CUPRINS

Introducere................................................................................................................3

l. Puterea
1) Diverse accepţiuni ale termenului putere..............................................5
2) Componentele puterii..............................................................................7
3) Soft power...............................................................................................11
4) Natura puterii.........................................................................................13

ll. Puterea în relaţiile internaţionale

1) Teoriile relaţiilor internaţionale..........................................................14
2) Liberalismul...........................................................................................14
3) Realismul................................................................................................15
4) Balanţa de putere..................................................................................16

lll. Statele Unite ale Americii-actor important pe scena internaţională..............17

Concluzii....................................................................................................................19

Bibliografie................................................................................................................21

2
 INTRODUCERE

Puterea este unul dintre conceptele cheie ale relaţiilor internaţionale, în jurul căruia s-
au conturat numeroase definiţii şi accepţiuni.
Tema centrală a acestui eseu este puterea politică şi importanţa acesteia în cadrul
relaţiilor internaţionale şi a teorilor relaţiilor internaţionale.
Am ales această temă datorită, în primul rând, importanţei puterii în relaţiile dintre
state şi apoi datorită complexităţii conceptului şi a variatelor perspective din care poate fi
analizat.
Ca studiu de caz am ales Statele Unite ale Americii, întrucât am vrut să evidenţiez
caracteristicile care fac din aceasta o mare putere, dincolo de abordarea de multe ori
superficială asupra importanţei acestui stat în relaţiile internaţionale.
Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare abordând problematica puterii în
relaţiile dintre actorii internaţionali, cu referire directă la puterea Statelor Unite ale Americi.
În primul capitol am definit termenul putere. În încercarea de a surprinde cât mai exact
şi de a analiza coerent acest termen şi importanţa acestuia în relaţiile internaţionale, am apelat
la perspectivele unor cunoscuţi autori, reprezentaţi ai diferitelor teorii în relaţiile
internaţionale.
Astfel, am prezentat concepţia lui Robert Dahl, conform căreia puterea este capacitatea unui
actor de a determina un alt actor să întreprindă o acţiune pe care în mod obişnuit nu ar face-o.
O altă abordare asupra căreia am insistat este cea a lui Hans Morgenthau, ilustru reprezentat al
realismului în teorile relaţiilor internaţionale. Acesta pune accentual pe puterea politică a
statelor din sistemul internaţional, considerând maximizarea acesteia scopul final al tuturor
statelor. De asemenea, Morgenthau face patru distincţii esenţiale pentru definirea puterii, şi
anume între putere şi influenţă, între putere şi forţă, între puterea utilizabilă şi puterea
inutulizabilă şi între puterea legitimă şi puterea nelegitimă.
Nu în ultimul rând, am prezentat distincţia dintre soft power şi hard power, din viziunea
autorilor Joseph Nye şi Robert Keohane.
Tot în cadrul primului capitol am evidenţiat componentele puterii, insistând pe fiecare
resursă în parte, prezentând atât avantajele cât şi dezavantajele acestora şi aplicându-le la
cazul particular al Statelor Unite ale Americii.

3
Un alt subpunct al primului capitol l-am dedicat puterii de tip soft, concept relativ nou
introdus în teoria relaţiilor internaţionale, dar care are un impact mai mare decât puterea de tip
hard. De asemenea, am prezentat resursele puterii de tip soft, punând accent pe cele ale
Statelor Unite.
Totodată, am analizat în acest prim capitol natura puterii, făcând trimitere la caracterele sale
relaţionar şi contextual.
În al doilea capitol al lucrării am analizat problema puterii în cadrul celor mai
importante teorii ale relaţiilor internaţionale. Cu alte cuvinte, am prezentat perspectiva liberală
şi cea realistă asupra puterii politice.
Mai mult, am făcut în al doilea capitol referire la un alt concept esenţial în relaţiile
internaţionale, şi anume balanţa de putere, evidenţiind importanţa Statelor Unite în cadrul
actualului sistem de echilibru.
Nu în ultimul rând, am prezentat în lucrarea de faţă rolul SUA în viaţa politică
internaţională şi statutul său de hegemon în relaţiile internaţionale.

4
 l. PUTEREA

1. DIVERSE ACCEPŢIUNI ALE TERMENULUI PUTERE

Puterea, concept esenţial şi omniprezent în analiza relaţiilor internaţionale, este dificil
de definit sau de măsurat, întrucât prezintă atât componente calitative, cât şi cantitative.
Există mai multe perspective de abordare a puterii: instituţională, behavioristă, sociologică
etc. Perspectiva instituţională analizează puterea ca putere de stat, realizată cu ajutorul
instituţiilor. Perspectiva behavioristă tratează puterea din punct de vedere al schimbărilor ce
survin în comportamentul subiecţilor. Astfel, puterea este capacitatea unui individ sau al unui
grup de indivizi de a transforma în direcţia dorită comportamentul altor indivizi.
Perspectiva sociologică analizează puterea ca fenomen social, punând accent pe relaţiile
sociale care influenţează luarea deciziilor în cadrul unui grup.
În general, puterea este definită de către reprezentanţi ai şcolilor relaţiilor
internaţionale, politologi sau filosofi în termenii unei relaţii de conducere-supunere.
Robert Dahl defineşte puterea ca „abilitatea de a determina un alt actor să facă ceea ce
altfel nu ar fi făcut”1. În completarea acestei idei, Kenneth Waltz susţine că actorii sunt
puternici în măsura în care îi afectează pe alţii mai mult decât aceştia îi afectează pe ei 2.
Aceste definiţii tratează puterea ca influenţă. Altfel spus, dacă actorii îşi impun voinţa sunt
puternici.
În ceea ce priveşte concepţia lui Hans Morgenthau, acesta analizează în cartea sa
„Politica între naţinuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace” puterea politică, având în
vedere diferitele valenţe ale acesteia. Astfel, puterea politică este „o relaţie psihologică între
cei care o exercită şi cei asupra cărora este exercitată”3. Conform acestei definiţii, puterea
politica conferă celor care fac uz de ea un control asupra minţilor celor asupra cărora este
exercitată. Acest control derivă din anticiparea beneficiilor, din teama de dezavantaje şi
respectul faţă de oamei sau instituţii.

