Sunteți pe pagina 1din 27

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova


Facultatea de Drept

Lucru individual
La tema: „Programe de reabilitare ale delincventului minor. Cadrul național”

Disciplina: Delincvența juvenilă

Chișinău, 2017

1
Cuprins

1.Delincvența juvenilă. Noțiuni generale……………………………………….3


2. Tipuri de sancțiuni aplicabile minorilor în caz de săvîrșire a faptelor penale
care contribuie la reeducarea acestora………………………………………….3
3. Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în
Republica Moldova ……………………………………………………………...7
4. Intervenţia strategică şi metodologică aplicată infractorului minor (14-16
ani) sub aspect psihopedagogic……………………………………………….12
5. Particularităţi ale procesului de resocializare a copiilor aflaţi în conflict cu
legea. Tehnici și programe de reabilitare. Date statistice……………………..12
6. Participarea familiei în procesul de evaluare şi reintegrare a
minorului………………………………………………………………………………....21
7. Reflecţiile experţilor privind acţiunile necesare pentru optimizarea
procesului de resocializare a delincvenților minori în conflict cu legea şi
prevenirea recidivei………………………………………………………….….24
8.Concluzie…………………………………………………………………….. 26
9.Bibliografie…………………………………………………………………... 27

2
1.Delincvența juvenilă. Noțiuni generale
Delincvenţa reprezintă un fenomen firesc în existenţa unei societăţi reprezentînd un
element intrinsec al progresului societăţii din punctul de vedere al regulilor ce o guvernează.
Evoluţia societăţii atrage după sine evoluţia delincvenţei care, la rândul ei, determină
evoluţia societăţii, creînd astfel mecanism care pare imposibil de oprit.
Delincvenţa juvenilă nu reprezintă un fenomen izolat guvernat de propriile legi şi
generat de cauze speciale, ci reprezintă un segment al fenomenului general al criminalităţii.
Astfel, considerăm oportună elaborarea unei politici concrete în acest domeniu, care
să aibă următoarele obiective:
 modificarea percepţiei societăţii cu privire la delincvenţa juvenilă în sensul dezvoltării
unei atitudini mai înţelegătoare faţă de delincvenţi;
 reeducarea tinerilor în spiritul valorilor tradiţional acceptate de societate şi
determinarea lor pentru conformarea la regulile sociale;
 dezvoltarea de servicii publice în scopul creării de facilităţi pentru tineri în general şi
acordării unui tratament nedescriminator pentru toţi copiii;
 dezvoltarea unei reţele puternice de şcoli postgimnaziale, în care să fie atraşi toţi
tinerii al căror nivel de pregătire şcolară şi aptitudini nu sunt de natură a constitui un
avantaj pentru continuarea instruirii în instituţiile de învăţământ liceal;

2. Tipuri de sancțiuni aplicabile minorilor în caz de săvîrșire a faptelor penale


care contribuie la reeducarea acestora
Codul Penal prevede două tipuri de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de săvârşire a
faptelor penale :
• pedepse ;
• măsuri de constrîngere cu caracter educativ.
Particularitatea sistemului de pedepse a minorilor constă nu numai în diminuarea
numărului categoriilor de pedepse, dar şi în reducerea termenelor pedepselor respective în
comparaţie cu aceleaşi tipuri de pedepse aplicabile adulţilor.

Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al Codului Penal pentru
persoanele fizice, faţă de minori sunt aplicabile doar cinci categorii precum:
• amenda;
• privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate;
• munca neremunerată în folosul comunităţii;
• arestul ;
• închisoarea.

Dar şi din aceste cinci categorii, unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor, neavând
practic nici o implicaţie practică.
Cadrul pedepselor aplicabile minorilor include:
- amenda;
3
- munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 240 de ore, începând cu vârsta
de 16 ani;
- arestul, pe termen de la 3 la 6 luni, începând cu vârsta de 16 ani (exclus din
29.06.2006);
- închisoarea pe termen de 6 luni-15 ani pentru persoane care nu au atins vârsta de 18 ani.
Amenda, nefiind exclusă din sfera sancţiunilor justiţiei penale juvenile, rămâne de o
aplicabilitate restrînsă în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate ale persoanelor în
vârstă de până la 18 ani de a fi angajate în câmpul muncii, a avea o situaţie materială
satisfăcătoare, a avea o altă sursă independentă de venit. Astfel, minorii în vârstă de 16-17
ani dispun practic de posibilităţi mici de a achita o amendă, iar în cazul minorilor în vârstă de
14- 15 ani, această pedeapsă pecuniară în genere practic nu are sens. Chiar dacă judecătorul
decide aplicarea unei amenzi faţă de minori, aceasta poate avea consecinţe nefavorabile
pentru minor în caz el totuşi nu reuşeşte să o achite. Conform alin. 5 art. 64 al Codului Penal,
în caz de eschivare cu rea voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca
pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu arest sau închisoare. Iar în cazul în care condamnatul nu este în stare
să plătească amenda, ceea ce se poate întâmpla frecvent în cazul minorilor, instanţa de
judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul
comunităţii (alin. 7 art. 64 Cod Penal). În final, odată fiind aplicată amenda faţă de minor,
acesta riscă pedeapsa cu arestul, închisoarea sau munca neremunerată în folosul comunităţii
– pedepse mai aspre decât amenda. În situaţia în care judecătorul aplică amenda în speranţa
că aceasta va fi achitată de părinţii minorului, atunci însuşi faptul impunerii pedepsei pierde
din esenţă, deoarece minorul nu este responsabil pentru faptele sale. În plus, faptul dat
contravine cu principiul caracterului personal al răspunderii penale şi pedepsei, conform
căruia fiecare răspunde pentru faptele sale.
Deci, ca şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, amenda are o aplicabilitate extrem de restrânsă în cazul minorilor.
Munca neremunerată în folosul comunităţii. Marea majoritate a minorilor
intervievaţi s-a expus în favoarea ispăşirii pedepsei lor prin executarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii. Particularităţile acestui tip de pedeapsă o plasează pe
poziţii net superioare în raport cu alte pedepse pasibile a fi aplicate minorilor. Avantajul ei în
promovarea reabilitării şi resocializării minorului se resimte, în special, în raport cu
pedepsele privative de libertate care au un efect opus, dar sunt şi totodată cel mai frecvent
aplicabile. Munca neremunerată în folosul comunităţii pare a fi opţiunea cea mai adecvată,
îndeosebi în cazul săvârşirii infracţiunilor contra societăţii în întregime, care nu au o victimă
bine determinată – huliganismul, deteriorarea sau degradarea bunurilor publice etc.
Arestul şi închisoarea, fiind nişte pedepse privative de libertate, pot să-şi găsească
aplicabilitate şi eficienţă doar în cazuri de manifestare a unei conduite vădit criminale, cu
înclinaţie pronunţată şi stabilă antisocială, şi în cazuri de săvârşire a unor infracţiuni cu un
grad de pericol social sporit.
Arestul. Pedeapsa cu arestul, fiind aplicabilă doar minorilor începând cu vârsta de 16
ani, este restricţionată în a fi aplicată de către instanţele judecătoreşti prin Hotărârea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie din 12 noiembrie 1997, care recomandă excluderea din practica
judiciară a cazurilor de aplicare neîntemeiată, în cazul minorilor, a pedepsei privative de
libertate pe termen scurt, când, în conformitate cu legea penală, lor li se poate aplica o

4
pedeapsă neprivativă de libertate. Astfel, şi pedeapsa cu arestul se află practic sub semnul
veto şi nu poate să-şi găsească aplicare în sancţionarea minorilor.

Închisoarea. În multe cazuri nici săvârşirea repetată de infracţiuni nu justifică aplicarea


pedepselor privative de libertate, ceea ce se întâmplă însă extrem de frecvent în jurisprudenţa
Republicii Moldova. Săvârşirea infracţiunii repetate practic exclude posibilitatea aplicării
unei alte pedepse decât cea a închisorii (privativă de libertate).

Închisoarea rămâne şi unica pedeapsă care poate fi aplicată minorilor fără anumite
restricţii legale sau impedimente de ordin obiectiv legate de particularităţile de vârstă ale
minorului, ceea ce tocmai explică frecvenţa cu care aceasta se aplică de către instanţele
judecătoreşti.
Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoarea în
penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele
penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
Impactul/efectele detenţiei asupra minorilor. Observaţiile făcute, inclusiv în cazurile
investigate de echipele mobile IRP(Institutul de reforme penale), confirmă reputaţia în-
chisorii şi a locurilor de detenţie, în general, ca fiind “universităţi ale crimei”. Condamnarea
minorilor la privaţiune de libertate încă o dată s-a dovedit a fi o opţiune însoţită de stigmat şi
oprobriu considerabil din partea societăţii. Recurgerea în cazuri de necesitate extremă la
instituţionalizarea delincvenţilor minori apare ca una dintre valorile de bază şi în Regulile de
la Beijing. Conform acestui document, încarcerarea apare ca ultimă soluţie, plasarea minori-
lor în instituţii tot timpul trebuie să fie o soluţie la care se apelează în ultimul rând şi pentru
un termen minim necesar.
Detenţia îndelungată a minorilor în penitenciar are urmări grave, care se manifestă la
toate nivelele ierarhice ale personalităţii. Chiar şi detenţia pentru scurt timp duce la
schimbări importante care vor pune baza formării unei persoane antisociale. Este vorba
despre influenţa sistemului de valori şi interese, care se produce, în primul rând, datorită
aflării permanente într-un spaţiu închis şi suferă schimbări calitative deoarece este oferit un
spectru restrâns de valori în interiorul penitenciarului. Observaţiile la momentul dat arată
că, cu cât este mai mare termenul de detenţie a minorilor în penitenciar, cu atât mai mult
efort va fi necesar pentru recuperarea lor ulterioară.
Problemele psihosociale de bază determinate la minorii deţinuţi care au fost intervievaţi
de către echipele mobile ale IRP (Institutul de Reforme Penale) sunt următoarele:
• lipsa referinţei faţă de sistemul social de valori acceptate şi prezenţa permanentă a
sistemului antisocial;
• conformarea minorilor la valorile deţinuţilor pentru a evita marginalizarea şi batjocura
în cadrul acestor grupuri;

