permite un astfel de comportament, în
primul rȃnd, deoarece o nevoie deja satisfăcută nu mai este luată în
considerare de către raţionamenul în economie şi ne gȃndim deja la
următoarea.

 Gândirea economică se bazează pe modele

Oamenii de ştiinţă recurg de foarte multe ori la un model intelectual prin care
lumea înconjurătoare este reprezentată prin sisteme de tip laborator (cu
realizare materială sau nu) în care sunt luate în considerare doar
caracteristicile de tip esenţial ale lumii studiate. Acest mod de gȃndire al
economiştilor este adesea criticat fiind acuzat de vicii de concepţie (ce ar
survenii prin nesurprinderea legilor esenţiale ale sistemului studiat) sau vicii
de raţionalitate (ce intervin prin apelul la unele legi economice considerate
false axiomatic prin prisma anumitor doctrine).

 Diferenţe în judecăţile de valoare

Diferitele tipuri de partizanate doctrinare conduc la situaţia în care
economiştii se vor situa chiar în poziţii antagonice în afirmarea corectitudinii
opiniilor lor. Preferinţa pentru anumite tipuri de teorii face ca discuţiile între
economişti să nu se termine niciodată fără ca asta să determine o stare de
 război, e de cele mai multe ori calea către o adevărată furtună a ideilor prin
care soluţiile se pot apropia mai mult de corectitudine, limita fiind constituită
din empatii eronate, orgolii, de către starea de apetenţă iraţională faţă de
anumite tipuri de viziuni.

 Percepţie/Realitate
Filosofia, ştiinţele în general nu duc lipsă de exemple şi de predici ce reies
permanent din diferenţele inerente dintre percepţia umană şi ceea ce viitorul ne
va arăta ca fiind adevărata realitate. Economia este originală în această direcţie
în sensul în care pragmatismul concret ce există în lumea afacerilor fiind de fapt
tocmai tentaţia către lipsa unei cunoaşteri ştiinţifice percepută ca o teorie
ascunsă în spatele unor butate mediocre de genul „teoria ca teoria, dar practica
ne omoară”. Opinia promovată în acest curs este aceea că decesul iminent ce
alarmează un cȃine ce latră la roţile unui automobil speriat de neȃnţelesul unei
mişcări de rotaţie survine doar în cazul unui nefericit impact, provocat de multe
ori de reacţia alarmată a bietului animal. Adică, falimentul survine în mod cert
tocmai atunci cȃnd teoria nu este consistentă în modelul nostru de gȃndire în
afaceri. Mijlocul ruperii acestui cerc vicios, în care ne aruncă cultul „şcolii
vieţii”, va fi deprinderea metodologiei şi instrumentarului teoretic al economiei
ca ştiinţă.

 Microeconomie/Macroeconomie
Sunt cele două niveluri de studiu ale Economiei. Microeconomia studiază
activitatea agenţilor economici individuali, Macroeconomia studiază
activitatea agenţilor economici agregaţi (însumaţi la nivel de clase de agenţi
economici) şi la nivelul unei întregi economii naţionale. Cele două niveluri
sunt interdeterminante deoarece funcţionarea macroeconomică este rezultatul
milioanelor de decizii individuale, iar fiecare individ este mai mult sau mai
puţin explicit influenţat de deciziile de politică economică ale guvernanţilor
din administraţia publică

