Sunteți pe pagina 1din 12

I.

Introducere

De ani de zile se consideră că studiul dreptului comparat trebuie efectuat ţinând seama de marile
sisteme de drept existente. Pentru o bună cunoaştere şi înţelegere a marilor sisteme de drept ale
lumii contemporane este necesară oprezentare a alcătuirilor juridice aplicabile în prezent în state
diferite.

1.Este vorba de coduri, legi, decrete, reglementari juridice diferite dar si demodul în care acestea
sunt aplicate în practică, şi care împreună cu principiile care principiile care le guvernează

Configurează sistemul juridic naţional. Dacă se face o analiză atentă a acestor alcătuiri juridice se
constată că sistemele juridice naţionale se grupează în categorii largi, definite în raport de o
anumită comunitate de principii care le dă expresivitate.

În istoria dreptului suntcunoscute câteva mari procese de receptare a dreptului care au afectat
zone deosebit de întinse, cuprinzând uneori continente întregi. Primul a fost fenomenul receptării
dreptului roman, aplicabil în multe ţări ale lumii secole de-a rândul, chiar după căderea Imperiului
roman. În Germaniasau în Grecia, dreptul roman s-a aplicat în mod direct până în secolul trecut.
În alte ţări, precum Franţa acesta a fost completat sau amendat decutumele locale.În Germania,
când dreptul roman nu s-a mai aplicat direct, cutumele şi legiuirile locale care au urmat au dat
naştere dreptului roman contemporan.Un alt proces de receptare care a lăsat urme profunde în
istoria şi geografia dreptului este cel privind dreptul francez. Ca urmare a cuceririlornapoleoniene
a fost introdus Codul Civil în statele ocupate de armatele franceze. Coduri civile şi comerciale
după modelul francez au fost adoptate în Italia,Olanda, Belgia sau Luxemburgul. Reglementări
juridice au fost aplicate şi înfostele colonii franceze, precum şi alte state în care influenţa culturii
şi ştiinţei juridice franceze a fost preponderentă, astfel au fost adoptate reglementări specifice,
inspirate după model francez de ţări precum România şi Polonia antebelice, ca şi Egiptul. Acestea
au promulgat coduri civile sau comerciale de expresie şi inspiraţie franceză. A urmat un alt alt tip
de receptare (de gradul doi) astfel, Spania şi Portugalia(cunoscute ca fiind puteri coloniale) şi-au
extins legislaţia peste Ocean(statele din America Centrală şi cea de Sud la care se adaugă Mexicul
au adoptat Coduri Civile de tip latin). Dacă ne referim la fenomenul de receptare al dreptului
britanic(common-law), trebuie să menţionăm faptul că acesta s-a născut în Anglia, nu a fost
codificat şi s-a extins în fostele colonii britanice(în Australia, Noua Zeelandă ,Canada (excepţie
face provincia Quebec, în care a fost receptat dreptul francez,situaţie pe care o întâlnim şi în cazul
statului Louisiana din SUA) şi a rămas până în zilele noastre. De asemenea, trebuie menţionat
faptul că nu a fostreceptat în Scoţia. În unele state anglofone din Africa el se aplică alături de
noilereglementări şi uneori de cutumele tribale.În India dreptul hindus tradiţional a fuzionat cu

1
dreptul britanic, cel din urmă fiind pentru prima dată codificat. În prezent, se pune întrebarea dacă
această codificare nu este un fenomenistoric depăşit în stadiul actual al evolutiei izvoarelor de
drept, dacă ea nu este un mod depaşit de a exprima regula de drept. Se cere să fie definite mai întâi
codificarea care nu trebuie confundată cu codurile

