in mitologie, gorunul este arborele cosmic, ce simbolizeaza un spatiu de comunicare intre Cer,

Pamant si Infern, pe care Mircea Eliade il considera "axis mundi" si apreciaza - in studiul "Sacru si
Profan" -ca, la Blaga, "Imaginea arborelui n-a fost aleasa numai pentru a simboliza Cosmosul, dar si
pentru a exprima viata, tristetea, nemurirea, intelepciunea". Marin Mincu subliniaza ideea ca gorunul
este un copac sacru, un "simbol al mortii si totodata al perenitatii", facand referiri la gorunul Iui Horia,
"aflat nu departe de mormantul altui erou, Iancu". N. Balota spune ca acest arbore totemic al
vegetatiei carpatine -gorunul - semnifica in mitologie "trecerea din realitatea timpului in eternitatea
Universului prin sentimentul mortii". in ceea ce priveste sursa folclorica, poezia lui Blaga a fost
asemanata, ca punct de plecare, cu balada "Miorita", unii critici considerand ca esenta ambelor creatii
consta in atitudinea omului de a-si accepta moartea cu detasare, ca pe un dat firesc al existentei.
Totusi, seninatatea ciobanasului in fata mortii este o stare asumata cu intelepciune, considerand ca
moartea este singurul final al vietii, pe cand Testamentul ciobanasului este o decizie luata din cauza
amenintarii cu moartea iminenta, pe cand Blaga presimte sfarsitul ca pe o ipoteza existentiala,
contempland imaginea sicriului in trunchiul gorunului

Gorunul este, in poezia lui Blaga, un simbol sacru al conditiei omului in Univers, semnificand ideea ca
viata si moartea cuprind deopotriva fiinta umana si copacul si ca intre cei doi exista o comunicare
spirituala.

-linistea ce "picura" in sufletul poetului Blaga este dobandita prin meditatia profund filozofica asupra
existentei spirituale a omului, ca parte componenta a Universului.

Prin metafora gorunului L. Blaga a identificat relaţia specifică dintre viaţă şi moarte, noţiuni care în
sistemul său estetic vor deveni categorii sacrale. Liniştea anticipează sentimentul eternităţii, amplifică
stări de spirit contradictorii. Ideea vieţii în moarte, frecvent exprimată în literatura universală, este
prezentă şi la P. Boţu, apropiindu-l de înaintaşul său prin aceeaşi revelaţie a resemnării. Gorunul rămâne
punctul de reper în jurul căruia vibrează luciditatea unui spirit poetic, preocupat de probleme grave, de
întrebări şi taine existenţiale. Prin transfer metaforic aceste semnificaţii variază de la imaginea sicriului
crescut în trunchiul copacului blagian până la simetria surprinzătoare a arborelui ce stă la hotarul timpului,
veghind „pe pisc, în zare”.
Gorunul blagian creşte la „margine de codru”, el este o zeitate a naturii, un simbol al perenităţii, „părintele
codrului unduitor al spaţiului poetic românesc” [6, p. 214]. Critica de specialitate atribuie gorunului blagian
un aer sacral, asemănător cu „acela al turlei de catedrală a cărei inimă bate la hotarul unui neant
nedefinit. El creşte la marginea codrului folcloric şi eminescian ca un strămoş al lumii” [6, p. 214]. Gorunul
lui P. Boţu posedă ceva din titanismul arborelui lui Hölderlin, dar în acelaşi timp nu-i lipseşte alura mitică
sacrală proprie copacului blagian. Poezia lui P. Boţu impresionează prin capacitatea de umanizare a
elementelor din natură, precum şi prin confesiunile filozofice transpuse în versuri.