UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI” DIN BACAU

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

DEPARTAMENTUL PENTRU INVATAMANT LA DISTANTA
SPECIALIZAREA MARKETING

DREPTUL AFACERILOR
SUPORT DE CURS

Lect. univ. dr. Tutuianu Ioan

 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL AFACERILOR
§ 1. OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR
Determinarea obiectului dreptului afacerilor se poate deosebi în funcţie de sistemul adoptat de
legiuitor. Dacă avem în vedere concepţia clasică a dreptului afacerilor, există două sisteme care ne pot
permite determinarea obiectului său: sistemul obiectiv şi sistemul subiectiv.
Din perspectivă obiectivă, dreptul afacerilor are ca obiect totalitatea reglementărilor juridice
aplicabile comerţului, adică acelor fapte, acte sau operaţiuni pe care legea le califică ca fiind fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
Din perspectivă subiectivă, dreptul afacerilor are ca obiect totalitatea normelor juridice aplicabile
comercianţilor. În această concepţie, dreptul afacerilor este un drept profesional, aplicabil numai
persoanelor care au calitatea de comerciant.
Dacă avem în vedere dispoziţiile art. 3 din Codul comercial român, care stabileşte actele şi
operaţiunile considerate fapte de comerţ, cărora li se aplică Codul, indiferent dacă persoana care le
săvârşeşte are sau nu are calitatea de comerciant, putem spune că reglementarea se bazează pe sistemul
obiectiv1. În aceeaşi ordine de idei, art. 7 C. com. defineşte calitatea de comerciant şi, implicit, limitele
aplicării legii comerciale persoanelor care au calitatea de comerciant: „Sunt comercianţi aceia care fac fapte
de comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită, şi societăţile comerciale” (art. 7 C. com.).
Aşadar, în România, dreptul afacerilor are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ
şi comercianţi. Ca şi normele dreptului civil, şi aceste norme juridice, aparţin dreptului privat.
§ 2. DEFINIŢIA DREPTULUI AFACERILOR
Având în vedere cele prezentate în cadrul paragrafului precedent, dreptul afacerilor poate fi definit
ca fiind un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din
actele şi operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care
participă persoanele care au calitatea de comercian.

1
Art. 3 C. com., „Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus
în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau
alte titluri de credit circulând în comerţ; (C.com. 5, 60-73).
2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri, în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni
ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau
închiriere; (C. com. 5, 60-73).
3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ; (C. com.
73-76).
4. Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
5. Orice întreprinderi de furnituri;
6. Întreprinderile de spectacole publice;
7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri; (C. com. 405-412).
8. Întreprinderile de construcţii;
9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul decât autorul sau artistul vinde;
11. Operaţiunile de bancă şi schimb;
12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;
13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat (C. com. 415-441, 478-
600);
14. Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. Construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţia interioară şi
exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;
16. Expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare la
comerţul de mare şi la navigaţie; (C. com. 557 şi urm., 602 şi urm., 616 şi urm.).
17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. Depozitele pentru cauză de comerţ; (C. com. 478-490).
20. Depozitele în docuri şi întrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi
asupra scrisorilor de gaj, liberate de ele (C. com. 4-6, 74, 270, 405, 413, 491, 557 şi urm., 592 şi urm., 601 şi
urm., 616 şi urm.; C. com. it. 3).”
 Dreptul afacerilor este format dintr-un complex de norme, de natură variată, în compoziţia căruia
intră numeroase dispoziţii de drept public, unele derogatorii de la dreptul civil, altele care dezvoltă normele
acestuia, iar altele reprezentând creaţii proprii, care, în ansamblul lor, însă, reprezintă un tot, guvernat de
principii generale şi concepte originale, ce îi conferă calitatea unui drept special.
EVOLUŢIA DREPTULUI AFACERILOR ÎN ROMÂNIA.
Încă de la început, în România, comerţul a fost dirijat de reguli cutumiare de origine locală sau de
provenienţă străină. Primele reglementări scrise („Pravila” lui Vasile Lupu şi „Îndreptarea Legii” a lui
Matei Basarab) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ, acestea apărând, pentru prima dată în anul
1814, în Codul lui Andronache Donici (reguli referitoare la „daraverile comerciale” şi „iconomicosul
falimentului”). Ulterior, în anul 1817, reglementări la fel de sumare apar în Codul Caragea (1817) din
Muntenia, precum şi în Codul Calimach (1828) din Moldova. Regulamentele organice din Moldova şi
Muntenia cuprindeau anumite principii comerciale, dar şi dispoziţii de înfiinţare a tribunalelor de comerţ.
Astfel, în anul 1840, în Muntenia şi Moldova este pusă în aplicare „Condica de comerciu a Principatelor
Unite Române” , reglementare inspirată din Codul comercial francez. Codul comercial român, odată
adoptat în 1887, inspirat fiind din Codul comercial italian, intrat în vigoare în 1882, a fost aplicat continuu
până în anul 1948, când s-a trecut la economia planificată hipercentralizată, astfel, rămânând aplicabil doar
în raporturile juridice de comerţ exterior, cu anumite restricţii. Trecându-se la economia de piaţă, în
decembrie 1989, Codul comercial şi-a redobândit în întregime, principalele atribute de reglementare a
activităţii comerciale. Necesitatea modernizării Codului comercial se face văzută în anul imediat următor,
în 1990, adoptându-se o nouă reglementare a societăţilor comerciale, cu abrogarea dispoziţiilor
corespunzătoare din Codul Comercial. Ulterior, au fost adoptate o serie de acte normative având ca obiectiv
crearea cadrului juridic adecvat dezvoltării mecanismelor economiei de piaţă.
IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR
În sens formal, izvorul de drept comercial reprezintă forma de exprimare a normelor juridice care
reglementează „materia comercială”. Articolul 1 din Codul comercial prevede: „În comerţ se aplică legea
de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codicele civil”. Prin această prevedere se poate înţelege că
legiuitorul a stabilit atât izvoarele principale ale dreptului comercial, cât şi ierarhizarea acestora.
Interpretarea pozitivă a textului conduce la concluzia că în activitatea de comerţ se aplică atât legile
comerciale (Codul comercial şi legile speciale), cât şi dreptul civil (Codul civil şi legislaţia specială).
În practica comercială, cele două izvoare întemeiate pe dreptul scris nu sunt suficiente, în special în
cazul lacunelor (lipsa unei dispoziţii din legea comercială).Din perspectivă istorică, existenţa altor izvoare
de drept comercial s-a făcut cunoscută în Codul comercial german (1861), care dispunea: „În materie de
comerţ, dacă acest cod nu dispune într-altfel, sunt aplicabile uzurile comerciale, iar în lipsa lor, dreptul
civil general”.Legiuitorul italian şi-a însuşit această dispoziţie, cu unele modificări, însă abia în Codul
comercial din anul 1882, care dispunea: „În materie de comerţ se aplică legile comerciale. Dacă acestea nu
dispun, se aplică uzurile comerciale, uzurile locale sau speciale. În lipsă, se aplică dreptul civil”.
În Codul civil italian din anul 1865, art. 3, alin. (2) din titlul preliminar se dispunea astfel: „Ori de
câte ori un litigiu nu poate fi dezlegat printr-o dispoziţie precisă a legii, se va ţine seama de dispoziţiunile
care reglementează cazuri similare sau o materie analogă; dacă totuşi există îndoială, se va hotărî după
principiile generale ale dreptului”.Codul comercial francez (1808) nu prevede nicio dispoziţie similară.
În dreptul român, uzul (cutuma)- ce figurează ca izvor de drept în dreptul italian, dar suprimat de
legiuitorul român –rămâne totuşi in discuţie în practica jurisprudenţială.
Cât despre analogia şi principiile generale dispuse de Codul civil italian, acestea sunt în vizorul
practicii şi al teoriei de specialitate, problema putând fi rezolvată în funcţie de interpretarea dată noţiunii de
izvor de drept. Putem defini noţiunea de izvor de drept, ca fiind forma generatoare prin intermediul
căreia dreptul se realizează prin norme juridice pozitive, obligatorii. Astfel, normele care acţionează
asupra materiei comerciale sunt exprimate prin legi scrise, dar şi prin uzuri (obiceiuri ale comercianţilor).
Dacă sunt observate lacune, cel care aplică legea poate apela la analogia dreptului şi la principiile generale
ale acestuia.
§ 2. CODUL COMERCIAL ROMÂN DIN 1887 ŞI CELELALTE LEGIUIRI SCRISE
Codul comercial din 10 mai 1887 a fost primul izvor de drept scris comercial.
Art. 1, alin. (1) prevede: „Codul comercial reprezintă numai o culegere de norme de drept
aplicabile în comerţ…”, acesta nefiind complet, şi astfel, „…se întregeşte cu alte norme de drept scris
pozitiv cuprinse în legislaţii speciale comerciale şi chiar cu unele norme de drept comercial cuprinse în
Codul civil”.
Codul comercial din anul 1887 cuprinde 971 de articole şi se împarte în patru cărţi.
 În cea mai mare parte, Codul comercial român este o reproducere a Codului comercial italian din
1882, în care sunt cuprinse foarte multe aspecte originale.
Au fost aduse modificări în anii următori: 1895, 1900, 1902 ( în materie de faliment şi societăţi), în
1929 (faliment), 1930 (asigurare), 1934 (faliment), etc., astfel, codul comercial se prezintă ca o sumă de
norme juridice destinate reglementării activităţii de comerţ, în mod corespunzător.
§ 3. CUTUMA (OBICEIUL JURIDIC)
Uzul poate fi definit ca fiind o practică îndelungată (atitudini, comportări), care are un anumit grad
de vechime, repetabilitate şi stabilitate aplicată unui număr nedefinit de comercianţi, ce poate avea sau nu,
caracter de izvor de drept. Dacă nu există o dispoziţie scrisă, uzul se va aplica întocmai ca şi legea scrisă,
având aceeaşi putere obligatorie. În unele legislaţii (dreptul italian), aceste practici generale sau speciale ori
locale apar sub denumirea de „uzuri”, în dreptul românesc termenul se confundă cu „obiceiul” (cutuma), iar
în dreptul comerţului internaţional, se utilizează exprimarea „uzanţe”.
Uzurile prezintă următoarele caractere:
- Caracterul general, colectiv, impersonal şi repetabil (se aplică unui număr nedeterminat de
comercianţi, pe un anumit teritoriu sau cu privire la o anumită categorie de produse); Având caracter
general, colectiv, impersonal şi repetabil, uzurile se aseamănă cu normele juridice, dar se deosebesc de
acestea prin faptul că nu sunt edictate sau sancţionate de stat; uzurile sunt reguli de conduită create de
comercianţi în practica lor comercială;
- Caracterul obiectiv, concretizându-se în acte juridice şi fapte materiale (pozitive, negative) - care
s-au aplicat în mod repetat într-o perioadă mai lungă de timp (vechimea, continuitatea este esenţa uzurilor).
A) În funcţie de forţa lor juridică, uzurile se clasifică în:
- uzuri normative (legale, de drept, cutume);
- uzuri convenţionale (interpretative, de fapt).
a. Uzurile normative (legale, de drept, cutume)
Ca particularităţi ale uzurilor normative, enumerăm: generalitate, impersonalitate şi obligativitate.
Constituind izvor de drept, aceste uzuri se aplică întocmai ca o normă juridică, ele determinând drepturile şi
obligaţiile părţilor atât prin reglementarea raporturilor sociale încă neprevăzute în lege, cât şi prin
interpretarea dispoziţiilor legii. În anumite cazuri, uzurile se aplică împotriva unei dispoziţii legale care nu
este de ordine publică. Obiectul de reglementare al uzurilor normative poate fi contractual, cât şi
extracontractual (de exemplu, uzurile porturilor sau burselor etc.).
Acolo unde sunt recunoscute (spre exemplu, în Dreptul italian), uzurile normative au valoarea unor
norme juridice supletive. Părţile pot să înlăture aplicarea uzurilor normative prin stabilirea în contract a
unor clauze contrare conţinutului acestora. Din punct de vedere probatoriu, uzurile normative sunt
cunoscute întocmai ca şi legea, urmând a fi aplicate de judecător, chiar şi din oficiu.
b. Uzurile convenţionale (interpretative, de fapt)
Forţa juridică a uzurilor convenţionale este asemănătoare clauzelor contractuale, iar fundamentul
acestora constă în principiul libertăţii de voinţă a părţilor.
Uzurile convenţionale reprezintă voinţa expresă sau tacită a părţilor, acestea aplicându-se cu titlu de
clauză. Prezumţia este simplă şi relativă, putând fi înlăturată de către părţi, făcând dovada contrară . Ca şi
în cazul uzurilor normative, cele convenţionale pot fi înlăturate, prin voinţa părţilor (expresă sau tacită).
De asemenea, ca şi în cazul uzurilor normative, uzurile interpretative au rolul de a stabili drepturile
şi obligaţiile părţilor. Astfel, uzurile comerciale intervin în următoarele situaţii:
- în legătură cu încheierea contractului comercial (o anumită comportare valorează consimţământ);
- în legătură cu conţinutul contractului (completarea clauzelor stabilite în contract);
- în faza de executare a obligaţiilor contractuale ( sancţiuni aplicate debitorului pentru neexecutarea
obligaţiilor). Din punct de vedere probatoriu, uzurile interpretative (convenţionale) trebuie să fie
dovedite cu orice mijloc de probă, exact ca orice situaţie de fapt.
Temeiul forţei juridice, în cazul uzurilor convenţionale, presupune voinţa expresă sau prezumată a
părţilor: „Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul” (art. 981,
C.civ.).Ca o concluzie, putem spune că, uzurile convenţionale (interpretative, de fapt) sunt clauze care se
„subînţeleg”, acestea exprimând voinţa obişnuită a părţilor.
În dreptul român, uzurile comerciale apar sub forma „obiceiului” juridic (art. 600, art. 607, art. 970
alin. (2), art. 980, art. 981 şi art. 1447 C. civ.), fiind folosite expresiile: „obiceiul locului” sau „obiceiul din
partea locului”.
B) În funcţie de întinderea aplicării lor în spaţiu, uzurile se clasifică în:
- locale (aplicându-se pe o anumită piaţă comercială, port etc.);
 - speciale (referindu-se la o anumită ramură de activitate sau produse);
- generale (aplicându-se tuturor raporturilor comerciale).
Dreptul comerţului internaţional a uniformizat o parte dintre uzanţe, atât prin contracte-tip, condiţii
generale elaborate de comercianţi, cât şi de organisme internaţionale - Camera de Comerţ Internaţională de
la Paris care a înfiinţat regulile INCOTERMS. Aceste reguli constituie codificarea uzanţelor în materia
contractului de vânzare internaţională de mărfuri.
FAPTELE DE COMERŢ
Din perspectivă terminologică, operaţiunile de comerţ pot fi, pe de o parte, fapte de comerţ, iar pe de altă
parte, acte de comerţ.
Expresia „fapte de comerţ” este folosită cel mai adesea de legiuitor în scopul desemnării
operaţiunilor de comerţ, fie ele acte juridice de comerţ, fie fapte juridice de comerţ stricto sensu.
Actele juridice reprezintă acele manifestări de voinţă, făcute cu intenţia producerii efectelor juridice,
în timp ce faptele juridice stricto sensu, făcute fără intenţia de a crea efecte juridice, acestea producându-se
în virtutea legii. Faptele juridice stricto sensu pot fi licite, pornind de la ideea îmbogăţirii fără justă cauză,
sau ilicite, precum delictele sau cvasidelictele comise de comercianţi. În vederea delimitării operaţiunilor
juridice de comerţ, legiuitorul român foloseşte în art. 3 din Codul comercial, expresia „fapte de comerţ”,
prin care se referă atât la faptele de comerţ, cât şi la actele de comerţ. Reglementarea cuprinsă în cadrul art.
3 C. com, se completează cu dispoziţiile art. 4 C. com, în vederea formării unei imagini cât mai complete
asupra faptelor de comerţ. Astfel, potrivit art. 4 C. com. „Se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ,
celelalte contracte şi obligaţii ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă
din însuşi actul”.Aşadar, potrivit criteriului pozitiv, în art. 3 C. com legiuitorul nostru arată categoriile
considerate fapte obiective de comerţ, iar în art. 4 C. com. se face referire la faptele subiective de comerţ.
În afara criteriului pozitiv, în continuare, în art. 5 C. com., legiuitorul foloseşte şi criteriul negativ,
aratând faptele care nu pot fi calificate „fapte de comerţ”: „Nu se poate considera ca fapt de comerţ
cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori a familiei sale;
de asemenea revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are
după pământul său, sau cel cultivat de dânsul”.
NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE.
În literatura de specialitate faptul de comerţ s-a definit ca fiind orice activitate care dă naştere la
raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb de mărfuri şi
valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în operaţiunile de schimb.
Faptele de comerţ se pot clasifica ţinând cont de cele două sisteme consacrate în diferitele legislaţii,
respectiv sistemul obiectiv propriu legislaţiei franceze şi italiene şi sistemul subiectiv, însuşit de sistemele
de drept germanice.
Conform sistemului obiectiv, un „fapt” este calificat „de comerţ” dacă, în mod obiectiv, în
conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul însuşi le califică ca fiind „de comerţ”, pentru că
se întemeiază pe ideea de intermediere în schimb. Autonom de calitatea persoanei care-l îndeplineşte, actul
este comercial prin natura lui.
Conform sistemului subiectiv, un „fapt” este calificat „de comerţ” dacă este făcut de un comerciant.
Calitatea subiectului determină natura juridică a faptului iar comerciantul este definit, de regulă, ca fiind
acea persoană care şi-a înregistrat firma în registrul comerţului (înregistrare care are efect constitutiv) sau
dacă are una din întreprinderile comerciale anume stabilite de lege în acest scop.
După cum rezultă şi din paragraful anterior, Codul comercial român consacră sistemul obiectiv de
calificare a faptelor de comerţ (art. 3 C. com.) completat cu o prezumţie de comercialitate cu privire la toate
contractele şi obligaţiunile unui comerciant (art. 4 C. com.). Prin urmare, în concepţia sistemului nostru de
drept, nu este suficient criteriul obiectiv pentru a determina categoriile de fapte de comerţ, considerând că
şi calitatea subiectului (comerciantul) este utilă pentru a califica un fapt juridic ca fiind „de comerţ”.
În acelaşi timp, legiuitorul nostru stabileşte în art. 6 C. com. regimul juridic aplicabil actelor juridice
care are un caracter civil pentru una din părţi şi comercial pentru cealaltă parte. Este cazul aşa-numitelor
fapte (acte) unilaterale sau mixte.
Ţinând cont de dispoziţiile prevăzute în textele legale amintite anterior, putem concluziona că
faptele de comerţ se clasifică în trei categorii:
-fapte de comerţ obiective;
-fapte de comerţ subiective şi
-fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
FAPTELE DE COMERŢ OBIECTIVE.
 Faptele de comerţ obiective sunt acele operaţiuni (acte juridice) prevăzute de legiuitor în art. 3 din
Codul comercial, calificate astfel în funcţie de natura sau funcţia lor economică şi, în unele cazuri, de forma
lor.
Art. 3 C. com. prevede un număr de 20 de operaţiuni calificate de legiuitor ca fiind „de comerţ”,
însă enumerarea poate fi considerată ca fiind exemplificativă, înlăuntrul fiecărei categorii putând exista şi
alte operaţiuni care, prin analogie, ar putea fi considerate „de comerţ” şi incluse într-una din categoriile de
fapte de comerţ prevăzute expres de legiuitor.
Trăsătura comună a faptelor de comerţ enumerate de art. 3 C. com. este intermedierea
(interpunerea în schimb), la care se poate adăuga caracterul speculativ.
Speculaţia este de natura faptului de comerţ şi nu de esenţa lui. Astfel, pot exista operaţiuni
comerciale care apar ca acte dezinteresate (de exemplu, un comerciant vinde mărfurile sale la un preţ
derizoriu pentru a-şi atrage clientelă sau pentru a facilita eliminarea unui stoc creat în mod obiectiv ori
pentru a înlătura o concurenţă vecină etc.).
Activitatea speculativă a comerciantului constă într-un fapt de comerţ, în schimb intermedierea este
trăsătura constantă (permanentă) care caracterizează faptele de comerţ.
Precizările amintite sunt necesare în vederea grupării celor 20 de fapte de comerţ prevăzute în art. 3
C. com. în trei categorii:
-operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit care pot fi denumite
fapte (acte) obiective constitutive de comerţ.
