Sunteți pe pagina 1din 17

5.3.

Delta Dunării
Delta Dunării reprezintă zona de despletire a Dunării în brațe la vărsarea sa
în Marea Neagră. Delta Dunării este un biom, adică un nivel supraecosistemic de
organizare a materiei vii, alcătuit dintr-un ansamblu de ecosisteme aflate într-o
strânsă interdependență și interacțiune. Chiar dacă are în componența sa intră mai
multe tipuri de ecosisteme acvatice, zone umede și ecosisteme terestre, Delta
Dunării se caracterizează printr-o unitate structurală și funcțională evidentă. Este o
regiune tânără („cel mai nou pământ românesc”), în continuă formare și
consolidare, cu trăsături geomorfologice, pedologice, fizice, chimice și biologice
proprii.

5.3.1. Caracterizarea fizico-geografică


Ca poziție geografică, Delta Dunării se situează între 45°27'52" (brațul
Stepovoi, în apropierea orașului Chilia din Ucraina) şi 44°20'40" (Capul Midia)
latitudine nordică şi între 28°44'25" (Ceatalul Chiliei) şi 29°46'00" (extremitatea
estică a deltei secundare a brațului Chilia) longitudine estică (fig. 5.3.). Se
învecinează cu podișul Bugeacului la nord, cu horstul dobrogean la vest și cu
Marea Neagră spre est și sud-est.
Suprafața Deltei Dunării este de 5640 km2, din care cea mai mare parte,
adică 5455 km2 (79%) se află pe teritoriul României, iar restul de 1200 km2 se
situează pe teritoriul Ucrainei (21%). Este a doua deltă ca mărime din Europa după
Delta Volgăi (18.000 km2) și este urmată de cea a Padului (1500 km2) și este a
douăzeci și treia de pe glob (după delta fluviului Indigirka din Asia).
În alcătuirea Deltei Dunării se pot distinge două unități geografice: delta
propriu-zisă (4625 km2) și complexul lagunar Razim-Sinoie 1 (1015 km2).
Delta propriu-zisă se împarte în două unități diferite ca geneză: delta
fluvială, situată la vest de grindurile Letea, Caraorman și Crasnicol și ocupă circa
65% din suprafață, și delta fluvio-maritimă, ce cuprinde grindurile menționate și
zona situată la est de acestea (35%).
Brațele Dunării împart delta propriu-zisă în trei mari insule (ostroave):
Letea (între brațul Chilia, brațul Tulcea și canalul Sulina), cu o suprafață de 1570
km2 (44,9% din suprafața deltei), Caraorman (între canalul Sulina și brațul Sfântu
Gheorghe), cu o suprafață de 1013 km2 (28,4%) și Dranov (între brațul Sf.
Gheorghe și laguna Razim), cu o suprafață de 850 km2 (24,1%).
Delta Dunării este o câmpie aluvială plană cu o înclinare de 0,006-0,01%
de la vest la est și cu o altitudine medie de +0,52 m. Cele mai mari cote le întâlnim
pe insulele calcaroase Popina (47 m), Grădiștea Mare (14,6 m) și Bisericuța (9 m)
din perimetrul complexului lacustru Razim-Sinoie, în Câmpul Chiliei (9,4 m, un

1
În unele surse mai vechi cele două lagune, care dau numele complexului, apar uneori sub denumirea de Razelm
și, respectiv, Sinoe.
martor de eroziune din Câmpia Bugeacului), pe grindul continental Stipoc (3,8 m)
și mai ales pe grindurile marine Perișor (3 m), Caraorman (7 m) și Letea (12,4 m).
Din totalul suprafeței Deltei Dunării 20,5% se află sub nivelul Mării Negre, iar
79,5% deasupra acestuia. Suprafața terenurilor situate între 0 și 1 m reprezintă
54,5% din suprafața deltei, iar cele cu cote situate între 1 și 2 m ocupă 18%.

Fig. 5.1. Harta Deltei Dunării


Regimul hidrologic al deltei este dictat de regimul hidrologic al fluviului
Dunărea. Volumul aluviunilor transportate prin cele trei brațe s-a redus de la 67,5
milioane tone pe an, cât s-a înregistrat în perioada 1920-1960, la numai 22
milioane tone pe an, cât este în prezent.

5.3.2. Geneza și evoluția geologică a Deltei Dunării


Delta Dunării a început să se formeze din Pleistocenul superior prin
colmatarea unui vechi golf al Mării Negre și transformarea lui într-un estuar. La
formarea deltei au contribuit variațiile nivel ale Mării Negre, perimetrul viitoarei
delte caracterizându-se prin perioade succesive de scufundare-exondare. Circa
13.000 de ani în urmă în partea centrală a acestui estuar, pe aliniamentul actual al
grindurilor Jibrieni-Letea-Caraorman-Crasnicol, a început să se prefigureze un
„cordon inițial”. Acest proces a durat până acum circa 9500 de ani, când, prin
bararea estuarului, acesta s-a transformat într-un liman. Cea mai mare vechime o
are brațul Sf. Gheorghe, în timp ce cea mai mică vârstă o are brațul Chilia. În
evoluția Deltei Dunării au existat mai multe perioade în care uscatul s-a retras ca
urmare a creșterii nivelului mării (faze de transgresiune a Mării Negre). În prezent
asistăm la o fază de transgresiune, care a început acum circa o sută de ani.
Reducerea volumului de aluviuni transportat de Dunăre ca urmare a construirii
lacurilor de acumulare pe afluenți și pe cursul său face ca delta să avanseze numai
la gurile sale de vărsare, cel mai accentuat proces de acumulare înregistrându-se în
delta secundară a Chiliei. Aici uscatul înaintează și cu 40-80 m/an. La sud de brațul
Sf. Gheorghe (în continuarea insulei Sacalin) rata de acumulare este de 20 m/an, iar
la sud de brațul Sulina este de 16,8 m/an. În sectoarele situate între brațe,
dimpotrivă, se observă o retragere a uscatului (proces de abraziune), în medie cu
3,7 m/an, cu valori maxime de 17,5 m/an în dreptul lacurilor Roșu și Roșuleț (între
grindul Cazacului și Gârla Împuțita) și de 10-12 m/s în dreptul lagunei Sinoie
(grindul Periboina).
Evoluția Deltei Dunării constă în tranziția treptată a ecosistemelor acvatice
la cele terestre (succesiune ghiol-japșă-grind).