1
COLDSTEIN, S. Joshua, PEVEHOUSE, C. Jon, Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 98,
apud DAHL, Robert, Modern political analysis, ed. a ll-a, Englewood Cliffs Prentice Hall, NJ, 1970
2
WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006,
3
MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi,
2007, pg. 68.

5
Din persepctiva definiţiei propuse de Morgenthau, putem face următoarele distincţii: între
putere şi influenţă, între putere şi forţă, între putere utilizabilă şi putere inutilizabilă şi între
putere legitimă şi nelegitimă.

În primul rând, puterea reprezintă capacitatea de a lua decizii care să determine

anumite rezultate, pe când influenţa implică capacitatea de a afecta într-o mai mare sau mai
mică măsură deciziilor celor care determină rezultatele.
În al doilea rând, forţa este echivalentă la Morgentahu cu violenţa fizică, ceea ce
înlocuieşte relaţia psihologică dintre cele două minţi cu relaţia fizică dintre ele. Astfel, în timp
ce în regimurile politice totalitare puterea a recurs la mijloace de constrângere fizică, în
regimurile politice democratice puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a
participării cetăţenilor la procesul politic. Pe de altă parte, ameniţarea cu forţa, care presupune
acţiuni militare, este „un element intrinsec puterii”4.
În al treilea rând., autorul face distincţie între puterea utilizabilă şi cea inutilizabilă
prin prisma deţinerii şi folosirii armelor nucleare. Din acest punct de vedere, statele care deţin
armament nuclear pot fi considerate mari puteri din punct de vedere militar, însă aceasta nu
presupune şi o creştere a puterii politice. Mai mult, existenţa mai multor state care deţin arme
nucleare contribuie la crearea unei atmosfere internaţionale tensionate. Cu toate acestea,
niciunul dintre state nu va face uz de capabilitaţile sale nucleare, întrucât este conştient că
răspunsul va fi imediat şi la fel distrugător. Astfel, forţa nucleară, din punct de vedere raţional,
este inutilizabilă.
Nu în ultimul rând, Morgenthau distinge între puterea legitimă şi cea nelegitimă.
Puterea legitimă este cea recunoscută şi acceptată de cel asupra căruia este exercitată, pe când
cea nelegitimă este sinonimă cu puterea brută, care nu este justificată nici din punct de vedere
legal, nici moral.
Un alt autor care a definit puterea în termeni de influenţă este Susan Strange. Conform
acesteia, puterea este „capacitatea unei persoane sau a unui grup de persoane de a afecta
rezultatele prin care preferinţele lor au prioritate asupra preferinţelor altora”5.
Una dintre cele mai cunoscute accepţiuni ale puterii este cea a lui Joseph Nye şi a lui
Robert Keohane, reprezentanţi ai instituţionalismului.. Aceştia disting între soft power şi hard
power, pe care le consideră în mare echivalente cu puterea indirectă, structurală şi puterea
coercitivă, relaţionară.

4
Ibidem, p. 69
5
STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 34

6
Hard power implică puterea militară şi puterea economică, care pot adesea influenţa alte state
să îşi shimbe comportamentul. Puterea militară poate fi exerictată prin ameninţare cu forţa,
coerciţie, război, iar cea economică prin sancţiuni financiare, taxe şi impozite mari. Însă există
şi o a doua faţă a puterii6, numită soft power, care presupune abilitatea de a modela
preferinţele celorlalţi într-o manieră subtilă. Cu alte cuvinte, soft power face apel la
manipularea psihologică.
Soft şi hard power sunt într-o strânsă relaţie de intredependenţă, întrucât ambele urmăresc
producerea unor transformări în comportamentul celorlalţi. Cu toate acestea, soft power nu
depinde de hard power, cele două având resure diferite, aspect asupra căruia vom insista în
subcapitolul următor, dedicat componentelor puterii.