Din această categorie fac parte: vânzarea-cumpărarea comercială; operaţiuni de punere în
consignaţie a mărfurilor sau productelor în scop de vânzare; operaţiunile pe termen asupra titlurilor de
credit, reportul, operaţiunile de bursă; operaţiuni relative la subscrierea, cumpărarea şi vânzarea de părţi
sociale şi acţiuni ale societăţilor comerciale; operaţiunile de bancă şi schimb; cambiile şi ordinele de
producte sau mărfuri; operaţiuni asupra imobilelor în scop de speculaţiune.
-acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii organizate (întreprinderile).
Din această categorie fac parte, de exemplu: întreprinderile de furnituri de lucruri, mărfuri etc.;
întreprinderile de spectacole publice; întreprinderile de comision; întreprinderile de agenţii şi oficii de
afaceri; întreprinderile de construcţii; întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
întreprinderile de editură, librării şi obiecte de artă, când altul decât autorul sau artistul vinde;
întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat; întreprinderile de asigurare;
depozite în docuri şi antrepozite.
-fapte de comerţ conexe (accesorii).
Faptele de comerţ conexe sau accesorii sunt acele fapte juridice care au un caracter civil, numai că,
datorită legăturii strânse cu un fapt calificat de comerţ, dobândesc caracter comercial potrivit regulii
accesorium sequitur principale. Din această categorie fac parte: operaţiunile de mijlocire în afaceri
comerciale; expediţiunile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţiune;
depozitele pentru cauză de comer; contul curent şi cecul.
Totodată, pot fi considerate ca fiind comerciale, următoarele categorii de acte juridice unilaterale şi
bilaterale (contracte), cât şi cvasicontractele, delictele şi cvasidelictele, respectiv:
- acte juridice: promisiunea unilaterală de a cumpăra un fond de comerţ; contractul de mandat
comercial; contractul de ipotecă, de gaj şi de fidejusiune;
- cvasicontracte: gestiunea de afaceri comerciale; plata nedatorată a unei datorii comerciale;
îmbogăţirea fără just temei.
- delicte şi cvasidelicte care constau, de exemplu, în: fapte de concurenţă neloială – deoarece,
conform regulilor răspunderii civile delictuale, cel ce a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
culpabilă, este obligat să-l repare.
FAPTELE SUBIECTIVE DE COMERŢ.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 C. com. sunt considerate ca fapte de comerţ şi „celelalte contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi
actul”. Aşadar, comercialitatea prevăzută de art. 4 este o răsfrângere a calităţii de comerciant a subiectului
obligaţiei.
Reglementarea faptelor de comerţ subiective derivă din necesitatea cuprinderii în sfera dreptului
comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant în această calitate.
Astfel, datorită certitudinii în ceea ce priveşte natura şi regimul juridic aplicabil acestor acte, este
asigurată protecţia comerciantului, precum şi a persoanelor ce intră în raporturi juridice cu acesta.
Art. 4 C. com. instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului. Deşi
textul se referă la contractele şi obligaţiile comerciantului, în realitate toate obligaţiile comerciantului,
indiferent de izvorul lor, au caracter comercial. Astfel, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile
contractuale, ci şi obligaţiile derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite (art. 998 C. civ.).
Prezumţia de comercialitate instituită de lege poate fi răsturnată prin proba contrară, dar numai în
condiţiile prevăzute de art. 4 C. com., adică prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau prin dovedirea
caracterului necomercial al obligaţiei, care rezultă din chiar actul săvârşit de comerciant, după cum
urmează:
a) Natura civilă a obligaţiilor. întrucât legea nu precizează ce se înţelege prin acte civile, se
consideră că trebuie avute în vedere actele de drept privat care prin structura şi funcţia lor esenţială nu se
pot referi la activitatea comercială şi care rămân civile, indiferent de persoana care le săvârşeşte
(comerciant sau necomerciant).
Intră în această categorie: actele de drept civil propriu-zis; actele juridice de dreptul familiei; actele
juridice privind imobilele, care în concepţia Codului comercial sunt acte civile; contractele de concesiune.
b) Necomercialitatea rezultă clin însuşi actul săvârşit de comerciant. Uneori necomercialitatea
rezultă explicit din actul săvârşit de comerciant, cum ar fi, de pildă, cumpărarea de bunuri pentru uzul sau
consumul personal al comerciantului sau al familiei sale (art. 5 C. com.).
Prin „act” se are în vedere operaţiunea juridică (negotium) şi nu înscrisul care o constată
(instrumentum).
De asemenea, legea cere cunoaşterea de către cocontractant a caracterului necomercial al actului, iar
intenţia de a înlătura prezumţia de comercialitate trebuie să existe la momentul încheierii actului.
Necomercialitatea trebuie să rezulte din manifestarea de voinţa a comerciantului, care poate să fie
expresă sau tacită. Caracterul necomercial al actului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă admis de
lege.
FAPTELE DE COMERŢ UNILATERALE SAU MIXTE.
Faptele de comerţ, obiective sau subiective, pot fi:
-bilaterale, când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele părţi
implicate în raportul juridic;
-unilaterale sau mixte, când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ numai pentru
una din părţi, pentru cealaltă parte putând fi un act de natură civilă.
În unele cazuri, chiar legea prevede că anumite acte au caracter comercial numai pentru una din
părţi. Astfel, potrivit art. 5 C. com., vânzarea de produse agricole unui comerciant este un act de comerţ
pentru comerciant şi act civil pentru agricultor. Tot astfel, în art. 6 C. com. se prevede că asigurările de
lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ
numai pentru asigurător. La fel, contul curent şi cecul nu sunt considerate fapte de comerţ pentru
necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauză comercială.
În sistemul dreptului comercial român, problema regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale
sau mixte are o reglementare legală. În acest sens, art. 56 C. com. dispune că „dacă un act este comercial
numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale”.
După cum s-a apreciat în literatura de specialitate, soluţia adoptată de lege se justifică prin aceea că,
fiind vorba de un raport juridic unic, el nu poate fi supus, în acelaşi timp, la două reglementări diferite: una
comercială şi cealaltă civilă.
SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR. COMERCIANŢII PERSOANE FIZICE
Generic, subiectele dreptului afacerilor sunt participanţii la raporturile comerciale, în principal
comercianţii - fie că sunt persoane fizice sau juridice şi societăţile comerciale şi grupurile de interes
economic.
Conform dispoziţiilor art. 7 C. com., „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având
comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”
Astfel din articolul citat, rezultă că au calitatea de comerciant:
-persoanele fizice care exercită în mod obişnuit o activitate de comerţ, cu titlu de profesie;
-societăţile comerciale, indiferent dacă acestea sunt constituite numai cu capital privat, numai cu
capital de stat, ori mixte (şi cu capital privat şi de stat).
Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea de activităţi economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, „Membrii întreprinderii
familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerţului şi
răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu
patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul,
corespunzător cotelor de participare prevăzute la art. 29 alin. (1)”.
În afara acestor categorii de persoane calificate ca fiind comercianţi, legiuitorul nostru, prin Legea
nr. 26/1990, republicată, include în categoria comercianţilor şi asociaţiile familiale şi regiile autonome.
COMERCIANŢII PERSOANE FIZICE.
Dobândirea calităţii de comercianţi persoane fizice
Sunt comercianţi cei care având capacitatea de exerciţiu deplină, săvârşesc acte de comerţ în numele
şi pe contul lor propriu, cu titlu de profesie obişnuită. Din textul legal (art. 7 C. com.) rezultă că, pentru a
dobândi calitatea de comerciant, persoana fizică trebuie să îndeplinească două condiţii:
-să săvârşească fapte de comerţ şi
-să săvârşească faptele de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Referitor la condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică, în
doctrină nu există un punct de vedere unitar, majoritatea autorilor considerând că, alături de cele două
condiţii de lege, trebuie să se adauge o a treia condiţie, aceea ca faptele de comerţ să fie săvârşite în nume
propriu (condiţie necesară pentru a delimita pe comerciant de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea
comercială).
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia printre condiţiile necesare dobândirii calităţii de comerciant
trebuie trecută şi condiţia capacităţii. Desigur, calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte
de comerţ, între care cele măi numeroase sunt actele juridice. Însă, întrucât capacitatea comerciantului
priveşte săvârşirea actelor juridice, ea nu este o condiţie a dobândirii calităţii de comerciant. Într-adevăr,
actele juridice pot fi săvârşite nu numai personal, ci şi prin reprezentare. În acest sens, potrivit art. 13 C.
com., minorul poate continua comerţul prin ocrotitorul legal, caz în care minorul are calitatea de
comerciant, fără a avea şi capacitatea să încheie actele juridice impuse de activitatea comercială.
În doctrină s-a mai discutat dacă, la condiţiile amintite, nu ar trebui să adăugăm şi condiţia existenţei
autorizaţiei administrative, atunci când legea prevede o atare cerinţă. În realitate, autorizaţia administrativă
este necesară pentru exercitarea comerţului, iar nu ca o condiţie pentru dobândirea calităţii de comerciant.
Această calitate se dobândeşte numai prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional.
Pe aceeaşi linie de idei, s-a mai susţinut că pentru dobândirea calităţii de comerciant se cere şi
condiţia înmatriculării în registrul comerţului. Înmatricularea în registrul comerţului este o obligaţie impusă
de Legea nr. 26/1990, dar ea priveşte exercitarea comerţului, iar nu dobândirea calităţii de comerciant. Din
cele prezentate, reţinem astfel că pentru dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică sunt
necesare următoarele condiţii:
-săvârşirea de fapte de comerţ obiective;
-săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune;
-săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.
a. Pentru a deveni comerciant, persoana fizică trebuie să săvârşească anumite fapte de comerţ
obiective, care sunt prevăzute de art. 3 C. com. Această condiţie se explică prin aceea că, în concepţia
Codului comercial român, numai săvârşirea de fapte de comerţ obiective conferă calitatea de comerciant
(„mercatore facit mercatores”). După dobândirea calităţii de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale
comerciantului sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.).
Calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective, numai dacă
actele sau operaţiunile săvârşite sunt fapte de comerţ obiective pentru persoana care le săvârşeşte. În
consecinţă, o persoană (necomerciant) care săvârşeşte fapte de comerţ unilaterale sau mixte nu devine
comerciant, dacă pentru ea actele juridice încheiate au caracter civil.
O persoană poate săvârşi una sau mai multe fapte de comerţ obiective, în funcţie de obiectul
comerţului avut în vedere. Se cere însă ca faptele de comerţ să fie de natură ca, prin săvârşirea lor, să
asigure posibilitatea exercitării unei profesiuni. Săvârşirea unor fapte de comerţ obiective conexe sau
accesorii, cum ar fi, emiterea de cambii, chiar repetată, nu ar putea atribui calitatea de comerciant, deoarece
această operaţiune nu poate constitui, prin ea însăşi, exercitarea unei profesiuni.
Pentru a duce la dobândirea calităţii de comerciant, săvârşirea faptelor de comerţ obiective
trebuie să fie efectivă, ceea ce înseamnă că nu este suficientă simpla intenţie de a deveni comerciant.
Împrejurarea că o persoană are o firmă înscrisă în registrul comerţului nu îi conferă acesteia calitatea de
comerciant. Această calitate o poate dobândi numai dacă persoana în cauză săvârşeşte fapte de comerţ
obiective. Dar, săvârşirea efectivă de fapte de comerţ nu trebuie înţeleasă numai în accepţiunea sa
materială, ca acţiune directă. Săvârşirea unor fapte de comerţ se poate realiza şi indirect, prin intermediul
altei persoane; de exemplu, prin intermediul unui prepus. Deci, caracterul efectiv al săvârşirii faptelor de
comerţ trebuie înţeles în sens juridic, adică de asumarea de către persoana în cauză a răspunderii pentru
urmările actelor săvârşite, direct sau indirect.
Totodată, calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective
numai dacă acestea au un caracter licit. Orice acte sau operaţiuni contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri sunt nu le şi nu produc nici un efect („quod nullum est nullum producit efectum”). În acest sens,
desfăşurarea unor activităţi care sunt interzise liberei iniţiative nu pot duce la dobândirea calităţii de
comerciant.
b. Pentru a dobândi calitatea de comerciant nu este suficient ca o persoană să săvârşească fapte de
comerţ obiective, ci se cere ca săvârşirea faptelor de comerţ să aibă caracter de profesiune. Săvârşirea
faptelor de comerţ are caracter profesional când ea constituie o ocupaţie, o îndeletnicire permanentă pe care
o exercită o anumită persoană.
Cum profesiunea nu este numai o funcţie socială, ci şi un mijloc de satisfacere a unor interese
proprii, săvârşirea faptelor de comerţ reprezintă şi un izvor permanent pentru obţinerea resurselor, sau, o
parte din ele, necesare existenţei. Deci, săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter profesional se face în
scopul obţinerii unui profit („finis mercatorum est lucrum”). Cu toate că acest element nu este consacrat
„in terminis”, el trebuie considerat subsumat noţiunii de profesiune avută în vedere de art. 7 C. com.,
deoarece nu este de conceput desfăşurarea unei activităţi comerciale fără intenţia de a realiza un profit.
Art. 7 C. com. se referă la săvârşirea faptelor de comerţ ca o profesiune „obişnuită”. Având în
vedere că noţiunea de profesiune presupune caracterul obişnuit al săvârşirii faptelor de comerţ, cerinţa legii
apare ca superfluă. Ea trebuie înţeleasă însă prin necesitatea sublinierii că săvârşirea accidentală a unor
fapte de comerţ obiective nu este suficientă pentru dobândirea calităţii de comerciant. În acest sens, art. 9
C. com. prevede că orice persoană care în mod accidental face o operaţiune de comerţ nu poate fi
considerată comerciant, cu toate că operaţiunea este supusă legilor comerciale. Deci, săvârşirea izolată a
unor fapte de comerţ obiective are ca efect naşterea unor raporturi juridice supuse legilor comerciale. Dar,
prin săvârşirea acestor fapte de comerţ, persoana în cauză nu dobândeşte calitatea de comerciant, deoarece
exercitarea acestor fapte de comerţ nu a avut un caracter profesional.
Caracterul profesional sau accidental al săvârşirii faptelor de comerţ este considerat a fi o chestiune
de fapt, care, în caz de litigiu, poate fi dovedit cu orice mijloc de probă admis de lege. Un indiciu al
caracterului profesional al săvârşirii faptelor de comerţ îl poate constitui existenţa unei întreprinderi, adică
o organizare sistematică a factorilor de producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător
şi pe riscul său, în vederea obţinerii unui profit. În privinţa existenţei întreprinderii, ea poate rezulta din
folosirea unui local, firmă, auxiliari, publicitate etc..
Condiţia privind caracterul profesional al săvârşirii faptelor de comerţ nu trebuie înţeleasă în sensul
unei activităţi exclusive a persoanei în cauză şi nici ca o activitate principală. O persoană poate, în
principiu, să exercite mai multe profesiuni; de exemplu, un artist plastic poate să exercite un comerţ cu
opere de artă, în condiţiile art. 3 pct. 1 C. com. Deci, pentru dobândirea calităţii de comerciant, săvârşirea
faptelor de comerţ obiective trebuie să aibă caracterul unei profesiuni, indiferent dacă este singura sau una
dintre profesiunile persoanei, fără a distinge după cum această profesiune este principală sau secundară.
Esenţial este ca săvârşirea faptelor de comerţ obiective să întrunească cerinţele unei profesiuni.
Din cele arătate rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul unei profesiuni dacă
există două elemente: un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor
fapte de comerţ obiective şi un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de a deveni
comerciant, adică de a dobândi o anumită condiţie socială. Elementul de fapt este hotărâtor, deoarece, în
concepţia Codului comercial, prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, persoana
în cauză dobândeşte calitatea de comerciant.
c. Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară o a treia condiţie, ca săvârşirea faptelor
de comerţ să se facă în nume propriu. O persoană nu devine comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de
comerţ obiective cu caracter profesional, în nume propriu, independent şi pe riscul său. Această condiţie
asigură delimitarea sub aspect juridic a comerciantului de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa, care
sunt reprezentanţi ai comerciantului.
Săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, comerciantul angajează numele şi patrimoniul său în
raporturile cu terţii. În schimb, auxiliarii, ca reprezentanţi ai comerciantului, săvârşesc şi ei fapte de comerţ
cu caracter profesional, dar în numele şi pe seama comerciantului. Astfel, de exemplu, prepusul este
însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl exercită, fie în alt loc (art. 392 C. com.).
Tot astfel, comişii pentru negoţ sunt însărcinaţi să vândă mărfurile în interiorul localului unde se exercită
comerţul (art. 404 C. com.). În sfârşit, comişii călători pentru negoţ sunt reprezentanţii însărcinaţi cu
exercitarea comerţului în alte localităţi (art. 402 C. com.). În toate cazurile, întrucât reprezentanţii săvârşesc
faptele de comerţ, nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama altuia, ei nu au calitatea de comerciant;
această calitate aparţine comerciantului care le-a dat împuternicirea.
Situaţia este asemănătoare şi în cazul administratorilor unei societăţi comerciale. Potrivit legii,
administratorii încheie toate actele juridice cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii.
Obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele
special prevăzute de legea societăţilor comerciale. Deci, administratorii încheie actele juridice în numele şi
pe seama societăţii, iar nu în nume propriu. Drept urmare, calitatea de comerciant o are societatea
comercială.
Dovada calităţii de comerciant a persoanei fizice
În cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de comerciant a părţii litigante.
Regimul probei calităţii de comerciant este guvernat, potrivit legii, de principiul „ei quid dicit incumbit
onus probandi” (acela care cere, care afirmă un lucru, trebuie să dovedească). Altfel spus, sarcina probei
revine părţii care formulează anumite pretenţii (onus probandi incumbit actori), celui care invocă sau care
leagă calitatea de comerciant a unei persoane fizice în faţa instanţelor judecătoreşti. Dovada calităţii de
comerciant, potrivit art. 46 Cod comercial, se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea
comercială.
În dreptul nostru, spre deosebire de dreptul german, proba calităţii de comerciant nu se face prin
atestarea cu un înscris eliberat de autoritatea publică. Certificatul de înmatriculare eliberat de registrul
comerţului unui comerciant, persoană fizică, nu constituie decât o prezumţie simplă, rezultată din înscrierea
în registrul comerţului. Dar chiar în situaţia în care nu a fost înmatriculată în registrul comerţului, o
persoană poate fi considerată comerciant, dacă se stabileşte că a făcut acte de comerţ cu titlul de profesie
obişnuită. Deci cei care face proba exerciţiului unei profesii dovedeşte fapte materiale şi nu acte juridice.
Ori, dovada faptelor materiale poate fi făcută prin orice mijloc de probă, chiar prin simple prezumţii.
Astfel, aplicând regula generală, se va putea admite de plano, fără nici un început de probă scrisă, martorii
şi prin consecinţă, prezumţiile care în această materie, au un rol deosebit de important. Declaraţia celui
interesat poate fi, de asemenea, luată în considerare, dar uneori faptele pot fi contrarii declaraţiei sale şi
chiar intenţiei sale, deci prin simpla sa declaraţie nu dobândeşte calitatea de comerciant.
Este necesar să se dovedească că o anumită persoană exercită o profesie şi că această profesie intră
în categoria profesiilor comerciale. Hotărârea judecătorească prin care se stabileşte existenţa sau inexistenţa
calităţii de comerciant a unei persoane are efect relativ şi nu autoritate de lucru judecat, cu efecte “erga
omnes”, deci hotărârea nu poate fi invocată în alt litigiu.
Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se poate proba prin prezentarea unor dovezi din care
să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv acte de comerţ, prevăzute de art. 3 Cod comercial ca o
profesiune obişnuită şi în, nume propriu. Dovezile privind înmatricularea în registrul comerţului, existenţa
autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, titlul de comerciant folosit pe înscrisuri, dobândirea
unui fond de comerţ, plata unor impozite pe profit etc. sunt simple prezumţii, care pot fi dovedite cu proba
contrară. Deci aceste probe nu sunt suficiente pentru a se putea considera probată calitatea de comerciant.
Ele ar putea fi folosite împreună cu alte mijloace de probă din care rezultă exerciţiul efectiv al profesiei de
comerciant de către persoana în cauză.
Faptul înscrierii firmei comerciantului în registrul comerţului este o prezumţie simplă de
comercialitate care poate servi judecătorului în rezolvarea litigiului, dar nu atribuie, în principiu, calitatea
de comerciant. Cel care nu şi-a înscris forma în registrul comerţului, nu se poate însă prevala de această
prezumţie în faţa instanţelor judecătoreşti şi a terţilor.
Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice
Pierderea calităţii de comerciant decurge din încetarea reală şi succesivă de către comerciant a
activităţii sale. Comerciantul care nu mai îndeplineşte acte de comerţ ca o profesie obişnuită încetează să
mai fie comerciant. Calitatea de comerciant încetează sau se pierde în anumite condiţii, fiind strâns legată
de modul cum a fost dobândită.
Suspendarea temporară a activităţii nu echivalează cu încetarea calităţii de comerciant, indiferent de
cauze, deoarece acesta îşi poate relua activitatea. Calitatea de comerciant se menţine atât timp cât acesta nu
şi-a lichidat definitiv afacerile. Nici radierea înscrierii în registrul comerţului nu constituie o probă
suficientă, ci doar un indiciu de încetare a activităţii care poate fi combătut cu proba contrară. Este necesar
ca încetarea activităţii să fie efectivă şi intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant să fie evidentă şi fără
echivoc.
Comerciantul persoană fizică încetează să mai aibă această calitate în momentul încetării faptice a
comerţului ca profesie obişnuită şi în nume propriu. Încetarea calităţii de comerciant poate fi efectul voinţei
acestuia, prin renunţarea la calitatea de comerciant, urmată de radierea din registrul comerţului. Încetarea
calităţii de comerciant se poate datora şi unei cauze obiective, precum: retragerea autorizaţiei, survenirea
unei incapacităţi, ca de exemplu interdicţia de a exercita comerţul pronunţată printr-o hotărâre
judecătorească, falimentul sau decesul comerciantului.
Săvârşirea de către comerciant a unor fapte cum ar fi: cererea pentru radierea din registrul
comerţului, încetarea plăţii impozitelor, închiderea magazinului sau existenţa unor împrejurări, ca de
exemplu, retragerea autorizaţiei de funcţionare, sunt simple indicii ale încetării calităţii de comerciant dar
ele pot deveni o certitudine a încetării efectuării de acte de comerţ cu caracter profesional.
Unele efecte juridice ale calităţii de comerciant se pot produce şi, după încetarea calităţii de
comerciant, cum ar fi urmărirea comerciantului pentru datorii anterioare retragerii. Sub imperiul
dispoziţiilor Codului comercial, comerciantul care s-a retras din comerţ putea fi declarat în stare de
faliment pentru datorii anterioare retragerii. Astăzi însă, nu mai este posibilă aplicarea procedurii
falimentului comerciantului retras sau decedat întrucât art. 707 Cod comercial a fost abrogat, iar Legea nr.
64/1995 privind reorganizarea judiciară şi a falimentul, nu mai consacră o astfel de soluţie. Procedura ar
putea continua numai dacă retragerea sau decesul comerciantului s-au produs ulterior datei cererii
introductive.
Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale de către persoanele fizice
Exercitarea comerţului este guvernată de principiile economiei de piaţă care, se bazează pe
proprietatea privată şi libera acţiune a legii cererii şi a ofertei. Ca o expresie a acestor principii, este
instituită obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie etc.
Libertatea comerţului considerată ca fiind o libertate publică, cu valoare constituţională, înseamnă
libertatea garantată de stat, oricărei persoane, de a exercita comerţul ca profesie, în mod liber, pe teritoriul
României. Astfel, alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere, fiecare persoană având dreptul să-şi
organizeze activitatea sa profesională, aşa cum înţelege şi să exercite o profesie comercială, în funcţie de
dorinţele şi interesele sale.
Exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz,
pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeanului. În alţi termeni, orice persoană fizică sau juridică are dreptul subiectiv de a face comerţ, cu
respectarea legilor care reglementează exerciţiul acestei profesii şi garantat de dreptul la comerţ, în sens
obiectiv.
Libertatea comerţului se exprimă prin:
egalitatea de a exercita profesiile comerciale;
libertatea de întreprindere;
libertatea de a exploata o afacere.
Principiul egalităţii în drepturi nu tolerează nici o discriminare în exercitarea libertăţii
comerţului. Art. 7 din Codul comercial, nu face nici o distincţie. În principiu, comerţul poate fi exercitat de
orice persoană, cetăţean român sau străin, indiferent de naţionalitate, sex, opinie, religie sau alte criterii.
Libertatea de întreprindere înseamnă dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a desfăşura o
activitate comercială la alegere, fie creând o întreprindere, fie dobândind sau preluând controlul unei
întreprinderi existente, indiferent dacă mai are sau nu şi o altă afacere sau că intră în concurenţă cu un alt
comerciant.
Această libertate este generală, în măsura în care legea comercială nu cunoaşte o enumerare
limitativă a activităţilor comerciale permise şi nu subordonează, în principiu, accesul la profesia comercială
unor exigenţe speciale de calificare.
Libertatea de a exploata o afacere, adică dreptul comerciantului de a conduce o afacere, aşa
cum înţelege, înseamnă dreptul de a se finanţa ori de a lua credite, de a-şi alege furnizorii şi clienţii, de a
decide asupra modului de distribuţie, de a vinde pe piaţa naţională sau în străinătate, de a deschide uzine
sau magazine sau de a le include; de a-şi alege felul de comerţ, de a-şi face publicitate la alegere prin afişe,
anunţuri, mesaje radiofonice sau spot televizat, de a-şi constitui un buget mai mult sau mai puţin important,
în funcţie de interesele sale.
În ultimii ani, statul a luat decizia de a facilita aceste libertăţi, de a întreprinde şi de a exploata o
afacere prin diferite măsuri convergente. O serie de măsuri constau în adoptarea unor acte normative
privind sprijinirea financiară a întreprinzătorilor cu credite, garanţii şi facilităţi de ordin fiscal sau vamal.
Alte măsuri se referă la perfecţionare cadrului juridic de creare a întreprinderilor comerciale, simplificarea
procedurilor şi formalităţilor juridice, administrative, fiscale, sociale şi statistice, precum şi o mai bună
informare, în acest domeniu.
Principiul liberei concurenţe care decurge din cel al libertăţii comerţului semnifică asigurarea
unei competiţii libere, normale şi loiale între comercianţi. Fiecare comerciant sau societate comercială are
dreptul de a utiliza mijloacele ce i se par cele mai bune pentru a atrage clientela: calitatea mărfurilor,
scăderea preţului, organizarea unei reţele de distribuţie prin concesiune sau franciză, inovaţii tehnice care
ameliorează produsul sau evită inconvenientele şi, desigur, angajarea personalului cel mai calificat.
Concurenţa liberă trebuie să fie făcută cu respectarea uzanţelor cinstite ale comerţului. Experienţa
economică relevă însă, că protecţia liberei concurenţe este dificil de realizat întrucât numeroşi comercianţi
folosesc practici anticoncurenţionale şi discriminatorii care perturbă grav relaţiile dintre comercianţi,
ajungându-se la o adevărată luptă concurenţială. Astfel, de practici care au ca efect restrângerea,
împiedicarea sau denaturarea concurenţei fac necesară intervenţia statului pentru a asigura libertatea
comerţului şi jocul liberei concurenţe.
În acest context, legea consideră că exerciţiul comerţului comportă pericole atât pentru
întreprinzătorul lipsit de experienţă, instituind unele măsuri menite să-l protejeze (condiţia de capacitate),
cât şi pentru consumatori care pot fi prejudiciaţi, prin activitatea ilicită, abuzivă, imorală a comercianţilor,
stabilind anumite restrângeri ale exerciţiului comerţului, incapacitatea, incompatibilităţi, interdicţii şi
decăderi din dreptul de a face comerţ, precum şi necesitatea unor autorizaţii pentru a desfăşura o activitate
comercială.
Capacitatea persoanei fizice necesară pentru a fi comerciant
Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant dacă îndeplineşte şi anumite condiţii referitoare
la persoana sa, care se referă la:condiţii necesare protejării persoanei care vrea să facă comerţ (capacitatea
juridică de folosinţă şi de exerciţiu);
-condiţii necesare protejării intereselor generale (incapacităţi şi incompatibilităţi).
În ceea ce priveşte capacitatea, trebuie făcută distincţia între capacitatea persoanei fizice de a
face acte de comerţ izolate şi capacitatea cerută pentru a fi comerciant.
Referitor la primul aspect, Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale privind capacitatea
de a face acte de comerţ accidentale (izolate). Aceasta înseamnă că pentru încheierea unor astfel de acte
se cer a fi îndeplinite condiţiile generale ale dreptului civil referitoare la încheierea actelor juridice.
În privinţa capacităţii cerute pentru a fi comerciant, Codul comercial cuprinde unele dispoziţii
speciale privitoare la minor şi la femeia căsătorită (art. 10-21), dispoziţii care trebuie interpretate în lumina
dispoziţiilor legale actuale privind capacitatea persoanelor fizice de a încheia acte juridice.
B. Capacitatea persoanei fizice necesară pentru a fi comerciant
Persoanele fizice pot face comerţ dacă au capacitatea cerută de lege pentru a fi comerciant, adică
dacă au capacitatea deplină de exerciţiu, prevăzută de legea civilă. Având această capacitate, persoana
fizică poate să-şi exercite drepturi şi să-şi asume obligaţii, săvârşind acte juridice.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea deplină a persoanei
fizice de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice (capacitatea de exerciţiu) începe de la data când
persoana devine majoră (adică la împlinirea vârstei de 18 ani) sau când minorul se căsătoreşte, dobândind
astfel capacitate deplină de exerciţiu.
Întrucât art. 10 din Codul comercial (care prevedea că vârsta minimă pentru recunoaşterea
capacităţii de a fi comerciant era de 18 ani) a fost abrogat, în prezent în codul comercial nu mai este
prevăzută nici o condiţie pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant.
Pe de altă parte, Codul civil român (dreptul comun aplicabil atunci când în legea specială nu există
dispoziţii care să reglementeze anumite situaţii juridice), în textele sale referitoare la capacitatea
persoanelor de a contracta (art. 948-952), face vorbire doar de incapacitatea minorilor, fiind aşadar nevoie,
pentru a stabili ce persoane sunt considerate minori, să se recurgă la dispoziţiile Decretului nr. 31/1954, din
care rezultă că au capacitatea de a încheia acte juridice persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, dar şi
minorii care se căsătoresc (prin aceasta ei dobândind, aşa cum prevede art. 8 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954 „capacitatea deplină de exerciţiu”, ceea ce înseamnă, potrivit art. 5 alin 3 din acelaşi decret că au
capacitatea de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice).
C. Incapacităţile persoanei fizice de a fi comerciant
Pornind de la dispoziţiile Codului comercial şi cele ale Decretului nr. 31/1954, observăm că nu au
capacitatea de a fi comerciant:
-minorul şi
-persoana pusă sub interdicţie.
Întrucât aceste persoane sunt lovite de incapacitate, ele nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar
dacă săvârşesc fapte de comerţ, în condiţiile art. 7 C. com.
a. Minorul.
Nu are capacitatea de a fi comerciant persoana care are condiţia juridică de minor. Incapacitatea de
a fi comerciant priveşte pe orice minor. Deci, ea se referă nu numai la minorul sub 14 ani, care este lipsit
de capacitate de exerciţiu, ci şi la minorul care a împlinit această vârstă, care are capacitate de exerciţiu
restrânsă.
O problemă se poate pune în legătură cu capacitatea de a fi comerciant a minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani. S-ar putea discuta dacă nu ar trebui să i se recunoască acestui minor capacitatea
de a fi comerciant, de vreme ce, potrivit art. 10 din Decretul nr. 31/1954, minorul de 16 ani poate să încheie
contractul de muncă ori să intre într-o organizaţie cooperatistă, fără a avea nevoie de încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui. Cu toate că legea recunoaşte acestui minor capacitatea de a încheia actele
menţionate, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, se consideră că dispoziţiile citate nu pot justifica
recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani. Concluzia se
bazează, în primul rând, pe deosebirile care există între condiţia juridică a salariatului şi cea a
comerciantului. Salariatul ori membrul organizaţiei cooperatiste se află într-un raport de subordonare şi are
drepturile şi obligaţiile rezultate din raportul de muncă, pe când comerciantul îşi asumă personal obligaţii
prin actele juridice pe care le încheie, cu consecinţe grave pentru patrimoniul său, inclusiv aplicarea
procedurii falimentului în cazul încetării plăţilor.
Soluţia se întemeiază, în al doilea rând, pe dispoziţiile art. 10 C. com (în prezent abrogate), care,
pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor cereau, pe lângă condiţiile emancipării şi
autorizării, şi condiţia ca minorul să fi împlinit 18 ani. Deci, în concepţia Codului comercial, vârsta minimă
pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant era de 18 ani.
Cu toate că, în perioada actuală, aptitudinile şi cunoştinţele tinerilor sunt superioare, comparativ cu
epoca adoptării Codului comercial, totuşi incapacitatea de a fi comerciant a minorului, indiferent de vârstă,
continuă să-şi păstreze valenţele sale de mijloc de protecţie a minorului.
O problemă se pune şi în legătură cu capacitatea femeii minore căsătorite. Potrivit legii, femeia
se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi, cu dispensă, la împlinirea vârstei de 15 ani, şi, prin
căsătorie, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954). Cu toate că,
prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu, ea nu poate avea capacitatea de a
fi comerciant, până la împlinirea vârstei de 18 ani. În literatura juridică de specialitate s-a arătat că
recunoaşterea deplinei capacităţi de exerciţiu minorei căsătorite se întemeiază pe principiul egalităţii care
trebuie să existe între soţi în timpul căsătoriei. Această raţiune a legii nu este cu nimic încălcată, sub
aspectul care se discută, deoarece nici bărbatul nu are capacitatea de a fi comerciant înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani.
Trebuie amintit că şi în trecut, femeia minoră era emancipată de drept, prin efectul căsătoriei, însă
legea a considerat că emanciparea pe această cale nu reprezintă o garanţie suficientă pentru exercitarea
comerţului cu titlul profesional. De aceea, art. 10 C. com., stabilind condiţiile cerute pentru recunoaşterea
capacităţii de a fi comerciant unui minor, a prevăzut nu numai condiţia ca minorul să fie emancipat, ci şi o
altă condiţie, distinctă, ca minorul, indiferent de sex, să aibă 18 ani împliniţi. Această din urmă condiţie are
în vedere tocmai pe minora căsătorită, deoarece minorul necăsătorit putea fi emancipat numai la împlinirea
vârstei de 18 ani.
În concepţia Codului comercial, incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ. Minorul nu
are capacitatea de a începe un comerţ. Legea permite însă continuarea comerţului în numele minorului. Se
au în vedere acele cazuri în care s-ar afla minorul, de a fi titularul unui fond de comerţ dobândit pe cale
succesorală. În măsura în care, în asemenea cazuri, comerţul ar fi profitabil, continuarea comerţului în
numele minorului constituie un mijloc de ocrotire al acestuia. De aceea, art. 13 C. com. prevede
posibilitatea continuării comerţului în numele minorului, prin intermediul părinţilor sau, după caz, al
tutorelui. Continuarea comerţului în numele minorului se face cu autorizaţia instanţei, care trebuie publicată
în Monitorul Oficial şi înregistrată în registrul comerţului.
Persoana împuternicită să continue comerţul în numele minorului poate săvârşi toate actele necesare
exercitării comerţului. Sunt excluse însă actele care ar contraveni scopului continuării comerţului - de
exemplu, vânzarea fondului de comerţ.
Întrucât comerţul este continuat în numele minorului, doctrina a decis că, prin săvârşirea faptelor de
comerţ, minorul dobândeşte calitatea de comerciant, iar nu părintele sau tutorele. În consecinţă, în cazul
încetării plăţilor, minorul va fi supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului. Dar, sancţiunile
penale pentru infracţiunile săvârşite în cursul procedurii se aplică reprezentantului, deoarece ele privesc
persoana care a comis infracţiunea.
b. Persoana pusă sub interdicţie.
Potrivit art. 14 C. com., persoana pusă sub interdicţie nu poate fi comerciant şi nici continua
comerţul. Neavând discernământ, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, persoana în cauză este pusă
sub interdicţie. În consecinţă, ea nu va mai putea încheia acte juridice, inclusiv actele juridice pe care le
reclamă activitatea comercială. Legea interzice acestei persoane să înceapă ori să continue un comerţ.
De vreme ce legea interzice şi continuarea comerţului, înseamnă că, în cazul în care persoana
pusă sub interdicţie ar dobândi pe cale succesorală un fond de comerţ, părintele ori tutorele nu ar
putea continua comerţul în numele interzisului, ceea ce înseamnă că fondul de comerţ aparţinând
interzisului va fi supus lichidării. Soluţia legii se explică prin aceea că interzisul este o persoană care
este lovită de o infirmitate iremediabilă, lipsită de speranţa de a putea desfăşura o activitate
comercială.
c. Unele precizări sunt necesare cu privire la capacitatea de a fi comerciant a persoanei puse sub
curatelă.
Instituţia curatelei devine aplicabilă dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o
persoană, deşi capabilă, nu poate să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii
mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant. Prin instituirea curatelei, în
cazurile menţionate, nu se aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă, ceea ce
înseamnă că persoana pusă sub curatelă nu este lipsită de capacitatea de a fi comerciant. Dispoziţiile legale
nu prevăd incapacitatea de a face comerţ a persoanelor aflate sub curatelă, însă în literatura de specialitate
s-a avansat propunerea de lege ferenda ca punerea sub curatelă a unei persoane să reprezinte o incapacitate
de a fi comerciant.
Unele restricţii privind exercitarea activităţii comerciale de către persoanele fizice
A. Incompatibilităţi
Prin definiţie, activitatea comercială are un caracter speculativ, în sensul că ea urmăreşte obţinerea
unui profit. Din acest motiv ea nu poate fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau exercită
anumite profesiuni care privesc interesele generale ale societăţii, întrucât există o incompatibilitate de
interese. Astfel, legea interzice persoanelor care îndeplinesc asemenea funcţii sau profesii să practice
comerţul, cu caracter profesional.
De exemplu, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. O prevedere identică există şi în privinţa
procurorilor şi judecătorilor Curţii Constituţionale. Din generalitatea dispoziţiilor legale rezultă că
persoanele care au funcţiile de judecător, procuror sau judecător al Curţii Constituţionale nu pot exercita
profesiunea de comerciant.
Prin Legea nr. 188/1999, modificată, de asemenea, prin Legea nr. 161/2003 sunt stabilite anumite
incompatibilităţi pentru funcţionarii publici.
Astfel, funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate
sau neremunerate, în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ,
din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată.
Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei publice, au desfăşurat activităţi de monitorizare şi
control cu privire la societăţi comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ, nu pot să-şi desfăşoare activitatea
şi nu pot acorda consultanţă de specialitate la aceste societăţi timp de 3 ani după ieşirea din corpul
funcţionarilor publici. Funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte
efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
De asemenea, în mod tradiţional, se consideră că incompatibilitatea de a fi comerciant există şi în
privinţa celor care exercită profesii liberale (avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii etc.).
Trebuie observat, însă că în actele normative recente, problema este reglementată mai nuanţat.
Astfel, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu “exercitarea nemijlocită de fapte materiale de
comerţ”. Astfel, avocatul poate avea calitatea de comerciant cu excluderea săvârşirii nemijlocite a unor
fapte materiale de comerţ.
Tot astfel, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu “desfăşurarea unor activităţi
comerciale, direct sau prin persoane interpuse”, de unde rezultă că profesia de notar public este
incompatibilă, în toate cazurile, cu calitatea de comerciant.
Totodată, exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu “comerţul cu produse farmaceutice”,
concluzia care se impune fiind aceea că medicul poate desfăşura activitate comercială, în calitate de
comerciant, fiindu-i interzis numai comerţul cu produse farmaceutice.
 Având în vedere raţiunile incompatibilităţilor instituite de lege, sancţiunea încălcării lor nu poate fi
decât profesională şi disciplinară. Persoana care nu respectă dispoziţiile legale privind incompatibilitatea şi
exercită o profesiune comercială urmează să fie destituită din funcţia ce deţine ori, după caz, să fie exclusă
din organizaţia profesională din care face parte.
Sancţiunea disciplinară aplicată pentru încălcarea incompatibilităţilor prevăzute de lege nu are efecte
asupra valabilităţii actelor de comerţ săvârşite. Dacă persoana care nu respectă incompatibilitatea săvârşeşte
fapte de comerţ cu titlu profesional în condiţiile art. 7 C. com., ea dobândeşte calitatea de comerciant.