 Pozitiv/Normativ
În practica de afaceri trebuie să distingem întotdeauna între „ceea ce este” şi
„ceea ce ar trebui să fie”. Economiştii vorbesc întotdeauna de economia
pozitivă, adică realitatea economică şi economia normativă ca despre un
ideal al situaţiilor dintr-un sistem de economie, fără să îşi propună niciodată
să facă ca cele două să se identifice în totalitate. Este o situaţie interesantă,
deoarece economiştii reprezintă tiparul intelectual unic care acceptă existenţa
unei diferenţe inerente între practică şi realitate în economie. Economistul va
încerca să aranjeze realitatea în funcţie de norma teoretică şi să o aproprie de
acesta ştiind că astfel este din ce în ce mai aproape de nivelul maxim al
eficienţei. De aceea în economie vom vorbi de maximizare sau de
minimizare, în funcție de raportare la efecte sau eforturi, dezirabile sau de
 limitat. Consecinţa fiind tratarea economiei ca un proces dinamic într-o
permanentă căutare a unei stări de „mai bine”.
Această căutare de mai bine, în ultimă instanţă, a unei stări de multiplicare a
bunăstării personale, face ca activitatea economică să fie privită ca fiind
generatoare de stări de anxietate, frustările personale fiind de multe ori
mobilul condamnării căutării permanente a eficienţei de către economie.
Această temă poate fi chiar mobilul unor forme de polarizare în societate
deoarece modul eficient de trai prin care se obţine mai mult cu resursele rare
diferă de egalizarea bunăstării prin care prosperitatea este distribuită uniform
între membrii societăţii.

 Resurse şi raritate
Definim raritatea ca o stare naturală prin care resursele sunt limitate.
Adeseori, în cultura comună starea de raritate este asimilată stării de sărăcie,
cele două fiind de fapt total diferite. Raritatea este principiul în baza căruia
oamenii sunt stimulaţi să îşi dezvolte abilităţile de a produce bunuri
economice şi servicii într-un mod cȃt mai eficient. Pe poziţii opuse, sărăcia
este starea în care este imposibilă activitatea economică, într-un anume sens,
din lipsa totală a celor necesare.

Matematic putem definii raritatea prin existenţa a două funcţii, aceea a

resurselor ce are ca limită un număr finit, şi aceea a nevoilor cu limită
infinită. Compararea celor două funcţii într-un acelaşi moment reflectă doar
insuficienţa resurselor în faţa perspectivei infinite a nevoilor şi nu
insuficienţa absolută a resurselor, ci descoperirea motivaţiei de a îmbunătăţii
căile eficienţei.

 Cost minim necesar, măsurarea corectă a costului

Nimic nu e gratis! Cu alte cuvinte oricare acţiune umană presupune un anume
cost indiferent dacă avem capacitatea să îl sezizăm sau nu. Costurile pot fi legate
de către acţiunea întreprinsă sau de realizarea condiţiilor acţiunii. Chiar dacă
economiştii vorbesc de existenţa bunurilor libere nu înseamnă că accesul la
astfel de bunuri este absolut gratuit presupunȃnd existenţa unor condiţii de loc şi
de timp, care pe unii oameni îi costă în mod explicit iar pentru alţii sunt
reprezentate tocmai de condiţiile în care trăiesc. Exemplul cu aerul de munte
pentru locuitorii zonelor montane este relevant aici.

Problema măsurării corecte a costului devine astfel o problemă ce excede

calculul de tip contabil şi va fi reluată mai tȃrziu în acest curs.

 Egoism/Umanism
Acţiunea umană, cel puţin în economie să spunem pentru a nu mai deschide
şi alte forme de polemici filosofice, este motivată de stimulente constituite
 din recompense şi constrȃngeri. Psihologic acceptăm destul de greu acest
lucru, dar în momentul în care oamenii raţionali iau decizii comparȃnd
costurile cu beneficiile putem spune că ei răspund la stimulente. Tema
ascezei către diverse ţeluri prin metode de tip pur altruist este o temă de
morală cu studiu în alte ştiinţe. Această temă poate fi chiar mobilul unor
forme de polarizare în societate deoarece modul eficient de trai prin care se
obţine mai mult cu resursele rare diferă de egalizarea bunăstării prin care
prosperitatea este distribuită uniform între membrii societăţii.

