6.

IMUNOGLOBULINELE ȘI RIU

Imunoglobulinele sunt glicoproteine specializate în recunoaşterea moleculelor non-self. Se

găsesc sub două forme, circulantă şi de membrană:
 Forma circulantă este reprezentată de moleculele de anticorpi, care se găsesc în sânge,
lichidul interstiţial şi secreţii. Anticorpii sunt sintetizați de plasmocite, celule care provin din LB
activate în urma contactului cu antigenul.
 Forma membranară este reprezentată de monomeri de imunoglobuline, fixaţi pe suprafaţa LB.
Aceste molecule intră în alcătuirea receptorilor pentru antigen ai limfocitelor B (B-cell receptors -
BCR). Au rol de de activare a LB.

Imunoglobulinele solubile sunt proteine care migrează pe electroforeză în principal în

fracţiunea gamaglobulinelor. Imunoglobulinele nu migrează exclusiv în fracţiunea γ. Există clase
importante de imunoglobuline care se regăsesc în fracţiunile α şi β ale electroforezei.

Cele mai multe antigene cu care organismul vine în contact au o structură complexă. În
general, pentru un anumit antigen, sistemul imun va genera mai multe tipuri de anticorpi, care vor
recunoaşte diferiţi epitopi. Fiecare anticorp recunoaşte specific un anumit epitop, de care se leagă cu
o porţiune care are structură complementară cu a epitopului. Această porţiune se numeşte paratop,
situs de legare sau situs combinativ.

Structura anticorpilor

Similar altor molecule proteice, imunoglobulinele au o organizare spaţială complexă,

caracterizată prin structură primară, secundară, terţiară și cuaternară. Toate imunoglobulinele au o
structură asemănătoare, reprezentată de o unitate tetracatenară. Planul de organizare al domeniilor
imunoglobulinelor se regăseşte în multe alte proteine, de exemplu la unii receptori de suprafaţă.
Proteinele care conţin cel puţin un domeniu imunoglobulinic constituie superfamilia
imunoglobulinelor.

Toate tipurile de anticorpi au structură comună, fiind alcătuiţi din 4 lanţuri peptidice: două
lanţuri identice uşoare (L) şi două lanţuri identice grele (H).
Lanţurile uşoare au o greutate moleculară de aproximativ 25 000 de daltoni iar lanţurile grele
de aproximativ 50 000 de daltoni.
Fiecare lanţ uşor este legat de un lanţ greu printr-o punte disulfidică şi prin diferite alte
legături noncovalente.Astfel se formează un heterodimer H - L. Heterodimerii sunt legaţi între ei de
asemenea prin punţi disulfidice şi legături noncovalente.
Numărul de legături disulfidice şi aşezarea acestora diferă în funcţie de familia de
imunoglobuline.
Structura imunoglobulinelor este strâns legată de funcţiile pe care acestea trebuie să le
îndeplinească. Pe de o parte, anticorpii se leagă în mod specific de antigene, iar pe de altă parte pot
forma legături cu o varietate de molecule efectoare şi celule.

Papaina este o enzimă care scindează molecula de imunoglobulină în trei fragmente:

 două fragmente identice care au capacitatea de a lega antigene. Acestea au fost denumite Fab

1
 - antigen binding. Aceste fragmente sunt alcătuite dintr-un lanţ uşor L şi capătul N - terminal al
unui lanţ greu H, legate prin punţi disulfurice. Fragmentele Fab conţin regiunea variabilă V.
Existenţa a două situsuri de legare permite anticorpului să lege două molecule de antigen.
 un fragment Fc - fragment cristalizabil, care nu prezintă capacitatea de legare a antigenelor.
Acest fragment este alcătuit din resturile lanţurilor H. Fragmentul Fc este diferit în funcţie de
familia de imunoglobuline.