Astfel, spre deosebire de incapacitate, incompatibilitatea nu împiedică pe cel care exercită comerţul să
devină comerciant. În calitate de comerciant, persoana în cauză are toate obligaţiile profesionale care revin
comercianţilor. Mai mult, în cazul încetării plăţilor pentru datoriile comerciale, ea poate fi supusă
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
B. Decăderile
Asigurarea legalităţii şi moralităţii activităţii comerciale precum şi protejarea demnităţii profesiunii
comerciale impun ca, în cazul săvârşirii unor fapte grave, comercianţii să fie decăzuţi din dreptul de a
exercita o profesiune comercială.
Altfel spus, decăderile reprezintă sancţiuni juridice care constau în excluderea de la exerciţiul
comerţului a acelor persoane care au fost condamnate pentru infracţiunile de concurenţă neloială, bancrută
frauduloasă, înşelăciune, abuz de încredere şi alte infracţiuni grave săvârşite în activitatea comercială.
Întrucât sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita o profesiune comercială constituie o decădere
din drepturile unei persoane, ea nu poate interveni decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei contra unor activităţi comerciale ilicite, modificată
şi completată prin mai multe legi, care sancţionează contravenţional şi penal faptele prin care se încalcă
regulile de exercitare a comerţului, nu cuprinde şi sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita profesia de
comerciant. Legea dispune doar că hotărârile penale de condamnare privind pe comercianţi se comunică la
registrul comerţului pentru a înregistra menţiunile referitoare la “hotărârea de condamnare pentru faptele
penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie”. Instanţele judecătoreşti, în absenţa unor
prevederi exprese privind decăderea din dreptul de a exercita comerţul aplică această sancţiune ca o
pedeapsă complementară, în condiţiile art. 64 şi 65 din Codul penal.
Sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita comerţul se poate aplica ca pedeapsă complementară
şi în cazul în care comerciantul ar fi pedepsit pentru alte infracţiuni prevăzute de Codul penal.
În principiu, decăderea este stabilită de instanţele judecătoreşti în hotărârile de condamnare.
Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede expres această pedeapsă
complementară. Durata decăderii poate fi stabilită de instanţa judecătorească de la unu la zece ani.
Decăderea interzice persoanei căreia i s-a aplicat să exercite o profesie comercială, direct sau printr-
o persoană interpusă (cedând fondul de comerţ în locaţie de gestiune), în contul său ori pentru altul.
Jurisdicţia care a pronunţat condamnarea va dispune, din oficiu, înserierea persoanei condamnate din
registrul comerţului. Ea vizează, în special, funcţiile de director, administrator, gestionar al unei societăţi
comerciale, fondator, cenzor, reprezentant de comerţ, agent comercial.
Decăderea decurge, de plin drept, din faptul condamnării ‚ pentru infracţiunile expres prevăzute de
lege, pe perioada executării pedepsei principale şi după executare, pe durata prevăzută în hotărârea de
condamnare.
DELIMITĂRI ALE COMERCIANTULUI PERSOANĂ FIZICĂ DE ALTE CALITĂŢI SAU PROFESIUNI
EXERCITATE DE PERSOANELE FIZICE.
În continuare, având în vedere şi titlul prezentei lucrări, considerăm necesar a sublinia câteva
aspecte şi cu privire la delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni îndeplinite de persoanele fizice
(ca de exemplu, meseriaşii, cei care exercită profesiuni liberale, agricultorii), sau de cei care au calitatea de
asociaţi, în vederea eliminării unor confuzii care ar putea exista în acest sens.
Delimitarea calităţii de comerciant de calitatea de meseriaş sau agricultor
Meseriaşul este persoana care, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare sau practică, execută
anumite operaţiuni de prelucrare şi transformare a obiectelor muncii sau prestează anumite servicii.
Elementul caracteristic al meseriei este munca personală calificată a meseriaşului asupra materiei ori în
prestarea unor servicii. În cazul când o persoană desfăşoară o activitate personală limitată la exerciţiul
meseriei sale, pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora, activitatea este civilă (locatio operis)
şi, deci, supusă legii civile. Deci, în acest caz, calitatea de comerciant a meseriaşului este exclusă.
Situaţia nu mai este la fel de simplă în cazul în care meseriaşul cumpără materialele şi execută
anumite produse pe care le vinde clienţilor, sau în cazul când meseriaşul nu lucrează singur, ci ajutat de alte
persoane. Problema dacă, în aceste cazuri, meseriaşul dobândeşte sau nu calitatea de comerciant este
controversată. Astfel, într-o opinie, meseriaşul nu devine comerciant, chiar dacă el săvârşeşte operaţiuni
comerciale, cum ar fi cumpărarea de materiale pentru a fi prelucrate şi prefăcute în produse care sunt
vândute. Se consideră că aceste operaţiuni sunt accesorii exerciţiului meseriei (accesorium sequitur
principale). După o altă opinie, cât timp meseriaşul se limitează la exerciţiul meseriei, în sensul arătat mai
sus, el nu are calitatea de comerciant. Din momentul în care săvârşeşte fapte de comerţ în condiţiile art. 7
C. com., meseriaşul dobândeşte calitatea de comerciant. Deci, meseriaşul este considerat comerciant în
cazurile în care cumpără mărfuri în vederea prelucrării şi revânzării lor (art. 3 pct. 1 C. com.) sau, folosind
forţă de muncă străină, îşi organizează o întreprindere (art. 3 pct. 9 C. com.).
În conturarea unei soluţii dată problemei, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile Legii registrului
comerţului. Astfel, trebuie arătat că, reglementând obligaţia ce revine comercianţilor de a cere
înmatricularea în registrul comerţului, art. 1 din Legea nr. 26/1990 prevede expres că această obligaţie nu
priveşte şi pe meseriaşi. Deci, fără nici o distincţie, meseriaşii nu au obligaţia de a se înmatricula în
registrul comerţului. Cum se poate observa, Legea nr. 26/1990 nu pune capăt controversei privind calitatea
de comerciant a meseriaşului. Într-adevăr, legea nu prevede că meseriaşii nu sunt comercianţi şi nici nu îi
menţionează în art. 1 alin. 2, unde se precizează cine sunt consideraţi comercianţi, în sensul legii privind
registrul comerţului. Legea dispune numai că meseriaşii nu sunt ţinuţi de obligaţia înmatriculării în registrul
comerţului. Deci, suntem în prezenţa unei scutiri de o obligaţie profesională, asemănătoare celei prevăzute
de art. 34 C. com. privind ţinerea registrelor comerciale. În măsura în care, exerciţiul meseriei ar fi însoţit
de săvârşirea unor fapte de comerţ, scutirea nu ar mai fi operantă, deoarece, săvârşind fapte de comerţ cu
caracter profesional, meseriaşul a devenit comerciant şi, în această calitate, este obligat să se înmatriculeze
în registrul comerţului.
Rezultă că delimitarea calităţii de comerciant de calitatea de meseriaş se poate realiza numai prin
raportare la dispoziţiile art. 7 C. com., care stabilesc condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de
comerciant.
În ceea ce priveşte situaţia agricultorilor, potrivit art. 5 Cod comercial, nu sunt considerate fapte
de comerţ vânzările produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său ori pe care le-
a cultivat. Întrucât vânzarea produselor agricole nu este faptă de comerţ, ci act juridic, înseamnă că
agricultorii nu au calitatea de comercianţi.
Delimitarea comerciantului persoană fizică de auxiliarii comerţului
Auxiliarii comerţului sunt mijlocitorii care dau posibilitatea comerciantului să ducă la bun sfârşit
operaţiunile pe care le încheie, tratând şi încheind pentru el acte juridice sau punând la dispoziţia lui propria
lor operă manuală sau intelectuală. Graţie lor, comerciantul va putea încheia şi derula acte comerciale în
acelaşi timp în mai multe locuri.
Auxiliarii comerţului îşi desfăşoară activitatea, fie în interiorul societăţii comerciale, în cadrul unui
comportament compus din salariaţi special pregătiţi pentru prospectarea şi cercetarea clientelei, fie în afara
acesteia. Ei pot fi legaţi de comerciant printr-un raport de subordonare, izvorând dintr-un contract de muncă
şi au statutul de funcţionari sau lucrători ori pot fi independenţi de comerciant (legătura lor întemeindu-se
pe un contract comercial).
Auxiliarii comerţului se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către aceştia.
Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial,
din această categorie fac parte: prepuşii; comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ.
Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de
comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu care cooperează. De aceea, ele sunt
denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.
Reprezentarea
În desfăşurarea activităţii de comerţ, comerciantul – persoană fizică sau societăţile
comerciale – apelează la serviciile (munca) anumitor categorii de persoane numite auxiliari de
comerţ. Reglementarea reprezentării în dreptul comercial reprezintă o deosebită utilitate practică
pentru comercianţi.
Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul comercial nu
cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o reglementare a aplicaţiilor ei. Pe baza
acestei reglementări fragmentare şi a principiilor generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie
generală a reprezentării, care îşi găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale.
În literatura de specialitate s-au reţinut mai multe definiţii ale reprezentării comerciale, motiv pentru
care vom reda şi noi unele dintre acestea.
 Într-o primă definiţie, reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu
consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.
Într-o terminologie diferită, reprezentarea apare ca un raport accesoriu, alăturat unui raport principal,
care permite unei persoane, numită reprezentant, să încheie un act juridic în numele şi pe seama altei
persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele juridice ale actului încheiat se produc în patrimoniul
reprezentantului.
De asemenea, s-a arătat că reprezentarea este un act juridic unilateral prin care comerciantul
(reprezentatul) dă împuternicire unei persoane (reprezentant) să încheie acte juridice în numele
reprezentatului.
B. Condiţiile reprezentării
Reprezentarea impune trei condiţii:
-existenţa împuternicirii de reprezentare;
-intenţia de a reprezenta şi
-voinţa valabilă a reprezentantului.
Aceste trei condiţii trebuie întrunite cumulativ.
1. Existenţa împuternicirii de reprezentare.
Reprezentarea presupune, potrivit legii, existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea
reprezentatului (dominus negotii). Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului
decât dacă l-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant. Acţionând în baza împuternicirii
primite, reprezentantul încheie actele juridice pentru altul, iar nu pentru sine (nomine alieno)
Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral, care îmbracă forma unui înscris numit
procură.
Cel mai adesea, împuternicirea se dă reprezentantului înainte ca acesta să încheie actele juridice cu
terţii. Dar, împuternicirea poate fi dată şi post factum, sub forma ratificării actelor juridice încheiate de
reprezentant în numele şi pe seama reprezentatului. Împuternicirea se poate grefa pe un alt raport juridic
(raportul fundamental) existent între părţi; de exemplu: un contract de muncă; un contract de antrepriză etc.
În funcţie de întinderea împuternicirii, reprezentarea poate fi:
-generală (totală) sau
-specială (parţială).
În cazul reprezentării generale, reprezentantul este împuternicit să încheie toate actele juridice în
interesul reprezentatului, cu excepţia celor strict personale (procuratio omnium bonorum). În cazul
reprezentării speciale, reprezentantul este împuternicit să încheie un anumit act sau anumite acte juridice
determinate. Atâta timp cât reprezentantul încheie acte juridice pentru altul şi pentru sine, el trebuie să
acţioneze numai în limitele împuternicirii primite de la reprezentat.
2. Intenţia de a reprezenta.
Când, în baza împuternicirii, încheie un act juridic cu terţul, reprezentantul trebuie să acţioneze cu
intenţia de a reprezenta pe cel de la care a primit împuternicirea. Mai mult, reprezentantul trebuie să aducă
la cunoştinţa terţului calitatea sa de reprezentant (contemplatio domini.
Numai dacă există intenţia de a reprezenta, efectele juridice ale actului încheiat între reprezentant şi
terţ se vor produce în persoana reprezentatului. Dacă reprezentantul nu a acţionat cu intenţia de a reprezenta
şi nu a făcut cunoscută calitatea sa de reprezentant al altei persoane (reprezentatul), el va deveni personal
obligat faţă de terţ. Intenţia de a reprezenta poate fi expresă sau tacită. Astfel, ea poate rezulta din
declaraţia expresă a reprezentantului sau din anumite fapte şi împrejurări ale încheierii actului juridic (ex
factis et rebus).
Voinţa valabilă a reprezentantului.
În baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actul juridic cu terţul. La încheierea actului,
reprezentantul manifestă voinţa sa proprie, chiar dacă o face din însărcinarea, în numele şi pe seama
reprezentatului (nomine alieno). De aceea, pentru a aprecia valabilitatea actului trebuie examinată voinţa
reprezentantului care s-a manifestat la încheie-rea actului juridic. Aceasta înseamnă că actul juridic încheiat
de reprezentant cu terţul este valabil numai dacă voinţa reprezentantului a fost liberă şi neviciată. Dacă
această voinţă a fost afectată de vicii, actul juridic este lovit de nulitate, în interesul reprezentatului, chiar
dacă actul prin care s-a conferit împuternicirea este valabil.
În ceea ce priveşte condiţia ca reprezentantul să lucreze în limitele împuternicirii primite, prin
procură se pot prevedea anumite restricţii, unele modalităţi de executare pe care reprezentantul trebuie să le
respecte. Nerespectarea condiţiilor amintite, care poate îmbrăca forma lipsei împuternicirii primite şi a
depăşirii puterilor acordate, face ca actul juridic încheiat să nu fie opozabil reprezentatului, pentru care
acesta este res inter alios acta.
Trebuie să mai precizăm că legea (Codul comercial) prevede o serie de dispoziţii şi cu privire la
forma, publicitatea, executarea, restrângerea şi încetarea autorizării de reprezentare. În ceea ce priveşte
forma, legiuitorul prevede obligativitatea formei scrise a împuternicirii (autorizării), în cazul în care
reprezentantul încheie acte juridice pentru care se cere forma scrisă. Indiferent de forma în care este dată,
reprezentarea trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului din judeţul sau municipiul Bucureşti, unde se
află sediul principal al reprezentantului.
Această formă de publicitate este necesară pentru a preveni terţii care tratează cu reprezentantul, fără
însă a avea valoarea absolută pe care o are în dreptul german (procuristul, în dreptul german, beneficiază de
toate drepturile reprezentantului, fără nici o posibilitate de limitare, dacă procura a fost publicată).
Reprezentarea dată pentru anumite operaţiuni autorizează pe reprezentant să facă toate actele necesare
pentru îndeplinirea lor. Dacă reprezentarea este concepută în termeni generali, ea cuprinde orice operaţiune
comercială. Cu toate acestea, reprezentantul nu poate încheia operaţiuni pe credite în numele
reprezentatului decât dacă este autorizat în mod expres.
Efectele reprezentării
Reprezentarea produce anumite efecte. În analiza acestor efecte trebuie să distingem între:
-efectele ce se produc în raporturile dintre reprezentat şi terţ
-şi efectele reprezentării faţă de reprezentant.
a. Efectele în raporturile dintre reprezentat şi terţ.
Principalul efect al reprezentării constă în faptul că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ
va produce efecte faţă de reprezentat, adică faţă de acela care a dat împuternicire reprezentantului să
încheie actul în cauză.
Actul juridic încheiat creează raporturi juridice direct între terţ şi reprezentat, ca şi când
reprezentatul ar fi încheiat el însuşi actul cu terţul. Deci, reprezentatul devine parte în actul juridic încheiat
şi răspunde pentru executarea obligaţiilor născute din acest act.
Se înţelege că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ îl obligă pe reprezentat numai dacă
actul a fost încheiat în limitele împuternicirii date reprezentantului. În absenţa împuternicirii ori a depăşirii
ei, actul juridic nu produce efecte faţă de reprezentat, afară de cazul când a fost în culpă în legătură cu
redactarea procurii. În schimb, reprezentantul datorează despăgubiri faţă de terţ pentru eventualele
prejudicii cauzate. Actul juridic încheiat fără împuternicire ori cu depăşirea împuternicirii poate produce
efecte faţă de reprezentat, dacă acesta îl ratifică ulterior (ratihabitio mandato aequiparatur).
. Efectele faţă de reprezentant.
Actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ produce efecte exclusiv între reprezentat şi terţ. El
nu are nici un efect faţă de reprezentant. Rolul reprezentantului a fost acela de a încheia actul juridic cu
terţul. Odată îndeplinit acest rol, reprezentantul rămâne străin faţă de actul încheiat (res inter alios acta...).
Aşa cum s-a spus, reprezentantul îndeplineşte rolul pe care îl are schela unei construcţii; ea serveşte la
ridicarea construcţiei, după care devine inutilă.
Încetarea reprezentării
Reprezentarea are un caracter intuitu personae, aşadar ea încetează ori de câte ori intervin
împrejurări care afectează acest caracter. Sunt avute în vedere:
D revocarea împuternicirii;
D renunţarea la însărcinare;
D moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului reprezentatului ori reprezentantului.
a. Revocarea împuternicirii.
Reprezentarea are la bază împuternicirea dată de reprezentat reprezentantului. Cum reprezentarea
este în interesul reprezentatului, acesta poate revoca oricând împuternicirea (ad nutum). Din punct de
vedere al formei şi al publicităţii, actul de revocare sau de restrângere a reprezentanţei trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cel prin care s-a acordat împuternicire, existând o simetrie perfectă şi
din punct de vedere formal.
b. Renunţarea la însărcinarea primită.
Reprezentarea încetează dacă reprezentantul renunţă la însărcinarea primită din partea
reprezentatului. Renunţarea trebuie notificată reprezentatului, pentru evitarea cauzării unor prejudicii.
c. Moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului. Caracterul personal al reprezentării face ca reprezentarea să înceteze la intervenţia oricăreia
dintre împrejurările menţionate. Dacă reprezentantul încheie acte depăşind limitele împuternicirii primite,
răspunde personal faţă de terţi, cu excepţia cazurilor când actele respective au fost ratificate de reprezentat.
În materie cambială, mandatarul care a emis o cambie peste limitele puterilor conferite sau fără a avea
dreptul rămâne obligat.
E. Reprezentarea indirectă
Exercitarea activităţii de către intermediar se poate realiza fie acţionând în numele altuia
(reprezentare perfectă), fie în nume propriu, dar pe socoteala altuia (reprezentare imperfectă sau indirectă).
Astfel, în cazul reprezentării obişnuite, reprezentatul dă împuternicire reprezentantului să încheie un act
juridic cu terţul, în numele şi pe seama reprezentatului. Însă, aşa cum am arătat, reprezentatul poate să dea
reprezentantului împuternicire să încheie actul juridic în numele propriu al reprezentantului (nomine
proprio), dar pe seama reprezentatului. Este cazul mandatului fără reprezentare.
În acest caz, în actul încheiat cu terţul, parte contractantă este reprezentantul, care dobândeşte
drepturile faţă de terţ. Cum nu se stabilesc raporturi juridice directe între terţ şi reprezentat, drepturile
dobândite de la terţ pot fi transferate reprezentatului, care a dat împuternicirea, numai printr-un act juridic
subsecvent încheiat între reprezentant şi reprezentat. Acest lucru este defavorabil reprezentatului, deoarece,
până la încheierea celui de-al doilea act juridic, drepturile rămân în patrimoniul reprezentantului, putând fi
urmărite de creditorii acestuia.
Pentru evitarea acestor inconveniente, în doctrină s-a recunoscut reprezentarea indirectă. Această
formă de reprezentare are ca efect transmiterea directă a drepturilor între terţ şi reprezentat, cu toate că între
ei nu există raporturi juridice. Astfel, întrucât reprezentatul a dat împuternicire reprezentantului să încheie
actul juridic în nume propriu, actul încheiat cu terţul va produce efecte numai faţă de reprezentant. Dar, în
temeiul raportului de reprezentare dintre reprezentat şi reprezentant, efectele actului juridic se produc în
patrimoniul reprezentatului, care este adevăratul beneficiar al efectelor actului juridic (dominus nfegotii).
Astfel, din momentul încheierii actului juridic între reprezentant şi terţ, efectele actului se produc
direct faţă de reprezentat. Transferul drepturilor reale operează direct între terţ şi reprezentat. În consecinţă,
creditorii reprezentantului nu vor mai putea urmări aceste bunuri. În cazul în care reprezentantul nu ar
preda aceste bunuri, reprezentatul va avea acţiune împotriva sa, bazată pe raportul de reprezentare.
Prepuşii comercianţilor
În dreptul comercial, noţiunea de prepus are un sens bine determinat. Astfel, art. 392 C. com.
dispune: „prepus este acela care este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl
exercită, fie în alt loc”.