Pentru economie, acceptarea acestei teme reprezintă un model explicativ

extrem de eficient pentru desluşirea diferitelor moduri de evoluţie în mediul
de afaceri deoarece oferă suportul motivaţiei pentru diferite moduri şi direcţii
de ordonare a deciziilor.

 Mȃna invizibilă/Autocraţie statală

Cele două concepte definesc modurile prin care poate fi reglată activitatea
economică şi stau în baza împărţirii diferitelor curente de gȃndire economică, şi,
pot contribui chiar la fundamentarea unor modele de tip politic.

Mȃna invizibilă, sintagmă ce îi aparţine lui Adam Smith, defineşte modul în care
prin piaţă, cererea şi oferta se întȃlnesc şi formează în mod natural u anume tip
de echilibru. Piaţa, reprezintă un model deseori criticat de reglare în economie,
rezonabil de eficient, şi în afara acestui model omenirea nu a reuşit să imagineze
un alt mecanism cu funcţionare automată prin care resursele să poată fi alocate
şi oamenii să îşi satisfacă nevoile. Preţul este reprezentarea practică prin care
principiul îşi găseşte realizarea în economie.

Autocraţa statală defineşte modul prin care statul intervine în economie

substituindu-se mecanismelor pieţei. Nu de mai puţine ori criticată ca eficienţă
sau moralitate (în mod special în cazul său) acţiunea statului în economie poate
fi considerată în unele cazuri rezonabil eficientă, spre exemplu ea constitue
singurul sistem non autarhic de garantare a drepturilor de proprietate (în cazul
sistemelor de guvernămȃnt democratice).

 Eficienţa
Oamenii realizează alegerea între metodele alternative de satisfacere a
intereselor, vizând atingerea celui mai scăzut cost în codiţiile de calitate şi
cantitate prestabilite.

Eficienţa defineşte modul prin care resursele din ce în ce mai rare stau la baza
unor efecte din ce în ce mai ample.
Decizia realizată prin analiza tuturor variantelor de alegere posibile urmăreşte
armonizarea a două concepte asupra eficienţei: eficienţa economică şi eficienţa
tehnologică. În procesul decizional cele două concepţii apar ca:
Eficienţa economică - atunci, când costul de producţie dă nivelul preţului de
vânzare. Această metodă se numeşte metoda costului minim sau metoda celui
mai scăzut cost de oportunitate.

Având în vedere că avem de-a face cu un singur cost minim rezultă că eficienţa
economică este unică, pentru atingerea lui trebuie să existe mai multe metode de
producție eficiente tehnologic, dar doar una dintre acestea este eficientă
economic.
Când eşti eficient economic? Atunci când este posibil să reduci intrările, fără a
înregistra o scădere a ieşirilor, şi invers nu eşti tehnologic eficient, atunci când,
îţi este imposibil să creşti ieşirile fără să creşti folosirea intrărilor.

Eficienţa tehnologică, se supune de multe ori, este mama ingineriei, în timp ce

eficienţa economică este mama rentabilităţii. Se poate controla dacă o firmă este
tehnologic eficientă dacă obţinem mai multe ieșiri dintr-un nivel constant al
intrărilor, sau dacă e nevoie de o reducere a intrărilor pentru menţinarea unui
nivel constant al ieşirilor.

Eficienţa economică, vine abia după cea tehnologică. Pentru a vedea dacă o
firmă este economic eficientă, trebuie să verificăm mai întâi dacă este tehnologic
eficientă. Acest lucru este lesne de făcut prin aplicarea unor principii de ordin
mecanicist ce vor conduce la întocmirea listei cu metodele tehnologice
alternative, ce pot fi eficiente.

Procesul de alegere dintre acestea, a celei ce asigură eficienţa economică, îi

conferă acesteia din urmă un caracter special, din care, rezidă tocmai caracterul
concurenţial al economiei de piaţă.

