Sunteți pe pagina 1din 21

În cazul în care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune, se va

sesiza instanţa de judecată, fie odată cu acţiunea de divorţ, fie după desfacerea
căsătoriei. În acest caz, instanţa de judecată va stabili cota fiecărui soţ, cotă ce
se presupune a fi egală. Însă, în unele cazuri, instanţa judecătorească poate să
se abată de la principiul părţilor egale ale soţilor, având în vedere interesele
copiilor minori sau interesele, ce merită atenţie, ale unuia dintre soţi (art. 26 alin.2
din Codul familiei).

În urma desfacerii căsătoriei, apare problema împărțirii bunurilor comune ale


soților.

Însă pentru a împărți aceste bunuri, este necesar de stabilit care sunt bunuri
comune și care sunt bunuri personale.

Astfel, sunt comune şi aparţin cu drept de proprietate în devălmășie bunurile


procurate din contul:

• veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din: activitatea de muncă, activitatea de


întreprinzător, activitatea intelectuală;

• premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de


compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);

• altor mijloace comune.

În categoria de bunuri comune se includ și următoarele bunuri:

• bunurile mobile (ex. mobila, automobilul) şi imobile (ex. casa, cotele de teren);

• depunerile şi cotele de participaţie la capitalul social din instituţiile financiare


sau societăţile comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau
făcute din contul mijloacelor comune;

• bunuri dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă acestea sunt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.

După stabilirea bunurilor comune este necesar de știut că bunurile comune


aparţin în cote egale ambilor soţi, chiar dacă unul dintre ei nu a avut un venit
propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte
motive temeinice (ex. în timpul căsătoriei soţia era studentă şi nu avea un venit
propriu sau pe motiv de sănătate nu a fost angajată).

Se consideră a fi comune bunurile care au fost dobândite din ziua încheierii


căsătoriei până în ziua încetării acesteia.
Există, totuși, situații când instanţa judecătorească este în drept, pe baza cererii
soţului interesat care nu este vinovat de desfacerea căsătoriei, să declare
bunurile dobândite de către el în perioada cât soţii au condus gospodării
separate proprietate a acestuia. (De exemplu, până la înregistrarea divorţului,
timp de 4 ani soţii nu au mai locuit împreună. În această perioadă fiecare dintre
ei a avut gospodărie separată, iar soţia şi-a cumpărat un automobil. În acest caz,
instanţa de judecată este în drept să declare automobilul ca fiind proprietatea
soţiei, dacă aceasta nu se face vinovată de divorţ.)

Mai este necesar de ținut cont de faptul că există și bunuri personale ale unui
soţ, care nu fac parte din comunitatea de bunuri, şi fiecare dintre soţi poate
dispune liber de ele, fără a fi necesar consimţământul celuilalt soţ.

Avem trei grupuri de bunuri proprietate personală ale fiecărui soţ, și anume :

• bunuri dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei (de ex., soţul a


cumpărat un automobil până la încheierea căsătoriei. După 18 ani de căsătorie
soţii au divorţat. În această situație, automobilul cumpărat de soţ înainte de
căsătorie nu va fi supus partajului, indiferent de durata aflării soţilor în căsătorie.);

• bunuri dobândite de ei în timpul căsătoriei prin moștenire sau donaţie (donaţiile


făcute de unul dintre soţi celuilalt, atât înaintea căsătoriei, cât şi în timpul
căsătoriei, vor fi bunuri proprii ale soţului căruia i-au fost oferite);

• bunuri de folosinţă individuală.

Evidențiem faptul că sumele de bani economisite şi depuse la bancă sunt bunuri


comune, chiar dacă la bancă apare ca titular un singur soţ. Deci, în cazul
partajării averii, sumele de bani economisite şi depuse la bancă în timpul
căsătoriei se împart în mod egal.

Avem trei grupuri de bunuri proprietate personală ale fiecărui soţ, și anume :

• bunuri dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei (de ex., soţul a


cumpărat un automobil până la încheierea căsătoriei. După 18 ani de căsătorie
soţii au divorţat. În această situație, automobilul cumpărat de soţ înainte de
căsătorie nu va fi supus partajului, indiferent de durata aflării soţilor în căsătorie.);

• bunuri dobândite de ei în timpul căsătoriei prin moștenire sau donaţie (donaţiile


făcute de unul dintre soţi celuilalt, atât înaintea căsătoriei, cât şi în timpul
căsătoriei, vor fi bunuri proprii ale soţului căruia i-au fost oferite);

• bunuri de folosinţă individuală.

Evidențiem faptul că sumele de bani economisite şi depuse la bancă sunt bunuri


comune, chiar dacă la bancă apare ca titular un singur soţ. Deci, în cazul
partajării averii, sumele de bani economisite şi depuse la bancă în timpul
căsătoriei se împart în mod egal.

Mai avem de elucidat o situație, și anume problema datoriilor soților, care datorii
ale soţilor se consideră a fi personale şi care comune?

Astfel, soţii pot avea două categorii de datorii: personale și comune. În


consecinţă, există două categorii de creditori (persoane cărora le datorează):
personali și comuni. Datoriile personale ale unui soţ urmează a fi achitate din
contul bunurilor ce sunt personale. Dacă bunurile proprii ale soţului dator nu sunt
suficiente pentru acoperirea datoriilor personale, creditorii personali pot cere
împărţirea bunurilor comune prin hotărîre judecătorească, însă numai în măsura
necesară acoperirii datoriei.

În acest caz acţiunea în justiţie se introduce împotriva ambilor soţi, astfel încât
hotărârea să fie aplicată pentru ambii. Datoriile comune ale soţilor se achită din
contul bunurilor comune.

În concluzie, constatăm că partajarea bunurilor comune, ca urmare a desfacerii


căsătoriei, este o acțiune complexă cu o durată îndelungată. Prin urmare, în
cazurile când este posibil, cel mai eficient ar fi partajarea acestor bunuri de
comun acord, cu consiliere din partea avocaților, evitând coridoarele instanțelor
de judecată și economisind resursele financiare ale ambilor soți.

Dacă în articolele trecute vă spuneam că divorţul este un procedeu de lungă durată,


dureros, plin de emoţii şi chinuri sufleteşti, atunci partajul sau împărţeala averii e şi mai
complicată şi deseori „murdară”. Practica demonstrează că de cele mai multe ori, când
soţii ajung să-şi împartă averea agonisită întreaga viaţă, uită de toţi anii petrecuţi
împreună şi de dragostea care i-a unit cândva.
Partajul averii, de regulă, se face după pronunţarea divorţului, dar poate fi făcut şi în
timpul căsniciei. Iar regula generală este că fiecare dintre soţi deţine câte jumătate din
totalitatea bunurilor comune (în lege numită proprietate în devălmăşie). Prin bunuri
comune se înţeleg absolut toate bunurile şi lucrurile care au fost cumpărate împreună
de către soţi în timpul căsătoriei, până la pronunţarea divorţului. Aici intră: mese,
scaune, ustensile de bucătărie, mobilă, tablouri, automobilul/automobilele etc., inclusiv
bunuri imobile – terenuri, case, apartamente, garaje; acţiuni în societăţile comerciale
înfiinţate în timpul căsătoriei.

Aşadar, potrivit Codului Familiei (art. 20) sunt proprietate în devălmăşie bunurile
procurate din contul:

a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din:


 activitatea de muncă;
 activitatea de întreprinzător;
 activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de
compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);

c) altor mijloace comune.

Bunuri în proprietate în devălmăşie a soţilor sunt, potrivit legii, bunurile mobile şi


imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din
instituţiile financiare sau societăţile comerciale, care au fost construite, constituite,
procurate sau făcute din contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri dobândite în
timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau depuse pe numele unuia dintre soţi.

Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile care au fost dobândite din ziua
încheierii căsătoriei până în ziua încetării acesteia. Instanţa judecătorească este în
drept, în baza cererii soţului interesat care nu este vinovat de desfacerea căsătoriei, să
declare bunurile dobândite de către el în perioada cât soţii au dus gospodării separate
proprietate a acestuia.

Totodată, legea recunoaşte şi noţiunea de proprietate personală a soţilor. Adică


bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei şi bunurile
primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite (de exemplu
donaţia) de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei. Lucrurile de uz personal
(îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor
obiecte de lux, sunt şi ele proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de
timpul şi modul de dobândire.

Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor


Soţii au şi de această dată două căi pe care ar putea să-şi împartă averea. Partajul se
poate realiza frumos şi civilizat, dacă există înţelegere. Dacă nu există înţelegere şi
orgoliile pun stăpânire pe soţi, se va naşte un proces îndelungat, istovitor şi extrem de
costisitor, în finalul căruia amândoi pot obţine o hotărâre care să îi defavorizeze în egală
măsură.

Prima variantă, pe care v-o sugerez şi eu, este calea amiabilă. Să ajungeţi la un numitor
comun cu soţul/soţia privind modul în care veţi partaja bunurile. Mergeţi împreună la un
notar şi stabiliţi toate aceste detalii într-un contract. Economisiţi foarte mult timp şi bani.
Şi de îndată vă puteţi „bucura” de dreptul de proprietate ce v-a fost recunoscut. Întocmiţi
o listă în care indicaţi concret ce bunuri aveţi şi felul în care doriţi să le împărţiţi.
Negociaţi! Se poate întâmpla ca unul dintre soţi să primească bunuri mai scumpe ca
valoare. În acest caz, ultimul trebuie să-l despăgubească pe celălalt soţ.

Dacă în acest contract este stabilită şi partajarea unui bun imobil (casă, apartament,
teren), atunci după ce este semnat de către voi, mergeţi şi înregistraţi-l la Oficiul
Cadastral Teritorial din raza teritorială unde se află bunul imobil. În baza contractului
privind partajarea bunului imobil, organul cadastral teritorial va înregistra dreptul de
proprietate şi va face înscrierile în registrul bunurilor imobile. Respectiv, dreptul de
proprietate asupra bunului imobil sau a unei cote-părţi din bunul imobil se dobândeşte
din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile.

Cea de-a doua opţiune este mai complexă. Dacă nu ajungeţi la o înţelegere, vă adresaţi
cu o cerere privind partajarea averii în instanţa de judecată şi anume ea va decide felul
în care bunurile vor fi împărţite. Instanţa va ţine cont neapărat şi de interesele copiilor
minori. Deci, soţul în grija căruia rămân copiii poate primi o cotă mai mare din bunuri,
pentru a nu înrăutăţi condiţiile de trai ale copiilor. În acest caz, cu siguranţă, aveţi
nevoie de serviciile unui avocat, care v-ar putea ajuta să primiţi ceea ce vi se cuvine.

Probabil aţi auzit deseori vorbindu-se „pe bulevard” precum că doar unul dintre soţi a
adus bani în casă, celălalt fiind mai mult „întreţinut”. Ori avea venituri mai mici, ori nu a
fost angajat, ori s-a ocupat de educaţia copiilor. Este un caz tipic. Însă, chiar dacă
regula stabileşte cote egale pentru soţi, asta nu înseamnă că această prezumţie nu
poate fi combătută. Soţul care va putea dovedi că participarea sa a fost mai mare poate
obţine mai mult.

Totuşi, dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut


un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte
motive temeinice.

Este important să cunoaşteţi şi faptul că, în caz de partaj, soţii împart nu numai bunurile
pe care le au, ci răspund împreună şi de datoriile făcute. Dacă, de exemplu, în timpul
căsătoriei, soţii au luat un împrumut bancar sau au luat bani cu împrumut de la o rudă,
prieten etc., trebuie să stingă această datorie împreună (în mod normal, câte jumătate
fiecare). Totodată, dacă soţii au avut „economii” depuse la bancă pe numele doar unuia
dintre ei, asta nu înseamnă că titularul contului (pe numele cui sunt puşi banii) este şi
proprietarul lor. După regula generală, această sumă de bani este împărţită egal de
către soţi.

Sfat: Actualmente se practică o „metodă” foarte bună prin care puteţi fi lipsit de grija
„împărţirii”. Dacă vă este teamă că vă puteţi pierde bunurile sau dacă nu doriţi ca
celălalt soţ să pretindă la averea dumneavoastră, încheiaţi un contract matrimonial.
Acest contract poate fi încheiat şi înainte de înregistrarea căsătoriei, dar şi după. Astfel,
stabiliţi din timp care şi ce bunuri are şi cum vor fi împărţite în cazul unui eventual divorţ.

Articolul 19. Noţiunea regimului legal al bunurilor soţilor


(1) Bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietăţii în
devălmăsie.
(2) Regimul legal al bunurilor soţilor acţionează în măsura în care nu este modificat de
contractul matrimonial.
Articolul 20. Proprietatea în devălmăsie a soţilor
(1) Bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei aparţin ambilor cu drept de
proprietate în devălmăsie, conform legislaţiei.
(2) Sînt proprietate în devălmăsie bunurile procurate din contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din:
- activitatea de muncă;
- activitatea de întreprinzător;
- activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de
compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
(3) Sînt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare,
depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor
comune, precum şi alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, chiar dacă sînt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.
(4) Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit
propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.
(5) Sînt proprietate în devălmăsie a soţilor bunurile care au fost dobîndite din ziua încheierii
căsătoriei pînă în ziua încetării acesteia. Instanţa judecătorească este în drept, în baza cererii
soţului interesat care nu este vinovat de desfacerea căsătoriei, să declare bunurile dobîndite de
către el în perioada cît soţii au dus gospodării separate proprietate a acestuia.
Articolul 21. Dreptul soţilor de a poseda, folosi şi dispune
de bunurile comune
(1) Soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune.
(2) Fiecare dintre soţi este în drept să încheie convenţii prin care să dispună de bunurile
comune, cu excepţia bunurilor imobile, acordul celuilalt soţ fiind prezumat.
(3) Convenţia contrară dispoziţiilor prezentului cod, prin care se micşorează ori se suprimă
comunitatea de bunuri, este declarată nulă de către instanţa judecătorească.
(4) Convenţia încheiată de unul dintre soţi poate fi declarată nulă de către instanţa
judecătorească, la cererea celuilalt soţ, dacă se va stabili că cealaltă parte a convenţiei a ştiut sau
trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii convenţiei respective. Cererea privind
declararea nulităţii convenţiei poate fi depusă în termen de 3 ani din momentul cînd celălalt soţ a
aflat sau trebuia să fi aflat despre încheierea acesteia.
(5) Unul dintre soţi nu poate, fără consimţămîntul expres al celuilalt, să rezilieze contractul
de închiriere a spaţiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte
juridice dreptul la locuinţă al celuilalt soţ.
Articolul 22. Proprietatea personală a soţilor
(1) Bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi bunurile
primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre
soţi în timpul căsătoriei, sînt proprietate personală a fiecăruia dintre soţi.
(2) Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia
bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux, sînt proprietate personală a soţului care le foloseşte,
indiferent de timpul şi modul de dobîndire.
Articolul 23. Recunoaşterea bunurilor personale ale soţilor
proprietate în devălmăşie a acestora
Bunurile ce aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească
proprietate în devălmăşie a acestora dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul
mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în urma muncii
numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală,
reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc.).
Articolul 24. Urmărirea bunurilor soţilor
(1) Fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile proprii cu bunurile proprietate personală şi cu
cota-parte din proprietatea în devălmăşie, care poate fi determinată de către instanţa
judecătorească la cererea creditorului.
(2) Soţii răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile care au fost asumate în interesul
familiei, fie şi numai de unul dintre ei, precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare
a săvîrşirii de către ei a unei infracţiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.
Articolul 25. Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor
(1) Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor poate fi făcută atît în timpul căsătoriei, cît şi
după desfacerea ei, la cererea oricăruia dintre soţi.
(2) Proprietatea în devălmăşie poate fi împărţită în baza acordului dintre soţi.
(3) În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ în proprietatea în
devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească.
(4) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie, instanţa judecătorească, la cererea soţilor,
stabileşte bunurile ce urmează să fie transmise fiecăruia dintre ei. Dacă unuia dintre soţi îi sînt
transmise bunuri care depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie
bănească sau de altă natură.
(5) Bunurile procurate pentru copiii minori (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare,
instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii.
(6) Depunerile făcute de soţi pe numele copiilor lor minori sînt proprietate a copiilor şi nu se
iau în considerare la partaj.
(7) Dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri
personale ale soţilor, iar bunurile care nu au fost împărţite, precum şi bunurile dobîndite ulterior
de către soţi, sînt proprietate în devălmăşie a acestora.
(8) Pentru împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor a căror căsătorie a fost
desfăcută, se stabileşte un termen de prescripţie de 3 ani.
Articolul 26. Determinarea cotelor-părţi în proprietatea în
devălmăşie a soţilor
(1) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta,
părţile soţilor sînt considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel.
(2) Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în
devălmăşie a soţilor, ţinînd cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor
minori.
(3) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, datoriile comune se împart între ei
proporţional cotelor-părţi ce le-au fost repartizate.