5.3.3. Clima
Clima Deltei Dunării este temperat-continentală, cu influențe danubiene și
pontice. Durata medie de strălucire a Soarelui însumează 2260-2500 ore pe an (la
Sf. Gheorghe s-au înregistrat cele mai ridicate valori din ţară). Perioada cu cer
senin este de 66-80 de zile, de unde valorile cele mai mari ale radiației solare (130-
135 Kcal/cm2/an) și cele mai scăzute ale nebulozității (<5%) din România.
Temperatura medie multianuală este de 11,0°C în delta fluvială (la Tulcea)
și de 11,6°C în delta fluvio-maritimă (la Sulina). Amplitudinea variaţiilor mediilor
multianuale ale temperaturii este de 24°C la Tulcea (–1,5°C în ianuarie şi 22,7°C în
iulie) şi de 23°C la Sulina (–0,2°C în ianuarie şi 22,9°C în iulie). Temperatura
maximă absolută, de 39,7°C, a fost înregistrată la Tulcea pe 2 august 1945.
Temperatura minimă absolută a fost de –27,2°C și s-a înregistrat la Tulcea pe 18
ianuarie 1963.
Precipitaţiile prezintă cele mai scăzute valori de pe teritoriul României.
Cele mai mari cantităţi lunare de precipitaţii cad în lunile iunie şi iulie şi sunt de
45-50 mm la Tulcea şi de 29-36 mm la Sulina. Cele mai mici cantităţi lunare de
precipitaţii cad în luna februarie, când ating doar 28 mm la Tulcea şi 19 mm la
Sulina. Valorile medii anuale sunt cuprinse între 438,4 mm la Tulcea şi 327,2 mm
la Gura Portiței. Cantitatea maximă absolută de precipitaţii căzută în decurs de 24
de ore, pe teritoriul României, s-a înregistrat la C.A. Rosetti pe 29 august 1924
(690,6 mm) și la Sulina în aceeași zi (219,2 mm).
Valorile medii anuale ale umidităţii relative a aerului sunt de 85% la Sulina
şi de 79% la Tulcea. Sunt cele mai mari valori din ţară corespunzătoare zonelor
joase, ca urmare a evaporaţiei intense de la suprafața întinderilor de apă de aici
(950-1000 mm/an).
Vânturile sunt puternice și frecvente, dominante fiind cele din direcţia nord
(19,3%), nord-vest (17,5%) și nord-est (13,1%). La Sulina, viteza medie a vântului
este de 7 m/s. Ca urmare a diferențelor de temperatură dintre apă și uscat, în zona
costieră a deltei se formează brizele. Briza de mare se resimte între orele 10 și 20,
iar cea de uscat între orele 23 și 7.

5.3.4. Caracterizarea hidrobiologică a Deltei Dunării


Factorii abiotici din Delta Dunării sunt determinați de regimul hidrologic al
Dunării. În Delta Dunării se pot distinge următoarele ecosisteme principale, cu
subdiviziunile respective:
I. Ape curgătoare (ecosisteme lotice)
a) braţele principale ale Dunării
b) gârle şi sahale naturale
c) canale tăiate artificial
II. Ape stătătoare dulci (ecosisteme lentice)
d) lacuri (ghioluri)
e) bălți și japșe
III. Ape salmastre și sărate
f) lacuri izolate cu apă salmastră și sărată
g) lagune de coastă conectate la mare
h) golfuri semiînchise (melele și musuri)
i) apele marine costiere direct influenţate de apele Dunării
(avandelta)
IV. Terenuri inundabile (zone umede)
j) mlaştini permanente (cu sol permanent mlăştinos)
k) mlaştini temporare (cu sol permanent umed)
l) terenuri inundabile propriu-zise (cu sol uscat vara)
m) formațiuni de plaur
VI. Pajiști
n) pajiști pe grindurile fluviale inundabile în asociație cu sălcii izolate sau în
pâlcuri
o) tufărișuri și vegetație ierboasă pe stânci calcaroase
p) pajiști pe câmpurile predeltaice
q) pajiști stepizate puternic degradate pe martori de eroziune
r) pajiști pe grinduri marine joase cu vegetație arenicolă și halofilă
VII. Păduri
s) păduri de salcie în amestec, pe grinduri fluviale și ostroave (zăvoaie de sălcii)
ș) păduri de stejar în amestec, pe grinduri marine înalte (hasmacuri)
VIII. Litoralul cu grinduri marginale
t) dune de nisip mobile și semimobile acoperite parțial de vegetație arenicolă
u) cordoane litorale puțin consolidate acoperite cu vegetație halofilă, arenicolă și
cătiniș
v) plaje litorale puțin consolidate
VIII. Suprafețe amenajate (ecosisteme antropice):
w) amenajări agricole
x) amenajări piscicole
y) amenajări silvice
z) așezări umane (urbane și rurale)

