Cauzele degradării picturilor murale, realizate în tehnica frescei şi a materialelor

structurale care intră în componenţa ei.

Atât materialele de montare şi consolidare structurală a suporturilor operelor artistice murale
cât şi modalitetea de utilizare a acestora, au un rol deosebit de important, ele reprezentând
factorul decisiv în stabilitatea acestora.
Acestă categorie de materiale este destul de diversă, atât în funcţie de sistemul de utilizare,
cât şi în funcţie de origine şi de natura chimică.
Posibilitatea ca anumite forme de degradare sau de deteriorare să afecteze operele de artă
poate să fie determinată, pe de o parte, de existenţa unor cauze externe de degradare şi
deteriorare, şi pe de altă parte, de sensibilitatea, receptivitatea şi lipsa de rezistenţă a operelor
de artă faţă de acţiunea factorilor ce produc aceste deteriorări.
Conjugarea mai multor factori în anumite situaţii favorabile acestora, situaţii ambientale
sau corelate, pot face posibilă producerea degradărilor sau deteriorărilor operelor de artă.
Astfel, în mediul etiopatogenic putem vorbi de trei categorii de premise:
- endogene (spiritual-intelectual şi material)
- exogene (cauze, factori şi mecanisme externe)
- conjuncturale (situaţii şi cauze favorizante, fizice, chimice, biologice şi sociale).
Între formele de degradare a picturilor murale se înscriu şi efectele nefaste provocate de
temperaturile excesive sau fluctuante, apa şi umiditatea aerukui, lumina şi radiaţiile
invizibile, curenţi de fenomene geomagnetice, etc.1
Aceste picturi realizate în tehnica a fresco, pe bază de pigmenţi minerali reprezintă
amestecuri minerale care au o porozitate mai mare sau mai mică ce permite circulaţia apei
prin capilare.
O asemenea situaţie poate să antreneze degradări fizice, chimice şi biotice semnificative.

Cauzele fizice:

Pentru construire zidurilor unei clădiri, materialele pe care le utilizăm la fixare,

consolidare şi montaj, prin structura lor moleculară prezintă o mare sensibilitate la degradare.

1
Florea Oprea, Etiopatogenia operei de artă şi a materialelor structurale, ed. OSIM, Bucureşti, 2010, p. 12-
13.

27
 Printre degradările fizico-mecanice putem să amintim eroziunea eoliană, eroziunea de folosire
(tocirea suprafeţei, în special în cazul spaţiilor de acces), spargerea sau ruperea, efectele
îngheţului sau dezgheţului repetat, unele femomene de recristalizare, etc.
Temperatura are asupra picturilor murale efecte imprevizibile atât indirecte (fenomenul de
îngheţ- dezgheţ, umiditatea relativă, factorii de biodegradare, etc) cât şi directe (curenţii de aer
cald, dilataţia-contracţia, deshidratarea şi evaporarea).
În anumite situaţii, prin deshidratare la unele materiale, pot apărea fenomene de clivaj,
(desfacerea în plăci sau în lame la suprafaţă).
Evaporarea deasemeni este şi ea un alt factor de degradare tot la fel de periculos, apariţia
craclurii (plesnire reticulară a suprafeţei) atât la nivelul suportului, cât şi la nivelul peliculei de
culoare.
Un alt factor care favorizează degradarea picturilor murale este infiltraţia apei în suport, care
duce şi ea la reducerea forţei de coeziune (apa curată sau mai ales cea murdară, prin
solubilizarea, hidratarea şi slăbirea unor montaje poate crea condiţii favorabile a unor reacţii
chimice). Procesul de suprahidratare, înmuiere şi de solubilizare se manifestă într-un mod
deosebit de grav asupra varului carbonatat din mortare şi tencuieli. Acest proces este mare cu
cât apa este mai bogată în dioxid de carbon, astfel în timpul procesului chimic ce se produce, la
suprafaţa suportului este posibil să apară bioderma sau eflorescenţa ( bioderma este apariţia pe
suport a florei microbiene de tip alge, muşchi sau licheni).
Eflorescenţa reprezintă în general, un strat de săruri cristalizate ce se formează la suprafaţa
zidului. Această apariţie a eflorescenţei pe o suprafaţă murală, constituie atât un efect inestetic,
cât şi un mecanism de degradare a structuriipe care se manifestă aceasta. Formarea
eflorescenţelor începe odată cu aportul apei în exces ce a pătruns în structura poroasă a zidului,
în cazul acesta reprezentând suportul prcturilor murale. În drumul său, apa dizolvă o serie de
săruri solubile pe care le întâlneşte atât în traseul său extern, cât şi în paterialele ce formează
structura zidului.
Acest mecanism de formare a eflorescenţelor cuprinde trei categorii de procese: fizice,
chimiceşi biotice.
Atunci când sărurile provin din structura materialelor de construcţie , ele sunt dizolvate în apa
de preparaţie şi vor produce o eflorescenţă primară.
Dacă aceste săruri provin din mediul extern, ele sunt dizolvate în apa aceluiaşi mediu extern
(mediu umed), iar acest proces se va finaliza cu o eflorescenţă secundară.