Prepusul (392-400 C. com.) este un auxiliar de comerţ care desfăşoară activitatea de reprezentare
în mod permanent, stabil, fie pentru întregul comerţ, fie pentru un anumit domeniu, în ţară sau în
străinătate. În toate cazurile prepusul se substituie comerciantului care l-a angajat, încheind sau negociind
asupra fondului de comerţ încredinţat, în numele şi pe seama comerciantului. În relaţiile cu terţii, prepusul
se comportă ca şi cum ar fi comerciantul însuşi, în timp ce în raporturile interne el funcţionează pe baza
înţelegerii de reprezentare, înfăţişată sub forma unei procuri generale sau speciale.
Din dispoziţiile Codului comercial rezultă că o persoană are calitatea de prepus al
comerciantului dacă îndeplineşte două condiţii:
D în primul rând, persoana în cauză este însărcinată cu comerţul patronului său, adică este
împuternicită să efectueze toate operaţiunile pe care le reclamă exercitarea comerţului. Deci,
prepusul este împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi să îl reprezinte pe patron în
toate actele juridice privind desfăşurarea activităţii comerciale;
D în al doilea rând, împuternicirea dată priveşte activitatea comercială la locul unde comerciantul
îşi exercită comerţul, adică acolo unde îşi are sediul, sau în alt loc determinat.
Prin urmare, prepusul comerciantului se deosebeşte de oricare alt reprezentant, prin sfera activităţii
şi prin locul unde aceasta se desfăşoară. Prepusul substituie pe comerciant la locul comerţului; el este, aşa
cum s-a spus, un alter ego al comerciantului. Trebuie arătat că, în toate cazurile, calitatea de prepus are la
bază contractul de muncă dintre comerciant şi prepus. Prepusul este dependent de comerciant; el este
salariatul acestuia. Pe raportul juridic de muncă se grefează calitatea prepusului de reprezentant al
comerciantului.
Acesta înseamnă că activitatea desfăşurată de către prepus are un caracter profesional, având
ca fundament contractul de muncă, fără însă ca el să dobândească şi calitatea de comerciant.
B. Puterile prepusului
Conţinutul raportului juridic dintre comerciant şi prepus este reglementat de art. 393-400 C.
com. Din analiza acestor norme rezultă că prepusul este în acelaşi timp un conducător de întreprindere şi un
reprezentant. Pe de o parte, el este învestit cu atribuţii de exercitare a activităţilor pe care le implică
comerţul, iar, pe de altă parte, este un salariat al comerciantului, retribuit cu o sumă fixă sau cu o cotă
procentuală din beneficiu. Aceste două laturi ale raportului de prepuşenie constituie, în acelaşi timp, şi
suportul calităţii sale de reprezentant.
Pentru a putea exercita comerţul cu care a fost însărcinat, prepusul dispune de puteri largi. El poate
efectua toate operaţiunile necesare desfăşurării comerţului.
Reprezentarea este generală, ceea ce înseamnă că puterile prepusului sunt jalonate, direcţionate
numai de obiectul comerţului pe care este împuternicit să îl exercite. Puterea de reprezentare a
prepusului nu este numai generală, ci ea este şi permanentă, adică se exercită în timp, până la încetarea
calităţii prepusului.
În sfârşit, puterea de reprezentare este legată de un anumit loc, care este sediul principal ori
secundar al comerciantului. Dacă însărcinarea prepusului a fost dată în mod expres, actul de împuternicire
trebuie să fie transcris, afişat şi publicat în condiţiile art. 10 C. com. În acest caz, cel care contractează cu
prepusul, având cunoştinţă de puterile acestuia, nu poate să invoce faţă de comerciant actele făcute cu
depăşirea împuternicirii.
În cazul în care însărcinarea a fost expresă, dar nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate ori
însărcinarea a fost tacită, rezultând din faptul material al exercitării comerţului în locul comerciantului,
legea prezumă că reprezentarea de care dispune prepusul este generală, fără nici o restricţie. Comerciantul
nu va putea opune terţilor nici o restricţie a mandatului tacit, afară de cazul când probează că terţii au
cunoscut o atare restricţie în momentul încheierii actelor cu prepusul (art. 395 C. com.). În privinţa
puterilor prepusului, trebuie avute în vedere unele limite care rezultă din dispoziţiile legale, astfel:
D prepusul nu poate face acte care sunt străine comerţului pe care a fost însărcinat să îl exercite
pentru comerciant;
D prepusul nu poate încheia acte care contrazic scopul pentru care a fost numit; de exemplu, el nu va
putea vinde fondul de comerţ şi nici să lichideze comerţul;
D prepusul nu poate să întrebuinţeze capitalul comerciantului în folosul său. El nu poate crea pentru
comerciant un alt comerţ şi nici folosi capitalul comerciantului pentru constituirea unei societăţi
comerciale. Deci, prepusul nu poate utiliza capitalul nici chiar în folosul comerciantului, deoarece
acesta nu l-a împuternicit în acest sens; el nu ar putea risca o afacere care să afecteze patrimoniul
comerciantului.
În toate actele încheiate în exercitarea comerţului cu care a fost însărcinat, prepusul este obligat să
aducă la cunoştinţa terţilor calitatea sa de reprezentant (contemplatio domini). În cazul unui act
încheiat verbal, prepusul trebuie să arate că actul îl priveşte pe comerciant, că este încheiat în numele
comerciantului şi nu în numele său propriu. În această situaţie, calitatea de reprezentant a prepusului poate
rezulta şi din împrejurările în care s-a încheiat actul respectiv (ex facti circumstantiis). Dacă actul se încheie
în formă scrisă, legea îl obligă pe prepus să menţioneze, când semnează actul, pe lângă numele şi
prenumele său, şi numele şi prenumele sau firma comerciantului, cu menţiunea “prin procură” ori o
menţiune echivalentă (art. 396 C. com.).
Astfel, potrivit art. 396 C. com.: “prepusul este totdeauna dator de a trata în numele patronului şi
să arate în subsemnătura sa, pe lângă numele şi prenumele său propriu, numele şi prenumele sau firma
patronului, cu menţiunea prin procură, sau alta asemenea”. “în lipsa unei asemenea declaraţii, prepusul
se obligă personal; cei de al treilea însă pot exercita şi contra patronului acţiunile ce derivă din actele
prepusului, privitoare la exerciţiul comerţului cu care a fost însărcinat”.
Aşadar, nerespectarea acestei obligaţii are drept consecinţă angajarea personală a prepusului, actul
fiind considerat încheiat în nume propriu. Totodată, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale (alin. 2 art. 396
C. com.) deşi în acest din urmă caz prepusul se obligă personal faţă de terţi, legea recunoaşte terţilor dreptul
de a exercita împotriva comerciantului acţiunile ce derivă din actele prepusului, cu condiţia să facă dovada
că actele în cauză privesc exerciţiul comerţului cu care prepusul a fost însărcinat.
C. Obligaţiile şi răspunderile prepusului
Întrucât puterile de reprezentare ale prepusului se deosebesc de cele ale unui reprezentant obişnuit,
legea prevede în sarcina sa obligaţii specifice, a căror nerespectare atrage răspunderea.
Potrivit legii, prepusul are unele obligaţii care fac parte din categoria obligaţiilor profesionale
ale comercianţilor. Instituirea acestor obligaţii în sarcina prepusului se explică prin aceea că, înlocuindu-l
pe comerciant în comerţul său, prepusul trebuie să îndeplinească obligaţiile profesionale care revin
comerciantului. Aceste obligaţii privesc:
D prepusul este obligat să ţină, cu respectarea dispoziţiilor legii, registrele comerciale (de
 contabilitate) ale comerciantului.
În caz de nerespectare a obligaţiilor, prepusul este culpabil şi este sancţionat în condiţiile legii. În
cazul încetării plăţilor, comerciantul este supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, chiar
dacă faptele care au dus la această situaţie au fost săvârşite de prepus. În acest caz, deşi prepusul nu este
comerciant, actele sale pot duce la aplicarea procedurii menţionate asupra comerciantului.
D altă obligaţie importantă prevăzută de dispoziţiile legale este acea ca prepusul să nu îl concureze
pe comerciant.
Potrivit art. 397 C. com., prepusul nu poate, fără învoirea expresă a comerciantului să facă
operaţiuni în numele său propriu şi nici nu poate să ia parte, pe seama sa ori a altei persoane, la un comerţ
de felul aceluia cu care a fost însărcinat. Asemenea operaţiuni sunt interzise, fiind considerate fapte de
concurenţă neloială. În cazul săvârşirii unor fapte de acest fel, prepusul datorează comerciantului
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Mai mult, potrivit legii, comerciantul are dreptul să reţină pentru sine
foloasele ce ar rezulta din aceste operaţiuni (art. 397 C. com.).
Procura trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi orice limitare a împuternicirii trebuie să
fie menţionată în acest registru. Legea prezumă că un prepus nu poate să-şi îndeplinească faţă de
comerciant, cu bună-credinţă obligaţiile asumate, dacă el însuşi desfăşoară activitate de comerţ similară.
Dar, cu toate acestea, prepusul poate primi îngăduinţă din partea comerciantului să execute în nume propriu
activităţi de comerţ similare, în măsura în care nu reprezintă o concurenţă neloială. În caz contrar, prepusul
va fi obligat la daune-interese. Faţă de terţi, prepusul răspunde atât pe temei delictual, cât şi contractual.
Răspunderea delictuală operează în cazul săvârşirii de către prepus a unor fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii şi prin care s-au încălcat anumite dispoziţii legale (obligaţii prevăzute de lege). Terţul se poate
îndrepta şi împotriva comerciantului care, potrivit art. 1000 alin. 3 C. civ., răspunde în calitate de comitent
pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii comise de prepuşii lor în funcţiile ce le-au fost încredinţate.
Comerciantul răspunde în mod solidar cu prepusul pentru activitatea defectuoasă a acestuia, cauzatoare de
prejudicii terţelor persoane.
Faţă de terţi, prepusul răspunde şi pe temei contractual ori de câte ori a contractat personal şi în
nume propriu sau dacă actele pe care le încheie nu prevăd menţiunea “prin procură”, care trebuie să existe
lângă semnătura sa. Această regulă are rolul de a apăra (ocroti) buna-credinţă a terţilor care, astfel, vor
cunoaşte că nu contractează direct cu comerciantul.
Încetarea calităţii de prepus
Calitatea de prepus încetează prin: revocarea împuternicirii; renunţarea prepusului; prin moartea,
interdicţia, insolvabilitatea şi aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului comerciantului
sau prepusului, în condiţiile legii.
Cât priveşte revocarea prepusului, pentru a fi opozabilă terţilor, ea trebuie să fie transcrisă, afişată şi
publicată, la fel ca şi investirea cu calitatea de prepus. Potrivit art. 3999 C. com., revocarea mandatului
expres trebuie făcută în aceleaşi forme cu care el a fost dat.
Procuristul este un prepus ale cărui înscrisuri sunt lipsite de caracterul de stabilitate. El este şi
rămâne un simplu mandatar cu reprezentare, care în raporturile interne este subordonat regimului specific
contractului de prestare de servicii (locaţie de servicii) ori contractului de muncă. Întrucât procuristul
desfăşoară activităţi similare prepusului, lui îi sunt aplicabile toate dispoziţiile care reglementează
drepturile, obligaţiile şi răspunderea prepusului. Procuristul semnează actele juridice încheiate cu terţele
persoane, făcând menţiunea “prin procură”.
Comişii pentru negoţ
În afară de prepuşi, Codul comercial cuprinde dispoziţii referitoare la o altă categorie de auxiliari ai
comercianţilor pe care îi denumeşte comişi pentru negoţ. În conformitate cu dispoziţiile art. 404 C. com.,
“comişii pentru negoţ sunt prepuşii pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor. Ei au dreptul să ceară şi să
încaseze preţul mărfurilor vândute, putând da pentru acesta chitanţa valabilă în numele patronului lor.
Afară din magazin, ei nu pot cere plata creanţelor patronului, fără autorizaţie specială”.
Aşadar, comişii călători pentru negoţ sunt reprezentanţi ai comerciantului însărcinaţi cu vânzarea, cu
ridicata sau cu amănuntul şi care tratează cu publicul sub supravegherea comerciantului. În literatura
juridică se face însă observaţia că deşi legea îi denumeşte prepuşi, comişii pentru negoţ nu au calitatea de
prepus, în sensul precizat prin art. 392 şi urm. C. com.
Comişii pentru negoţ sunt salariaţi ai comerciantului, care îl ajută pe acesta, în interiorul localului, în
desfăşurarea activităţii şi sub supravegherea comerciantului. Trebuie observat că un comerciant poate avea
mai mulţi salariaţi care desfăşoară o activitate pentru comerciant, dar nu toţi aceştia au calitatea de comişi
pentru negoţ. Această calitate o au numai acei salariaţi care sunt destinaţi să intre în raporturi juridice cu
clientela. Astfel, se poate considera că spre deosebire de prepus, care poate înlocui patronul în exercitarea
comerţului, comisul pentru negoţ nu face decât să-l ajute pe patron, încheind afaceri cu clientela, dar sub
directa supraveghere a patronului.
Cu toate că art. 404 C. com. se referă numai la comişii însărcinaţi cu vânzarea cu amănuntul a
mărfurilor în localul comerciantului, totuşi, calitatea de comişi pentru negoţ o pot avea şi alte persoane,
care au calitatea de salariaţi ai comerciantului şi îndeplinesc alte operaţiuni specifice obiectului comerţului;
de exemplu, recepţionerul de la hotel, şoferul unui taxi etc.
Puterile comişilor pentru negoţ.
Comişii pentru negoţ sunt reprezentanţi ai comerciantului, motiv pentru care legea îi denumeşte
impropriu prepuşi. Calitatea de reprezentant a comişilor pentru negoţ rezultă din împuternicirea expresă sau
tacită a comerciantului ori din natura funcţiei îndeplinite. Puterile acestor reprezentanţi sunt limitate.
Ei încheie afaceri comerciale şi îl reprezintă pe comerciant numai în localul unde acesta îşi
desfăşoară activitatea. Aşa cum prevede legea, ei au dreptul ca, în locul unde exercită comerţul, să încheie
şi să execute contracte comerciale.
În schimbul lucrului vândut, ei pot cere şi încasa preţul lucrului, putând da chitanţă valabilă în
numele patronului lor (art. 404 C. com.). Întrucât puterile comişilor pentru negoţ privesc numai operaţiunile
realizate în localul unde îşi desfăşoară activitatea, înseamnă că pentru operaţiunile exterioare localului, ei
au nevoie de o împuternicire specială din partea comerciantului.
În acest sens, art 404 C. com. prevede că “afară din magazin ei nu pot cere plata creanţelor
patronului fără autorizaţie specială”. Doctrina consideră însă că dacă operaţiunea s-a realizat în localul
unde se desfăşoară comerţul, dar predarea lucrului s-a făcut la domiciliul clientului, comisul pentru negoţ
poate cere şi încasa preţul la locul predării bunului. El este prezumat a avea dreptul de a cere plata. Comişii
pentru negoţ sunt angajaţi şi se supun, prin urmare, prevederilor rezultate din contractul de muncă.
Comişii călători pentru negoţ
A. Noţiunea comişilor călători pentru negoţ
Alţi auxiliari ai comercianţilor sunt comişii călători pentru negoţ, denumiţi şi comişi voiajori ori
voiajori comerciali. Comişii călători pentru negoţ sunt şi ei salariaţi ai comerciantului, fiind retribuiţi cu
un salariu fix sau cu un comision pentru fiecare afacere încheiată.
Spre deosebire de comişii pentru negoţ, a căror activitate se desfăşoară în locul unde se exercită
comerţul patronului, activitatea comişilor călători pentru negoţ se desfăşoară în afara acestui loc, în alte
localităţi, de obicei stabilite de comerciant. Astfel, pe când comişii pentru negoţ aşteaptă clientela, comişii
călători pentru negoţ, aşa cum rezultă şi din denumirea lor, călătoresc (voiajează) în alte localităţi pentru a
găsi această clientelă.
Puterile comişilor călători pentru negoţ
Potrivit art. 402 C. com., comerciantul însărcinează pe comişii călători pentru negoţ “să trateze sau
să facă operaţiuni de ale comerţului sau să facă operaţiuni de ale comerţului său”. Aşadar, însărcinarea
dată de comerciant poate avea un obiect diferit: să trateze afaceri comerciale sau să facă operaţiuni
comerciale. În funcţie de obiectul însărcinării se stabilesc puterile comişilor călători.
Însărcinarea de “a trata operaţiuni comerciale” înseamnă:
împuternicirea de a căuta şi găsi clienţi;
de a colecta oferte sau comenzi, care urmează să fie apreciate ulterior de către comerciant şi, eventual,
să fie materializate în raporturi contractuale.
În acest caz, comişii călători pentru negoţ au calitatea de mandatari fără putere de reprezentare. Ei
sunt simpli aducători de oferte sau comenzi.
Însărcinarea de “a face operaţiuni comerciale” implică existenţa unei puteri de reprezentare.
În acest caz, comişii călători pentru negoţ sunt reprezentanţi şi, în această calitate, ei încheie acte juridice în
numele şi pe seama comerciantului.
Art. 403 C. com. prevede că, în acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art. 396 C. com. referitoare la
prepuşi. Cât priveşte forma actului care conferă puterile comişilor călători pentru negoţ, art. 402 C.
com. prevede că însărcinarea poate rezulta din: circulare; avize; scrisori; alte asemenea documente ale
comerciantului. Aceste înscrisuri pot determina întinderea puterilor comişilor călători pentru negoţ şi chiar
precizarea unor restricţii privind localităţile unde aceştia îşi vor desfăşura activitatea sau condiţiile de
încheiere a actelor juridice (preţ, credit etc.). Se înţelege că, în aceste cazuri, comerciantul va fi angajat prin
actele juridice ale comişilor călători pentru negoţ numai în limita puterilor conferite.
În toate cazurile, la încheierea actelor juridice, comişii călători pentru negoţ trebuie să aducă la
cunoştinţă terţilor calitatea lor de reprezentanţi ai comerciantului (contemplatio domini).
 Potrivit legii, comişii călători pentru negoţ nu pot să semneze cu menţiunea “prin procură”, ci
numai să arate numele patronului lor (art. 403 C. com.). În cazul când nu aduc la cunoştinţă calitatea lor de
reprezentanţi, comişii călători pentru negoţ se obligă personal faţă de terţi.
Auxiliarii independenţi ai comercianţilor
Mijlocitorii
În activitatea comercială, un anumit rol îl au mijlocitorii, cunoscuţi şi sub denumirea de samsari ori
misiţi. Deşi Codul comercial consacră activitatea de mijlocire printre faptele de comerţ (art. 3 pct. 12),
totuşi, el nu reglementează condiţia juridică a mijlocitorului şi nici contractul de mijlocire. În absenţa unor
dispoziţii legale, îşi vor găsi aplicarea principiile generale ale dreptului comercial şi dreptului civil.
Mijlocirea este o activitate prin care o persoană, denumită mijlocitor, urmăreşte să pună faţă în faţă
două persoane care vor să încheie o afacere şi, graţie diligenţelor sale, să le determine să încheie contractul
avut în vedere.
Astfel, spre deosebire de agentul de comerţ, care lucrează ca reprezentant al comerciantului pentru
care încearcă să trateze sau să încheie afaceri, mijlocitorul intervine în mod imparţial, neutru între doi
comercianţi, prestând practic servicii pentru ambele părţi, care tratează sau urmează să încheie o afacere.
Mijlocitorul reprezintă interesele ambelor părţi. Activitatea mijlocitorului are la bază contractul de
mijlocire intervenit între mijlocitor şi părţi ori numai una dintre ele. Un atare contract se bazează pe
însărcinarea dată mijlocitorului sau acceptarea de către părţi a demersurilor mijlocitorului.
Dacă, urmare activităţii depuse de mijlocitor, părţile încheie contractul avut în vedere, mijlocitorul
are dreptul la o remuneraţie, de la ambele părţi ori numai de la una dintre ele, după caz. Dreptul la
remuneraţie se naşte numai dacă părţile au încheiat contractul, iar încheierea lui este rezultatul diligenţelor
mijlocitorului.
În cazul în care tratativele purtate de mijlocitor cu părţile se întrerup şi contractul avut în vedere nu
se încheie, mijlocitorul nu are drept la remuneraţie. Jurisprudenţa a considerat, totuşi, că mijlocitorul are
drept la remuneraţie, dacă părţile simulează întreruperea tratativelor şi ulterior încheie contractul.
