UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

TEORIA CONSUMATORULUI

După ce veţi studia aceasta unitate de învăţare veţi putea înţelege:

 Diferenţa dintre noţiunea de utilitate în sens general şi utilitatea în sens economic

 Accepţiunile de măsurare a utilităţii
 Conceptele utilitate marginală si utilitate totală
 Relaţia dintre utilitatea marginală şi utilitatea totală
 Surplusul consumatorului
 Analiza preferinţelor consumatorului prin folosirea modelului curbelor de indiferenţă
 Constrângerea bugetară şi linia bugetului
 Alegerea consumatorului

3.1. Utilitatea economică

3.2. Surplusul consumatorului
3.3. Preferinţele consumatorilor
3.4. Constrângerea bugetară. Linia bugetului
3.5. Echilibrul consumatorului

Teoria economică a consumatorului pune în evidenţă procesul logic al deciziilor consumatorului

în vederea obţinerii de avantaje maxime, pornind de la un nivel dat al resurselor disponibile. Altfel spus,
consumatorul raţional caută maxim de utilitate sau de satisfacţie în condiţii de constrângere (venit
disponibil, preţuri ale bunurilor şi serviciilor de consum).

3.1. Utilitatea economică

Conceptul care exprimă capacitatea de a se crea satisfacţie prin folosirea bunurilor este
cel de utilitate. În condiţiile economiei de piaţă principiul maximizării satisfacţiei
consumatorului se transformă în principiul maximizării utilităţii.
În limbaj cotidian, a fi util înseamnă a fi de folos, a satisface o nevoie. Utilitatea este
analizată atât dinspre bunurile care satisfac nevoile umane, cât şi dinspre consumator. Privită
dinspre bun utilitatea apare ca tehnică, merceologică si constă din totalitatea proprietăţilor,
caracteristicilor şi însuşirilor reale sau imaginare ale bunurilor, pe baza folosirii cărora pot fi
satisfăcute anumite trebuinţe, nevoi, preferinţe. Privită dinspre consumator, utilitatea apare ca
utilitate economică, exprimând gradul, măsura în care consumarea unei cantităţi de bunuri este
de asteptat sa satisfaca una sau alta dintre nevoile umane.
Pe scurt, utilitatea unui bun sau serviciu reflectă satisfacţia sau plăcerea pe care un
consumator anticipează să o obţină prin consum.
Deoarece utilitatea unui bun diferă de la un individ la altul, şi chiar în cazul aceluiaşi
individ, putem spune că utilitatea are un caracter subiectiv. Fiind o noţiune subiectivă, utilitatea
este, în acelaşi timp, nu numai dificil de definit, ci şi dificil de măsurat. În teoria economică
există două accepţiuni diferite de măsurare a utilităţii:
 accepţiunea cardinală (abordarea clasică); conform acestui punct de vedere fiecărei
doze consumate i se poate ataşa un număr ca măsură a utilităţii. In acest sens au
gândit autori precum W. Jevons, C. Menger, L. Walras.

1
  accepţiunea ordinală (abordare neoclasică); conform acesteia utilitatea nu poate fi
măsurată cu precizie şi nici nu este important să măsurăm utilitatea în condiţiile în
care interesează ordonarea preferinţelor în raport cu nivelul satisfacţiei totale scontate
a se obţine. Altfel spus, sistemul ordinal presupune stabilirea unei ierarhii între
utilitatea diferitelor bunuri, cum ar fi de exemplu primul, al doilea etc. Contributii
importante privind impunerea acestui punct de vedere au avut V.Pareto si J.Hicks.

În teoria şi practica economică se operează cu conceptele utilitate marginala si utilitate

totala:.
 utilitatea marginală – satisfacţia suplimentară (adiţională) anticipata de un
consumator obtinuta in urma consumului unei unităţi suplimentare dintr-un bun sau
serviciu, ceteris paribus.
UM= UT/X,
unde:
UM – utilitatea marginală
UT – utilitatea totală
X – cantitatea din bunul X
 utilitate totală – satisfacţia anticipată de un individ obtinuta prin consumul unei
cantităţi date dintr-un bun sau serviciu.

Din punct de vedere economic, semnificaţia noţiunii de utilitate marginală este aceea de
“prag” până la care se justifică consumul unui bun/serviciu.

În tabelul 3.1 este prezentat un exemplu de calcul al utilităţii totale şi marginale, urmat de
reprezentarea grafică a relaţiei dintre cele două mărimi (figura 3.1).

Tabelul 3.1 Determinarea utilităţii totale şi utilităţii marginale

Cantitate bun X UT UM
0 0 -
1 10 10
2 18 8
3 24 6
4 28 4
5 30 2
6 30 0
7 28 -2

Figura 3.1. Relaţia dintre utilitatea marginală şi utilitatea totală

UT
UT,
UM

UM

0 Q

2
 Exemplul de mai sus evidenţiază următoarele:
 pe măsură ce individul va consuma mai mult din bunul X, utilitatea totala va creşte,
insa cu cantitati din ce in ce mai mici
 pe masura cresterii consumului acestui bun, utilitatea marginala va scadea
 curba utilitatii marginale are panta negativa
 atunci cand utilitatea marginala este pozitiva utilitatea totala sporeste
 utilitatea totala este maxima atunci cand utilitatea marginala este nula
 atunci cand când utilitatea marginala devine negativă utilitatea totala incepe sa scada
 suma algebrică a utilitatilor marginale este utilitatea totala

Pe baza acestor relaţii în teoria economică întâlnim legea utilităţii marginale

descrescătoare care a fost formulată de H. Gossen. Conform acestei legi, atunci când cantitatea
consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginala se reduce: „Mărimea intensităţii unei plăceri
descreşte progresiv până la saturare, dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod continuu şi
neîntrerupt.”
Alegerile consumatorilor sunt legate şi de cantitatea de masă monetară la care o persoană
este dispusă să renunţe pentru a obţine doze suplimentare dintr-un anumit bun. Consumatorul
raţional trebuie să compare utilitatea suplimentară cu costurile suplimentare. Deci, regula
maximizării utilităţii se poate exprima astfel:

UMA/ UMB = PA/PB sau UMA/ PA = UMB/ PB

Pe baza relaţiei dintre utilitatea marginala, venituri şi preţuri economistul american Paul
A. Samuelson a formulat legea utilităţii marginale egale pe unitatea monetară. Potrivit acestei
legi, fiecare bun este cerut până la punctul în care utilitatea marginala a unităţii monetare
cheltuite pentru aceasta este aceeaşi cu utilitatea marginala a unităţii monetare cheltuite pentru
oricare alt bun. De aceea acest principiu este cunoscut şi sub denumirea de principiul
echivalenţei utilităţii marginale.