I. Apele curgătoare reprezintă cca. 5% din suprafața Deltei Dunării.


a) Brațele Dunării (7800 ha) sunt ecosistemele cele mai dependente de
fluviu. Delta Dunării începe în aval de Cotul Pisicii (km 80), acolo unde Dunărea
se bifurcă la Ceatalul Chiliei (Ceatalul Mare) în brațul Chilia, care se îndreaptă spre
nord și brațul Tulcea (cu adâncimea maximă de 34 m) care se continuă spre est.
După 17,5 km (la mila 34) brațul Tulcea se împarte la Ceatalul Sf. Gheorghe
(Ceatalul Mic) în brațul Sulina, care taie delta în două, și brațul Sf. Gheorghe, care
se îndreaptă spre sud-est. Din aceste brațe principale se desprind numeroase brațe
secundare, cum ar fi cele ale Chiliei (Tătaru, Cernovca, Babina, Musura) sau ale
brațului Sf. Gheorghe (Gârla de Mijloc și Gârla Turcească), gârle și canale care fac
legătura între brațe și lacuri și între lacuri și Marea Neagră.
Brațul Chilia este brațul cel mai tânăr, cel mai lung (120 km), cu cel mai
mare debit (54,3% din volumul apei) și cele mai mari adâncimi (de până la 39 m în
dreptul satului Plaurul). Malurile sunt formate din grinduri aluvionare. La
străpungerea grindurilor Chilia și Letea-Jibrieni se întâlnesc depuneri continentale
loessoide și marine nisipoase. Brațul Chilia prezintă numeroase ramificații și
ostroave și formează chiar câteva delte secundare (în depresiunea Pardina, după
localitatea Chilia Veche și după localitatea Periprava). Acest braț permite navigația
fluvială, pe malul ucrainean fiind situate porturile mai importante Ismail și Vâlcov.
De altfel, Ucraina a demarat lucrări hidrotehnice de modificare a canalului Bâstroe
pentru asigurarea navigației maritime pe brațul Chilia. Asemenea lucrări pot avea
repercusiuni negative asupra regimului hidrologic și a echilibrului ecologic din
întreaga deltă.
Brațul Sulina este cel mai amenajat („canalizat”) și cel mai puțin ramificat,
ale cărui maluri sunt consolidate cu pietre și plăci de ciment, iar adâncimea este
menținută prin dragare între 7 și 12 m pentru a permite navigația vaselor maritime
de până la 10.000 tone. Brațul Sulina are o adâncime maximă de 18 m, o lățime de
circa 180 m și o viteză a curentului apei de circa 0,8 m/s. Malurile sunt săpate în
sedimente aluvionare, cu excepția sectorului Crișan unde sunt prezente nisipurile
cochilifere ale grindului Caraorman. Ca urmare a corectării meandrelor, lungimea
brațului s-a redus de la 91,9 km la 63,75 km (37 mile). Cantitatea de apă și aluviuni
transportate de acest braț a crescut de la 7-8% la 20,1%. Cel mai important port de
pe acest braț este orașul Sulina. Pentru a preveni colmatarea gurii brațului cu
aluviuni și pentru a permite navigația navelor maritime, acesta a fost prelungit în
mare cu circa 8 km prin diguri.
Brațul Sf. Gheorghe este cel mai vechi braț, cel mai meandrat și transportă
circa 25,4% din volumul de apă al Dunării. Este cel mai puțin antropizat, are o
lățime mare și o viteza mică de curgere a apei (de aproximativ 0,36 m/s), ceea ce
duce la o sedimentare puternică a aluviunilor. Are cele mai mici adâncimi, astfel
încât nu permite navigația vaselor cu tonaj ridicat. Adâncimea maximă este de 26
m. Chiar și acest braț a suferit modificări prin rectificarea celor șase meandre,
scurtându-se de la 108,2 km în trecut la 69,7 km în prezent. Malurile sunt alcătuite
din formațiuni aluvionare. În zona Nufărul-Bălteni și Mahmudia (km 87) apar
rocile dure care alcătuiesc culmile Beștepe. Înainte de vărsare, din brațul Sf.
Gheorghe se desprinde, pe partea dreaptă, un braț secundar, care, la rândul lui, se
bifurcă în Gârla de Mijloc (Seredina) și Gârla Turcească. Ambele gârle se varsă în
Meleaua Sf. Gheorghe, care s-a format prin apariția (în 1897) și dezvoltarea
insulelor Sacalin (care în prezent au 19 km lungime).
Condițiile abiotice sunt favorabile dezvoltării organismelor: oxigen
dizolvat 10-11 mg/l și o mineralizare de circa 340 mg/l. Din cauza vitezei mari a
apei în timpul viiturilor (de până la 1,2 m/s), în brațele Deltei Dunării nu se pot
instala macrofitele acvatice. Doar în zonele cu ape mai liniștite se pot dezvolta
asociații vegetale cu Potamogeton și Nympoides. Transparența apelor din brațe
scade odată cu creșterea nivelului fluviului.
Fitoplanctonul asigură baza producției primare din brațe. Fitoplanctonul
brațelor este alcătuit predominant din forme fluviale, cărora în timpul apelor mici li
se pot adăuga forme din lacuri și din zonele inundabile. Aici găsim cloroficee
(Pediastrum boryanum, Pediastrum clathratum, Scenedesmus acuminatus,
Scenedesmus falcatus, Scenedesmus communis, Closterium), diatomee (Gyrosigma
acuminatum, Tabellaria fenestrata, Fragilaria crotonensis, Asterionella formosa,
Asterionella gracillima, Pinnularia gibba, Navicula, Nitzschia), cianobacterii
(Oscillatoria, Microcystis, Aphanizomenon flos-aquae).
Zooplanctonul brațelor este reprezentat de ciliate, tecamibe, rotifere,
cladocere și copepode.
Zoobentosul brațelor Chilia și Sf. Gheorghe este dominat la maluri de
organisme peloreofile, cum ar fi oligochetele Limnodrilus hoffmeisteri, Tubifex
tubifex și Branchiura sowerbyi și polichetul Hypania invalida. Biomasa cea mai
mare este dată de gasteropodul Lithoglyphus naticoides și de bivalva Sphaerium
corneum. Densități numerice mai mici prezintă turbelariatele, amfipodele
(Niphargoides sarsi, Obesogammarus obesus), larvele de odonate (Gomphus
vulgatissimus) și cele de chironomide (Cryptochironomus, Chironomus,
Tanytarsus, Polypedilum, Procladius).
În medial (șenal), unde predomină substratul nisipos, în anii cu ape
normale populații numeroase realizează oligochetul Propappus volki, polichetul
psamoreofil Hypaniola kowalewskii și mai ales amfipodul relict ponto-caspic
Niphargoides sarsi. Formele peloreofile (polichetul Hypania invalida, oligochetul
Tubifex tubifex, amfipodul Obesogammarus obesus, chironomidele) și cele
litoreofile (amfipodul Chelicorophium curvispinum) sunt slab reprezentate. În
timpul viiturilor speciile peloreofile (de ex. Limnodrilus hoffmeisteri și
chironomidele) pot deveni abunente din cauza antrenării lor din ripal în medial.
Substratul pietros artificial de pe brațul Sulina formează biocenoze
litoreofile. Speciile dominante din aceste biocenoze sunt în cea mai mare parte
forme relicte ponto-caspice: celenteratul Cordylophora caspia, polichetul
Manayunkia caspica, bivalva Dreissena polymorpha, amfipodele Chelicorophium
curvispinum, C. robustum, C. chelicorne, Chaetogammarus tenellus behningi,
Dikerogammarus haemobaphes fluviatilis, D. villosus bispinosus, Niphargoides
sarsi, izopodul Jaera sarsi, misidaceele Limnomysis benedeni, Paramysis lacustris,
Hemimysis anomala, cumaceele Schizorhynchus scabriusculus, Pseudocuma
pectinata, turbelariatul Dendrocoelium romanodanubialis, gasteropodele
Theodoxus fluviatilis, Theodoxus danubialis, hidracarianul Caspihalacarus
hircanus danubialis și kamptozoarul Urnatella gracilis. Forme primar dulcicole
din biocenozele litoreofile sunt reprezentate de briozoarul Plumatella repens,
gasteropodele Planorbis, Bithynia tentaculata, Physa acuta, Limnaea stagnalis,
Fagotia acicularis și Radix ovata, de bivalvele Unio tumidus, Unio pictorum și de
trihopterul Hydropsyche. Biocenoza argiloreofilă are o extindere redusă, fiind
caracterizată de predominarea galeriilor săpate în substratul lutos de rusalie
(Palingenia longicauda) și de chironomidul Glyptotendipes gripekoveni. În
galeriile părăsite se pot instala larvele altor diptere (Chironomus plumosus,
Chironomus reductus, culicide etc.). Pe suprafața substratului argilos pot trăi
larvele trihopterului litoreofil Hydropsyche ornatula.
În nectonul brațelor Deltei Dunării se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio),
somnul (Silurus glanis), şalăul (Stizostedion lucioperca), avatul (Aspius aspius),
morunaşul (Vimba vimba)și văduviţa (Idus idus). Populațiile acestor specii se află
în regres din cauza deteriorării condițiilor ecologice (eutrofizare, poluare) și a
modificării regimului hidrologic (îndiguiri, desecări, construcții de baraje) și a
pescuitului abuziv. De asemenea, populațiile de sturioni de apă dulce, cum sunt
cele de cegă (Acipenser ruthenus) și viză (Acipenser nudiventris), precum și cele
ale peștilor migratori potamotoci – scrumbie de Dunăre (Alosa immaculata), morun
(Huso huso), păstrugă (Acipenser stellatus) și nisetru (Acipenser gueldenstaedti) –
se află într-un regres numeric pronințat. Alte specii de pești care se întâlnesc în
brațe sunt oblețul (Alburnus alburnus), sabița (Pelecus cultratus), rizeafca (Alosa
tanaica) și gingirica (Clupeonella cultriventris).
b) Gîrlele și sahalele naturale fac legătura între brațele Dunării și lacuri și