• epuizarea psihologică a copiilor deţinuţi determină situaţia de stres continuu;


• starea de imposibilitate de a influenţa o situaţie determină statornicirea
comportamentului de “Neajutorare învăţată”, acest comportament, învăţat într-o
situaţie, fiind generalizat asupra celorlalte situaţii de viaţă. Chiar şi în caz de
reîntoarcere în mediul social normal, personalitatea minorului va fi caracterizată şi
determinată de pasivitate şi apatie socială.
5
Mulţi dintre tinerii veniţi în instituţiile de detenţie sunt deja serios prejudiciaţi din punct
de vedere moral, în aceste instituţii ei urmând a fi prejudiciaţi şi mai mult. Aceşti tineri s-au
pomenit la marginea societăţii, care s-a “jucat” cu procesul de formare şi dezvoltare a
personalităţii lor. În consecinţă, tinerii au deviat de la cerinţele considerate acceptabile din
punctul de vedere al societăţii.

Mulţi din tinerii intervievaţi nu doresc să fie consultaţi, sfătuiţi. Ei nu doresc să audă
părerea unui specialist sau profesionist cu privire la necesităţile lor, referitor la ceea ce ei
trebuie să facă sau cum să facă să-şi schimbe situaţia. Mulţi dintre ei şi-au modelat deja o
“apărare” în jurul lor, ca şi cum acesta ar fi singurul lucru util de împrumutat de la societate,
pe care ei o privesc ca ostilă şi antagonistă.
Timpul aflat în detenţie nu este completat cu activităţi care ar contribui la viitoarea
reintegrare a minorului în societate. Nu au aplicare şi nu se dezvoltă programele care ar
răspunde necesităţilor minorilor, care i-ar aduna pe grupe de interese şi i-ar antrena în unele
activităţi. Cei mai problematici tineri în conflict cu legea nu fac obiectul unui lucru
individual din partea specialiştilor.
Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În condiţiile unui asemenea cadru punitiv extrem de sărac în posibilităţi de a-i fixa unui
minor o pedeapsă alternativă la detenţie, situaţie în care închisoarea practic rămâne unica
opţiune lăsată la dispoziţia judecătorului de către legiuitor şi care poate fi asimilată cu un vid
în legea penală, instanţele de judecată explorează destul de activ posibilităţile oferite de art.
90 al Codului Penal “Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”,
care poate fi privită ca o formă specifică de liberare de pedeapsă.
În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un
domeniu de interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în
curs de desfăşurare procesul de reformare a justiţiei juvenile.
În acest context o atenţie deosebită se acordă instituţiei penitenciare ca mijloc de
reeducare şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi. Evident, consecinţele negative ale
privării de libertate în adolescenţă nu pot fi neglijate. Din aceste considerente organizaţiile
internaţionale încurajează în cazul minorilor pedepsele nonprivative, alternative detenţiei
(Standardele minime ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, Regulile ONU pentru
protecţia minorilor privaţi de libertate).
Pedepsele nonprivative oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a
menţine relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă
socială. De notat că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt
cadru decât detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiunea de libertate, ţinând cont de principiul
“ultimei soluţii” şi al “celui mai scurt timp posibil”.
Unul dintre ultimele studii privind sănătatea mentală a deţinuţilor (“Le Monde”,
08.12.2004) a fost efectuat sub conducerea profesorului biostatistician Bruno Falissard, şi a
profesorului psihiatru Frederic Rouillon, în colaborare cu Direcţia generală a sănătăţii şi
Administraţia penitenciarelor din Franţa. Acest studiu a cuprins un eşantion de aproape o mie
de deţinuţi din 23 de instituţii penitenciare, eşantion reprezentativ pentru populaţia dată.
Cifrele impresionează: 56 % dintre subiecţii studiului suferă de tulburări anxioase, 47%
– de tulburări depresive, 34% sunt dependenţi de droguri sau alcool (inclusiv toxicomanii),
24% au tulburări psihotice. Studiul constată un risc suicidar pentru 40% dintre deţinuţi.
6
Chiar dacă fiecare deţinut trăieşte privarea de libertate în felul său, există multe lucruri
comune în aceste ţări. Pentru a elucida situaţia psihosocială a minorilor din mediul
penitenciar în Republica Moldova, a fost efectuat un studiu de către IRP, care a avut drept
scop să determine gradul de adaptare psihosocială, incidenţa stărilor depresive şi anxioase,
prezenţa unor trăsături de personalitate accentuate la 45 de minori cu vârste cuprinse între 16
şi 21 de ani, deţinuţi în Penitenciarul pentru minori din orăşelul Lipcani. Minorii au
completat un şir de teste şi chestionare, care au permis studierea stărilor şi trăsăturilor
psihologice.
Studiul a arătat următoarele: 80% dintre deţinuţii testaţi nu manifestau nici o stare
depresivă, iar 20% – o uşoară depresie reactivă sau de natură nevrotică.
Există mai mulţi factori care puteau influenţa acest rezultat. Starea psihologică a mai multor
deţinuţi s-a îmbunătăţit ca urmare a amnistiei din decembrie 2004. Presupunem că s-au
destrămat unele grupuri de presiune şi s-au diminuat efectele negative ale fenomenului de
supraaglomerare a penitenciarului. Tot pe parcursul anului 2004 în penitenciar au fost
angajaţi doi psiho logi şi un asistent social, care prin activităţile desfăşurate au influenţat
pozitiv starea psihologică a deţinuţilor.
Starea depresivă a minorilor deţinuţi se asociază deseori cu un nivel înalt de anxietate
care reprezintă stări de nelinişte, tensiune, teamă inexplicabilă legată de presupunerea unui
pericol iminent sau a unui insucces. În ceea ce priveşte nivelul anxietăţii reactive, minorii
deţinuţi în penitenciarul Lipcani au prezentat următoarele rezultate: 46,6% au manifestat
anxietate reactivă redusă, 42,2% – anxietate reactivă moderată, 11,2% – anxietate reactivă
înaltă. Aceiaşi subiecţi testaţi au manifestat următorul nivel de anxietate stabilă: 4,5% –
anxietate stabilă redusă, 35,5% – anxietate stabilă moderată, 60% – anxietate stabilă
înaltă.Ulterior a fost studiată personalitatea fiecărui minor cu ajutorul Inventarului multifazic
de personalitate Minnesota (MMPI). În urma studiului au rezultat următoarele date: 71,1%
dintre subiecţii examinaţi au înregistrat cote înalte, respectiv pentru scala Depresie – 20%,
pentru scala Deviaţiei psihopatice – 31,1%, pentru scala Paranoie – 53,3%, pentru scala
Schizoidie – 26,6% şi pentru scala Hipomanie – 26,6%. Coeficientul mediu de adaptare
socială este de numai 44,32%.
În aceste condiţii, considerăm oportună aplicarea măsurilor educative faţă de minorii
delincvenţi. Din aceste considerente, în cele ce urmează vom examina instituţia probaţiunii şi
a muncii în folosul comunităţii, precum şi efectele acestora asupra minorilor .

3. Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în


Republica Moldova
Reacţia socială faţă de criminalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de
manifestare, care s-au conturat sub forma modelului represiv, preventiv şi curativ. Toate
aceste modele au contribuit la formarea unor tendinţe noi ale reacţiei sociale.
Conform doctrinelor criminologice, o tendinţă nouă a reacţiei sociale o reprezintă tendinţa
moderată, care abordează problematica prevenirii şi combaterii criminalităţii, într-o manieră
structurală, sistematică, apreciind că re ducerea diferenţei sociale, economice şi culturale
dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare implicare a cetăţenilor la
soluţionarea problemelor comunităţii din care fac parte.

