Sunteți pe pagina 1din 2

Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu

- încadrarea în genul epic-

Lucrarea literară Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu este o operă epică. Opera
epică este opera literară prin care naratorul exprimă indirect, prin intermediul
personajelor şi al acţiunii, gândurile, sentimentele sale.
Datorită caracterului de povestire în ramă a operei avute în vedere – Hanu
Ancuţei- , în Iapa lui Vodă apar doi naratori: primul este „vocea” autorului care, după
cum se pare, a luat parte la şezătoarea ce a avut loc într-o „toamnă aurie” la Hanul
Ancuţei, iar al doilea este personajul Ioniţă comisul, despre care naratorul prim zice:
„Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin, care mie îmi era drag
foarte”. Dacă naratorul prim este şi martor al celor relatate la han, el îşi pierde caracterul
omniscient, rămânând un narator de persoana a treia care gustă, ca şi ceilalţi trecători pe
la han, cele povestite. Dar el are cel puţin un rol: acela de a zugrăvi atmosfera prietenoasă
de la han şi de a introduce personajul-povestitor, Ioniţă comisul, căruia îi face un portret
succint dar cuprinzător, atât fizic, cât şi moral. Pe parcursul povestirii comisului,
naratorul principal are doar intervenţii scurte. Locul său îl ia comisul, care prezintă cu
mare artă de povestitor păţania cu iapa lui Vodă, din care a descins calul său „pintenog de
trei picioare”. Comisul are în povestirea sa atât dialog cât şi descriere, pe lângă naraţiune,
care, în orice operă epică ocupă locul de cinste. Ca narator, el se dovedeşte foarte priceput
aşa cum , ca personaj participant, el dă dovadă de alte calităţi, precum: cinstea,
sinceritatea, umorul.
Ca în orice operă epică, după cum spuneam, naraţiunea ocupă primul loc între
modurile de expunere. Iapa lui Vodă narează o întâmplare de demult, întâmplare cu haz:
în trecut, odată, comisul Ioniţă era la hanul celeilalte Ancuţe şi tocmai se pregătea de
plecare, când coboară la han un boier. Cinstindu-l pe acesta cu vin, comisul îi povesteşte
că este în drum spre Vodă ca să soluţioneze o pricină de pământuri moştenită din bătrâni.
Totodată, fără înconjur, comisul îi spune boierului că „dacă nici Vodă nu i-a face dreptate,
atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă”. Ajungând la Iaşi,
răzeşul constată cu stupoare că boierul cu care vorbise era însuşi Vodă, dar nu îşi ia
cuvântul înapoi deşi este puţin înfricoşat. Lui Vodă îi place atitudinea răzeşului şi îi
rezolvă pricina. Şi comisul concluzionează despre calul său că trebuie privit cu
consideraţie deoarece este „moştenire de la iapa lui Vodă”. Pe lângă naraţiune, se găsesc
şi pasaje descriptive, precum este acela care prezintă atmosfera veselă şi îmbelşugată de
la han, acela care descrie hanul- „cetate”, portretului comisului Ioniţă şi alte pasaje din
povestirea acestuia (vezi, de exemplu, portretul scurt al boierului). Ca să dea o dinamică
poveştii sale, comisul Ioniţă include în ea multe pasaje dialogate, redând cu artă vorbele
lui Vodă şi propriile sale cuvinte.
Pe lângă acţiune şi narator, într-o operă epică întâlnim personaje, care sunt mai
mult sau mai puţin dirijate de către narator. În opera Iapa lui Vodă, pe lângă naratorul-
martor şi Ioniţă comisul, întâlnim pe moş Leonte zodierul, pe Mihail Vodă Sturza, pe
Ancuţa cea tânără, dar este amintită şi cealaltă Ancuţă. Ca în orice povestire, personajele
sunt puţine şi se pune accentul nu pe evoluţia lor interioară, ci pe acţiunea la care ele
participă.
Acţiunea poate fi povestită, ca în orice operă epică, pe momentele subiectului.
Totul se complică însă deoarece aici avem două planuri narative care se întrepătrund:

1
atmosfera de la han şi povestea comisului din Drăgăneşti. Primul plan ale povestirii îşi
are expoziţiunea la han, într-o toamnă aurie, când naratorul a auzit „multe poveşti la
Hanul Ancuţei”. Intriga acestui plan este faptul că cei de la han îl provoacă pe comis, mai
mult prin moş Leonte, să spună povestea iepei din care se trage calul său din care
rămăneau „numai pielea şi ciolanele”. Desfăşurarea acţiunii este de fapt povestirea lui
Ioniţă comisul, inserată în rama atmosferei de la han. Am putea spune că punctul
culminant al primului plan narativ coincide cu cel al povestirii lui Ioniţă, anume
momentul în care comisul dă ochii cu Vodă, în care îl recunoaşte pe boierul pe care îl
cinstise la han. Deznodământul poveştii comisului este momentul în care Vodă îi rezolvă
problemele moştenirii sale, iar cel al primului plan narativ este concluzia trasă de însuşi
comisul: „Iaca de ce trebuie să vă uitaţi ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog
de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă”. Cu toată această concluzie,
finalul rămâne deschis căci răzeşul promite a spune mai departe „o altă istorie pe care de
mult voiam să v-o spun...” şi care nu va fi spusă de fapt niciodată, dar care va ţine atenţia
trează ascultătorilor de la han.
Dacă la nivel de conţinut, până aici am enumerat argumente redutabile pentru a
demonstra că Iapa lui Vodă este o operă epică, la nivel de formă avem argumente la fel de
importante. Printre acestea se remarcă figurile de stil caracteristice genului epic. Între
acestea recunoaştem repetiţii: „Îl chema Ioniţă comisul. Dumnealui comisul avea o
pungă”, „Încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche şi mă duc, nici nu-mi pasă... De dus
însă nu se ducea”. Enumeraţii sunt de găsit în tot cuprinsul povestiririi: „Mi-am aplecat
mai adânc fruntea, am întins mâna, am apuca poala hainei ş-am dus-o la buze”, „În
cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe” etc. Aceste figuri de stil sunt
totodată sprijinitoare ale oralităţii povestirii.
Deşi este o opera epică, Iapa lui Vodă prezintă şi figuri de stil lirice care dau
povestirii o aură deosebită. Avem aşadar epitete: „toamnă aurie”, „ploi năpraznice”,
comparaţii: „au fost vorbe ce au zburat ca şi frunzele de toamnă”, „rânji înspre noi ca un
demon”, metafore: „oameni care acuma-s oale şi ulcele” etc. Inversiunea este un mod de
creare a superlativului absolut popular: „care îmi era drag foarte” care, alături de
aliteraţii („stătea stâlp acolo”, „balaur negru în nouri”) şi asonanţe („patru parale în poala
Ancuţei”...), dau o muzicalitate deosebită textului.
Prin toate aceste trăsături, opera Iapa lui Vodă se încadrează în genul epic.