între acestea și Marea Neagră. Cele mai cunoscute gârle sunt Șontea (55,5, km),
Perivolovca (22,0 km), Lopatna (12,3 km lungime), Gârla Turcească (8,0 km) și
Împuțita (7,5 km). Gârlele sunt puțin adânci și periodic pot prezenta caracter
stagnant. Direcția curentului apei în gârle se schimbă în funcție de nivelul apelor
Dunării. Astfel, în timpul viiturilor apele dunărene pătrund în gârle și determină un
caracter biologic fluvial. La nivele scăzute ale Dunării, dimpotrivă, caracterul
biologic al gârlelor este lacustru (dictat de cel al ghiolurilor). Gârlele care leagă
două ghioluri au caracteristicile chimice și biologice constante și asemănătoare
lacurilor. Datorită dezvoltării puternice a producătorilor primari (macrofite și
fitoplancton) apa este bine oxigenată, dar săracă în elemente biogene, mai ales în
timpul verii. Turbiditatea apei descrește de la capetele gârlelor către mijlocul lor,
iar gradul de mineralizare este maxim în perioada caldă a anului, atunci când
intensitatea evaporării este și ea maximă. Toamna, din cauza descompunerii
vegetației, are loc acumularea unei mari cantități de substanță organică. Resturile
vegetale și animale, căzând pe fund, contribuie la colmatarea gârlelor și sahalelor.
Gîrlele înguste și puțin adânci, care în timpul verii se scindează într-o serie
de depresiuni izolate cu apă stătătoare, poartă numele de prival.
Planctonul gârlelor capătă o dezvoltare cantitativă mai mare în comparație
cu brațele Dunării. Vegetația submersă din gârle este bine dezvoltată, fiind
aclătuită din pașă (Potamogeton crispus), moț (Potamogeton perfoliatus), mărar de
baltă (Potamogeton pectinatus), brădiș (Myriophyllum verticillatum), cosor
(Ceratophyllum), ciuma apei (Elodea canadensis), otrăţelul de apă (Utricularia
vulgaris) și planta carnivoră aldrovanda (Aldrovanda vesiculosa). Fauna fitofilă
este foarte dezvoltată, fiind alcătuită din spongilide, gasteropode, hirudinee.
c) Canalele. Chimismul și desfășurarea vieții din canale tăiate depinde într-
o măsură și mai mare de cotele fluviului. Cea mai mare parte a anului canalele au
caracter biologic fluvial, dar la scăderea apelor pot avea caracteristici asemănătoare
gârlelor sau chiar ghiolurilor. Principalele canale (Mila 35, Litcov, Sireasa-Șontea,
Arhipenco-Păpădia, Crânjală, Căzănel, Bogdaproste, Eracle, Crișan-Caraorman,
Dunavăț, Dranov) se caracerizează printr-o adâncime medie de 0,7-2,5 m, maluri
drepte și curent puternic. În aceste canale cu circulație activă a apei se instalează
asociații cu Potamogeton, Ceratophyllum, Nymphea alba și Trapa natans. În
canalele mai vechi, dar în care se mai păstrează un curent slab (de ex. Dovnica,
Stipoc-Ocolitor, Pardina-Ocolitor, Magearu, Sulimanca, Perivolovca, Puiu-Roșu,
Busurca, Uzlina, Vătafu-Împuțita, Litcov-Împuțita, Puiu-Erenciuc, Ivancea, Tărâța-
Belciug, Crasnicol, Lejai, Palade, Buhaz-Zăton), planta caracteristică este cornaciul
(Trapa natans). În gârlele împotmolite, în care apa nu mai circulă, în timpul verii
întreg luciul apei poate fi acoperit de vegetație plutitoare alcătuită din peştişoară
(Salvinia natans), rizeac sau foarfeca apei (Stratiotes aloides), lintiță (Lemna
minor, L. gibba, L. trisulca, Wolffia arrhiza, Spirodella polyrhiza), Azolla
filiculoides, lâna-broaștei (Cladophora), mătasea-broaştei (Spirogyra). Aceste
plante cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat au efecte negative
asupra productivității biologice a apelor.
Fitoplanctonul și zooplanctonul canalelor este slab dezvoltat, dar cu valori
superioare celui din brațe. Nectonul, pe lângă speciile prezente în mod obișnuit în
brațele Dunării, este reprezentat și de unele specii răpitoare precum știuca (Esox
lucius) și bibanul (Perca fluviatilis). Printre rădăcinile submerse ale sălciilor se
ascunde somnul.
II. Apele stătătoare dulci (ocupă aproximativ 20% din suprafața deltei)
cuprind numeroase bălţi sau ghioluri permanente, japşe (bălţi puţin adânci, cu
durată temporară și care îşi schimbă forma şi suprafaţa după fiecare inundaţie) şi
câteva “ochiuri de apă”, relativ adânci, resturi din vechi braţe ale Dunării.
d) Lacurile sau ghiolurile (25.666 ha, 7,82% din suprafața deltei) au
adâncimi mici, de 1,5-3 m, fund mâlos și comunică cu delta numai în timpul
viiturilor mari. Cele mai mari lacuri din deltă sunt Dranov (2170 ha), Roșu (1445
ha), Gorgova (1377 ha), Lumina (1367 ha), Isac (1101 ha), Merhei (1057 ha),
Furtuna (977 ha) și Matița (644 ha). Lacurile din partea fluvio-maritimă a deltei
(Roșu, Puiu, Lumina) sunt mai adânci, de până la 3-4 m la apele de primăvară, în
timp ce lacurile din delta fluvială (Gorgova, Furtuna, Isac, Matița) au o adâncime
mai mică (sub 2 m). În orice caz, fundul tuturor lacurilor din deltă se află sub
nivelul mării. O bună parte din suprafaţa ghiolurilor este ocupată de plaur.
Apa ghiolurilor este în general curată şi transparentă datorită filtrării ei de
către stufărişurile compacte ce încing bălţile. Transparența apei depinde în
principal de regimul hidrologic al brațelor: în timpul apelor mari transparența se
reduce la 0,3-0,5 m, iar spre toamnă-iarnă transparența este totală. La scăderea
transparenței din timpul verii contribuie și dezvoltarea puternică a fitoplanctonului.
Suprafața mare a luciului apei comparativ cu adâncimea mică face ca apa din
ghioluri să fie frecvent răscolită sub acțiunea vântului. Din acest motiv ghiolurile
prezintă în general concentrații ridicate de oxigen dizolvat, acesta provenind și din
fotosinteza fitoplanctonului și a plantelor submerse. Dezvoltarea producătorilor
primari este limitată doar de sărăcia în substanțe biogene. Apele bogate în aceste
substanțe biogene pătrund în ghioluri din Dunăre în timpul viiturilor mari.
Mineralizarea totală (300-500 mg/l) este ceva mai mare decât cea din apele
curgătoare datorită acumulării sărurilor și suprafeței mari de evaporare comparativ
cu adâncimea. O altă caracteristică a ghiolurilor este formarea pe fundul lor a unor
cantități mari de mâl organic care, în ciuda prezenței unei concentrații suficiente de
oxigen dizolvat, nu poate fi mineralizat complet din cauza depunerii unei mari
cantități de detritus vegetal și animal.
În ghioluri producția primară este asigurată în principal de fitoplancton,
macrofitelor acvatice revenindu-le un rol secundar. Fitoplanctonul din lacurile
deltei este mai divers și mai bine dezvoltat numeric decât cel din brațe, gârle și
canale. Este reprezentat prin cianobacterii (Aphanizomenon flos-aquae, Anabaena
affinis, Anabaena circinalis, Merismopedia punctata, Microcystis aeruginosa,
Oscillatoria formosa), euglenoficee (Euglena proxima, Phacus acuminatus,
Trachelomonas volvocina), bacilariofite (Achnanthes minutissima, Asterionella
formosa, Asterionella gracillima, Cocconeis placentula, Cyclotella meneghiniana,
Diatoma vulgare, Diatoma elongatum, Gomphonema constrictum, Navicula
placentula, Nitzschia acicularis, Synedra acus), cloroficee (Pediastrum boryanum,
Pediastrum simplex, Pediastrum duplex, Scenedesmus acuminatus, Scenedesmus
communis, Pandorina morum), dinoflagelate și crizoficee.
Ca urmare a eutrofizării diversitatea taxonomică a fitoplanctonului din
lacuri s-a redus (de la circa 300 de specii la circa 100 specii), în timp ce valorile
densității numerice și ale biomasei au crescut (de la cca. 84.000 ex./l la 9.396.000
ex./l și, respectiv de la 1-2 mg/l la 84 mg/l). Schimbările calitative s-au tradus prin
diminuarea proporției diatomeelor și creșterea proporției cianobacteriilor.
Macrofitobentosul din ghioluri se dezvoltă la valori ale indicelui de
transparență mai mare de 0,2 (Botnariuc, 1967, citat de Pârvu, 1980). Plantele
submerse din ghioluri sunt reprezentate de Chara tomentosa, Nytella, pașă
(Potamogeton crispus), mărar de baltă (Potamogeton pectinatus), moț
(Potamogeton perfoliatus), broscăriță (Potamogeton natans), brădiș (Myriophyllum
verticillatum), penița apei (Myriophyllum spicatum), cosor (Ceratophyllum
demersum), sârmuliță (Vallisneria spiralis), ciuma apei (Elodea canadensis).
Desișurile de macrofite submerse din zonele de mică adâncime reprezintă locuri de
depunere a icrelor și de dezvoltare a larvelor și puietului de pești. Plantele cu
frunza plutitoare fixate prin rădăcini din ghioluri sunt reprezentate de nufărul alb
(Nymphaea alba), nufărul galben (Nuphar luteum), plutniță (Nymphoides peltata),
cornaci (Trapa natans), iarba-broaştei (Hydrocharis morsus ranae) și troscotul de
apă (Polygonum amphibium). La marginea lacurilor se găsesc plantele emerse ca
săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), rizacul (Stratiotes aloides), limbarița (Alisma