7
În acest context, o instituţie relativ nouă care propagă ideea tendinţei moderate o
reprezintă probaţiunea. Sub aspect etimologic, termenul probaţiune provine din latinescul
probatio – perioadă de încercare.
Astfel, acei condamnaţi care au demonstrat de-a lungul perioadei stabilite dorinţa de a
se schimba, prin îndeplinirea condiţiilor impuse, sunt iertaţi şi eliberaţi.
D-l, Ulianovschi defineşte probaţiunea drept o modalitate de intervenţie prin activităţi
cu fundament sociopedagogic, caracterizate printr-o combinaţie între supraveghere şi
asistenţă. Aceasta urmează a fi aplicată delincvenţilor. Probaţiunea este selecţionată în
funcţie de personalitatea lor criminologică, scopul principal fiind acela de a oferi subiectului
posibilitatea de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţa în societate şi de a se reintegra în
mediul social, la libera sa dorinţă şi fără riscul de a încălca din nou norma penală.
Aceeaşi definiţie o regăsim şi la L. Fiscuci, care menţionează faptul că probaţiunea,
fiind o sancţiune comunitară reglementată ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de
libertate, reprezintă o modalitate de sancţionare a infractorilor, cu un pronunţat caracter
sociopedagogic, caracterizată printr-un echilibru între supravegherea şi asistenţa psihosocială
în comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală.
Art. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la probaţiune stipulează următoarele:
„Prin probaţiune se înţelege organizarea şi executarea supravegherii şi monitorizării
comportamentului persoanei învinuite, inculpate sau condamnate, acordarea de
asistenţă individuală şi orientarea acestei persoane spre un mod de viaţă corect”.
În funcţie de etapa la care se află procesul de justiţie, distingem trei tipuri de probaţiune,
respectiv probaţiunea presentinţială, sentinţială şi postsentinţială. Aceasta din urmă se
ghidează de următoarele principii:
• Conform principiului intervenţiei oportune, pentru a asigura o reacţie eficace la
infracţionalitate şi pentru a se obţine succese în intervenţia cu infractorul, consilierul de
probaţiune trebuie să aibă acces la infractori în toate fazele procesului penal.
• Principiul normalizării. Condiţiile asigurate infractorilor trebuie să corespundă
condiţiilor asigurate persoanelor aflate în afara sistemului de justiţie penală.
• Principiul ajutorului imediat. Ofiţerul de probaţiune trebuie să ia în primire cazul cât mai
curând posibil, de regulă, până la 5 zile de la momentul pronunţării sentinţei de
condamnare, în vederea executării.
• Principiul apropierii. Se urmăreşte ca distanţa dintre client şi consilierul de probaţiune să
fie cât mai mică, atât geografic, cât şi psihologic. Acest principiu se aplică şi în legătură
cu distanţa dintre client şi familia acestuia.
• Principiul continuităţii are drept scop minimizarea întreruperii contactului cu
comunitatea pe durata executării pedepsei.
• Principiul coordonării subliniază necesitatea intensificării colaborării dintre diverse
instituţii şi birouri atât la nivel naţional, cât şi local.
• Principiul minimei intervenţii, conform căruia nu trebuie utilizată mai multă forţă şi
constrângere decât este necesar.
Este îmbucurător faptul că principiile menţionate anterior şi-au găsit reflectare şi în Art. 5 al
Legii Republicii Moldova cu privire la probaţiune şi anume: sprijinirea şi încurajarea
periodică a persoanelor supravegheate, asistate şi consiliate în vederea reintegrării lor în
societate şi în vederea asumării responsabilităţii propriilor acţiuni prin formarea unei
atitudini corecte faţă de munca, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

8
Este salutabilă decizia legiuitorului de a stipula confidenţialitatea dosarului personal de
reintegrare socială drept un principiu aparte, acest lucru fiind stipulat şi de Regulile şi
standardele minime ale administrării justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing) adoptate de
Adunarea Generală prin Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985.
Astfel, art. 8.1 subliniază importanţa protejării dreptului minorului la viaţa particulară:
“Dreptul minorului la protejarea vieţii sale particulare poate fi respectat în toate stadiile în
scopul de a fi evitată cauzarea de daune printr-o publicitate iniţială şi prin încadrarea
penală”. Tinerii sunt sensibili, în special, la încadrarea penală. Cercetările criminologice din
acest domeniu au demonstrat efectele periculoase rezultate din faptul că tinerii sunt odată şi
pentru totdeauna încadraţi în categoria delincvenţilor sau criminalilor.
Art. 8.2, Arată că tinerii trebuie protejaţi de efectele nocive ale publicării în presă a unor
informaţii referitoare la problema acestora (spre ex. numele delincvenţilor aflaţi în prevenţie
sau condamnaţi): “Nu trebuie publicată nici o informaţie care să poată duce la identificarea
delincventului juvenil”.

Republica Moldova se află în proces de reformare a sistemului de justiţie penală.


Astfel, în 2001 în cadrul Institutului de Reforme Penale a fost instituit un grup de lucru în
domeniul alternativelor la detenţie. Au fost identificate ca fiind oportune pentru Republica
Moldova: probaţiunea, medierea şi munca în beneficiul comunităţii.
Iniţial probaţiunea (supravegherea din partea comunităţii şi reintegrarea socială a
infractorilor) era examinată în contextul general al alternativelor, însă, pe măsura promovării
activităţilor, aceasta obţinea un caracter tot mai distinct.
În iunie 2003, la solicitarea Institutului de Reforme Penale, a fost format un grup de
experţi internaţionali (doi din Marea Britanie, doi din România şi doi din Republica
Moldova) în vederea desfăşurării unei Misiuni de Evaluare a Necesităţilor ce urmează să
răspundă la următoarele întrebări:
Este posibilă implementarea probaţiunii în Moldova şi se doreşte implementarea ei?
S-a răspuns că în Republica Moldova rolul probaţiunii poartă un caracter pozitiv
existând un context viabil pentru implementarea acesteia.
Care este modalitatea de elaborare şi implementare a probaţiunii?
Misiunea de Evaluare a Necesităţilor este de părerea că probaţiunea trebuie elaborată şi
implementată pentru minori şi adulţi separat. Astfel, pentru adulţi este necesar un sistem de
probaţiune, iar pentru minori – un sistem de Resocializare şi Reintegrare, ambele urmând a fi
elaborate în evoluţie, pornind de la structurile şi resursele disponibile la moment.
Modalitatea conform căreia se va crea şi implementa imediat un sistem clar formulat de
probaţiune sau de Resocializare şi Reintegrare nu este varianta optimă, mai indicată fiind
elaborarea “treptată” a întregului mecanism.
Care din strategii este viabilă pentru dezvoltarea probaţiunii în Moldova?
Misiunea de Evaluare a Necesităţilor are ferma convingere că responsabilitatea pentru
elaborarea şi implementarea unei strategii viabile este de resortul Guvernului. O asemenea
strategie nu poate fi impusă din afară, ci dimpotrivă, trebuie să fie formulată şi dirijată de cei
care în ultimă instanţă poartă răspundere pentru implementarea ei176
Amintim că la 12.06.2003 au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi ale noului
Cod de Procedură Penală, care se remarcă printr-o reglementare extrem de suplă a
alternativelor la detenţie, încă din faza de urmărire penală, precum şi prin crearea unui sistem

9
sancţionator preponderent educativ pentru minori. Noile instituţii, precum medierea în
cazurile penale, schema de repartiţii şi compensaţii acordate victimelor pentru daunele
materiale suferite, precum şi munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă doar
câteva exemple în acest sens.
Aceste noi prevederi se grefează pe necesitatea transpunerii dreptului comunitar în
legislaţia naţională, pe de o parte, iar pe de altă parte, politica penală a statului este orientată
spre crearea unor alternative reale la pedeapsa închisorii, în vederea evitării costurilor şi
consecinţelor negative ale încarcerării excesive.
Atenţionăm asupra faptului că legislaţia naţională nu reglementează detaliat instituţia
probaţiunilor (mai ales cadrul instituţional), însă cadrul legal, care oferă posibilitatea de a
aplica probaţiunea în cauzele penale, este adoptat.
Astfel, probaţiunea poate fi aplicată în cazurile liberării de răspundere penală
prevăzute în capitolul VI Cod Penal, respectiv:
Art. 54 – Liberarea de răspundere penală a minorilor.
Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima dată o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu
prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că este posibilă corectarea ei fără a fi supusă
răspunderii penale. Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin. (1), li
se pot aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 Cod Penal.
Art. 93 – Liberarea de pedeapsă a minorilor.
Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave pot fi
liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile pedepsei
pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau
într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de
constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art.104.

4. Particularităţi ale procesului de resocializare a copiilor aflaţi în conflict cu


legea. Tehnici și programe de reabilitare. Date statistice
Transformarea infractorului într-un cetăţean conformist, resocializarea lui este un proces
complex şi foarte important pentru societate, în deosebi pentru generaţia tânără, care
constituie şi o reflectare a gradului de eficacitate a metodelor utilizate în acest scop, a
funcţionalităţii instituţiilor implicate şi a caracterului rezultatelor obţinute.

În prezent, resocializarea are mai multe sensuri: educaţie reînnoită şi adaptată la un


individ care a pierdut în totalitate sau parţial beneficiul primei educaţii; educare în baza
metodelor netradiţionale când cele curente nu sunt eficiente; ansamblu de instituţii şi metode
utilizate în cazul individului (copilului) inadaptat, al cărui comportament nu este compatibil
cu viaţa în societate; readaptarea care presupune o restructurare parţială sau completă a
personalităţii; reabilitare; socializare. Sensurile expuse au în comun faptul că se referă la o
intervenţie instituţională şi metodologică asupra individului, în cazul nostru a minorului,
pentru a-i schimba sau a compensa ceva în domeniul comportamentului.
10
În Republica Moldova, de procesul de resocializare a minorilor cu conduite delincvente
este legată direct întreaga activitate formativ- educativă, care se desfăşoară sau trebuie să se
desfăşoare în cadrul instituţional responsabil de problema copiilor aflaţi în conflict cu legea.
Acesta include mai multe ministere (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Educaţiei,
Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei),
departamente şi centre. Ca urmare a pedepsei atribuite minorului delincvent, privarea de
libertate fiind anterior cea mai frecventă sancţiune inclusiv pentru copii, un rol important în
activitatea de resocializare revenea instituţiilor penitenciare.

Întrucât în activitatea practică a instituţiilor şi organelor din domeniu încercarea de a


cultiva calităţi pozitive condamnatului nu a dat rezultatele aşteptate, odată cu reformarea
sistemului sancţional-penal, procesul de resocializare se raportează şi la formele alternative
de constrângere a delincvenţilor minori, bazate pe implementarea principiilor justiţiei
restaurative, care în prezent iau amploare graţie eficienţei lor educaţionale.

