Sunteți pe pagina 1din 80

UNIVERSITATEA ”ANDREI ŞAGUNA” din CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
ANUL I semestrul II
Note de curs

Titular disciplină,
lect. univ. dr. Ghiursel REGEP

CONSTANŢA, 2012

1
CUPRINS

1. SENZAŢIILE / 3

2. PERCEPŢIILE / 10

3. REPREZENTAREA / 16

4. GÂNDIREA I / 21

5. GÂNDIREA II / 27

6. MEMORIA / 34

7. IMAGINAŢIA / 47

8. MOTIVAŢIA / 53

9. AFECTIVITATEA / 58

10.COMUNICARE ŞI LIMBAJ / 63

11.ATENŢIA / 68

12.VOINŢA / 74

13.ACTIVITATEA UMANĂ / 78

2
CURS 1:
SENZAŢIA

Specificul şi mecanismele senzaţiilor


Senzaţia este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare şi utilizare a
informaţiei despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor lumii externe şi despre
stările mediului intern. Ea este sursa primară a cunoştinţelor.
Senzaţiile sunt modalităţi de reflectare în creierul omului a însuşirilor
obiectelor şi fenomenelor lumii reale, care acţionează nemijlocit asupra
receptorilor.
În disputa lor cu raţionaliştii, senzualiştii afirmau: „Nihil est in intelectum quo
prior non fuerit in sensum” (Nu există nimic în intelect, care mai înainte să nu fi
existat în simţuri) – J. Locke.
De-a lungul timpului au existat o serie de controverse referitoare la natura şi
conţinutul senzaţiei, deoarece prin ele psihicul stabileşte legătura cu lumea
exterioară. O interesantă dispută a fost iscată de fiziologul Johannes Müller care a
elaborat, în 1840, „teoria energiei specifice a organelor de simţ”. El a efectuat
următorul experiment:
- aplicând doi stimuli de naturi diferite (un curent electric şi un excitant
mecanic) unui singur organ de simţ (vizual sau auditiv) el a obţinut o singură
senzaţie (senzaţia de iluminare în cazul văzului şi senzaţia de ţiuit în cazul
auzului);
- aplicând un singur stimul (curentul electric) mai multor organe de simţ
(vizual, auditiv, gustativ) a obţinut trei senzaţii diferite (luminoasă, acustică,
gustativă).
În urma acestui experiment, Müller a tras următoarea concluzie: „Senzaţia
informează conştiinţa despre calităţile energiei specifice proprii fiecărui organ de
simţ, stimulul având doar rolul de activare-declanşare”. Cu alte cuvinte, senzaţia
organului de simţ nu se manifestă ca o transmitere spre conştiinţă a calităţii şi stării
obiectelor externe, ci ca o aducere la cunoştinţă a calităţii şi stării nervului senzitiv,
provocate de cauze externe. Aceste calităţi sunt esenţa energiei organelor de simţ.

3
O altă teorie care s-a impus a fost teoria „hieroglifelor”, formulată de
Helmholtz, care leagă senzaţia de activitatea formaţiunilor nervoase superioare şi o
consideră ca fiind un simbol convenţional pentru desemnarea acţiunii unui stimul.
Hieroglifa este un semn care desemnează un anumit obiect, dar între hieroglifă şi
obiect nu există nici o asemănare. La fel, între senzaţie şi stimul nu se poate stabili
o relaţie de similitudine.
Psihologia modernă, sub influenţa teoriilor comunicării şi a informaţiei,
consideră că funcţionarea normală a senzaţiiilor presupune parcurgerea
următoarelor procese:
- procesul de codare primară care are loc în receptorul analizatorului şi
presupune transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic,
chimic) în influx nervos;
- procesul de recodare care se realizează în veriga intermediară de transmisie
a analizatorului având drept scop reorganizarea elementelor esenţiale;
- procesul de decodare realizat la nivel cortical specific fiecărui organ de
simţ şi finalizat într-un cod-imagine ce se află în relaţie izomorfă cu
însuşirile obiectului recepţionat.
Concluzionând cele menţionate mai sus putem desprinde o definiţie generală a
senzaţiei, şi anume: „Senzaţia este reflectarea activ-selectivă şi ideal-subiectivă
a însuşirilor particulare şi singulare ale stimulilor modali specifici în forma
unui cod-imagine”.

Proprietăţile senzaţiilor
Analiza senzaţiei trebuie să ia în consideraţie interacţiunea factorilor externi şi
a celor ce ţin de organizarea şi „funcţionarea” subiectului.
Proprietăţile ce derivă din factorii externi sunt:
- modalitatea stimulilor – se diferenţiază tipurile de senzaţii: vizuale,
auditive, gustative, tactile, olfactive, proprioceptiv-kinestezice;
- intensitatea stimulilor – indiferent de modalitate, pentru a produce excitaţia
aparatului receptor, orice stimul trebuie să posede un minimum necesar de
intensitate (cantitate de energie);
4
- durata – timpul de acţiune efectivă a stimulului modal asupra receptorului
corespunzător;
- rata stimulării – numărul sau frecvenţa apariţiei stimulului modal specific
în interiorul unui interval dat de timp;
- proprietăţile particulare intramodale – de exemplu: lungimea de undă,
pentru stimuli luminoşi; frecvenţa şi forma pentru stimuli acustici; structura
moleculară pentru stimuli chimici (gustativi şi olfactivi).
Stimulii pot fi influenţaţi de o serie de variabile externe, cum ar fi iluminatul,
nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. care acţionează ca elemente
favorizante sau perturbatoare asupra desfăşurării procesului de recepţie senzorială.
Factorii subiectivi care-şi pun amprenta pe modul de realizare a senzaţiei sunt:
- nivelul sensibilităţii analizatorului şi starea lui funcţională actuală;
- stările afectiv-motivaţionale actuale;
- experienţa receptivă anterioară;
- scopul sau obiectivul activităţii.

Clasificarea senzaţiilor
Pentru prezentarea şi analiza principalelor tipuri sau modalităţi senzoriale,
vom recurge la două criterii esenţiale:
- natura conţinutului reflectoriu (informaţional);
- identitatea analizatorului în cadrul cărora se realizează.
În funcţie de primul criteriu se delimitează trei clase mari de senzaţii:
 exteroceptive – sunt cele ce furnizează informaţii cu privire la obiectele
exterioare (senzaţiile vizuale, auditive, gustative, olfactive, cutano-tactile,
vibratorii);
 interoceptive – sunt cele referitoare la modificările apărute în starea internă
a organismului. Mai sunt denumite „organice”, „viscerale” sau „cenestezice”
şi pot fi clasificate în patru categorii:
a) senzaţii traducând trebuinţe de funcţionare a organelor interne: foamea,
setea, sufocarea;

5
b) senzaţiile legate de funcţionarea organelor: le simţim când respirăm sau când
suntem atenţi la bătăile inimii;
c) senzaţii provocate de excese: impresia de îmbuibare, greaţă, oboseală;
d) senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri: dureri interne.
 proprioceptive – sunt cele referitoare la poziţia şi mişcarea corpului şi pot fi
împărţite în trei categorii: somatoestezia (cunoaşterea poziţiei membrelor);
kinestezia (informaţii despre mişcarea membrelor); senzaţiile statice (poziţia
capului şi a corpului în spaţiu).

Sensibilitatea şi legile ei
Sensibilitatea reprezintă premisa biofiziologică a capacităţii de a avea senzaţii.
Ea este capacitatea analizatorului de a răspunde la acţiunea minimă a unui stimul
(intensitate şi frecvenţă minimă) sau la diferenţa minimă dintre stimuli.
Zlate considera sensibilitatea ca fiind „proprietatea organismului de a
recepţiona factori indiferenţi, de a stabili un raport cu sens biologic între ei şi cei
necondiţionaţi (înnăscuţi)”.
Legea intensităţii
Este cunoscut faptul că nu orice stimul din mediul înconjurător poate provoca
o senzaţie. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să dispună de o
anumită intensitate.
Intensitatea minimă a stimulului necesară pentru a determina o senzaţie abia
conştientizabilă poartă denumirea de prag absolut minimal. Stimulii care nu ating
valorile de intensitate minimală sunt stimulii subminimali, ei producând efecte
fiziologice dar nu sunt integraţi senzorial, decât dacă sunt însumaţi sau asociaţi cu
stimuli semnificativi.
Intensitatea maximă a stimulului care continuă încă să determine o senzaţie
specifică şi care, dincolo de această valoare, declanşează fie durerea, fie
neutralitatea aparatului în raport cu stimulul respectiv poartă denumirea de prag
absolut maximal.
Cele două praguri se află la extremităţile unui continuum în interiorul căruia
fiecare modalitate pune în evidenţă un anumit număr de trepte discriminabile,
6
separate prin pragurile diferenţiale care sunt câtimi ce trebuie adăugate la
intensitatea iniţială a stimulului pentru a determina o variaţie.
De aici rezultă că în cadrul fiecărei forme modale de sensibilitate se
delimitează două tipuri de sensibilitate: sensibilitatea absolută şi sensibilitatea
diferenţială.
Pe baza pragului absolut a fost formulată prima lege a intensităţii stimulului,
care postulează că valoarea pragului absolut se află în raport invers proporţional
cu nivelul sensibilităţii (cu cât pragul absolut minimal este mai mic cu atât
sensibilitatea este mai mare şi invers).
E = 1/S, unde E – nivelul sensibilităţii şi S – valoarea pragului exprimată în
intensitatea stimulului.
Luând in calcul pragul diferenţial, fizicianul francez Bouguer, la începutul sec.
XVIII, a intuit legea sensibilităţii diferenţiale. El a observat că pentru a obţine o
diferenţă de iluminare este necesară adăugarea unui lux la 64 de luxi, 10 luxi
pentru 640 de luxi. Mai târziu, în 1831, fiziologul Weber a redescoperit această
lege pentru senzaţiile de greutate, ca în 1846 s-o generalizeze şi pentru alte
categorii senzoriale.
Această lege este cunoscută sub numele de legea Bouguer-Weber şi ea
postulează existenţa unei relaţii constante între intensitatea iniţială a stimulului şi
cea nou adăugată sau scăzută. Δx/x =K, unde Δx = intensitatea diferenţială, x =
intensitatea iniţială şi K = constantă.
Pornind de la datele lui Weber, Fechner a considerat că diferenţele abia
perceptibile între senzaţii pot fi luate ca egale între ele. Această lege poartă numele
de legea Weber-Fechner, care postulează că intensitatea senzaţiilor creşte în
progresie aritmetică, în timp ce intensitatea stimulilor creşte în progresie
geometrică. E = k log. X +C, unde E = sensibilitatea diferenţială, k şi C =
constante ce ţin de receptor, x = intensitatea stimulului.
Legea adaptării
Sensibilitatea unui organ senzorial nu rămâne constantă. Dimpotrivă, ea îşi
modifică parametrii funcţionali odată cu schimbarea condiţiilor de mediu.

7
Legea adaptării exprimă caracterul dinamic al sensibilităţii, deplasarea în sus
sau în jos a pragurilor absolute şi diferenţiale sub acţiunea prelungită a stimulului
sau în absenţa acestuia. La stimulii puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi,
creşte.
După rapiditatea şi amplitudinea variaţiilor sensibilităţii, analizatorii au fost
împărţiţi în trei grupe:
- rapid şi puternic adaptabili (tactul şi mirosul);
- mediu adaptabili (văzul);
- greu şi slab adaptabili (propriocepţia, sensibilitatea algică).
Adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurând reglarea optimă a stării funcţionale
a analizatorilor în raport cu intensitatea, durata şi semnificaţia stimulilor.
Legea contrastului
Exprimă creşterea sensibilităţii ca efect al interacţiunii spaţio-temporare a
excitanţilor de intensităţi diferite, care acţionează simultan sau succesiv asupra
aceluiaşi analizator. Aşadar, vom avea două tipuri de contrast:
- simultan – constă fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi pregnanţei
stimulilor prezentaţi în acelaşi moment în câmpul percepţiei, fie în
accentuarea stimulului principal sub influenţa stimulilor de fond. Contrastul
simultan se evidenţiază cel mai pregnant în sfera sensibilităţii vizuale
(contrastul simultan al culorilor, al mărimilor);
- succesiv – constă în creşterea acuităţii perceptive în raport cu un stimul
prezentat la scurt timp după acţiunea mai îndelungată a altui stimul de
aceeaşi modalitate, dar de intensitate diferită. Contrastul succesiv este
deosebit de pregnant în cadrul sensibilităţii gustative, olfactive, termice şi
vizuale (stimularea repetată a receptorilor gustativi cu substanţe dulci duce
la creşterea considerabilă a sensibilităţii pentru acru).
Legea sensibilizării şi depresiei
Exprimă creşterea sau scăderea sensibilităţii în cadrul unui analizator, fie ca
urmare a interacţiunii diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a
interacţiunii lui cu alţi analizatori. Stimularea cu o lumină slabă a unor segmente
retiniene duce la creşterea nivelului sensibilităţii în segmentele apropiate.
8
De asemenea, se poate obţine modificarea sensibilităţii pe fondul interacţiunii
analizatorilor. De exemplu, stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o
anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din retină. Excitarea
între anumite limite şi în anumite condiţii a receptorilor tactili şi kinestezici duce la
creşterea sensibilităţii vizuale şi auditive, iar între alte limite şi în alte condiţii,
asemenea excitare duce la apariţia fenomenului de depresie.
Legea sinesteziei
Exprimă acea interacţiune între analizatori, în cadrul căreia calităţile
senzaţiilor de o anumită modalitate (vizuală) sunt transferate senzaţiilor de o altă
modalitate (auditivă). Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali, produc senzaţii
cromatice, rezultând aşa-numitul auz colorat.
Sinestezia a fost pusă în evidenţă şi în interacţiunea altor analizatori: vizual şi
gustativ, auditiv şi gustativ sau între analizatorii vizual şi auditiv, pe de o parte, şi
cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi” şi „sunete dulci”).
Legea oboselii
Exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care funcţionează pe bază de
consum de energie stocată în structura lor, iar această energie fiind cantitativ
limitată, sunt supuşi fenomenului de oboseală. Aceasta se concretizează prin
scăderea considerabilă a nivelului sensibilităţii şi a capacităţii rezolutive a
analizatorului, dar şi prin apariţia unor senzaţii de disconfort şi instabilitate. Cei
mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv; cel mai puţin fatigabil
este analizatorul gustativ.
Legea compensării
Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la
perfecţionarea alteia atât de mult încât aceasta din urmă preia funcţiile primei
modalităţi senzoriale. La orbi şi la surzi se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie,
olfactivă.