plantago-aquatica), Hottonia palustris și crinul de baltă (Butomus umbellatus).
Creșterea cantității de nutrienți din apă a determinat dezvoltarea explozivă
a algelor planctonice. Având un ciclu de viață scurt și rate crescute de recirculare a
substanțelor nutritive, algele planctonice au intrat în competitie cu macrofitele.
Fitoplanctonul a devinit astfel un factor inhibitor al dezvoltării macrofitelor
submerse prin limitarea disponibilității nutrienților și prin reducerea transparenței
apei. S-a produs astfel un dezechilibru la nivelul componentelor concurente ale
producătorilor primari în sensul favorizării fitoplanctonului și inhibării macrofitelor
submerse. Acest dezechilibru a dus la restrângerea suprafețelor ocupate de
macrofitele submerse și plutitoare, sau chiar la dispariția lor completă în unele
lacuri. Modificarea raportului fitoplancton/macrofite în defavoarea celor din urmă a
determinat schimbări calitative și cantitative la nivelele trofice superioare.
Zooplanctonul din ghioluri este reprezentat de tecamibieni (Arcella
arenaria, Difflugia globulosa), ciliate (Epistilis plicatilis), rotifere (Brachionus
angularis, B. calyciflorus, Filinia longiseta, Keratella cochlearis, K. quadrata,
Lecane luna, Synchaeta pectinata), copepode (Calanipeda aquaedulcis,
Eudiaptomus gracilis, E. vulgaris, Cyclops), cladocere (Daphnia magna,
Hyalodaphnia cucullata, Ceriodaphnia, Bosmina, Chydorus, Diaphanosoma
brachyurum, Chydorus sphaericus, Moina micrura).
Zoobentosul lacurilor Deltei Dunării este dominat numeric și ponderal de
către oligochete (Limnodrilus hoffmeisteri, Tubifex tubifex) și chironomide
(Chironomus plumosus, Chironomus thummi). Alte grupuri taxonomice prezente în
ghioluri sunt hirudineele (Glossiphonia complanata, Erpobdella octoculata,
Haemopis sanguisuga, Hirudo verbana), gastropodele (Planorbis, Limnaea),
bivalvele (Anodonta cygnaea, Unio pictorum, Unio tumidus, Unio crassus),
amfipodele, racul de râu (Astacus astacus), efemeropterele (Ephemera), odonatele,
trihopterele, heteropterele, coleopterele (Dytiscus, Hydrous piceus) și hidracarieni.
Macronevertebratele fitofile sunt reprezentate de oligochete (Stylaria lacustris,
Dero digitata), chironomide (Cricotopus algarum, Lauterbornia, Tanytarsus
lsuterborni), gasteropode (Limnaea stagnalis, Bithynia tentaculata, Planorbis
planorbis, P. carinatus şi Acroloxus lacustris), izopode (Asellus aquaticus) și
turbelariate (Dendrocoelium lacteum).
După însuşirile lor hidrologice bălţile deltei se grupează în 3 categorii:
- ghiolurile bine alimentate tot timpul anului, indiferent de cota Dunării,
având în bună stare de funcţionare gârlele de alimentare şi cele de evacuare, ca de
exemplu Iacob, Puiu, Puiuleţ, Lumina, Roşu, Roşuleţ, Babina, Trei Iezere, Căzănel,
Bogdaproste, Gorgova, Furtuna, Isac, Uzlina, Matiţa. Aceste lacuri au multă
vegetaţie şi formaţiuni importante de plaur. Mineralizarea este puternică, datorită
unei bune oxigenări a apei, ceea ce determină o colmatare redusă a acestor ghioluri.
Reacția apei este slab alcalină (pH=7,5-8,2). Aceste lacuri au condiţiile optime
pentru dezvoltarea celor mai valoroşi peşti precum crapul (Cyprinus carpio), şalăul
(Stizostedion lucioperca), plătica (Abramis brama) și somnul (Silurus glanis), care
găsesc aici hrană abundentă.
- ghiolurile parţial împotmolite şi slab alimentate de Dunăre, cum sunt
Purcelu, Lung, Meşter, Tătaru, Nebunu (Durnoi), Murighiol, Ligheanca, Roșca,
Poliacova, Porcu, Răducu, Merheiul Mare, Merheiul Mic, Băclăneştii Mari,
Parcheş etc. Au gârlele de alimentare și evacuare parţial împotmolite şi sunt
invadate de vegetaţie şi plaur. Reacția apei este neutră sau slab alcalină (pH=6,7-7).
Aici dispare şalăul, plătica este mai rară, iar crapul se dezvoltă bine alături de biban
(Perca fluviatilis), ştiucă (Esox lucius) și cârjancă (Abramis brama danubii).
- ghiolurile ce nu mai comunică cu Dunărea datorită împotmolirii totale a
gârlelor de alimentare, ca de exemplu Obretinu Mare, Dranov, Babadag, Coșna,
Leahova Mare, Leahova Mică, Somova, Avereanu. Puţin adânci şi puternic
invadate de vegetaţie şi de plaur, ele nu vin în legătură cu fluviul decât în timpul
inundaţiilor foarte mari. Colmatarea organică este deosebit de intensă, ducând la
transformarea acestora în japșe. Condiţiile hidrobiologice nefavorabile, capacitatea
biologică redusă și apa foarte acidă (pH=5) fac ca speciile de peşti întâlnite aici să
se dezvolte încet. Vara poate avea loc mortalitatea în masă a peștilor (fenomenul de
„zamor”) din cauza încălzirii puternice a apei și a reducerii oxigenului dizolvat.
Aici se găsesc numai caracuda (Carassius carassius), linul (Tinca tinca), ştiuca și
bibanul.
Restrângerea și dispariția arealelor cu macrofite submerse și plutitoare din
lacurile deltei, ca urmare a eutrofizării apei și a proliferării algelor planctonice, a
afectat reproducerea și dezvoltarea multor specii de pești valoroși. Astfel,
populațiile de crap, lin, caracudă, avat, morunaș, biban, știucă, șalău și somn se află
în regres. Unele specii de pești, cum ar fi ţiparul (Misgurnus fossilis), ţigănuşul
(Umbra krameri) sau boarţa (Rhodeus amarus), au devenit atât de rare încât s-a
impus necesitatea protejării lor. În schimb, în ultima vreme au început să prospere
populațiile de pești detritofagi, cu valoare economică mai mică, cum ar fi babuşca
(Rutilus rutilus carpathorossicus), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), carasul
(Carassius gibelio), plătica și cosacul cu bot turtit (Abramis sapa).
În amenajările piscicole din deltă au fost introduse trei specii de ciprinide
importate din China: amurul alb sau cosașul (Ctenopharingodon idella), care se
hrănește cu macrofite acvatice, novacul (Hypophthalmichthys nobilis) și sângerul
(Hypophthalmichthys molitrix), care se hrănesc cu plancton. Indivizii celor trei
specii, care au scăpat din crescătorii, s-au adaptat bine condițiilor din lacurile
deltei, formând în prezent populații sălbatice stabile. Odată cu loturile de ciprinide
chinezești au fost adusă accidental o specie de talie mică, murgoiul bălțat
(Pseudorasbora parva), care, de asemenea, s-a naturalizat și formează populații
numeroase.
O categorie aparte de lacuri este reprezentată de ochiurile de apă adânci
(Belciug, Erenciuc, Gorgoștel), care sunt rămășițe ale vechilor brațe ale Dunării și
care s-au desprins de cursul principal sub formă de brațe moarte. Aceste lacuri au
adâncimi relativ mari, de 5-6 m și sunt mai puțin invadate de vegetație acvatică.
Lacul de meandru Belciug este cel mai adânc lac din delta Dunării, având
adâncimea maximă este de 7 m.
e) Japșele sunt bălți cu adâncime redusă, care prezintă oscilații puternice
ale nivelului apei și variații ale formei și suprafeței luciului de apă după fiecare
inundație. În anumite perioade japșele pot seca temporar.
Producătorii primari ocupă întregul volum al apei, fiind reprezentați în
egală măsură atât de fitoplancton, cât și de macrofite (Lemna, Stratiotes aloides,
Myriophyllum, Scirpus, Phragmites australis, Carex). Dezvoltarea excesivă a
vegetației favorizează intensificarea ritmului de colmatare organică și trecerea la
terenuri inundabile. Dezvoltarea peștilor este stânjenită din cauza descompunerii
cantităților mari de detritus vegetal.
Dominante în zoobentos sunt aceleași specii de oligochete și chironomide
ca și în ghioluri, numai că prezintă o densitate numerică mai scăzută.
III. Apele stătătoare salmastre și sărate
f) Lacurile salmastre și sărate sunt reprezentate în prezent doar de lacurile
Istria (Caranasuf), Nuntași și Tuzla, situate în partea sudică a lagunei Sinoie, între
Podișul Dobrogean și grindul Saele. Izolarea puternică a acestora față de laguna
Sinoie, pe de o parte, și evaporația puternică asociată cu suprafața mare și
adâncimea mică a lacurilor, pe de alta, a dus cu timpul la creșterea concentrației de
săruri (până la 34,1 g/l în lacul Istria, până la 36,9-55,1 g/l în lacul Nuntași și de
până la 58,6 g/l în lacul Tuzla) și la formarea nămolului sapropelic. În prezent, ca
urmare a săpării unor canale de legătură între Sinoie și Istria și între Istria și
Nuntași, salinitatea înregistrată în lacul Nuntași este de doar 4 g/l.
g) Lagune de coastă conectate la mare. Aici sunt incluse Sinoie și Zătonul
Mare. Laguna Sinoie a suferit un proces puternic de îndulcire de la ape mezohaline
(27,8 g/l în trecut) la ape oligohaline (0,3-1,7 g/l în prezent) ca urmare a
transformării lacurilor Razim, Golovița și Zmeica în bazine cu apă dulce pentru
irigații și piscicultură și a tranzitării unui volum mare de apă dulce ce intră prin
canalul V și se deversează în mare la Periboina.