Cu referire la minorii şi tinerii delincvenţi, specialiştii în domeniu consideră că cel care


săvârşeşte o infracţiune, oricât de gravă ar fi aceasta, nu este şi nu poate fi considerat în
genere ca nerecuperabil şi situat în afara procesului educativ, ci dimpotrivă, trebuie implicat
mai mult în acest proces.

În literatura de specialitate se arată că eficienţa procesului de resocializare este


determinată de o complexitate cauzal-condiţionată de factori generali şi particulari. Totodată,
factorii generali se determină în rapor t cu situaţia social- economică din ţară (realizarea
dreptului la studii, la muncă, asigurarea cu locuinţă, primirea unui ajutor social), iar factorii
par ticulari, specifici – în rapor t cu situaţia sistemului corecţional-penal.

Conţinutul procesului de resocializare, practic, nu poate depăşi nivelul actual de educaţie,


cultură, aspiraţii şi civilizaţie al întregii societăţi. Finalitatea spre care se tinde, adică aceea
ca minorul să execute pedeapsa fără a i se altera personalitatea şi comportamentul, iar după
ispăşirea acesteia să-şi manifeste opţiunea de a duce o viaţă respectând legea şi normele
sociale, constituie o problemă a modelului de educaţie în societatea actuală, iar soluţionarea
ei nu stă doar în faţa instituţiilor specializate, ci a întregii societăţi. În prezent sunt întreprinse
anumite iniţiative organizaţionale şi legislative care au determinat atât creşterea gradului de
umanizare a mediului penitenciar, cît şi adoptarea unor noi strategii de executare a
pedepselor penale. Cu toate acestea, problemele ce ţin de desfăşurarea unui proces de
resocializare eficient rămîn a fi actuale.

În Republica Moldova, controlul efectiv asupra delincvenţei juvenile, precum şi reducerea


ei depind foarte mult de activitatea normală şi eficientă a instituţiilor penitenciare. Un
argument al acestei afirmaţii se regăseşte şi în rezultatele studiului efectuat în mediul
minorilor aflaţi în conflict cu legea, precum şi al experţilor din domeniu.

11
Astfel, repartizarea minorilor implicaţi în studiu, după pedeapsa primită, evidenţiază încă
preponderenţa sancţiunii clasice precum este privarea de libertate (1/3 dintre minorii
intervievaţi), unde finalitatea resocializării este însoţită de efectele negative ale detenţiei, dar
şi condamnarea condiţionată (24%), care prin sporadicitatea sau chiar lipsa supravegherii şi a
monitorizării post penale specializate scade şansele de resocializare a minorului. Pe de altă
parte însă, nu putem omite şi creşterea în ultimii ani a ponderii formelor alternative la
detenţie în sancţionarea minorilor. În cadrul studiului, pentru fiecare al cincilea intervievat a
fost aplicată probaţiunea, iar pentru 6% dintre respondenţi – munca în folosul comunităţii.

Practicile pozitive ale ţărilor dezvoltate demonstrează că reuşita procesului de


resocializare şi de re-inserţie socială depinde de capacitatea structurilor extrapenale. Se
constată că activitatea de reintegrare a minorilor aflaţi în conflict cu legea se realizează mai
bine atunci când resocializarea lor are loc în instituţii cu regim de semi libertate sau chiar sub
forma libertăţii, cu condiţia ca şi metodele de reeducare să fie elaborate în mod diferenţiat şi
individualizat, pe baza unei abordări interdisciplinare – juridice, psihopedagogice şi
sociologice. Indiferent, însă, de practicile pozitive ale altor ţări în resocializarea minorilor, în
Republica Moldova, deşi se percepe în mare parte eficienţa alternativelor la detenţie, acestea
sunt mai puţin acceptate la nivelul modelelor de tratament aplicate copiilor cu devieri
comportamentale. De altfel, nemijlocit în rândul experţilor, a căror activitate este raportată la
minorii delincvenţi, se nuanţează un conservatism dictat de vechiul sistem de sancţionare şi
resocializare a copiilor în conflict cu legea, în care măsurile de bază erau cele aplicate într-un
mediu impus prin privarea de libertate.

Aplicarea sancţiunilor neprivative de libertate, axate pe negocierea dintre delincventul minor


şi victimă şi pe prestarea de către minor a unor activităţi sociale în folosul comunităţii pe o
anumită perioadă de timp, au fost cel mai puţin indicate de către experţii intervievaţi.
Modelele de tratament al delincvenţei juvenile şi de resocializare a minorilor delincvenţi,
cele mai indicate pentru Republica Moldova şi care sunt oferite de către exper ţi, sunt axate
pe măsuri de inter venţie cu caracter educativ şi sancţiuni neprivative de liber tate. Exper ţii
inter vievaţi au apreciat drept cele mai bune modele de tratament al delincvenţei juvenile şi
de resocializare a minorilor delincvenţi pentru ţara noastră aplicarea măsurilor educative şi
terapeutice cu personal specializat faţă de minorii cu compor tament delincvent (51,9%),
sancţionarea penală a faptelor prin internarea minorului în anumite centre şi instituţii speciale
de reeducare (28,8%), aplicarea sancţiunilor neprivative de liber tate, axate pe negocierea
dintre delincventul minor şi victimă şi pe prestarea de către minor a unor activităţi sociale în
folosul comunităţii, pe o anumită perioadă de timp (15,4%).

5. Intervenţia strategică şi metodologică aplicată infractorului minor (14-16 ani) sub


aspect psihopedagogic
Structural, programul de intervenţie adresat şi aplicat infractorului minor (14-16 ani) se va
axa pe cele două secvenţe surprinse în complementaritatea lor şi anume, cea:
12
A)-SECVENŢA PEDAGOGICĂ implementează cu precădere actul instrunctiv- educativ,
urmărind ca în perioada de privare de libertate, infractorul minor (14-16 ani) aflat în centre
de reeducare sau/şi penitenciare să poată beneficia de condiţii optime pentru:

1.- a fi alfabetizat
2.- a-şi completa stadiul de învăţământ preuniversitar (primar, gimnazial, liceal)
3.- a-şi termina pregătirea şcolară începută în stare de neprivare de libertate (cls. a-VIII-a sau
a-IX-a)
4.- a participa la cursurile de calificare dobândind o meserie (pregătirea profesională)-
specifică unităţii în care este încarcerat
5.- a cunoaşte şi a-şi însuşi elementele de bază ale unei educaţii moral-civice şi juridice
corespunzătoare
6.- a fi pregătit prin acţiuni/programe speciale pentru momen-tul de liberare, prin secvenţe
educaţionale speciale
7.- găsirea modalităţilor de a menţine (acolo unde este posibil) legătura cu familia,
implicând-o în relaţia sa cu cel aflat în stare de privare de libertate, pregătită fiind a a-l
reprimi şi reintegra
8.- a reuşi integrarea în comunitate sub toate aspectele, vizând şi implicaţiile momentului
9.- a realiza cu discernământ şi corectitudine, resocializarea infractorului minor, printr-o
pregătire psihopedagogică de către cei abilitaţi să o facă
B)- FACTORUL PSIHOLOGIC al programului de intervenţie, derulează o serie de
subordonate în acţiune, pornind de la:
- elementul de consiliere şi ajungând la
- aplicarea segmentului psihoterapeutic acolo unde este absolut necesar sub forma:
a) - terapiile educaţionale: - meloterapie
- artterapie
- ergoterapie
- joc de rol (psihodramă)
b) – terapiei: - cognitivă
- cognitiv-comportamentală
- centrată pe client
- suportivă
- de susţinere
- realităţii
Este de menţionat faptul că în aplicarea uneia sau alteia dintre secvenţele psihopedagogice, e
absolut necesar a ţine cont de particularităţile de vârstă ale preadolescentului şi
adolescentului în structurarea viitoarei sale personalităţi.
B-1.)- Înainte de a parcurge traiectoria secvenţială a CONSILIERII e de amintit faptul că, ea
este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenţii care impun o pregătire
profesională de specialitate. Astfel spus, termenul de consiliere descrie relaţia interumană de
ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi o altă persoană care solicită asistenţă de
specialitate, raportul dintre cei doi fiind unul de alianţă, participare şi colaborare reciprocă.

13
În cazul programului nostru, se pot aplica cu eficienţă cele două tipuri de consiliere şi
anume:

a)-consilierea educaţională = care trasează reperele psiho-educaţionale pentru sănătatea


mentală, emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor

b)-consilierea psihologică = care ajută la dezvoltarea personală, la promovarea sănătăţii şi


stării de bine, ca consilierea pe probleme emoţionale, comportamentale şi de învăţare cât şi la
aplicarea unor terapii individuale şi/sau de grup.