Noţiunea de codificare,apare în secolul al XIX-le şi marchează mişcarea de transformare a


izvoarelordreptului produsă ca urmare a acţiunii statelor prin trecerea de la dreptulcutumiar la
dreptul scris.Codificarea a reprezentat mişcarea de transformare a izvoarelor de dreptcutumiar în
drept scris, eveniment inedit care a avut ca efect unificarea dreptuluicutumiar cu ajutorul dreptului
roman şi modernizarea sa în contact cu dreptulnatural.Principalele elemente care permit
diagnosticarea existenţei unui fenomende codificare sunt noţiunea de drept comun(din dreptul
continental), principiilegenerale de drept, metoda comparativă de extragere din aceste principii,
pornindde la ordinile juridice distincte şi sistematizarea dreptului. Un fenomen interesant a avut
loc în SUA, undecommon-law, adus decoloniştii englezi a suferit un proces de evoluţie interesantă,
adaptându-sestructurii federale a SUA şi modului de viaţă american, rezultând un sistem juridic
diferit de cel original.

Exemple de receptare, de şi la o scară mai mică , se întâlnesc şi în altecazuri. Astfel, dreptul


elveţian care este rezultatul unei interesante îmbinări dintre surse germane şi franceze a fost
adoptat în Turcia. Pe calea unor astfel de procese, sistemele naţionale se grupează în mari sisteme
de drept, adevărate continente juridice care configurează geografia lumii juridice.

2
II. Sistemul romano- german

Familia juridică de tradiţie romanică, din care fac parte Franţa, Germania, Italia, Spania, s-a
format în Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze si germane,
realizându-se o sinteză a dreptului roman cu preceptele creştine morale ale dreptului canonic. S-a
construit astfel, pe cale doctrinară, un proiect de drept uniform, o ştiinţă juridică pentru multe ţări
europene – aşa numita preluare şi adaptare a dreptului roman. Acest patrimoniu juridic a fost
ulterior codificat, adaptat nevoilor şi evoluţiei societăţii. În cadrul său, se identifică:

• sistemele de inspiraţie franceză (Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia), având ca model Codul
civil napoleonian din 1804, în care există Coduri comerciale, care concep dreptul comercial nu ca
un drept al comercianţilor, ci ca un drept aplicabil unor categorii de acte – actele de comerţ,
indiferent de profesia părţilor (concepţia obiectivă a dreptului comercial);

• sistemul germano-elveţiano-italian, care are la bază Codul civil german din 1900, pe cel elveţian
din 1907 şi pe cel italian din 1942;

• sistemele juridice din ţările nordice, care sunt de tradiţie romanistă, dar cu puternice influenţe
de common-law.

Caracteristicile de bază ale acestei familii de drept sunt: existenţa dreptului scris, sistemul
ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum şi divizarea lui în
ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică de tradiţie romanistă este
caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun al
principiilor juridice. În toate aceste ţări există Constituţii scrise, ale căror norme au o autoritate
juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui control judiciar
al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia delimitează competenţa diferitelor organe de stat
în procesul elaborării dreptului şi determină ierarhia izvoarelor dreptului. În majoritatea ţărilor
continentale acţionează coduri civile, penale, procesual-civile, procesual-penale etc., iar sistemul
legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat, legile reglementând sfere distincte ale
vieţii sociale. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor
normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. În unele ţări convenţiile internaţionale au
o putere juridică mai mare decât legile naţionale (de exemplu, art.20 din Constituţia României
acordă prioritate aplicării tratatelor internaţionale privind drepturile omului ori de câte ori acestea
asigură o protecţie superioară cele realizate prin normele dreptului intern). În ţările de tradiţie
romanistă este cunoscuta divizarea dreptului în public şi privat. Apartenenţa dreptului diferitor ţări
europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între sistemele
juridice naţionale; fiecare stat are un drept naţional, care îi este propriu.
3
Raspandirea dreptului german in unele tari din Europa

Dreptul german, la fel ca si dreptul francez, s-a raspandit in mai multe tari din Europa, printre
care Grecia, Austria, Ungaria, Elvetia, Turcia.

Grecia
In aceasta tara este aplicat Codul civil grec din 1946, Cod care se inscrie in categoria actelor
normative de inspiratie germana, si anume din operele pandectistilor germani, reproducand textual
multe din articolele B.G.B.-ului. Unicul domeniu ce delimiteaza Codul civil grec de cel german
este cel referitor la reglementarile relatiilor de familie, care au fost influentate puternic de Biserica
Ortodoxa.