Complexul lacustru Razim-Sinoie ocupă o suprafață totală de circa 101.500 ha și este


format în principal din lacuri, grinduri marine și câteva formațiuni de relief mai înalte ce reprezintă
martori de eroziune (capul Doloșman, capul Iancina, insulele Popina, Grădiștea și Bisericuța).
Lacurile ocupă circa 85% din suprafața complexului (86.347 ha) și sunt după origine lagune (Razim
41.500 ha, Sinoie 17.150 ha, Golovița 11.870 ha, Zmeica 5460 ha, Nuntași-Tuzla 1050 ha și Istria
560 ha), limanuri (Babadag 2370 ha, Tăuc 182 ha, Topraichioi 55 ha, Agighiol 490 ha) și zătoane-
japșe (Leahova-Coșna-Periteașca 3550 ha, Edighiolurile 1070 ha) (Breier, 1976).
Ancimile maxime ale suprafețelor lacustre sunt destul de mici (3,5 m în Razim, 3,2 m în
Babadag, 2,5 m în Golovița, 2,2 m în Sinoie, 1,5 m în Zmeica, 1,3 m în Nuntași și 1,0 m în Istria).
Prin lucrări de consolidare a cordonului litoral (închiderea definitivă a Gurii Portiței,
închiderea periboinelor și ericurilor), prin care s-a oprit pătrunderea apelor marine în complex, cât și
prin săparea de canale de legătură dintre brațul Sf. Gheorghe și laguna Razim (canalele Dranov,
Dunavăț, Lipovenilor și Palade), pe de o parte, și între Golovița și Zmeica (canalele III și IV), între
Golovița și Sinoie (Canalul V) și între Zmeica și Sinoie (canalul II), pe de alta, prin care apele dulci
din Razim sunt descărcate în Sinoie și de aici în mare, s-au produs modificări substanțiale ale
condițiilor fizico-chimice din complex. Aceste lucrări au avut drept scop îndulcirea puternică a apei
(sub 0,2-0,3 g/l) pentru a putea fi utilizată în irigații și pentru a crește potențialul piscicol al
complexului lacustru.
Fitoplanctonul din complexul Razim-Sinoie este în general slab dezvoltat. Acesta este
reprezentat mai ales de diatomee (Melosira) primăvara și cianobacterii (Microcystis, Aphanizomenon,
Merismopedia, Anabaena) vara. Sporadic apar cloroficeele (Pediastrum duplex) și dinoflagelatele.
Zooplanctonul complexului este compus mai ales din rotifere (Asplanchna, Synchaeta,
Keratella quadrata, Keratella cochlearis, Brachionus angularis), copepode (Diaptomus gracilis,
Cyclops vicinus, Paracalanus parvus, Calanus helgolandicus, Acartia clausi, Cyclopina gracilis,
Pseudocalanus elongatus, Oithona nana şi Oithona similis) și cladocere (Daphnia galeata, Daphnia
longispina, Hyalodaphnia cucullata, Diaphanosoma brachyurum, Bosmina longirostris, Chydorus
sphaericus, Leptodora kindti).
În cadrul nectonului din complexul Razim-Sinoie ponderea cea mai mare o au șalăul,
crapul, plătica, babușca, știuca și somnul. Populații numeroase prezintă şarpele de apă (Natrix
tesselata), care se hrănește aici în special cu guvizi.
Macrofitele acvatice sunt reprezentate la mal de stuf (Phragmites australis), pipirig (S.
littoralis, Scirpus (Bolboschoenus) maritimus). Dintre plantele submerse ce populează complexul
lacustru pot fi menționate pașa (Potamogeton crispus), mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus),
moțul (Potamogeton perfoliatus), sârmulița (Vallisneria spiralis). Grindul Chituc, care separă
complexul lacustru Razim-Sinoie de Marea Neagră, se caracterizează prin vegetație de dune marine
fixate, din sărături cu brâncă sau căpriță (Salicornia herbacea) și varză de mare (Crambe maritima).
Fauna bentonică este dominată de speciile relicte ponto-caspice: polichetele Hypania
invalida și Hypaniola kowalewskii, bivalvele Monodacna colorata, Monodacna pontica, Adacna
laeviscula și Dreissena polymorpha, cumaceul Schizorhynchus scabriusculus, amfipodele
Dikerogammarus haemobaphes fluviatilis, Dikerogammarus villosus, Chaetogammarus, Corophium
volutator, Chelicorophium chelicorne, izopodul Jaera. De asemenea, aici întâlnim o serie de forme
dulcicole, cum ar fi oligochetul Branchiura sowerbyi, bivalvele Anodonta cygnaea și Unio pictorum,
larve de chironomide (Nicoară et al., 1996, 1997b).