28
 Inevitabil apar procesele chimice prin reacţiile dintre substanţele dizolvate în apă, acestea
putând duce la eflorescenţe care nu sunt altceva decât reacţiile de solubilizare a carbonatului de
calciu sau de cristalizare a bicarbonatului de calciu.
Deasemanea sunt şi procesele biotice prin prezenţa bacteriilor care trăiesc în sol (anaerobe,
Desulfovibrio) sau a celor din aer (aerobe, Thiobacillus).2
Destul de des observăm că datorită umidităţii relative a aerului se instalează focare de
biodeteriorare, şi asta numai atunci când nivelul de umiditate depăşeşte valoarea de 68-70%. În
situaţiile aceswtea se instalează ciupercile de mucegai sau chiar unele insecte.
Dacă materialele din care s-au realizat operele de artă sunt păstrate în stare normală, acestea
sunt greu de atacat de către microorganisme (bacterii ori ciuperci).
Atunci când se realizează încălzirea aerului într-o încăpere, ea se asociază întotdeauna cu
scăderea umidităţii relative.
Un alt factor care determină degradarea unei opere de artă este lumina care acţionează asupra
materialelor la nivel molecular, producând procese şi reacţii de alterare a stării normale a
acestora.
Lumina acţionează asupra materialelor sub mai multe forme: lumina vizibilă, ultravioletă şi
infraroşie. La nivelul suportului, lumina are un grad mai redus de degradare.3

Cauze chimice de degradare:

În cazul picturilor murale executate în tehnica al fresco, degradarea fizico-chimică are un
caracter diferit, mai complex, acţionând în mod specific la producerea radicalolor liberi. Aceste
reacţii sunt însoţite de fenomene termo- oxidative, prin scindarea legăturilor chimice sau prin
rearanjarea unor structuri.
La frescă, degradarea chimică propriuzisă, este determinată de acţiunea unor substanţe
protolitice cum ar fi apa, acizii, alcolii, aminene, a substanţelor alcaline şi a oxigenului.
Prezenţa acestor substanţe determină unele procese specifice de hidroliză, de alcooliză
acidoliză sau aminoliză.
Putem observa că sub acţiunea oxigenului sau a agenţilor de oxidare (ozon, peroxizi, ioni
metalici cu valenţă variabilă) are loc degradarea oxidativă după diferite formule de acţiune
chimică.