2. COMPONENTELE PUTERII7
Fiind un concept complex, care cuprinde atât elemente cantitative şi calitative, in
definirea puterii au fost luate în considerare diverse surse ale puterii, care pot fi considerate şi
elemente constitutive ale acesteia.
Cel mai important constituent este populaţia. Aceasta constituie o componentă
semnificativă a puterii atât din punct de vedere cantitativ, cît mai ales sub aspect calitativ.
Astfel, o populaţie numeroasă nu presupune automat o creştere a puterii statului respectiv în
relaţiile sale cu celelalte state.
Pe de altă parte, o populaţie redusă numeric, dar pregătită şi cu un grad ridicat de educaţie,
poate conferi statului său o poziţie politcă avantajoasă în relaţiile de putere de la nivel global.
Mai mult, o populaţie instruită presupune şi o societate civilă ce poate avea un cuvânt greu de
spus în problemele de drept internaţional.
Cu o populaţie de aproximativ 303.290.000 de locuitori, Statele Unite ale Americii
ocupă locul trei pe glob la acest capitol. Populaţia americană contribuie la potenţarea puterii
acesteia atât prin numărul impresionant, dar şi prin nivelul ridicat de alfabetizare şi prin
specialiştii pe care îi produce în domenii esenţiale, precum informatica, medicina ş.a. Marele
atuu al SUA este acela că îşi permite să importe chiar şi specialişti în domeniile mai sus
enumerate atunci când resursele sale nu sunt suficiente( exodul creierelor).
Nu putem analiza populaţia unui stat sub aspectul aportului acesteia la puterea statului
respectiv fără a ţine cont şi de celelalte componente ale puterii.

6
NYE Jr., Joseph, Soft power. The means to success in world politics, Public Affairs, New York, p. 5
7
Dicţionar Reader, Part 4, The Instrumental Framework: The Tools of Power in International Politics, cap. 5,
Power, p. 360

7
 Al doilea component al puterii este geografia. Aceasta influenţează puterea statului
prin suprafaţă, poziţie( ieşire sau nu la mare) şi climă.
Suprafaţa unui stat joacă un rol determinant în relaţiile internaţionale, în special în caz de
război. Astfel, o suprafaţa mare reprezintă un impediment pentru atacator, care are nevoie de
mai multe resure pentru a cuceri întregul stat. Pe de altă parte, suprafaţa geografică şi clima
pot impiedica statul respectiv să-şi valorifice resurele naturale.
O altă problemă pe care o presupune poziţia geografică este accesul la mare sau căi maritime
navigabile. Astfel, un stat continental este nevoit deseori să adopte politica regiunii din care
face parte, sau a vecinilor săi pentru a-şi potenţa în acest fel puterea regională.
Pe de altă parte, un stat insular riscă să fie izolat de către celelalte puteri sau stabileşte mai
greu relaţii cu statele continentale.
Din punct de vedere geografic, continentul american este izolat de celelalte continente,
poziţie care poate constitui atât un avantaj, cât şi un dezavantaj.
Poziţia geografică a Statelor Unite a făcut de-a lungul timpului dificilă atacarea acestora de
către inamici, în special cei din Europa şi Asia. De asemenea, poziţia geografică i-a permis
Statelor Unite să se retragă din alianţe atunci când interesele sale naţionale nu o mai cereau.
Pe de altă parte, suprafaţa mare a ţării a ridicat probleme în administrarea eficientă a
teritoriului, însă soluţia viabilă găsită de conducerea statului, republica federelă, a permis o
organizare internă ce a sporit puterea ţării pe plan extern.
De asemenea, accesul la căi maritime navigabile a potenţat în primul rând economia ţării.
Acest aspect a fost un instrument puternic de influenţă economică, prin permiterea accesului
unor state pe piaţa americană şi ameninţarea de a-l interzice altora. De altfel, „SUA sunt
singura ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului care acordă clauza naţiunii celei
mai favorizate în mod selectiv”8.
Tot situarea geografică a fost cea care i-a permis Statelor Unite să adopte doctrina Monroe,
doctrina izolaţionismului imediat după Primul Război Modial, când conducerea ţării a hotărât
să acorde prioritate problemelor interne, refuzând să ajute la reconstrucţia celorlate ţări care
au participat la război. Aceasta politică a costat scump economia ţării, întrucât în perioada
1929-1933 America s-a confruntat cu cea mai mare criză economică de până atunci, rezultat
direct al izolării sale de lumea politică internaţională.
Resursele naturale reprezintă al treilea element constitutiv al puterii. Acestea sunt
importante din patru puncte de vedere.