Există două tipuri de lanţuri uşoare L: λ şi κ. Nu există diferenţe funcţionale între anticorpii
care au lanţuri λ faţă de cei cu lanţuri κ, iar motivul pentru care există această variaţie nu este
cunoscut. Aceste două tipuri de lanţuri intră în alcătuirea tuturor claselor majore de imunoglobuline.
La oameni, raportul cantitativ între lanţurile κ şi λ este de 2 la 1.
În schimb, diferenţele structurale existente între lanţurile grele H sunt definitorii pentru
încadrarea imunoglobulinelor în anumite clase şi influenţează semnificativ funcţia acestora.
Există 5 izotipuri majore de lanţuri grele H: γ, µ, α, δ, ε. Pe baza deosebirilor existente în
structura lanţurilor grele H au fost descrise 5 clase de imunoglobuline: IgG, IgM, IgA, IgD, IgE.

Situsul combinativ

Primii 100 de aminoacizi ale capetelor N - terminale ale lanţurilor H şi L prezintă o

variabilitate marcată între anticorpi cu specificitate diferită. Aceste segmente sunt denumite regiunile
V: VL pentru lanţurile uşoare şi VH pentru lanţurile grele.
Specificitatea diferită a anticorpilor este datorată acestei regiuni variabile. Asocierea dintre
VH şi VL crează o zonă hipervariabilă, care este locul de legare a antigenelor. Aceasta fost denumită
situs combinativ sau situs de legare a antigenului. În interiorul regiunii variabile, există anumite
poziţii care sunt relativ constante de la moleculă moleculă şi zone care foarte rar sunt ocupate de
acelaşi aminoacid. Aceste poziţii numite hipervariabile constituie locul de legare cu antigenul şi au
fost denumite regiuni determinante ale complementarităţii (CDR - Complementary Determining
Regions). Sistemul imun este capabil să producă anticorpi împotriva unei repertoriu vast de antigene
prin generarea de imunoglobuline care prezintă CDR specifice pentru fiecare antigen.
Situsul combinativ pentru antigen este o cavitate mică formată prin plicaturarea domeniilor
VH şi VL. Antigenul intră în această cavitate şi angajează legături cu domeniile V prin
complementaritate, pe principiul cheie-broască.
Secvenţele de aminoacizi care nu stabilesc legături cu antigenul formează regiunea suport –
FR (framework region).

CDR
În lungimea fiecărui lanţ polipeptidic a domeniilor VH şi VL sunt câte trei mici segmente
formate din 5-10 aminoacizi, care formează CDR.
CDR sunt aşezate la distanţe mari una faţă de alta pe parcursul secvenţei primare de
aminoacizi a domeniilor VH şi VL, dar ele sunt aduse una lângă alta prin plicaturare. Structura
spaţială a situsului combinativ este foarte importantă. Dacă se separă lanţurile H şi L, fiecare dintre
domeniile VH şi VL pierde capacitatea de recunoaştere a antigenului. Structura spaţială a CDR este
menţinută de regiunea FR a situsului combinativ.

2
 CDR realizează contactele cu epitopii. Aceste contacte sunt punctiforme. CDR sunt aşezate în
vârful unor plicaturi care intră în interiorul situsului combinativ. Secvenţele de aminoacizi din CDR
sunt complementare cu structura epitopilor.
Totalitatea celor şase segmente CDR formează paratopul sau situsul de legare pentru antigen.
El recunoaşte epitopul.

FR
Regiunea suport sau schelet, denumită FR (framework region) cuprinde restul secvenţelor de
aminoacizi din domeniile VH şi VL care nu se leagă cu antigenul, dar care formează pereţii situsului
combinativ. FR nu participă la contactul cu antigenul, dar aşează optim în spaţiu CDR prin
plicaturarea buclelor VH şi VL. Plicaturarea VH şi VL contribuie la specificitatea situsului
combinativ.
În organism se sintetizează o varietate extrem de mare de molecule de imunoglobuline,
estimată la circa 106 variante posibile. Variabilitatea structurală se realizează printr-un proces de
recombinare a genelor care codifică lanţurile de imunoglobuline, în special regiunile variabile. În
cursul diferenţierii limfocitelor B acţionează o enzimă specifică numită recombinaza, care reuneşte
acţiunile de endonuclează şi ligază. Recombinaza elimină unele fragmente din genele V κ, Vλ şi VH şi
aduce în proximitate două fragmente de genă, care se asociază aleator. După pierderea de material
genetic sunt alăturate două segmente de genă care erau iniţial situate la distanţă. În final se alipesc
segmentul genic V de segmentul C şi rezultă o genă funcţională pentru un tip de imunoglobulină.
Fiecare LB care va genera o clonă are câte o genă funcţională care codifică lanţuri H şi L diferite de
ale altor clone. Prin asocierea întâmplătoare a unui lanţ uşor cu un lanţ greu apare o diversitate foarte
mare de combinaţii posibile a domeniilor V, deci a situsurilor combinative pentru antigen.

