Sunteți pe pagina 1din 2

Gheorghe Gheorghiu-Dej, lider comunist al României

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901, Bârlad -
d. 19 martie 1965, București, a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte
al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19 martie 1965.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după
aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea
influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice
cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii.
În 1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat între martie 1933 si august
1944, ca urmare a rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele CFR Grivița din București. Dej a fost
judecat ca instigator, alături de alți 100 de „agitatori”. A fost condamnat la 12 ani de muncă silnică.
În 1936 este ales în absență, membru al CC al PCR, devenind lider al facțiunii din închisori a
partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea
Sovietică – facțiunea moscovită). Și-a consolidat autoritatea în interiorul organizației de partid a închisorilor
cu ajutorul unui grup de agenți sovietici închiși în România: Pintilie Bodnarenko-Pantiușa, Serghei Nikonov
- Nicolau, Petea Gonciaruk, Vasile Bucikov, Mișa Posteuca etc.
Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul
regimului lui Ion Antonescu, aici petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al doilea
război mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic al acestuia din urmă.
La 12 august 1944, înainte de lovitura de stat, a evadat din închisoare. A fost ales Secretar general al
Partidului Comunist Român la Conferința națională din 16 octombrie 1945 și a condus PCR în colaborare cu
Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.
La mijlocul lunii ianuarie 1945, Gheorghiu-Dej și Ana Pauker au făcut o călătorie la Moscova pentru
convorbiri cu conducătorii de partid sovietici, Stalin și Viaceslav Molotov. În urma acestei întâlniri,
Gheorghiu-Dej și comuniștii din jurul său s-au asigurat de sprijinul de care aveau nevoie în drumul lor spre
cucerirea puterii. După întoarcerea delegației, Frontul Național Democrat - o coaliție politică promovată de
către Partidul Comunist - a inițiat o campanie sistematică pentru înlocuirea guvernului Rădescu cu un
guvern propriu. La 6 martie 1945, Regele Mihai a anunțat formarea unui guvern condus de Petru Groza, care
fusese impus de către Uniunea Sovietică.
La 1 decembrie 1946, Gheorghiu-Dej, ales secretar general al Partidului Comunist, a obținut
conducerea Ministerului Economiei Naționale (devenit în anul următor al Industriei și Comerțului), a cărui
funcție principală era mobilizarea tuturor resurselor țării în vederea îndeplinirii politicii economice
comuniste. A avut grijă să fie îndeplinite obligațiile economice ale României față de Uniunea Sovietică, în
conformitate cu prevederile armistițiului din 1944, și a estimat resursele și bogățiile naționale în perspectiva
naționalizării. A pus accent pe industrializarea țării, mai ales industria grea și pe crearea unor noi surse de
energie, în special prin electrificare.
În 1946-1947, el a fost membru al delegației române conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de
pace de la Paris. Delegația a încercat niște negocieri fără succes să obțină recunoașterea statutului de
cobeligeranță pentru România, dar pe de altă parte, nu au obiectat față de anexarea sovietică a Basarabiei și a
Nordului Bucovinei.
La 5 octombrie 1947 s-a hotărât unire Partidului Social Democrat unirea cu Partidul Comunist,
rezultând Partid Muncitoresc Român, iar Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general câteva luni mai târziu.
Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul partidului și eliminarea
adversarilor. A reușit să dețină controlul asupra partidului în mai-iunie 1952, când a epurat partidul de
membrii facțiunii moscovite, "antipartinice", în frunte cu Ana Pauker (liderul neoficial al partidului de la
terminarea războiului care sosise de la Moscova și care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin).
Până la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune
politică insuflată de la Moscova, represiune care viza întreaga societate românească. (În România fusese
instaurat un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel al Canalului,
înființarea cărui fusese personal sugerată de Stalin).
După înlăturarea lui Nikita Hrușciov din calitatea de lider sovietic, la 14 octombrie 1964, Gheorghiu-
Dej a cerut retragerea consilierilor KGB din România. În 22 octombrie, președintele KGB, amintea
României că trăia sub „umbrela protectoare a Moscovei”. După discuții între partea română și cea sovietică,
inclusiv între Gheorghiu-Dej și Leonid Ilici Brejnev, în cele din urmă în decembrie 1964 consilierii sovietici
au fost retrași.
Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a
numeroși prizonieri politici , în același an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenților
regimului și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberați în 1964.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România. Prin
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă,
cunoscute inițial ca "Unități de Muncă". Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de
Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei
democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6). Persoanele pasibile de a
fi internate în lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis în aprilie
1950. Erau incluși „toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau
ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio imperialiste; toți cei care defăimează
Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei; toți acei
cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în
România”.
Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice semiautonome în cadrul Pactului de la
Varșovia și a CAER-ului la sfârșitul deceniului al șaselea. A hotărât crearea unei industrii grele, inițiativă
care contravenea planurilor moscovite care rezervaseră pentru România rolul de grânar al blocului comunist.
Doar un exemplu: a fost creat Combinatul siderurgic de la Galați a cărui construcție avea să fie făcută din
fonduri din partea FMI. Producția se baza pe minereuri de fier importate din India și Australia.
România a devenit una dintre principalele țări ale lumii producătoare de oțel, industria construcțiilor
de mașini s-a extins în mod considerabil, iar industria chimică a fost dezvoltată excesiv, cu o capacitate de
rafinare a petrolului mult peste mărimea producției de materii prime interne. Doar că producea la prețuri de
cost ridicate, dar de o calitate inferioară, avioane civile și militare, tancuri, vase maritime, elicoptere,
automobile și computere. Lipsa de competitivitate a produselor românești, datorată mai ales calității lor
slabe și unor tehnologii învechite, a obligat România să-și vândă mărfurile industriale la prețuri inferioare
costurilor lor de producție, în cea mai mare parte pe piețele Lumii a treia și deseori în cadrul unor schimburi
de troc sau pe credit.
În același timp, a făcut demersuri pentru eliminarea influenței economice culturale a URSS-ului. În
1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae Ceaușescu) a obținut o victorie politică
importantă, reușind să determine guvernul sovietic să retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul
României. Apoi a încurajat sentimentele antisovietice. În scrierile istorice a început să se facă referiri la
Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx care
fuseseră cenzurate până atunci.
În 1961, s-a încercat destituirea lui Dej din funcția de prim-secretar al partidului, dar nu sa reușit.
Gheorghiu-Dej a fost atacat de pe pozițiile luptei împotriva „cultului personalității" și prezentat ca pe „un
mic Stalin" al României. „Deviaționiștii de dreapta” au fost apoi pe scurt epurați din organele de conducere.
În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații
diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu SUA, în contextul Războiului Rece.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit pe 19 martie 1965 de cancer la plămâni. Au existat numeroase
zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Varșovia.