Eficienţa economică reprezintă modul practic de manifestare a principiului

raţionalităţii în cadrul economiei reale, la nivel de firmă. Obligaţia eficienţei
conduce la discuţii referitoare la etică din partea tuturor celor care nu înţeleg pe
deplin economia.

Alegere în economie

În fiecare zi suntem obligaţi să luăm decizii. Într-un univers continuu spaţiu-

timp acţiunea umană nu se poate realiza concomitent decât pe o singură linie de
acţiune, în consecinţă, orice entitate vie dintr-un astfel de spaţiu este obligată să
aleagă !
Alegerea se poate realiza mecanic-instinctual sau raţional, în urma unor procese
de relaţionare cognitivă, process intelectual considerat, mai mult sau mai puţin
orgolios, specific rasei umanoide.

Baza, fundamentul alegerii îl reprezită RARITATEA; concept complex ce nu

trebuie înţeles simplist doar ca “insuficienţă” sau “indisponibilitate” absolută.
Raritatea se defineşte în funcţie de termenii amintiţi, însă în funcţie de două
variabile, condiţiile de disponibilitate în spaţiu şi timp ! În consecinţă oamenii
sunt obligaţi să optimizeze permanent !

În funcţie de gradul de dezvoltare economică a activităţii economice, rezultatele

ce pot să apară în urma folosirii resurselor variază după o lege care se repetă fără
a putea fi depăşită. Pe scurt, putem spune că pe măsură ce se atrag din ce în ce
mai multe resurse în activitatea economică, la început rezultatele obţinute tind să
crească exponenţial. La un moment dat, în condiţiile unor tehnologii şi a unui
know-how neschimbate creşterea rezultatelor se atenuează treptat, se atinge un
maxim, şi, inevitabil la un anume volum al activităţii economice, rezultatele
obţinute încep să scadă ca volum putând spune că din punct de vedere al
concepţiei ştiinţific- tehnice, procesul economic îşi epuizează sursele de
creştere. Am relatat mai sus o descriere lapidară a unora dintre modelele
economice mult mai atent descrise şi justificate. Am optat să spun aceste lucruri
încă de la început ţinȃnd cont de publicul căruia i se adresează cursul, sezizȃnd
că în Romȃnia acest simplu model economic este de multe ori ignorat în
practică. Se consideră adeseori că am creat afaceri care să dureze ca investiţii,
profitul şi randamentele în creştere trebuie să fie o prezenţă constantă indiferent
de orizontul de timp etc. Legea economică spune însă că lucrurile stau altfel:
 Efecte economice utile (rezultate)
E2

E1

II III IV

E0
I
O I0 I1 I2 Efort (Resurse alocate)

În dinamica procesului economic, avem de-a face cu patru zone distincte

dintre care două se identifică ca evoluţie.

Zona I. 0 - I0 datorită insuficienţei resurselor avem de-a face cu ineficiență

economică, deși rezultatele sporesc rapid pe măsură ce se alocă factori de
producţie, aceştia sunt insuficienţi pentru a determina un nivel competitiv al
activităţii economice.

Zona II. I0 - I1 zonă în care eficienţa creşte în mod exponenţial odată cu sporirea
eforturilor de la I0 la I1 şi a efectelor de la E0 la E1. Aici resursele devin din ce
în ce “mai suficiente” în raport cu necesarul de competitivitate.

Zona III. Deşi în valoare absolută înregistrăm o creştere a efectelor, eficienţa

creşte din ce în ce mai lent. Intrările nu mai au aceleaşi efecte, datorită
descreşterii eficienţei marginale.

Zona II + zona III compun spectrul de eficienţă.

Zona IV. În această zonă, proporţia dintre sporul de efecte şi sporul de eforturi,
capătă valori subunitare, ceea ce face ca activitatea să devină ineficientă.