Austria

Codul civil austriac (mai numit si A.B.G.B.) este considerat unul dintre cele mai vechi coduri
civile, inca in vigoare pe continentul european. Codul austriac nu este voluminos: cele 1502 de
articole sunt cuprinse in trei parti. Prima parte vizeaza dreptul persoanelor, incluzand materia
casatoriei, raporturile dintre parinti si copii, precum si curatela. Cea de a doua parte cuprinde
dreptul bunurilor cu materia drepturilor reale, inclusiv regimul succesiunilor. Partea a treia include
dispozitii comune cu privire la dreptul persoanelor si al bunurilor, reprezentand materia
consolidarii si modificarii drepturilor si obligatiilor, stingerii acestora, prescriptiei extinctive si
uzucapiunii.

Ungaria
Asemenea Codului civil francez sau B.G.B., Codul civil austriac, in perioada dintre anii 1867-
1918, pe timpul Imperiului austro-ungar, s-a aplicat si pe teritoriul Ungariei. Acest Cod a fost
utilizat chiar si dupa destramarea Imperiului o perioada de timp in Ungaria. Elaborarea Codului
civil ungar a inceput in 1953, proiectul fiind amplu dezbatut in forurile stiintifice si universitare,
precum si in instantele judiciare. Codul civil ungar, din punct de vedere structural, se deosebeste
putin de Codul civil german si de cel austriac. Astfel, legiuitorul maghiar a renuntat la conceptia
Partii generale, Codul debutand in 1960 cu o Parte de dispozitii preliminare. In aceste dispozitii se
constata doar scopul Codului si se precizeaza modul in care are loc exercitarea drepturilor si
obligatiilor, accentuandu-se faptul ca se interzice abuzul de drept. Partea a doua este consacrata
materiei persoanelor, Partea a treia - reglementarii proprietatii, Partea a patra - dreptului
obligatiilor, iar ultima Parte - dreptului succesoral.

4
III. Sistemul de drept englez - common-law

În ceea ce priveşte familia juridică de common-law, trăsăturile sale sunt diferite de cele ale
familiei de drept romano-germanic. Un autor şi-a exprimat în acest sens opinia că acele
caracteristici ale temperamentului englez care au făcut posibilă crearea sistemului de common
law pot fi sintetizate în următoarele categorii: tradiţionalismul; pragmatismul; arta compromisului;
respectul legii.

Spre deosebire de ţările romano-germanice, unde izvorul de bază al dreptului este legea, în ţările
familiei juridice anglo-saxone izvor de bază al dreptului este norma formulată de judecători şi
exprimată în precedente judiciare – este, aşadar, un sistem judecătoresc. Regulile de common-law,
mai puţin abstracte decât cele ale familiei de drept romano-germanice, vizează cazuri de speţă, iar
nu reguli generale, care se pot aplica în orice situaţie. Aceasta însă nu înseamnă că nu există şi un
drept statutar, creat de un corp legislativ, astfel încât dreptul anglo-saxon are o triplă structură:
dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază – common-law; dreptul de echitate – care
completează şi corectează izvorul de bază – equity; dreptul statutar – dreptul scris de origine
parlamentară – statutary- law.

Common-law cuprinde, stricto sensu, un set de reguli de drept stabilite prin precedente
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti nu au un efect limitat numai la părţile dintre-un litigiu
concret, ci ele leagă şi instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare, acestea fiind
obligate ca, în speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie.

Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez, formată din reguli de drept pronunţate
de curţi speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze (prin două legii din 1873 şi 1875), pentru
completarea lacunelor dreptului comun. În cazul unei contradicţii între regulile de common-law şi
cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă.

Statutary law cuprinde regulile de drept create prin legi, dar şi acestea se interpretează prin prisma
hotărârilor judectăreşti pronunţate în aplicarea lor.