În ultima perioadă rata divorțurilor în țara noastră a ajuns la cota de 50


%. De aceasta este util de a cunoaște ce se întâmplă cu averea, pe care o
obții împreună cu soția sau soțul, în cazul în care ajungeți la decizia de a
desface căsătoria.
Bunurile agonisite în căsătorie pot avea două regimuri juridice – bunuri personale și bunuri de
proprietate comună în devălmășie.
Cu titlu de regulă generală, bunurile dobândite în căsătorie aparțin ambilor soți cu titlu de
proprietate comună în devălmășie. Termenul „devălmășie” înseamnă că soții posedă împreună
averea, fără a specifica ce și cui ii aparține și în ce cuantum. (excepție este încheierea
contractului matrimonial)

Care este proprietatea comună a soților


Sunt proprietate în devălmășie bunurile dobândite în mod oneros, adică contra cost sau din
activitatea de întreprinzător, salariat sau altele.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu,
fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau a avut alte motive temeinice.
Instanţa de judecată are dreptul, în baza cererii soţului interesat care nu este vinovat de
desfacerea căsătoriei, să declare bunurile dobândite de către el, din moment ce aceștia s-au
despărțit și nu mai locuiesc împreună, proprietate personală a acestuia.
Fiecare dintre soţi este în drept să încheie contracte prin care să dispună să se înstrăineze de
bunurile comune. În acest caz excepție sunt bunurile imobile.,
Contractele încheiate de unul dintre soţi pot fi declarate nule de către instanţa judecătorească, la
cererea celuilalt soţ, dacă se va stabili că cealaltă parte a contractului a ştiut sau trebuia să fi ştiut
că al doilea soţ este împotriva încheierii acestui contract.
Unul dintre soţi nu poate, fără acordul expres al celuilalt, să desfacă contractul de închiriere a
spaţiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice dreptul
la locuinţă al celuilalt soţ.

Care este totuși proprietatea personală a soțului chiar


dacă a fost obținută în timpul căsătoriei
Bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei şi bunurile primite în
dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor acte cu titlu gratuit de către unul dintre soţi în
timpul căsătoriei, sunt proprietate personală a acestuia.
Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor și
obiectelor de lux, sunt proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de timpul şi
modul de dobândire.
Bunurile personale pot fi recunoscute de instanţa judecătorească proprietate comună, dacă se va
stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau a unuia dintre
ei valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală, reconstrucţie, reutilare,
reamenajare etc.).

Răspunde oare unul dintre soți pentru datoriile


celuilalt?
Fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile proprii cu bunurile sale personale şi cu partea sa din
proprietatea. Pentru obligaţiile asumate în interesul familiei, fie şi numai de unul dintre ei,
precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârşirii de către ei a unei
infracţiuni, soţii răspund cu întreg patrimoniul lor adică și cu partea celuilalt soț.

Cum se vor împărți bunurile în cazul desfacerii


căsătoriei
Împărţirea proprietăţii comune a soţilor poate fi făcută atât pe durata căsătoriei, cât şi după
desfacerea ei, la dorința oricăruia dintre soţi.
În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ, precum şi împărţirea acesteia în
natură, se face pe cale judecătorească.
La împărţire în urma desfacerii căsătoriei fiecăruia dintre soți îi revine câte jumătate din averea
agonisită în timpul căsătoriei.
Instanţa judecătorească, la cererea soţilor, stabileşte bunurile ce urmează să fie transmise
fiecăruia dintre ei. Dacă unuia dintre soţi îi sunt transmise bunuri care depăşesc cota ce-i revine,
celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie bănească sau de altă natură.
La împărţirea proprietăţii comune a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile
soţilor sunt considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel.
Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a
soţilor, ţinând cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor minori.
La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, datoriile comune se împart între ei proporţional
cotelor-părţi ce le-au fost repartizate.
În cazul în care, în timpul procesului de divorț, unul dintre soți intenționat își micșorează averea,
înstrăinează bunurile sale (autoturism, mijloace bănești din conturi etc) aceste operațiuni (
tranzacții ) pot fi anulate pe ale judiciară dacă ne referim la bunuri sau în cazul mijloacelor
bănești instanța poate dispune partajarea sumelor bănești care au fost scoase din conturi în timpul
divorțului astfel încât soțul va trebui să-I achite parte ace I se cuvine celuilalt soț în baza
hotărârii judecătorești.
Bunurile procurate pentru copiii minori (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare,
instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii.
Depunerile făcute de soţi pe numele copiilor lor minori sunt proprietate a copiilor şi nu se iau în
considerare la partaj.
Pentru împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor a căror căsătorie a fost desfăcută,
se stabileşte un termen de prescripţie de 3 ani.

Ce se întâmplă cu persoanele care nu s-au căsătorit, dar


au locuit împreună zeci de ani, au copii, case, au pornit
afaceri împreună, dar le-au înregistrat doar pe unul
dintre ei
Legislația Republicii Moldova nu recunoaște instituția concubinajului și nici a logodnei, astfel
încât în situația în care locuiți/coabitați de mulți ani împreună, aveți copii comuni ați construit
imobile ( case, procurat apartamente) nu veți fi protejați de legislația dreptului familiei și
astfel unul din partenerii căsătoriei civile va fi supus riscului de a nu putea demonstra faptul
aportului său egal la obținerea tuturor bunurilor în comun, fiind pus în situația să aducă probe
pentru orice bun –autoturism, casă, conturi bancare – fapt care deseori este extrem de greu sau
chiar imposibil de demonstrat.

Dacă unul din soți intră în căsătorie cu un bun cumpărat de el sau primit

cadou, iar în timpul căsătoriei i se aduc modificări substanțiale prin care se

ridică valoarea acestuia, atunci în caz de divorț sunt șanse mari să fie considerat

un bun comun și se împarte la doi. Astfel apare excepția de la regula că

„bunurile obținute înainte de înregistrarea căsătoriei rămân bunurile fiecărui soț

în parte”.
„Un lucru pe care trebuie să îl țină minte toată lumea este că bunurile pe
care le-am obținut înainte de înregistrarea căsătoriei rămân bunurile
noastre individuale ( casa, automobilele, aurul, contul din bancă,
diamantele, etc.) În timpul căsătoriei, tot ce am obținut, să fi cumpărat
un apartament nou, un automobil, se partajează 50 la 50, deci fiecare soț
iese cu o jumătate. Dacă intrăm cu un apartament în căsătorie dar
aducem îmbunătățiri semnificative acestui apartament, o reparație
capitală de exemplu, se investesc încă un 5-7000 euro, sunt șanse mari ca
la desfacerea căsătoriei să fie considerat un bun comun, pentru că în
timpul căsătoriei a suferit modificări, s-au investit din sursele ambilor
soți în ridicarea valorii acestui apartament, de aceea poate fi supus la
partajarea 50 la 50. Se referă și la afaceri, întreprinderi individuale”,
explică avocata Doina Ioana Străisteanu.

În timpul căsătoriei, dacă unuia din soți i se face o donație sau el prin

moștenire capătă unele bunuri, ale căror valoare nu a fost modificată

prin investiții suplimentare rămâne a fi proprietatea acelui soț.