În acest context, scopul fundamental al consilierii (atât educaţionale cât şi psihologică) este
legat de funcţionarea psihosocială optimă a persoanei sau grupului. Pentru realizarea
scopului propus, e bine să se realizeze următoarele obiective:

1.-promovarea sănătăţii şi a stării de bine = o funcţionare optimă din punct de vedere


somatic, fiziologic, mental, emoţional, social şi spiritual

2.-dezvoltarea personală = prin: cunoaşterea de sine, imaginea de sine, capacitatea de decizie


responsabilă, relaţionare interpersonală armonioasă, controlul stresului, atitudine creativă,
învăţare eficientă, opţiuni vocaţionale realiste

3.-prevenţie = a dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a conflictelor


interpersonale, a dificultăţilor de învăţare, a dezadaptării sociale, a disfuncţiunilor
psihosomatice, a situaţiilor de criză

Pornind de la caz la caz, consilierea infractorului minor (14-16 ani) se poate desfăşura atât:

- individual
- de grup
Dacă consilierea individuală cunoaşte o abordare deja intrată în practica celui implicat într-o
acţiune de asistare psihopedagogică, în schimb, cea desfăşurată în grup ridică unele temeri,
chiar dacă în cazul de faţă, e indicată a fi folosită, deoarece tarele sale fac ca la această
vârstă, exemplu şi modalitatea de comunicare şi relaţionare, să primeze.
Pentru a da posibilitatea de a alege de către consilieri a celei mai eficiente abordări a
clientului sau clienţilor săi (infractori minori -14-16 ani), subliniem alături eficienţele multi
modale a fiecări consilieri în parte:

a)-CONSILIEREA INDIVIDUALĂ pentru:

infractori minori care necesită un nivel ridicat de intervenţie şi supraveghere reflectare


asupra dezvoltării personale antrenament de auto-monitorizare şi auto-instrucţie asistarea în
aplicarea (în circumstanţe personale), a informaţiilor şi deprinderilor achiziţionale în cadrul
programului de grup gestionarea obstacolelor personale care-l împiedică pe infractorul
minor să participe la programul de grup

14
b)-CONSILIEREA DE GRUP se pretează la:

joc de rol, reluarea comportamentului cel mai potrivit educaţia grupului de referinţă,
reflectare asupra dificultăţilor comune provocarea şi asistarea unor reacţii posibile ale
grupului de referinţă antrenament pentru achiziţia unor deprinderi cognitive şi interpersonale

În situaţiile create de program, vom insista pe METODOLOGIA CONSILIERII DE


GRUP, subliniind:

1.- dinamica:
-scopul grupului
-interacţiunea dintre membri
-modul de conducere a grupului
-caracteristicile şi numărul participanţilor- personalităţi, abilităţi, motivaţii, poziţii în grup
-stilul de învăţare al participanţilor
-caracteristicile grupului- coeziune, valori, mărime, structură
-calitatea relaţiilor dintre membri
-structura psihologică a grupului: relaţii de putere, roluri, norme, libertatea alegerii,
modalităţi de exprimare
2.- parametrii:
-mărimea grupului
-compoziţia grupului
-sarcina/activitatea grupului
-procesele de interacţiune
-structura grupului
-conştiinţa colectivă
-gradul de coeziune
-eficienţa grupului
3.- avantajele:
 oferă suport mutual persoanelor cu nevoi şi experienţe asemănătoare, sentimentul că
nimeni nu este singur în acea situaţie oferă posibilitatea fiecărui participant să-şi
exprime punctul de vedere şi să-şi exerseze abilităţile de comunicare
 să-şi ofere feed-back pozitiv
 fiecare membru învaţă despre sine şi despre ceilalţi
 să creeze cadrul schimbării atitudinale prin intermediul schimbului de idei şi opinii
 schimbarea comportamentală prin observarea, asimilarea şi exersarea unor noi
comportamente
 creşterea stimei de sine
 cunoaşterea potenţialului terapeutic a fiecărui membru
 oferă: rezolvarea de probleme, sentimentul de apartenenţă, consolidarea abilităţii,
cuprinde în acelaşi timp mai mulţi clienţi
15
4.- dezavantaje:
 poate produce o conformare contra-productivă la autoritate sau comportament anti-
social
 pot fi consolidate atitudinile de discriminare
 unii membrii pot sinţi că sunt excluşi sau ignoraţi
 fiecare membru primeşte mai puţină atenţie în exclusivitate
 confidenţialitatea nu poate fi garantată în totalitate, urmând ca după stabilirea
problemei, să se poată trece la constituirea grupului supus consilierii aliniindu-se la
cele menţionate anterior şi ţinând cont de infracţiune.
B-2.)- Surprinzând în continuare intervenţia psihologică asupra infractorului minor (14-16
ani), PSIHOTERAPIA poate fi definită ca o facilitate de schimbare a comportamentului
uman prin operaţii tehnice specifice, sau ca o procedură de tratament, dar mai ales, ca o
formă aplicată în mod deliberat în grup sau individualizat:
 celui aflat în dificultate şi căruia îi conferă confort moral şi o mai bună sănătate
 celui cu dificultăţi de relaţionare pe care îl ajută spre o mai bună integrare
 celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare
 celui alienat căruia îi dezvoltă capacitatea de orientare în viaţă şi de resocializare

Mai concret, TERAPIILE OCUPAŢIONALE sunt cele care „netezesc” drumul spre
acceptare, integrare şi resocializare, fiind considerate ca demers de recuperare în condiţii
speciale, stimulându-se totodată sentimentul de cooperare şi întrajutorare, spiritul de
stăpânire de sine şi autocontrol, găsind satisfacţii şi împlinire în ceea ce fac.

Pentru programul de faţă (intervenţia psihopedagogică asupra infractorului minor-14-16 ani)


se pot folosi cu bune rezultate şi eficienţă scontată, terapii ocupaţionale (prezentate sub
forma elementelor de identitate şi cu exemple de exerciţii-joc, implementate activităţii)ca:

1.- meloterapia = produce o detensionare emoţională şi cuprinde două secvenţe:


a)-prima = indică tipul de muzică preferat de client observând-o pe cea care-i face plăcere,
dar şi cea care-l deranjează, enervează, indispune
b)-a doua = provocarea clientului la o discuţie comună privind motivaţia alegerii muzicii
respective a)-individual = şedinţa va consta în audierea împreună (client şi terapeut) timp de
aproximativ zece minute a muzicii preferate, după care se începe discuţia liberă de tip psiho-
analitic
b)-de grup = în cadrul şedinţei se poate asculta un fracment muzical urmând modul de
exprimare a participanţilor, după care se încep (ca şi la individual), discuţii libere de tip
psiho-analitic
Ca exerciţii joc:
1.-Desenarea muzicii = se alege o bucată muzicală fără text care se ascultă de către
client/clienţi, într-un interval de timp. Se cere apoi ca după ascultare, să deseneze ceea ce
simt în momentul audiţiei, surprinzând mesajul transmis. După terminarea desenului (poate

16
fi cromatic sau nu), se apreciază în general realizarea compoziţiei şi apoi se încep discuţiile
privind mesajul muzical-pictural realizat.

2.-Gândul muzicii = li se cere celor care participă, de a închide ochii şi a „gândi” pe muzică
(pozitiv, negativ-nu se întrerupe şi cum) şi a începe la scurt timp, o discuţie legată de
problema ivită în timpul muzicii şi care cere soluţionare (atenţie la comunicarea nonverbală)

Totodată, este de menţionat şi faptul că muzica poate reprezenta şi un fond pentru alte
probleme terapeutice şi de aceea, testarea în prealabil a preferinţelor clienţilor privind
fragmentele muzicale preferate, poate duce la detensionări conflictuale sau decodificări de
mesaje nonverbale (nu poate oare muzica crea şi comportamente agresive?)

2.- artterapia = realizează detensionarea emoţională ce se declanşează desenând şi pictând.


Clientul se simte mult mai bine, relaxat după o asemenea activitate, mai ales ea este întregită
de discuţii ce se poartă pe marginea conţinutului. Putem delimita aici:

a)-exerciţii de expresie grafică = ce se bazează pe realizarea unor desene bazate pe poziţii


diferite a liniilor, a figurilor geometrice şi transformarea lor în forme.

Ca exerciţii joc:

1.-Porneşte de la ele = fiecare participant primeşte o foaie de hârtie pe care sunt desenate
linii frânte, curbe sau cercuri. Li se cere participanţilor ca, pornind de la ele, să realizeze un
desen adică, să încadreze formele într-o expresie grafico-cromatică sau nu, iar imaginea
rezultată va fi momentul de pornire într-o discuţie despre „ce se/s-a întâmplă/întâmplat pe
hârtie”.
2.-Picasso = jocul se desfăşoară în grup şi se cere participanţilor să identifice o imagine
ambiguă ce le este prezentată. Aceasta reprezintă un punct de pornire într-o discuţie ce are în
centru imaginea suport.
b)-activităţi de expresie plastică = care conţine: desenul liber, desenul tematic, pictură
digitală, pictură după model, desen ornamental şi după natură, privit ca o stare de
decompensare afectiv-emoţională.
Ca exerciţii joc:
1.-Completează imaginea = se lucrează în grup pe o singură foaie pe care fiecare participant
desenează ce doreşte, dar totuşi la sfârşit, privit în ansamblu, să se realizeze o imagine bine
definită. Se pot porni discuţiile în grup de la această imagine, depistându-se acolo unde este
cazul, elemente privind carenţele afective sau tulburările comportamentale.
2.-Tabloul din bucăţele = tot în grup şi pe o singură foaie care are reprezentat un simbol
(copac, casă, soare, copil, şcoală, bloc, stradă, etc.) de la care porneşte realizarea în colectiv a
întregului tablou. Din nou se pot porni discuţii legate de carenţe, atitudini, valori umane.
c)-modelajul = din plastelină sau lut poate readuce prin personajele modelate sau obiecte
realizate, o lume sau un indiciu de stigmatizare, inadaptare sau elemente de personalitate
dizarmonică
17
3.- ergoterapia = poate fi înţelesă ca orice activitate de muncă manuală cu rol educaţiv,
indicată în scop terapeutic pe o perioadă de timp.
În cadrul ergoterapiei, clientul este participant activ, iar activitatea se poate realiza individual
sau în grup, cuprinzând trei obiective principale şi anume:

a)- recuperarea totală sau parţială a capacităţii de muncă asigurând o autonomie economică şi
socială
b)- încadrarea sau reîncadrarea profesională şi socială a clientului
c)- amplificarea procesului de maturizare
4.- jocul de rol (psihodrama) = reprezintă preluarea de către client a rolului unei persoane
implicate în existenţa sa, realizând o tehnică de realitate suplimentară, deoarece el învaţă
abordarea unor situaţii şi roluri de care se teme sau pe care apoi le va aplica în viaţă.
Este de menţionat faptul că interpretarea rolului se referă la dramatizarea spontană a unei
situaţii din viaţa trecută, prezentă sau viitoare a clientului. Fapte, date, evenimente, toate sunt
aduse prin interpretare la lumina conştiinţei, detensionând situaţii ce pot menţine un
comportament de risc.