Cu excepţia regiunilor variabile, structura imunoglobulinelor este relativ constantă pentru

moleculele din această clasă.

Funcţiile anticorpilor

Anticorpii au un rol esenţial în îndepărtarea antigenelor solubile şi în distrugerea antigenelor

corpusculate. Nu toate clasele de anticorpi prezintă aceleaşi proprietăţi funcţionale.
În cele mai multe cazuri, simpla legare a anticorpilor de antigene nu determină distrugerea
bacteriilor sau îndepărtarea antigenelor moleculare. Legarea anticorpului de antigen se realizează prin
intermediul fragmentului Fab, în timp ce fragmentul Fc este responsabil de funcţiile biologice. Acest
fragment are capacitatea de a activa molecule efectoare ale sistemului imun şi de a fi recunoscut de
către celule imunocompetente.

Funcţiile principale ale anticorpilor sunt:

- opsonizarea - favorizează fagocitoza antigenelor de către macrofage şi polimorfonucleare
neutrofile. Aceste celule prezintă pe suprafaţa receptori pentru fragmentul Fc, numiţi FcR. Aceşti
receptori permit legarea complexelor antigen / anticorp pe suprafaţa macrofagelor şi neutrofilelor.
Legarea mai multor complexe imune pe suprafaţa fagocitelor determină iniţierea unui semnal de
transducţie intracelulară care are drept rezultat fagocitoza acestora. Fagocitoza este un proces
complex, prin care agentul patogen este internalizat şi devine ţinta unor mecanisme de distrugere
care determină liza patogenului.

3
 - activarea complementului - este o proprietate pe care o posedă moleculele de IgM şi cele mai
multe subclase de IgG.
- citotoxicitatea mediată celular dependentă de anticorpi (ADCC) - permite distrugerea
celulelor proprii ale organismului care au fost infectate viral sau cu bacterii intracelulare. Celulele
infectate viral produc proteine virale care servesc replicării virusului. Unele dintre aceste
molecule sunt expuse pe suprafaţa celulei respective. Moleculele virale sunt recunoscute ca
nonself, se va declanşa un răspuns imun umoral, cu producerea de anticorpi care se fixează pe
aceste molecule de suprafaţă. Celulele natural killer (NK), care au un rol important în răspunsul
imun celular, prezintă receptori pentru fragmentul Fc. Astfel, anticorpii direcţionează celulele
natural killer către celulele infectate viral, cu liza acestora din urmă.

Colaborarea între anticorpi şi complement duce la îndepărtarea sau distrugerea antigenelor

prin intermediul a trei mecanisme principale:
• anticorpii se fixează pe membrana bacteriilor şi determină activarea complementului. Sistemul
complement este un sistem enzimatic care se activează în cascadă şi care determină liza osmotică a
antigenelor corpusculate prin perforarea membranei.
• activarea locală a sistemului complement de către anticorpi determină apariţia unor cantităţi
crescute de molecule de C3b. Acestea au la rândul lor capacitatea de opsoniza antigene şi
promovează fagocitoza.
• eritrocitele prezintă receptori pentru C3b. Molecule de C3b au capacitatea de a se ataşa de
complexele imune. Complexele imune care nu pot fi fagocitate local sunt transportate de către
eritrocite la ficat sau splină, unde macrofagele locale fagocitează complexele imune fără distruge
eritrocitele care au avut rol de transport.