„De exemplu intră femeia în căsătorie cu un apartament, soțul primește


o donație sau un apartament, la desfacerea căsătoriei fiecare rămâne cu
bunul său, dacă nu investesc din surse comune financiare pentru
modificarea valorii. Odată ce persoana este căsătorită trebuie să
cunoască că vânzarea unui imobil (apartament, casă, nu poate fi vândut
fără acordul celuilalt soț). E ca o protecție împotriva escrocheriilor. Nu
se referă regula la bunurile mobile ( moticiclete, automobile, aurul, banii
din cont).”
4.4 Bunurile comune. În acest sens, art. 30 din C. fam. menţionează că bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Deci, regimul
comunităţii de bunuri este un "regim matrimonial legal şi obligatoriu" (Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul
familiei). Orice convenţie prin care fie se micşorează fie se suprimă fie se majorează comunitatea de
bunuri este nulă. Nulitatea prevăzută de lege este absolută întrucât regimul juridic al bunurilor soţilor
are caracter imperativ (art. 30 alin. 2 C. familiei). Prin urmare, nulitatea poate fi invocată oricând, de
oricine are interes, chiar şi din oficiu, şi nu poate fi confirmată. Comunitatea de bunuri nu trebuie să fie
dovedită. În baza acestor dispoziţii legale, un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii: a. este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, 12 b. nu face parte din
categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii. Condiţia ca bunurile să fie comune este
ca ele să fie dobândite în timpul căsătoriei. Căsătoria există între momentul încheierii sale şi data
desfacerii sau încetării căsătoriei. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care, consimţământul
viitorilor soţi fiind luat la cunoştinţă de către delegatul de stare civilă, acesta din urmă îi declară
căsătoriţi. Cu privire la data desfacerii sau încetării căsătoriei, distingem mai multe situaţii: 1. Căsătoria
încetează prin decesul unuia dintre soţi, deces constatat fizic. Din momentul constatării fizice a morţii
unuia dintre soţi, bunurile dobândite de soţul supravieţuitor sunt bunuri proprii. Această soluţie se
impune întrucât bunurile respective nu sunt dobândite în timpul căsătoriei. 2. Căsătoria încetează prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. Bunurile dobândite până la data morţii declarată
prin hotărârea judecătorească bunuri comune, iar cele dobândite după această dată sunt bunuri proprii.
Dacă cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă şi obţine anularea hotărârii declarative de moarte,
comunitatea de bunuri se consideră că nu a încetat să existe. În cazul în care fostul soţ s-a recăsătorit,
între data declarării judecătoreşti a morţii celuilalt soţ şi momentul obţinerii anulării acestei hotărâri
comunitatea de bunuri din prima căsătorie există până în momentul încheierii noii căsătorii. 3. Căsătoria
se desface prin divorţ. În cazul căsătoriei desfăcută prin divorţ, comunitatea de bunuri există până la
data la care hotărârea de divorţ a rămas definitivă, întrucât căsătoria se consideră desfăcută de la
această dată (art. 39, C. familiei). 4. Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare. În acest caz, căsătoria
este desfiinţată cu efect retroactiv, considerându-se, că soţii nu au avut nicicând această calitate. De aici
rezultă că ei nu au putut avea bunuri comune. O situaţie excepţională o reprezintă aceea a căsătoriei
putative, în care, dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, comunitatea de
bunuri a existat deoarece bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei. Dacă numai unul dintre soţi a
fost de bună-credinţă, acesta beneficiază de comunitate de bunuri (art. 23 alin. 1 şi art. 24 alin. 1 din C.
familiei). În cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, bunurile dobândite de ei sunt bunuri comune.
Această soluţie este justificată prin faptul că bunurile respective sunt dobândite în timpul căsătoriei şi că
legea nu face nici o derogare în privinţa acestora. De această situaţie se ţine cont, însă, la stabilirea
contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune. În raporturile patrimoniale dintre concubini, nu
operează regimul comunităţii de bunuri, ci sunt aplicabile dispoziţiile privind proprietatea comună pe
cote - părţi (în măsura în care ea există şi este dovedită). De remarcat faptul că, în cazul concubinajului,
dovada proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de fiecare bun în parte şi nu în raport de
totalitatea bunurilor (ca în cazul soţilor). 4.5 Împărţirea bunurilor comune. Împărţirea bunurilor comune
se poate face, în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi sau la cererea creditorilor personali ai
oricăruia dintre soţi. Potrivit art. 36 din C. fam. alin. 13 2, bunurile comune pot fi împărţite în timpul
căsătoriei la cererea oricăruia dintre soţi. Pentru aceasta trebuie îndeplinite următoarele condiţii: Să
existe motive temeinice în acest sens. Existenţa motivelor temeinice este apreciată de instanţa
judecătorească (de exemplu: abandonarea forţată a domiciliului comun din cauza relelor tratamente, a
alungării; vârsta avansată şi starea de boală a unuia din soţi). Împărţirea bunurilor comune se face în
timpul căsătoriei, adică în intervalul cuprins între momentul încheierii căsătoriei şi momentul în care
oricare din soţi a introdus o acţiune în divorţ. Dacă unul dintre soţi a intentat acţiunea de divorţ, partajul
are loc în cadrul acestei acţiuni conform art. 36 alin. 1, ceea ce nu mai justifică introducerea acţiunii
conform alin. 2. Împărţirea bunurilor comune se poate face, dacă există motive temeinice, numai prin
hotărâre judecătorească. Prin urmare, convenţiile de partajare a bunurilor comune în timpul căsătoriei
sunt lovite de nulitate absolută. În doctrină şi în practică s-a exprimat opinia conform căreia dreptul de
acţiune al soţilor pentru împărţirea bunurilor comune are caracter personal, ceea ce înseamnă că poate
fi exercitat numai de către aceştia. Acţiunea pornită de către un soţ nu poate fi continuată, după decesul
acestuia, de către moştenitori. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este de competenţa
instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul comun al soţilor, unde sunt şi bunurile supuse
partajului. Pot fi supuse partajului numai bunurile comune existente în momentul în care se face
împărţirea. Valoarea luată în calcul la efectuarea partajului bunurilor comune ale soţilor, este aceea din
momentul introducerii acţiunii de partaj. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter
definitiv. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii iar bunurile rămase neîmpărţite, ca şi cele care se
dobândesc ulterior, sunt bunuri comune. După cum am mai spus, soţii pot avea două categorii de
datorii: personale şi comune. În consecinţă, există două categorii de creditori: personali şi comuni.
Creditorii personali nu pot urmări bunurile comune, ci numai bunurile proprii ale soţului debitor (art. 33
alin. 1 C. fam). Dacă bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea creanţelor
creditorilor personali, aceştia pot cere împărţirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă
numai în măsura necesară acoperirii creanţei (art. 33 alin. 2 C. fam.). Acţiunea creditorilor personali
pentru împărţirea bunurilor comune are caracter subsidiar. Acţiunea în justiţie se introduce împotriva
ambilor soţi, astfel încât hotărârea să le fie opozabilă. Împărţirea priveşte numai bunurile comune
prezente ale soţilor şi nu cele viitoare. Bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ, conform art. 33 alin.
2, devin bunuri proprii. 4.6 Bunurile proprii. Bunurile proprii ale soţilor sunt prevăzute, limitativ, în art.
31 din C. familiei. Trebuie să precizăm că bunurile proprii reprezintă excepţia de la regula comunităţii de
bunuri. După cum am mai precizat, bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege ceea ce înseamnă că
soţii nu pot să stabilească apartenenţa la categoria bunurilor proprii a altor bunuri decât cele prevăzute
în art. 31 C. familiei. Dacă ar fi posibil acest lucru, comunitatea de bunuri ar fi restrânsă. În afară de art.
31, determinarea bunurilor ca fiind proprii se face şi în funcţie de data dobândirii lor (care este
anterioară căsătorie), având în vedere legătura acestor bunuri cu persoana soţului dobânditor, precum
şi subrogaţia reală (art. 31 lit. f). În anumite situaţii, chiar dacă bunul a fost 14 dobândit în timpul
căsătoriei, dar este folosit de către unul dintre soţi pentru uzul personal sau pentru exercitarea unei
profesii, acesta devine bun propriu. Sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ: a. bunurile dobândite înainte de
încheierea căsătoriei. Soţii sunt coproprietari asupra bunurilor dobândite de ei înainte de încheierea
căsătoriei ceea ce înseamnă că ele sunt bunuri proprii, chiar dacă fac obiectul proprietăţii comune pe
cote-părţi. Deşi Codul familiei nu face nici o precizare în acest sens, sunt bunuri proprii şi acelea
dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei de fiecare dintre foştii soţi separat sau împreună. b.
bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară de cazul în care
dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune. Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie în
timpul căsătoriei devin bunuri proprii datorită caracterului personal al dobândirii lor. Dacă bunurile
dobândite prin moştenire ar deveni comune s-ar încălca devoluţiunea succesorală stabilită de lege. În
ceea ce priveşte liberalităţile (donaţiile şi legatele) sunt acte cu titlu gratuit făcute în considerarea
persoanei gratificate. Astfel, bunurile dobândite prin donaţie şi legat sunt bunuri proprii întrucât se ţine
cont de voinţa dispunătorului. Bunurile dobândite prin donaţie sunt proprii, fie că este vorba de donaţie
directă, indirectă, deghizată sau dar manual. Între soţi se pot face donaţii, însă numai în privinţa
bunurilor proprii. Dacă obiectul donaţiei între soţi l-ar constitui bunurile comune, s-ar crea posibilitatea
micşorării comunităţii de bunuri ceea ce este interzis prin lege (art. 30 alin. 2 C. familiei). În timpul
căsătoriei, bunul primit prin legat este propriu, indiferent dacă legatul este universal, cu titlu universal
sau cu titlu particular întrucât legea nu distinge. Legatul trebuie să provină de la un terţ şi nu de la
celălalt soţ. În acest caz, legatul îşi produce efectele la moartea testatorului. Dacă legatul provine de la
celălalt soţ, el îşi produce efectele la moartea soţului testator, adică la încetarea căsătoriei. Partea finală
a art. 31 lit. b precizează că dispunătorul (testator sau donator) poate să prevadă că bunul va deveni
comun. Dreptul dispunătorului ca bunul să devină comun este limitat de prevederile legale cu privire la
rezerva succesorală. În cazul în care obiectul donaţiei îl formează bunurile din rezerva succesorală a
soţului gratificat, clauza prin care s-ar dispune că donaţia devine bun comun este nulă deoarece bunurile
aparţin prin lege moştenitorului rezervatar şi nu vor intra în categoria bunurilor comune. Dacă
dispunătorul precizează, în mod expres, că bunul este comun sau este destinat obţinerii unui alt bun
comun (de exemplu, când se donează o sumă de bani în vederea achiziţionării unui apartament pe care
dispunătorul îl doreşte comun), atunci bunul donat este comun. Dacă dispunătorul nu face o asemenea
precizare atunci bunul donat este bun propriu. În cazul în care liberalitatea este făcută unuia dintre soţi
cu menţiunea expresă că devine bun comun, se consideră că soţul donatarului sau legatarului nu se
poate opune la acceptarea donaţiei sau testamentului. În privinţa darurilor de nuntă, acestea sunt
considerate bunuri comune ale soţilor deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei. Această situaţie
este întâlnită în cazul în care darurile de nuntă sunt obişnuite. Cu toate acestea, dacă darurile de nuntă
constau în sume mari de bani sau în bunuri de valoare (de exemplu, o casă) donate de către părinţi, fără
să se precizeze că ele se fac ambilor soţi, atunci bunurile sunt proprii. c. bunurile de uz personal şi cele
destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi. Aceste bunuri devin proprii având în vedere destinaţia
lor. Textul legii se referă la două categorii de bunuri: bunuri de uz personal şi bunuri destinate exercitării
profesiei unuia din soţi. 15 Pentru a fi bunuri proprii, bunurile de uz personal trebuie să întrunească
anumite condiţii: - bunul să aparţină unuia din soţi (de exemplu, obiectele de vestimentaţie); -bunul
devine propriu soţului care-l foloseşte, fără să se facă distincţie între modurile de dobândire (de
exemplu, bunul dobândit de soţul care-l foloseşte pentru uzul său personal devine propriu chiar dacă a
fost procurat cu bunuri comune); -bunul trebuie să fie destinat în mod efectiv uzului exclusiv şi personal
al unuia din soţi (de exemplu, îmbrăcămintea). Nu este suficientă, deci, numai destinaţia bunului, după
natura sa, pentru ca acesta să fie bun propriu, ci trebuie să fie folosit efectiv de către unul din soţi.
Bunurile de lux (de exemplu, bijuteriile), fiind lucruri de valoare, sunt bunuri comune, chiar dacă sunt
folosite de către un singur soţ. În cazul bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, acestea
sunt bunuri proprii dacă au fost dobândite de către un soţ şi dacă sunt destinate exercitării profesiei de
către soţul dobânditor al bunului. Aceste bunuri sunt proprii, indiferent dacă ele sunt dobândite cu