3.2. Surplusul consumatorului

Surplusul consumatorului este dat de diferenţa dintre valoarea bunului-cât de mult

suntem dispuşi să plătim pentru a-l procura- şi preţul aferent acelui bun pe piată, la un moment
dat.

Surplusul consumatorului = Suma cheltuielilor planificate – Suma cheltuielilor efectuate

Surplusul consumatorului reprezintă un model de analiză microeconomică prin care sunt

puse în corelaţie legea utilităţii marginale descrescânde, legea cererii şi preţul format pe baza
utilităţii şi rarităţii.
Surplusul consumatorului poate fi explicat prin exemple cifrice, poate fi surprins în
grafice şi, de asemenea, poate fi demonstrat algebric.
Presupunem un exemplu în care un consumator achiziţionează succesiv 5 l lapte.
Corespunzător utilităţii descrescânde, el este dispus să ofere pentru. 1 l lapte: 10, 8, 7, 6, 5 unităţi
monetare. Preţul pe piaţă pentru 1 l lapte este 5 u.m.
Diferenţa dintre cât este dispus să plătească consumatorul şi cât plăteşte efectiv este,
pentru fiecare unitate succesiva, 5u.m.(10-5), 3 u.m.(8-5), 2 u.m si, respectiv, 1 u.m. Surplusul
total se poate calcula fie prin însumarea surplusurilor individuale (5+3+2+1=11), fie prin
diferenţa dintre valoarea totală apreciată a celor 5 l lapte, valoare pe care este dispus
consumatorul să o plătească, şi cheltuiala efectivă totală făcută în raport cu preţul pieţei
[(10+8+7+6+5) – 5*5 = 11].

3
 3.3. Preferinţele consumatorului

Ca fiinţă raţională şi afectivă, consumatorul îşi stabileşte în fiecare moment un anumit

program de consum, pe baza preferinţelor, dorinţelor sale, precum şi pe baza restricţiilor pe care
mediul social le impune. Preferinţele oamenilor sunt diferite de la individ la individ, chiar şi
pentru acelaşi individ, în condiţii spaţio-temporale diferite. Practic, preferinţele se manifestă
diferit în raport cu nivelul utilităţii totale.
Curba de indiferenţă (curba de isoutilitate) reflectă ansamblul combinaţiilor de bunuri şi
servicii de la care consumatorul speră să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (utilitatea totala
scontată este constantă). Reprezentarea grafica a curbelor de indiferenta este realizata in figura
3.2.

Figura 3.2. Reprezentarea curbelor de indiferenţă

Y

0 X

Principiul curbei de indiferenţă se explică prin aceea că suplimentarea consumului duce

la sporirea utilităţii. Or, pentru a rămâne pe curba de indiferenţă, o creştere a consumului dintr-un
bun, care va asigura un spor de utilitate, va fi balansat printr-o scădere a consumului din celălalt
bun, care va însemna un minus corespunzător de utilitate.
Forma curbelor de indiferenţă poate fi convexă, concavă sau liniară.
Într-un sistem bidimensional se pot prezenta o infinitate de curbe de indiferenţă, alcătuind
harta curbelor de indiferenţă. Această hartă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă care
descriu preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri/servicii.

Proprietăţile curbelor de indiferenţă:

 o curbă de indiferenţă situata la dreapta exprimă un nivel de utilitate mai mare;
 curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată, pentru că ilustrează diversele
preferinţe ale consumatorului/consumatorilor;
 panta curbei de indiferenţă se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor.

Rata marginală de substituţie a bunurilor arată cantitatea din bunul Y necesara pentru a
compensa pierderea de utilitate ca urmare a diminuarii cu o unitate a consumului din
bunul X:
RMS = - Y/X, UT=constantă.
Rata marginală de substituţie este raportul invers al utilităţilor marginale ale celor doua
bunuri:
RMS =UMx/UMy.

4
 3.4. Constrângerea bugetară. Linia bugetului

a) Abordare statică
Acţionând sub impulsul preferinţelor sale, consumatorul se confruntă cu anumite restricţii
economice, dintre care cele mai importante sunt: venitul disponibil destinat consumului şi
preţurile bunurilor de consum.
Constrângerea bugetară arată de fapt restricţiile pe care le resimte consumatorul ca
urmare a venitului disponibil limitat în raport cu preţurile bunurilor pe care doreşte să le
achiziţioneze.
Linia bugetului arată ansamblul combinaţiilor dintre cele doua bunuri, x şi y, pe care un
consumator poate să-şi permită să le achiziţioneze, în limita venitului de care dispune, în
condiţiile în care îl consumă integral, şi în raport cu preţurile de pe piaţă, la un anumit moment.
Ansamblul combinaţiilor care îndeplinesc condiţia:
XPx + YPy < V
constituie setul combinaţiilor posibile.
Atunci când consumatorul foloseşte întreg venitul disponibil pentru procurarea bunurilor
x şi y, descriem linia bugetului:
V = X Px + Y Py

Reprezentarea grafica a liniei bugetului este realizată in figura 3.3.

Figura 3.3. Linia bugetului

Y

V/Py

0 V/Px X

Panta liniei bugetului este derivata de ordinul întâi, adică - Px/Py.

b) Abordare dinamică
Pe termen lung pot apărea factori care să ducă la deplasarea liniei bugetului spre stânga sau spre
dreapta.
Cazul 1. Modificarea pretului unuia dintre cele doua bunuri:
Dacă pretul bunului x creste, ceteris paribus, linia bugetului se va deplasa la stânga,
deoarece se vor reduce cantităţile achiziţionate din bunul x. Iar, daca pretul bunului x scade,
ceteris paribus, linia bugetului se va deplasa la dreapta, deoarece se poate achiziţiona mai mult
din bunul x. In cazul variatiei pretului bunului y se procedeaza in mod analog.