9
CURS 2:
PERCEPŢIA

Accepţiunile noţiunii de percepţie


Percepţia este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale. Spre deosebire de
senzaţie, care reproduce în subiectivitatea individului însuşirile simple ale
obiectelor şi fenomenelor, percepţia asigură conştiinţa unităţii şi integralităţii
obiectului.
Diferenţa dintre senzaţii şi percepţii poate fi demonstrată cu ajutorul „spiralei”
lui Fraser şi ea devine evidentă atunci când examinăm figurile duble. Cea mai
cunoscută figură dublă este „Vasul lui Rubin”. Senzaţia vizuală de la ochi până la
creier este aceeaşi, însă ea dă loc la două percepţii distincte, ireductibile una la alta.
Percepţia este definită ca reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de
imagine, a obiectelor şi fenomenelor externe ce acţionează în momentul dat asupra
noastră prin ansamblul însuşirilor şi componentelor lor.
În literatura de specialitate s-au conturat, până la momentul actual, trei
accepţiuni ale conceptului de percepţie: percepţia ca activitate, percepţia ca
deformare a obiectului şi percepţia ca expresie a personalităţii.
Percepţia ca activitate
Percepţia nu este un eveniment izolat, nici izolabil al vieţii, ea trebuie
considerată ca o fază a acţiunii. În condiţii normale, la omul adult, percepţia
pare a fi un act instantaneu, care se produce în mod automat, de la sine. În
realitate, ea are o desfăşurare procesuală, chiar dacă se întinde pe o durată
foarte scurtă, de la 0,5 la 1,5-2 sec.
Cercetările de laborator au dus la evidenţierea următoarelor faze:
a) Orientarea – constă în direcţionarea şi „acordarea” aparatului de recepţie în
raport cu „locul” şi specificul sursei externe de stimulare;
b) Explorarea – constă într-o succesiune de operaţii senzorio-motorii de
parcurgere a câmpului stimulator extern, în vederea stabilirii coordonatelor
10
principale în interiorul cărora se situează stimulul propriu-zis şi a precizării
schemelor optime de captare a acţiunii acestuia;
c) Detecţia – înseamnă surprinderea existenţei stimulului şi „extragerea” lui
din contextul elementelor de fond;
d) Discriminarea – marchează acel grad de prelucrare, în care informaţia
rezultată la ieşire este suficientă pentru a detaşa obiectul de fond şi pentru a
nu-l confunda cu altele, date simultan sau succesiv;
e) Identificarea – reprezintă un stadiu în care determinările cantitative
fuzionează în determinări calitative de ordin semantic. Operaţional,
identificarea se realizează ca o succesiune de testări ale coincidenţei dintre
modelul informaţional actual al obiectului şi modelul informaţional etalon,
constituit în cursul experienţei perceptive anterioare;
f) Interpretarea – constă în evaluarea importanţeişi utilităţii obiectului
perceput şi are la bază un grup de operaţii de relaţionare şi comparare a
proprietăţilor obiectului cu stările interne de motivaţie şi cu scopurile
activităţii noastre.
Produsul final al procesualităţii perceptive este perceptul. Acesta este un
model informaţional de tip imagistic sau figural-designativ, structurat spaţio-
temporal şi logico-semantic, care permite subiectului diferenţierea şi identificarea
obiectelor ce acţionează în momentul dat asupra unuia sau a mai multor organe de
simţ.
În cadrul activităţilor umane se stabilesc, prin consemne şi programe, legături
funcţionale precise între anumite semnale şi comportamentele pe care subiectul
trebuie să le efectueze la apariţia lor (semnale de circulaţie rutieră, indicatoarele şi
semnalele acustico-luminoase la tablourile de comandă ale instalaţiilor
automatizate).
Percepţia ca deformare a obiectului
Această accepţiune a conceptului de percepţie s-a impus ca urmare a studierii
iluziilor perceptive, care nu sunt altceva decât percepţii deformate.
Iluzia este percepţia denaturată a unui obiect sau fenomen, deci o reflectare
eronată în anumite privinţe, neconformă cu realitatea. În marea majoritate a
11
cazurilor, iluzia apare când peste un sistem vechi şi bine consolidat de legături
temporare se suprapune un sistem nou care are unele puncte comune cu primul, dar
în altele îl „contrazice”.
După opinia lui Piaget, există două tipuri de iluzii:
- iluzii primare – datorate efectelor de câmp, adică interacţiunii imediate ce se
produce între elementele percepute simultan ca urmare a unei singure fixări
a privirii;
- iluzii secundare – provocate indirect de activităţi fără de care ele nu ar
apărea.
Cele mai multe dintre aceste iluzii rezultă din punerea în relaţie a mărimii şi
mai ales din efectele de contrast. Foarte cunoscute sunt iluziile vizuale, datorate
unor particularităţi ale diverselor figuri geometrice, din care cauză se mai numesc
şi iluzii optico-geometrice. Extrem de interesantă este şi iluzia mişcării. Tot în
categoria iluziilor intră şi aşa-numitele „obiecte-imposibile”, adică obiectele
desenate, dar care nu pot fi construite în realitate deoarece încalcă principiile
logicii.
Pentru Piaget o mare importanţă în producerea iluziei o are aşa-numitul efect
de centrare, care constă în fixarea unui singur elemen-etalon pentru o perioadă
mai mare de timp, fapt ce duce în final la supraestimarea valorii lui, însoţită de
subestimarea valorii altor elemente. Pentru a evita instalarea acestui efect, este
utilă intrarea în funcţiune a unui fenomen opus celui de centrare, şi anume a
fenomenului de decentrare, de comutare şi explorare succesivă a mai multor
elemente ale obiectului.
Percepţia ca expresie a personalităţii
Alături de elaborarea senzorială, o serie de alţi factori, cum ar fi inteligenţa,
trebuinţele, emoţiile etc., au un rol deosebit în percepţie. Unele trăsături de
personalitate, obişnuinţe, mentalităţi, habitudini, prejudecăţi etc. îşi pun amprenta
asupra receptării şi prelucrării informaţiilor.
Datorită faptului că omul trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o
situaţie de viaţă. Comportamentul său va fi influenţat nu numai de „lumea în
sine”, ci şi de felul în care este ea percepută. Unii oameni folosesc o percepţie
12
sincretică, globală, imediată, primitivă, confuză, nediferenţiată. Câmpul
perceptiv este perceput în globalitatea lui, fără a fi suficient analizat.
Percepţia sincretică este de regulă naivă, spontană, afectivă, impregnată de
impresii sau emoţii de moment. Astfel de percepţii se întâlnesc la copii ca
urmare a insuficienţei formării mecanismelor perceptive şi la adulţii frustraţi.
Alţi oameni au tendinţa de a percepe analitic. Aflaţi în faţa câmpului
perceptiv ei sunt incapabili de a-l structura, de a-l percepe global. Aceştia se
centrază pe detalii, pe amănunte, dar adeseori nu pot numi ansamblul. Aceasta este
o formă de percepţie inferioară, care îngustează posibilităţile comportamentale ale
individului.
Există şi o altă categorie de oameni caracterizaţi printr-o percepţie sintetică,
ce presupune reunirea elementelor într-o structură având calităţi sau valori noi în
raport cu elementele constitutive. Cu toate că prin globalitatea sa se aseamănă cu
percepţia sincretică, se deosebeşte de aceasta prin caracterul mijlocit. Dacă
percepţia sincretică este spontană, imediată, confuză, percepţia sintetică este
filtrată de gândire, devenind astfel organizată.
Angajându-se în activitate cu astfel de modalităţi perceptive, omul va ajunge
în final la performanţe diferite.

Determinanţii percepţiei
Percepţia este influenţată în desfăşurarea sa concretă de o serie de factori:
- factori externi – obiectul, mişcarea, organizarea etc.;
- factori interni – setul, atenţia, motivaţia;
- factori relaţionali – rezultă din interacţiunea primelor două categorii.
Factorii externi ai percepţiei. În această categorie intră în principal,
caracteristicile stimulului (intensitate, durată, frecvenţă etc.), dar şi unele
particularităţi ale contextului în care acesta apare (volumul câmpului perceptiv,
omogenitatea şi heterogenitatea acestuia, raporturile spaţio-temporale dintre
stimuli).
Referindu-ne la intensitatea stimulului, cercetările au demonstrat că
intensitatea medie a stimulului asigură o percepţie optimă. Intensităţile puternice
13
sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile (tocesc acuitatea senzorială,
favorizează omisiunea semnalelor, ceea ce duce la scăderea capacităţii rezolutive şi
produc o stare generală de disconfort psihic). Dacă durata de acţiune a stimulului
scade sub o anumită limită, identificarea şi diferenţierea devin dificile; dimpotrivă,
dacă depăşeşte o anumită valoare, imaginea devine ştearsă datorită saturaţiei. Un
stimul mai frecvent se percepe mai repede decât altul care apare la intervale mari
de timp. Când un stimul se detaşează de fond, este perceput mult mai uşor.
Factorii interni ai percepţiei
Aceşti factori sunt foarte numeroşi, începând cu prezenţa sau absenţa atenţiei
şi motivaţiei şi terminând cu trăsăturile dispoziţionale de personalitate, dar cei mai
importanţi sunt cei care se grupează în jurul set-ului.
Setul este starea de aşteptare a obiectelor, a trăsăturilor lor caracteristice, a
evenimentelor sigure, implicând restrângerea numărului de evenimente pentru care
subiectul este pregătit. Setul se exprimă în promptitudinea, pregătirea de a percepe
sau de a răspunde într-un anumit mod, atitudinea care facilitează sau predetermină
un anumit efect.
Intervenţia setului în percepţie se soldează cu următoarele efecte:
- asimilarea pozitivă – integrarea adecvată, rapidă a stimulilor;
- asimilarea negativă – denaturarea imaginii actuale a obiectului, identificarea
lui eronată;
- transformarea – rezultată din îmbinarea celorlalte două categorii de efecte
care duce la apariţia unei imagini perceptive, categorial concordantă cu
stimulul real, dar anumite însuşiri particulare ale stimulului fiind denaturate.
Factorii relaţionali ai percepţiei
Percepţia este influenţată de relaţia directă dintre particularităţile
stimulului şi cele ale stării subiective a celui care percepe.
Evidenţierea rolului factorilor relaţionali a condus la formularea unei teorii
asupra percepţiei, şi anume teoria tranzacţională (Ittelson, anii ’60). Această
teorie introduce conceptul de „tranzacţie” ce are loc între subiect şi stimul, dar nici
unul dintre cele două elemente implicate în tranzacţie nu poate fi studiat separat, ci
numai în relaţie unul cu altul.
14
Percepţia este aşadar o tranzacţie, un fel de interrelaţie sau schimb între
organism şi mediu, dar în care fiecare parte a situaţiei intervine ca participant
activ şi îşi datorează existenţa tocmai acestei participări active.

Legile percepţiei
Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepţiei:
a. Legea integralităţii perceptive exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa
unităţii şi integrităţii obiectului, ea operează nu cu însuşiri izolate ale
obiectelor, ci cu obiecte unitare.
b. Legea structuralităţii perceptive arată că însuşirile obiectului numai
împreună, organizate şi ierarhizate creează efecte de percepţie; totodată, ea
relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de importante pentru
perceperea lui, cu deosebire, cele care dispun de cea mai mare concentrare
informaţională.
c. Legea selectivităţii perceptive este expresia caracterului activ al omului în
timpul perceperii, al faptului că nu toate obiectele sunt percepute, ci doar
unele, nu toate însuşirile obiectului, ci doar o parte a acestora, în acord cu
forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ.
d. Legea constanţei perceptive constă în menţinerea invarianţei imaginii, chiar
şi atunci când există variaţii ale obiectului perceput.
e. Legea semnificaţiei semnalează faptul că se percep mai bine, rapid şi corect
obiectele care au o anumită valoare, semnificaţie pentru subiect decât cele
indiferente.
f. Legea proiectivităţii imaginii perceptive precizează faptul că, deşi imaginea
perceptivă se elaborează cortical, ea este proiectată la nivelul obiectului.

15
CURS 3:
REPREZENTAREA
Delimitări conceptuale
Termenul de reprezentare are o utilizare foarte largă atât în comunicarea
cotidiană, cât şi în ştiinţă (tehnică, matematică, ştiinţele cognitive etc.) şi
semnifică desemnarea a ceva prin altceva, substituirea unei mulţimi prin altă
mulţime, a unui obiect printr-o imagine, schemă, simbol etc.
Noţiunea de reprezentare exprimă două realităţi psihice: una care ţine de
produs, cealaltă care ţine de proces. Ca produs, reprezentarea este imaginea sau
modelul informaţional intern, actualizat al unor obiecte, fenomene, evenimente,
situaţii etc., care au fost percepute anterior, dar care în momentul dat pot lipsi din
câmpul nostru senzorial. Aşadar, spre deosebire de percepţie, care ne furnizează
informaţii numai despre obiectele şi fenomenele reale prezente, care acţionează în
momentul dat asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă astfel de
informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă.
În cel de-al doilea caz, reprezentarea este procesul psihic, care permite
acţiunea mintală cu obiectul în absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi
acţionat cândva asupra organelor noastre de simţ.
Constituirea imaginilor-reprezentări se realizează în parte spontan,
mecanismele de engramare fiind activate de diferite semnale din mediul intern sau
extern, iar în parte, în contextul unui proces special de învăţare (de exemplu,
reprezentările subsumate diferitelor ştiinţe: anatomie, zoologie, botanică,
geografie, geometrie etc.).
În ambele cazuri, au loc prelucrări şi transformări ale imaginilor singular-
situaţionale, în urma lor obţinându-se o imagine selectivă generalizată, care va
reţine însuşirile mai semnificative şi mai frecvent întâlnite în cadrul percepţiei.
Reprezentările generate de imaginaţie se pot referi atât la obiecte reale (de
exemplu, reprezentări despre obiecte şi lucruri pe care nu le-am perceput niciodată
ca atare, dar despre care am citit sau auzit povestindu-se), cât şi la obiecte ideale,
pe care urmează să le creăm sau care nu pot dobândi realitate sensibilă (de
exemplu, reprezentările personajelor sau întâmplărilor din basme).
16
Caracterizarea psihologică a reprezentării
Formarea reprezentărilor are un caracter activ şi selectiv. Chiar atunci când
nu ne propunem în mod expres reţinerea, pentru uzul ulterior, a imaginii obiectului
pe care-l percepem în momentul dat, iar reprezentarea se constituie pe cale
neintenţionată (involuntară), conţinutul său va fi activ prelucrat şi filtrat de
structurile experienţei cognitive anterioare şi de stările afectiv-motivaţionale.
După conţinutul informaţional, reprezentările generate de memorie şi derivate
din percepţie se leagă întotdeauna de obiecte reale şi au un caracter intuitiv; prin
aceasta ele se apropie de percepţie. După mecanismele operatorii (tipul operaţiilor
de prelucrare a informaţiilor şi criteriile de selecţie-grupare), ele se îndepărtează de
percepţie, apropiindu-se de gândire. Astfel, în reprezentare operează criterii de
relevanţă şi comunalitate, care-i conferă valenţe cognitive superioare faţă de
percepţie, şi anume centrarea pe însuşirile semnificative şi comune (repetabile).
Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut,
reproduceri pasive ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sintetizări, ale unor
combinări şi recombinări, ale însuşirilor senzoriale, fapt care permite reţinerea şi
amplificarea anumitor însuşiri, estomparea şi eliminarea altora.
În organizarea şi sistematizarea lor internă, reprezentările se ierarhizează pe
două coordonate:
- calitatea semantică a informaţiei selectate – reprezentări înalt relevante,
care se apropie de noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări slab
relevante, care se intersectează cu percepţiile;
- gradul de generalitate – reprezentări individuale, reprezentări particulare
sau de specie (reprezentarea unui trandafir) şi reprezentări generale sau de
clasă (reprezentarea unei flori în general).
Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este
cuvântul. El asigură structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării, organizează
reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa individului, contribuie la creşterea
caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens.
Proprietăţile reprezentărilor

17
1. Figurativitatea – reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect,
caracteristicile cu cea mai mare încărcătură şi saturaţie informaţională. Ele
se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel
de portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte.
Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun
în structura lor concretă.
2. Operativitatea – în realizarea reprezentării sunt implicate mecanisme de
asociere prin asemănare şi contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai ales
idomotricitatea. Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării succesivului,
dar şi redevelopării într-o cinematică imagistică. Acest lucru nu se poate
realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale limbajului.
3. Panoramizarea – Lornov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în
imaginea mentală a unor dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv.
De exemplu un cub, indiferent din ce parte ar fi privit, nu poate fi perceput
decât ca având trei feţe în reprezentare; însă, datorită coordonării şi
aglutinării (alipirii, reunirii) informaţiilor, acesta va fi „văzut cu toate feţele
sale”. Se pare că aceasta este limita superioară a performanţelor posibile în
reprezentare.

Clasificarea reprezentărilor
Componenta reprezentaţională a activităţii noastre mintale , prin structura şi
dinamica sa, ne apare ca un sistem de o mare complexitate, în cadrul căruia pot fi
operate delimitări şi clasificări după diferite criterii. Principalele criterii după care
se diferenţiază tipurile de reprezentări sunt:
 modalitatea senzorială dominantă în structurarea conţinutului informaţional:
- reprezentările vizuale, tactile, kinestezice, auditive, olfactive, gustative. Cel mai
bine structurate şi delimitate sunt reprezentările vizuale, legate de forme şi
spaţialitate. Aceasta se explică şi prin faptul că analizatorul vizual îndeplineşte
rolul de mecanism integrator, unificator al întregii experienţe senzoriale.
 domeniile de referinţă cognitivă:
- reprezentări ştiinţifice – în matematică, biologie, istorie, geografie etc.;
18
- reprezentări tehnice – mecanisme, componente, agregate mecanice;
- reprezentări artistice – literare, plastice, muzicale;
- reprezentări religioase – legate de divinitate, de ritualuri etc.;
 gradul de generalitate:
- reprezentări individuale;
- reprezentări de specie;
- reprezentări de gen (clasă);
 gradul de complexitate:
- reprezentări simple (un singur obiect sau o singură însuşire);
- reprezentări complexe (mai multe dimensiuni sau mai multe obiecte);
 sursa generativă:
- reprezentări ale memoriei;
- reprezentări ale imaginaţiei;
 modul de generare:
- reprezentări intenţionate sau voluntare;
- reprezentări neintenţionate sau involuntare;
 dimensiunea static-dinamic:
- reprezentări statice – redau obiectul sau figura dintr-o singură poziţie sau
ipostază;
- reprezentări dinamice – redau obiectul sau figura într-o succesiune de poziţii
şi stări posibile.