Ca exerciţiu de joc:

1.-Familia mea = se joacă în grup unde este rugat să-şi aleagă dintre participanţi,
„personajele” cărora le va da identitate, refăcând scene din familie. Se poate întâlni situaţia
în care:
a)- clientul acceptă interpretarea gândită de fiecare participant în parte
b)- clientul indică modul de exprimare artistică a personajelor după modelul familiei sale
Când se practică individual, clientul va interpreta singur toate „partiturile” fiecărui personaj
din familia pe care o are sau pe care şi-o doreşte.
2.-Păpuşile = e varianta jocului „Familia mea” unde participanţii clienţi sunt înlocuiţi de
păpuşi, iar de urmărit în mod special este „regizarea spectacolului”, subiectul fiind şi
interpret şi regizor. 3.-Copacul = individual sau în grup, jocul urmăreşte exteriorizarea unor
trăiri emoţionale cât şi a sentimentelor de frustrare. I se cere subiectului să fie „copacul”, să
se poarte ca atare, să trăiască viaţa lui complicată. Să se mişte, să se usuce, să se bucure, să
plângă ca el, să vorbească cu frunzele ramurilor, tulpina, rădăcina, păsările ce-i sunt aproape,
să poată la sfârşit răspunde la întrebarea „cum te simţi copac”?
E necesar a face remarca că exerciţiile joc pentru fiecare terapie ocupaţională descrisă şi
posibilă a fi folosită în intervenţia asupra infractorului minor (14-16 ani) nu se opresc aici.
Ele pot fi gândite şi astfel, iar numărul lor, dar mai ales eficienţa poate creşte şi cu cele aduse
în „competiţie” de cadru implicat în derularea acestui program.

Înaintea prezentării concrete a compartimentării TERAPEUTICE folosite în cadrul acestui


program de intervenţie psihopedagogică asupra infractorului minor (14-16 ani), e necesar a
cunoaşte faptul că:

18
- terapia aleasă trebuie să se bazeze pe rezultatele cercetării ştiinţifice şi să se facă după un
proces de decizie raţional,
- să se prefere o metodă specifică unei situaţii care a fost eficientă în anumite situaţii date în
cazul nostru, paleta de
terapii ce se poate regăsi într-un program psihopedagogic eficient pentru infractorul minor
(14-16 ani) ar fi:
a)-terapia cognitivă (T.C.) = vizează modificarea stilului particular de gândire a clientului,
pe care-l orienteză asupra conştientizării caracterului distorsionat şi eronat al convingerilor
sale cât şi în evaluarea realistă, prin confruntarea cu realitatea; totodată, terapia cognitivă
(TC) este esenţial pragmatică şi empirică, punctul ei de plecare fiind reprezentat de
observarea atentă şi exhaustivă a tuturor situaţiilor în care survin o serie de probleme, un
accent deosebit punându-se pe existenţa unei relaţii aşa-zis „secretă”, nefiind vorba de
„sfaturi bune”, ci de o serie de propoziţii, întrebări şi mai cu seamă, de ajutorul care e
necesar clientului pentru ca el să-şi cunştientizeze propria disfuncţie psihică.

b)-terapia cognitiv-comportamentală (T.C.D.) = se bazează pe faptul că, pentru a schimba


un comportament sau un mod de gândire, trebuie să încerci să aflii cum au fost deprinse
acestea şi să-l faci pe client să dobândească altele. În TCD totul este centrat pe AICI şi
ACUM, fiind orientată spre dobândirea unor noi comportamente în confruntarea cu
problemele actuale, învăţând clientul să-şi însuşească modele normale de comportament,
fiind definită ca mod de rezolvare de probleme, având ca scop, ajutorarea clientului de a găsi
soluţii la problemele sale şi nu doar să gândească mai raţional, principiul de bază postulând
că modurile în care clientul se comportă, sunt determinate de situaţiile imediate şi de felul în
care sunt interpretate.

c)-terapia centrată pe client (T.C.C.) = porneşte de la premisa să oamenii sunt


fundamentali buni, scopul ei fiind acela de a-l face pe client să se împace cu sine însuşi cât şi
de a-l ajuta să-şi clarifice gândurile despre problemele pe care le are, dobândind o mai mare
înţelegere a acestuia. Factorul cheie al TCC este faptul că clientul îşi poate controla tot mai
mult destinul găsind soluţii satisfăcătoare pentru problemele sale, încercând să se accepte pe
sine, având puterea şi motivaţia de a se ajuta singur, mai deschis la noi experienţe şi
perspective, mai bine integrat, ajungând în final a se accepta pe sine.

d) -terapia suportivă = e necesară datorită decompensării psihologice manifestată la client,


susţinerea lui emoţională fiind esenţială, evaluând totodată problemele reale şi reacţiile la
ele, ajutând clientul să-şi rezolve problemele, iar în cazul în când acest lucru nu este posibil,
va fi învăţat să se detaşeze de ele.

e) –terapia de susţinere = vizează şi obţine o înlăturare a simptomelor prin întărirea


măsurilor de apărare şi dezvoltarea mecanismelor de control, încercând să-l ajute pe client
să-şi înţeleagă problemele cotiniede, urmărind totodată să-l facă mai adaptabil şi tolerant în
cazurile în care dezvoltarea personalităţii lasă de dorit.
19
f)-terapia realităţii = subliniază faptul că clientul nu se poate ajuta decât singur,
îmbunătăţindu-şi relaţia prezentă, devenită o problemă. În acest cadru, se evită pe cât posibil
trecutul şi să se descopere în schimb relaţia actuală, aducând clientului la momentul
înţelegerii

teoriei alegerii, necesară pentru a alege mai bine şi a învăţa să stăpânească problemele ivite
la un moment dat.

Sub acest aspect pot fi considerate elementele metodologice implementate în programul de


intervenţie psihopedagogică pentru infractorul minor (14-16 ani) ca reducând carenţele atât
afective cât şi atitudinale, educaţionale şi sociale, încercând şi reuşind în bună parte de a-l
face pe preadolescentul şi adolescentul aflat în cauză, să-şi reconsidere valoarea sa umană,
raportată la mecanismele schimbării şi reîntâlnită în structura personalităţii sale.

Metodele şi tehnicile de lucru cu minorii, caracteristice întregului proces de resocializare,


grupate după scopul urmărit, constituie un instrument de intervenţie.

Printre principalele tehnici utilizate – auto- evaluarea, consilierea; influenţa pozitivă;


terapia cognitivă – este necesar de statuat o serie de modalităţi de recuperare bine
determinate şi argumentate, prin implicarea nemijlocită a specialiştilor cărora le revine un rol
aparte în lucrul cu copilul aflat în dificultate. De altfel, pe lângă principiul „fiecare
colaborator este educator”, obligatoriu în lucrul cu delincvenţii minori şi în desfăşurarea
muncii educative, un loc aparte ocupă cunoştinţele din domeniul psihologiei şi asistenţei
psihosociale penale şi postpenale. Astăzi, rolul psihologiei şi al asistenței sociale
penitenciare devine tot mai evident şi în raport cu o altă problemă foarte actuală – micşorarea
termenului de detenţie, folosită pe larg în ţările înalt dezvoltate. Cu toate acestea, deosebit de
complicată rămâne a fi elaborarea unui model statistic de evaluare a activităţii specialistului
în asistenţa socială în contextul relaţiilor multiaspectuale (sistemul penitenciar, asistentul
social, rudele) orientate spre un singur subiect (minorul aflat în conflict cu legea).

La nivel autohton, reflectând prin rezultatele empirice, putem constata o implicare şi o


participare sporadică a persoanelor specializate în discuţiile şi vizitele cu programe educative
orientate către minorii delincvenţi.

După comiterea infracţiunii, respondenţii minori au menţionat, practic 3/4, că niciodată nu au


comunicat cu asistentul social, fiecare al doilea nu a discutat vreodată cu psihologul,
profesorii şi poliţistul de sector. Totuşi, din grupul de specialişti cu care intră în contact
minorul aflat în conflict cu legea se evidenţiază o intervenţie mai sistematică a consilierului
de probaţiune, peste 34% întreţinând discuţii lunare cel puţin o dată, iar 5% şi mai des.
Totodată, mai mult de un sfert din respondenţi comunică cel puţin lunar cu poliţistul de

20
sector şi profesorii. În cazul minorilor aflaţi într-un mediu impus, intervenţia personalului
din instituţie evident că este mai frecventă.

În viziunile prospective vizavi de atitudinea celorlalţi faţă de sine după ispăşirea pedepsei şi
revenirea în comunitate, minorii nu au aşteptări prea mari de la comunitate că îi va accepta.
Marcaţi de un grad înalt de nesiguranţă în acest sens, respondenţii presupun manifestarea
atitudinii pozitive în special din partea familiei (2/3), rudelor şi prietenilor (1/3). În medie,
fiecare al nouălea minor consideră că cei din jurul său vor manifesta atitudini negative faţă
de el, sau, în cel mai bun caz, indiferență.

Deşi în mare parte copiii aflaţi în conflict cu legea percep necesitatea și eficiența măsurilor
de prevenire şi/sau corectare a conduitei delincvente în rândul minorilor, observăm, totuşi, că
un sfert dintre minorii intervievaţi nu susţin importanţa acestora, făcând trimitere doar la
dorinţa şi decizia proprie (a copilului aflat în astfel de situaţie) de a se corecta sau nu.