CLASELE MAJORE DE IMUNOGLOBULINE

În tabelul I sunt prezentate caracteristicile claselor de imunoglobuline.

Tabelul I. Caracterele claselor de imunoglobuline

Clasa Greutatea Concentraţia % din Funcţiile Activarea com-

moleculară serică Ig serice majore plementului
IgG 150 000 Da 8-16 mg/ml 80% Apărarea antivirală, ++
antibacteriană şi
contra toxinelor
bacteriene în sânge şi
interstiţiu
IgA 320 000 Da 1,4-4 mg/ml 13% Apărarea mucoaselor -
(forma dimerică)
IgM 900 000 Da 0,5-2 mg/ml 5- 10% Ac aglutinanţi şi +++
lizanţi contra bacteriilor
IgD 185 000 Da sub 0,04 mg/ml sub 1% Funcţie de BCR -
IgE 200 000 Da 17-450 ng/ml 0,002% Apărarea antiparazitară -
Rol în anafilaxie

4
 Imunoglobulinele G

Imunoglobulinele G (IgG) reprezintă aproximativ 80% din totalul imunoglobulinelor

plasmatice (8-16 g/l). Sunt distribuite egal în sectorul intravascular şi interstiţial.
Moleculele de IgG sunt formate din două lanţuri grele γ şi două lanţuri uşoare κ sau λ. Există
4 subclase de IgG, pe baza diferenţelor existente la nivelul lanţurilor γ: IgG1, IgG2, IgG3 şi IgG4.
Moleculele de IgG au greutatea moleculară de circa 150 kDa. Au în general o durată de viaţă
lungă, de circa 3-4 săptămâni. Excepţie fac moleculele din subclasa IgG3, care trăiesc mai puţin de o
săptămână (5-7 zile).
Toate subtipurile de IgG sunt caracteristice pentru răspunsul imun umoral secundar, care
apare la al 2,3,.. n contact cu antigenul. Sinteza lor este indusă de IL-4, produsă de LTH2.

Principalele caracteristici funcţionale ale subclaselor de IgG sunt:

• IgG3 activează cel mai eficient complementul.
• IgG4 nu are capacitatea de a activa complementul,
• toate subclasele, cu excepţia IgG2, au capacitatea de a trece prin placentă şi au un rol important în
protejarea fătului,
• IgG1 şi IgG3 au rol important în opsonizare, pentru că prezintă afinitate crescută pentru receptorii
Fc de pe suprafaţa celulelor fagocitare. IgG2 are o afinitate foarte scăzută pentru FcR.

Imunoglobulinele M

Imunoglobulinele M (IgM) reprezintă între 5 şi 10% din totalul imunoglobulinelor serice.

Forma monomerică de IgM se află pe suprafaţa limfocitelor B şi intră în structura BCR.
Plasmocitele secretă IgM circulant ca pentameri. Monomerii sunt aranjaţi astfel încât
fragmentele Fc se află în centru iar cele 10 situsuri de legare al antigenului se află la periferia
moleculei. Fiecare pentamer este format prin legarea monomerilor prin legături disulfurice, legături
care se constituie între anumite zone ale lanţurilor grele, situate înspre capătul C - terminal. În plus,
molecula de IgM conţine un lanţ suplimentar polipeptidic numit lanţul J (joining), care este necesar
pentru polimerizarea monomerilor.

Cele mai importante caracteristici funcţionale sunt:

• IgM sunt mai eficiente decât IgG în activarea complementului.
• IgM sunt mai eficiente decât IgG în neutralizarea toxinelor şi particulelor virale.
• IgM are capacitatea de aglutinare a hematiilor şi a particulelor virale.
• IgM prezintă 10 situsuri de legare pentru antigen. O moleculă de IgM poate lega în mod teoretic 10
molecule de antigen, cu condiţia ca acestea să fie de dimensiuni reduse. De obicei o moleculă de IgM
are capacitatea să lege 5 molecule de antigen.
• IgM este clasa de imunoglobulină care este produsă în răspunsul imun primar.
• IgM nu trec prin placentă.
• din cauza moleculei mari, IgM se găseşte în concentraţii reduse în lichidul interstiţial, pentru că
difuzează cu greutate. În schimb, prezenţa lanţului J permite moleculei de IgM să traverseze
structurile epiteliale prin transport activ. IgM se găseşte în secreţii şi pe suprafaţa mucoaselor, unde
are un rol accesor important pe lângă IgA.