mijloace proprii ale soţului dobânditor sau cu mijloace comune ambilor soţi. Totuşi, dacă bunurile
destinate exercitării profesiei unuia din soţi reprezintă obiecte de lux şi au fost dobândite cu valori
comune, aceste bunuri sunt comune deoarece au depăşit destinaţia lor matrimonială. În cazul în care un
soţ exercită mai multe profesii, bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii, cu
condiţia să fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional. Când ambii soţi au aceeaşi profesie,
bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei sunt bunuri aflate în coproprietatea acestora, ele
păstrându-şi caracterul de bunuri proprii. d. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii,
precum şi alte asemenea bunuri. Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt bunuri
proprii ale soţului. Premiul, în sensul art. 31 lit. d din C. familiei, se acordă pentru merite deosebite sau
pentru activitatea de creaţie literară, artistică sau ştiinţifică. Prin recompensă trebuie să se înţeleagă un
fel de premiu acordat pentru merite deosebite. De asemenea, C. familiei, atunci când vorbeşte de
"manuscrise ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii", se
referă la obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de creaţie intelectuală a autorului. Autorul
are un drept de proprietate asupra obiectului material prin care se exteriorizează opera de creaţie
intelectuală iar acest drept este un bun propriu. Manuscrisele, în cazul în care au o valoare istorică şi
documentară deosebită, sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul cultural-naţional. e.
indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei. Indemnizaţia de
asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei, încasată de unul din soţi, ori creanţele
cu privire la acestea sunt bunuri proprii întrucât sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală.
Din textul legii rezultă următoarele: - indemnizaţia de asigurare presupune un contract de asigurare cu
privire la persoane. Prin urmare, indemnizaţia de asigurare reprezintă un bun propriu întrucât aceasta se
acordă pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soţi, şi nu pentru pagube aduse bunurilor
acestuia. - despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soţi, ca urmare a faptei ilicite a
altei persoane, constituie bun propriu. Indemnizaţia de asigurare şi despăgubire se acordă pentru a se
repara pagube intim legate de persoana celui vătămat. Dacă prejudiciul este strâns legat de persoană,
despăgubirea şi indemnizaţia sunt bunuri proprii. 16 f. valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun
propriu sau bunul în care a trecut această valoare. În temeiul art. 31 lit. f din C. familiei, devin proprii: -
bunul dobândit în schimbul altui bun propriu. - preţul vânzării unui bun propriu. - creanţa preţului de
vânzare a unui bun propriu. - bunul cumpărat cu preţul obţinut din vânzarea unui bun propriu. -
indemnizaţia de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu. - despăgubirea datorată pentru
pagubele cauzate unui bun propriu. Aceste bunuri devin proprii în baza subrogaţiei reale cu titlu
universal. Subrogaţia reală presupune înlocuirea juridică a unui bun cu altul. Subrogaţia îşi produce
efectele şi parţial, în cazul în care un bun comun a fost reparat sau modificat cu bunuri proprii sau când
a fost dobândit în parte cu bunuri comune şi în parte cu bunuri proprii. Subrogaţia este expres
reglementată de lege doar în cazul bunurilor proprii. 4.7 Clasificarea unor bunuri ca fiind comune sau
proprii. Veniturile din muncă. Remuneraţia specifică contractului de muncă poate fi privită sub forma
unui drept de creanţă (în cazul remuneraţiei neîncasate) care se stinge prin plată şi sub forma unui drept
real (în cazul remuneraţiei încasate). Remuneraţia sub forma unui drept de creanţă este un bun propriu
iar remuneraţia încasată este bun comun. De aceasta din urmă se va ţine seama la determinarea cotei-
părţi a fiecăruia din soţi din totalitatea bunurilor comune. Specific remuneraţiei încasate este şi faptul că
nu i se aplică întotdeauna regulile subrogaţiei reale. Astfel, cu remuneraţia încasată, care este bun
comun, se pot achiziţiona bunuri proprii. Sunt bunuri comune şi remuneraţiile încasate în timpul
căsătoriei chiar dacă au fost depuse la CEC, bursa dobândită de către unul din soţi, veniturile încasate de
membrii cooperatori sau pensiile plătite de asigurările sociale, chiar în condiţiile unei perioade de
contribuţie anterioare căsătoriei. Soluţia indicată la remuneraţia rezultată din raportul de muncă este
valabilă şi remuneraţiei autorilor (Legea nr. 8/1996). 4.8 Alte venituri provenite din muncă. Părţile
sociale, în relaţiile dintre societatea comercială şi soţi, pentru capital subscris în timpul căsătoriei, au ca
titular soţul indicat în scriptele societăţii. În relaţiile dintre soţi, părţile sociale au ca titulari ambii soţi
dacă au fost subscrise bunuri comune. 4.9 Sumele economisite şi depuse la bancă (inclusiv CEC). Deşi în
raporturile dintre bancă şi soţi, titular al sumelor depuse este soţul indicat în livret (întrucât dovada
depunerii se face numai cu livretul), depunerea unor sume de bani la bancă nu schimbă caracterul
comun sau propriu al acestora. Astfel, sumele de bani- bunuri comune îşi păstrează acest caracter prin
depunerea la bancă, chiar dacă în livret apare ca titular un singur soţ. 4.10 Construcţiile efectuate de soţi
pe terenul unuia dintre ei. Se deosebesc mai multe situaţii: 1.Dacă un soţ ridică o construcţie cu
mijloace-bunuri comune pe terenul celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia (sau construcţia este
ridicată de ambii soţi), construcţia este bun comun iar soţul-constructor dobândeşte drept de superficie
asupra terenului. Dacă 17 constructorul nu a avut permisiunea soţului, proprietar al terenului, el poate fi
obligat la dărâmarea construcţiei cu plata de daune-interese sau soţul, proprietar al terenului, poate
deveni proprietar exclusiv al construcţiei invocând accesiunea (art. 494 C. civ.). 2. Dacă soţul-constructor
foloseşte mijloace proprii, devine proprietar exclusiv al construcţiei şi superficiar al terenului numai dacă
are consimţământul soţului, proprietar al terenului. Dacă nu are acest consimţământ, este pasibil să
suporte consecinţele indicate în paragraful anterior pentru constructorul de rea-credinţă (art 494 C.
civ.). 4.11 Construcţii efectuate de unul din soţi pe terenul-proprietate comună. Dacă mijloacele sunt
bunuri proprii şi există consimţământul celuilalt soţ, construcţia va fi bun propriu iar constructorul
devine şi superficiar. Dacă nu are consimţământul celuilalt soţ, i se aplică prevederile art 494 C. civil aşa
cum au fost detaliate anterior. Dacă mijloacele folosite la construcţie sunt doar în parte, bunuri proprii,
construcţia va fi bun propriu în măsura în care încorporează bunuri proprii şi bun comun în rest, numai
dacă există consimţământul celuilalt soţ. 4.12 Construcţii efectuate de soţi pe terenul-proprietatea unui
terţ. În acest caz se aplică regulile accesiunii imobiliare artificiale - art. 488, art. 492-494 C. civ. Se
identifică următoarele situaţii: 1. Dacă soţii-constructori au fost de bună-credinţă (au permisiunea
proprietarului terenului, chiar obţinută ulterior), ei devin proprietari ai construcţiei şi superficiari asupra
terenului. 2. Dacă nu au permisiunea proprietarului terenului, acesta din urmă poate invoca accesiunea
imobiliară artificială şi deveni proprietar asupra construcţiei cu obligaţia de a plăti constructorilor
valoarea manoperei şi a materialelor sau sporul de valoare al fondului. De asemenea, poate cere
dărâmarea construcţiei şi plata de daune-interese. 3. Dacă proprietarul terenului nu este cunoscut sau
manifestă dezinteres, el nu poate fi considerat proprietarul construcţiei întrucât el dobândeşte această
calitate în momentul în care invocă accesiunea imobiliară artificială. 4. În cazul în care terenul a fost
atribuit de stat în folosinţă soţilor pentru ridicarea locuinţei, construcţia este bun propriu iar dreptul de
folosinţă asupra terenului este accesoriu faţă de construcţie, existând pe durata acesteia. În ceea ce
priveşte dreptul de folosinţă asupra unui asemenea teren, este bun comun sau bun parţial comun şi
parţial propriu, urmărind prin corespondenţă calificarea juridică a construcţiei. În cazul partajului
locuinţei comune sau numai parţial comune, dreptului de folosinţă i se va aplica aceeaşi soluţie ca şi
dreptului asupra locuinţei. 4.13 Locuinţa construită ori cumpărate cu credit. Se identifică următoarele
situaţii: 1. Când numai o parte din rate au fost achitate în timpul căsătoriei, locuinţa este bun comun
numai în măsura achitării acestor rate. 2. Dacă toate ratele au fost achitate în timpul căsătoriei, locuinţa
este bun comun. 3. Dacă soţii s-au înţeles ca o locuinţă construită pe numele unuia dintre ei dar cu
contribuţia ambilor (predarea locuinţei făcându-se anterior încheierii căsătoriei) să devină bun comun,
atunci locuinţa respectivă dobândeşte acest caracter în momentul celebrării căsătoriei. 18 4.14 Sporul
valorii imobilului proprietatea unuia dintre soţi. Sporul valorii imobilului (sub formă de construcţii
alăturate, învecinate, suprapuse sau simple îmbunătăţiri fără să se ajungă la transformarea esenţială a
bunului proprietate exclusivă a unuia dintre soţi) nu conduce la calificarea bunului principal ca bun
comun. În această situaţie, sporul ar putea fi calificat bun comun, dacă mijloacele folosite au fost
comune. Dacă se ajunge la o transformare esenţială a bunului principal printr-un spor generat de
contribuţia ambilor soţi, bunul principal devine un bun comun. 4.15 Construcţiile efectuate de către
concubini. Relaţiile patrimoniale dintre concubini sunt patronate de dreptul comun (dreptul civil).
Aceasta deoarece statul ocroteşte numai relaţiile afective dintre bărbat şi femeie manifestate în cadrul
căsătoriei. În cosecinţă, proprietatea comună poate avea ca titulari concubinii, în cazul coachiziţiei sau
contribuţiei comune la ridicarea unei construcţii. Această proprietate comună este pe cote-părţi şi nu
una devălmaşă. În cazul în care concubinii se înţeleg ca o construcţie ridicată prin contribuţia ambilor să
devină comună, atunci edificiul va dobândi caracterul de bun comun, în sensul dreptului familiei, la
oficializarea căsătoriei. În cazul concubinilor constructori se aplică regulile accesiunii imobiliare artificiale
aşa cum au fost detaliate mai sus. 4.16 Situaţia unor categorii de terenuri. În cazul terenurilor dobândite
prin împroprietărire (se are în vedere crearea dreptului de proprietate care nu a existat anterior în
legătură cu acea persoană şi, nu reconstituirea dreptului de proprietate), bunul dobândit este bun
propriu, dacă împroprietărirea s-a făcut doar în considerarea meritelor deosebite în muncă. În celelalte
cazuri de împroprietărire bunul devine comun dacă este dobândit în timpul căsătoriei. În cazul
reconstituirii dreptului de proprietate, bunul va avea calificarea de bun propriu sau comun avută în
momentul deposedării în perioada comunistă. 4.17 Dreptul de folosinţă asupra locuinţei închiriată. Dacă
contractul de închiriere este încheiat în timpul căsătoriei, dreptul de folosinţă asupra locuinţei este bun
comun iar dacă este încheiat în afara căsătoriei este bun propriu. 4.18 Bunurile cumpărate cu plata
preţului în rate. În situaţia în care contractul a fost încheiat în afara căsătoriei, bunul cumpărat este bun
propriu chiar dacă ratele sau numai o parte dintre ele au fost achitate în timpul căsătoriei. În mod
corespunzător, dobândirea proprietăţii asupra bunului, în timpul căsătoriei, atrage calificarea acestuia
ca fiind bun comun, indiferent de momentul plăţii ratelor. 4.19 Actele de administrare, folosinţă şi
dispoziţie asupra bunurilor comune. Potrivit principiului egalităţii dintre soţi, ei hotărăsc de comun acord
şi în deplină egalitate cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor comune.
Această regulă este valabilă şi în cazul separaţiei în fapt, în cazul dispariţiei unuia dintre soţi (chiar
constatată judecătoreşte), în cazul punerii sub curatelă sau al punerii sub interdicţie. În cazul celui care
beneficiază de curatelă sau care este pus sub interdicţie, drepturile se exercită prin intermediul
curatorului, respectiv tutorelui. 19 Potrivit art. 35 alin. 2 din C. familiei, oricare dintre soţi este prezumat
relativ a avea mandat tacit din partea celuilalt soţ în îndeplinirea actelor de administrare, folosinţă şi
dispoziţie cu privire la bunurile comune. Totuşi, dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, această prezumţie nu
funcţionează. De asemenea, prezumţia de mandat tacit nu funcţionează în cazul actelor de dispoziţie cu
privire la imobile sau a donaţiilor. Încălcarea limitelor mandatului tacit se sancţionează cu nulitatea
relativă, soţul interesat având şi posibilitatea acţiunii în revendicare. Acţiunea în constatare, precum şi
acţiunile în conservare cu privire la un bun comun pot fi introduse de unul din soţi, chiar şi împotriva
voinţei celuilalt soţ, pe când acţiunea în revendicare (act de dispoziţie) poate fi introdusă de unul din soţi
în limitele mandatului tacit. Dacă persoana căsătorită, declarată moartă pe calea unei hotărâri
judecătoreşti, reapare, hotărârea judecătorească este anulată iar toate actele încheiate de celălalt soţ
sunt considerate ca fiind încheiate în timpul căsătoriei. Capitolul V - ÎNCETAREA CASATORIEI