Resursele economice
Eforturile în economie sunt definite iniţial (mai târziu pe parcursul învăţării le
vom defini specific şi le vom da nume) ca resurse- acele elemente ce pot fi
folosite pentru o alocare eficientă în scopul obţinerii de efecte economice
dezirabile cât mai înalte.

Caracteristicile esenţiale ale resurselor sunt:

 Eminamente limitate în continuu spaţiu/timp. Raţionalitatea
utilizării şi căutarea prospectivelor ştiinţifice fiind calea prin care
tensiunea dictată de limitare poate fi ameliorată. Nu putem nega
caracteristica de limitare, suma matematică a acestora e finită, însă
formalizarea matematică reprezentând doar exprimare nu şi înţeles-
putem redefinii conceptual şi valorizator această limită.

 Doar cele atrase sunt luate în calcul de activitatea economică.

Disponibilitatea resurselor este o chestiune nu tocmai simplistă.
Putem lua în calcul în activitatea economică doar acele resurse care
pot fi exploatate cu tehnologiile existente, şi doar pe acelea a căror
costuri de exploatare nu depăşeşte preţul lor, sau a altora
alternative, existente deja pe piaţă. Poate părea simplu, dar nu se
întȃmplă întotdeauna aşa.

 Depăşite în dinamică de dorinţa naturală de creştere a

volumului alocării. Este o greşeală destul de frecventă aceea prin
care resursele sunt considerate ca fiind limitate doar prin faptul că
sunt depăşite în dinamică de către nevoi. Alternativa utilizării şi
exploatarea în sisteme eficiente fiind soluţii suficient de viabile
pentru a depăşii astfel de probleme. Spre exemplu utilizarea în
comun a autostrăzilor de către oameni reprezintă o soluţie pentru
imposibilitatea de a avea fiecare autostrada noastră. Această direcţie
de exploatare eficientă a resurselor constitue una dintre primele
motivaţii de coeziune economică şi socială a oamenilor.

 Perisabile, în scădere pe termen scurt şi lung. Faptul că

resursele scad permanent pe măsura utilizării lor este un fenomen
natural dar care nu trebuie să nască îngrijorare. Ori de cȃte ori
omenirea s-a aflat în puncte în care tensiunea nevoi/resurse a avut
intensitate maximă, oamenii au găsit calea depăşirii crizei. Pe
termen foarte îndelungat ce depăşeşte termenul de viaţă al câtorva
generaţii, putem discuta de ameliorarea stării de mai sus deoarece
fenomenul se defineşte în funcţie de evoluţia ştiinţei şi culturii.
Spre exemplu astăzi diamantele sunt mai puţin rare decȃt în trecut
 datorită îmbunătăţirii exploatărilor miniere şi sintetizării acestora în
laborator. Doar periclitarea iraţională a resurselor este un fenomen
îngrijorător, alterarea entropică a mediului de trai este o chestiune
ce crează probleme pe termen lung, dar deşi există implicaţii
economice, fenomenul este studiat de alte ştiinţe.

Indiferent de modul în care sunt privite resursele sunt alocate pentru a obţine
bunuri economice, bunurile vor fi folosite pentru a provoca efecte economice
dezirabile .

Nevoile

Nevoile sunt reprezentate de către acele obiective ce motivează alocarea

resurselor definite în cazul fiecărui individ, definite în funcţie de condiţiile
specifice de formare fiziologică, culturală şi intelectuală.

Nelimitate prin definiţie deoarece nu se sting automat prin consum, regenerabile,

şi depind de imaginaţia fiecăruia- creativitatea intelectuală nu are limite,
(principala limită a matematicii în economie; de aceea trebuie să studiem
economia, altfel am putea transforma procesul decizional într-o optimizare de tip
matematic. Nu luăm în calcul decât acele nevoi ce pot fi satisfăcute prin schimb,
economia nu este o «ştiinţă onirică »
Economic şi matematic concilierea între funcţia resurselor (ce tinde la o limită
finită) şi funcţia asociabilă sistemului de nevoi (cu limită într-o vecinătate a
infinitului) se realizează prin optimizare, prin eficientizare. Optimul reprezintă o
categorie normativă ce ne permite ordonarea acţiunilor.