Trebuie arătat că dreptul mijlocitorului la remuneraţie nu este legat de executarea contractului
încheiat de către părţi. Acest drept există, aşa cum am arătat, din momentul încheierii de către părţi a
contractului, indiferent de executarea obligaţiilor asumate prin contractul încheiat. Misiunea mijlocitorului
a fost să faciliteze încheierea contractului. În momentul când acest lucru s-a realizat, rolul mijlocitorului a
încetat. În dreptul comerţului internaţional, mijlocitorii poartă denumirea de curtieri. Curierul este un
comerciant independent care, de regulă, îşi face profesia prin intermediere. Rolul curierului este de a pune
în legătură doi parteneri în scopul încheierii de către ei a unor afaceri.
Curierul are doar obligaţia de a pune în legătură pe cei doi parteneri şi, eventual, să garanteze pentru
identitatea lor. Intermediarul nu răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către părţi una faţă
de cealaltă.
Pentru activitatea desfăşurată curierul va primi o remuneraţie, numită curtaj. În dreptul român,
activitatea de intermediere se realizează, de obicei, de către comisionar, pe baza contractului de comision.
Aşadar, mijlocitorul nu este reprezentant al părţilor, el nu are putere de reprezentare pentru a încheia
acte juridice în numele şi pe seama părţilor. Activitatea mijlocitorului se bazează pe contractul de mijlocire.
Acest contract nu este un contract de muncă, ci un contract de prestaţii de servicii.
Trebuie arătat că, prin desfăşurarea unei activităţi de mijlocire cu caracter profesional privind
operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ, mijlocitorul devine comerciant (art. 7 C. com.). În acest caz,
mijlocitorului îi revin toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor.
Agenţii de comerţ
Instituţia agenţilor de comerţ a apărut în momentul când comerţul a luat amploare, căpătând
dimensiuni internaţionale, care reclamau operaţiuni pe pieţe mai mult sau mai puţin îndepărtate.
Comercianţii dorind să-şi extindă activitatea, fără să-şi asume însă cheltuielile şi riscurile întemeierii unor
sucursale sau ale instalării unor reprezentanţi, au făcut apel la persoane care vor primi doar un comision
asupra operaţiilor comerciale încheiate şi prin intermediul muncii lor.
Aşadar, un comerciant care doreşte să-şi extindă afacerile în alte localităţi are posibilitatea să facă
acest lucru prin deschiderea unei sucursale în localitatea respectivă (condusă de un prepus al său) ori să
trimită acolo comişi călători pentru negoţ.
În ambele cazuri, comerciantul trebuie să folosească un salariat al său şi să facă cheltuieli. În plus,
posibilităţile de supraveghere a acestor salariaţi sunt limitate. Pentru comerciant este mai avantajos să
apeleze la serviciile unei persoane din localitatea respectivă, care are ca profesiune intermedierea în
activitatea comercială. O asemenea persoană este denumită agent comercial.
 Deşi această activitate de intermediere prezintă interes şi este folosită în practică, ea nu este
reglementată de Codul comercial. De aceea, condiţia juridică a agentului comercial a fost definită pe baza
principiilor generale ale reprezentării.
Din cele prezentate rezultă că agentul de comerţ este o persoană care este însărcinată, de unul sau
mai mulţi comercianţi, să trateze sau să încheie operaţiuni comerciale, cu exclusivitate într-o localitate sau
regiune, în schimbul unei remuneraţii care poartă numele de comision.
Agentul de comerţ poate fi împuternicit de un comerciant să trateze afaceri comerciale ori să
încheie afaceri comerciale. În primul caz, agentul de comerţ este un intermediar. El tratează afaceri, adică
obţine oferte, comenzi etc., pe care comerciantul le va materializa în forma unor contracte comerciale.
Deci, în acest caz, agentul de comerţ este un mandatar fără reprezentare. În al doilea caz, agentul de comerţ
încheie actele juridice cu terţii în numele şi pe seama comerciantului. Deci, în acest caz, agentul de comerţ
este un reprezentant al comerciantului. Agentul de comerţ este un auxiliar independent.
El are calitatea de comerciant, deoarece săvârşeşte aceste operaţiuni (fapte de comerţ) cu caracter
profesional. Activitatea de intermediere a agentului de comerţ poate fi organizată şi ca întreprindere de
comisioane, agenţie sau oficiu de afaceri, în condiţiile art. 3 pct.7 C. com. Având calitatea de comerciant,
agentul de comerţ are toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor: înmatriculare în registrul
comerţului; ţinerea registrelor de contabilitate etc.
Pentru operaţiunile încheiate prin intermediul său, agentul de comerţ are dreptul la o remuneraţie din
partea comerciantului. Se consideră însă că dreptul la remuneraţie este condiţionat de executarea
obligaţiilor din contractele încheiate de comerciant.
Trebuie arătat că întrucât agentul de comerţ furnizează comerciantului informaţii privind condiţiile
pieţei din localitatea ori zona unde îşi desfăşoară activitatea, el este îndreptăţit să primească o anumită
remuneraţie, chiar şi pentru afacerile încheiate, în localitatea sau zona respectivă, fără mijlocirea sa. Mai
trebuie să precizăm că activitatea de agenţie se poate desfăşura fie ca întreprindere comercială, fie în mod
independent. Agentul de comerţ este împuternicit de reprezentat.
Trebuie să mai precizăm că, în temeiul Legii nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi,
agentul comercial permanent, în calitate de intermediar independent, este împuternicit să aducă la
îndeplinire următoarele sarcini: să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică, care are
calitate de comitent; să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului. Agentul nu este
prepusul comitentului. Prevederile legale statornicite prin Legea nr. 509/2002 nu se aplică persoanelor
care:
D acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi
instrumente financiare derivate;
D celor au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;
D nu se aplică celor care în calitate de agent prestează un serviciu neremunerat.
Trebuie să subliniem că nu are calitatea de agent persoana care: are calitatea de organ legal sau
statutar al unei persoane juridice şi atribuţii de reprezentare a acesteia; persoana care este asociat sau
acţionar şi este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari şi nici cel care are
calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau sechestru, în raport cu comitentul.
Agentul nu poate negocia şi nu poate încheia, pe contul său, fără consimţământul expres al comitentului, în
regiunea determinată prin contract, operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii similare
celor care fac obiectul contractului de agenţie. Agentul poate primi împuternicirea de a negocia sau a
încheia, în regiunea determinată prin contract, operaţiuni pentru mai mulţi comitenţi concurenţi numai dacă
în contractul de agenţie se stipulează în mod expres o asemenea permisiune.
În caz contrar, îşi găseşte aplicaţie clauza de neconcurenţă prin care trebuie să se înţeleagă acea
prevedere contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada
desfăşurării şi/sau ulterior încetării contractului de agenţie. Însă, restrângerea activităţii prin clauza de
neconcurenţă nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării contractului de
agenţie. În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale unei asemenea clauze, precizăm că ea trebuie redactată
în scris, sub sancţiunea nulităţii.
Delimitarea comerciantului persoană fizică de persoanele care exercită profesiuni liberale
În mod tradiţional, se admite că persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de
comerciant. Sunt avuţi în vedere medicii, avocaţii, notarii publici, arhitecţii etc. Spre deosebire de
activitatea comercială, activitatea desfăşurată de aceste persoane se exercită în mod independent şi constă
în punerea la dispoziţia celor interesaţi a cunoştinţelor şi competenţei lor. În schimbul acestei activităţi,
persoanele în cauză primesc onorarii şi deci, nu urmăresc obţinerea de profit.
 O caracteristică a profesiunilor liberale este ataşamentul pe care îl au clienţii faţă de persoanele care
exercită aceste profesiuni (bolnavul faţă de medic, justiţiabilul faţă de un avocat etc.).
În cazul în care, pentru exercitarea activităţii, cel care îndeplineşte o profesiune liberală (de
exemplu, dentistul) cumpără şi foloseşte anumite materiale, se consideră că aceste acte sunt accesorii şi,
deci, persoana în cauză nu devine comerciant.
Noţiunea de profesiune liberală
În Dicţionarul explicativ al limbii române, prin profesiune liberă se înţelege acea profesiune
exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituţie sau întreprindere),
iar liberul profesionist este acea persoană care exercită o profesiune liberă.
În general, prin profesie se înţelege acel tip de activitate socială ce se exercită pe baza unei pregătiri
profesionale, a unei calificări. Ea desemnează complexul de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice
dobândite de către, o persoană prin pregătire şi se exprimă prin meseria sau specialitatea însuşite.
În Dicţionarul enciclopedic francez, prin profesie liberală se înţelege acea profesie dependentă de un
ordin, de un organism profesional, iar remunerarea nu are caracter comercial (medici, avocaţi, experţi-
contabili, etc.).
În general, în literatura de specialitate şi nu numai s-a vorbit şi se vorbeşte tot mai mult de anumite
categorii socio-ocupaţionale ce au fost analizate în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi: nivelul de
instrucţie, tipul de activitate, poziţia în cadrul diviziunii sociale a muncii şi a structurilor de putere,
prestigiu, venit. Printre acestea se înscriu şi profesiunile liberale care atât în prezent, dar mai ales în viitor,
îşi vor dovedi din ce în ce mai mult utilitatea socială.
Până în prezent în ţara noastră, nici un act normativ nu a definit noţiunea de profesiune liberă, dar au
fost nominalizate un număr destul de însemnat dintre ele.
Astfel prin Ordonanţa Guvernului nr. 44 din 29 august 1995 privind îmbunătăţirea impunerii
activităţilor producătoare de venit din exercitarea unei profesii libere şi din lucrări literare, de artă şi
ştiinţifice, la art. 1 au fost stabilite următoarele 13 profesii libere: medici, profesori, ingineri, arhitecţi,
economişti, avocaţi, notari publici, subingineri, tehnicieni, contabili, asistenţi medicali, artişti, dactilografe
şi alte asemenea profesii.
În afara acestui act normativ, primele profesii libere care au fost reglementate prin legi de sine
stătătoare consacrau următoarele profesiuni liberale:
notar, profesie reglementată prin Legea notarilor publici şi a activităţilor notariale nr. 36/1995;
avocat, profesie reglementată prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat;
medic, profesie reglementată prin Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic,
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România;
expert contabil si contabil autorizat, profesie reglementată prin Ordonanţa nr. 65/1994, privind
organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, aprobată prin Legea nr.
42/1995.
Având în vedere actele normative menţionate mai sus, se poate aprecia că profesiunea liberală este
acea profesie dobândită de o persoană fizică prin pregătirea profesională în cadrul sistemului de
învăţământ exprimată prin specialitatea însuşită şi care ar urma să fie exercitată, în mod liber şi
independent, prin orice formă de organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare).
Liberii profesionişti ar putea să se constituie în corpuri profesionale distincte, să aibă un statut
propriu în virtutea căruia să fie răspunzători de actul profesional pe care îl îndeplinesc, iar întreaga
lor activitate să fie pusă în slujba ocrotirii intereselor publice şi private, în schimbul unui onorariu.
Principala trăsătură a liberului profesionist care se desprinde din definiţia de mai sus constă în faptul
că acesta nu îşi îndeplineşte îndeletnicirea în calitate de salariat, deci nu încheie un contract individual de
muncă, neexistând deci un raport de subordonare, aşa cum este cel dintre patron şi salariat.
Este de menţionat, totuşi, că membrii anumitor profesiuni liberale pot avea în acelaşi timp atât
calitatea de salariat, cât şi pe cel de exercitare a unei profesiuni liberale. Este cazul experţilor contabili şi al
contabililor autorizaţi, dar şi al medicilor. Aceştia din urmă, de exemplu, pot fi salariaţi în reţeaua sanitară
publică de stat (ceea ce în prezent constituie regulă), dar în acelaşi timp să-şi exercite profesiunea într-un
cabinet particular.
De asemenea, experţii contabili şi contabilii autorizaţi pot fi salariaţi şi concomitent să exercite
această profesiune liberă, cu o singură excepţie reglementată de lege, şi anume aceea privitoare la faptul că
nu pot efectua lucrări pentru agenţii economici sau instituţiile unde sunt salariaţi şi nici pentru cei cu care
acestea se află în raporturi contractuale sau se află în concurenţă. Subliniem însă, că orice liber profesionist,
poate oricând să renunţe la profesiunea respectivă şi să opteze pentru calitatea de salariat.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, exercitarea profesiunilor libere dau naştere unor
raporturi juridice complexe şi anume:
raporturi între membrii profesiunilor respective şi corpul profesional din care aceştia fac parte, mai
exact, cu organele ei de conducere, raporturi care nu fac parte din obiectul dreptului muncii;
raporturi dintre membrii profesiunilor respective şi clienţii lor care de asemenea nu intră în sfera
dreptului muncii, având caracter civil pentru că izvorăşte din convenţii civile de prestări servicii;
raporturi juridice ale corpurilor profesionale respective cu organele de stat, cu diferite alte
organizaţii (fundaţii, asociaţii) cu organisme internaţionale care de asemenea sunt raporturi juridice
ce exced dreptului muncii.
De asemenea, trebuie amintit că în cadrul acestor corpuri profesionale ale liber-profesioniştilor,
constituiţi în diferite uniuni, la nivel naţional, dar şi judeţean, există anumite posturi şi funcţii care
contribuie la realizarea competenţelor legale ale acestor uniuni şi anume contabili, jurişti, secretari-
dactilografi, personal de deservire etc., care prestează munca în baza unor contracte individuale de muncă
şi care fac parte din categoria raporturilor juridice ce intră în obiectul dreptului muncii.
Profesiunile liberale. Enumerare
În prezent, în cadrul sistemului nostru legislativ sunt prevăzute următoarele profesiuni libere:
-avocat, profesiune reglementată, aşa cum am mai arătat, prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările şi completările ulterioare;
-notar public, profesiune reglementată prin Legea notarilor publici şi a activităţilor notariale nr.
36/1995 şi Legea privind regimul juridic al activităţii electronice notariale - 589/2004, publicată în
Monitorul Oficial numărul 1227/20 decembrie 2004;
-expert contabil şi contabil autorizat, profesiune reglementată prin O.G. nr. 65/1994 privind
organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, aprobată prin Legea nr.
42/1995, completată prin O.G. nr. 50/1997 şi modificată prin O.G. nr. 89/1998 şi H.G. nr. 562/2000.
-medic, profesiune reglementată prin Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic,
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România;
-farmacist, profesiune reglementată prin Legea 81/1997 privind exercitarea profesiunii de
farmacist, organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România;
-medic veterinar, profesiune reglementată prin Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi
exercitarea profesiunii de medic veterinar;
-practician în reorganizare şi lichidare - respectiv, administratorii financiari şi lichidatorii -
profesiune reglementată prin O.G. nr. 79/1999 privind organizarea activităţii practicienilor în
reorganizare şi lichidare si Ordinul nr. 2986/C 1999 al ministrului justiţiei pentru aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Reorganizare şi
Lichidare;
-auditor financiar profesiune reglementată prin O.U.G. nr. 75/1999;
-persoanele autorizate să realizeze şi să verifice lucrările de specialitate în domeniile
cadastrului, geodeziei şi cartografiei, profesiune reglementată prin O.G. nr. 10/2000;
-persoanele care practică servicii publice conexe actului medical, profesiuni reglementate prin
O.U.G. nr. 83/2000.
-consilier în proprietate industrială profesiune reglementată în O.G. nr. 66/2000 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială;
-expert criminalist, profesiune reglementată în O.G. nr. 75/2000 privind autorizarea experţilor
criminalişti.
Delimitarea comerciantului persoană fizică de calitatea de asociat
În ceea ce priveşte calitatea de comerciant a asociaţilor, problema a fost larg discutată în literatura
juridică de specialitate. Trebuie reţinut însă, că spre deosebire de concepţia tradiţională (care considera că
asociaţii societăţii în nume colectiv au ei înşişi calitatea de comerciant), asociaţii societăţilor în nume
colectiv şi societăţilor în comandită simplă nu dobândesc, prin simpla calitate de asociat, şi calitatea de
comerciant. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar. Concepţia tradiţională pornea
de la faptul că în firma societăţii comerciale este cuprins numele unuia dintre asociaţi, ceea ce ar însemna
că asociatul exercită personal comerţul prin intermediul societăţii. Apoi, s-a invocat şi faptul că asociaţii
sunt declaraţi în faliment odată cu societatea, în cazul încetării plăţilor pentru datoriile comerciale ale
societăţii.
Această concepţie a fost abandonată de o parte a doctrinei şi de jurisprudenţă. Asociaţii societăţii în
nume colectiv exercită comerţul pentru societate, iar nu în nume propriu. Bucurându-se de personalitate
juridică, societatea în nume colectiv are calitatea de comerciant. Dacă asociaţii ar avea calitatea de
comerciant ar însemna că lor le revin toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor, ceea ce nu este
adevărat. Cât priveşte declararea în faliment a asociaţilor odată cu societatea, ea a fost considerată ca
expresia cea mai adecvată a răspunderii nelimitate şi solidare a acestor asociaţi pentru obligaţiile sociale.
O problemă controversată în literatura juridică de specialitate este şi cea legată de calitatea de
comerciant în cazul săvârşirii faptelor de comerţ prin persoane interpuse (prete-nom) - de exemplu,
exercitarea comerţului de către debitorul supus procedurii falimentului prin intermediul altei persoane.
Într-o opinie, calitatea de comerciant o are persoana interpusă (mandatarul prete-nom), deoarece,
ceea ce interesează este numele sub care se săvârşesc faptele de comerţ, iar într-o altă viziune, trebuie să
prevaleze realitatea şi, deci, calitatea de comerciant o are adevăratul stăpân al afacerii (mandantul prete-
nom). Opinia se bazează pe faptul că şi în dreptul comun, actul simulat este nul, dacă fraudează legea. În
sfârşit, după o altă opinie, calitatea de comerciant o are atât persoana interpusă, cât şi persoana care exercită
în realitate activitatea comercială.
Majoritatea autorilor consideră însă că în activitatea comercială, terţii au în vedere persoana cu care
intră în raporturi juridice, bazându-se pe creditul pe care aceasta îl are în activitatea pe care o desfăşoară.
SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR.
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
SCURT ISTORIC ŞI ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND SOCIETĂŢILE COMERCIALE.
Scurt istoric privind apariţia societăţilor comerciale
Ideea de “societate” s-a născut şi s-a dezvoltat din cauze de ordin economico-sociale (societatea
comercială, ca entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a membrilor ei, având o istorie de
mii de ani). Viaţa socială, fiind rezultatul unui întreg proces de sinteză, a transformat raporturile
umane de coexistenţă în raporturi de cooperare. Omul nu poate atinge singur toate scopurile sale,
asocierea devenind astfel instinctuală. Dezvoltarea spiritului de asociere a fost determinată, în aceeaşi
măsură, şi de modul în care au sporit nevoile omului.
Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi sociale au crescut,
oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai
erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acţiune individuală, indiferent de mărimea
resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi
economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători,
care să realizeze împreună astfel de activităţi.
Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care
implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea
desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate. Pentru a-şi îndeplini rolul său
economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit
personalitate juridică. Societatea comercială a fost o descoperire a timpurilor moderne, de aceeaşi valoare
ca şi descoperirea forţei aburului şi cea a electricităţii.
Folosindu-se această cucerire a minţii omeneşti, la început au apărut colectivităţi restrânse, formate
din câteva persoane, care puneau în comun bunurile şi priceperea lor, în vederea realizării unei afaceri. Mai
târziu, prin perfecţionarea tehnicii juridice au apărut colectivităţi mult mai mari, cu sute sau chiar mii de
persoane, necunoscute între ele, care, prin capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor mari afaceri în
toate domeniile de activitate. Asemenea grupări de persoane şi capitaluri, îmbrăcate în haina juridică a
societăţii comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de Suez,
Canalul Panama, exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţelele de căi ferate etc.
În acest context, societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic
de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea
unor interese personale ale întreprinzătorilor.
Primele norme juridice care au reglementat (chiar dacă într-o formă rudimentară) instituţia juridică a
societăţilor comerciale au fost edictate prin 7 din cele 34 de articole ale Codului Hammurabi, care au
conturat caracteristicile acestei entităţi juridice. Astfel, Codul lui Hamurabi reglementa activitatea
comercială în mai multe dispoziţii referitoare la contractul de locaţiune, de comision, precum şi cel de
împrumut.
Societatea comercială, cu principalele ei atribute, apare în evul mediu. În republicile italiene
Florenţa, Genova şi Veneţia comerţul maritim şi terestru a cunoscut o puternică înflorire la începutul
secolului al XII-lea. Dezvoltarea comunităţilor urbane a condus la apariţia unor corporaţii ale negustorilor,
conduse de „consuli”‚ cu atribuţii de judecători şi apărători ai comerţului şi corporaţiei. Meritul deosebit al
sistemului corporaţiilor a constat tocmai în faptul că el a determinat organizarea unei reglementări unitare a
regulilor referitoare la comerţ. Odată cu extinderea schimburilor comerciale ce au urmat cruciadelor, a
apărut societatea în comandită. Ea a fost reglementată pentru prima oară în Ordonanţa lui Ludovic al XIV-
lea, privind comerţul terestru din 1673.