Opinia minorilor privind măsurile necesare şi eficiente în corectarea


comportamentului delincvent şi prevenirea încălcării normelor sociale de către semeni

Măsuri necesare %
1. Discuţii individuale şi sistematice ale copiilor cu psihologul şi/sau asistentul social 37
2. Nu sunt necesare astfel de măsuri, totul depinde de copil, când va dori – singur se va corecta, inclusiv eu 26
3. Implicarea în diverse activităţi de caritate/ajutor al bătrânilor, copiilor orfani, copiilor şi persoanelor cu anumite 18
deficienţe
4. Organizarea şi implicarea acestor copii în diverse activităţi în timpul liber 16
5. Supravegherea şi controlul strict din partea unei persoane 14
6. Implicarea psihologului şi/sau asistentului social în discuţii sistematice cu părinţii (îngrijitorul) copilului 14
7. Organizarea şi implicarea la ore/lecţii destinate informării şi explicării privind conduita corectă în societate şi 13
consecinţele încălcării normelor sociale
8. Pedeapsa fizică 12
9. Rezolvarea conflictelor din familia în care trăieşte copilul prin ajutorul şi implicarea persoanelor specializate 9

10. Îmbunătățirea stării materiale a familiei 7


11. Izolarea de ceilalţi 4

6. Participarea familiei în procesul de evaluare şi reintegrare a minorului


Este foarte important ca evaluarea complexă să includă şi evaluarea familiei (atunci când
există), a problemelor, resurselor şi nevoilor acesteia în contextul în care aceasta
21
funcţionează.Toate soluţiile propuse şi serviciile proiectate în beneficiul minorului trebuie să
ia în considerare :

• participarea familiei;
• capacitatea acesteia de a răspunde nevoilor minorului și resursele de care dispune pentru a
pune în practică un plan de intervenţii.
Consilierul discută cu familia, alternativele posibile precum şi aspectele care se referă la
avantajele, dezavantajele şi riscurile pe care le presupun acestea. Soluţia finală este propusă
de comun acord. Consilierul de probațiune foloseşte evaluările specialiştilor şi recomandările
acestora pentru a elabora planul individual de lucru, care reflectă situaţia actuală în care se
află minorul şi familia sa, resursele şi nevoile acestora.
Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană, find o instituţie stabilă şi cu
roluri fundamentale pentru indivizi,care oferă mediul pentru dezvoltarea personalităţii
precum creşterii şi dezvoltării intelectuale, motivaţionale, afective, estetice şi morale. Este
cadrul de dezvoltare şi valorizare individuală, prin încărcătura afectivă dintre membrii
săi.Familia, este unicul grup social caracterizat prin determinări naturale şi biologice, în care
legăturile de dragoste reprezintă socializarea minorului. Familia este primul grup în care
copilul începe comportament social descoperinduse pe sine. Tot aici se poate de menționat că
familia este primul model al viitoarelor componente comportamentale și o legătura biologică
de bază a minorului.

Este de menționat faptul că familia are și o serie de responsaabilităţi legate de menţinerea


continuităţii biologice, păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor culturale, transmiterea moştenirii
spirituale în procesul socializării. Acestora le putem adăuga: implicarea emoţională, apariţia
sentimentului de securitate favorabil dezvoltării personalităţii, cât şi socializarea tuturor
membrilor familiei, îndeosebi a copiilor. La toate acestea mai adăugăm o perspectivă a
familiei din structura unei „ecuaţii matematice, constatăm că în esenţa sa, cuprinde patru
condiţii„C - Compromis-Consideraţie-Comunicare-Cooperare. Când balanţa celor patru
„Ceste ţinută în echilibru, familia îşiface din plin datoria, raporîndu-şi componentele la tot ce
o înconjoară„ .

Părinţii şi copii reprezintă în cele mai multe cazuri, grupul la care familia se raportează .
Structura internă a acestui grup îşi are valenţele sale atât valorice cât şi socio-educative,
făcând în aşa fel încât copilul să poată răspunde comenzilor strategice ale comunităţii la care
se raportează. Dar, până atunci, climatul familial dar în cele mai multe cazuri, modelul
parental, deţine un rol covârşitor în relaţia intrafamilială ce se stabileşte la un moment dat.

Astfel, copilul nu este doar al mamei, ci al amândurora, de educaţia lui nu răspunde numai
„palma autoritară a tatălui, viitorul nu-l găseşte bunicul pe internet ci, în complexul labirint
al familiei, educaţia celui ce va fi educat, se face în comun, în colaborare, dar mai ales, în

22
consens, de aceea, părinţii trebuie să fie călăuziţi să ofere sprijin moral şi material, să-şi
asculte propriul copil încercând să se transpună în situaţia lui, cât şi să se intereseze de
problemele acestuia,dar nu pentru a critica, ci pentru a descoperi ceea ce este util. Tot părinţii
trebuie să fie cât mai flexibili, dispuşi să-şi modifice opiniile ştiind că cel mic nu poate
deţine informaţiile şi experienţele pe care ei le au deja, să evite conflictele atunci când
adolescentul nu este deaceeaşi părere şi o exprimă într-un mod vehement, să gândească
mereu la efectele oricărei reacţii, să ofere întotdeauna variante de gândire şi acţiune, dar să şi
determine răspunsul cel mai apropiat de capacitatea de înţelegere şi aşteptările copilului.Iar
dacă la un moment dat, părintele este surprins de o atitudine sau un răspuns, acest fapt nu
„adună decât neglijenţa cu care copilul nu a fost urmărit în dezvoltarea sa, „scăpându-i‖
schimbările care au putut apărea în comportamentul acestuia într-un anumit interval. În
aceste situaţii, minorul are nevoie de atenţie, căldură sufletească şi respect, trebuind a fi
protejat de o stare de indeferenţă a familiei sale, ce-i poate crea: anxietate sporită faţă de
lumea înconjurătoare, lipsa deîncredere de sine, dificultăţi de comunicare, teama de a fi
respins şi nedorit, inactivitate, neimplicare, lipsă de voinţă, apatie, cât şi forme de împotrivire
şi atragere a atenţiei, regresie sau stagnare în dezvoltare, neîncredere în cei din jur.Pentru a
ajunge a nu-şi cunoaşte şi înţelege minorul, părintele e bine să se arate interesat de tot ceea
ce face copilul, să-l considere partener în activităţile lor, să-i răspundă prompt solicitărilor
sale, dar şi să se joace cu el ori de câte ori o cere, oferindu-i multă tandreţe, încredere şi
afecţiune. Am putea surprinde pozitiv faptul că, familia la cele amintite anterior, reprezintă
un punct viabil de reper pentru propriul copil care, într-o anumită situaţie creată şi dată, nu
va alege strada, gaşca, grupul de aşa zişi prieteni, ci se va raporta la cei ce-l văd, ascultă şi
iubesc.Şi e bine ca el, în cazul nostru minorul între 14-18 ani care trece prin„n‖ metamorfoze
atât de ordin biologic cât şi psihologic, să fieacceptat pentru că atunci, poate să-şi manifeste:
creativitatea, originalitatea, spontaneitatea, autonomia şi capacitatea de a se descurca singur,
tendinţa de a se impune în faţa celorlalţi, de a conduce şi a fi important. Acestora putem
adăuga: nivelul înalt al aspiraţiilor exprimate în dorinţa de a înfrunta dificultăţile,
perseverenţa în urmărirea scopurilor, interes pentru sarcinile încredinţate, finalizând cu o
individualitate puternică şi capacitate de ase afirma în lumea exterioară. În caz contrar,
neacceptat de unul dintre părinţi sau de întreaga familie, minorul devine: mereu nervos şi pus
pe ceartă, singuratic şi introvertit, respins de colegii săi şi nesociabil ca partener de joacă. Tot
acum este: supărăcios, iritat,suspicios, necomunicativ, şovăitor, confuz, neglijent cu propria
persoană (vestimentaţie, curăţenie)şi dominat de sentimentul de frustrare. Toate acestea îl fac
a considera mediul familial, neprimitor, rece şi anost, respingând în final autoritatea
părintescă.Într-un asemenea moment de neînţelegere şi neacceptare a minorului ce-i aparţine,
familia se confruntă deja cu germenii comportamentului de risc (minciuna, furtul, fuga de la
ore şi de acasă,exmatricularea de la şcoală) la ele concurând uneori şi lipsa de discernământ,
atunci când pedeapsa sau răsplata nu sunt bine înţelese,iar „banii de buzunar nu fac decât să
închidă „cercul magic al primilor paşi spre infracţiune. La acest comportament sunt cazuri
când concurează însăşi familia, cea care într-o ierarhie făcută şi cu un risc ridicat, este cea
care realizează o socializare „negativă asupra minorului, inducându-i modele de conduită ce
se află în permanent discordanţă cu normele şi valorile sociale dezirabile, favorizând ea
însăşi spre devianţă întreaga structură, nemaireprezentând un punct de reper moral.
Considerăm că structurile familiale ca cele descrise anterior, să găsim tot mai rar, dar, să
avem în vedere şi faptul că ea, familia, se poate întîlni cu un mediu agresiv la propriu şi la
figurat imprimată de alcool şi drog,elemente ce în mod sigur, denaturează relaţiile . Şi totuşi,
23
supusă şi unor astfel de încercări, considerăm că familia continuă să fie suportul socio-
educativ al minorului, ferindu-l prin poziţia, înţelepciunea, cunoaşterea şi afectivitatea ce i-o
acordă, de stările nocive ale societăţii, pregătindu-l împreună cu şcoala, de a fi responsabil,
integru şi component de drept al comunităţii din care face parte, deoarece copii îi creştem
pentru ei şi nu pentru noi, părinţii.