h) Golfurile semiînchise din deltă, denumite melele sau musuri, sunt


reprezentate de Golful Musura (Baia de Nord) și Golful Sfântul Gheorghe
(Meleaua Sacalin). Golful Musura se află la sud de delta secundară a Chiliei și la
nord de digul Sulina care se prelungește în mare pe o distanță de 8 km. Acesta avea
în trecut o deschidere largă către est, dar în prezent, datorită unei mari cantități de
aluviuni transportate de brațul secundar Stambulul Vechi, a apărut o bară de nisip
care cu timpul va izola complet golful, transformându-l într-o lagună.
Golful Sf. Gheorghe s-a format odată cu apariția insulei Sacalin și
comunică larg cu marea în partea sa sudică. Ambele golfuri se caracterizează prin
adâncimi mici (sub 2 m) și un aport crescut de apă dulce. Aceste golfuri sunt
ecosisteme lacustro-marine, deoarece biocenozele lor se caracterizează printr-un
amestec activ de forme marine și forme de apă dulce (fig. Manoleli). Speciile de
pești marini, precum labanul (Mugil cephalus), ostreinosul (Liza saliens), anghila
(Anguilla anguilla), hamsia (Engraulis encrasicolus ponticus), gingirica
(Clupeonella cultriventris), guvizii, cambula (Platychthys flesus luscus) și morunul
(Huso huso) pătrund în timpul verii în aceste golfuri pentru hrănire.
i) Avandelta este zona marină situată în fața gurilor Dunării pe o lungime
de 166 km, din care 67 km între brațele fluviului și 99 km în fața complexului
Razim-Sinoie, pe o lățime de circa 20 km spre larg (până la izobata de 20 m) și
ocupă o suprafață de 140.492 ha. Salinitatea variază foarte mult. Substratul este
predominant mâlos, fiind acoperit pe alocuri cu un strat de aluviuni fluviatile.
Aluviunile aduse determină colmatarea accentuată, luând naștere melelele sau
musurile (Golful Musura și Meleaua Sf. Gheorghe). Turbiditate este mai ridicată
decât în apele de larg. Biocenozele se caracterizează printr-un amestec de forme
marine și forme de apă dulce. Dominante sunt speciile eurihaline. În fitoplancton
dominante sunt diatomeele (Melosira nummuloides, Melosira islandica,
Licmophora ehrenbergii). Fitoplanctonul prezintă un maxim de dezvoltare
primăvara și unul mai redus vara. Zooplanctonul este alcătuit atât din forme marine
eurihaline (meduza Aurelia aurita, ctenoforul Mnemiopsis leidyi, cladocerul
Evadne spinifera, copepodele Acartia clausi, Calanipeda aquaedulcis, Cyclopina
gracilis, Pseudocalanus elongatus, Oithona nana şi Oithona similis etc.), cât și
forme de apă dulce ce suportă o oarecare salinitate (cladocerele Daphnia galeata,
Hyalodaphnia cucullata, Bosmina longirostris, Diaphanosoma orghidani).
Dezvoltarea maximă a zooplanctonului se înregistrează în iulie-august. Pe
substratul pietros artificial de pe exteriorul digurilor ce formează canalul Sulina
între mila 0 și hectometrul 74 se instalează biocenozele litofile dominate de
formele marine eurihaline ca Amphibalanus improvisus, moluște, izopode. Pe
substrat nisipos se dezvoltă moluștele bivalve Lentidium mediterraneum,
Cerastoderma glaucum, Anadara inaequivalvis, Mya arenaria, polichetele, Alitta
succinea, Spio decoratus și Polydora cornuta (Popescu-Marinescu, 1983; Nicoară
et al., 1997b). Resursele trofice bogate fac ca avandelta să fie loc de hrănire și
reproducere pentru numeroși pești marini (morun) și dulcicoli (șalău, biban,
plătică, babușcă).
IV. Terenurile mlăștinoase și inundabile ocupă suprafețele situate între –
0,5 și 1 m altitudine (143.500 ha, 43% din suprafața deltei) și sunt acoperite de ape
în funcție de nivelul Dunării și cu vegetație palustră. Terenurile inundabile cuprind:
mlaștini permanente, mlaștini temporare și terenuri inundabile propriu-zise.
j) Mlaştinile permanente s-au format prin colmatarea japșelor și bălților de
către aluviuni și detritus sau prin fixarea plaurilor. Înainte de amenajarea incintelor
agricole și silvice mlaștinile permanente ocupau suprafețe însemnate. În prezent
cele mai mari suprafețe ocupate de mlaștini permanente se află în depresiunile
Matița-Merhei-Trei Iezere-Bogdaproste, Lumina-Puiu-Roșu și Isac-Uzlina-
Gorgova. Au sol permanent mlăştinos și sunt acoperite în cea mai mare parte de
stufărișuri, păpurișuri, rogozișuri și alte formațiuni vegetale (popândaci, plavii,
zăloage, buharnicuri). În timpul viiturilor sunt complet acoperite de ape.
Fitoplanctonul este reprezentat printr-un amestec de forme fluviale, forme
lacustre și din forme ce s-au dezvoltat din germeni rămași după retragerea apelor.
Suprafețele permanent mlăștinoase reprezintă cele mai bune locuri de
reproducere, depunere a icrelor și de dezvoltare a puietului de crap, somn, plătică și
știucă, locuri de cuibărit pentru numeroase specii de păsări, habitat pentru diverse
specii de mamifere, amfibieni și reptile. Terenurile permanent mlăștinoase sunt
dominate de plantele emerse care asigură aici baza producției primare. Cele mai
mari suprafețe sunt ocupate de stuf (Phragmites australis) și rogoz (Carex), iar mai
spre grinduri predomină papura (Typha latifolia și Typha angustifolia). Tot aici
găsim pipirig (Schoenoplectus lacustris, Scirpus palustris, S. radicans), stânjenei
galbeni (Iris pseudacorus), izma de baltă (Mentha aquatica), gălbenele
(Lysimachia vulgaris), răchitan (Lythrum salicaria), buzdugan (Sparganium
ramosum), tătăneasă (Symphytum officinale), măcriș de baltă (Rumex
hydrolapathum), feriga de baltă (Thelypteris palustris) etc. Vegetația acvatică joacă
un rol de filtru natural prin reținerea aluviunilor și de suport important pentru
perifiton și fauna fitofilă.
În delta fluvio-maritimă cu substrat nisipos se găsesc popândacii,
formațiuni înalte de 0,5-1 m și diametrul de 30-40 cm pe care crește o vegetație
uniformă de rogoz (Carex dioica, Carex stricta). Plaviile sunt formațiuni plutitoare
formate prin îngrămădirea la mal sau la marginea stufărișurilor a rizomilor de stuf
și de papură, a resturilor de plante și a aluviunilor dislocate de viituri sau de îngheț.
Plaviile sunt mai subțiri decât plaurii (25-50 m), iar rizomii sunt rari și discontinui.
Plaviile sunt purtate de ape și se pot alătura plaurilor, mărindu-le suprafața.
Zăloagele sunt pâlcuri de salcie cenușie (Salix cinerea) care cresc pe locurile mai
ridicate din stufării și pe plaur fixat; ocupă suprafețe mici și servesc ca locuri de
cuibărit pentru numeroase păsări de apă. Buharnicul este format de plaur fixat mort
în care rizomii sunt îngrămădiți sub forma de movile.
k) Mlaştinile temporare sunt terenuri inundate numai în timpul viiturilor
mari, rămânând uscate în perioada apelor mici. Solul terenurilor temporar
mlăștinoase este de natură aluvionară, permanent umed, amestecat cu resturi de
plante și materii organice. Flora și fauna acvatică este asemănătoare cu cea a
mlaștinilor permanente. Flora terestră nu are timp suficient să se dezvolte în
perioada scurtă dintre inundații.
l) Terenurile inundabile propriu-zise sunt terenurile acoperite de ape doar
la viiturile excepțional de mari. Așa sunt, de exemplu, pajiștile de luncă, care
reprezintă zone mai ridicate, cu sol aluvionar închegat, care se usucă vara și pe care
se dezvoltă o vegetație terestră ierboasă.
m) Plaurul este o formațiune vegetală, de regulă plutitoare, alcătuită dintr-
un amestec compact de rădăcini și rizomi de stuf, ierburi, humus, detritus organic și
aluviuni. Grosimea plaurului variază între 0,8 și 2,0 m, stratul de apă de sub plaur
variază între 0,2 și 1,5 m, iar substratul este mâlos sau nisipos. Apa de sub plaur,
din cauza că lumina nu pătrunde aici, iar contactul cu aerul atmosferic este
îngreunat, este la limita anoxiei. Concentrația de substanță organică este mare. Pe
măsură ce grosimea plaurului crește, acesta se poate fixa, fiind ridicat doar la
viiturile foarte mari. Din suprafețele mari de plaur se pot desprinde insulițe
plutitoare de plaur mai mici, care, purtate de curenții de apă și de vânt pot bloca
canalele și gârlele.
În desișul plaurului se stabilesc fitocenoze caracteristice. Astfel, la
marginea plaurului se dezvoltă săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), papura (Typha
angustifolia, T. latifolia), pipirigul (Schoenoplectus lacustris, Scirpus radicans),
măcrișul de apă (Rumex hydrolapathum), buzdugan (Sparganium ramosum). În
interiorul plaurului sunt prezente jaleșul (Stachys palustris), rogozul (Carex
pseudocyperus), cucuta de apă (Cicuta virosa), drăgaica (Galium palustre),
troscotul (Polygonum persicaria), sulfina (Melilotus officinalis). Pe tulpinile de
stuf se prind cupa vacii (Calystegia sepium) și lăsniciorul (Solanum dulcamara).
Dintre animalele care populează plaurul pot fi menționate diferite nevertebrate
(colembole, ostracode, larve de diptere, izopode, oligochete, gasteropode), tritonul
cu creastă (Lissotriton cristatus), broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis),
şarpele de casă (Natrix natrix), vidra (Lutra lutra), nurca (Mustela lutreola),
câinele enot (Nyctereutes procynoides), bizamul (Ondatra zibethicus), nutria
(Myocastor coypus).