Partajul se poate face pe două căi: prin notar sau prin instanţa de judecată
Prima variantă, pe care v-o sugerez şi eu, este calea amiabilă. Este necesar să
ajungeţi la un numitor comun referitor la modul în care veţi partaja bunurile. Mergeţi
împreună la un notar şi stabiliţi toate aceste detalii. Notarul va cere ca să întocmiţi o
listă a bunurilor pe care doriţi să le partajaţi cu indicarea modalităţii de partajare la care
aţi ajuns. Vor fi necesare şi alte documente, precum: actele de identitate, certificatul de
căsătorie, contracte de vînzare-cumpărare etc. Primind toate documentele solicitate,
notarul va elabora un contract de partajare şi îl va înmâna pentru a fi citit şi semnat.
După semnarea contractului, veţi merge să înregistraţi pe numele dvs. acele bunuri (la
oficiul cadastral, biroul de înmatriculare a mijloacelor de transport etc.).
Cea de-a doua opţiune este mai complicată. Dacă nu ajungeţi la o înţelegere cu
fostul soţ, va fi necesar să depuneţi în instanţa de judecată o cerere de partajare a averii.
În cerere va trebui să precizaţi cât se poate de clar care sunt bunurile dobândite în
timpul căsătoriei, cum doriţi ca acestea să fie partajate, alte detalii importante.
Foarte important de ştiut este că partajul se face numai între soţi, iar rudele sau copiii
acestora nu pot avea nici un fel de pretenţii. Adresarea în judecată o puteţi face în
termen de 3 ani de la data hotărârii de divorţ. Pornind de la faptul că dvs. aţi divorţat
anul trecut, mai aveţi la dispoziţie încă doi ani pentru a vă adresa în judecată şi a solicita
partajul averii comune.
După cum am menţionat, bunurile obţinute în timpul căsătoriei se consideră bunuri
comune şi fiecărui soţ revine jumătate din acele bunuri. Chiar dacă dvs. aţi cumpărat
singură un bun, doar din veniturile pe care le-aţi avut sau chiar dacă documentele de
cumpărare sunt pe numele dvs. (facturi, contracte), acel bun este şi rămâne, până la
proba contrară, bun comun, şi va fi partajat în proporţie de 1/2.
De la această regulă există o excepţie, şi anume: nu vor fi partajate în proporţie egală
lucrurile strict personale. Se consideră a fi personale lucrurile care sunt în proprietatea
exclusivă a unuia dintre soţi, de exemplu: bunurile care au aparţinut fiecăruia până la
încheierea căsătoriei (el avea apartament, ea avea automobil etc.), bunurile primite prin
donaţie sau prin moştenire (chiar şi în timpul căsătoriei).
Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea ş.a.), cu excepţia bijuteriilor de
preţ şi a obiectelor de lux, sunt proprietate personală a soţului care le foloseşte,
indiferent de timpul şi modul de dobândire. Menţionez că lucrurile destinate copiilor
minori, precum: jucării, rechizite şcolare, îmbrăcăminte, încălţăminte etc., se transmit
părintelui împreună cu care vor locui copiii. La fel, depunerile în bani făcute de soţi pe
numele copiilor lor minori, se consideră proprietate a copiilor şi nu se iau în considerare
la partaj.
Este necesar să cunoaşteţi şi faptul că, în caz de partaj, soţii împart nu numai bunurile
pe care le au, ci răspund împreună şi de datoriile avute. Dacă, de exemplu, în timpul
căsătoriei, aţi luat împreună cu fostul soţ un împrumut bancar sau aţi luat bani cu
împrumut de la o rudă, prieten etc., trebuie să stingeţi această datorie împreună (în mod
normal, câte jumătate fiecare).