8
VASILE, Adriana, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura Lumen, Iaşi, 2007, p. 42

8
În primul rând, posesia resurselor reprezintă un avantaj pentru statul în cauză în faţa celor
care sunt nevoite să importe. În al doilea rând, simpla posesie a resurselor nu este relevantă
dacă statul nu deţine mecanismele necesare exploatării acestora. De asemenea, poziţia
geografică şi clima pot constitui o piedică în exploatarea resurselor.
În al treilea rând, posesia şi exploatare resurselor naturale trebuie să fie completate de
controlul statului asupra propriilor resurse şi de folosirea acestora în interes naţional.
În ceea ce priveşte resursele naturale ale Statelor Unite, acestea sunt variate şi bogate.
În 2007, SUA deţinea locul 1 în producţia de fosfaţi naturali, locul 2 în producţia de petrol,
gaze naturale, şi locul 3 în producţia de cărbuni, aur şi uraniu9.
Resurele naturale ale ţării sunt importante sub toate cele patru aspecte, Statele Unite fiind cele
care exploatează, folosesc şi controleaza propriile resurse.
Cu toate că spectrul resurselor naturale este unul bogat, SUA preferă de cele mai multe ori să-
şi conserve propriile resurse făcând apel la cele din import.
Capabilităţile industriale sunt relevante din punct de vedere al puterii statelor în
special în perioade de război, când statul cu industria cea mai dezvoltată reuşeşte să reziste
atacurilor. Dar şi pe timp de pace, statele industriale dezvoltate se impun pe scena
internaţională printr-un nivel de trai ridicat care întăreşte legătura dintre populaţie şi
conducere, asigurându-i acesteia puterea legitimă de a reprezenta interesele naţionale.
Pe de altă parte, existenţa capabilităţilor industriale poate face statele cu resurse puţine
dependente de import, ceea ce poate dezechilibra economia acestora.
În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, nu doar grija pentru dezvoltarea
durabilă a resurselor sale contribuie la importul de materii prime, ci şi capabilităţile sale
industriale avansate. Fiind printre cele mai industrializate ţări din lume, SUA sunt nevoite să
importe resure naturale pentru a menţine activitatea industrială la un nivel ridicat. Din acest
considerent, America importă, de exemplu, aproximativ jumătate din necesarul de petrol, fiind
şi cel mai mare importator de petrol din lume. De altfel, acesta a fost şi motivul care a stat la
baza intervenţiilor americane în Afganistan şi Irak, şi anume găsirea unor surse de petrol mai
ieftine şi care să reducă dependenţa faţă de Rusia din acest punct de vedere.
Capabilitatea militară este considerată de unii analişti singura componentă viabilă a
puterii, fiind uşor de contabilizat. În plus, nu doar cantitativ capabilitatea militară influenţează
puterea unui stat, dar şi sub aspect calitativ. Pe timp de război performanţa militară este direct
proporţională cu şansele de victorie, iar pe timp de pace reprezintă o garanţie impotriva
izbucnirii unui conflict armat.
9
VASILE, Adriana, op. cit., p.60

9
 Capabilitatea militară a Statelor Unite, aspectul cel mai puţin rafinat, dar cel mai
evident al puterii sale, îi conferă acesteia statutul de mare putere militară. Posesia de arme
nucleare, precum şi de arme convenţionale a făcut din Statele Unite întotdeuna un adversar de
temut.
Mai mult, cheltuielile militare ale statului reprezintă „aproximativ jumătate din cheltuielile
militare ale tuturor statelor lumii.”10
Voinţa este o componentă esenţială a puterii. Aceasta stă la baza tuturor celorlalte
componente, întrucât ea conferă statului impulsul necesar de a se folosi de resursele şi
capabilităţile sale pentru a-şi apăra propriile interese. Este important ca voinţa să fie constant
prezentă pentru a asigura o continuitate în raporturile de putere dintre state.
Strategia reprezintă de asemenea un element important în ecuaţia puterii. Modalitatea
prin care statul îşi urmăreşte interesele poate contribui la potenţarea puterii politice a statului
respectiv, sau dimpotrivă la reducerea acesteia.
Ray Cline susţine că strategia este o componentă importantă în procesul de luare a deciziilor
care permite statelor să-şi stabilească obiective prin intermediul cărora să-şi urmărească
interesele naţionale pe scena internaţională11.
Voinţa şi strategia poporului american a contribuit la atingerea performanţei de a fi cea
mai mare putere a lumii, unii autori vorbind chiar de o hegemonie americană. Dacă ţinem cont
de faptul că la baza formării Statelor Unite ale Americii au stat 13 colonii britanice, este cu
atât mai admirabilă voinţa acestui popor.
Managementul este de asemenea un constitutent determinant al puterii, întrucât
asigură buna desfăşurare a relaţiilor atât pe plan intern, între conducere şi popor, sau între
indivizi între ei, cât şi pe plan extern, între state, sau între state şi actorii non-statali. Pentru a
putea îndeplini toate aceste funcţii, managementul trebuie să fie eficient şi consecvent.
Diplomaţia, altă componentă a puterii, vine în completarea elementului anterior,
asigurând relaţii constante şi în bune condiţii între state, dar şi între state şi actorii non-statali.
Diplomaţia şi managementul au reprezentat dintotdeauna un punct forte pentru Statele
Unite. Prin intermediul diplomaţilor bine pregătiţi au reuşit să-şi impună punctul de vedere în
cadrul conferinţelor internaţionale de-a lungul timpului.
Managemetul eficient a ajutat la buna funcţionare a politicii americane şi a întărit legătura
dintre conducere şi popor. Gradul ridicat de reprezentativitate caracteristic democraţiei
americane este de asemenea rezultatul unei administrări eficiente.
10
VASILE, Adriana, po. cit., p. 65
11
Dicţionar Reader, Partea a 4 a, The Instrumental Framework: The Tools of Power in International Politics,
Capitolul 5, Power, p. 365

