PRINCIPIILE DEONTOLOGIEI

1. Principiul umanismului
2. Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt
3. Principiul reciprocităţii
4. Principiul autorităţii suficiente
5. Principiul autorităţii adecvate
6. Principiul delegării autorităţii

2.2. Principiile deontologiei şi cenzura morală a puterii

În analiza făcută autorităţii în prezenta teză am pus în evidenţă distincţia dintre autoritate,
constituită cu necesitate sub semnul moralităţii şi putere, pentru care exigenţa moralităţii nu este
imperativă.

Punctul nostru de vedere este acela că puterea este prezentă nu numai sub semnul politicului, ci
în toate formele de manifestare a autorităţii, ea fiind expresia unităţii dintre logica organizării
sistemelor sociale şi caracterul deontic al statutului purtătorului de autoritate. Vom putea
identifica cu deplină justificare determinările morale ale puterii ecleziarhului, a managerului, a
juristului, a ziaristului, a comandantului militar, a profesorului, a artistului, a omului de ştiinţă, a
medicului etc.

Pentru toate aceste domenii, deontologia poate oferi sisteme de norme morale care se constituie
în tot atâtea mijloace de asanare morală a puterii. :n toate aceste cazuri, prin aplicarea principiilor
deontologiei, deţinătorul puterii dobândeşte o autoritate morală autentică, fiind protejat în dublă
ipostază: faţă de tentaţia acaparării de tot mai multă putere şi faţă de alienarea statutului de
deţinător al puterii, în condiţiile pierderii autorităţii. :n prima ipostază, deontologia va determina
permanenta “întoarcere în matcă” a câmpului de acţiune al autorităţii; în cealaltă, deontologia va
fi în măsură să umanizeze puterea, să împiedice manifestarea acesteia în spaţiul inconştientului.

Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei trebuie să i se deschidă căile de acces la

intimitatea relaţiilor de autoritate, prin definirea cu cât mai mare acurateţe şi veridicitate a
normelor, derivate din principii. Iată de ce apreciem că principiile deontologiei nu operează prin
ele însele; în spaţiul moral al autorităţii nu vom putea identifica o deontologie, ci mai degrabă
deontologii.

Multiplicitatea deontologiilor este justificată de marea diversitate a modalităţilor de manifestare

a autorităţii, precum şi de nevoia de a indica cu cât mai mare relevanţă actul ilicit moral în
exercitarea autorităţii. Aşa cum remarcam mai sus, esenţa imoralităţii politicianului rezidă în
diferenţa dintre proclamaţie şi acţiune politică, a juristului în folosirea actului de justiţie în
scopuri străine dreptăţii, a militarului în folosirea autorităţii în scopuri străine de misiunile
armatei, a preotului în diferenţa între ceea ce zice şi ceea ce face, a ziaristului în trecerea de la
informaţie şi opinie, la manipulare, a medicului în trecerea de la interesul pentru viaţa omului la
acela pentru banii lui, a artistului în adoptarea, din interes, a prostului gust etc.
Este de remarcat faptul că cenzura morală a puterii, în virtutea modului de utilizare a
instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu precădere ca
autocenzură, iar cristalizarea unui cod deontologic depinde fundamental de capacitatea şi
disponibilitatea deţinătorilor puterii de a-şi asuma nevoia de autoidentificare în raport cu răul
moral şi de acceptare a regulilor morale ale conduitei.

Cum se construiesc, în fapt, codurile deontologice, pe baza principiilor?

Dificultatea care ar putea să apară este aceea de a pune graniţă între principii, pentru a determina,
specific fiecăruia, norme deontologice derivate.

Asemenea graniţe nu se impun cu o rigoare strictă. Pe de o parte, principiile însele interferează în

semnificaţii, se presupun reciproc, se deduc unele din altele, se orientează convergent către
binele moral, în genere. Pe de altă parte, anumite norme deontologice se pot construi la graniţa
dintre principii, ca rezultante inter-principiale, fie cu scopul de a da claritate şi unitate
reglementării, fie din motive de inteligibilitate a normei în raport cu un subiect al reglementării
nespecializat în domeniul eticii sau al logicii.

Principiile deontologiei trebuie aplicate mai degrabă în spiritul decât în litera lor. Intervine, aici,
experienţa, iscusinţa, arta de a reglementa, împreună cu capacitatea efectivă a autorilor de coduri
deontologice de a trece de la “deontologie”, cu principiile ei, gândite analitic, la “deontologii”,
cu normele lor practic-aplicative, gândite sintetic.

În consecinţă, logica internă a codurilor deontologice trebuie să fie alta decât cea a teoriei
deontologice. Dacă în cazul teoriei, construcţia se împlineşte la capătul unui demers explicativ,
fondat pe achiziţiile ştiinţelor invocate, codurile deontologice se realizează normativ, prin
deducerea normelor din principii. Demersul explicativ este, în acest caz, unul de primă instanţă,
mai mult presupus decât efectiv exprimat, codurile deontologice, în expresia lor finală, fiind un
complex unitar de norme morale.

Principiile deontologiei, dincolo de particularităţile prezentate, reprezintă pentru purtătorul de

autoritate repere permanente de reflexie, atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea
lor de repere de reflecţie morală, cât şi, pornind de la înalta capacitate de autoevaluare proprie
acestuia, în calitate de subiecte provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi
morale.

Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa măsurii umanităţii din noi nu trebuie
să fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai în întâmpinarea unui asemenea tip de
provocare. Răspunsul purtătorului de autoritate este unul care trebuie să deschidă spre
autoperfecţionare morală, ca parte inseparabilă a autodesăvârşirii ca personalitate de prim rang în
rândul modelelor de personalitate socială autentică.