5
 Imunoglobulinele A (IgA)

IgA este clasa de imunoglobuline predominantă în secreţii: lapte matern, salivă, lacrimi,
mucusul tracturilor digestiv, bronşic şi genitourinar. În ser, IgA reprezintă 10-15% din totalul Ig.
În sânge, IgA circulă în principal sub forma de monomeri. În secreţiile mucoase, IgA exista
aproape exclusiv sub formă de dimeri (IgAs).
Moleculele de IgAs conţin un lanţ polipeptidic J şi o componentă secretorie, de asemenea de
natură peptidică. Lanţul polipeptidic J este identic cu cel care se găseşte în pentamerii de
imunoglobulină M. Componenta secretorie este sintetizată de celulele epiteliale.

Mecanismele de protecţie ale IgAs la nivelul mucoasei:

- împiedica colonizarea bacteriană, care se realizează prin mai multe mecanisme:
o IgAs sunt molecule hidrofile cu sarcină electrică negativă. Fixarea anticorpilor pe
suprafaţa bacteriilor determină acoperirea acestora cu un înveliş hidrofilic care împiedică
ataşarea la suprafaţa mucoasei.
o IgAs au capacitatea de a aglutina bacteriile.
o bacteriile acoperite de IgAs sunt oprite de stratul de mucus, datorită interacţiunilor
componentei secretorii a IgAs cu moleculele de mucină.
- neutralizarea particulelor virale.
- neutralizarea enzimelor şi toxinelor.
- acţiune sinergică cu factori ai sistemului de apărare înnăscut: lactoferina, peroxidază, lizozim.
- IgAs au un rol important în menţinerea relaţiei simbiotice cu bacteriile comensale din
cavitatea orală. Există un repertoriu larg de IgAs care conţine anticorpi pentru antigenele
exprimate de bacteriile comensale şi care împiedică trecerea acestora prin mucoasă.

Componenta secretorie are următoarele roluri:

- stabilizează imunoglobulinele împotriva clivajului proteolitic.
- interacţionează cu moleculele de mucină şi determină menţinerea IgAs în stratul de mucus.
- efect antibacterian şi antitoxic direct redus.

Imunoglobulinele E (IgE)

IgE este o clasă de imunoglobuline cu efecte biologice importante, cu toate că se găseşte în

cantităţi reduse în plasmă - 0, 3 micrograme / ml.
Lanţul greu epsilon este format din cinci domenii, unul variabil şi patru constante. Molecula
de IgE nu are o zonă balama şi din această cauză este foarte rigidă.
Au rol în apărarea antiparazitară și intervin în reacţia de hipersensibilitate de tip 1, care este
responsabilă pentru o varietate de afecţiuni alergice, de la rinită alergică, urticarie, astm bronşic, până
la şoc anafilactic.
IgE sunt anticorpi citofili, adică după ce sunt sintetizaţi nu rămân în lichidul extracelular, ci se
ataşează prin receptori specifici pe suprafaţa mastocitelor şi bazofilelor. Mastocitele şi bazofilele
posedă un bogat echipament enzimatic şi de mediatori ai inflamaţiei, care se află în granulaţiile
citoplasmatice. Legarea antigenului de imunoglobulinele E care se află pe suprafaţa acestor celule
declanşează degranularea şi eliberarea mediatorilor inflamaţiei în ţesuturi, cu apariţia manifestărilor
alergice.