2
Florea Oprea Etiopatogenia operei de artă şi a materialelor structurale, Ed. OSIM, Bucureşti, 2010, p. 35.
3
Florea Oprea Etiopatogenia operei de artă şi a materialelor structurale, Ed. OSIM,Bucureşti, 2010, p. 130-131

29
 Formele concrete ale acestor degradări provocate de factorii menţionaţi mai înainte sunt
diverse, cele mai importante fiind: cojirea sau clivarea între straturi, contracţia prin răscoacere,
deformarea, craclura, hidratarea şi pasajul pe suprafaţa vecină, întinderea în suprafaţă, spălarea
stratului adeziv, desfacerea îmbinărilor mucegăirea, fermentarea, etc.
Problemele cele mai dificile apar atunci când varul carbonatat din tencuială este solubilizat şi
dizlocat din straturile murale în urma unor cicluri de reacţii, proces ce are loc datorită prezenţei
apei şi a dioxidului de carbon.
Degradarea se produce în urma factorilor chimici distructivi ce pot avea provenienţă endogenă
sau exogenă, provenienţa endogenă fiind determinată de procesele de îmbătrânire naturală a
materialelor.
În urma acestor procese de îmbătrânire, este posibil să rezulte anumite substanţe chimice care
acţionează pe două căi şi anume. Pe de o parte contribuie la destructurarea intrisecă a
materialelor din care provin, iar pe de altă parte, creează anumite situaţii de incompatibilitate
structurală şi de montaj în raport cu alte materiale din structura suportului şi cu substanţe de
îmbătrânire actuală care sunt rezultate pe seama acestora.
Sensibilitatea etiopatogenă în cazurile suporturilor dure, hidratate şi recristalizate, este dată, în
special de porozitatea acestora, acestea permiţând mişcarea capilară a apei însoţită de grave
fenomene de solubilizare a materialelor ce compun suportul pictural şi totodată de migrare a
salinităţii, ocazie cu care se formează recristalizarea facilitând instalarea unor focare
biodeteriogene: bacterii ciuperci, licheni.
Aceste reacţii au efecte foarte grave asupra picrurilor murale realizate pe suporturile de zid,
mai precis pe suport apar eflorescenţe saline, iar porţiunea afectată se macină.
Carbonatul de calciu este un material dur şi nu este solubil în apă curată, avînd ca rol de liant
pentru nisipul din mortare, în schimb este sensibil la acţiunea apei carbonatate, transformându-l
în bicarbonat solubil, pe care îl dizlocă din structura murală.
În felul acesta, pictura este lipsită de un suport dur având un efect nefast asupra acesteia.
Observăm destul de frecvent în urma unor verificări sumare, că pe unele porţiuni pictura este
cojită, iar la prima atingere vedem că din spatele acestei picturi se scurge nisipul care este lipsit
de liant.

30
 Factorii exogeni care contribuie la degradările chimice se produc datorită mai multor procese
naturale şi sociale.
Procesele naturale sunt acele substanţe rezultate din putrefacţie sau fenomene vulcanice, iar cele
social – economice sunt acele procese de poluare: arderi casnice, substanţe rezultate în urma
unor procese industriale, gaze de eşapament ale mijloacelor de transport, ploi acide, etc.
Aceşti factori etiopatogeni pot fi clasificaţi în trei importante grupe: apa poluată, atmosferă
poluată şi materiale corozive.
Apa poluată are două direcţii de acţiune, ea acţionează atât ca vector de substanţe, cât şi ca
mediu de dizolvare, de disociere electrolitică, de migrare a electroliţilor cât şi de combinare şi
recombinare a substanţelor chimice de neutralizare reciprocă a unor substanţe, de precipitare sau
de degajare în atmosferă a altora.
Trebuie precizat că în natură nu există apă pură, chiar şi apa de ploaie este şi ea carbonatată
având pH-ul acid datorită prezenţei în compoziţia sa a acidului carbonic.
Această apă, carbonatată, în condiţii favorabile, poate să atace suportul de frescă, ea apărând
pe zid ca o manşetă capilară, sarea suferind un proces de recristalizare, cu dizlocarea
tencuielilor.

