Sunteți pe pagina 1din 6

RĂZBOIUL PELOPONESIAC

(431-404 î. Hr..)
Încă din primele pasaje ale lucrării pe care o consacră razboiului peloponesiac,
Tucidide îi subliniază însemnatatea "A fost fară îndoială cea mai mare criză care a zgu-
duit Grecia şi o parte a lumii barbare; ea a cuprins, ca să spunem aşa, majoritatea omeni-
rii".
În concluzie,"Motivul cel mai adevărat, dar cel mai mărturisit de fapt, care i-a
silit la război, a fost-cred eu- teama lacedemonienilor de creşterea puterii ateniene" - aşa
defineşte Tucidide principala cauză a celui mai mare razboi din istoria Elladei.
Războiul Peloponesiac s-a desfăşurat între anii 431 şi 404 î.Hr.. Războiul a fost între
cele două mai importante orașe-state în Grecia antică, Atena și Sparta. Fiecare a stat
înfruntea unei alianțe, alianţe ce au inclus aproape toate orașele-stat greceşti. Luptele au
cuprins aproape întreaga lume greacă, și a fost relatat în mod corespunzător de
contemporanul vremii respective, Tucidide, a cărui a cărui lucrare istorică este
considerat a fi printre cele mai frumoase din lume, ca cel mai important război de până
atunci.

Tucidide a fost un istoric grec care s-a născut în Alimos între anii 460-455 î.Hr.
și a murit între anii 411-400 î.Hr. El este cunoscut pentru cartea sa “Istoria Războiului
Peloponesiac” care detaliază războiul între Sparta și Atena din secolul al V-lea. La fel ca
și mulţi autori de atunci, o mare parte din informațiile care se cunosc despre el vin din
munca sa unică, în care se pot observa personalitatea lui și gândurile sale cu privire la
liderii din Atena. Tucidide a fost un aristocrat athenian care se crede că avea 25-30 de
ani atunci când a izbucnit războiul, în 431 î.Hr. Tucidide descrie faimoasa ciumă din
Atena din 430 î.Hr., care a ucis aproape o treime din populația ateniană, inclusiv liderul
Atenei, Pericle. Tucidide oferă o prezentare detaliată a ciumei și greutățile provocate
athenienilor de aceasta. De asemenea, este cunoscut faptul că el a fost un general
athenian (strategos) în 424 î.Hr., ce avea sub comanda sa 7 nave care staționate la
Thasos. Ulterior, a fost învinuit pentru capturarea Amfipolis. Acest lucru a dus la
condamnarea lui la moarte, de aceea a fugit în Tracia. Tucidide nu a revenit la Atena
pentru încă 20 de ani. Din această cauză el a decis să scrie “Istoria Războiului
Peloponesiac”. Data decesului său este, de asemenea, subiect de dezbatere pentru mulţi.
Unii susțin că, din cauza finalului abrupt a povestirii sale în mijlocul anului 411 î.Hr., el
ar fi murit în jurul acelui moment. Cu toate acestea, Pausanias a declarat că o lege a fost

1
adoptată, ce i-a permis lui Tucidide să se întoarcă la Atena în 404 î.Hr. dar el a fost ucis
în drum spre casă.

Cauzele războiului peloponesiac

Spre sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., întreaga Grecie a fost zguduită de războiul
peloponesiac, care a dus la înfrângerea şi decăderea Atenei şi la hegemonia Spartei în
lumea grecească. Se numeşte astfel, pentru că în acest război purtat împotriva Ligii
maritime ateniene au luat parte toate statele din Liga peloponesiacă.
Ridicarea politică a Atenei în urma războaielor greco-persane, precum şi
hegemonia ei în Liga maritimă ateniană au sporit în acelaşi timp şi concurenţa
economică pe care o făcea statelor membre ale Ligii peloponeziace, printre care se afla
şi Corintul. Atena îşi întinsese influenţa economică în Sicilia şi în sudul Italiei, regiuni
bogate în grâne, care se găseau în mâinile Corintului şi Megarei, ameninţându-le astfel
interesele comerciale. Această situaţie nu putea lăsa indiferentă Sparta, conducătoarea
oraşelor greceşti din Pelopones.
La această cauză economică s-au mai adăugat şi altele de natură politică:
rivalitatea dintre Sparta şi Atena pentru întâietate (hegemonie) în Grecia, ca şi faptul
că Athena sprijinea elementele democratice în toate statele greceşti, în timp
ce Sparta dădea ajutor aristocraţilor, oferind azil adversarilor democraţiei.
Astfel, contradicţiile economice şi politice dintre Atena şi Sparta au provocat
ruperea păcii de 30 de ani, cu greu încheiată în anul 445 î.Hr., şi dezlănţuirea unui
război pentru supremaţie economică şi politică asupra întregii lumi greceşti.
Ocazia pentru izbucnirea războiului se ivi o dată cu cearta dintre Corint şi colonia
ei, Corcira (insula Corfu de astăzi), care făcea un comerţ înfloritor în Sicilia şi sudul
Italiei, aducând mari prejudicii metropolei sale. Atena a socotit această ocazie
binevenită pentru a-şi asigura o bază maritimă în drumul ei spre sudul Italiei şi Sicilia;
de aceea, ea a luat apărarea Corcirei, unde de altfel se instaurase între timp un regim
democratic. Corintul a cerut atunci ajutorul Spartei, ceea ce a dus la izbucnirea
războiului.

DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI

2
Prima fază a războiului (431 – 421 î.Hr.)
În primăvara anului 431, armatele Ligii peloponesiace, sub conducerea Spartei, au
intrat în Attica unde au provocat distrugeri cumplite. Cei mai loviţi de pe urma invaziei
au fost ţăranii, care, urmând sfaturile lui Pericle, şi-au căutat adăpost în interiorul
zidurilor Atenei, lăsându-şi ogoarele să fie cotropite de duşmani. Atena a răspuns
invaziei spartane trimiţându-şi flota să pustiască coastele Peloponesului.
În curând, la Atena, din cauza îngrămădirii populaţiei, a izbucnit ciuma, care a
făcut mii de victime. Nemulţumirile provocate de izbucnirea ciumei, precum şi de o
nouă invazie a spartanilor au fost folosite de duşmanii regimului democraţiei
din Atena pentru a-l înlătura pe Pericle de la conducerea statului şi a-l condamna la o
mare amendă. În anul următor, el a fost reales, dar pentru scurtă vreme, căci a căzut
victimă ciumei, care continua să bântuie cu furie la Atena.
După moartea lui Pericle au reînceput la Atena luptele între aristocraţi, conduşi
de Nicias, şi democraţi, care aveau în fruntea lor pe Cleon. Nicias era pentru împăcarea
cu spartanii şi pentru terminarea războiului, în timp ce Cleon dorea continuarea
războiului cu Sparta până la victorie. În cele din urmă, Cleon şi-a impus părerea lui şi
războiul a fost continuat cu şi mai multă violenţă.
Flota atheniană atacă din nou coastele Peloponesului, obţinând succese strălucite.
Însă curând, o gravă lovitură a venit să curme succesele atenienilor. Generalul
spartan Brasidas întreprinse cu o puternică armată o expediţie înTracia, unde obţinu o
mare victorie. Cleon a fost ucis în luptă, în care, de altfel, căzu şi Brasidas.
Urmarea acestei înfrângeri a fost luarea puterii de către Nicias, care a început
tratative de pace cu spartanii. După lungi dezbateri, pacea a fost încheiată în anul 421
î.Hr. Această pace, cunoscută sub numele de „Pacea lui Nicias”, încheiată pe timp de 50
de ani, n-a desemnat nici un învingător, dar nici n-a micşorat câtuşi de puţin duşmănia
dintre cele două rivale. S-a revenit la statu-quo ante.
Această pace nu putea să dureze, deoarece ea nu rezolvase nici una din cauzele
care provocaseră războiul.

A doua fază a războiului (415 – 404 î.Hr.)