Dreptul englez se caracterizează şi în prezent ca un drept judiciar, elaborat de către judecători


în procesul examinării cazurilor individuale. În cadrul său, nu se realizează divizarea dreptului în
public şi privat, aceasta fiind înlocuită cu divizarea în drept comun şi drept de echitate. Ramurile
dreptului englez nu sunt atât de bine delimitate ca în sistemele de drept continentale, fapt
determinat de doi factori: faptul că judecătoriile au o jurisdicţie comună – de drept public şi privat,
respectiv faptul că dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare şi a reformelor
legislative. În Anglia nu exista coduri de tip european, iar doctrina engleză nu tratează problema

5
diviziunilor structurale ale dreptului, preferând mai mult rezultatul decât argumentările teoretice.
Sub aspectul conceptelor utilizate, există, de asemenea, diferenţe între familia juridică de common
law şi cea de drept romanic. În familia juridică de common-law se deosebesc: grupurile de drept
englez şi dreptul SUA.

• În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Noua Zeelandă, insulele
britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni (adică Regatul Unit
plus dominioanele – foste colonii britanice din care unele şi-au câştigat independenţa şi, prin
urmare sunt, potrivit declaraţiei Balfour din 1926, comunităţi autonome, egale în statut,
nesubordonate una celeilalte în ceea ce priveşte politica lor internă, în mod liber asociate ca
membre ale Comunităţii britanice de naţiuni şi “unite prin fidelitatea comună faţă de Coroana
britanică”)

Common Law-ul (avem în vederea accepţiunea lato sensu– de drept englez) s-a extins în cea mai
mare parte a zonelor de dominaţie britanică. Astfel, potrivit doctrinei regula potrivit căreia dreptul
englez a fost introdus în colonii a fost stabilită de Camera Lorzilor, în 1608, în speţa Calvin, prilej
cu care a fost consacrată o tradiţie mai veche, bazată pe următoarele principii: în măsura în care
colonii englezi se instalează pe un teritoriu neocupat sau ocupat de populaţii primitive, ei vor
impune pe acele teritorii dreptul englez; dacă teritoriul deja colonizat devine britanic, el îşi va
conserva propriul drept deja instaurat la data stabilirii suveranităţii britanice.

După decolonizare, coloniile care au receptat dreptul englez au păstrat de regulă acest sistem,
completându-l cu legi proprii adoptate după modelul legislativ european. Dreptul englez introdus
în colonii nu a înlăturat însă în totalitate dreptul tradiţional, astfel încât acesta a intrat în relaţii de
complementaritate cu cel englez.

• În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având drept sursă dreptul englez, acesta
este, în prezent, destul de independent. În SUA a fost, de altfel, înregistrată cea mai mare evoluţie
a common-law-ului, revoluţia din 1877 punând problema dreptului american naţional independent,
care să rupă legăturile cu trecutul sau englez. Cele treisprezece colonii, devenite independente de
Coroană, deşi au continuat să aibă un common law după sistemul feudal în ceea ce priveşte dreptul
privat, au instituit o structură constituţională bazată pe federalism şi pe divizarea rigidă a puterilor,
necunoscută în Marea Britanie. Nu a avut însă loc o trecere a dreptului american în familia juridică
romano-germanică. Doar unele state, foste colonii franceze sau spaniole (Louisiana, California)
au adoptat coduri de tip european, care cu timpul au fost absorbite de dreptul comun. În general,
în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului, în interacţiune
cu cel legislativ. Astfel, în Marea Britanie şi SUA există aceeaşi concepţie a dreptului şi a rolului

6
său, aceeaşi divizare a dreptului, se folosesc aceleaşi metode de interpretare a dreptului, normele
elaborate de legiuitor pătrunzând cu adevărat în sistemul de drept american numai după o aplicare
si interpretare a lor repetată de către judecătorii şi numai după ce se va putea face referire la
hotărârile judiciare care le-au aplicat şi nu la norme nemijlocit.

Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură asemănătoare cu structura common law.
Există însă şi deosebiri considerabile, una din acestea fiind determinată de structura federala a
SUA. Astfel, fiind o uniune de 50 de state, în SUA există 51 de sisteme juridice şi judiciare,
legislaţia federală şi tribunalele federale coexistând cu cele ale statelor componente ale federaţiei.
Statele din structura SUA au o competenţă destul de largă, legislativă şi jurisdicţională. În materie
comercială, competenţa federală este mai restrânsă, existând competenţă în materie de faliment,
proprietate intelectuală şi industrială, transporturi maritime. Însă majoritatea raporturilor
comerciale este de competenţa statelor, care au propriul sistem de common-law şi
legi. Posibilităţile mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca, în sistemul
juridic al SUA, legislaţia să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decât dreptul statutar în
Anglia. Aceasta se datorează în primul rând existenţei constituţiilor scrise, şi în plus competenţei
legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.
După cum s-a subliniat însă în mod constant în literatura juridică în materie, urmare
numeroaselor contacte dintre cele două mari familii de drept, acestea, deşi structural diferite, tind
să se apropie din ce în ce mai mult. Common-Law-ul cunoaşte o extindere a dreptului scris, statutar,
în timp ce în dreptul de tradiţie romanistă, jurisprudenţa capătă un rol din ce în ce mai important –
un exemplu în acest sens îl constituie ţările care au Curte Constituţională, în care dreptul
constituţional devine din ce în ce mai mult un drept jurisprudenţial. În plus, în statele foste colonii
(multe dintre acestea prezentând interes din perspective temei lucrării), se poate nota tendinţa de
suprapunere a două sisteme juridice, rezultând un sistem hibrid.1

1
H. Patric Glen, La civilisation de la common law, in Revue internationale de droit compare, nr. 4, 1995
7
IV. Dreptul musulman sau islamic

Dreptul musulman sau islamic constituie al treilea mare sistem juridic mondial, importanţa sa
nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de trăsăturile sale specoifice, care îl
deoseesc de sistemele de drept anterior analizate.
Dreptul musulman ca sistem de norme a s-a format in Califatul Arab in sec. VII-X si este bazat
pe religia musulmana - islam.Islamul este a doua mare religie a lumii având peste un miliard de
adepti numiti musulmani. A fost raspândita de profetul Mohamed în sec. VII în Arabia. Din punct
de vedere etimologic termenul de ,,islam” înseamna supunere devotată de Dumnezeu. Cel care se
supune voiei lui Allah este musulman. Dreptul musulman cuprinde atit norme juridice, cit si
nejuridice religioase si obiceiuri. Izvoare principale ale Islamului: 1)Coranul este cuvântul lui
Allah şi cartea sfântă a islamului. Allah a transmis Coranul îngerului Gavril, care la rândul său l-a
transmis profetului Muhammad .2 În varianta în care se găseşte în zilele noastre, Cartea nu a suferit
nici un fel de schimbare sau intervenţie din partea vreunei fiinţe pământeşti. Spre deosebire de
creştinism, această biblie nu este doar o învăţătură morală, el reglementeaza “întreaga viaţă
religioasă, politică, civilă şi penală, până la ocupaţia zilnică”. 2)Sunna ,în care sunt înregistrate
spusele şi faptele profetului Muhammad. Sunna este exemplul vieţii profetului Muhammad trăită
după învăţătura lui Allah; aceasta este alcătuită din tot ceea ce a făcut, a spus sau a aprobat el. Cine
respectă Coranul, respectă în mod automat şi Sunna, deoarece acestea nu pot fi separate. 3)Ijma'a
constituie un mod de adaptare a Islamului la schimbările din lumea în care trăim, ea exprima
acordul intre jurisiti asupra unei probleme date, presupune majoritatea sau consensul. 4)Ijtihad-ul
este efortul intelectual al învăţatilor musulmani de a găsi soluţii la problemele care apar în viaţa
musulmanului şi a comunităţii islamice. Ijtihadul poate fi făcut în mai multe moduri: prin analogie,
opinie. In cadrul dreptului musulman lipseste divizarea clasica in dreptul public si drept privat; din
numarul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal,dreptul judiciar si dreptul familiei.
Dreptul penal cunoaşte, practic, acelaşi număr de infracţiuni ca şi dreptul european , pedepsele ,
însă, sunt diferite: nu se recunosc circumstanţele atenuante , recidiva , tentativa.Delictele sunt
contra lui Dumnezeu , contra persoanei , contra societăţii. Pedeapsa poate fi bătaia cu biciuire ,
închisoarea,amenda ori pedepse morale ,cum ar fi incurajarea sau blamarea.Infracţiunile contra lui
Dumnezeu sunt prevăzute în coran: furtul, tâlhăria, consumarea de vin.Dreptul penal musulman
recunoaşte probe legale , adică adevărul nu poate fi stabili decât pe căile prevăzute de lege.Sistemul
se opune probei libere a judecătorului ,potrivit convingerii lui.Sunt 4 tipuri de probe : testimoniale
,mărturisirea ,jurământul ,şi proba căinţei inainte de afi prins.Pedeapsa capitală se execută prin
lapidare , decapitare , crucificare sau spânzurare.