Ce este partajul şi când poate fi acesta solicitat de persoana interesată?

Partajul este operaţiunea juridică prin care este sistată proprietatea comună asupra bunurilor
aflate în coproprietate (indiferent de izvorul său), precum şi asupra bunurilor aflate în
devălmăşie (în cazul bunurilor soţilor).

Încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost
suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.

În acest sens, reţinem că pot exista convenţii privind suspendarea partajului, însă acestea nu pot
fi încheiate pentru o perioadă mai mare de cinci ani. Dacă se încheie astfel de convenţii în cazul
imobilelor, acestea trebuie încheiate în formă autentică (la notarul public) şi trebuie să fie supuse
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

De asemenea, instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului,


pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă
pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii
interesate, va reveni asupra măsurii.

Există şi situaţii în care partajul este inadmisibil?

Astfel de situaţii există. Astfel, chiar dacă, în principiu, partajul poate fi cerut oricând, totuşi
exercitarea partajului poate fi “paralizată” în situaţia uzucapării bunului de către unul dintre
coproprietari (adică a obţinerii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra bunului de către un
singur coindivizar în detrimentul celorlalţi coindivizari).

Într-o astfel de situaţie, unul dintre coproprietari, devenind unic proprietar asupra bunului respectiv
prin uzucapiune, nu se mai poate pune în discuţie (în mod obiectiv) partajarea bunului respectiv.
Cum se poate realiza partajul?

În ceea ce priveşte modul în care se poate face partajul, reţinem că acesta se poate realiza pe cale
convenţională (în situaţia în care coproprietarii se înţeleg între ei cu privire la modalitatea de
realizare a partajului), la notarul public sau prin hotărâre judecătorească, la instanţa de judecată
(în situaţia în care părţile nu se înţeleg cu privire la modalitatea de împărţire a bunului comun).

Deosebit de important este faptul că toţi coproprietarii trebuie să ia parte la partaj indiferent de
faptul că acesta se realizează pe cale convenţională sau prin hotărâre judecătorească.
Neparticiparea tuturor coproprietarilor la partajreprezintă un caz de nulitate absolută a acestuia (de
desfiinţare a acestuia).

Reţinem şi că partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune din masa
partajabilă (partaj parţial). În acest caz, pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj
suplimentar.

În cazul în care un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorii sub 14 ani sau aceia între 14 şi 18 ani, persoanele puse sub interdicţie etc.),
partajul va putea fi făcut prin bună învoială (pe cale convenţională) numai cu autorizarea instanţei de
tutelă, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

La efectuarea partajului pe calea instanţei judecatoreşti, judecătorul care va pronunţa


hotărârea trebuie să aibă în vedere valoarea bunului la data judecăţii, nu valoarea existentă în
momentul naşterii stării de coproprietate.

Care sunt drepturile creditorilor unui coproprietar?

Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot
cere instanţei împărţeala (partajul) bunului comun. În acest ultim caz (când se solicită partajul
bunului comun), urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani
cuvenite debitorului.

Potrivit art. 679 alin. 1 din Codul civil*, creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de
asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt
creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi
fără să se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost
simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces.

Cum se împart în concret bunurile în cazul unui partaj?

De principiu partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional cu cota-parte a


fiecărui coproprietar.

În schimb, dacă bunul este indivizibil (nu poate fi împărţit, în mod obiectiv, în natură) ori nu este
comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:

a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la
cererea acestora;

b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică,
în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia
dintre ei.
Cum pot fi stinse datoriile născute în legătură cu bunul comun?