Locul şi rolul reprezentării în activitate şi comportament


Reprezentarea constituie un stadiu mai înalt al medierii cognitive a
comportamentului decât senzaţia şi percepţia. Medierea pe care o realizează
reprezentarea devine deja discursivă şi reversibilă, ceea ce permite intervenţia
reglatoare permanentă a imaginii în planul de desfăşurare a comportamentului.
Independenţa reprezentării de prezenţa şi acţiunea actuală a stimulilor externi
îi conferă funcţii reglatoare noi, care se vor amplifica şi mai mult la nivelul
gândirii, anume anticiparea şi planificarea. La acest nivel, prinde pentru prima
dată contur funcţia anticipativ-proiectivă şi planificatoare a conştiinţei.
19
Reprezentarea ne permite pe de o parte, să ne formăm o imagine despre
rezultatul posibil al acţiunii pe care dorim s-o întreprindem, iar pe de altă parte, să
schiţăm planul sau programul unei acţiuni şi să efectuăm în minte acţiunea dată
înainte de a o realiza în plan extern.
Funcţia reglatoare a reprezentării se realizează prin intermediul unei serii
întregi de operaţii de comparare, analiză, evaluare şi selecţie, prin permanent apel
la fondul experienţei anterioare.
Procesul reprezentării se organizează astfel după scheme logice de prelucrare-
integrare a informaţiei furnizate de memorie şi care, treptat, în ontogeneză intră
sub controlul gândirii.
Constituirea reprezentărilor ca modalitate specifică de procesare şi operare cu
mulţimi de semnale şi simboluri informaţionale are la bază operaţiile în plan extern
asupra obiectelor din câmpul perceptiv. Schemele de articulare funcţional-
discursivă a acestor operaţii, unele din ele având caracter imitativ sau simbolic,
treptat se interiorizează, făcând astfel posibilă, după vârsta de 4 ani, realizarea unei
activităţi imagistice interne autonome, fără recursul la suportul acţiunii directe cu
obiectul. Dar, şi după desprinderea planului imagistic intern de planul acţiunii
externe directe cu obiectul, acesta din urmă continuă să se menţină pe primul plan
sub egida principiului realităţii şi să se reactualizeze ori de câte ori acesta intră în
impas.
Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi mediu,
reprezentările servesc ca instrumente psihice de adaptare la realitate.

20
CURS 4:
GÂNDIREA (I)
Delimitări conceptuale
Senzaţiile, percepţiile, reprezentările reflectă obiecte şi fenomene concrete, cu
însuşirile lor esenţiale şi neesenţiale. Aceste forme de reflectare, cu toată
importanţa lor pentru cunoaştere, singure nu sunt suficiente pentru a-i permite
omului cunoaşterea legilor naturii, prevederea fenomenelor, modificarea şi
transformarea naturii în conformitate cu tendinţele şi trebuinţele sale. Pentru
aceasta este necesară o formă superioară de reflectare a realităţii, reflectarea
însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi a realităţilor dintre
ele, reflectare care nu este posibilă decât prin mijlocirea limbajului. Această formă
de reflectare a realităţii este gândirea.
Gândirea este reflectarea generalizată şi mijlocită a obiectelor şi fenomenelor
şi a relaţiilor dintre ele.
La baza gândirii sunt însă senzaţiile, percepţiile şi reprezentările, care apar în
procesul activităţii practice a omului, ca efect al acţiunii obiectelor şi fenomenelor
lumii obiective asupra analizatorilor. Fără ele gândirea ar fi lipsită de orice conţinut
şi practic n-ar fi posibilă.
Dar apare o contradicţie în ceea ce priveşte definirea gândirii, plecând de la
imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcaţie între senzorial şi logic datorită
faptului că procesele senzoriale se intelectualizează, fiind integrate verbalo-logic,
iar cele logice capătă forme de manifestare intuitivă (conceptele figurale).
Convertirea senzorialului în logic şi a logicului în senzorial este demonstrată foarte
bine în geometrie; între perceptiv şi intelectiv există o strânsă interdependenţă:
figura (imaginea) este sursă pentru deducţie, în timp ce deducţiile (structurile
logice) sunt verificate prin desen (imagine).
În condiţiile existenţei acestor dificultăţi, psihologia tradiţională recurge la o
definiţie de tip descriptiv-explicativ: gândirea este procesul psihic de reflectare a
însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre
acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul
noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.

21
Dar psihologia contemporană, luând în calcul şi dinamica şi evoluţia gândirii
a dat o definiţie operativă a acesteia: gândirea este un sistem ordonat de operaţii
de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile
abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii
alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile.
Dacă în rezolvarea situaţiilor comune, familiare, psihicul face apel la
memorie, deprinderi etc., în soluţionarea situaţiilor noi, neobişnuite, mai puţin sau
chiar deloc familiare, el pune în funcţiune gândirea.
Trebuie să considerăm cele două tipuri de definiţii ale gândirii
complementare, de aici reieşind notele definitorii ale gândirii.

Caracterizarea psihologică a gândirii


Cele mai semnificative caracteristici psihologice ale gândirii sunt:
 Caracterul subiectiv – se referă la faptul că orice proces de gândire este
atributul unui individ concret şi se desfăşoară în capul lui şi la faptul că, la
acest nivel, reflectarea atinge punctul său cel mai înalt de selectivitate,
activism şi constructivism.
 Caracterul ideal al reflectării gândirii – dacă imaginea perceptivă se află
într-un raport de similaritate cu obiectul, având un caracter concret, în cazul
reflectării prin intermediul gândirii, avem de-a face cu o realitate ideală,
nonsubstanţială. Caracterul ideal al gândirii mai constă şi în relativa ei
autonomie faţă de lumea materială externă. Astfel, ca obiect al gândirii apar
nu numai situaţiile, lucrurile şi fenomenele externe. Ci şi produsele proprii:
ipoteze, idei, planuri, proiecte, decizii etc., precum şi alte stări subiective:
emoţii, sentimente, dorinţe, aspiraţii etc., toate de natură ideală.
 Caracterul informaţional-operaţional – gândirea se prezintă ca un proces de
organizare specifică a informaţiei, bazată pe principii şi criterii logico-
gramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic. Prin gândirea sa omul
reproduce relaţiile obiective, le construieşte mental, introduce în realitate noi
relaţii pe baza anticipării posibilului. Ea nu se mulţumeşte cu însuşirile
exterioare ale obiectelor şi fenomenelor, aşa cum face percepţia, ci accede la
22
surprinderea însuşirilor interne ale acestora şi , mai ales, a relaţiilor dintre
ele.
 Caracterul mijlocit – gândirea nu oprerează direct asupra obiectelor şi
fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra
celor evocate din memorie sau obţinute prin combinările imaginative. Ea
este mijlocită de limbaj care favorizează nu doar interiorizarea
informaţiilor, ci şi exteriorizarea lor.
 Caracterul mijlocitor – gândirea mijloceşte şi influenţează toate celelalte
mecanisme psihice, atribuind un înţeles imaginilor perceptive, ale
reprezentărilor, utilizând denumiri verbale, construind scheme mnezice,
implicându-se activ în majoritatea procedeelor imaginaţiei, direcţionând
fluxurile afectiv-motivaţionale. Totodată, ea se mijloceşte pe sine, prin
propriile produse pe care le introduce în circuitul său informaţional şi
operaţional.
 Caracterul generalizat şi abstractizat – gândirea operează cu însuşirile
generale, abstracte, cu modele ideale ce nu pot fi traduse în reprezentări
intuitive şi care nu au un corespondent obiectual concret, dar care au un rol
important în cunoaşterea teoretică a realităţii. Funcţionând pe principiul
generalizării-abstractizării-formalizării, gândirea permite trecerea de la
simpla constatare şi înregistrare a faptelor de observaţie sau experimentale la
prelucrarea şi interpretarea lor, la dezvăluirea relaţiilor şi semnificaţiilor lor
profunde.
 Caracterul acţional – potrivit acestei caracteristici, baza şi punctul de
constituire a schemelor şi operaţiilor gândirii vor fi căutate în acţiune;
gândirea izvorăşte din acţiune şi se finalizează în ea.
 Caracterul finalist – această caracteristică se referă la faptul că, înainte de a
fi executată, activitatea este planificată în minte, fundamentată din punct de
vedere al scopului, oportunităţii, eficienţei, consecinţelor.
 Caracterul multidirecţional – spre deosebire de unele mecanisme psihice
care sunt orientate spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre
prezent, memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor) gândirea se întinde pe
23
toate cele trei dimensiuni temporale. Gândirea foloseşte informaţia despre
trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia
despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a prevedea starea lui în viitor.
 Caracterul sistemic – gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate
(operaţii, conţinuturi informaţionale) între care sunt posibile o multitudine
de combinaţii, fapt care-i asigură autoreglabilitatea. Mărimile de ieşire le
controlează şi le reglează pe cele de intrare, asigurând astfel, conexiunea
inversă.

Laturile gândirii
Gândirea are două mari laturi: latura informaţională şi latura operaţională.
LATURA INFORMAŢIONALĂ
Conţine acele unităţi de bază ale gândirii care dispun de cea mai mare
încărcătură informaţională şi asupra cărora se aplică operaţiile gândirii. Între
acestea menţionăm: conceptele/noţiunile, prototipurile, judecăţile, raţionamentele.
Conceptele/noţiunile, ca unităţi cognitive esenţiale ale gândirii, sunt
forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor. Ele se
formează nu numai prin contactul direct cu obiectele şi situaţiile, ci şi prin
contactul cu simbolurile sau cu semnele (literele şi cuvintele) pentru acele obiecte
sau situaţii.
Pentru psihologi, conceptele sunt sisteme de răspunsuri învăţate care permit
organizarea şi interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care influenţează
comportamentul independent de orice stimulare provenind din mediu, permiţându-
ne aplicarea automată a experienţei noastre trecute la situaţiile prezente.
Mulţi cercetători susţin ideea că noţiunea/conceptul nu este un dat, ci
rezultatul unui proces evolutiv. M. Golu afirmă că până să ajungă la stadiul
noţional/conceptual propriu-zis, gândirea (individuală) parcurge următoarele etape:
- etapa prenoţională/preconceptuală, în care domină în mod absolut imaginile
senzoriale;

24
- etapa complexelor noţionale/conceptuale, în care sunt puse laolaltă, în
aceeaşi categorie, pe baza unei însuşiri accidentale, obiecte calitativ diferite;
de exemplu lucruri şi fiinţe;
- etapa pseudonoţională/pseudoconceptuală în care are loc îngustarea zonei
noţiunii/a conceptului până la a cuprinde un singur obiect;
- etapa noţiunilor concrete;
- etapa noţiunilor abstracte.
Conceptele nu există izolat unele de altele, ci ele sunt interdependente şi
ierarhizate, ele se leagă unele de altele, trec unele în altele, se evocă sau se
actualizează unele pe altele.
Conceptele se află la diverse niveluri de constituire, ocupând locuri diferite în
sistemul intelectual al individului. Conceptele/noţiunile pot fi clasificate după mai
multe criterii:
- după gradul de generalitate: individuale, particulare şi generale;
- după existenţa sau inexistenţa unui corespondent concret, imediat, în
realitatea înconjurătoare: concrete şi abstracte;
- după calea de formare şi conţinutul lor: empirice şi ştiinţifice.
Conceptele empirice, numite şi spontane sau cotidiene, sunt rezultatul
sistematizării şi integrării informaţiei provenite din experienţa cotidiană a
individului. Acestea se formează pe căi neorganizate, nesistematizate, ca urmare a
relaţiilor cotidiene de comunicare dintre copii, copil şi adult, dintre adulţi. În
conţinutul lor intră însuşirile neesenţiale, accidentale, restrictive ale obiectelor şi
fenomenelor, însuşirile concrete, particulare, locale, cele dependente de necesitate.
Conceptele ştiinţifice, numite şi formale sau artificiale, sunt rezultatul
elaborării sistematice, în procesul învăţării organizate, prin asimilarea datelor
semnificative, obiectiv verificate ale ştiinţei. Ele conţin însuşiri selectate pe baza
aplicării riguroase a criteriilor de esenţialitate şi generalitate, recunoscute ca atare
la momentul dat al dezvoltării cunoaşterii. Pe baza lor, devine posibilă înţelegerea
relaţiilor cauzale şi formularea de predicţii în legătură cu desfăşurarea
evenimentelor într-un domeniu sau altul al realităţii. Cuprinzând în ele condensări

25
şi corelări ale notelor definitorii ale obiectelor şi fenomenelor, conceptele ştiinţifice
facilitează formularea definiţiilor.
În desfăşurarea gândirii, conceptele/noţiunile nu sunt dispuse la întâmplare,
haotic, ci se ordonează şi se ierarhizează în reţele şi sisteme în care fiecare concept
reprezintă un „nod”, o „intersecţie”. Tocmai pentru a sugera organizarea şi
ierarhizarea conceptelor, Vâgotski a introdus ceea ce s-a numit piramida
noţiunilor. Aceasta este structurată pe verticală după criteriul gradului de
generalitate, iar pe orizontală, după criteriul coordonării semantice modale. Spre
baza piramidei sunt dispuse conceptele/noţiunile cu sfera cea mai mică şi volumul
cel mai mare – conceptele/noţiunile individuale. În etajele superioare, se situează
conceptele/noţiunile cu sfera din ce în ce mai mare şi volumul din ce în ce mai mic
– conceptele/noţiunile generale, iar în vârful piramidei se situează
conceptele/noţiunile cu cel mai înalt grad de generalitate posibil – categoriile
supraordonate (materie, spirit, existenţă etc.).
Conceptele, fie ele empirice sau ştiinţifice, se regăsesc rareori separate unele
de altele în mintea omului. Ele se înlănţuie, se întretaie, se interferează, dând
naştere astfel unor structuri conceptuale complexe. Rolul acestora este de a
reproduce în plan mental relaţiile obiective aflate între obiecte.
O dată cu analiza structurilor conceptuale, deci a relaţilor dintre concepte, s-a
făcut deschiderea către operaţiile gândirii, care sunt instrumentele acestei
relaţionări şi care, împreună, constituie latura operaţională a gândirii.

26
CURS 5:
GÂNDIREA (II)

Latura operaţională
Ca proces psihic activ de cunoaştere şi cu rol adaptativ în viaţa omului,
gândirea presupune existenţa unei laturi operaţionale, de procesare şi transformare
a informaţiei.
Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mintale de
transformare a informaţiilor, de relaţionare şi de prelucrare, combinare şi
recombinare a schemelor şi noţiunilor în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi, a
înţelegerii unui context informaţional, a luării unei decizii sau a rezolvării de
probleme.
Operaţiile gândirii pot fi clasificate după mai multe criterii, dar cea mai
cunoscută clasificare este după forma de aplicabilitate, operaţiile gândirii fiind:
fundamentale (generale) şi particulare (specifice, instrumentale).
Operaţiile fundamentale sunt prezente în orice act de gândire şi constituie
scheletul ei. Ele intervin în abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoaştere,
indiferent de domeniu. Aceste operaţii fundamentale sunt: analiza, sinteza,
abstractizarea, generalizarea şi comparaţia.
Operaţiile particulare sunt folosite în anumite acte de gândire, se manifestă cu
o anumită categorie de probleme, cu un anumit domeniu de cercetare. La nivelul
acestor operaţii, întâlnim mai multe modalităţi operaţionale şi procedee, cum ar fi:
modalităţi algoritmice şi euristice, productive şi reproductive, convergente şi
divergente etc.

Operaţiile fundamentale ale gândirii


Analiza şi sinteza
Aceste două operaţii sunt corelative. În timp ce analiza porneşte de la acţiunea
directă în plan extern, de descompunere a obiectelor materiale în părţi componente
în vederea determinării însuşirilor esenţiale, sinteza, pornind de la elementele sau
însuşirile date izolat, reconstruieşte mintal obiectul.
27
Aşa cum analiza nu se limitează la simpla dezmembrare a obiectului în
însuşirile lui componente, cui orientează acest act spre finalitatea diferenţierii
însuşirilor, tot aşa sinteza nu este o simplă asociere sau însumare ci o operaţie care
presupune relaţionarea logică a însuşirilor obiecttului, numai în acest fel fiind
posibilă ajungerea la dezvăluirea specificului lor. Sinteza include, de asemenea,
obiectul gânditîntr-o clasă de obiecte, îl corelează cu alte obiecte, despriinde într-
un ansamblu haotic de date, un principiu logic de dezvoltare şi interacţiune.
Sinteza presupune aceeaşi cale ca şi analiza, numai că în sens invers: de la
noţiunile şi judecăţile abstracte, degajate prin analiză, ea trece la explicarea şi
reconstruirea mintală a fenomenelor.
Între analiză şi sinteză nu există o ruptură, ele nu sunt despărţite una de alta,
dimpotrivă, nu numai că se presupun reciproc, dar chiar trec una în alta. Din acest
punct de vedere, putem considera gândirea ca fiind, în esenţa ei, o activitate
analitico-sintetică. La nivelul gândirii, analiza trece în abstracţie şi sinteza în
generalizare.
Atât analiza, cât şi sinteza au ca instrument principal de mediere pe plan
intern cuvântul, limbajul intern.
Abstractizarea şi generalizarea
Aceste operaţii sunt, de asemenea, corelative, strâns legate de analiză şi
sinteză, continuări ale lor în plan mental.
Abstractizarea este operaţia mentală de departajare, de extragere şi de
considerare selectivă a anumitor aspecte, laturi sau însuşiri din contextul lor
sensibil imediat pentru a le transforma în obiecte distincte ale gândirii. Cu alte
cuvinte, abstractizarea înseamnă reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte a altceva.
Există două tipuri de abstractizare:
- abstractizarea prin izolare: desprinderea totală a unui element de celelalte;
- abstractizarea prin subliniere: elementul abstract nu este detaşat complet, ci
situat mental pe prim-plan, celelalte elemente constituind fondul, planul al
doilea.