2
slam semnifică supu nere totală faţă de Dumnezeu – idem
8
Acest sistem este astăzi larg răspândit în Asia Orientală şi în Africa. O importantă parte a populației
lumii este adepta acestui sistem. Pentru musulmani ordinea socială nu poate exclude regulile
religioase, aceste două tipuri de reguli coexistând în societate. În cadrul acestui sistem, principalul
izvor este Coranul, alcătuit din peste 6.000 de versete. Dintre acestea, aproximativ 500 sunt reguli
de drept. Dar dreptul musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad. Sunna este
compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul Mohamed. Sunna include şi
diferitele formulări atribuite acestuia. Idjima însumează concepția învățaților musulmani. Idjitihad
reprezintă jurisprudența. Dreptul islamic reglementează doar relațiile juridice dintre musulmani,
raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse altui regim juridic.

În dreptul musulman cutuma a jucat un rol important. Cutuma (orf) a contribuit de la început
la formarea sistemului juridic al Islamului. Pentru ca o cutumă să poată fi luată în considerare, ea
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care şi pe aceea de a nu fi contrară idjmaei. De
remarcat că multe triburi musulmane, cum ar fi kabilii, berberii etc. ascultă doar de propriile lor
reglementări şi cutume. Culegerile de cutume poartă, de pildă, în Algeria numele de Canoun, iar
în Maroc de Azref, Abrid. sau Aghares. Considerând sistemul de drept ca produs al revelaţiei,
musulmanii nu pot, evident, concepe ca el să fie modificat sau înlocuit de către puterea temporară.
S-a admis, lotuşi, în toate timpurile, că această putere era competentă să completeze acele domenii
de reglementare care nu erau epuizate de dreptul sacru. Astfel, împăraţii, regii şi prinţii musulmani
au intervenit adesea cu măsuri legislative, adoptate cu avizul principalului lor consilier în materie
juridică, marele muftiu sau şeic-al-Islam. Mulţi autori consideră actele de intervenţie ale puterii de
stat mai degrabă drept acte de reglementare decât acte legislative. În timp, multe din ţările
musulmane au adoptat codificări civile după modelul european. Îndeosebi în ţările de răsărit,
procedeul de a crea noi reguli de drept, prezumând acordul de voinţă al părţilor, a condus la
consacrarea unor instituţii necunoscute sau uneori contrare dreptului şariatului. Dreptul musulman
este o cutie a surprizelor şi contradicţiilor, ce are darul să te facă să cântăreşti de zece ori fiecare
afirmaţie. El rămâne, însă, potrivit Prof.univ.dr.Victor Dan Zlătescu, asemenea tuturor sistemelor
tradiţionale, o reglementare anacronică, sortit dispariţiei, ca urmare a profundelor transformări
sociale pe care le cunosc statele lumii a treia.3
Dreptul musulman guvernează încă în ziua de astăzi circa trei sute de milioane de oameni.
Islamul este sistemul juridic aplicabil - într-o măsură mai mare sau mai mică - în toate statele
arabe, în Pakistan şi în Bangladesh, în Iran şi Afganistan sau Indonezia. Singura ţară din lumea
musulmană care a părăsit în întregime sistemul tradiţional, adoptând o legislaţie de tip european
este, Turcia.