Modul în care funcţionează economia este dictat de căutarea permanentă a

răspunsului la unele întrebări fundamentale din partea oamenilor, aceste
răspunsuri putȃnd fi considerate ca definind calea, strategia către multiplicarea
prosperităţii personale. Aceste întrebări pot fi considrate mai mult decȃt un set
de restricţii pe termen scurt care definesc activitatea zilnică, ele definesc un
drum programatic pe termen lung definind comportamentul uman ca unul
special în întreaga natură. Depăşirea unor griji cotidiene, alegerea unui drum
prin care se poate atenua în timp restricţia dintre nevoi şi resurse este fără
discuţii rezultatul definirii activităţii economice pe un segment de timp care
depăşeşte ciclul biologic zilnic, sezonier etc. Succesul strategiilor de
multiplicare a statusului personal presupune identificarea atȃt a unor acţiuni
zilnice dar care trebuie subordonat răspunsurilor la aceleaşi judecăţi de valoare
predefinite pe un orizont suficient de lung cȃt să putem vorbii de acumulare.
Diferenţa între nivele de trai transnaţionale constă mai ales în identificarea
acelor procese care să conducă la acumulare, adică la “strȃngerea” unor mijloace
de satisfacere a trebuinţelor care se pot conserva în timp (chiar şi peste nivelul
unor generaţii) şi nu trebuie reinventate permanent. Deci în activităţile
economice ce performează, indiferent de dinamismul zilnic, se va regăsii un
anume canal de stabilitate convergent către prosperitate. În aceste condiţii
“schimbarea” este un fenomen legat de adaptare în cadrul unui plan coerent şi
nu doar soluţia înşelătoare la lipsa înţelegerii economiei, a definirii unor
obiective pertinente, sau a lipsei consecvenţei impulsurilor cu raţionalitatea
economică.

Judecăţi de valoare permanente :

1. Ce să se producă ?

2. Cum să se producă ?

3. Cât să se producă ?

4. Pentru cine să se producă ?

Formularea răspunsului la primele două întrebări presupune identificarea unui

mod specific de alocare a resurselor. Trebuie aflat şi determinat disponibilul de
resurse (activitatea face obiectul nu numai ştiinţelor economice ci şi al altor
« arte neliberale » ingineria, geografia etc…) şi modul în care ele vor fi alocate
(trebuie stabilite destinaţiile cu gradul de eficienţă expectat şi aşteptat cel mai
ridicat)

Consecinţa acestei realităţi este apariţia unui mod esenţial de a gândi în

economie şi anume gândirea în termeni

COSTULUI DE OPORTUNITATE :

Cea mai bună alternativă sacrificată în favoarea alternativei alese.

Definiţia de mai sus are sens în condiţiile în care acceptăm că oricȃnd în

activitatea economică există cel puţin o alternativă de acţiune, la limită putem să
spunem că există alternativă renunţării, a non-acţiunii economice. Mai mult,
regăsim aici identitatea modului economic de gȃndire. Raţionalitatea economică
presupune realizarea de judecăţi de valoare pe două planuri de raţionalitate
simultane prin care vom compara eforturile cu efetele sau pe acestea între ele. În
economie, metafora, adică luarea în considerare doar a uneia dintre categorii,
efecte sau eforturi, reprezintă drumul scurt către faliment sau a pierderii de
valoare economică.