Cazul 2. Modificarea venitului disponibil al consumatorului:

5
 Dacă venitul disponibil creşte, ceteris paribus, atunci:
- panta liniei bugetului se menţine aceeaşi, deoarece preţurile celor doua bunuri rămân
neschimbate, deci raportul preţurilor este acelaşi, adică panta liniei bugetului;
- noua linie a bugetului se va deplasa spre dreapta, paralel cu prima, aratând că se vor
achiziţiona cantităţi mai mari din cele doua bunuri.
Dacă venitului disponibil scade, ceteris paribus, atunci:
- panta liniei bugetului se menţine aceeaşi;
- noua linie a bugetului se va deplasa spre stânga, paralel cu cea iniţială şi arată că se vor
achiziţiona cantităţi mai mici din cele două bunuri x şi y.

5. Echilibrul consumatorului

Echilibrul consumatorului se atinge acolo unde, pe grafic, una dintre curbele de

indiferenţă este tangentă la linia bugetului (figura 3.4).
Din punct de vedere analitic, condiţia de echilibru a consumatorului este:

UMx/UMy = Px/Py sau UMx/Px = UMy/Py

si
V = X Px + Y Py

Aceasta înseamnă acea variantă de repartizare a venitului care îi asigură consumatorului

maximul de utiltate agregată, comparativ cu orice altă variantă, în condiţiile folosirii integrale a
venitului disponibil.

Figura 3.4. Echilibrul consumatorului

y
U2 U3 Soluţie inadmisibilã U>U>U
3 2 1

U1 Soluţii admisibile
B / py
M
B Soluţie ineficientã

A
Soluţie optimã
y* E

N
x
x* B / px
Unde, B- este bugetul, respective venitul disponibil al consumatorului
Px – preţul bunului x
Py – preţul bunului y
Punctul E (x*, y*) – punctul de echilibru, care arată combinaţia optimă de consum
pentru cele doua bunuri x şi y.

Obs. Pe termen lung, modificările care apar în evoluţia veniturilor şi ale preţurilor
bunurilor x şi y vor duce la modificarea echilibrului consumatorului pe o altă curbă de
indiferenţă (atunci când se modifică venitul disponibil) sau de-a lungul curbei de indiferentă
existente (atunci când se modifică preţul unuia dintre cele doua bunuri).

Sensibilitatea consumatorului faţă de variaţia venitului se exprimă şi poate fi descrisă

prin curba venit – consum (numită şi curba lui Engel, după numele lui Ernest Engel) care

6
este acea curbă ce reuneşte punctele de echilibru de tipul E1, E2 şi E3. Această curbă arată cum îşi
modifică alegerile de consum un individ, în raport cu schimbările survenite în nivelul venitului
său (figura 3.5).

Figura 3.5. Curba venit-consum

 Termeni cheie
Utilitate Utilitate în sens economic Utilitate marginală Utilitate totală Legea utilităţii marginale
descrescătoare Curba de indiferenţă Rata marginală de substituţie Linia bugetului
Echilibrul consumatorului

 Întrebări de verificare
1. Ce reprezintă utilitatea economică?
2. Care este relaţia dintre cantitatea consumată dintr-un bun, utilitatea totală şi utilitatea
marginală?
3. Cum se calculează surplusul consumatorului?
4. Ce reprezintă curba de indiferenţă? Explicaţi proprietăţile specifice modelului general al
curbelor de indiferenţă
5. Ce reprezintă rata marginală de substituţie a bunurilor. Cum se calculează aceasta?
6. Ce reprezintă constrângerea bugetară? Care este ecuaţia liniei bugetului? Reprezentaţi
grafic linia bugetului.
7. Care este condiţia de echilibru al consumatorului? Ilustrare geometrică şi analitică.

 Teste grilă

1. Utilitatea în sens economic este:

a) satisfacţia pe care un individ anticipează să o obţină prin consumul unei cantităţi dintr-un
bun;
b) măsura gradului în care un anumit individ acţionează pentru atingerea scopului propus;
c) cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care un consumator o consumă la un moment dat;
d) expresia bunăstării sociale;
e) sporul de utilitate totală scontat a se obţine prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-
un bun sau serviciu, caeteris paribus.

7
2. Accepţiunea cardinală de măsurare a utilităţii presupune:
a) măsurarea utilităţii prin ordonarea preferinţelor în raport cu nivelul satisfacţiei totale;
b) stabilirea unei ierarhii între utilitatea diferitelor bunuri;
c) măsurarea utilităţii prin ataşarea unui număr pentru fiecare doză consumată;
d) analiza proprietăţilor, caracteristicilor şi însuşirilor reale sau imaginare ale bunurilor;
e) satisfacţia suplimentară resimţită de un consumator prin consumul unei doze suplimentare
dintr-un bun.

3. Teoria utilităţii ordinale:

a) realizează o descriere matematică relativ simplă a reacţiilor consumatorului;
b) porneşte de la principiul lui Pareto, care se referă la ierarhizarea preferinţelor
consumatorului;
c) se regăseşte în legea lui Gossen;
d) se referă la legea utilităţii marginale descrescânde;
e) susţine că utilitatea trebuie şi poate fi măsurată cu exactitate.

4. Utilitatea marginală este:

a) întotdeauna mai mare decât cea totală;
b) o utilitate normală;
c) sporul de utilitate totală scontat a se obţine prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-
un bun sau serviciu, caeteris paribus;
d) întotdeauna pozitivă;
e) imposibil de corelat cu utilitatea totală scontată a se obţine prin consumul unei unităţi
suplimentare dintr-un bun sau serviciu.

5. Dacă utilitatea marginală este pozitivă atunci utilitatea totală scontată a se obţine va fi:
a) crescătoare;
b) descrescătoare;
c) maximă;
d) minimă;
e) nulă.

6. Consumatorul raţional trebuie să compare utilitatea suplimentară cu costurile suplimentare.

Astfel, regula maximizării utilităţii se poate exprima astfel:
a) UM = UT;
b) UMA/PA = UMB/PB;
c) UMA/PB = UMB/PA;
d) UMA/PA > UMB/PB;
e) UM este maximă.

7. Preferinţele consumatorului pot fi descrise cu ajutorul:

a) liniei bugetului;
b) curbelor de indiferenţă;
c) izocuantei;
d) curbei posibilităţilor de producţie;
e) liniei izocostului.

8. Curba de indiferenţă reflectă:

8
 a) ansamblul combinaţiilor de bunuri şi servicii de la care consumatorul obţine niveluri
diferite de satisfacţie;
b) ansamblul combinaţiilor de bunuri şi servicii de la care consumatorul scontează să obţină
acelaşi nivel de satisfacţie;
c) ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permit obţinerea aceluiaşi volum de
producţie;
d) combinaţia de bunuri şi servicii prin consumul cărora consumatorul obţine o utilitate
totală maximă;
e) nici o variantă.