După încheierea păcii lui Nicias, Alcibiade, un tânăr ambiţios, dominat de o
nespusă dorinţă de glorie, a contribuit la aprinderea din nou a războiului
împotriva Spartei, înşelând poporul pe care îl dispreţuia. Astfel, Alcibiade a
3
propus Adunării poporului un plan îndrăzneţ de organizare a unei mari expediţii militare
împotriva Siracuzei, aliată a Spartei. Înfăţişând poporului avantajele unei asemenea
expediţii, anume că nu numai Sicilia, ci şi sudul Italiei şi nordul Africii ar ajunge sub
stăpânirea Atenei, fapt care ar pune-o în situaţia să nimicească apoi pe
spartani, Alcibiade a pornit în anul 415 î.Hr. în fruntea unei flote puternice spre Sicilia.
Însă, în ajunul plecării lui au fost găsite la Atena mutilate toate statuile zeului Hermes.
Adversarii războiului l-au acuzat pe Alcibiade de blasfemie şi curând după plecarea lui
l-au rechemat în patrie. Alcibiade s-a refugiat însă la spartani, cărora le-a dezvăluit
planurile de război ale atenienilor.
Încunoştinată de acţiunile militare ale Atenei, Sparta a trimis ajutoare
grabnice Siracuzei şi, concomitent cu războiul purtat în Sicilia, invadează din nou
Attica şi ocupă oraşul Deceleea, din nord-estul provinciei, tăind în felul acesta legăturile
de aprovizionare ale Atenei. Tot atunci peste 20.000 de sclavi (în special meşteşugari), a
căror situaţie se înrăutăţise foarte mult, fugiseră la Sparta. În acelaşi timp, Sparta a
reluat legăturile cu perşii, cerându-le chiar ajutorul lor. Aceştia au dat mari sume de bani
spartanilor.
Expediţia din Sicilia s-a încheiat cu o grea înfrângere pentru athenieni; flota
atheniană a fost nimicită, Nicias, comandantul ei, ucis, iar un număr foarte mare de
athenieni, căzuţi prizonieri în mâinile învingătorilor au fost puşi la muncă silnică în
cariere de piatră.
Urmarea acestei înfrângeri a fost răsturnarea regimului democratic din Atena şi
aducerea la conducerea ei a aristocraţiei.
Ameninţată în propriul ei teritoriu, Atena a continuat să se apere cu şi mai multă
înverşunare. În această situaţie gravă, Alcibiade, care între timp se certase cu spartanii,
reveni în patria pe care o trădase şi, iertat de popor, a preluat comanda unei noi flote
atheniene. După ce a restabilit democraţia la Atena, obţine câteva succese pe mare.
Foarte curând însă, Sparta, cu ajutorul perşilor, restabileşte situaţia militară în favoarea
ei. Astfel, o armată spartană condusă de Lysandru surprinde flota atheniană pe ţărmurile
Helespontului, la Aigos Potamos (Râul caprei), distrugând-o aproape în întregime (405
î.Hr.).
Atacată pe mare şi pe uscat de spartanii conduşi de Lysandru, Atena a fost
asediată. Nu a putut rezista multă vreme acestui asediu şi a capitulat din pricina lipsei de
alimente (404 î.Hr.). Prin pacea impusă de spartani, Atena era obligată să dărâme
fortificaţiile portului Pireu şi toate zidurile ce înconjurau oraşul, să-şi distrugă flota, cu
4
excepţia corăbiilor necesare pentru repatrierea aristocraţilor exilaţi din cauza regimului
democratic, să evacueze toate posesiunile ei, să se supună hegemoniei spartane şi să
desfiinţeze Liga de la Delos. O garnizoană spartană a fost instalată la Atena.

Urmările războiului
După capitularea Atenei, la conducerea oraşului au fost aduşi cei „30 de tirani”,
aleşi din rândurile oligarhiei. Ei au condus Atena aproape un an, în care timp au luat o
serie de măsuri pentru lichidarea democraţilor, dedându-se la crime îngrozitoare.
Cei mai mulţi dintre democraţi au reuşit însă să se salveze, refugiindu-se
în Beoţia, de unde în anul 403 î.Hr. s-au întors sub conducerea lui Trasibul şi au
răsturnat guvernul tiranilor aristocraţi, restabilind regimul democratic fără ca Sparta să
intervină.
Atena a redevenit liberă, însă ea încetă de a mai juca rolul de mare putere.
Războiul peloponeziac a dus nu numai la decăderea Atenei, dar şi la ruinarea
statelor greceşti în general şi, în primul rând, a regiunilor în care s-au desfăşurat
operaţiile militare.
După război, economia intră într-o perioadă de criză care va duce la slăbirea
polisurilor greceşti.
În locul hegemoniei ateniene s-a impus în lumea grecească hegemonia
aristocratică, reacţionară a Spartei, care mult mai înapoiată din punct de vedere
economic, nu va reuşi să unifice lumea grecească. Ba, dimpotrivă, dominaţia apăsătoare
a Spartei va face ca cetăţile greceşti să se ridice împotriva ei, redeschizând, curând după
aceea, lupta pentru supremaţia politică în Grecia, fapt care va duce la slăbirea lor şi la
căderea sub stăpânirea Macedoniei.

BIBLIOGRAFIE:

 Istoria Universală, volumul II, Editura ştiinţifică Bucureşti, 1959.


 Tucidide, Istoria Războiului Peloponesiac.
 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol.I, Institutul European 1997.

5
6