Costul de oportunitate este un cost economic sau complet în sensul în care ia în

calcul atât costurile explicite sau contabile, cât şi costurile de natură implicită
generate de către renunţare ce nu pot fi calculate, ci doar realizate şi
dimensionate intelectual. Costul complet este rezultatul însumării, considerării
atȃt a cheltuielilor efectiv realizate sau care urmează a se realiza cȃt şi a acelor
costuri percepute ca oportunităţi nefructificate, neurmate. Matematic şi ideatic
costul de oportunitate se calculează după formula:

Pierd
Câştig

Alternativa eficientă ce rezultă în urma calculului, se defineşte în funcţie de

dotările iniţiale şi de gradul de acumulare ce rezultă din diferitele căi ale
acţiunii economice.

Răspunsul la întrebarea 3-determină comportamentul agentului economic

producator. Raţionalitatea acestuia este un fenomen complex la care vom
face referire mai tȃrziu în acest curs. Dimensiunea explicaţiei este generată
de către ceea ce numim a fi productivitatea, adică proprietatea proceselor
economice de a genera eficienţă, iar acest fenomen trebuie analizat atent
deoarece nu este un fenomen întȃmplător ci poate fi prederminat şi mai mult,
în manifestarea sa regăsim anumite reguralităţi de tip principii fundamentale.

Răspunsul la întrebarea 4- presupune un răspuns cu un grad de încărcare

ştiinţific şi ideologic deoarece implică ideea distribuţiei valorii, averii în
societate. Este de fapt integrarea în raţionalitatea economică a discuţiilor legate
de etică fiind probabil rezultatul şi a faptului economia şi morala (ca ramură de
preocupare filosofică) erau la începuturi preocupările aceloraşi gȃnditori în cele
ale vieţii. Se dezbat aici ideile de echitate, de optim al distribuţiei averii dar şi
sentimente mai mult sau mai puţin raţionale. Din cauza acestei dileme, de multe
ori în economie e greu să ne definim ca fiind
„ obiectivi” şi lipsiţi de subiectivitae, şi de aceea eficienţa nu este de multe ori şi
calea morală de creare a bunăstării personale. Umanitatea ca o caracteristică a
oamenilor nu lasă loc „selecţiei naturale” şi obligă economia să nu devină o
ştiinţă a exceselor.

În opinia mea toţi cei care studiază economia caută răspunsul la întrebarea:

Cum atingem un nivel înalt de bunăstare?

Aceasta este o întrebare cu deficit de răspuns cert. Singurul răspuns pertinent

constă în definirea contextului de formare a bunăstării şi anume a găsiri
identităţii pieţei, a acelui mecanism prin care oamenii vor schimba între ei
resurse, bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor. Oamenii sunt înclinaţi
către a face comerţ, noi căutăm permanent cele mai bune  soluţii pentru a ne
satisface nevoile. E natural să încercăm să atragem către noi acele produse
realizate de către alţii care datorită unor factori diverşi reuşesc să fie mai
eficienţi în a le produce. Consumăm astfel produse cu costuri mai mici, deci ne
va rămȃne o cantitate mai mare de resurse ce le vom putea aloca către a produce
alte bunuri...în care noi suntem mai eficienţi şi pe care le vom oferi
altora...şi...asfel într-un anume orizont de timp cu toţii vom reuşi ca pentru toţi şi
pentru fiecare individual să trăim mai bine. De aceea deşi economia este o
ştinnţă care are ca punct de plecare interesul personal nu este o ştiinţă care să
facă apologia individualismului. Comunitatea este soluţia ce vine dinspre
sistemul social care asigură un nivel de satisfacţie mai înalt indivizilor, şi nu
vom face aici o demonstraţie în acest sens deoarece este prea devreme în acest
curs. Coeziunea şi caracterul coeziv exprimat prin modelul European de
economie, model proprietar al statelor din interiorul Uniunii Europene devine o
caracteristică esenţială a succesului în economiile moderne. Fără să confundăm
procesele cu acelea din interiorul sistemelor care neagă individualismul, al celor
comunitariste care conduc mai degrabă la o excelenţă a separatismului şi
izolaţionismului, trebuie să recunoaştem că prin comerţ oamenii ajung să aibă
acces la acele bunuri care le satisfac mai bine trebuințele.