9. Panta curbei de indiferenţă:

a) este rata marginală de substituţie a bunurilor de consum;
b) este întotdeauna egală cu panta liniei bugetului;
c) este egală cu panta liniei bugetului numai atunci când se atinge echilibrul
consumatorului;
d) a,b;
e) a,c.

10. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:

B
D

A x

a) punctul A arată cantitatea maximă ce poate fi achiziţionată şi consumată din bunul x;

b) punctul B arată cantitatea maximă ce poate fi achiziţionată şi consumată din bunul y;
c) punctul C semnifică o combinaţie posibilă;
d) punctul D semnifică o insuficienţă a venitului pentru a achiziţiona şi consuma respectiva
combinaţie de bunuri x şi y;
e) toate afirmaţiile sunt adevărate.

11. Dacă un consumator îşi foloseşte întreg venitul disponibil pentru a procura două bunuri x şi y
şi dacă preţul bunului x scade, ceteris paribus, atunci linia bugetului:
a) se va deplasa la stânga;
b) nu-şi va modifica poziţia;
c) se va deplasa la dreapta;
d) nu-şi va modifica poziţia;
e) va fi paralelă cu cea iniţială.

12. Echilibrul consumatorului raţional este corect definit astfel:

a) cantităţile bunurilor care costă mai puţin;
b) cantităţile bunurilor care-i maximizează satisfacţia;
c) venitul care-i permite satisfacerea tuturor trebuinţelor;
d) cantităţile maxime din bunurile substituibile;

9
 e) cantiţăţile bunurilor care-i maximizează satisfacţia ţinând cont de bugetul său şi de
preţurile de achiziţie ale bunurilor.

13. Un consumator a consumat 4 unităţi dintr-un bun x a căror utilitate individuală (în evaluare
cardinală) a apreciat-o 10,7,5,3. Dacă ar mai consuma încă 2 unităţi din bunul respectiv utilitatea
marginală a acestora va fi: 0 şi -2. În aceste condiţii utilitatea totală resimţită de către acest
consumator (în evaluare cardinală):
a) este crescătoare;
b) rămâne constantă;
c) este 0;
d) este descrescătoare;
e) creşte până la un punct, după care scade.

14. Fie funcţia de utilitate U(x,y) = 2xy + 1. În punctul de coordonate A(3,9) de pe curba de
indiferenţă optimă, rata marginală de substituţie a bunului X cu bunul Y (RMSxy) este :
a) 2;
b) 3;
c) 4;
d) 5;
e) 6.

15. Un consumator are o funcţie de utilitate de tipul: U(x,y) = 4 x2y. El se confruntă cu o

constrângere bugetară descrisă de necesitatea de a se încadra doar în limita unui venit total de
120 u.m, în condiţiile unor preţuri de 1 u.m pentru x şi 4 u.m pentru y. Să se stabilească cum se
va modifica opţiunea consumatorului, în condiţii de echilibru, dacă Px creşte cu 100%, preţul lui
y scade cu 50% iar venitul disponibil rămâne constant:
a) y creşte cu 2 bucăţi, iar x scade cu 2 bucăţi;
b) y creşte cu 5 bucăţi, iar x creşte cu 2 bucăţi;
c) y creşte cu 10 bucăţi, iar x scade cu 40 bucăţi;
d) y scade cu 10 bucăţi, iar x creşte cu 2 bucăţi;
e) y şi x nu se modifică.

Răspunsuri:
Grila nr. Varianta corectă
1 A
2 C
3 B
4 C
5 A
6 B
7 B
8 B
9 E
10 E
11 C
12 E
13 E
14 B
15 C

BIBLIOGRAFIE :

10
1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta,
Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 48-60
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a
şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 31-48
3. R.Lipsey-K.Chrystal „Principiile economiei”, Editura conomică, Bucureşti, 2002, pag.
123-155
4. J.E. Stiglitz, C. E. Walsh, ” Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 114-
135
5. Cătălin Huidumac, Angela Rogojanu, „Introducere în studiul economiei de piaţă”,
Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag. 39-66
6. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western,
USA, 2004, pag. 451-478

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

11
 TEORIA PRODUCĂTORULUI

După ce veţi studia aceasta unitate de învăţare veţi putea înţelege:

 Ce reprezinta firma si care este tipologia societatilor comerciale

 Ce este funcţia de producţie şi care este utilitatea ei
 Ce sunt productivităţile medii şi marginale
 Care sunt efectele posibile asupra producţiei în urma modificării simultane a factorilor de producţie
 Care este condiţia necesară maximizării profitului unui producător
 Semnificatia costurilor, din perspectiva contabila si economica, pe termen scurt si pe termen lung

4.1. Natura firmei

4.2. Combinarea factorilor de productie
4.2.1 Funcţia de producţie
4.2.2 Productivitatea medie şi productivitatea marginală
4.3. Izocuantele şi rata marginală de substituţie
4.4. Randamentele de scară
4.5. Echilibrul producatorului
4.5.1 Dreapta de buget
4.5.2 Alegerea optimă a producătorului
4.6. Costurile de producţie
4.6.1 Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic
4.6.2 Costurile de producţie pe termen scurt
4.6.3 Costurile de producţie pe termen lung

Teoria economică a producatorului pune în evidenţă procesul logic al deciziilor producatorului în

vederea obţinerii de avantaje maxime, pornind de la un nivel dat al resurselor disponibile. Obiectivul
urmarit cel mai frecvent este acela al maximizarii profitului. Astfel, producatorul raţional caută profitul
maxim în condiţii de constrângere (bugetul sau si preturile factorilor de productie). Volumul limitat al
resurselor impune evitarea soluţiilor costisitoare şi alegerea celor mai eficiente modalitati de combinare a
factorilor de productie corespunzatoare obiectivului urmarit. Producatorii opereaza pe piete diferite si, in
general, concurentiale, ceea ce implica o serie de alte decizii privind supravietuirea si adaptarea la un mediu
de afaceri extrem de dinamic.