Grindurile fluviale (50.250 ha, circa 15% din suprafața deltei), sunt cele mai vechi, de
natură eoliană, au 2-5 m înălțime, formate din loess, reprezintă rămășițele vechiului uscat sarmatic.
Sunt reprezentate prin grindurile Chiliei și Stipoc.
Grindurile aluvionare reprezintă vechile sau actualele maluri ale Dunării și brațelor sale.
Grindurile cu caracter mlăștinos sunt acoperite de păduri de salcie în amestec, formând așa-numitele
zăvoaie, iar cele cu depuneri aluvionare mai însemnate au o vegetație predominant ierboasă, cu sălcii
izolate sau în pâlcuri. Sunt folosite ca terenuri agricole sau pentru construcții. Suprafețele plane ale
grindurilor de pe marginea gârlelor frecvent inundate sunt populate de sălcii (Salix triandra, S.
fragilis, S. alba, S. purpurea), plop alb (Populus alba) și mana-apei (Glyceria aquatica).
Grindurile marine (34.900 ha, 10,5% din suprafața deltei) sunt de dată mai recentă, fiind
rezultatul acțiunii combinate a proceselor marine (determinante) și fluviale (subordonate). Aceste
grinduri se găsesc în partea estică a deltei și sunt dispuse perpendicular pe brațele Dunării. Sunt
reprezentate prin grindurile Letea, Caraorman, Sărăturile, Cardon și Crasnicol.
Suprafețele amenajate (123.820 ha, 37% din suprafața deltei românești) sunt ocupate de
culturi agricole (61.453 ha, 18,4%), plantații silvice (22.656 ha), crescătorii piscicole (36.567 ha) și
așezări umane (3143 ha).
Încă din anul 1939 pădurea Letea a fost declarată Rezervație naturală. După 1956 suprafața
rezervațiilor naturale din deltă a fost extinsă la 40.000 ha și cuprindea un număr de cinci rezervații,
dintre care trei ornitologice și două forestiere. În 1978 zona Roșca-Buhaiova-Hrecisca a fost declarată
Rezervație a biosferei. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 953 din 27 august 1990 întreaga Deltă
a Dunării a fost declarată Rezervație a Biosferei în cadrul Programului UNESCO „Omul și Biosfera”,
iar în 1993 a fost promulgată Legea nr. 82 privind înființarea Rezervației Biosferei Delta Dunării
(RBDD). Această rezervație cuprinde actualmente 18 zone strict protejate (zone cu regim de protecție
integrală) ce însumează o suprafață de 506 km2, arii tampon din jurul zonelor strict protejate (2302
km2), zone pentru reconstrucție ecologică (255 km2) și arii cu activități economice tradiționale (2829
km2).