Piaţa reprezintă un mecanism “convenabil” de alocare a resurselor, prin

exprimarea cererii şi a ofertei, prin satisfacerea intenţiilor de vânzare şi
cumpărare într-un cadru liber convenit cu caracteristici formale, oamenii vor
trăi, potenţial, mai bine. Piaţa nu este un mecanism perfect şi nici automat şi nici
infailibil, dar omenirea nu a reuşit măcar imaginarea unui alt mecanism mai
eficient în alocare- experimentele teoretice sau empirice nu sunt altceva decât
idei năstrușnice ale trecutului. Deoarece nu în toate situaţiile piaţa şi
mecanismele concurenţiale reuşesc alocarea nu trebuie să ne facă să înţelegem
libertatea ca fiind răspunzătoare de eșec, ci trebuie să ne ajute în formatarea
corectă a unui cadru formal care să evite şi să amelioreze eşecul pieţelor. Nu
trebuie să găsim că acest cadru formal este drept răspunzător de eşec şi astfel să
ajungem la realizarea unor intenţii de anarhie de negare a unui sistem de norme
informale şi formale care ne ajută să formăm colectivul uman al pieţei, fondul şi
sensul activităţii economice.

Teoretic nu ar mai trebui argumentat că o piaţă liberă şi un mediu competiţional

robust sunt cele mai eficiente modele de creare a bunăstării consumatorului.
Concurenţa şi competiţia percepute ca o confruntare nebeligerantă a actorilor
economici în cadrul pieţei sunt fenomenele prin care oamenii se compară şi sunt
comparaţi pentru identificarea acelor situaţii caracterizate de o eficienţă cȃt mai
înaltă, şi, deci oportune pentru satisfacerea nevoilor. Competiţia sporeşte

înţelegănd prin acest „bun” un arbitraj permanent între eficienţă şi costuri
inovarea, creativitatea şi antreprenoriatul cu rate de neegalat, sporeşte eficienţa
cu rezultat direct în preţuri mai scăzute, produse şi servicii mai bune, divesitatea
optiunii de a alege (poate, nu este un automatism-piata nu poate fi privita ca o
suma de izomorfisme)

Dar,…..morala nu e unică si nici obiectivă! Ipoteza unei raţionalităţi depline nu

poate fi observată în practică deşi rămȃne de multe ori un obiectiv şi o motivaţie
a acţiunii economice a oamenilor. De aceea nu considerăm piaţa şi mecanismele
concurenţiale cum că pot reprezenta în sine un panaceu. Însă putem în acelaşi
timp să distingem între naţiunile sărace şi cele bogate prin relizarea,
cuantificarea diferenţelor în ceea ce priveşte competiţia liberă. În final,
concurenţa este forţa care îi obligă pe agenţii economici să ia decizii eficiente.
Concurenţa este văzută ca o forţă care face ca resursele să „graviteze” în jurul
cele mai eficiente utilizări şi forţează preţul să coboare la nivelul celui mai mic
cost pe termen lung, ceea ce ar presupune eficienţă productivă şi alocativă
maximă.

Deoarece nu există efecte benefice ale concurenţei, în economie, uneori apare

tentaţia de a recurge la comportamente autarhice manifestate prin control absolut
asupra distribuţiei averii în societate printr-un proces de redistribuire arbitrară
diferită de sitemele fiscale ale lumii moderne civilizate ce constă în interzicerea
chiar a liberului schimb. Concurenţa este un concept indisolubil legat de schimb,
deci acesta trebuie să dispară.

Fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, ideile exprimate mai sus ajută la
formarea şi reformularea unui mod economic de găndire cȃt mai corect. Fără a
elimina subiectivismul trebuie totuşi să mergem către acele identităţi care dau
cadrul eficient al gȃndirii umane în economie.