28
În psihologia cognitivă, abstractizarea este asimilată atenţiei selective.
Rezultatul cel mai semnificativ al abstractizării îl constituie conceptele/noţiunile
abstracte (înţelepciune, libertate, bunătate, fericire, onestitate, dezvoltare etc.).
Abstractizarea este mediată de analiză şi operaţiile ei subiacente, iar suportul
ei primar este limbajul.
Generalizarea este operaţia prin care extindem o relaţie stabilită între două
obiecte sau fenomene asupra unei întregi categorii. Mai vorbim de generalizare şi
atunci când includem un element particular într-o clasă mai largă de obiecte,
fenomene sau însuşiri.
În procesul cunoaşterii, prin generalizare reuşim:
- fie să ne ridicăm de la însuşirile concrete, particulare la însuşiri din ce în ce
mai generale;
- fie să extindem însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte.
Prin generalizare, gândirea reuşeşte să depăşească limitele datului senzorial
imediat şi să acceadă la categorial, universal. Generalizarea nu este o simplă
selecţie de însuşiri comune din rândul celor date empiric; ea este o sinteză
deoarece reuneşte într-o nouă organizare informaţia oferită de abstractizarea
pozitivă.
Chiar dacă, în orice gândire individuală, sunt prezente şi interacţionează
permanent cele patru operaţii de bază, pe parcursul viaţii individului se produce o
anumită accentuare a ponderii şi rolului fiecăreia în structura stilului cognitiv.
Aceasta este, mai ales, valabilă pentru analiză şi sinteză. Este posibil ca una să
devină dominantă şi să-şi pună amprenta pe tipul gândirii; în acest context,
gândirea poate fi preponderent analitică sau preponderent sintetică. În plan
comportamental, persoanele cu o gândire de tip analitic vor proceda prin delimitări
succesive; au tendinţa de a supraestima detaliile, amănuntele în defavoarea
ansamblului. Persoanele cu o gândire de tip sintetic vor manifesta tendinţa de a
surprinde (şi supraestima) întregul, subestimând rolul detaliilor.

Comparaţia

29
Este acea operaţie a gândirii implicată ca premisă şi ca mijloc în toate
celelalte; constă într-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu
scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Din comparaţie derivă nu
numai operaţiile simple ale gândirii, cum ar fi serierea, clasificarea, ci şi altele mai
complexe, precum generalizarea.
Temeiul comparaţiei îl formează generalul, esenţialul, necesarul. Ea se
formează în procesul însuşirii generalului, esenţialului, proces realizat treptat,
gradual.
Studiul sistematic al comparaţiei a evidenţiat utilitatea ei pentru celelalte
operaţii ale gândirii, cu deosebire pentru analiză şi sinteză. Comparaţia începe cu
un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu unul analitic (de
desprindere a asemănărilor şi deosebirilor pe baza unui criteriu) şi se finalizează
printr-o nouă sinteză şi generalizare. Prin urmare, comparaţia este o analiză prin
sinteză, finalizată printr-o nouă sinteză.
Operaţiile şi procedeele mentale cu ajutorul cărora prelucrăm informaţiile, ca
urmare a relaţionărilor strânse şi active formează, la nivelul minţii, structuri
operaţionale complexe.

Activităţile gândirii

Complexitatea gândirii provine nu doar din cele două laturi ale ei,
intercorelate şi coordonate în structuri cognitive, ci şi din activităţile pe care le
realizează. Prin gândire omul intră în posesia concepteklor, le sesizează sensul,
utilitatea şi aplicabilitatea, se implică în soluţinarea solicitărilor ce-i sunt adresate,
judecă şi face raţionamente, ia decizii, creează produse noi.
Conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea problemelor, raţionamentele,
decizia şi creaţia sunt activităţile fundamentale ale gândirii care o
individualizează în raport cu alte mecanisme psihice şi-i acordă un caracter de
maximă eficacitate.
Conceptualizarea
30
A conceptualiza înseamnă a forma concepte, „a ajunge” la concept, a intra în
posesia conceptului, a asimila concepte. Conceptualizarea este capacitatea fiinţei
umane de a abstractiza însuşirile unei clase de obiecte ce sunt apoi încorporate într-
o imagine sau într-o idee-concept; de asemenea, este capacitatea acesteia de a
sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte.
În formarea conceptelor s-au confruntat două orientări: cea empiristă şi cea
raţionalistă. Potrivit celei dintâi, conceptele se formează prin extragerea
invarianţilor din multitudinea şi diversitatea elementelor. Pentru ca un copil să-şi
formeze conceptul de „câine”, el trebuie să fi văzut sau să fi întâlnit mulţi
„indivizi” de acest tip numiţi prin termenul de „câine”. Conceptul de „câine”
rezultă dintr-o asociaţie între un ansamblu de atribute şi un cuvânt. Pentru
raţionalişti conceptele sunt entităţi mentale prezumate în vederea explicării şi
acţiunii.
Înţelegerea
Reprezintă semnul distinctiv al activităţii gândirii. Înţelegerea este trăsătura
esenţială şi permanentă a gândirii umane, ea asigurând şi buna desfăşurare a
celorlalte activităţi ale gândirii.
A înţelege înseamnă a conştientiza, a conceptualiza, a integra într-un sistem de
referinţă, a desprinde o semnificaţie şi a pune în evidenţă, cu ajutorul ei, o relaţie
esenţială sau o apartenenţă categorială. A înţelege înseamnă a stabili o relaţie
importantă între ceva necunoscut şi ceva dinainte cunoscut, a încadra şi îcorpora
noile cunoştinţe în cele vechi, care în felul acesta se modifică şi se îmbogăţesc.
Încorporarea noilor cunoştinţe în cele vechi se poate face prin:
- subsumarea derivată – ideea nouă este un caz partuicular al celei vechi;
- subsumarea corelativă – ideea nouă presupune o transformare a ideii vechi;
- supraordonare – ideea nouă este mai generală decât cea veche;
- relaţionare combinatorie – noile idei sunt congruente cu un fond
corespunzător de idei relevante.
Din punct de vedere operaţional, înţelegerea este un proces analitico-sintetic,
debutând cu desprinderea elementelor esenţiale ale materialului şi încheindu-se cu
reunirea lor într-un întreg închegat.
31
Înţelegerea ca activitate fundamentală şi permanentă a gândirii, contribuie la
continua sistematizare şi resistematizare a informaţiilor şi experienţelor noastre, la
producerea unor paşi importanţi în dezvăluirea lumii în care trăim.
Rezolvarea de probleme
Constituie o activitate esenţială a gândirii, datorită faptului că aceasta nu intră
în funcţiune decât în situaţiile problematice care cer o rezolvare.
Rezolvarea de probleme constă în depunerea unui efort în vederea atingerii
unui obiectiv fără a avea încă pregătite modalităţile de atingere a acestuia.
O problemă apare şi există ori de câte ori în activitatea noastră practică şi
teoretică (în plan real şi mental) ne confruntăm cu o dificultate căreia nu îi putem
face faţă cu ajutorul cunoştinţelor şi priceperilor existente, dacă situaţioa nu
actualizează automat o schemă (sau mai multe) adecvată eliminării obstacolului.
Permanent în timpul activităţii sale rezolutive, subiectul caută, extrage şi
prelucrează informaţia. Sursele de informaţie la care el apelează în mod obişnuit
sunt:
- spaţiul problematic însuşi – fiecare informaţie poate fi utilizată pentru a
alege operaţia următoare sau pentru astabili dacă procesul trebuie continuat;
- ambianţa sau spaţiul cadrului problematic dat – diferitele semnale pe care
subiectul le captează din ambianţă sunt utilizate ca informaţie auxiliară în
organizarea operaţiilor;
- informaţia prelucrată şi stocată anterior – cea mai mare cantitate de
informaţie utilă o furnizează memoria de lungă durată.
Abilitatea de a rezolva o problemă depinde foarte mult de modul de
reprezentare a acelei probleme. Uneori este mai eficientă reprezentarea sub formă
de enunţ (de propoziţie), alteori este mai adecvată o imagine vizuală. Adesea în
rezolvarea unei probleme se întâmpină dificultăţi fie pentru că sunt omise din
reprezentare unele elemente esenţiale ale problemei, fie au fost incluse elemente
care nu sunt importante.
Conduita rezolutivă a individului este extrem de diferenţiată, ea
particularizându-se în funcţie de anumite criterii:
- durata procesului rezolutiv
32
- natura problemei
- gradul de structurare a problemei
- gradul de dificultate a problemelor
- specificul proceselor psihice cognitive implicate în găsirea soluţiei
- specificul sarcinii subiectului
- condiţiile rezolvării problemelor
Etapele rezolvării problemelor nu au doar o importanţă teoretică, ci şi una
practic-acţională. De altfel, ele au şi fost convertite în „sfaturi practice”, atât de
utile procesului rezolutiv. Ellis (1978) a identificat următoarele reguli practice:
înţelegerea problemei; reamintirea problemei; identificarea ipotezelor
alternative; achiziţionarea strategiilor de rezistenţă; evaluarea ipotezelor
finale. Alţi autori adaugă la aceste reguli, încă două : explicarea problemei unei
alte persoane; să nu ne preocupăm un timp de problemă.

33
CURS 6:
MEMORIA (I)

Unul dintre cela mai studiate şi cercetate procese psihice este memoria. Ea
este implicată în funcţionarea şi structurarea tuturor celorlalte procese psihice şi a
vieţii noastre subiective în ansamblu. Memoria nu intervine din afară în
structurarea şi integrarea proceselor psihice – percepţia, gândirea, imaginaţia,
trăirile afective etc. – ci face parte din însăşi structura lor internă.
Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de
a encoda informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o
formă apropiată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile pe
care le efectuează.
Cele trei procese de bază ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea)
apar menţionate în mai toate definiţiile date memoriei, indiferent de maniera
acestora, mai simplă sau mai elaborată.
Conceptul de memorie (umană) se referă la un ansamblu de procese
biofiziologice şi psihologice care asigură întipărirea, păstrarea şi
reactualizarea experienţei şi trăirilor noastre anterioare, sub forma
recunoaşterii sau sub cea a reproducerii.
Alan Baddeley, întrebându-se cu ce anume ar putea fi asemănată memoria, cu
un ordinator sau cu o bibliotecă, optează pentru asemănarea cu biblioteca.
Informaţiile care sosesc trebuie să fie convenabil stocate, bine protejate de efectele
timpului şi uşor accesibile.
Memoria nu înseamnă o înregistrare pe bandă, automată a evenimentelor şi
trăirilor trecute. Ea este un proces activ, permanent raportat la prezent, la cerinţele
actuale şi de perspectivă ale subiectului şi activităţilor sale.
Datorită caracterului ei activ, informaţiile nu sunt reactualizate exact în forma
în care au intrat şi în care s-au fixat. Înlăuntrul memoriei au loc numeroase şi
permanente schimbări, transformări şi restructurări, care favorizează exercitarea
funcţiei reconstructive. În virtutea acestei funcţii activ-reconstructive, memoria
permite fie includerea experiennţei actuale în cea anterioară, fapt care duce la

34
restructurarea acesteia din urmă, fie includerea experienţei anterioare în rezolvarea
unor probleme actuale, ceea ce favorizează evitarea erorilor comise în trecut.

Caracteristicile memoriei
Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie sau
nu (organică sau anorganică). Memoria umană, în raport cu alte tipuri sau forme de
memorie, se individualizează prin trei caracteristici, şi anume, caracterul mijlocit,
inteligibil şi selectiv:
1. spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primară a informaţiilor,
care sunt directe, nemijlocite, memoria umană este mijlocită, ceea ce
înseamnă că pentru a ţine mai bine minte şi pentru a reactualiza mai uşor,
omul se serveşte de o serie de instrumente care au rol de mijloace de
memorare („stimuli-mijloc”: crestături în obiecte, nod la batistă ca obiecte
materiale, dar şi cuvântul, gândul ca acţiune psihică internă);
2. caracterul inteligibil – presupune înţelegerea celor memorate şi
reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie.
Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care
ilustrează nu numai legătura memoriei cu gândirea, dar şi caracterul ei logic,
raţional, conştient, într-un cuvânt inteligibil. Individul uman apelează la o
serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice (împărţirea unui
material în fragmente, încadrarea coerentă a fragmentelor în altele mai mari,
realizarea asociaţiilor etc.) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite
inteligente;
3. selectivitatea – nu se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează
absolut totul, ci doar o parte a informaţiilor. Selectivitatea memoriei este în
funcţie fie de particularităţile stimulului (de reţin însuşirile mai „tari”, mai
„puternice”, care într-un fel sau altul se impun de la sine), fie de
particularităţile psihologice, subiective ale individului (se reţine ceea ce
corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, dorinţelor,
intereselor).

35
Prin faptul că memoria umană întipăreşte, păstrează şi reactualizează mijlocit,
inteligibil, selectiv şi activ experienţa anterioară a individului şi a societăţii în care
acesta trăieşte, ea asigură continuitatea, consistenţa, stabilitatea şi finalitatea vieţii
psihice a omului. Memoria umană dă posibilitatea reactualizării unor date ale
cunoaşterii, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este perimat, susţinând astfel
dezvoltarea şi aprofundarea cognitivă şi, prin aceasta, a personalităţii înseşi.

Calităţile memoriei
Nu toţi oamenii se pot lăuda cu o memorie bogată şi durabilă, fidelă, promptă
şi dinamică. Aceste trăsături au ponderi diferite de la un individ la altul sau la
acelaţi individ pe parcursul dezvoltării sale.
Memoria individuală poate fi evaluată în funcţie de următoarele calităţi:
 Întinderea repertoriului – constituie acea calitate a memoriei care se
exprimă prin cantitatea totală sau diversitatea cunoştinţelor şi experienţelor
acumulate şi păstrate în stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât are valori
mai ridicate, cu atât se poate spune că memoria este mai eficientă şi cu cât
are valori mai scăzute, cu atât memoria este mai ineficientă;
 Fidelitatea – este acea calitate a memoriei care reflectă gradul de
compatibilitate calitativă, logico-semantică între input-ul (intrări) stocat
anterior şi ceea ce se păstrează şi se reactualizează ulterior. Rezultatul
alterării fidelităţii este confabulaţia, adică acea situaţie în care subiectul
reproduce cu totul altceva decât ce a memorat anterior, el fiind însă convins
că reproducerea lui este întru totul fidelă, conformă cu realitatea.
 Exactitatea – este acea calitate a memoriei care reclamă păstrarea şi
reproducerea unui material/a unor informaţii fără modificări semnificative
de conţinut şi de formă. Cel mai bine ea se realizează în cadrul memoriei
mecanice, tip al memoriei care presupune o înregistrare şi o redare aidoma a
materialului.
 Promptitudinea – constituie acea calitate a memoriei care exprimă raportul
dintre momentul lansării „apelului” de reactualizare a unor informaţii sau
amintiri şi momentul în care informaţia sau amintirea respectivă apare „pe
36
scena internă a conştiinţei”. O memorie poate fi considerată promptă, dacă
reactualizarea informaţiei necesare se face în timp util, adică ea poate fi
folosită în mod eficient pentru rezolvarea sarcinii date sau pentru atingerea
scopului propus.
 Mobilitatea – exprimă calitatea memorie de sistem semideschis, adică de a
se afla şi de a realiza în permanenţă schimburi informaţionale şi energetice
cu sursele externe. Graţie acestei calităţi, conţinuturile şi structurile actuale
ale sistemului mnezic se îmbogăţesc şi se perfecţionează din punct de vedere
funcţional prin achiziţia permanentă de informaţii şi de experienţe noi.
Opusul mobilităţii este rigiditatea, care, atunci când depăşeşte o anumită
limită, duce la anchilozarea sistemului mnezic.

PROCESELE MEMORIEI
Memoria se elaborează, se organizează şi funcţionează în timp, parcurgând
în dinamica sa o serie de procese, asupra cărora cercetătorii au căzut de acord, în
ceea ce priveşte numărul, dar cu mici diferenţe privind denumirea acestora, şi
anume:
- psihologia tradiţională preferă termenii de:
 memorare (întipărire, fixare, engramare);
 păstrare (reţinere, conservare);
 reactualizare (reactivare, ecforare)
- psihologia modernă, psihocognitivistă, recurge la termeni ca:
 encodare; stocare; recuperare.