4.1. Natura firmei

Firma poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă,
stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie, precum şi proporţiile combinării şi
metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice. Firmele sunt organizaţii care planifică şi gestionează producţia. Acestea au
o anumită organizare tehnologică, se conduc şi gestionează raţional.
Laureatul premiului Nobel, Ronald Coase, considera ca existenţa firmelor se datorează faptului ca ele asigură cea mai
eficientă utilizare a informaţiilor şi reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite categorii de activităţi productive. Reducerea
semnificativă a costurilor de tranzacţie, sub impactul revoluţiei IT, a condus la reconsiderarea teoriei lui Coase. Astfel, conform
lui Armen Alchian şi Harold Demsetz, firmele există deoarece producţia bunurilor se desfăşoară mult mai eficient în echipe decât
în mod individual.
In conditiile unor consumatori tot mai exigenti si a diversificarii instrumentelor prin care se realizeaza competitia, firmele
sunt adesea determinate sa coopereze realizand parteneriate si valorificand oportunitatile oferite de piata.
Firmele au dimensiuni diferite si există într-o multitudine de forme organizaţionale. Cea mai frecventa forma de constituire
este societatea comerciala. La randul lor, societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:
1. Societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor asociaţilor;

12
2. Societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor;
3. Societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor;
4. Societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai până la
concurenţa aportului lor;
5. Societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita
părţilor sociale subscrise.

4.2. Combinarea factorilor de producţie

4.2.1 Funcţia de producţie

Orice proces de productie presupune utilizarea si combinarea factorilor de productie. Combinarea factorilor de productie
reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie, operatie care are atat un caracter tehnic cat si economic.
Volumul şi calitatea factorilor de producţie, precum şi tehnologia influenţează nivelul producţiei totale. O tehnologie dată
permite numai un ansamblu de combinaţii ale factorilor de producţie, care asigură realizarea unui anumit volum de producţie.
Tinând seama de insuficienţa resurselor şi caracterul lor costisitor se impune a reţine numai acele combinaţii ale factorilor de
producţie, tehnologic posibile, care conduc la un volum maxim de producţie. Funcţia care descrie această relatie se numeşte
funcţie de producţie
Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un bun şi cantităţile din factorii de
producţie necesari pentru realizarea sa.
În general, functia de productie este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c …), unde O reprezinta productia, iar a, b, c .... sunt factorii
de producţie utilizaţi. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie intre nivelul productiei si doi factori de tipul,
munca (L) si capitalul (K):
Q = f(K,L)

4. 2.2 Productivitatea medie şi productivitatea marginală

Factorii de productie, care intra intr-un proces de productie si se regasesc in functia de productie, pot fi priviti ca ficsi sau
variabili. Pornind de aici, economistii disting intre termenul lung si termenul scurt. Pe termen scurt, exista atat factori ficsi cat si
variabili. Termenul scurt corespunde intervalului de timp in care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, ramanand
constant. In schimb, pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt consideraţi variabili.
Daca ne situam in conditiile termenului scurt si presupunem ca singurul factor variabil este munca (L), putem determina doi
indicatori de eficienta, utili deciziilor producatorului, si anume productivitatea medie si productivitatea marginala.

PRODUCTIVITATEA MEDIE (W) evidentiaza cantitatea de productie ce revine pe unitatea de factor de productie variabil si
se obţine ca raport între producţia totală şi factorul de producţie utilizat, in cazul de fata munca:

W =Q/L,
unde:
W = productivitatea medie
Q = producţia totală
L = munca

PRODUCTIVITATEA MARGINALĂ (Wmg) arata sporul de productie determinat de cresterea cu o unitate a unui factor de
productie, in conditiile in care toti ceilalti factori raman constanti.

Wmg = Q/L,
unde:
Wmg = productivitatea marginală
Q = variaţia producţiei totale
L = modificarea factorului de producţie muncă

In tabelul 4.1 este prezentat un exemplu de calcul al productivităţii medii şi marginale. Procesul
de producţie se realizează prin combinarea celor doi factori de producţie, muncă şi capital (număr
echipamente). Factorul în raport cu care se va calcula productivitatea medie şi marginala este munca, iar
volumul capitalului va fi menţinut constant.

Tabelul 4.1 Determinarea productivităţii medii şi marginale

13
 Productivitate Productivitatea
Capita Muncă Producţia a medie a marginală a
l (L) totală muncii muncii
(K0) (Q) (W ) (Wmg )
5 0 0 - -
5 1 10 10 10
5 2 25 12,5 15
5 3 50 16,6 25
5 4 90 22,5 40
5 5 120 24 30
5 6 140 23,3 20
5 7 154 22 14
5 8 152 19 -2

Graficele corespunzătoare producţiei totale şi productivităţii medii şi marginale sunt prezentate

în figura 4.1.

Figura 4.1 Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi productivitatea medie
Q (output)

0 FP variabil (input)

W, Wmg
Stadiul I Stadiul II Stadiul III

0
Wmg L

Evoluţia productivităţilor medii şi marginale ilustrează legea randamentelor neproporţionale (descrescătoare).

Conform acestei legi, atunci când unul dintre factorii de producţie creşte, ceilalţi factori rămânând constanţi, productivitatea

14
marginală a factorului variabil creşte până într-un punct după care înregistrează tendinţa de reducere, antrenând şi reducerea
productivităţii medii.
Se constată ca într-o primă fază că sporul factorului variabil, munca, determină creşterea mai amplă a producţiei,
după care producţia continuă să crească însă variaţiile ei sunt din ce în ce mai mici, pentru ca apoi să stagneze si chiar sa scada.
In functie de raportul dintre dinamica productiei si a factorului variabil se pot identifica trei stadii ale evolutiei productivitatii
medii si productivitatii marginale.
STADIUL I: producţia totală creşte mai rapid decât factorul variabil utilizat, ceea ce determină creşterea productivitatii
marginale si medii.
STADIUL II: producţia totală creşte, însă într-un ritm mai redus decât creşterea factorului variabil, ceea ce determină reducerea
productivitatii marginale si, ulterior, si a productivitatii medii.
STADIUL III: producţia totală scade, productivitatea medie continua sa scada iar productivitatea marginala devine negativă.

4.3. Izocuantele şi rata marginala de substitutie

Analiza grafică a modului de combinare a inputurilor pentru obţinerea unui volum dat de producţie
se poate realiza cu ajutorul curbelor de izoprodus sau izocuantelor.
O izocuantă reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permit obţinerea
aceluiaşi volum de producţie (figura 4.2).

Figura 4.2 Curba de izoprodus sau izocuanta

Q1

0 L

Cu o tehnologie dată, o firma poate obţine niveluri diferite de producţie, iar fiecărui nivel
îi va corespunde o izocuantă. Într-un grafic se poate reprezenta un ansamblu de izocuante,
alcătuind harta izocuantelor (figura 4.3).