Marile cuceriri coloniale din secolele XVI şi XVII au solicitat importante capitaluri, care au fost
obţinute din Olanda, Franţa, Anglia, prin înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni. Compania Olandeză a
Indiilor Orientale (înfiinţată în 1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Franţe,
Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India de Est şi Compania Mărilor Sudului, celebre în
epocă, au jucat un rol important în procesul de colonizare.
Referindu-ne la perioada modernă, este de semnalat faptul că prima reglementare sistematică şi
cuprinzătoare a societăţilor comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. O formă de societate
cunoscută sub numele de „societe generale” este consacrată sub denumirea de societate în nume colectiv. În
baza contractului „de command”, se reglementează societatea în comandită.
Preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, a fost reglementată şi societatea
anonimă, cu cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, nevoile practicii comerciale au impus crearea unei noi forme de
societate comercială şi anume societatea cu răspundere limitată. Această formă de societate are trăsături ale
societăţii în nume colectiv şi ale societăţii pe acţiuni. Ea cuprinde un număr restrâns de asociaţi şi
răspunderea acestora este limitată la partea lor de capital. Societatea cu răspundere limitată a fost
reglementată, pentru prima oară, în Germania în 1892, de unde a fost preluată şi reglementată în Franţa în
1925 şi apoi în alte ţări. Datorită caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de
societatea pe acţiuni, forma cea mai răspândită în activitatea comercială din toate ţările lumii.
În ce priveşte reglementarea societăţilor comerciale în ţara noastră, este de remarcat că primele
dispoziţii referitoare la activitatea comercială au fost cuprinse în Codul Calimachi al Moldovei şi Codul
Caragea al Munteniei, ambele în anul 1817.
Regulamentele organice de la 1821 au creat „judecători de comerciu” la Bucureşti, precum şi un
tribunal de comerţ la Galaţi. În art. 241 al Regulamentului din Muntenia se prevedea că „ în principatul
Valahiei pricinile de comerciu se vor judeca după condica de comerciu a Franţei, care se va traduce în
limba românească, luându-se dintr-însa toate cele se va potrivi cu starea ţării”.
Tradus în româneşte, Codul comercial francez avea să devină, în anul 1840, cel dintâi cod comercial
al Munteniei, iar din 1863 a fost extins şi în Moldova.
Societăţile comerciale au dobândit o reglementare amplă, distinctă de cea a societăţilor civile
prevăzute de Codul civil, prin Codul comercial de la 1887, în vigoare, cu modificările survenite ulterior, şi
astăzi. Legiuitorul nostru s-a inspirat, în cea mai mare parte, după Codul de comerţ italian din 1882,
considerat cel mai modern act al acelor timpuri.
. Societăţile comerciale - noţiune şi natură juridică
Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006 şi prin Ordonanţa nr. 82/2007, nu cuprinde o
definiţie a societăţii comerciale, ceea ce impune trimiterea la dispoziţiile Codului civil care reglementează
contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziţii legale, întregite cu unele elemente cuprinse
în Legea nr. 31/1990, permit definirea societăţii comerciale. Prima precizare care se impune este aceea de a
aminti originea termenului de societate, care provine de la cuvântul latinesc “societas”, care înseamnă
asociere, comunitate, unire etc. Cea de-a doua menţiunea se referă la sensurile pe care le putem atribui
societăţii comerciale, astfel:
-ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism constituit de regulă pe baze asociative,
cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei care s-au asociat şi în vederea realizării unei
activităţi comerciale;
-ca un contract, cu caracteristici proprii determinate de specificul scopului pentru care s-a realizat
acordul de voinţă.
Întrucât legislaţia română nu defineşte, în nici unul din sensuri, noţiunea de societate comercială, a
revenit doctrinei acest rol, care a încercat o asemenea definiţie plecând, de regulă, de la dispoziţiile Codului
civil care, în art. 1491, defineşte societatea civilă, în sensul de contract de societate. De altfel, şi în doctrina
de specialitate străină (de exemplu, cea franceză), societăţile comerciale sunt definite pornind de la noţiuni
apropiate, reglementate însă de Codul civil.
Natura juridică a societăţilor comerciale rezultă din înţelegerea conceptelor de societate-contract şi
societate-instituţie. Astfel, concepţia contractualistă, impusă de dezvoltarea teoriei contractelor, explică
existenţa societăţilor comerciale pornind de la condiţiile de validitate impuse oricărui contract şi de la
tehnicile contractualiste ce stabilesc raporturile în cadrul societăţii formate. Dezavantajele absolutizării unei
asemenea teorii rezidă din aspectele specifice care conturează o societate comercială, aspecte ce nu pot fi
explicate exclusiv prin mecanisme contractuale. Totodată, o asemenea conceptualizare nu ar putea da nici o
explicaţie existenţei societăţilor de tip unipersonal (societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat,
reglementate ca atare de legea română), deoarece acordul de voinţă, fundamental pentru orice contract,
lipseşte.
Aşa se explică de ce s-a încercat definirea societăţii comerciale prin prismă instituţională, pornind de
la faptul că instituţia juridică reprezintă un ansamblu de reguli care organizează într-o manieră imperativă şi
durabilă un grup de persoane având un scop bine determinat.
Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul comercial, Cartea I, în Titlul
VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”. Prin acest act normativ se
reglementau: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe acţiuni),
societatea în comandită pe acţiuni şi asociaţia în participaţie.
Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în mare măsură,
depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, modificată esenţial, aşa cum am arătat prin Legea nr. 441/2006 şi prin ordonanţa nr. 82/2007.
Ca urmare a adoptării noii reglementări, dispoziţiile Codului comercial privind societăţile
comerciale au fost abrogate, cu excepţia dispoziţiilor privind asociaţia în participaţiune (art. 251-256) şi a
celor referitoare la asociaţia de asigurare mutuală (art. 257-263). Astfel, reglementarea cuprinsă în Legea
nr. 31/1990 (modificată) reprezintă, în prezent, reglementarea generală privind societăţile comerciale.
Distinct de această reglementare generală a societăţilor comerciale, pentru anumite domenii de activitate au
fost adoptate reglementări speciale: în materie bancară, de asigurări etc.
Reglementarea societăţilor comerciale, atât cea generală, cât şi cea specială, se completează cu
prevederile Codului comercial şi Codului civil. Dispoziţiile legale privind regimul juridic al societăţilor
comerciale au, în general, un caracter imperativ, aceasta întrucât societatea comercială nu este numai un
contract, ci şi o persoană juridică
Clasificarea societăţilor comerciale
Potrivit art. 2 din legea nr. 31/1990, societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele
forme:
D societate în nume colectiv;
D societate în comandită simplă;
D societate pe acţiuni;
D societate în comandită pe acţiuni;
D şi societate cu răspundere limitată.
Ca un aspect particular, menţionăm că o noutate în peisajul societăţilor comerciale româneşti o
reprezintă Grupurile de Interes Economic (GIE), care împrumută o serie din caracteristicile societăţilor
comerciale, în special a celor de persoane. Astfel, în cadrul grupului de interes economic, rolul primordial îl
joacă membrii grupului, nu capitalul. În consecinţă, una dintre trăsăturile grupului de interes economic o
constituie răspunderea nelimitată şi solidară a membrilor faţă de obligaţiile grupului. De asemenea, regimul
drepturilor conferite membrilor în baza deţinerii părţilor de interes, precum şi motivele de dizolvare a
grupului sunt similare celor prevăzute pentru societăţile de persoane.
Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi
comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială. Caracterul de
reglementare generală a societăţilor comerciale, pe care îl are Legea nr. 31/1990, se manifestă sub mai
multe aspecte:
D în primul rând, ea priveşte orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de activitate. În
temeiul legii, activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se stabilesc de
guvern.
D în al doilea rând, Legea nr. 31/1990 se aplică şi societăţilor comerciale cu participare străină.
Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990, “prevederile din prezenta lege se completează cu
dispoziţiile Codului comercial”. Această dispoziţie a legii are în vedere nu numai aplicarea prevederilor
Codului comercial referitoare la societăţile comerciale, care au rămas în vigoare, ci şi dispoziţiile aplicabile
faptelor de comerţ, comercianţilor, obligaţiilor comerciale etc. Totodată, potrivit art. 1 Cod comercial, în
absenţa unei reglementări în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului civil. În materia societăţilor
comerciale, un interes deosebit prezintă dispoziţiile Codului civil privind contractul de societate (art. 1491 -
1531), aşa cum vom arăta în cele ce urmează.
ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
Aşa cum am arătat, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în anul 2007, nu
cuprinde o definiţie a societăţii comerciale, ceea ce impune trimiterea la dispoziţiile Codului civil care
reglementează contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziţii legale, întregite cu unele
elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990 permit definirea societăţii comerciale. De subliniat este faptul că în
dreptul nostru Codul civil defineşte prin art. 1491 societatea civilă în sensul de contract de societate.
Atât în dreptul civil, cât şi în dreptul comercial, principalul izvor de obligaţii este contractul.
Dispoziţiile Codului civil - care, aşa cum rezultă din art. 1 C. com., se aplică şi în dreptul comercial, în
măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare. Deşi aria contractelor de societate
comercială este mult mai vastă, contractul de societate civilă, reglementat de Codul civil, poate deveni o
prezenţă activă, cu efecte benefice pentru asociaţi. Realizarea unor beneficii este privilegiul exclusiv al
contractelor de societate comercială, pe câtă vreme contractul de societate civilă urmăreşte realizarea de
foloase patrimoniale într-un cadru juridic distinct, care necesită o analiză specială. Codul civil
reglementează contractul de societate în Cartea a III-a, Titlul VIII, intitulat „Despre contractul de
societate” - art. 1491-1531.
Codul civil defineşte contractul de societate în art. 1491 ca fiind acel „contract prin care două sau
mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.
Referindu-se la persoane, art. 1491 C. civ. nu face distincţie între persoanele fizice şi persoanele
juridice, de unde concluzia că un asemenea contract poate fi încheiat şi între persoane juridice, sau între
persoane fizice şi persoane juridice. Între asociaţi, contractul de societate creează o comuniune de interese.
Profilul juridic al acestui contract face ca societatea să se deosebească de indiviziune şi de comunitatea de
bunuri. Ea nu trebuie confundată nici cu asociaţia, deoarece o asociaţie are scop nepatrimonial. Ori,
obţinerea foloaselor este de esenţa contractului de societate civilă.
Contractul de societate are următoarele elemente esenţiale care îl deosebesc de alte contracte:
fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport); asociaţii se obligă să desfăşoare
împreună o activitate care constituie obiectul societăţii; toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea
beneficiilor.
Pornind de la definiţia dată societăţii de art. 1491 C. civ., majoritatea autorilor de specialitate
definesc societatea civilă ca fiind contractul prin care două sau mai multe persoane „se obligă, fiecare faţă
de celelalte, să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să
desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau
pierderile fiind împărţite între ele”.
Pe de altă parte, societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza
unui contract de societate şi beneficiind de personalitatea juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în
comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor
rezultate.
Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul comercial, Cartea I, în Titlul
VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”. Prin acest act normativ se
reglementau: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe acţiuni),
societatea în comandită pe acţiuni şi asociaţia în participaţie. Întrucât reglementarea societăţilor comerciale
cuprinsă în Codul comercial era, în mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care
face obiectul Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în anul 2007.
Ca urmare a adoptării noii reglementări, dispoziţiile Codului comercial privind societăţile
comerciale au fost abrogate, cu excepţia dispoziţiilor privind asociaţia în participaţiune (art. 251-256) şi a
celor referitoare la asociaţia de asigurare mutuală (art. 257-263). Astfel, reglementarea cuprinsă în Legea
nr. 31/1990 (modificată) reprezintă, în prezent, reglementarea generală privind societăţile comerciale.
Distinct de această reglementare generală a societăţilor comerciale, pentru anumite domenii de activitate au
fost adoptate reglementări speciale: în materie bancară, de asigurări etc.
Reglementarea societăţilor comerciale, atât cea generală, cât şi cea specială, se completează cu
prevederile Codului comercial şi Codului civil. Dispoziţiile legale privind regimul juridic al societăţilor
comerciale au, în general, un caracter imperativ. Acest lucru se datorează faptului că societatea comercială
nu este numai un contract, ci şi o persoană juridică.
Codul civil nu enumeră nici măcar exemplificativ, aşa cum face Codul comercial în privinţa
societăţilor comerciale (art. 3) categoriile de activităţi ce pot constitui obiect al societăţii civile, rezumându-
se la a preciza că: „orice societate trebuie să aibă de obiect un ce licit şi să fie contractată spre folosul
comun al părţilor” (art. 1492 alin. 1 Cod civil) şi că „fiecare membru al unei societăţi trebuie să pună în
comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa” (art. 1492 alin. 2 Cod civil). De aici, rezultă că orice
activitate care are un caracter licit şi moral şi care nu este fapt de comerţ poate constitui obiect al societăţii
civile.
Societatea civilă - neavând calitatea de comerciant - nu încheie acte subiective de comerţ (art. 4 C.
com.) şi nu poate efectua nici acte obiective de comerţ (art. 3 C. com.); dacă pentru realizarea scopului
propus, pe lângă operaţiuni civile, societatea urmăreşte să efectueze şi operaţiuni comerciale, ea trebuie să
îndeplinească toate formalităţile necesare constituirii unei societăţi comerciale (forma autentică a
contractului, înscrierea în registrul comerţului etc.).
Din caracterul civil al societăţii rezultă o serie de consecinţe: nu poate fi supus reorganizării şi
lichidării judiciare, litigiile în care figurează fiind de competenţa instanţelor civile etc. Spre deosebire de
societăţile comerciale, care sunt persoane juridice prin însuşi faptul constituirii lor (art. 1 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990), societatea civilă - după cum rezultă în special din art. 1507 şi art. 1520-1521 C.civ. - nu are
personalitate juridică.
Prin urmare, lipsa personalităţii juridice este de natura societăţii civile. Se consideră însă, că această
caracteristică nu este şi de esenţa ei, întrucât legea nu conferă, dar nici nu interzice dobândirea calităţii de
persoană juridică. Prin urmare, nu poate fi exclusă posibilitatea dobândirii personalităţii juridice de către o
societate civilă sau să se considere că - în această ipoteză - ea s-ar transforma într-o altă entitate (de
exemplu, societate comercială). O asemenea viziune în problema analizată este reclamată, în unele cazuri,
şi de considerente de ordin practic. Dacă societatea civilă dobândeşte personalitate juridică devin aplicabile,
evident, reglementările în materie.
Avându-şi originea în societatea civilă, societatea comercială prezintă o serie de asemănări cu
entitatea din care s-a desprins. În primul rând, ambele forme de societate (civilă/comercială) au aceeaşi
esenţă, fiecare dintre ele reprezentând o grupare de persoane care - în temeiul unui contract de societate -
pun în comun bunuri sau alte valori, într-un scop economic, lucrativ şi speculativ, în acord cu normele
legale şi cu principiile de drept.
Societatea (civilă sau comercială) ia naştere în temeiul unui contract de societate care are, în
ambele cazuri, în general, aceleaşi caractere juridice: actul juridic este plurilateral, „sinalagmatic”, oneros,
comutativ, „intuitu personae” şi reprezintă “o uniune de interese”.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1900, în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi
persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor legii.
Potrivit legii, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de
societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin
contract de societate şi statut. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al
unei singure persoane. În acest caz se întocmeşte numai statutul. Contractul de societate şi statutul pot fi
încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea,
act constitutiv. În cuprinsul legii, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât şi
contractul de societate si/sau statutul societăţii.
În cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va
cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi
desfăşurarea activităţii societăţii. Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi
asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
D printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
D se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
D societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Deşi îşi au originea comună, ceea ce impune o serie de puncte de convergenţă între ele - între
societăţile civile şi cele comerciale există unele deosebiri esenţiale ce decurg din reglementarea
proprie pe care o au cele două tipuri de entităţi colective, întrucât societăţile comerciale se supun
reglementărilor Codului comercial şi legilor speciale în materie, în timp ce societăţilor civile le sunt
aplicabile numai prevederile Codului civil.
Contractul de societate civilă are o structură voliţională şi materială jalonată de patru condiţii
specifice care îi conferă o figură juridică proprie şi îl deosebeşte de alte entităţi juridice, de diferite
“asocieri”, de fundaţii ori asociaţii fără scop lucrativ sau de societăţi comerciale. Rezumate, aceste condiţii
şi trăsături specifice sunt: intenţia părţilor (asociaţilor) de a constitui societatea, de a forma o societate şi
nu un alt contract. Este ceea ce se numeşte “affectio societatis”. Această trăsătură deosebeşte contractul de
o simplă asociere voluntară (de exemplu, asocierea unor persoane pentru a cumpăra un bun în proprietate
comună); participarea tuturor asociaţilor la constituirea fondului comun, prin constituirea unei cote de
aport social (art. 1492 C. civ.); scopul asociaţilor de a realiza foloase materiale ori câştiguri (art. 1491 C.
civ.); participarea tuturor asociaţilor la împărţirea câştigului rezultat sau la pierderi (art. 1491; 1511-1513
C. civ.).
Aşadar, caracterul civil al contractului de societate urmează să fie subliniat pentru a-l deosebi
de societăţile comerciale, constituite “în vederea efectuării de acte de comerţ” (art. 1 alin. 1. din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, modificată). Societatea civilă - neavând calitatea de comerciant - nu
încheie acte subiective de comerţ (art. 4 C. com.) şi nu poate efectua nici acte obiective de comerţ (art. 3 C.
com.); dacă pentru realizarea scopului propus, pe lângă operaţiuni civile, societatea urmăreşte să efectueze
şi operaţiuni comerciale, ea trebuie să îndeplinească toate formalităţile necesare constituirii unei societăţi
comerciale (forma autentică a contractului, înscrierea în registrul comerţului etc.).
Din caracterul civil al societăţii rezultă o serie de consecinţe: nu poate fi supus reorganizării şi
lichidării judiciare, litigiile în care figurează fiind de competenţa instanţelor civile etc. Spre deosebire de
societăţile comerciale, care sunt persoane juridice prin însuşi faptul constituirii lor (art. 1 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990), societatea civilă - după cum rezultă în special din art. 1507 şi art. 1520-1521 C.civ. - nu are
personalitate juridică. Se poate spune deci, că lipsa personalităţii juridice este de natura societăţii civile.
Se consideră însă, că această caracteristică nu este şi de esenţa ei, întrucât legea nu conferă, dar nici
nu interzice dobândirea calităţii de persoană juridică. Prin urmare, nu poate fi exclusă posibilitatea
dobândirii personalităţii juridice de către o societate civilă sau să se considere că - în această ipoteză - ea s-
ar transforma într-o altă entitate (de exemplu, societate comercială). O asemenea viziune în problema
analizată este reclamată, în unele cazuri, şi de considerente de ordin practic. Dacă societatea civilă
dobândeşte personalitate juridică devin aplicabile, evident, reglementările în materie.
Este de observat faptul că legislaţia română nu defineşte, în nici unul din sensuri, noţiunea de
societate comercială. A fost meritul doctrinei, care a încercat o asemenea definiţie plecând, în principiu, de
la dispoziţiile Codului civil care, în art. 1491, defineşte societatea civilă, în sensul de contract de societate.
De altfel, şi în doctrina de specialitate străină (de exemplu, cea franceză) societăţile comerciale sunt
definite pornind de la noţiuni apropiate, reglementate însă de Codul civil.
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, arată doar că societăţile comerciale sunt
persoane juridice, iar în măsura în care se constituie pe teritoriul României, sunt persoane juridice
de naţionalitate română. Persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept, care, în măsura în
care îndeplineşte condiţiile impuse de lege, este titular de drepturi şi obligaţii. Societăţile comerciale
sunt persoane juridice de drept privat, care, spre deosebire de alte persoane juridice constituite pe
baze asociative (asociaţii şi fundaţii), au un scop lucrativ.
Societăţile civile nu au calitatea de persoane juridice, spre deosebire de societăţile comerciale,
Astfel, societatea civilă rămâne doar cu o natură juridică contractuală, ea reprezentând, conform art. 1491
din Codul civil, contractul prin care două sau mai multe persoane îşi manifestă acordul de voinţă, punând
în comun anumite bunuri sau industrie (muncă), cu scopul de a împărţi foloasele ce ar rezulta din
exploatarea acelor bunuri.