Encodarea
Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o
formă care-i permite pătrunderea în sistemul mnezic.
A encoda înseamnă a traduce informaţia într-un anumit cod, material sau ideal
(subiectiv). Encodarea reprezintă prima fază parcursă de mecanismale mnezice în
dinamica lor. Ea reprezintă o multitudine de aspecte, dintre care amintim: natura
encodării, formele encodării şi factorii facilitatori/perturbatori ai encodării.
37
Natura encodării
Datorită faptului că traducerea informaţiei se realizează prin intermediul unui
cod, natura encodării va fi strict dependentă de natura codului. Cum, în principal,
se recurge la trei tipuri de coduri (vizuale, auditive, semantice) înseamnă că există
trei tipuri de encodare:
- encodarea vizuală care face apel la codul imagine;
- encodarea auditivă ce foloseşte codul sunet, în dubla sa ipostază, sunet fizic
şi sunet verbal;
- encodarea semantică căreia îi este specific codul propoziţie.
De aici rezultă că întâlnim două tipuri de coduri: unul modal (dependent de
modalitatea senzorială) şi altul amodal (independent de modalităţile senzoriale, în
schimb, dependent de modul de procesare mintală/intelectuală a informaţiilor).
Formele encodării
Există două forme ale encodării:
- automată numită şi encodare (memorare) incidentală (memorare
involuntară);
- presupune efortul subiectului şi este numită encodare (memorare)
intenţională (memorare voluntară).
Encodarea incidentală sau automată nu necesită nici atenţie, nici control
voluntar, ea nu este afectată nici de intenţia de a memora, nici de prezenţa
simultană a altor activităţi. În encodarea incidentală contează gradul de
interacţiune cu activitatea pe care el o desfăşoară, gradul de implicare şi angajare a
lui în rezolvarea activităţii. Cu cât activismul intelectual şi profunzimea înţelegerii
sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi chiar memorarea incidentală.
Encodarea intenţională se caracterizează printr-o sarcină special formulată de
a reţine. Importante în encodarea intenţională sunt trei elemente: stabilirea
conştientă a scopului, mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea
realizării lui, utilizarea unor procedee speciale care să faciliteze memorarea.
Simpla conştientizare a scopului, deşi importantă nu este totuşi eficientă. Mult
mai semnificative s-au dovedit a fi nu scopurile în sine, ci scopurile diferenţiate.
Cunoaşterea duratei, a timpului pentru care este necesară memorarea, cunoaşterea
38
preciziei cu care urmează a fi memorat un material, în fine cunoaşterea succesiunii,
a ordinii în care trebuie memorat un material sunt de maximă importanţă, uşurând
mult procesul memorării intenţionale.
„Învăţarea pentru o anumită dată condiţionează uitarea după trecerea acelei
date”
Relaţiile dintre cele două forme de encodare – incidentală şi intenţională –
sunt relaţii de interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai
începutul celei intenţionale. Alteori memorarea intenţională, ca urmare a exersării,
a organizării începe să se realizeze cu o mare economie de timp şi de efort, intrând
în funcţiune aproape de la sine. Cercetările au demonstrat că prin învăţare
memorarea intenţională poate deveni automată.
Factorii facilitatori şi perturbatori ai memoriei
Encodarea se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet,
cu o eficienţă crescută sau scăzută dependent de o multitudine de factori,
delimitaţi în două mari categorii:
- factori ce ţin de particularităţile materialului;
- factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează.
Între factorii care ţin de particularităţile materialului de memorat reţinem:
 Natura materialului – materialul ce urmează a fi memorat poate fi, prin
natura lui: intuitiv-concret sau abstract, descriptiv sau explicativ-relaţional,
semnificativ sau lipsit de sens logic, pragmatic-utilitar sau teoretic.
Cercetările au arătat că se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial
(imagini ale obiectelor) decât unul simbolic abstract (cuvinte), unul verbal-
semnificativ (un poem, un fragment de proză) decât altul verbal-
nesemnificativ (grupaje de litere fără sens logic).
 Organizarea materialului – un material care dispune de un grad mare de
organizare şi de structurare va fi mai bine (şi mai rapid) memorat decât altul,
cu organizare şi structurare mai reduse. Structurat şi organizat, elevii vor
putea memora mult mai bine, mai fidel şi pe o perioadă mai îndelungată
materialul predat. Organizarea în serie a materialului produce efecte în
funcţie de poziţia ocupată de material în serie. Cele mai multe investigaţii au
39
arătat că elementele de la începutul şi sfârşitul seriei sunt mai bine
engramate decât cele de la mijlocul ei.
 Omogenitatea sau heterogenitatea materialului – în legătură cu acest
factor pot fi invocate trei tipuri de efecte:
 Efectul Robinson (1924) – cu cât o serie este eminamente omogenă
(numai litere, cuvinte figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată
mai rapid;
 Efectul Restorff (1932) – elementele eterogene plasate într-o serie
mare de elemente omogene sunt mai bine reţinute decât acestea din
urmă;
 Efectul Underwood (anii ‘50) – materialele cu un grad mai mare de
omogenitate se reţin mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut
de omogenitate.
Cele trei categorii de efecte sunt contradictorii, efectul Restorff şi Underwood
contrazic efectul Robinson.
 Volumul materialului – eficienţa memorării este strict dependentă de
lungimea materialului (mare, mediu, mic). S-a constatat că numărul de
repetiţii necesar memorării unui material este cu atât mai mare, cu cât
materialul este mai amplu şi, de asemenea, dacă materialul de memorat
creşte în progresie aritmetică, atunci timpul de memorare creşte în progresie
geometrică. În condiţii egale de exersare materialul lung se aminteşte mai
bine decât materialul scurt.
 Alte particularităţi ale materialului – aceste particularităţi ale materialului
cu referire la familiaritate, semnificaţie, caracterul lui agreabil sau
dezagreabil, influenţează procesul memorării. Cu cât gradul de frecvenţă a
unui stimul este mai mare, ceea ce înseamnă că şi gradul lui de familiaritate
este crescut, cu atât memorarea acestuia se va face mai rapid, iar păstrarea
va fi mai îndelungată. Un stimul semnificativ este în acelaşi timp şi familiar,
el fiind utilizat frecvent în limbajul sau acţiunea practică. Materialul agreabil
se reţine mai bine decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult
mai bine decât cel indiferent.
40
Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului care memorează reţinem:

 Gradul de implicare în activitate

Factorii facilitatori şi perturbatori ai encodării


Particularităţile subiectului
Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului
care memorează se pot reţine:
Gradul de implicare în activitate – cu cât implicarea subiectului în activitate
este mai mare cu atât interacţiunea dintre el şi materialul de memorat este mai
intensă şi mai profundă, cu atât performanţele mnezice sunt mai spectaculoase. Din
punct de vedere practic, în memorarea unui text literar sau ştiinţific, rezumarea şi
conspectarea sunt mai eficiente (şi mai utile) decât sublinierea sau simpla recitire.
Modul de memorare – sunt descrise două moduri distincte de memorare:
- memorarea globală, a întregului material dintr-o dată;
- memorarea parţială, bazată pe împărţirea materialului pe fragmente şi pe
însuşirea lor succesivă.
Productivitatea memorării globale creşte o dată cu vârsta cronologică şi cu
coeficientul de inteligenţă.
Memorarea globală sau metoda sintetică este asociată cu repetiţii comasate,
iar eficienţa ei creşte când subiectul are de memorat un material relativ simplu şi
nu prea întins ca volum. Memorarea parţială sau metoda analitică este avantajată
de repetiţiile eşalonate. Se poate aplica şi la vârstele mici şi este eficientă în cazul
materialului întins ca volum.
Pentru o memorare eficientă a materialului este bine să se utilizeze cele două
modalităţi combinate. În acest sens, Golu propune următoarea desfăşurare: mai
întâi parcurgerea o dată sau de două ori a întregului material, apoi memorarea
succesivă pe părţi, astfel încât reproducerea părţii memorate să se asocieze cu
reproducerea părţilor memorate anterior, iar în final, parcurgerea din nou a
întregului material.
Frecvenţa şi calitatea repetiţiilor – Ebbinghaus ademonstrat că între
numărul repetiţiilor unui material şi gradul lui de întipărire există o relaţie liniară,

41
adică cu cât numărul de repetiţii este mai mare, cu atât materialul este mai bine
memorat. Cercetări ulterioare au demonstrat că există un optim repetiţional,
limitele acestui optim fiind:
- suprarepetarea (un număr mult prea mare de repetiţii) care duce la apariţia
stării de saturaţie şi a trebuinţei de evitare;
- subrepetarea (un număr insuficient de repetiţii în raport cu sarcina de
memorat) care creează iluzia întipăririi.
Există două forme de repetiţii:
- repetiţia comasată (concentrată) – presupune repetarea integrală a
materialului;
- repetiţia eşalonată – separarea şi desfăşurarea în timp a repetiţiilor.
Experienţa cotidiană a arătat că repetiţiile eşalonate sunt mult mai productive.
Ele favorizează trăinicia cunoştinţelor oferind memoriei răgazul necesar pentru a-şi
organiza, sistematiza şi chiar reelabora cunoştinţele.
Motivaţia şi tonul afectiv în momentul memorării – intensitatea motivelor
pentru realizarea sarcinii influenţează atât rezultatele memorării voluntare, cât şi pe
cele ale memorării involuntare. În susţinerea motivaţiei sunt implicate, de
asemenea, procesele de întărire pozitivă şi negativă a subiecţilor pentru rezultatele
obţinute.
Influenţa unui nivel optim al intensităţii motivaţiei duce la desfăşurarea în
bune condiţii a memorării, supermotivaţia pune în funcţiune mecanisme emotive,
capabile să dezorganizeze activitatea subiectului.
Organizarea materialului de către subiect – se referă la intenţia şi acţiunea
voluntară a subiectului de a-şi organiza informaţiile cu scopul de a le reţine şi de a
le recupera în timp optim. Informaţiile care nu au fost suficient de bine organizate
şi sistematizate sunt în mai mare măsură supuse uitării.
Înţelegerea de către subiect a materialului de memorat - presupune
realizarea unor legături cu informaţiile, datele şi cunoştinţele deja existente
asimilate. Pe lângă organizarea şi sistematizarea unui material, deplina înţelegere
este esenţială pentru memorarea lui durabilă.

42
Voinţa, intenţia de memorare – voinţa de a ţine minte implică un efort
pentru a repovesti altora.
PĂSTRAREA (STOCAREA)
Păstrarea este procesul de reţinere (stocare, conservare) a informaţiilor
până în momentul în care este necesară utilizarea lor.
Ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi
reintegrări care pot avea efecte pozitive sau negative.
Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient.
Nu avem un control direct asupra conţinutului său, ci numai unul indirect, prin
intermediul reactualizării.
Pentru trăinicia păstrării sunt foarte importante:
- intervalul de timp pentru care subiectul şi-a propus memorarea: scurt, mediu
şi lung.
- factorii afectiv-motivaţionali – există o dependenţă direct proporţională între
ecoul materialului dat în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de
trăinicie a păstrării lui în memorie.
Durata păstrării se referă la timpul care se scurge între intrarea şi ieşirea
informaţiei din memorie. Evenimentele cu caracter personal se păstrează mult mai
mult timp decât cele neutre, impersonale.
Pentru creşterea duratei stocării, în vederea sporirii productivităţii ei, Zlate
recomandă:
- fixarea imediată a informaţiei receptate, fie mental prin legătura ei cu alte
informaţii, fie senzorial prin notarea ei;
- repetarea mentală a informaţiei de mai multe ori;
- verbalizarea conţinututlui informaţiei;
- mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea a intervalelor dintre
elementele lui.
Ca indicatori ai stocării putem aminti:
 completitudinea – este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la
momentul dat şi ceea ce s-a memorat anterior;

43
 fidelitatea – exprimă raportul de corespondenţă între materialul memorat
iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat. Fidelitatea stocării depinde
de calitatea şi profunzimea encodării. Cu cât o informaţie este mai bine
analizată, înţeleasă şi repetată, cu atât există mai multe şanse ca ea să fie
reamintită cât mai exact în forma în care a fost întipărită.
După M. Golu păstrarea este cea mai importantă fază în structura dinamică a
sistemului mnezic al omului, ea este cea care determină, în ultimă instanţă,
eficienţa şi productivitatea memoriei.

REACTUALIZAREA
Reactualizarea este procesul de recuperare a datelor memorate şi stocate,
de scoatere la iveală a conţinuturilor encodate şi păstrate în vederea utilizării
lor în funcţie de solicitări.
Reactualizarea poate avea loc, uneori, aproape spontan, automat, fără nici un
fel de efort din partea subiectului, alteori însă, ea implică căutare, tatonare, efort.
Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu o mare încărcătură
emoţională, este capabilă să declanşeze automat reamintirea lui. Acest tip de
reactualizare a fost denumit reactualizare spontană, involuntară. Ea se produce
atât în stare de somn, sub forma viselor, cât şi în stare de veghe, sub forma unor
avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei.
Dar, există şi situaţii în care apare necesitatea căutării unui eveniment în
memorie cu ajutorul unor întrebări, al revederii unor obiecte sau al evocării
diferitelor împrejurări în care a avut loc memorarea. În astfel de situaţii vorbim
despre reactualizarea deliberată (voluntară). Ea este declanţată şi controlată
voluntar în cadrul unei activităţi de învăţare-dezvoltare, de muncă sau de creaţie.
Caracterul spontan sau deliberat al recuperării, succesul sau eşecul ei sunt
legate de mecanismele reactualizării: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea – constituie un proces de identificare a unor obiecte sau
situaţii ca fiindu-ne familiare, pe baza experienţei anterioare, identificarea având
loc în condiţiile unei noi percepţii. Ea este o evocare tacită sau implicită a unei idei
sau imagini în prezenţa materialului.
44
Reproducerea – este acea formă a reactualizării care se realizează în absenţa
obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Ea constă în derularea conştientă a
conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior.
Indicatorii pe baza cărora se evaluează reproducerea sunt:
- promptitudinea – reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de
actualizare şi se măsoară în mărimea intervalului de timp din momentul
emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a informaţiei
solicitate;
- completitudinea – este un parametru determinat de completitudinea păstrării;
- fidelitatea – reproducerea cât mai fidelă a unor evenimente sau informaţii
necesită eforturi voluntare, analize discursive, selectarea asociaţiilor,
adoptarea unor decizii;
- exactitatea – când trebuie să ne amintim ceva sau să răspundem la anumite
întrebări, încercăm nu numai să reactualizăm informaţiile, dar să le şi
organizăm cât mai bine, în aşa fel încât răspunsurile noastre să fie cât mai
coerente.
Dat fiind faptul că se realizează în prezenţa obiectului implicând doar
perceperea acestuia, recunoaşterea este mult mai uşoară decât reproducerea, care se
realizează în lipsa obiectului şi presupune, prin urmare, apelul la gândire.

UITAREA
Uitarea poate fi definită ca eşec în încercarea de a recupera corect o
informaţie, cândva memorată, întipărită. Uitarea nu este altceva decât faţa
ascunsă a recuperării informaţiei.
Uitarea are un caracter gradat, începând cu creşterea perioadei de latenţă a
reactualizării datelor apelate şi culminând cu absenţa totală a acesteia. Oricât de
mult timp ar trece, informaţia sau amintirea apelată „refuză” să vină la suprafaţă, să
fie conştientizată, să fie recuperată.
Cercetătorii semnalează existenţa mai multor forme ale uitării, dar analizând
după sfera de cuprindere, uitarea poate fi:

45
- parţială, fragmentară, selectivă, afectând anumite elemente sau părţi ale
materialului memorat şi lăsând nealterate altele;
- totală, subiectul nu reuşeşte să reactualizeze nici o parte a materialului
memorat.
În ceea ce priveşte ritmul uitării, H. Ebbinghaus a stabilit curba uitării,
devenită deja celebră. El a observat că cea mai mare rată a uitării se înregistrează
în primele 48 de ore după momentul memorării, când se pierde aproape 40% din
material; după prima săptămână, pierderea ajunge la 60%, iar după a treia
săptămână, la 80%, după care uitarea încetineşte considerabil.
Dar, cercetările ulterioare au arătat că, în cazul materialului cu sens, uitarea nu
mai este atât de puternică, instalarea ei făcându-se tot în trepte, dar în rate mai
mici. Ca o concluzie, se poate afirma că pierderea cea mai mare de informaţie se
produce în perioada imediat următoare momentului memorării. De aceea se cere ca
repetările să fie mai dese pe parcursul acestei perioade şi mai rare ulterior.
Uitarea acordă memoriei caracterul ei selectiv, căci datorită ei, nu păstrăm şi
nu reactualizăm totul, ci doar ceea ce ne trebuie sau ne interesează. În aceste
condiţii, putem vorbi şi de caracterul necesar al uitării, care decurge din faptul că
uitarea îndeplineşte importante funcţii de reglare şi autoreglare a sistemului mnezic
al individului. Ea oferă posibilitatea „eliminării” datelor inutile, lăsând loc
informaţiilor noi cu valenţe adaptative.

46
CURS 8:
IMAGINAŢIA
Delimitări conceptuale
Activitatea şi dezvoltarea umană nu se limitează numai la captarea,
înregistrarea şi prelucarea informaţiilor actuale, prezente, oricât de semnificative ar
fi ele. Pentru a fi eficiente şi cât mai depline, activitatea şi dezvoltarea umană au
nevoie de anticiparea anumitor posibile variante, oportunităţi, obstacole, dificultăţi.
Pe scurt, omul are nevoie să-şi cultive, dezvolte şi valorifice imaginaţia. Cu
ajutorul imaginaţiei omul transformă, modifică informaţiile actuale şi pe cele
trecute, creează altele noi.
Imaginaţia apare ca o modalitate de adaptare, de punere în acord a individului cu solicitările mediului şi ale activităţii în care este angajat.
Funcţia imaginaţiei este aceea de a servi la extinderea şi completarea realului şi nu atât în orientarea omului către o fantezie pură şi simplă.