Figura 4.3 Harta izocuantelor

15
Cu cât sunt mai îndepărtate de origine, cu atât izocuantele relevă niveluri de producţie mai mari. Doua izocuante nu se
pot intersecta, deoarece ar însemna ca o combinaţie de factori de productie ar conduce la două niveluri diferite de
productie.

Izocuantele pot fi nu doar convexe, ci si concave sau liniare (figura 4.4). In primele doua cazuri,
substitutia factorilor de productie este imperfecta in timp ce in ultimul caz este perfecta.

Figura 4.4 Izocuante concave si liniare

Dacă nu există
posibilitatea substituirii factorilor de producţie, aceştia putându-se combina doar într-o anumită
proporţie, atunci izocuanta unor factori complementari se prezintă conform figurii 4.5.

Figura 4.5 Izocuanta în cazul complementarităţii stricte

Rata marginală de substituţie (RMS) arata cantitatea suplimentara dintr-un factor de

productie necesara substituirii unei unitati din celalalt factor de productie, astfel încât volumul de
producţie să rămână constant. Daca presupunem ca munca va fi substituita de capital, atunci rata
marginala de substitutie se poate scrie astfel:

Rmgs = - K/L, Q = constant

Rata marginală de substituţie este raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de productie:

Rmgs = WmgL/WmgK

Rata marginala de substitutie reprezinta panta izocuantei. În cazul izocuantelor convexe

sau concave valoarea ratei marginale de substitutie este variabilă, si constanta atunci cand
izocuanta este reprezentată printr-o dreaptă.

4.4. Randamentele de scară

16
 Cazul randamentelor factoriale priveşte evoluţia producţiei la modificarea unui singur factor de
producţie. Din acest motiv în exemplul prezentat în tabelul 4.1 nivelul înzestrării cu capital a fost
menţinut constant, modificându-se doar cantitatea de muncă.
Este însă posibil pentru o firmă, dar pe termen lung, variaţia simultană a tuturor factorilor de
producţie. Drept consecinţă, volumul producţiei va suferi şi el modificări. Examinam în continuare
efectul modificării proporţionale a factorilor de producţie asupra cantităţii produse de firmă. Acesta
este cazul randamentelor de scară.
Daca functia de productie este Q = f (K, L) şi presupunem creşterea factorilor L si K in aceeasi
proportie, putem obtine urmatoarele situatii:

a) f (mL, mK) > m f (L, K)

b) f (mL, mK) = m f (L, K)
c) f (mL, mK) < m f (L, K)

În primul caz producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de producţie,
randamentele de scară fiind crescătoare. Aceasta este sinonim cu o creştere de eficienţă sau economii de
scară. Costurile unitare vor scădea, concomitent cu creşterea producţiei.
Următoarea situaţie este cea a randamentelor constante. Eficienţa nu suferă nici o ameliorare prin
creşterea în aceeaşi proporţie a outputului şi cantităţii factorilor de producţie.
În ultimul caz randamentele de scară sunt descrescătoare. Se produc pierderi de eficienţă, iar
economiile de scară sunt negative (dezeconomii de scară).

4.5. Echilibrul producatorului

4.5.1 Dreapta de buget

În decizia sa de producţie, firma nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci şi de cele
financiare. Presupunem că firma dispune de un buget limitat (B), iar preţurile de achiziţie ale factorilor
muncă şi capital sunt PL şi respectiv PK.
Constrângerea bugetară este dată de ecuaţia:

B = PL L + PK K.

Din expresia de mai sus se poate deduce cantitatea de capital în funcţie de celelalte variabile:

Aceasta este ecuaţia dreaptei de buget sau a izocostului. Ea evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile
de factori de producţie, pe care firma poate să-i achiziţioneze cheltuind integral bugetul (figura 4.6).

Fig. 4.6 Dreapta bugetului producătorului

B/PK

0 L
B/PL

17
Dreapta de buget are panta negativa si este egala cu raportul preturilor factorilor de productie (- PL/PK).

4. 5.2 Alegerea optimă a producătorului

Alegerea unei metode în cadrul analizei producţiei înseamnă alegerea celei mai bune combinări a
factorilor de producţie pentru producerea unui bun, ţinând seama de constrângeri.
Fiind dată funcţia de producţie Q = f (L,K), alegerea celei mai bune combinaţii a factorilor presupune
căutarea cantităţilor K* şi L* care să fie utilizate pentru a produce o cantitate dintr-un bun Q 0 cu costuri (C)
cât mai mici; sau determinarea combinaţiei optime pentru a produce cea mai
mare cantitate dintr-un bun, dat fiind nivelul costurilor (C0):

Min C = PL L + PK L pentru Q0 = f (L, K)

sau

Max Q = f (L, K) pentru C0 = PL L + PK K

Aceste două expresii, minimizarea costului sub constrângerea bugetară sau maximizarea cantităţii sub
constrângerea costului, sunt similare obiectivului de maximizare a profitului.
În figurile 4.7 si 4.8 sunt trasate cele doua situatii, fapt ce permite obtinerea conditiei de optim:

WmgL/PL = WmgK/ PK sau WmgL/WmgK = PL/PK

Figura 4. 7 Minimizarea costului pentru un nivel dat de producţie

Figura 4.8 Maximizarea producţiei pentru un cost dat

18
4.6. Costul de producţie

4.6.1 Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic

Orice producător este interesat în cunoaşterea nivelului costului de producţie. Măsurarea
costurilor nu se dovedeşte simplă, ea putandu-se realiza în sens contabil sau în sens economic.
Criteriul avut în vedere îl reprezintă sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea
economică. Distingem astfel costurile explicite şi costuri implicite. Determinarea contabilă reţine
doar costurile explicite, în timp ce cea economică şi pe cele implicite.
Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de producător pentru achiziţionarea sau
închirierea factorilor de producţie proveniţi din exteriorul firmei.
Factorii de producţie atraşi din interiorul întreprinderii sunt şi ei evaluaţi, în sens
economic, în termenii costului de oportunitate. Acestea sunt costurile implicite. Astfel de costuri
privesc munca proprietarului, clădirile proprii sau capitalul bănesc adus în afacere de
întreprinzător.
Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru înţelegerea
conceptului de profit. În general, profitul reprezintă excedentul încasărilor asupra costurilor.
Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi
costurile explicite. În sens economic, profitul economic se obţine scăzând şi costurile implicite
(figura 4.9).