10
 Organizarea internă a statului poate potenţa puterea unui stat atunci când aceasta este
făcută conform principiilor democratice şi a respectării drepturilor omului. Pe de altă parte,
conflictele interne, crizele democratice pot afecta statutul unei ţări în relaţiile internaţionale.
Organizarea internă este importantă şi pentru actorii non-statali, cărora le asigură credibilitate
în raporturile de putere de pe scena politică internaţională.
Statele Unite ale Americii sunt o republică federală întemeiată pe principii liberale, în
special pe cel al respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Prin politicile interne, conducerea SUA a stabilit o uniune federală, subordonată unui puternic
guvern central.
De asemenea, în organizarea sa internă, Statele Unite au ţinut cont şi de dreptul minorităţilor,
punând mare preţ pe combaterea discriminării rasiale, sau de orice fel.
Cu alte cuvinte, organizarea internă a Statelor Unite, bazată pe echilibru între puterea
naţională şi politica externă şi pe sprijinul popular acordat acţiunilor externe, contribuie la
potenţarea puterii statului pe plan extern.
Ultima dintre componentele puterii este percepţia, modul în care este privit un actor în
relaţiile sale cu alţi actori. Acesta poate fi fals perceput ca un actor puternic, când în realitate
nu are resursele necesare pentru a fi o mare putere. Aceasta componentă a puterii este strâns
legată de managementul eficient şi de diplomaţia îndemânatică a actorilor.
Statele Unite sunt, fără îndoială, percepute drept unul dintre cei mai importanţi şi mai
puternici actori de pe scena relaţiilor internaţionale datorită managementului său eficient,
modelului politic promovat, capabilităţilor sale militare şi industriale.

3. SOFT POWER
Raportându-ne la distincţia făcută de Joseph Nye şi Robert Keohane între soft power şi
hard power, putem obeserva că elementele constitutive ale puterii enumerate mai sus pot
genera, în mare parte, o putere de tip hard. De aici deducem că soft power are resure distincte,
şi anume: cultura, politicile interne şi externe ale actorilor, valorile morale şi politice
promovate de actori. Cultura reprezintă setul de valori şi practici care conferă o însemnătate
societăţii. Joseph Nye distinge între „high culture”12( literatura, arta) şi „popular
culture”13( divertisment, industria cinematografică).
Politicile interne şi externe ale actorilor pot potenţa puterea de tip soft a actorilor. Acestea
sunt într-o strânsă relaţie de interdependenţă cu valorile politice şi morale pe care le

12
NYE Jr., Joseph, Soft power. The means to success in wolrd politics, Public Affairs, New York, 2004, p. 11
13
Ibidem

11
promovează actorii. Astfel, toleranţa rasială sau religioasă are un impact pozitiv asupra
celorlalţi actori din sistemul internaţional în comparaţie cu discriminările şi atitudinile
xenofobe. De asemenea, promovarea unei politici de toleranţă la nivel global îi poate aduce
unui actor numeroşi aliaţi, ceea ce îi catalizează capacitatea de influenţă asupra deciziilor
luate la nivel global.
Analizând aceste componente ale puterii, le putem clasifica în două categorii, şi anume
elemente cantitative şi elemente calitative. Pe baza acestei distincţii, Ray S. Cline propune o
formulă cu ajutorul căreia putem măsura puterea percepută a unui actor.
Astfel, conform lui Cline, Pp= (C + E + M) * ( S + W)14. Primele trei elemente ( populaţia şi
teritoriul, capabilităţile economice, capabilităţile militare) sunt elemente tangibile, măsurabile.
Ultimele două elemente( strategia, voinţa) sunt intangibile, greu de măsurat.
Aşadar, după cum reiese şi din formula lui Cline, puterea unui actor este rezultatul unei sume
de elemente cantitative şi calitative, care influenţează modul în care este perceput acesta în
relaţiile internaţionale de putere.
Sursele puterii soft a Statelor Unite au făcut obiectul multor dezbateri, acordându-li-se
uneori mai multă importanţă decât resursele puterii hard, care sunt oarecum implicite.
Astfel, cultura americană, modelul democratic promovat de guvernul american au reuşit să
inducă celorlalte state sentimentul că au aceleaşi interese şi că urmăresc aceleaşi scopuri şi să
accepte valorile pieţei şi ale comerţului liber.
Mirajul Hallywood-ului, al Mc'Donald-ului şi al altor prototipuri americane a atras numeroase
popoare şi au determinat multe ţări să rezoneze cu politica Statelor Unite.
Însă America este mult mai mult decât aceasta cultură populară. Aici se află primele
10 universităţi din lume ca performanţă( Princeton University, California Institute of
Techonology, Harvad University, Swarthmore College, Williams College, United States
Military Academy, Amherst College, Wellesley College, Yale University, Columbia
University)15.
De asemenea, printre cele mai cunoscute şi profitabile companii transnaţionale sunt
americane(Coca Cola, Microsoft, Intel, ş.a), iar cele mai recente descoperiri în domenii
ştinţifice, medicale sunt făcute tot în Statele Unite.