Imaginaţia este procesul cognitiv complex de combinare şi recombinare a


datelor din experienţa anterioară în vederea dobândirii unor imagini noi fără
un corespondent în realitate sau în experienţa noastră personală. Imaginaţia
este procesul de creare a noului în formă ideală.
Imaginaţia este văzută ca proces, dar şi ca produs al restructurării experienţei,
caracteristică prin care depăşeşte memoria. Chiar şi atunci când imaginaţia
reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu se confundă cu amintirea
concretă deoarece nu rezultă dintr-o percepţie, ci este recombinare şi reconstrucţie
transformativă. De regulă amintirile sunt retrospective, pe când compoziţiile
imaginaţiei sunt prospective, atemporale şi aspaţiale. Imaginaţia se sustrage
realului, îl depăşeşte.
Accepţiuni ale conceptului de imaginaţie
a) Imaginaţia ca formare sau ca producere de imagini
Pentru majoritatea psihologilor şi filosofilor, imaginaţia este capacitatea de a
produce imagini.
Ca element constitutiv şi produs al imaginaţiei, o imagine nu este niciodată
definitivă, ea trăieşte într-o anumită durată şi într-un anumit ritm.
Înţeleasă drept capacitate de a produce imagini, ca mecanism ce stă la baza
imaginarului, imaginaţia, este în mod esenţiel, deschisă, evazivă.
b) Imaginaţia ca mobilitate a spiritului
47
Imaginaţia poate fi privită ca tipul celei mai mari mobilităţi spirituale.
Epitetul cel mai adecvat al imperiului imaginaţiei este epitetul liber. Spiritul
uman se simte dezmărginit; spaţiul şi timpul său de manifestare sunt nelimitate.
Întotdeauna a imagina va fi mult mai larg şi mult mai bogat decât a trăi. În
imaginaţie, intrarea şi ieşirea nu sunt şi nu vor fi niciodată simetrice. Prin ea, omul
se desprinde, în acelaşi timp, şi de trecut şi de realitate. Imaginaţia îl deschide
asupra viitorului şi asupra posibilului.
Imaginaţia respinge obişnuinţa sau, cât există, obişnuinţa blochează
imaginaţia, ele nu pot coexista. În neîntrerupta sa vivacitate, imaginaţia ne scoate
din somnolenţă, din clişee, din rutină, din apatie; vitalitatea vieţii nostre depinde de
vitalitatea imaginaţiei noastre.
Imaginaţia este facultatea de a deforma imaginile, oferite de percepţie, este
facultatea de a ne elibera de primele imagini, cea de a schimba imaginile.
c) Imaginaţia înţeleasă drept combinatorică mentală
În această accepţiune accentul se pune pe potenţialul combinatoric şi
transformativ al imaginaţiei; el duce la apriţia de imagini noi. Prin funcţia
combinatorică, imaginaţia contribuie mai mult la invenţie decât la înţelegere.
Prin combinatorica ei transformativă, imaginaţia se instituie ca o zonă a
libertăţii şi a disponibilităţilor, ca o latură constructivă, inovatoare, creatoare a
sistemului psihic uman.
Aceste accepţiuni ale conceptului de imaginaţie sunt complementare.

Caracteristicile şi funcţiile imaginaţiei


Imaginaţia are următoarele însuşiri:
- fluiditatea – trăsătura care se referă la posibilitatea de a ne imagina, în scurt
timp, un număr mare de imagini, idei, situaţii etc.;
- plasticitatea – trăsătură a imaginaţiei ce constă în uşurinţa de a schimba
punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, când un procedeu se
dovedeşte inoperant;
- originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei. Ea poate fi evidenţiată
prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei, a unei soluţii.
48
Între ele, caracteristica principală rămâne originalitatea.
În cadrul sistemului psihic uman, imaginaţia îndeplineşte următoarele funcţii:
- transformativă (de transformare) – imaginaţia este procesul prin
intermediul căruia se produce noul pe plan mintal;
- proiectivă (de proiecţie) – imaginaţia vizează viitorul, ceea ce nu este încă,
dar este în mintea noastră;
- compensatorie (de compensaţie) – imaginaţia satisface în plan fantastic
dorinţele, aspiraţiile nesatisfăcute în plan real;
- substitutivă (de substituţie) – scopurile şi acţiunile interzise sau
indezirabile în plan real sunt substituite, înlocuite cu scopuri şi acţiuni
posibile în plan imaginar;
- autoreglatorie (de autoreglare) – imaginaţia dirijează comportamentul
uman, îl adaptează la solicitările şi variaţiile mediului.

Raportul imaginaţiei cu celelalte procese psihice


Imaginaţia şi procesele senzoriale
În raport cu imaginaţia, senzaţia joacă un rol dublu: pe de o parte, intră în
conflict cu imaginaţia, întrucât o frânează, iar pe de altă parte, serveşte ca punct de
plecare, ca sprijin.
În ceea ce priveşte raportul imaginaţiei cu percepţia, putem spune că
imaginaţia porneşte de la percepţie, îşi extrage conţinutul din ea, dar nu pentru a o
repeta, ci pentru a o depăşi. La rândul lui, produsul imaginativ, se poate închide în
el însuşi, se stabilizează, luând uneori aspectul percepţiei.
În raport cu reprezentarea, care doar expune conştiinţei imagini deja
constituite, imaginaţia este prin excelenţă, un proces de generare, de producere mai
mult sau mai puţin intenţionată a imaginilor.
Imaginaţia şi memoria
Cele două procese psihice superioare se află într-o evidentă şi dinamică
legătură. Memoria este pentru imaginaţie punctul de plecare, dar şi punctul de
sosire. La început, ea furnizează imaginaţiei elementele din care aceasta va
construi, iar la sfârşitul procesului imaginativ oferă spaţii de stocare a produselor
49
realizate. Uneori, memoria îi poate furniza imaginaţiei materialul de care are
nevoie, alteori o pune în dificultate, îi oferă fragmente răzleţe, nesemnificative.
În timp ce memoria ne face prizonierii propriului nostru trecut, imaginaţia este
momentul sau refugiul libertăţii. Interpretată ca proces şi produs al restructurării
experienţei, drept combinatorică, imaginaţia depăşeşte memoria.

Imaginaţia şi gândirea
Există multe deosebiri între imaginaţie şi gândire, cele mai semnificative sunt:
- gândirea este o înlănţuire de conţinuturi abstracte, iar imaginaţia este o
înşiruire de iamgini sau de conţinuturi concrete;
- înlănţuirea de la baza gândirii e stăpânită de legi obiective; aceea de la baza
imaginaţiei de legi subiective, psihologice. Dacă în primul caz lucrăm cu
principii şi reguli, în cel de-al doilea caz, cu aspiraţii şi sentimente.
Gândirea începe, de obicei, cu imaginaţia, aşa cum imaginaţia se termină
adeseori cu gândirea.
În pofida deosebirilor dintre ele, relaţia dintre gândire şi imaginaţie nu poate fi
negată. Imaginaţia este un mijlocitor al diferitelor activităţi ale gândirii
(conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea de probleme, decizia, creaţia).
Imaginaţia este considerată o formă a inteligenţei, legată de înţelegere. Prin
dinamismul ei, imaginaţia este o sursă de îmbogăţire a gândirii.
În dinamica lor permanentă, gândirea ghidează producţia imaginaţiei, iar
imaginaţia participă la elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare a
problemelor.
Punctul de întâlnire fundamental a imaginaţiei cu gândirea este căutarea şi
formularea ipotezei.

Imaginaţia şi afectivitatea, motivaţia


Între imaginaţie şi planul afectiv există o relaţie intimă. Stările afective
(emoţiile, sentimentele, pasiunile) declanşează, facilitează sau inhibă imaginaţia.
Procesele afective reprezintă o sursă energetică esenţială şi constantă pentru
imaginaţie; în condiţii de indiferenţă sau de neutralitate afectivă nu se realizează
50
produse imaginative spectaculoase. Şocurile emoţionale produc fantasme, viziuni
cvazionirice sau cvazihalucinatorii.
Stările afective influenţează diferit imaginaţia, atunci când este vorba despre
forma reproductivă sau despre cea creatoare. Sub influenţa emoţiilor
reproducătorul se blochează, refuză să mai reacţioneze, este incapabil de reuşită,
devine ridicol, în timp ce creatorul doreşte să acţioneze cât mai mult, nereuşind să-
şi controleze stările afective intense. În primul caz, individul este prada unor emoţii
paralizante, iar în cel de-al doilea caz, el este victima unor emoţii precipitante. În
ambele cazuri efectele sunt negative.
Imaginaţia declanşează şi întreţine emoţiile. Empatia nu este altceva decât
transferul imaginar în stările subiective ale celuilalt. Imaginaţia produce sentimente
de plăcere, de neplăcere, de teamă de durere etc. Imaginaţia poate transforma
sentimentele în pasiuni oarbe.
În imaginaţie se exprimă nu numai segmentul energizator al afectivităţii, ci şi
cel direcţional al motivaţiei. Motivele şi trăirile afective întreţin o receptivitate
crescută pentru anumite elemente ale realului, permit aducerea acestora în prim
plan.
Stările de expectanţă, cele aspiraţionale produc imagini corespunzătoare.
Obiectele dorinţei, ale speranţei, ale dragostei, ale urii, geloziei, fricii pot fi
construite tot imaginativ. Noi ne creăm şi ne ajustăm lumea după trebuinţele şi
aspitraţiile noastre.

Imaginaţia şi personalitatea
Trăsăturile temperamentale, caracteriale ale omului, influenţează atât
evoluţia, cât şi productivitatea imaginaţiei. De asemenea, ea este strâns legată şi de
creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii.
Mulţi psihologi au demonstrat rolul dimensiunii caracteriale în
comportamentul imaginativ, creativ. Astfel, ei au evidenţiat importanţa încrederii în
sine şi în alţii în procesul imaginativ. Atitudinile subiectului faţă de propria sa
activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esenţiali ai comportamentului creativ.

51
Tipul general de personalitate are o mare semnificaţie în actul imaginativ.
Criticul şi receptivul manifestă atitudini şi comportamente diferite: primul, aflat în
faţa unei ipoteze sau idei noi, caută să-i demonstreze absurditatea, inexactitatea;
cel de-al doilea se joacă cu ideile noi, speculează asupra implicaţiilor lor posibile.

52
CURS 9:
MOTIVAŢIA

În psihologie se urmăreşte atât surprinderea şi descrierea fenomenelor cât şi


dezvăluirea determinismului lor, a cauzelor concrete care le-au generat. Nici un
act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită incitare,
fără o anumită direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în cazul absenţei unui
obiectiv sau scop, un comportament are la bază acţiunea unei cauze. Astfel trebuie
căutat răspunsul la întrebarea de ce?, de ce s-a produs? Tocmai în acest punct intră
în scenă motivaţia.
În accepţiunea cea mai largă, termenul de motivaţie reuneşte ansamblul
factorilor dinamici care determină conduita unui individ. Ea mai înseamnă
totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite,
conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri
abstracte.
Într-o accepţiune mai restrânsă şi ştiinţific mai riguroasă, prin motivaţie vom
înţelege o formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismelor de
comandă-control ale siatemului personalităţii o oscilaţie de la starea iniţială de
echilibru, un deficit energetico-informaţional sau o necesitate ce trebuie
satisfăcută.
În calitate de componentă a sistemului psihic uman, motivaţia se evidenţiază
şi se individualizează printr-o latură informaţională, de conţinut şi una dinamică.
Latura de conţinut este dată de natura calitativă, modală a semnalelor pe
care le antrenează starea internă de necesitate dată: de foame, de sete, de mişcare,
de distracţie, de informare-cunoaştere, de conversaţie de muzică etc. în plan
subiectiv, aceste semnale şi, implicit, latura de conţinut a motivaţiei se
concretizează în forma unor senzaţii (cum sunt de pildă senzaţiile organice) sau a
dorinţelor (în cazul motivelor socio-culturale).
Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor respective
şi de raportul tensiune/destindere care se stabileşte la nivelul profilului general de

53
stare al sistemului personalităţii. În plan subiectiv ea se exprimă prin intermediul
unor trăiri emoţionale (încordare, tensiune, disconfort, insatisfacţie).
Pe măsura satisfacerii stării de motivaţie respective, semnalele de
conţinut diminuează în intensitate până la dispariţie, iar latura dinamică se
converteşte energetic, locul energiei negative (în sens psihologic) de tensiune-
încordare fiind luat de energia pozitivă, de satisfacţie, saturaţie, relaxare.
Există diferite tipuri de motivaţii ca structură şi funcţionalitate, complexitate
şi rol cum ar fi: trebuinţele, motivele, dorinţele, aspiraţiile, interesele, convingerile,
idealurile, concepţia despre lume şi viaţă etc. existând acestea vor exista şi funcţii
diferite ale acestora.
Printre funcţiile motivaţiei numărăm:
- funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru
fiziologic sau psihologic. În această fază starea de necesitate dăinuie, dar nu
declanşează acţiunea. De obicei această funcţie este specifică trebuinţelor.
- funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Aceasta
constituie motivul, definit ca mobilul ce alege dintre deprinderile existente
pe cea care va fi actualizată.
- funcţia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter
activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă, în egală
măsură, de energizare şi direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează,
declanşează acţiunea, iar acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse,
influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.

Motivaţie şi performanţă
Motivaţia nu trebuie considerată şi interpretată ca un scop în sine ci pusă
în slujba obţinerii unor performanţe înalte. Performanţa este un nivel
superior de îndeplinire a scopului.
Relaţia dintre motivaţie, mai corect spus, dintre intensitatea motivaţiei şi
nivelul performanţei este dependentă de complexitatea activităţii (sarcinii) pe
care subiectul o are de îndeplinit.
54
Eficienţa activităţilor depinde însă nu numai de relaţia dintre intensitatea
motivaţiei şi complexitatea sarcinii (care poate fi o sarcină de învăţare, de
muncă sau de creaţie) ci şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de
dificultate al sarcinii cu care se confruntă individul. Cu cât între mărimea
intensităţii motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o mai mare
corespondenţă şi adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată.
În această situaţie, în psihologie, a apărut ideea optimului motivaţional.
Optimul motivaţional este acea intensitate optimă a motivaţiei care permite
obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.
De optimul motivaţional putem vorbi în două situaţii:
- când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect.
Dacă dificultatea sarcinii este mare, înseamnă că este nevoie de o intensitate
mare a motivaţiei pentru îndeplinirea ei; dacă dificultatea sarcinii este
medie, o motivaţie de intensitate medie este suficientă pentru soluţionarea ei.
- când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) incorect de către subiect.
În acest caz ne confruntăm cu două situaţii tipice:
 fie cu subaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii sarcinii,
caz în care individul va fi submotivat, va acţiona în
condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va duce în final
la nerealizarea sarcinii;
 fie ca supraaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii
sarcinii, caz în care individul va fi supramotivat,
activează în condiţiile unui surplus energetic care l-ar
putea dezorganiza, stresa.
Când un elev tratează cu uşurinţă sau supraestimează importanţa unei
teze sau a unui examen va ajunge la acelaşi efect: eşecul.
În cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice fel de performanţă, ci
cu performanţe cât mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă
realizare a personalităţii, ci o autodepăşire a posibilităţilor ei.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi
autodepăşiri evidente, poartă denumirea de nivel de aspiraţie.
55
Pentru elevii slabi şi mediocri nivelurile de aspiraţie relativ scăzute înseamnă
succes, în timp ce pentru cei cu aptitudini, un regres; ei vor regresa chiar şi sub
raportul valorificării capacităţilor de care dispun.
Este bine ca nivelul de aspiraţie, pentru a avea un efect pozitiv , să fie cu puţin
peste posibilităţile de moment.
Nu trebuie uitat niciodată că discrepanţa prea mare dintre capacităţi şi
aspiraţii este periculoasă.

Motivaţia şi frustrarea
Motivele acţionează întotdeauna în direcţia satisfacerii unei stări de necesitate.
Fenomenul psihologic care reflectă diversele neregularităţi şi obstaciole în calea
satisfacerii imediate a unui motiv sau a altuia a fost denumit de Freud frustraţie.
Întotdeauna frustrarea se raportează la motivaţie şi scopuri. Ea se naşte
din interacţiune asubiectului cu un anumit obiect, cu o anumită situaţie, rolul
principal avându-l modul de percepere şi evaluare.
O situaţie poate fi frustrantă pentru un subiect şi nefrustrantă pentru un
altul. În istoria personală a fiecăruia se stabileşte un anumit raport –
favorabil sau nefavorabil – între experienţele şi situaţiile frustrant-pozitive şi
cele frustrant-negative.
Din punct de vedere psihofiziologic, frustrarea introduce o anumită
tensiune şi încordare afectivă negativă (nemulţumire, insatisfacţie, furie etc.).
Efectul ei are două aspecte:
- efectul pozitiv constă în determinarea unui grad mai ridicat de activare
orientată a proceselor evolutive şi compensatorii şi în favorizarea
formării unor scheme comportamentale noi de atingere a obiectivelor şi
de satisfacere a motivelor. Ca urmare, frustrarea se include ca factor
constitutiv principal al mecanismelor interne de formare şi dezvoltare a
Eului.
- efectul negativ începe să se manifeste când frustarrea depăşeşte anumite
limite de toleranţă funcţională a subsistemelor biologic şi psihic ale
personalităţii şi când se acumulează în timp. În acest caz, frustrarea se
56
poate transforma în factor profund perturbator, generator de tulburări
psihonevrotice.
Reacţiile de frustrare diferă semnificativ de la individ la individ, în
funcţie de tipul de personalitate. Se desprinde astfel un indice de rezistenţă la
frustraţie a cărui valoare se află de regulă în raport invers proporţional cu
forţa Eului.
Există, de asemenea, şi un mod de reacţie imediată la frustrare. Se
delimitează şase categorii de astfel de reacţii:
- neastâmpărul şi tensiunea;
- agresivitatea;
- apatia;
- evaziunea în imaginar;
- stereotipia (repetarea aceloraşi comportamente);
- regresia (recurgerea la comportamente de un nivel ontogenetic inferior).
Rolul acestor reacţii este atât pozitiv, cât şi negativ. Rolul pozitiv rezidă în
aceea că pot spori rezistenţa la acţiunea situaţiei frustrante şi facilita găsirea
comportamentelor adaptative. Rolul negativ se exprimă, pe de o parte în
parazitarea şi bulversarea procesului rezolutiv de găsire a soluţiei optime
pentru surmontarea frustrării, iar pe de altă parte, în generarea unor post-
efecte dezorganizatoare, care se prelungesc după perioada de încetare a
acţiunii situaţiei frustrante.