Figura 4.9 Costul de producţie şi profitul

4.6.2 Costurile de producţie pe termen scurt

Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale.

19
Costurile fixe (CF) se refera la cheltuieli care sunt independente de volumul producţiei. Ele
exista chiar dacă întreprinderea nu produce nimic. În costurile fixe sunt cuprinse amortizarea
echipamentelor de producţie şi clădirilor, dobânzile plătite la credite, asigurările, rentele, salariile
managerilor, cheltuielile generale ale întreprinderii, impozitul pe teren şi alte taxe care nu depind
de cantitatea produsă etc. Grafic, costurile fixe sunt reprezentate de o dreaptă paralelă axei
producţiei (figura 4.10).

Figura 4.10 Costul fix

Costurile variabile (CV) sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp
şi sens cu acesta. În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, materialele
şi combustibilul, energia necesară funcţionării echipamentelor, salariile plătite muncitorilor etc.
Grafic, costurile variabile sunt reprezentate in figura 4.11.

Figura 4.11 Costul variabil

Costul total (CT) se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o
perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, motiv pentru care
costurile totale, ca şi cele variabile, sunt dependente de nivelul producţiei.

CT = C F + C V

Grafic această curbă o reproduce pe cea a costurilor variabile, fiind însă deplasată în sus
cu o mărime egală cu cea a costului fix (figura 4.12).

Figura 4.12 Costul total

20
 Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

CFM = CF / Q

Curba costului fix mediu este descrescătoare în raport cu producţia (figura 4.13).

Figura 4.13 Costul fix mediu

Costul variabil mediu (CVM) este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă:

CVM = CV / Q

Grafic, costul variabil mediu este reprezentat in figura 4.14.

Figura 4.14 Costul variabil mediu

21
 Costul total mediu (CTM) reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma
costului fix mediu şi a celui variabil mediu:

CTM = CT / Q
CTM = CFM + CVM

Curba sa are o evoluţie asemănătoare celei a costului variabil mediu, cu deosebirea că

este deplasată mai sus şi la dreapta faţă de aceasta din urmă, datorită costului fix mediu (figura
4.15).

Figura 4.15 Costul total mediu

Costul marginal (Cm) reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare. Se

calculează prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia producţiei:

Cm = CT / Q Cm = CV / Q

Curba costului marginal va intersecta în punctul de minim atât curba costului variabil
mediu cât şi pe cea a costului mediu (figura 4.16). Cât timp noile unităţi de producţie vor costa
mai puţin decât media, producţia lor va determina reducerea costului mediu (dar şi a costului
variabil mediu). Şi invers, atunci când costul marginal depăşeşte costul mediu.

Figura 4.16 Costul marginal şi costul mediu

22
 Figura 4.16 Costul marginal şi costul mediu

4.6.3 Costurile de producţie pe termen lung

A. Costul mediu pe termen lung

Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii devenind
variabili. Producţia unei firme poate spori nu numai prin creşterea cantităţii de muncă sau de
capital circulant, ci şi pe seama construirii unor noi unităţi de producţie sau sporirii volumului
echipamentelor. Toate costurile vor fi în consecinţă variabile.

Randamentele de scară pot fi crescătoare, descrescătoare sau constante. În prima situaţie

randamentul utilizării factorilor creşte şi concomitent costul mediu pe termen lung (CTMTL) se
reduce (figura 4.17a). Aceasta este situaţia economiilor de scară, avută în vedere de
întreprinzători atunci când extind scara producţiei.
Dincolo de un anumit nivel de producţie, dezeconomiile de scară devin predominante, iar
costul mediu pe termen lung va creşte în consecinţă (figura 4.17c). Între randamentele de scară
crescătoare şi cele descrescătoare poate exista o zonă în care modificarea scării producţiei nu
afectează costul mediu. Randamentele de scară sunt în acest caz constante (figura 4.17b).

Figura 4.17 Situaţii alternative pentru costul mediu pe termen lung

Costul mediu pe termen lung este, ca şi cel pe termen scurt, o curbă în U, datorită
efectului randamentelor de scară (figura 4.18).

23
 Figura 4.18 Costul mediu pe termen lung

B. Relaţia între costul mediu pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung
Considerăm cazul unui producător care dispune de un echipament de producţie şi este
confruntat cu un cost mediu pe termen scurt dat (CTMTS1). Anticipând o creştere a cererii
pieţei, întreprinzătorul decide să se extindă, achiziţionând un echipament nou. În mod normal,
această investiţie se însoţeşte de economii de scară într-o primă fază. Fiecare echipament în plus
va conduce la costuri medii pe termen scurt inferioare.
Cum fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt corespunde unui număr dat de
echipamente, extinderea treptată va conduce la o succesiune de curbe ale costului mediu (figura
4.19).

Figura 4.19 Succesiunea costurilor medii pe termen scurt

Figura 4.19 Succesiunea costurilor medii pe termen scurt

Există întotdeauna un nivel dat al echipamentelor perminţând obţinerea unei producţii în

condiţii de eficienţă. Practic, este posibil a produce acelaşi output cu un număr mai mare sau mai
mic de echipamente, însă această decizie are implicaţii asupra costurilor. De exemplu, o
producţie Q1 este realizată la cel mai mic cost utilizând doar un echipament. Utilizarea a două
echipamente pentru aceeaşi producţie ar creşte costul mediu. Achiziţionarea celui de al doilea
echipament se justifică doar dacă se doreşte realizarea unei producţii superioare, de exemplu
Q2.

24
 Din această succesiune de curbe ale costului mediu pe termen scurt se poate construi
curba costului mediu pe termen lung (CTMTL). Această curbă, denumită şi "curba
înfăşurătoare", se observă în figura 4.20, este tangentă curbelor costului mediu pe termen scurt.