4. NATURA PUTERII

14
Ibidem, p. 336. Pp= puterea percepută; C= masa critică: populaţia şi teritoriul; E= capabilităţile economice;
M= capabilităţile militare; S= strategia; W= voinţa
15
http://www.forbes.com/2008/08/13/best-colleges-ratings-oped-college08-cx_ha_mn_de_0813best_land.html

12
 Puterea este rezultatul raporturilor distincte care se stabilesc între membrii unei
colectivităţi, în cazul de faţă, pe scena internaţională, între actorii internaţionali, statali sau
non-statali.
Având in vedere faptul că puterea este analizată în raporturile dintre actori, aceasta
capătă un aspect relaţionar. Astfel, „ un stat poate avea putere numai raportându-se la alte
state”16. Cu alte cuvinte, statutul SUA de mare putere nu ar avea nicio relevanţă dacă nu ar fi
pus în relaţie cu statutul altor ţări.
Aspectul relaţionar al puterii este completat de cel contextual. Conform acestuia, un stat
considerat puternic în comparaţie cu alte state se poate confrunta cu situaţii în care nu este
capabil să influenţeze sau să forţeze un alt stat să urmeze politicile impuse de el.
Este cazul Statelor Unite ale Americii în timpul războiului din Vietnam din cadrul Războiului
Rece, când armata americană, vizibil mai numeroasă şi mai pregătită nu a reuşit să câştige
bătălia datorită voinţei de nestăvilit a poporului vietnamez de a nu se lăsa învins.
Caracterul contextual al puterii este relevant nu doar în relaţiile dintre state, ci şi în
raporturile dintre alţi actori internaţionali, cum ar fi organizaţiile internaţionale şi corporaţiile
trans-naţionale. Astfel, unele organizaţii internaţionale pot influenţa deciziile unor alţi actori
internaţionali doar în anumite domenii şi în anumite situaţii, care sunt de competenţa sa.

ll. PUTEREA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. TEORIILE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Domeniul relaţiilor internaţionale priveşte relaţiile dintre guvernele şi statele lumii,
dintre viaţa cotidiană şi cea internaţională. Dar nu putem analiza aceste relaţii separat, ci în
concordanţă cu alţi actori( cum ar fi organizaţiile internaţionale, corporaţiile multinaţionale şi
16
GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, op cit, p. 99

13
indivizii), cu structuri sociale, influenţe geografice şi istorice. Aşadar, relaţiile internaţionale
reprezintă „un subiect vast care se suprapune cu multe alte domenii”17.
Teoriile relaţiilor internaţionale îşi propun să studieze în mediul academic conflictele
şi relaţiile de cooperare din sistemul internaţional, identificând cauzele şi propunând
premisele păcii. Acestea reflectă o serie de perspective asupra sistemului internaţional, şi
anume cea conservatoare, liberală şi revoluţionară.
Printre cele mai importante teorii, pe care le vom analiza în lucrarea de faţă prin prisma
perspectivelor acestora asupra puterii în relaţiile internaţionale se numără liberalismul şi
realismul.

2. LIBERALISMUL
Teoria liberală marchează geneza domeniului relaţiilor internaţionale ca obiect de
studiu. Liberalismul este supranumit idealismu utopic datorită viziunii sale exclusiv pozitive,
progresivă asupra naturii umane şi implicit asupra relaţiilor internaţionale. Astfel, omul este
bun de la natură şi capabil de progres.
Ca teorie, a început să se contureze în perioada interbelică, când relaţiile dintre state se
concentrau în jurul idei de a împiedica o noua conflagraţie mondială şi de a asigura pacea şi
bunăstarea în sistemul internaţional.
Din perspectiva liberală nu există puteri dominante şi puteri dominate, toţi actorii
internaţionali plecând de la aceleaşi premise şi de la acelaşi nivel în relaţiile dintre ei. De
asemenea, statele nu sunt singurii actori internaţionali importanţi, ci mai apar organizaţiile
internaţionale şi chiar indivizii.
Puterea pentru liberali nu este apanajul unui anumit actor, iar folosirea abuzivă a acesteia duce
la deteriorarea armoniei internaţionale, care ar trebui să presupună o armonizare naturală a
intereselor.
Liberalii priveau războiul şi folosirea puterii în relaţiile internaţionale drept „ un cancer al
corpului politic”18. Soluţia propusă de liberali este democraţia în plan politic şi liberul-schimb
în plan economic.
Un aspect important pe care liberalii l-au introdus în relaţiile internaţionale vizează
dezvoltarea organizaţiilor internaţionale ca actori puternici şi influenţi pe scena internaţională,
care pot înlesni asigurarea păcii şi bunăstării în sistem.

17
GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, op. cit., p. 31
18
MIROIU, Andrei, UNGUREANU, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi,
2006, p. 88, apud BURCHILL, Scott, Teorii ale relaţiilor internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2008

14
3. REALISMUL
Realismul clasic a apărut ca o reacţie critică la adresa liberalismul interbelic, căruia îi
impută lipsa de aplicabilitate a teoriilor sale în viaţa reală. Cele două viziuni sunt complet
antitetice.
Astfel, în viziunea realistă statul este singurul şi cel mai important actor din sistemul
internaţional. În jurul său se invârt relaţiile internaţionale şi el este cel care dictează direcţia
politicii internaţionale.
În ceea ce priveşte natura umană, realiştii susţin că omul este rău şi egoist, cu o înclinaţie
naturală către căutarea puterii. În consecinţă, şi instituţiile create de om vor avea acealeaşi
caracteristici.
Conceptul central în jurul căruia se învârte paradigma realistă este putere, în special puterea
politică. Puterea nu este politică prin sine însăşi, ci devine politică prin relaţia politică dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Puterea politică se referă la relaţiile de organizare şi conducere
generală a societăţii internaţionale.
Hans Morgenthau, un reprezentant important al realismului, susţine că politica
internaţională este, înainte de orice altceva, „ o politică de putere”19, prin care statele urmăresc
să-şi îndeplinească scopurile naţionale. Cu alte cuvinte, politica internaţională este o
Realpolitik, guvernată de principiul raison d'état.
Politica de putere presupune, aşa cum susţine Martin Wight, existenţa unor puteri
dominante şi dominate. Autorul prezintă politica de putere ca pe o relaţie constantă şi
organizată între unităţi politice independente20.