7. Reflecţiile experţilor privind acţiunile necesare pentru optimizarea


procesului de resocializare a delincvenților minori în conflict cu legea şi
prevenirea recidivei
Întru realizarea reinserţiei sociale a minorilor reeducaţi şi pentru a se evita recidivele,
resocializarea trebuie să se bazeze pe anumite principii ştiinţifice, îndeosebi pe cele
psihosociologice şi pedagogice stipulate şi în actele internaţionale de bază pentru
optimizarea procesului de resocializare (Regulile şi standardele minime ale administrării
justiţiei juvenile – Regulile de la Beijing; Regulile de la Tokyo; Prin- cipiile de la Riyadh).

Reflecţiile experţilor privind acţiunile necesare pentru optimizarea procesului de resocializare a


delincvenților
minoriri în conflict cu legea şi prevenirea recidivei

(în %, răspuns multiplu)

0 20 40 60

Înłinţarea unor servicii social-psihologice comunitare


63,5

Introducerea unor măsuri educ-le de cooperare, asigurându-se un control


optim al procesului de resocializare a minorilor condamnaţi, dar şi a celor
51,9
ce şi-au ispăşit pedeapsa

Crearea unui sistem de instruire ce i-ar asigura pe minorii în conłict cu


legea în obţinerea studiilor generale medii 51,9

Direcţionarea resurselor comunitare (administraţia locală, ONG,


grupuri voluntare etc.), în procesul reeducativ al infractorilor 40,4

minori

Realizarea controlului post executoriu sistematic

Cu certitudine, în prim plan trebuie pusă asistenţa socială antepenală şi postpenală. Astfel, în
vederea stabilirii unor modalităţi concrete de estimare a rezultatelor resocializării, s-ar putea
iniţia o serie de măsuri de organizare internă în penitenciar, care să vizeze posibilitatea
înlocuirii „culturii delincventului” cu cea a vieţii sociale normale, proces specific domeniului

24
de asistenţă socială. Diverse studii ale mediului impus arată că minorii sunt mai predispuşi
spre o colaborare cu asistenţii sociali decît cu inspectorii de poliţie.

Crearea unui sistem de instruire (inclusiv diverse centre de readaptare pe lângă instituţiile
penitenciare) ce le-ar asigura minorilor şi tinerilor posibilitatea de obţinere a studiilor
generale medii, profesional-tehnice şi de recalificare.
Identificarea tuturor resurselor comunitare: administraţia locală, ONG, grupuri voluntare
etc., care pot fi direcţionate către procesul reeducativ al infractorilor şi, în special, de
reabilitare a minorilor delincvenţi.
Evident, cea mai complexă componentă a procesului de resocializare este reinserţia socială a
minorilor delincvenţi, deoarece de reuşita acesteia depinde statutul social al tânărului redat
societăţii. Actualmente, realizarea reintegrării sociale pentru infractorii minori şi tineri, şi cei
aflaţi la prima abatere reprezintă cheia progresului şi competenţei în justiţia penală.

Acţiuni necesare ce ar putea contribui la reintegrarea


(reinserţia postpenală) minorului aflat în conflict cu legea (experţi, răspuns multiplu)
Acţiuni necesare de realizat: %
Educarea şi valorizarea respectului 28,8
Control din partea părinţilor/implicarea în diverse activităţi 21,2
în familie interesante copilului
Consiliere/Lucrul cu psihologul 9,6
Susţinerea morală/acordarea atenţiei 9,6
Prin educare 21,2
Activităţi în afara orelor 13,5
Obligativitatea studiilor medii 9,6
Responsabilizare/pregătirea pentru viaţă 3,8
în şcoală Programe de sensibilizare a minorilor 5,8
Activităţi de prevenire a discriminării 5,8
Supraveghere 5,8
Lucrul cu psihologul 3,8
Formarea la elevi a unei baze culturale, morale şi juridice 1,9
Acceptarea şi susţinerea persoanei 11,5
Informarea despre nondiscriminare 9,6
Activităţi de petrecere a timpului liber/centre culturale 5,8
în comunitate Exemple pozitive/prezentarea regulilor de comportament 3,8
Crearea serviciilor 7,7
Implicarea în reeducare/resocializare 3,8
Finanţare şi angajare 3,8
În cazul minorilor privaţi de libertate, o componentă a procesului de reabilitare este
pregătirea pentru liberare, care are drept scop sprijinirea acestora în vederea unei cât mai
bune reintegrări sociale. Ideea centrală a pregătirii pentru liberare este aceea că detenţia
constituie doar o etapă din viaţa deţinuţilor și că ea trebuie folosită cât mai eficient în scopul
25
recuperării sociale a acestora. Astfel, devine tot mai evident faptul că justiţia nu poate fi
administrată în afara comunităţii pe care trebuie să o servească.

Reintegrarea în societate a deţinuţilor minori este astăzi nu doar o problemă a serviciului


penitenciar, ci a întregii societăţi, iar realizarea eficientă a reintegrării poate contribui la
consolidarea morală a societăţii, la reducerea numărului de recidive şi, respectiv, la adaptarea
minorului la cerinţele pe care le impune societatea la momentul actual.

Concluzie
În urma efectuării acestui lucru individual, am reușit să conștientizez actualitatea temei date
în societatea noastră. Am depistat că constată că mecanismului preventiv din ţară îi sunt
proprii anumite disfuncţionalităţi ce fac trimitere la lipsa de participare şi integrare în
acţiunile de prevenire, în primul rând a familiei, dar şi a mass-mediei, acestea lăsînd
amprente deosebite în reflectarea comportamentală a minorilor prin modele directe de
conduită oferite zilnic.
Consider că, reacția la delincvenţa juvenilă trebuie să poarte un caracter planificat,
coordonat şi să fie realizată de parteneriatele locale care cuprind autorităţile publice-cheie:
poliţia, serviciile de asistenţă socială pentru copii şi tineri, de plasare în muncă, de
învăţământ şi educaţie, sănătate, autorităţile judiciare, probaţiunea, precum şi sectorul de
voluntariat şi cel privat.
Drept cele mai bune modele de tratament al delincvenţei juvenile şi de resocializare a
minorilor delincvenţi pentru ţara noastră sunt considerate: aplicarea măsurilor educative şi
terapeutice cu personal specializat faţă de minorii cu comportament delincvent, sancţionarea
penală a faptelor prin internarea minorului în anumite centre şi instituţii speciale de
reeducare, aplicarea sancţiunilor neprivative de libertate, axate pe negocierea dintre
delincventul minor şi victimă şi pe prestarea de către minor a unor activităţi sociale în folosul
comunităţii, pe o anumită perioadă de timp.
Aș dori să vin cu următoarele recomandări care ar trebui luate în considerație atît la
prevenirea săvîrșirii de devianțe cît și resocializarea delincvenților minori, precum ar fi
următoarele:
 Intensificarea lucrului preventiv la nivel local, elaborarea planurilor de acţiuni
focusate pe prevenire-intervenţie în special pentru persoanele din grupul de risc,
pentru a le implica în activităţi non-formale, sport, programe sociale, pentru a le oferi
noi direcţii şi posibilităţi şi promovarea unui simţ puternic de incluziune socială.
 Diversificarea iniţiativelor de intervenţie socială precum asistarea părinţilor şi a
familiilor ai căror copii sunt cu un comportament deviant de către psihologi, personal
abilitat în domeniu; organizarea echipelor de suport din voluntari pentru patrulare în
locuri publice; implementarea practicii de paneluri de mediere pentru copiii care au
comis infracţiuni; asistenţa copiilor în dificultate de către specialişti instruiţi în
domeniu.

26
 Oferirea delincvenţilor juvenili a posibilităţii de a deveni conştienţi de prejudiciul
cauzat de ei, de a ajunge să înţeleagă comportamentele acceptate de societate şi
responsabilizarea tinerilor prin reconectarea lor la servicii şi oportunităţi care vor
îmbunătăţi şansele şi speranţele lor de viaţă.
 Garantarea că serviciile de protecţie a copilului sunt receptive şi intervin prompt în
cazul abaterilor comise de copil, ca fiind circumstanţe excepţionale din viaţa lor.
Sistemul trebuie să fie pregătit şi pentru situaţii în care copilul este extrem de
problematic pentru servicii, prea mic pentru sistemul de justiţie sau a abandonat
şcoala. Serviciile trebuie să fie capabile să evalueze prompt şi rapid de ce intervenţie
este nevoie pentru a depăşi problema.

Bibliografie
1. LEGE Nr. 8 din 14.02.2008 cu privire la probaţiune.

2. HOTĂRÎRE Nr. 827 din 10.09.2010 privind organizarea şi funcţionarea


organelor de probaţiune.
3. S.Cebotari, V.Popa, Plan individual (al minorului de probațiune), Chișinău 2015.
4. http://irp.md/uploads/files/2014-03/1394401249_cercetarea-fenomenul-
delincventei-juvenile-final_2012.pdf
5. http://ulim.md/digilib/assets/files/Drept/Rotari/delincventa.pdf
6. Mecanismul de dejudiciarizare în Republica Moldova- I.Dolea, V.Zaharia,
Cartea Juridică, Chișinău 2014.
7. I.Dolea,V.Zaharia,A.Țurcan, Situația actuală privind prevenirea delincvenței
juvenile în Republica Moldova, Cartea Juridică, Chișinău 2015.

27

S-ar putea să vă placă și