CURS 10:
AFECTIVITATEA
57
Delimitări conceptuale
Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra individului au un
ecou, orezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumita trebuinţe, corespund sau
nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile, idealurile. Între stimuli
interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare
au loc confruntări şi ciocniri a căror efecte sunt tocmai procesele afective. În timp
ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire,
entuziasm, buurie contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere,
nemulţumire, indignare, tristeţe etc.
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei
trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi o anumită durată,
raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de
necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.
Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de zero
emoţional) şi semnificativ, generând activare şi trăire emoţională: pozitivă, în
cazul când este „consonant”, şi negativă, în cazul când este „disonant”.
În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă
între cogniţie şi motivaţie, cu care, de altfel, se împleteşte cel ami strâns.
Cogniţia mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a emoţiei, dar ea
nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie necesară. Cauza rezidă în natura
raportului dintre cele două planuri de referinţă ale personalităţii umane –
intern şi extern. Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de
percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei mentală anticipată.
În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât
valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine
este important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea
relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii
trebuinţelor.
Procesele psihice care sunt generate de relaţiile dintre obiect şi subiect
sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.
58
Proprietăţile proceselor afective

1. polaritatea proceselor afective – constă în tendinţa acestora de a gravita


fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ şi apare ca urmare a
satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor. De
obicei procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi cu elemente
contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-
ură etc. Polaritatea se exprimă în:
 caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective;
 caracterul stenic sau astenic al stărilor afective (unele mobilizând spre
activitate, altele demobilizând, întârziind sau inhibând activitatea);
 caracterul încordat sau destines (unele sunt tensionale, altele
relaxante).
2. intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care
dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă, vom
întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense şi altele mai puţin
intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de
semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea
afectivă a subiectului. Referindu-ne la intensitatea trăirilor afective trebuie
reţinut că o creştere a intensităţii acestora este necesar să se producă în
anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea
activităţii. Iată deci că există şi un optim afectiv, nu numai unul
motivaţional.
3. durata proceselor afective – constă în întinderea, persistenţa în timp a
acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu
prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie poate
dura câteva ore sau câteva clipe.
4. mobilitatea proceselor afective – exprimă fie trecerea rapidă în interiorul
aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare
afectivă la alta. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o
trăire la alta numai în condiţii de necesitate, deci atunci când situaţia şi
59
solicitările o cer. Din acest considerent ea trebuie deosebită de fluctuaţia
trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta ar fără nici
un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necessitate
subiectivă.
5. expresivitatea proceselor afective – constă în capacitatea acestora de a se
exteriorize, de a putea fi văzute, citite, simţite. Exteriorizarea se realizează
prin intermediul unor semen exterioare care poartă denumirea de expresii
emoţionale.
Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
 mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă
elementele mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii,
mişcările buzelor etc. prin intermediul cărora exteriorizăm bucuria,
suferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc.
 pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul:
ţinuta, mersul, gesturile;
 modificările de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea
ritmului respiraţiei, vasocontracţia, vasodilataţia, modificarea
compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor soldate cu paloare,
înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac
 schimbarea vocii – constă în schimbarea intensităţii, ritmului vorbirii,
intonaţiei, timbrului vocii; după intonaţie un “da” poate fi mult mai
negative decât un “nu”.
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează şi se
subordonează stărilor afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita
emoţional-expresivă.
Trebuie reţinut faptul că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se
însuşesc în timpul vieţii, fie prin imitaţie, fie prin efort voluntar.

Clasificarea trăirilor afective


Procesele afective sunt concomitent trăire şi comunicare, putând fi clasificate
în trei categorii: primare complexe şi superioare.

60
Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab
organizate, mai aproape de instinct şi mai puţin elaborate cultural. În această
categorie pot fi incluse:
- tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce
însoţesc şi colorează afectiv orice act de cunoaştere: o senzaţie, o
reprezentare, o amintire pot trezi în noi stări afective de care nici nu ne dăm
seama.
- trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne;
- afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte
intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare
impetuoasă (groaza, mânia, frica, spaima).
Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de conştientizare şi
intelectualizare. Acestea cuprind:
- emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense,
provocate de însuşirile separate ale obiectelor (bucuria, tristeţea, simpatia,
antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea,
dezgustul).
- emoţiile superioare legate de o activitate pe care o desfăşoară subiectul.
Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale, pe de o parte, şi
caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte,
produce şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai mare
măsură învăţării, existând chiar o formă de învăţare numită învăţare
afectivă.
- dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate
relativă. Dacă dispoziţiile se repetă se pot transforma în trăsături de caracter.
Firile închise, taciturne, anxioase ca şi cele deschise, vesele, entuziaste se
formează prin repetarea şi prelungirea în timp, în personalitatea individului,
a dispoziţiilor afective trăite de acesta în existenţa personală.
Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare
valorică situată nu la nivel de obiect (ca cele exprimate), de activitate (ca cele
61
complexe) ci la nivel de personalitate depăşind prin conţinutul şi structura lor
stările emoţionale disparate şi tranzitorii. Acestea sunt:
- sentimentele – sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relatiuv stabile,
specific umane, condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi
generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme,
uneori toată viaţa. Sentimentele, cum ar fi: dragostea, ura, gelozia, admiraţia,
îndoiala, recunoştinţa, includ elemente de ordin intelectual, motivaţional,
voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul
este o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizată şi generalizată. Ca
generalizări ale emoţiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea
îndoiala, dragostea de adevăr); estetice (admiraţia, extazul); morale (patriotismul,
datoria).
- pasiunile – sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi
generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Punându-şi în
funcţie pasiunile nobile, cu orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres,
omul se revitalizează, biruie multe greutăţi. În acelaşi timp, el trebuie să
lupte cu pasiunile negative, aşa-numitele patimi sau vicii, dirijate de scopuri
egoiste, dăunătoare ce pun stăpânire pe personalitate şi o domină.

CURS 11:
COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Definirea conceptelor

62
Comunicarea şi limbajul constituie mecanismele psihice aflate la îndemâna
individului pentru a-şi regla propria sa conduită, dar şi conduita altora.
În prezent, în circuitul ştiinţific, sunt întâlniţi trei termeni (comunicare, limbă
şi limbaj) în utilizarea cărora există un echivoc semantic. Cele trei noţiuni
constituie obiectul de investigaţie al mai multor discipline ştiinţifice: lingvistica,
psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica. Trebuie, de aceea, să lămurim sensul
psihologic al acestor noţiuni.
Comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice şi fizice prin care se
efectuează operaţia de punere în relaţie a unei persoane sau a mai multora, cu o alta
sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective.
Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
- relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri;
- schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
- modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi.
Conţinutul comunicării este extrem de variat, vehiculându-se imagini, noţiuni,
idei (are deci un conţinut informaţional).
Mijloacele comunicării pot fi clasificate în:
- lingvistice (limba şi manifestările vocale);
- paralingvistice (tonul vocii, gesturile);
- extralingvistice (maniera de a se îmbrăca).
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi
gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare.
Ea este un sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli gramaticale stabilita
social-istoric.
În raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existenţa în
sine a individului ci de existeţa colectivităţii umane, a poporului, a naţiunii.
Limbajul este activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul
limbii.
„Limbajul este activitatea verbală, comunicare prin intermediul limbii: una
dintre formele activităţii comunicative ale omului” (Sillamy).
Diferenţieri între limbă şi limbaj:
63
- în timp ce limba este un fenomen social (elaborată de societate), limbajul este un
fenomen individual, individualizarea lui realizându-se atât în plan fiziologic, cât şi în
plan psihologic (diferă de la un individ la altul);
- dacă limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al
limbii, el presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii.
Din definiţiile date reiese că cele două noţiunise diferenţiază după sfera lor:
comunicarea se realizează şi prin mijloace non-verbale, având o sferă mai largă
decât limbajul, care este o comunicare verbală, realizată prin mijloace lingvistice.

Scopurile şi rolurile comunicării


Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un rol esenţial. Prin
comunicare individul se umanizează, îşi formează şi îşi dezvoltă personalitatea
deoarece ea este cea care asigură transmiterea experienţei sociale. De asemenea,
comunicarea permite influenţarea educativ-formativă a individului.
Omul este o fiinţă care comunică şi în virtutea acestui fapt se formează şi se
manifestă ca om. Pentru a semnifica acest fapt, Ghiglione a introdus conceptul de
„om comunicant”.
Omul comunicant, apelând la limbă, se construieşte pe sine într-un context
intercomunicaţional permanent, atitudinile lui verbale fiind legate de context.
Rolurile comunicării reies cel mai bine în evidenţă din scopurile pe care le
îndeplineşte. Există cinci scopuri esenţiale ale comunicării:
1. descoperirea personală (în timpul comunicării învăţăm despre noi şi despre
alţii, ne descoperim);
2. descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună înţelegere a realităţii
exterioare);
3. stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare căpătăm posibilitatea de a
stabili şi a menţine relaţii strânse cu alţii);
4. schimbarea atitudinilor şi comportamentelor (comunicarea, mai ales cea
realizată prin mass-media, excelează în schimbarea atitudinilor şi
comportamentelor noastre şi ale altora);

64
5. joc şi distracţii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a
ne simţi bine).

Formele comunicării
Comunicarea poate fi clasificată în funcţie de trei criterii: numărul de
persoane, mijloacele comunicării, obiectivele comunicării.
După numărul de persoane care participă la procesul comunicaţional:
- comunicarea interpersonală (se desfăşoară între două sau mai multe
persoane);
- comunicarea de grup (este regată de optica generală, comună tuturor
membrilor grupului):
 comunicare intragrup;
 comunicare intergrup.
După instrumenrtele (mijloacele) comunicării, cea mai răspândită este
clasificarea în:
- comunicare verbală;
- comunicare nonverbală.
În funcţie de absenţa sau prezenţa unor obiective putem distinge:
- comunicarea incidentală – individul furnizează informaţii despre sine fără
a avea intenţia de a o face;
- comunicarea consumatorie – survine ca o consecinţă a unor stări
emoţionale sau motivaţionale a unui individ, fiind expresia directă a acestor
stări;
- comunicarea instrumentală – urmăreşte modificarea conduitei
receptorului;
- comunicarea comuniune – partenerii comunică cu bucurie reciprocă;
această comunicare vizează mai ales atmosfera emoţională apărută în cursul
derulării ei.
Vom analiza mai în detaliu formele de comunicare mai des cercetate în
psihologie, şi anume: comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală.

65
Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul mijloacelor
nonverbale: corpul uman. spaţiul sau teritoriul, imaginea.
Comunicarea prin corp recurge la mijloace ca: aparenţa fizică, gesturile,
expresia feţei (mimica).
Legat de aparenţa fizică, o mare importanţă o are îmbrăcămintea, ca furnizor
de informaţii despre individ. Gesturile, de asemenea, reprezintă unul dintre cele
mai importante mijloace care dau acces la persoană (reverenţa diplomatului,
degetele ridicate ale elevului, frământatul mâinilor etc.). privirea se distinge ca
element central al expresiei feţei. Susţinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau
mobilitatea ei trădează stările de admiraţie, iubire, duşmănie etc.
Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu – modul de delimitare şi amenajare a
spaţiului „comunică” multe informaţii despre individ. Studiul relaţiilor spaţiale, ca
mod de comunicare, revine unei ştiinţe numite proxemica.
Comunicarea prin imagini se face cu ajutorul afişelor, fotografiilor, benzilor
desenate, ilustraţiilor, cinema, televiziune. O mare importanţă în această formă de
comunicare o are mesajul lingvistic, care însoţeşte imaginea, o completează sau o
exprimă.
Comunicarea verbală (limbajul) – este mai mult decât un simplu mijloc de
transmisie a informaţiei, el este un tip aparte de conduită şi anume, conduita
verbală, ce implică activităţi diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea
mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor.

Funcţiile comunicării şi limbajului


Comunicarea trebuie raportată la individ şi la grupul din care el face parte, la
valenţele pe care ea le are în raport cu aceste două entităţi esenţiale ale vieţii
sociale.
În raport cu individul, comunicarea indeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de integrare a individului în mediul său permite individului să se
adapteze situaţiilor noi, să ţină seama de experienţa altora, să asimileze o
parte din ea;

66
- funcţia de dezvăluire şi autodezvăluire – prin comunicare individul se face
cunoscut altora, dar şi sieşi, se introspectează şi se poate înţelege mai bine;
- funcţia reglatoare a conduitei altora – concurând cu alţii un individ îi
poate determina să-şi schimbe atitudinile, creează conflicte sau atmosfere
destinse în timpul unor conversaţii;
- funcţia valorizatoare – comunicarea răspunde nevoii individului de a fi
apreciat, prin intermediul ei individul afirmându-se;
- funcţia terapeutică – comunicarea este un mijloc curativ (psihanaliza,
psihodrama, întreţinerea rogersiană etc.).
Funcţiile comunicării în raport cu grupul:
- funcţia productiv-eficientă – permite realizarea sarcinilor implicând un
înalt grad de cooperare între membrii grupului;
- funcţia facilitatoare a coeziunii grupului – prin comunicare se naşte şi
subzistă un grup;
- funcţia de valorizare a grupului – prin comunicare grupul îşi afirmă
prezenţa, se pune în evidenţă, îşi justifică existenţa;
- funcţia rezolutivă a problemelor grupului – comunicarea salvează
onoarea grupului; poate fi utilizată ca mijloc terapeutic . sociodrama este cel
mai bun exemplu în susţinerea acestei funcţii.
În concluzie, trebuie să subliniem că între funcţiile limbajului – fie în raport
cu individul, fie în raport cu grupul – este o strânsă interacţiune; ele sunt
complementare, se presupun şi se întregesc reciproc.

CURS 12:
ATENŢIA

Specificul psihologic al atenţiei

67
Atenţia a avut în timp o evoluţie extreme de sinuoasă, spre sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, atenţia era considerată de către
introspecţionişti o facultate de sine stătătoare, independentă, având un rol
determinant, decisiv în buna desfăşurare a celorlalte fenomene psihice.
În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată întotdeauna ca factor
al reuşitei sau succesului, iar slăbiciunea sau absenţa ei, ca factor generator de erori
şi eşecuri.
În opinia şi credinţa colectivă, prin imperativul „fii atent!” se înţelege modul
de a ne mobiliza şi canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potenţele şi
capacităţile în direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării
obiectivului propus. „A fi atent” înseamnă a fi dinainte pregătit pentru ceea ce
urmează să întreprinzi, a fi pe fază, a nu fi luat prin surprindere, a nu fi prins pe
picior greşit, a face ceea ce trebuie, a te orienta cu anticipaţie în câmpul
evenimentelor, a te controla în reacţii etc.
Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi
potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale
modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le
atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă.
Ea este o condiţie primară , o stare de pregătire psihofiziologică generală ce se
conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă declanşarea unui
proces psihic conştient - de percepţie, de memorare, de reproducere, de gândire –
sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii.
Apariţia unui stimul care trebuie perceput şi analizat, prezentarea unei sarcini
care trebuie rezolvată, actualizarea unei trebuinţe care se cere a fi satisfăcută –
acţionează ca semnale specifice, care transformă starea de pregătire
psihofiziologică generală în atenţie focalizată, care se include în mecanismul
funcţiei sau activităţii specifice date. În acest caz, funcţia sau activitatea dată
devine dominantă în câmpul conştiinţei şi în sfera de acţiune a legii exclusivităţii
(în acel moment este singura manifestare integrală principală a subiectului).