Figura 4.20 Costul mediu pe termen lung

 Termeni cheie
Firma Funcţia de producţie Producţia productivitatea medie Productivitatea marginală Izocuanta
Rata marginală de substituţie Randament de scară Randament factorial Echilibrul
producătorului Dreapta de buget/Izocostul Costul de producţie Cost explicit Cost implicit
Profit economic Cost fix Cost variabil Cost total Cost mediu Cost marginal Cost mediu pe
termen scurt Cost mediu pe termen lung

 Întrebări de verificare
1. Ce reprezintă firma şi care este tipologia societăţilor comerciale?
2. Ce reprezintă funcţia de producţie şi care este utilitatea ei?
3. Prezentaţi relaţia dintre productivitatea medie şi productivitatea marginală.
4. Ce este izocuanta? Două izocuante se pot intersecta?
5. Ce reprezintă şi cum se calculează rata marginală de substituţie?
6. Ce sunt randamentele de scară? Dar randamentele factoriale?
7. Ce înseamnă echilibrul producătorului?
8. Prezentaţi diferenţa dintre costurile explicite şi cele implicie.
9. Cum se calculează profitul economic? Dar profitul contabil?
10. Prezentaţi costurile de producţie pe termen scurt.
11. Prezentaţi costurile de producţie pe termen lung.

 Teste grilă
1. Dacă productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie, atunci:
a) productivitatea medie scade;
b) productivitatea medie creşte;
c) productivitatea medie este maximă;
d) productivitatea medie creşte pânî la un punct, după care scade.

2. Izocuanta reprezintă:
a) curba unei combinaţii posibile a 2 factori de producţie având acelaşi cost total;
b) curba care arată corelaţia dintre cererea pentru muncă, capital şi producţie;
c) curba care reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile dintre 2 sau mai mulţi factori de producţie, care
pot fi folosiţi pentru obţinerea aceluiaşi volum de producţie;

25
 d) curba care evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri care asigură acelaşi nivel de utilitate.

3. Izocostul reprezintă:
a) ecuaţia dreptei bugetului consumatorului,
b) ecuaţia dreptei bugetului producătorului,
c) ecuaţia dreptei care evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de facttori de producţie pe care firma
poate să-i achiziţioneze cheltuind integral venitul;
d) ecuaţia dreptei care evidenţiază ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care conduc la acelaşi
nivel de producţie;
e) b şi c.

4. Productivitatea medie a 6 muncitori este 15 unităţi. Dacă productivitatea

marginală corespunzătoare celui de-al 7 lea muncitor este 18 unităţi, se poate
trage concluzia că:
a) productivitatea marginală creşte;
b) productivitatea marginală scade;
c) productivitatea medie creşte;
d) productivitatea medie scade;
e) productivitatea marginală este maximă.
5. În cazul randamentelor de scară crescătoare:
a) producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de producţie;
b) producţia va creşte într-o proporţie inferioară creşterii factorilor de producţie;
c) are loc o creştere în aceeaşi proporţie a outputului şi a cantităţii factorilor de producţie.

6. O întreprindere produce un bun folosind factorii de producţie muncă (L) şi capital (K). Producţia obţinută
evoluează după o funcţie de tipul F (L,K) = 4 L K 2. În acest caz, uilizarea factorilor de producţie se realizează
cu randamente de scară:
a) Crescătoare
b) Descrescătoare
c) Constante
d) Nedeterminate.

7. Volumul producţiei unei firme cu 125 de salariaţi este de 2500 produse. Câţi salariaţi trebuie să mai angajeze
această firmă pentru a-şi dubla producţia, în condiţiile creşterii productivităţii medii a muncii cu 25%:
a) 200
b) 125
c) 100
d) 50
e) 75.

8. La momentul t0, productivitatea medie a muncii într-o firmă a fost de 1000 de

produse/salariat. În momentul t1 producţia a sporit de 3 ori fgaţă de t0, iar
numărul de salariaţi a crescut cu 100%. Productivitatea marginală a muncii este:
a) 1000 produse
b) 2000
c) 3000
d) 4000
e) 1500.

9. Un producător are următoarea funcţie de producţie: Q = f(L, K) = L 4 K5. Costurile totale pe care le poate face
acest producător sunt de 72 u.m, iar preţurile celor 2 factori de producţie sunt: PL = 2 u.m, PK = 3 u.m. Câte
unităţi din factorul de producţie muncă şi capital alege producătorul în condiţii de echilibru?
a) 4 L şi 7 K
b) 13 L şi 17 K
c) 10 L şi 9 K
d) 4L şi 15 K
e) nicio variantă.

10. Costul variabil la momentul t 0 este 16 mil. u.m, iar Q 0 = 8000 buc. În condiţiile creşterii producţiei (Q) cu 10%,
costul marginal este de 2 ori mai mare decât CVM0. Să se determine indicele costului variabil (Icv).

26
 a) 100%
b) 120%
c) 320%
d) 20%
e) nicio variantă.

11. Dacă productivitatea marginală creşte, atunci costul marginal:

a) creşte
b) scade
c) este minim
d) este maxim
e) nu se poate preciza.

12. Dacă funcţia costului total este dată de relaţia: CT = 150 + 2Q + 4Q 2 , unde Q este producţia, să se determine
costul fix mediu pentru o producţie de 10 bucăţi.
a) 570
b) 150
c) 170
d) 17
e) 15.

13. În cazul în care costurile variabile totale scad într-o mai mică măsură decât producţia, costul total mediu:
a) creşte; b) scade; c) rămâne constant; d) este nul; e)este minim.

14. Costul total al producţiei este dat de relaţia CT = 10 + 2Q, unde CT reprezintă costul total, iar
Q producţia. Care din afirmaţiile următoare este adevărată?
a) costul total este constant; b) costul marginal este crescător; c) costul marginal este egal cu
costul total mediu; d) costul marginal este inferior costului total mediu; e) costul marginal este
superior costului total mediu.

15. Dacă costul marginal (Cmg) este mai mare decât costul total mediu (CTM), atunci:
a) CTM creşte, b) CTM scade, c)CTM este minim, d)Cmg este minim, e)Cmg scade.

Răspunsuri:
Grila nr. Varianta corectă
1 B
2 C
3 E
4 C
5 A
6 A
7 E
8 B
9 E
10 B
11 B
12 E
13 A
14 D
15 A

27
 BIBLIOGRAFIE :

7. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta, Editura Economică,
Bucureşti, 2009, pag. 61-78
8. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a şasea, Editura
Economică, Bucureşti, 2009, pag. 49-84
9. R.Lipsey-K.Chrystal „Principiile economiei”, Editura conomică, Bucureşti, 2002, pag. 156-187
10. J.E. Stiglitz, C. E. Walsh, ” Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 136-170
11. Cătălin Huidumac, Angela Rogojanu, „Introducere în studiul economiei de piaţă”, Editura ALL,
Bucureşti, 1998, pag. 83-116
12. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western, USA, 2004, pag. 267-
288

28