Dacă există datorii născute în legătură cu bunul comun şi care sunt scadente ori devin scadente în
cursul anului în care are loc partajul, legiuitorul arată că oricare dintre coproprietari poate cere
stingerea respectivelor datorii.

În lipsa unei stipulaţii contrare, suma necesară pentru stingerea datoriilor născute în legătură cu
bunul comun va fi preluată din preţul vânzării bunului comun cu ocazia partajului şi va fi suportată de
către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia.

Care sunt efectele juridice ale partajului?

În urma realizării unui partaj, fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau,
după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite, numai cu începere de la data stabilită în actul
de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz,
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

De reţinut că, în cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de
partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz,
au fost înscrise în cartea funciară.

Care sunt cauzele pentru care se poate desfiinţa partajul?

Partajul realizat pe cale convenţională (prin bună învoială) poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze
ca contractele (exemplu: viciu de consimţământ), cât şi în cazul în care partajul a fost făcut fără
participarea tuturor coproprietarilor.

PARTAJUL AVERII ÎN CAZUL DIVORȚULUI GLOSAR:

Partaj: Este procedura prin care soții separă bunurile lor proprietate comună.

Proprietate în devălmășie: În cazul în care dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor
persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cotepărți ideale din bunul comun, proprietatea
este comună în devălmășie. Bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună
în devălmășie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim
juridic pentru aceste bunuri. Orice bun dobândit de soți în timpul căsătoriei se prezumă proprietate
comună în devălmășie pînă la proba contrară.

Proprietate personală: Bunurile care au aparținut soților înainte de încheierea căsătoriei, precum şi cele
dobândite de ei în timpul căsătoriei în baza unui contract de donație, prin moștenire sau în alt mod cu
titlu gratuit, sunt proprietatea exclusivă a soțului căruia i-a aparținut sau care le-a dobândit. Bunurile de
folosință individuală (îmbrăcăminte, încălțăminte şi altele asemenea), cu excepția bijuteriilor şi a altor
obiecte de lux, sunt bunuri personale ale soțului care le folosește, chiar dacă sunt dobândite în timpul
căsătoriei din contul mijloacelor comune ale soților.

Convenție gratuită: Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părți un folos
patrimonial fără a se urmări obținerea în schimb a unui alt folos patrimonial. (ex. donația, mandatul
gratuit, comodatul, etc.

) Legislația relevantă: 1. Codul Civil al Republicii Moldova: art. 366-372 (secțiunea 3, Capitolul III); 2.
Codul Familiei al Republicii Moldova: art. 19- 26 (Capitolul 5, Titlul II); 3. Hotărârea Planului Curții
Supreme de Justiție cu privire la aplicarea unor dispoziții ale Codului civil şi ale altor acte normative
referitoare la dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra construcțiilor anexe nr.2
din 27.03.2006; 4. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la actualizarea Hotărârii
Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a
legislației în cauzele de desfacere a căsătoriei” nr. 10 din 15.11.1993, modificată prin hotărârile Plenului
Curții Supreme de Justiție nr. 10 din 22.12.2008, nr. 26 din 28.06.2004, nr. 29 din 16.09.2002, nr. 38 din
20.12.1999. Regula generală în cazul partajului: Partajul averii, de regulă, se face după pronunţarea
divorţului, dar poate fi făcut şi în timpul căsniciei. Iar, regula generală este că fiecare dintre soți deţine
câte jumătate din totalitatea bunurilor comune (în lege numită proprietate în devălmăşie). Prin bunuri
comune se înțeleg absolut toate bunurile şi lucrurile care au fost cumpărate împreună de către soţi în
timpul căsătoriei, până la pronunţarea divorţului. Aici intră: mese, scaune, ustensile de bucătărie,
mobilă, tablouri, automobilul/lele etc., inclusiv bunuri imobile - terenuri, case, apartamente, garajuri;
acţiuni în societăţile comerciale înfiinţate în timpul căsătoriei. 2 Așadar, potrivit Codului Familiei (art. 20)
sunt proprietate în devălmăşie bunurile procurate din contul: a) veniturilor obţinute de fiecare dintre
soţi din: - activitatea de muncă; - activitatea de întreprinzător; - activitatea intelectuală; b) premiilor,
indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare (ajutor material,
despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.); c) altor mijloace comune. Drept bunuri în proprietate în
devălmăşie a soţilor sunt, potrivit legii, bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele
de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile comerciale, care au fost
construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri
dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau depuse pe numele unuia dintre soţi”. Sunt
proprietate în devălmăsie a soţilor bunurile care au fost dobândite din ziua încheierii căsătoriei pînă în
ziua încetării acesteia. Instanţa judecătorească este în drept, în baza cererii soţului interesat care nu este
vinovat de desfacerea căsătoriei, să declare bunurile dobândite de către el în perioada cât soţii au dus
gospodării separate proprietate a acestuia. Totodată, legea recunoaşte şi noţiunea de proprietate
personală a soţilor. Adică bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei şi
bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite (de exemplu
donaţia) de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei. Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea,
încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux, sunt şi ele
proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de timpul şi modul de dobîndire. Împărţirea
proprietăţii în devălmăşie a soţilor: Soții au şi de această dată două căi prin care ar putea să-şi împartă
averea. a. Calea amiabilă Prima opțiune este calea amiabilă. Să ajungeţi la un numitor comun cu
soţul/soţia despre modul în care veţi partaja bunurile. Mergeţi împreună la un notar şi stabiliţi toate
aceste detalii într-un contract. Economisiţi foarte mult timp şi bani. Întocmiţi o listă în care indicaţi
concret ce bunuri aveţi şi felul cum doriţi să le împărţiţi. Negociaţi! Se poate întâmpla ca unul din soţi să
primească bunuri mai scumpe ca valoare. În acest caz, ultimul trebuie să-l despăgubească pe celălalt soţ.
Dacă în acest contract este stabilită şi partajarea unui bun imobil (casă, apartament, teren), atunci după
ce este semnat de către voi, mergeţi şi înregistraţi-l la Oficiul Cadastral Teritorial din raza teritorială unde
se află bunul imobil. În baza contractului privind partajarea bunului imobil, Organul Cadastral Teritorial
va înregistra dreptul de proprietate şi va face înscrierile în registrul bunurilor imobile. Respectiv, dreptul
de proprietate asupra bunului imobil sau a unei cote-pări din bunul imobil se dobândeşte din momentul
înregistrării în registrul bunurilor imobile. b. Calea judiciară Cea de-a doua opțiune este mai complexă.
Dacă nu ajungeţi la o înţelegere, vă adresaţi cu o cerere privind partajarea averii în instanţa de judecată
şi anume ea va decide felul în care 3 bunurile vor fi împărţite. Instanţa va ţine cont neapărat şi de
interesele copiilor minori. Deci, soţul în grija căruia rămân copiii, poate primi o cotă mai mare din
bunuri, pentru a nu înrăutăţi condiţiile de trai ale copiilor. În acest caz, cu siguranţă, aveţi nevoie de
serviciile unui avocat care v-ar putea ajuta să primiţi ceea ce vi se cuvine. Totuși, dreptul la proprietate
în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria
casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice. Este important să cunoaşteţi şi faptul că în
caz de partaj, soţii împart nu numai bunurile pe care le au, dar răspund împreună şi asupra datoriilor.
Dacă de exemplu, în timpul căsătoriei, soţii au luat un împrumut bancar sau au luat bani cu împrumut de
la o rudă, prieten, etc., aceştea trebuie să stingă această datorie împreună (în mod normal, câte
jumătate fiecare). Totodată, dacă soţii au avut „economii” depuse la bancă pe numele doar unui dintre
ei, asta nu înseamnă că titularul contului (pe numele cui sunt puşi banii) este şi proprietarul lor. După
regula generală, această sumă de bani este împărţită egal de către soţi. Notă: Dacă vă este frică că vă
puteţi pierde bunurile, sau dacă nu doriţi ca celălat soţ să pretindă la averea dumneavoastră, încheiaţi
un contract matrimonial. Acest contract poate fi încheiat şi înainte de înregistrarea căsătoriei, dar şi
după. Astfel, stabiliţi din timp care şi ce bunuri are şi cum vor fi împărţite în caz de un eventual divorţ.