3
idem, Victor Dan Zlătescu „Geografie juridică”
9
V. Concluzia

Analizind marele sisteme de drepte existente în lume putem observa marea influență pe care
acestea o au pe teritoriile unde se extind. Toate cele trei mari sisteme de drept sunt complet diferite
avind doar careva asemănări nesemnificative.

Prin sintagma "drept romano - germanic" se intelege marele sistem juridic contemporan european
care include intai de toate sistemele francez si germanic, iar apoi si cele inspirate de acestea din
Italia, Spania, Olanda si din alte state de pe continent. În ceea ce priveste sistemul romano- german
principala sa caracteristica este codificarea normelor cit și aplicarea unor principii fundamentale.
Țările care aplică acest sistem de drept au adoptat Constitutia, care este legea supremă a statului,
totodată pentru o aplicabilitate mai eficientă normele din diferite ramuri de drept sunt structurate
in coduri, cum ar fi Codul Civil, Codul penal.

În ceea ce priveste sistemul de drept englez - common-law, probabil cea mai caracteristică trăsătură
a acestuia este rolul pe care il joaca în cadrul acestui sistem precedentul judiciar. Chiar dacă există
și o bază legislativă creată de parlamentari totuși sistemul englez este un sistem judecătoresc, unde
judecătorul ,,scrie legea”. O altă caracteristică a sistemului common- law este lipsa divizării
dreptului în public si privat, asa cum este în sistemul romano- german, aceasta fiind înlocuită cu
divizarea în drept comun şi drept de echitate. Dreptul englez este unul conservatist, în special în
ceea ce priveste drepturile reale, care sunt ocrotite intr-un mod cu totul diferit de cel caracteristic
sistemului romano-german.

Dacă e să ne referim la sistemul de drept musulman sau islamic acesta este total diferit de celelalte
două sisteme de drept, la baza acestuia aflindu-se religia. Influența pe care o are religia în cadrul
acestui sistem este enormă, acest lucru ne demostrează însă-și izvoarele dreptului care sunt:
Caranul-care este și cartea sfintă a islamului, un alt izvor de drept este Sunna ,în care sunt
înregistrate spusele şi faptele profetului Muhammad. Unicul izvor din drept care s-ar îndepărta de
la religie și ar corespunde unor probleme actuale din societate este, Ijtihad-ul este efortul
intelectual al învăţatilor musulmani de a găsi soluţii la problemele care apar în viaţa musulmanului
şi a comunităţii islamice. La fel ca și în sistemul common-law în sistemul musulman lipsește
divizarea clasica a dreptului în public și privat.

Consider că fiecare sistem își are rolul său în menținerea ordinii de drept în țările in care se aplică,
totodată această diferență permite perfecționarea permanentă a celor trei sisteme, datorită unor
implimentări împrumutate de la un sistem la altul în cazul în care acestea au o eficaciență înaltă
și permite o aplicabilitate mai eficientă a normelor de drept.

10
Bibliografie:

1. idem, Victor Dan Zlătescu „Geografie juridică”

2. Islam semnifică supu nere totală faţă de Dumnezeu – idem

3. H. Patric Glen, La civilisation de la common law, in Revue internationale de droit compare, nr. 4, 1995

4. http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Paralela-intre-sistemul-de-dre73.php
5. http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/SISTEMUL-ROMANO-GERMAN73.php

11
Cuprins:
I. Introducerea......................................................................................................1
II. Sistemul romano- germanic.............................................................................3
III. Sistemul de drept englez - common-law………….…………………………5

IV. Dreptul musulman sau Islamic………………………….…………………...8


V. Concluzia…………………………………………………………………….10

12