4. BALANŢA DE PUTERE
Balanţa de putere este un alt concept fundamental ale relaţiilor internaţionale,
presupunând contrabalansarea puterii unui stat sau unui grup de state de către alt stat sau grup
de state, astfel încât să se asigure stabilitatea sistemului internaţional.
Teoria balanţei de putere susţine că o astfel de contrabalansare are loc în mod periodic, tocmai
pentru a menţine stabilitatea sistemului.
Hans Morgenthau propune două modele ale balanţei de putere: modelul opoziţiei
directe, model al „rivalităţii directe între naţiunea care inteţionează să-şi instituie puterea

19
MORGENTHAU, Hans, op. cit., p. 67
20
WIGHT, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998

15
asupra celeilalte şi a doua, care refuză să se supună”21 şi modelul competiţiei, model care, „pe
lângă crearea unei stabilităţi şi a unei securităţi precare în relaţiile dintre A şi B, consistă în
protejarea independendenţei lui C faţă de primele două. Independenţa lui C depinde numai de
relaţiile de putere dintre A şi B”22 .
Aşadar, balanţa de putere presupune formarea unor coaliţii între mai multe state
menite să păstreze echilibrul puterii în relaţiile internaţionale.
Statele Unite ale Americii joacă un rol definitoriu în balanţa actuală de putere.
Dacă în timpul Războiului Rece, lumea internaţională se situa în jurul relaţiilor dintre cele
două puteri ale momentului, SUA şi Uniunea Sovietică, tendinţa fiind către un sistem bipolar,
odată cu prăbuşirea blocului comunist puterea SUA a crescut semnificativ şi îi certifică
statutul de mare putere, poate chiar singura superputere în relaţiile internaţionale actuale.
Prin influenţa pe care o exercită, Statele Unite pot determina singure, „doar prin greutatea sa,
balanţa de putere”23.

lll. STATELE UNITE ALE AMERICII- ACTOR IMPORTANT PE

SCENA INTERNAŢIONALĂ

Legitimitatea hegemoniei americane pe scena relaţiilor internaţionale nu a fost multă

vreme contestată şi are şi astăzi numeroşi susţinători.
Dacă în perioada interbelică SUA au decis să se retragă din viaţa politică
internaţională, adoptând o doctrină izolaţionistă, după cel De-al Doilea Război Modial rolul
SUA a fost din ce în ce mai pregnant pe scena politică mondială. În primii 15-20 de ani din

21
MORGENTHAU, Hans, op. cit., p. 208
22
Ibidem, p. 210
23
Ibidem,p. 365

16
perioada postbelică, SUA „deţineau controlul asupra materiilor prime de importanţă
crucială( accesul la petrolul din Orientul Mijlociu), asupra resurselor de capital major, asupra
pieţelor”24.
Perioada Războiului Rece a reprezentat încă o dovadă că puterea americană este
viabilă şi cu baze solide, ceea ce i-a permis acesteia să iasă învingătoare din confruntare.
Mai mult, după Războiul Rece, SUA „dispuneau de cea mai mare putere militară, economică
şi culturală”25 .
Pentru a putea demonstra poziţia SUA de singură superputere din relaţiile
internaţionale, trebuie să luăm în considerare anumite caracteristici ale puterii americane.
Astfel, aceasta este în primul rând situaţională, întrucât ea depinde de contextul în care se
manifestă.
În al doilea rând, ea este în continuă schimbare, determinată de numeroasele descoperiri din
domeniul tehnologiei, medicinei.
Nu în ultimul rând, puterea SUA este fungibilă, permiţând „transferul puterii economice în
putere militară şi a celei militare în putere politică”26.
Puterea fizică a Statelor Unite are drept premise puterea sa navală, dimensiunea
continentală şi resursele sale naturale variate şi bogate.
Aşa cum susţine Adriana Vasile, deşi reprezintă mai puţin de 5% din populaţia mondială,
americanii consumă ¼ din resurele planetei, alcătuind cea mai importantă piaţă de desfacere
din lume.
Puterea politică a Statelor Unite se bazează pe modelul politic al democraţiei pe care
îl promovează. Însă acesta este serios pus sub semnul întrebării în momentul în care facem
referire la intervenţiile militare americane nelegitime în Afganistan(2001), recent
suplimentată cu trupe militare, şi din Irak(2003).
Crimele comise de armata americană în numele democraţiei au umbrit scopul declarat nobil al
intervenţiilor.
Puterea economică a SUA este premisa hegemoniei americane. Cu un PIB în scădere
din cauza crizei financiare mondiale, dar totuşi cel mai mare din lume, Statele Unite sunt
„centrul financiar al lumii”27.
Statele Unite ale Americi ocupă locuri privilegiate şi în cadrul multor organizaţii
internaţionale.