6
 Anticorpii rezultaţi în urma activării răspunsului imun umoral acţionează prin trei
mecanisme principale:
 neutralizarea antigenului - este eficientă în cazul toxinelor şi microorganismelor
intracelulare. Prin legarea anticorpilor este împiedicată ataşarea antigenelor de receptorii
celulelor ţintă.
 opsonizarea - legarea unui număr mare de molecule de imunoglobuline pe suprafaţa
antigenului creşte semnificativ eficienţa procesului de fagocitoză.
 activarea complementului - anticorpii aflaţi pe suprafaţa agenţilor patogeni pot activa
cascada complementului. Complementul contribuie la apărarea imună prin mai multe
mecanisme: recrutarea de celule imune, formarea de pori în membrana bacteriană prin
polimerizarea C9, opsonizarea suplimentară realizată de către componenta C3b.

Cele mai importante celule implicate în răspunsul imun umoral sunt:

 limfocitele B - sunt celulele care se activează şi se transformă în plasmocite.
 limfocitele T helper (în principal subtipul 2) - contribuie în mod esenţial la activarea
limfocitelor B.

RĂSPUNSUL IMUN UMORAL PRIMAR ŞI SECUNDAR

Răspunsul imun primar este răspunsul imun care apare la primul contact cu un antigen.
Răspunsul primar are o fază de latenţă, necesară recunoaşterii antigenului de către clona specifică
(selecţie clonală), proliferării acestei clone (expansiune clonală) şi diferenţierii în plasmocite sau
celule cu memorie. Un limfocit B activat suferă aproximativ 10 diviziuni după care se transformă
în plasmocit sau celulă de memorie.
Faza de latenţă este urmată de o etapă de sinteză susţinută de anticorpi, în care
concentraţia serică a acestora creşte exponenţial şi atinge un nivel maxim, care persistă o perioadă
variabilă. După această fază de platou, concentraţia anticorpilor începe să scadă treptat (figura 1)
şi se stabilizează la un nivel variabil, în funcţie de particularităţile antigenului.

Durata acestor etape este dependentă în principal de tipul de antigen (tabelul I). Răspunsul
imun umoral primar poate dura de la câteva zile până la câteva săptămâni. Antigenele
corpusculate induc un răspuns mai rapid decât antigenele solubile.

Clasa de imunoglobuline sintetizată iniţial în timpul răspunsului imun umoral primar este
IgM. Ulterior are loc un fenomen de comutare izotipică, cu sinteza de IgG.

Tipul de anticorp sintetizat depinde de antigen:

 pentru antigenele timoindependente se sintetizează mai ales IgM.
 pentru antigenele timodependente există o comutare izotipica semnificativă spre alte clase
de imunoglobuline în afară de IgM.

Limfocitele B cu memorie au o durată de viaţă variabilă, în funcţie de tipul de antigen şi

de particularităţile persoanele respective. Unele limfocite B persistă toată viaţa.
Răspunsul imun umoral secundar se produce la un nou contact cu antigenul, cu condiţia
existenţei limfocitelor B cu memorie pentru antigenul respectiv. Nu există răspuns imun secundar

7
 pentru antigenele timoindependente, pentru că nu se formează limfocite B cu memorie.
Răspunsul imun secundar are o perioadă de latenţă mai redusă şi se sintetizează
predominant molecule de IgG cu afinitate crescută pentru antigen.
Titrul de IgG este mult crescut faţă de titrul IgM, pentru că la cooperarea cu APC participă
LTH2 mature şi numeroase, care stimulează intens clona expansionată de LB.
Durata titrului protectiv de imunoglobuline din RIU secundar este mult mai mare decât în
RIU primar, datorită în principal LTH şi LB de memorie.

Caracteristicile comparative ale răspunsului imun umoral primar şi secundar

Caracteristica Răspuns primar Răspuns secundar

Tipul de limfocite B LB naive LB cu memorie
Perioada de latenţă 4 - 7 zile 1 - 3 zile
Timpul după care se atinge 7 - 10 zile 3 - 5 zile
concentraţia maximă de
anticorpi
Intensitatea răspunsului variabilă în funcţie de antigen de aproximativ 10 - 1 000 ori
imun mai mare decât cea din
răspunsul imun primar
Tipul de antigen care poate atât antigene doar antigene timodependente
declanşa răspunsul imun timoindependente cât şi
timodependente
Afinitatea anticorpilor scăzută crescută
pentru antigen