31
 Pe lângă acidul carbonic prezent de regulă, în apa de ploaie, dioxidul de sulf are şi el o mare
capacitate de a se dizolva în apă, prin care au loc o serie de procese de alterare chimică a
suprtului.
Datorită acestei substanţe, ca efecte putem întâlni pe suprafaţa picturilor murale forme de
degradare cum ar fi: gomflarea, fisurarea, cojirea, etc.
Altă substanţă pe care o întâlnim în ploile acide este acidul azotic, el fiind un component
important al acesteia, ea putând rezulta de regulă, prin arderea combustibilor fosili prezenţi în
natură.
Deasemeni tot apa de ploaie poate conţine datorită substanţelor alcaline existente în
admosferă, aşa numita apă alcalină.4
Prin procese chimice asociate, piatra poate fi şi ea degradată, astfel, coroziunea fierului
determină apariţia unor pete ruginii, iar coroziunea cuprului din montaje, determină apariţia
unor pete verzui.

4
Florea Oprea Etiopatogenia operei de artă şi a materialelor structurale, Ed. OSIM,Bucureşti, 2010, p. 63 – 65.

32
 Uleiurile şi diferitele grăsimi care au fost absorbite de piatră, produc la rândul lor pete
specifice în funcţie de natura lor.
Se ştie că odată cu carbonaterea hidroxidului de calciu, a varului ce se află în compoziţia
tencuielilor, el recapătă compoziţia pietrei din care a fost realizat, astfel datorită unor substanţe
poate fi şi el la rândul lui degradat.

Cauze biotice:
O degradare biotică a pietrei este un proces complex şi acesta este determinată de
conjunctură.
Piatra poate fi degradată de bacterii, actinomicete, alge albastre, alge vezi, ciuperci, licheni,
muşchi, plante superioare.

33
Activităţile cele mai interesante între aceste procese de degradare, sunt exercitate de către
bacteriile Thilobacilius şi Desolfovibrio, prima sulfo-oxidantă, iar cea dea doua sulfo-
reducătoare.
Cele două bacterii, acţionează în ciclul de transformare a compuşilor de sulf de la un produs
mineral la altul, pe un traseu ce include hidrogen sulfurat şi acid suluril, ambele substanţe având
o puternică acţiune corozivă asupra pietrei.
Ferobacteriile au şi ele un rol la fel de important ,obţinându-şi energia din oxidarea ionilor
feroşi la ioni ferici.
Mai există microorganisme care au capacitatea de a produce la rândul lor agenţi de chelare.
S-a constatat că unele bacterii pot la rândul lor să mobilizeze silicea şi silicaţii sau fosfaţii.
Ca o concluzie putem spune că între formele de degradare a picturilor murale, se înscriu şi
acele efecte nefaste ale indiferenţei umane faţă de mediul climatic al operei, cripto sau
microclimatic.
În general, picturile murale din lăcaşurile de cult sau din alte locaţii, oferă cercetătorului care
este dornic să descifreze diferite tehnici şi materiale pe care meşterii şi pictorii mai ales de altă
dată, le-au utilizat. Există un câmp vast de opere de artă, lucrări originale care sunt
reprezentative pentru nivelul tehnic al unei epoci.
Dacă ne referim numai la pictura murală românească realizată în evul mediu, istoricul sau
cercetătorul din zilele noastre, are posibilitatea să culeagă date preţioase, unice, cu specificul
tradiţiei noastre. neexistente în altă parte.
Cunoştiinţele înaintaşilor noştri, transmise următoarelor generaşii, sunt produsul unei tradiţii
artistice şi tehnice ale unui larg şir de generaţii de artizani.
Faptul acesta atrage atenţia asupra păstrării cu multă grijă a acestor opere de pictură murală
care nu sunt altceva decât capodopere naţionale şi universale.
Conştientizând acest lucru, importanţa conservării şi restaurării se sporeşte realizându-se lucruri
de calitate.

34
35