24
VASILE, Adriana, op. cit., p. 42.
25
Ibidem, p.44
26
Ibidem, p. 58
27
VASILE, Adriana, op. cit., p. 67

17
Astfel, este unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU,
poziţie de care a făcut abuz de multe ori. Putem aminti aici intervenţia din Irak, care nu a
primit acordul ONU, ceea ce nu a împiedicat misiunea americană în regiune.
De asemenea, SUA este membră a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a
Organizaţiei Statelor Americane, a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
Aceste poziţii din cadrul organizaţiilor enumerate mai sus îi conferă posibilitatea de a avea un
cuvânt important de spus în problemele de drept internaţional şi în cadrul societăţii civile
internaţionale.
Însă Statele Unite se dovedesc de multe ori a fi un partener capricios, refuzând să
respecte principiile pentru care teoretic militează dacă acestea nu sunt în concordanţă cu
interesele sale naţionale actuale. Mai mult, nu puţine sunt situaţiile în care SUA au participat
la conferinţe şi tratate internaţionale, pentru a refuza ulterior să se implice în implimentarea
deciziilor luate în cadrul acestora. Exemplul cel mai concludent este cel al Ligii Naţiunii. Deşi
preşedintele american Woodrow Wilson a fost cel care a avut iniţiativa formării unei instituţii
internaţionale care să vegheze la menţinerea securităţii internaţionale şi la implementarea
celor 10 puncte willsoniene, Statele Unite au refuzat să sprijine popoarele europene în
punerea în practică a acestei decizii. Acesta este şi unul dintre motivele care stau la baza
eşecului Ligii.
Aşadar, Statele Unite ale Americi deţin în continuare statutul de superputere la nivel
mondial datorită capacităţilor sale economice, militare şi sociale dezvoltate şi valorificate
productiv.

CONCLUZII

Puterea este, fără îndoială, conceptul cheie al relaţiilor internaţionale, indiferent de

perspectiva din care sunt acestea analizate. În politica internaţională, puterea este percepută
atât ca scop, cât şi ca mijloc de atingere a obiectivelor naţionale.
În primul rând, puterea este o relaţie de conducere-supunere, implicând o relaţie
psihologică între doi subiecţi, dintre care unul are capacitatea de a obţine din partea celuilalt
ceva ce acesta nu ar fi făcut fără intervenţia primului subiect28.
În al doilea rând, în vederea definirii puterii trebuie făcute patru distincţii esenţiale,
conform viziunii lui Hans Morgenthau. Astfel, trebuie să distingem între putere şi influenţă,
28
Accepţiunea lui Robert Dahl asupra puterii

18
între putere şi forţă, între putere utlizabilă şi putere inutilizabilă şi între putere legitimă şi
putere nelegitimă.
De asemenea, pentru o definire completă a termenului de putere trebuie luate în calcul şi
componentele sale, atât cele calitative, cât şi cele cantitative: geografia, resursele naturale,
capacitatea industrială, pregătirea militară, populaţia, calitatea guvernării, calitatea
diplomaţiei, voinţa, strategi şi percepţia.
Puterea în teoriile relaţiilor internaţionale este analizată îndeosebi sub aspectul său
politic, acesta referindu-se la relaţiile de organizare şi conducere a societăţii, atât cea
naţională, cât şi cea internaţională.
Dacă pentru realişti puterea este scopul final al oricărui actor de pe scena internaţională,
liberalişti au o perspectivă idealistă asupra puterii, privind relaţiile de putere prin prisma
obţinerii unui echilibru şi a menţinerii securităţii internaţionale.
Un exemplu elocvent de mare putere care a reuşit să se impună în relaţiile
internaţionale încă de la apariţia sa ca stat este cel al Statelor Unite ale Americii. Acestea au
fost percepute multă vreme, şi mai sunt considerate încă sigura superputere din sistemul
internaţional.
Dispunând de capabilităţi militare şi economice greu de egalat, posesoarea celei mai prospere
economii de la nivel global şi a celor mai avansate tehnologii din domenii cheie ale industriei(
atribute ale puterii hard), SUA deţin şi abilitatea de a obţine rezultatele dorite şi prin atracţie,
prin mirajul exercitat de cultura şi de modelul democratic promovat.
Luând toate acestea în considerare, putem concluziona că puterea reprezintă un
concept esenţial al teoriilor relaţiilor internaţionale, fără de care nu putem analiza şi explica
viaţa politică şi evenimentele de pe scena internaţională, exemplul Statelor Unite fiind cel mai
ilustrativ din acest punct de vedere, întrucât sunt considerate singura mare putere din sistemul
politic internaţional actual.

19
 BIBLIOGRAFIE

1. Dicţionar READER

2. GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, Relaţii internaţionale, Editura

Polirom, Iaşi, 2008

3. NYE Jr, Joseph, Soft power. The means to success in world politics, Public
Affairs, New York, 2004

4. MIROIU, Andrei, UNGUREANU, Andrei, Manual de relaţii internaţionale,

Editura Polirom, Iaşi, 2006

5. MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta

pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007

6. STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997

7. VASILE, Adriana, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura
Lumen, Iaşi, 2007

8. WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006

9. WIGHT, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998

Bibliografie Web:
1.http://www.forbes.com/2008/08/13/best-colleges-ratings-oped-college08-
cx_ha_mn_de_0813best_land.html

20