68
Putem spune că atenţia este un operator comutativ, care trece o activitate din
starea potenţială în starea actuală şi dintr-o zonă de echipotenţialitate într-o zonă
de preferenţialitate exclusivă (impunerea legii exclusivităţii).
Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihică.
Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie
premisa pe care se formează aceasta, forma în care se manifestă şi se obiectivează
atenţia în plan comportamental este reflexul necondiţionat de orientare,
determinat de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în
starea proprie a organismului. Pe lângă direcţionarea canalelor senzoriale şi a
vectorului conştiinţei către noul stimul, acest reflex se concretizează şi prin reacţii
bioelectrice la nivel cerebral – depresia ritmului alfa şi creşterea generală a
activismului scoarţei cerebrale.
Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei
şi reglării voluntare, care se activează prin deliberare şi comenzi specifice („trebuie
să fiu atent”, „să acţionez în cutare moment”) la presiunea situaţiilor externe sau a
condiţiilor interne (dorinţe, trebuinţe, obligaţii etc.). Pentru a se putea menţine şi
realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare selectiv-
preferenţială pe fontul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominantă
funcţională la nivelul creierului.

Dimensiunile (atributele) atenţiei


Atenţia pune în evidenţă un ansamblu de dimensiuni pregnant observabile şi
relativ riguros cuantificabile, pe baza cărora poate fi analizată, comparată şi
evaluată. Printre cele mai importante astfel de dimensiuni, pot fi notate: volumul,
concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea.
Volumul exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere,
cifre, silabe, cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte) pe care un subiect le
poate cuprinde simultan cu maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau
în plan mental – reprezentare, imaginaţie).
Concentrarea este dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând
gradul de activare selectivă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul
69
structurilor şi zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii
psihice specifice. Ea poate lua valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la
unul şi acelaşi subiect, în momente diferite de timp, în funcţie de caracteristicile şi
conţinutul sarcinilor, cât şi de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă-
oboseală etc.).
Conţinutul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute
în patologie – fixitatea (schizofrenie) şi difuzitatea (oligofrenie). În stare normală
se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab, mediu, înalt. Calitativ,
concentrarea va fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de
tip Bourdon, Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod.
Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenţia se poate menţine
aproximativ la acelaşi nivel. Întrucât, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor cu care
suntem confruntaţi reclamă un timp relativ îndelungat, de la câteva minute, la
câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge nivelul cerut de concentrare a
atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cât timp este necesar pentru finalizarea
activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sunt facilitate,
printre altele şi de stabilitatea atenţiei.
Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu,
subiectului cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin
întăriri adecvate.
Într-o activitate continuă, desfăşurată pe mai multe ore, cum este activitatea de
învăţare în şcoală sau activitatea de muncă în diferite domenii, durata optimă de
menţinere aproximativ la acelaşi nivel a concentrării atenţiei variază între 40 de
minute şi 2 ore, intervale după care devin necesare pauze intermediare (între 10 şi
31 minute).
Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se comuta rapid, la nivel optim
de concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la
alta, menţinând totodată controlul asupra ansamblului. Graţie acestei calităţi,
elemente şi secvenţe particulare se leagă într-o organizare spaţio-temporală unitară.
Prin aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau oscilaţii,
care reprezintă o trăsătură negativă.
70
În timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea normală a activităţii,
oscilaţia se produce spontan şi împotriva cerinţelor obiective ale activităţii; dacă
mobilitatea presupune menţinerea nivelului optim al concentrării, oscilaţia
afectează, în primul rând, concentrarea şi se traduce ca scădere semnificativă a
acesteia. Cercetările au arătat că durata necesară pentru deplasarea focusului
atenţiei este de minimum 1/6 secunde.
Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea
simultană a două sau mai multor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. În
formularea răspunsului la acest aspect se ţine seama de legea neurofiziologică
obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment dat de timp, nu putem
efectua decât o singură activitate principală. Acolo unde se vorbeşte de
distributivitate şi simultaneitate, avem de-a face cu o comutare foarte rapidă.
Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi distributivitatea poate fi educată, iar
modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul profesiei.

Formele atenţiei
Atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou complex,
eterogen, care se manifestă în trei forme principale: atenţia involuntară, atenţia
voluntară şi atenţia postvoluntară.
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care
se declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără un efort voluntar special
din partea subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat
de noutatea stimulilor şi de modificările intempestive în ambianţa familiară.
Caracteristicuile formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei
involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele.
Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate:
eterogenitatea, asimetria, contrastul, neregularitatea, mişcarea , intensitatea
mare.
Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie cu atenţia voluntară. Dacă în
timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare
în câmpul nostru perceptiv apare un stimul nou puternic, brusc se întrerupe
71
acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare est eluat de atenţia involuntară (susţinută
de reflexul necondiţionat de orientare).
În lumina celor menţionate mai sus, putem afirma că funcţia principală a
atenţiei involuntareeste aceea de explorare-investigare a noului şi imprevizibilului
şi de pregătire a intrării întrării în scenă a atenţiei voluntare.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a
controlului conştient asupra evenimentelor din mediul externşi asupra propriilor
acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea
deliberată a focusului conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în
menţinerea acestei focalizări cât timpeste necesar pentru finalizare sau pentru
atingerea scopului propus.
Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită pentru noi,
energia necesară concentrării şi stabilităţii atenţiei va fi furnizată nu numai de
mobilizarea voluntară, ci şi de motivaţie.
Atenţia voluntară intelectivă este implicată în rezolvarea problemelor
teoretice, în formularea şi testarea ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii
judecăţilor şi raţionamentelor.
Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării
schemelor operatorii ale proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar se
reduce. Pe lângă factorul consolidare- automatizare operatorie, trecerea atenţiei
voluntare în atenţie post voluntară este facilitată de factori afectiv-motivaţionali,
care potenţează şi susţin prin energie proprie desfăşurarea finalistă a
comportamentului şi activităţii.
Atenţia postvoluntară este mai frecvent întâlnită în activităţile intrinsec
motivate decât în cele bazate pe motivaţie extrinsecă. Nu trebuie să credem că o
activitate se fixează şi se desfăşoară permanentşi exclusiv pe fondul atenţiei
postvoluntare. Apariţia pe parcursul ei a unor obstacole sau sarcini noi, pentru care
subiectul nu are pregătite sau elaborate schemele de răspuns, duce automat la
conectarea atenţiei voluntare , trecând prin atenţia involuntară.

72
Cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci
alcătuiesc o unitate dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară –
atenţie postvoluntară – atenţie involuntară.

CURS 13:
VOINŢA

73
Specificul psihologic al voinţei
Voinţa este forma superioară de reglaj psihic.
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă
efortul voluntar.
Efortul voluntar constă în capacitatea atenţiei de a menţine energic
reprezentările sub privirea conştiinţei. El se diferenţiază de efortul muscular, ca
sinteză a tuturor senzaţiilor periferice ocazionate de o contracţie musculară, cu care
adeseori este confundat.
Dar, cercetările au evidenţiat că specificul psihologic al voinţei constă nu doar
în efortul voluntar ce urmează a fi mobilizat în vederea atingerii scopurilor, ci şi în
dinamica acestuia. Or, dinamica efortului voliţional, ca stare de tensiune, de
încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de
mularea lui pe mărimea efortului.
Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezultă din confruntarea
posibilităţilor individului cu condiţiile obiective ale activităţii, fapt care face ca una
şi aceeaşi piedică externă sau rezistenţă internă să reprezinte un obstacol pentru un
individ, nu însă şi pentru un altul.
Când între mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o
concordanţă, avem de-a face cu un reglaj voluntar eficient, iar când între cele două
mărimi apar discrepanţe, reglajul voluntar este deficitar. Situaţiile de
supramobilizare voluntară, ca şi cele de submobilizare sunt la fel de neeficiente: în
primul caz, deşi activitatea se finalizează, are loc un consum energetic prea mare,
care duce la oboseală, surmenaj, satisfacţii îndoielnice; în cel de-al doilea caz,
activitatea nici nu se finalizează măcar. De aceea, este necesară realizarea nu doar a
unui optim motivaţional sau afectiv, ci şi unui optim voliţional.
Dat fiind faptul că voinţa pune la dispoziţia individului energia utilă
organizării şi concentrării activităţii în direcţia realizării scopului, ea devine unul
dintre mecanismele psihice ale reuşitei activităţii, ale obţinerii unor performanţe
înalte.

Structura actului voluntar


74
Presupune următoarele etape:
- conceperea situaţiei – stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat;
- deliberarea – examenul soluţiilor disponibile, inventarierea argumentelor
„pro” şi „contra” în funcţie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitările
şi pendulările între diversele alternative;
- decizia – reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile;
- execuţia – traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor
propuse.
Referitor la această schemă au apărut şi unele comentarii
 nu toate fazele actului presupun prezenţa voinţei, deci a efortului voluntar.
Foulquie considera că actul propriu-zis şi exclusiv care aparţine voinţei este
doar decizia, celelalte trei faze fiind expresia altor fenomene psihice
(reprezentative sau asociative), relevând prezenţa raţiunii sau inteligenţei.
 nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar. Este pusă la
îndoială şi uneori chiar total negată de existenţialişti şi psihanalişti, valoarea
deliberării. Voinţa este, într-adevăr, expresia conştiinţei de sine, dar ea este şi
expresia întregii personalităţi a individului, ea este expresia învăţării, a
inteligenţei, educaţiei sociale, dar şi a motivaţiilor inconştiente.
 fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisă de schema clasică. În
focul acţiunii, nu observăm distincţia netă a momentelor care pun succesiv
în joc funcţii psihice diferite. N-ar fi exclus ca momentele actiului voluntar
să se inverseze, să se revină asupra unora şi să fie compromise altele.

Calităţile voinţei
Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt:
- forţa,
- perseverenţa,
- consecvenţa,
- fermitatea,
- independenţa.

75
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi
concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi
ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din
afară.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp
cât este necesar pentru a tingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi
ce se pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea.
Consecvenţa se exprimă prin stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în
concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în
structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică a personalităţii.
Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi
hotărârilor luate în diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din
jur, de a ne determina să revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa
pe cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii.
Calităţile voinţei se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi
condiţionare reciprocă. Dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia
valori proporţional mari şi invers. Se pare că trăsătura bazală în jurul căreia
gravitează celelalte este forţa sau tăria voinţei. Când forţa este slab structurată
devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o
compenseze. De aici rezultă că educarea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în
centrul obiectivelor sale, forţa.

Defectele voinţei
Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi a acţiona, dar şi
capacitatea de a amâna, frâna, inhiba tendinţa spre acţiune. Ea comportă o putere
de impulsiune, dar şi o putere de inhibiţie.
O voinţă perfectă provine din echilibrul perfectă al forţei de impulsiune şi
puterii de inhibiţie. Cum o asemenea situaţie reprezintă un ideal, cel mai adeseori
întâlnim dezechilibrul forţelor, care constă fie în excesul, fie în deficitul lor.
Principalele defecte ale voinţei sunt:
76
- defecte derivate din excesul de inhibiţie – în acest caz avem de-a face cu un
suprainhibat care fie nu ia hotărâri, fie că nu ajunge la nici o concluzie.
Blocajul se produce în momentul luării deciziei sau după decizie;
- defecte derivate din deficitul de inhibiţie – sunt întâlnite la persoanele
subinhibate, caracterizate pri: decizii rapide, dar extrem de instabile,
angajarea după prima impresie, insuficienţa evaluării consecinţelor
acţiunilor întreprinse;
- defecte derivate din excesul de impulsiuni – apar atunci câd o excitaţie
puternică, un elan irezistibil îl împing pe individ spre acţiune;
- defecte derivate din deficitul de impulsiuni – provin dintr-o slăbiciune a
voinţei, a puterii ei de decizie. Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt
pierdute în faţa unor situaţii noi în care trebuie să facă o alegere, ele având
nevoie de un sfătuitor.
Concluzionând, putem spune că educarea voinţei constă în stabilirea
echilibrului între cele două categorii de forţe: impulsiunea şi inhibiţia.

CURS 14:
77
ACTIVITATEA UMANĂ

Definirea şi structura psihologică a activităţii


Din punct de vedere psihologic, este important de reţinut că, în activitate, are
loc interacţiunea specifică şi naturală a proceselor psihice cognitive, afective,
volitive, a atenţiei şi a limbajului.
Activitatea reflectă modul de organizare şi manifestare a personalităţii reale.
Ea trebuie privită în primul rând ca mod fundamental de relaţionare şi echilibrare
a omului cu mediul său specific de viaţă sau de existenţă. În această accepţiune, ea
presupune un anumit consum de energie fizică şi neuropsihică din partea
subiectului şi recurgerea la crearea şi utilizarea unor mijloace adecvate situaţiilor şi
scopurilor.
În al doilea rând, activitatea poate fi definită ca modalitate specifică de
alternare şi combinare la nivelul omului-subiect a celor două verigi ale adaptării:
asimilarea şi acomodarea.
Asimilarea înseamnă luarea în stăpânire de către subiect a unei situaţii şi
atingerea scopului propus pe baza organizării sale interne actuale, fără a fi obligat
să se pregătească dinainte, să înveţe lucruri noi sau să-şi modifice vechile sisteme
de operaţii şi deprinderi.
Acomodarea constă în realizarea echilibrării cu mediul şi atingerea scopului
propus prin introducerea unor modificări mai mult sau mai puţin semnificative la
nivelul unor subsisteme ale personalităţii, modificări impuse de noutatea şi
complexitatea situaţiilor actuale.
În al treilea rând – activitatea ca formă superioară de relaţionare cu mediul ,
specifică şi definitprie pentru om – implică stabilirea şi formularea anticipată a
obiectivelor care, în acest caz, devin scopuri. Cu alte cuvinte, activitatea devine o
relaţionare multiplu mijlocită şi condiţionată, caracterizată prin planificare şi
programare. Omul ajunge la un astfel de nivel al organizării modului său de
relaţionare cu mediul, încât, îşi formulează anticipat scopuri şi, înainte de a
întreprinde efectiv acţiunile corespunzătoare atingerii lor, efectuează aceste acţiuni
în minte şi le probează eficienţa.

78
Din punct de vedere structural, activitatea se cere a fi analizată sub două
aspecte principale: primul legat de conexiunea şi condiţionarea dintre cele trei
verigi funcţionale bazale – motivul, scopul şi mijlocul; cel de-al doilea, legat de
modul de atrticulare şi implicare a diferitelor funcţii, procese şi trăsături psihice
particulare.

Formele activităţii
În delimitarea şi clasificarea formelor de activitate umană, criteriul
succesiunii onogenetice a personalităţii este cel mai important, de aceea ne vom
referi pe scurt la formele de activitate desprinse prin aplicarea lui.
Jocul este prima formă sub care începe să se manifeste şi să se afirme într-o
manieră structurată activismul fiinţei umane. Acesta se impune ca activitate
dominantă la vârsta copilăriei şi mai ales în perioada preşcolară. Trăsăturile sale
definitorii sunt:
- caracterul integra intrinsec al motivaţiei care-l generează şi-l susţine (copilul
simte în mod acut nevoia de a se juca);
- corespondenţa permanentă a motivului cu scopul (motivul rezidă în
obţinerea unei plăceri sau satisfacţii prin joc, iar scopul – în a se juca din
plăcere);
- absenţa centrării pe obţinerea unui produs concret;
- absenţa legăturii cu problemele asigurării existenţei;
- absenţa coerciţiilor şi constrângerilor privind angajarea în joc;
- absenţa relativă a obligaţiilor şi răspunderilor sociale.
Dominant la vârsta copilăriei preşcolare, jocul va continua să rămână o
componentă importantă în structura de ansamblu a sistemului personalităţii, chiar
la vârste înaintate, prin aceasta omul dobândind atributul de fiinţă ludică.
Învăţarea. În sens larg, prin învăţare se înţelege trecerea unui sistem instruibil
dintr-o stare iniţialăA0, de neinstruire, într-o stare finală An, de instruire, care
permite realizarea unor obiective specifice de reglare.
În sens restrâns, prin învăţare înţelegem activitatea pe care individul uman o
desfăşoară sistematic, într-un cadru socialmente organizat, în vederea asimilării de
79
informaţii în forma cunoştinţelor, a elaborării unor ansambluride operaţii şi
deprinderi, precum şi a unor capacităţi de înţelegere, interpretare şi explicare a
fenomenelor din natură şi societate.
Fiind organizată gradual şi diferenţiat pe cicluri şi profile, învăţarea şcolară
joacă rolul principal în formarea şi dezvoltarea personalităţii, mai ales în plan
intelectual şi profesional.
Activitatea de muncă reprezintă în plan ontogenetic forma finală şi
superioară de structurare şi desfăşurare a relaţiei dintre om şi natură, determinat şi
subordonat satisfacerii nevoilor biologice şi materiale vitale, de care depinde
supravieţuirea şi perpetuarea speciei.
Dacă învăţarea se consideră a fi o disponibilitate şi o aptitudine generală,
activitatea de muncă, în forma sa actuală de realizare, are la bază abilităţi şi
aptitudini speciale – manuale sau intelectuale, tehnice sau simbolic-abstracte,
ştiinţifice sau artistice etc.
Activitatea de muncă, diferenţiată şi structurată sub forma unei profesii,
devine componenta sau blocul funcţional central al sistemului personalităţii şi dă
măsura valorii reale a unui individ în plan social.

80