Elementul de fond care separă cele două categorii de societăţi în civile şi comerciale este
obiectul societăţii. Astfel, în măsura în care în obiectul contractului de societate sunt incluse activităţi care,
conform art. 3 din Codul comercial, sunt considerate a fi fapte obiective de comerţ, acea societate este o
societate comercială. Aceasta este soluţia, chiar şi în situaţia în care nu se îndeplinesc cerinţele specifice de
formă impuse pentru constituirea unei societăţi comerciale.
În schimb, dacă prin natura lui obiectul contractului de societate este civil, acea societate este civilă
chiar dacă ea a fost constituită cu respectarea formalităţilor impuse de Legea nr. 31/1990. Ceea ce apropie
însă o societate civilă de una comercială, este tocmai elementul care declanşează crearea lor, respectiv
realizarea acordului de voinţă între mai multe persoane, care urmăresc obţinerea unor câştiguri, în urma
punerii în comun a unor bunuri. Se poate considera astfel că, din prismă contractuală:
D pe de o parte, ambele societăţi sunt rezultatul unui contract, ce, în principiu, impune aceleaşi
condiţii generale de validitate;
D pe de altă parte, şi într-un caz şi în celălalt, asociaţii urmăresc un scop lucrativ.
Este de observat faptul că, în legislaţia unor alte state europene, modificări legislative au impus
o apropiere între regimul juridic aplicabil societăţilor civile şi cel aplicabil societăţilor comerciale (în
special a societăţilor în nume colectiv). La ora actuală, criteriul modern pentru delimitarea unei
societăţi comerciale de o societate civilă este un criteriu formal opus celui tradiţional, de ordin obiectiv,
ce are în vedere obiectul activităţii societăţii.
Astfel, conform acestui criteriu formal o societate este comercială în măsura în care este
constituită într-una din formele recunoscute de lege pentru societăţile comerciale: societate în nume
colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni în comandită pe acţiuni sau societate cu
răspundere limitată.
Când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se
încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea
societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de
intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afara de cazul în care asociaţii
înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate.
În concluzie la cele prezentate, reţinem că atât societatea civilă, cât şi societatea comercială au
aceeaşi esenţă; fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri (capitaluri) în scop economic şi
lucrativ. De aceea, conceptul de societate definit de art. 1491 C. civ. pentru societatea civilă este valabil şi
pentru definirea societăţii comerciale. Atât societatea civilă, cât şi societatea comercială iau naştere printr-
un contract de societate; elementele esenţiale ale contractului de societate civilă se regăsesc şi în contractul
de societate comercială (aportul asociaţilor, intenţia de a desfăşura în comun o anumită activitate şi
obţinerea şi împărţirea beneficiilor). În sfârşit, ambele societăţi au un scop lucrativ; asociaţii urmăresc
realizarea şi împărţirea unor beneficii.
Caracterele juridice ale contractului de societate
Aşa cum am reţinut, reprezentând, în conformitate cu definiţiile formulate în literatura de
specialitate, acel acord de voinţe prin care două sau mai multe persoane consimt să constituie, prin aporturi
individuale, un fond comun, destinat unei activităţi lucrative, desfăşurată împreună de către cei care s-au
asociat, prin îndeplinirea unor acte sau fapte de comerţ, în scopul de a împărţi - conform învoielii -
beneficiile obţinute, contractul de societate presupune şi existenţa unui element psihologic, anume intenţia
fiecărui asociat de a conlucra sau colabora cu toţi ceilalţi, în cadrul societăţii născute din acel act,
asumându-şi riscurile inerente ale unei activităţi desfăşurate în comun (affectio societatis). În alţi termeni,
contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se constituie societatea comercială.
Întrucât societatea comercială se constituie în vederea săvârşirii unor fapte de comerţ, contractul de
societate care stă la baza constituirii societăţii comerciale este un act de comerţ.
Contractul de societate este un contract oneros, comutativ şi formal:
D caracterul oneros al contractului de societate rezultă explicit din cuprinsul art. 1491 din
Codul civil care prevede că fiecare asociat urmăreşte un avantaj patrimonial, un câştig care se
concretizează în profitul obţinut de societate şi care ulterior, în condiţiile legii şi clauzelor
contractuale, se va împărţi între asociaţi;
D contractul de societate are caracter comutativ, în sensul că întinderea obligaţiilor pe care şi le
asumă fiecare asociat este cunoscută din momentul realizării acordului de voinţă.
D contractul de societate este un contract formal, întocmindu-se într-una din formele prevăzute
de lege.
Condiţiile de validitate ale contractului de societate
Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile generale de fond, comune tuturor
contractelor (cele prevăzute în art. 948-968 C. civ., respectiv capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul
şi cauza). În plus, în contractele de societate trebuie să fie avute în vedere şi aspectele referitoare la
aporturile la capitalul social, participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi, precum şi concretizarea
condiţiilor referitoare la „affectio societatis”. În ceea ce priveşte acest element reţinem că specific
contractului de societate este prezenta elementului subiectiv („affectio societatis”) care constă în intenţia
fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul său individual, în schimbul împărţirii beneficiului realizat de o
societate ca urmare a desfăşurării activităţii în comun.
Prin urmare, contractul de societate, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să întrunească, în primul
rând condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărui contract, prevăzute de art. 948 C. civ. şi anume:
D capacitatea de a contracta;
D consimţământul valabil exprimat al părţilor care se obligă;
D un obiect determinat;
D cauză licită.
Capacitatea de a contracta este premisa încheierii valabile a oricărei convenţii şi constă în
aptitudinea generală a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a-şi exercita drepturile şi
îndeplini obligaţiile prin participarea la circuitul juridic, prin încheierea de acte juridice. Sistemul nostru de
drept este cârmuit de regula capacităţii, ceea ce înseamnă că incapacităţile trebuie să fie expres şi limitativ
prevăzute de lege. Regula o reprezintă capacitatea deplină de exerciţiu, incapacităţile reprezentând
excepţia.
Contractul de societate, din punct de vedere al naturii efectelor pe care le produce în raport cu
patrimoniile individuale ale asociaţilor, trebuie calificat ca fiind un act de dispoziţie. Rezultă astfel, că
pentru a încheia un contract de societate civilă, părţile trebuie să aibă capacitatea de a face acte de
dispoziţie. Potrivit dreptului comun, pot încheia, personal, asemenea acte, doar persoanele cu capacitatea
de exerciţiu deplină. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, actele de dispoziţie se încheie, în
numele şi pe seama lor, de către ocrotitorul legal: părinte sau, după caz, tutore cu prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare. În schimb, persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă - minorii între 14 şi 18 ani -
pot încheia personal acte de dispoziţie, dar cu încuviinţarea prealabilă atât din partea ocrotitorului lor legal,
cât şi din partea autorităţii tutelare.
În schimb, în cazul contractelor de societate, doar persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu pot
avea calitatea de semnatari. Cu alte cuvinte, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
restrânsă nu vor putea încheia un contract de societate nici prin reprezentare (asistare) şi nici chiar de s-ar fi
obţinut încuviinţarea în acest sens din partea autorităţii tutelare.
Aşadar, contractul de societate nu se identifică pe deplin, din punct de vedere al capacităţii necesare
încheierii lui, cu actele de dispoziţie din dreptul comun. Contractul de societate este un contract cu efecte
de durată ce dă naştere unei comunităţi de persoane şi comuniuni de interese. Efectele sale nu se reduc,
aşadar, la transmiterea proprietăţii (sau a folosinţei) bunurilor aduse de asociaţi în societate. În plus,
contractul de societate se încheie în consideraţia persoanei coasociatului (coasociaţilor), iar nu a persoanei
ocrotitorului său legal. De aici rezultă cerinţa încheierii contractului de societate doar de către persoanele
capabile.
A doua condiţie necesară pentru valabilitatea contractului de societate vizează consimţământul
reprezintă manifestarea hotărârii de a încheia contractul de societate. În principiu, acordul de voinţă între
părţi este totdeauna necesar şi totodată suficient în vederea formării contractului (cu unele excepţii
prevăzute de lege). Principiul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă al părţilor este expresia
libertăţii individului de a încheia sau nu un contract în funcţie de nevoile sau interesele sale. Acesta
înseamnă că, în principiu, încheierea oricărui contract este liberă. Libertatea contractuală este totuşi
mărginită de normele ordinii publice şi de regulile moralei, care privesc capacitatea persoanei sau obiectul
contractului.
Aşa cum ştim, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
D să provină de la o persoană cu discernământ;
D să fie exteriorizat;
D să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
D şi să fie neviciat.
Condiţia ca acordul de voinţă al părţilor să provină de la persoane cu discernământ este normală şi
decurge din caracterul conştient al contractului, întrucât părţile contractului trebuie să aibă puterea de a-şi
da seama de efectele juridice care se produc în baza manifestării lor de voinţă. Consimţământul trebuie să
fie exteriorizat, adică să fie manifestat în exterior, întrucât hotărârea de a încheia actul juridic trebuie
cunoscută de cealaltă parte. Acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui contract trebuie exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice, deci implică seriozitate. Totodată, consimţământul trebuie să nu fie
alterat printr-un viciu de consimţământ, deci să nu fie viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune.
În ceea ce priveşte problema consimţământului în practica judiciară s-a decis că, consimţământul
este unul dintre elementele esenţiale ale oricărui act juridic şi exprimă voinţa persoanei la încheierea
actului. Acesta înseamnă că lipsa cu desăvârşire a consimţământului face ca actul astfel încheiat să fie
sancţionat cu nulitatea absolută. Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă însă nu inexistenţa
consimţământului, ci un viciu al acesteia, deoarece în acest caz consimţământul există. Aşadar ne aflăm în
faţa unui viciu de consimţământ, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului (cu excepţia erorii
obstacol, care atrage nulitatea absolută), sancţiunea nulităţii fiind edictată, de data acesta, în vederea
protejării persoanei interesate. Soluţia se impune cu atât mai mult, deoarece actele juridice încheiate
personal, chiar de cei puşi sub interdicţie pentru cauză de alienaţie sau debilitate mintală, deci pentru lipsă
de discernământ nu sunt sancţionate cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, de protecţie.
În materia contractului de societate, eroarea poate îmbrăca una dintre următoarele forme:
 D eroarea asupra naturii juridice a contractului. De exemplu, există această eroare în cazul în care o
parte crede că încheie un contract de societate, în timp ce cealaltă parte crede că se află în prezenţa
unui contract de împrumut cu participare la câştiguri;
D eroarea asupra formei de societate. Întâlnim această eroare, de exemplu, în situaţia în care un
asociat crede că intră într-o societate cu răspundere limitată, dar, în realitate, că aderă la o societate
în nume colectiv, caracterizată prin răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
D eroarea cu privire la aprecierea calităţii unui aport (de exemplu, cazul unui bun constituit ca aport,
care, datorită unor vicii de ordin calitativ, nu este în măsură să servească scopului pentru care a
fost adus);
D eroarea asupra persoanei constă în greşita apreciere a identităţii unui asociat sau a calităţilor sale
„substanţiale” (onorabilitate, competenţă etc.).
Dolul reprezintă un alt viciu de consimţământ şi presupune întrebuinţarea de către unul dintre
asociaţi a unor mijloace viclene în scopul de a induce în eroare pe cealaltă parte contractantă şi a o
determina astfel să încheie contractul. Aşadar, dolul presupune:
D existenţa unor manopere frauduloase comise de semnatarii contractului de societate în scopul
formării unei viziuni inexacte asupra societăţii, exagerând importanţa şi şansele ei de reuşită;
D de asemenea, constituie dol, chiar simpla reticenţă, în măsura în care poartă asupra unor
elemente esenţiale care au determinat victima să-şi dea consimţământul (dol prin reticenţă);
D ca o particularitate a contractului de societate, poate fi amintit şi faptul că în situaţia în care
acesta este încheiat între mai mult de două părţi, pentru a atrage anulabilitatea contractului de
societate, dolul trebuie să provină fie de la persoana abilitată să reprezinte societatea, fie de la
toţi ceilalţi coasociaţi;
D manoperele utilizate trebuie să prezinte o anumită gravitate, să aibă, cu alte cuvinte, un caracter
determinant în darea consimţământului victimei.
Chiar dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dolul nu conduce la desfiinţarea contractului de societate
în întregul său, nulitatea fiind doar parţială. Ea îşi produce efectele doar faţă de victima acţiunilor dolosive.
În ceea ce obiectul contractului, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1492 alin. 1 C. civ. care
arată că „orice societate trebuie să aibă de obiect un ce licit şi să fie contractată spre folosul comun al
părţilor” - articol cu vocaţie de aplicabilitate generală. Din aceste dispoziţii legale rezultă că obiectul
contractului de societate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
D să fie determinat;
D să fie licit;
D să fie moral.
În plus, dacă o parte din asociaţi s-au obligat la prestaţii în muncă faţă de societate, acest aport
trebuie să fie posibil şi să aibă un caracter personal. Cu alte cuvinte, să constea într-un fapt personal al celui
ce s-a obligat. Dacă obiectul societăţii este ilicit, contractul de societate este lovit de nulitate absolută, care
poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu.
În privinţa obiectului contractului de societate, atât în literatura noastră de specialitate, cât şi în cea
străină, s-au conturat două accepţiuni.
Într-o primă accepţiune, obiectul contractului de societate se identifică cu obiectul societăţii însăşi.
În acest sens, se arată că „prin obiect al contractului de societate se înţelege ansamblul de operaţiuni pe
care aceasta (societatea) urmează să le îndeplinească în vederea realizării de câştiguri de către asociaţii
în cauză. Obiectul contractului serveşte pentru a delimita societăţile comerciale de cele civile”. Tot astfel,
se arată că faţă de societatea civilă, „în sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de
obiect al contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de comerţ pe
care le va săvârşi societatea comercială”.
Într-o altă accepţiune, obiectul contractului de societate îl constituie prestaţiile la care se obligă în
mod reciproc asociaţii, prestaţii care se materializează în aporturile pe care aceştia le aduc la constituirea
capitalului social. Se poate observa că această accepţiune a obiectului contractului de societate porneşte de
la înţelesul noţiunii de obiect al convenţiilor în general.
În acest sens, potrivit art. 962 C. civ., „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai
una din părţi se obligă”. Aşadar, în această accepţiune, obiectul contractului de societate nu se identifică cu
obiectul de activitate al societăţii căreia îi dă naştere.
O altă condiţie de valabilitate a contractului de societate priveşte cauza (scopul) care reprezintă
motivul pentru care societatea se constituie. Art. 948 C. civ. prevede, între condiţiile de validitate ale
oricărei convenţii şi existenţa unei cauze licite, iar art. 966 C. civ., arată că obligaţia fără cauză sau fondată
pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect. Prin urmare şi cauza contractului trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, pentru ca acesta să fie valabil, astfel:
D cauza trebuie să fie existe;
D să fie reală;
D să fie licită;
D să fie morală.
Cauza contractului de societate trebuie să includă scopul lucrativ, de a obţine şi împărţi foloasele
patrimoniale rezultate din activitatea comună desfăşurată, fie sub forma câştigurilor băneşti, fie sub forma
altor avantaje patrimoniale (recolte, dobândirea unor bunuri etc.). Acest scop trebuie să fie, aşa cum am
arătat, licit şi moral, în caz contrar, contractul de societate fiind lovit de nulitate absolută.
Cauza trebuie să existe. Potrivit art. 966 C. civ., pentru valabilitatea actului juridic, deci, inclusiv a
contractului de societate - cauza trebuie, înainte de toate, să existe. Dar, nici art. 966 C. civ şi nici vreun alt
text al codului nu precizează în ce anume situaţii se poate considera că lipseşte cauza. Pe de altă parte,
exprimarea din partea finală a art. 966 C. civ. este destul de echivocă întrucât formularea „nu poate avea
nici un efect” poate sugera atât nulitatea relativă, cât şi cea absolută, ştiut fiind că ambele produc aceleaşi
urmări, adică împiedică actul să-şi producă efectele.
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la înţelesul noţiunii de lipsă a cauzei,
precum şi cu privire la caracterul nulităţii pe care o antrenează lipsa cauzei. Astfel, potrivit unei prime
opinii lipsa cauzei, în înţelesul ei de scop al actului juridic, se reduce, de fapt, la o eroare asupra existenţei
cauzei, întrucât orice persoană conştientă care încheie un act juridic urmăreşte un anumit scop. Potrivit unei
a doua opinii, lipsa cauzei nu are o independenţă conceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză
falsă.
Pentru rezolvarea acestei probleme se propune soluţionare distinctă a problemei, după cum este
vorba de cauza imediată sau de cauza mediată, concluzionându-se că „despre inexistenţa cauzei se poate
vorbi cu adevărat doar în ce priveşte scopul imediat al consimţământului” şi că în aceste cazuri, „de cele
mai multe ori ne aflăm în prezenţa unei cauze false ori a unei erori asupra cauzei”, fără ca inexistenţa şi
falsitatea cauzei să se confunde în toate cazurile. Iar în ceea ce priveşte scopul mediat, se consideră că la o
persoană normală este greu de conceput absenţa cauzei, însă nu este exclusă falsitatea sau eroarea asupra
acesteia.
Într-o ultimă opinie, se consideră că pentru soluţionarea problemei este necesar a se face o dublă
distincţie şi anume, pe de o parte între cauza mediată şi cea imediată, iar, pe de altă parte, între „cauzele
lipsei de cauză”. Privită din acest al doilea punct de vedere, lipsa cauzei - atât a celei mediate, câr şi a celei
imediate - se poare datora lipsei discernământului caz în care actul va fi sancţionat cu nulitatea relativă.
Astfel, ori de câte ori lipseşte un element esenţial, cerut de lege pentru însăşi existenţa valabilă a actului
juridic, actul este nul. Ori, într-o atare situaţie nu se mai pune problema existenţei unui element al acestuia:
cauza.
În cazul în care contractul de societate a fost rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multor
asociaţi, atunci efectele nulităţii se vor restrânge la persoana în cauză, ele neputând fi extinse asupra tuturor
asociaţilor. Soluţia se explică prin caracterul plurilateral al contractului de societate, adică prin pluralitatea
de raporturi obligaţionale căreia îi dă naştere, fiecare raport obligaţional având un regim şi o soartă proprie,
distinctă de a celorlalte. Iar cum atât lipsa de discernământ, cât şi vicierea consimţământului trebuie
raportate la fiecare asociat în parte, este firesc ca nulitatea să afecteze doar raportul obligaţional respectiv şi
nu contractul de societate în întregul său.
Cauza trebuie să fie reală - şi această condiţie, ca şi cea precedentă, rezultă în mod expres din
conţinutul art. 966 C. civ.,: „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea
nici un efect”.
În ceea ce priveşte scopul imediat, acesta este un element abstract, obiectiv şi invariabil în cadrul
unei categorii de acte juridice. Prin urmare, un scop imediat fals nu poate desemna altceva decât o falsă
reprezentare a părţilor sau a uneia dintre ele, asupra naturii actului juridic pe care-l încheie (error in
negotio) sau asupra identităţii obiectului actului (error in corpore), situaţii pe care le întâlnim în cazul
erorii-obstacol şi care este susceptibilă de sancţionare cu nulitatea absolută a actului astfel încheiat. În cazul
contractului de societate cu mai mult de doi asociaţi, efectele nulităţii se vor răsfrânge doar asupra
raportului obligaţional dintre societate şi errans, iar nu asupra contractului de societate în întregul său.
Scopul mediat este - spre deosebire de cel imediat - un element variabil de la un act juridic la altul şi
chiar în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice; el constă în mobilul concret şi subiectiv care determină pe
fiecare dintre părţi să-şi dea consimţământul. În aceste condiţii, o cauză mediată falsă constă într-o
discordanţă între reprezentarea mentală a mobilului determinant şi acel element ce constituie însuşi mobilul
determinant. Astfel, cauza mediată falsă este de fapt o eroare viciu de consimţământ a uneia dintre părţile
actului juridic (sau a ambelor) şi, ca atare, ea nu va putea afecta valabilitatea actului mai mult decât eroarea
viciu de consimţământ. Prin urmare, actul va fi susceptibil de anulare. În cazul contractului de societate
încheiat între mai mult de doi asociaţi, efectele anulării vor fi parţiale.
Cauza trebuie să fie licită, adică în deplină concordanţă cu legea. În acest, art. 968 Cod civil
prevede: „cauza este nelicită când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. Rezultă că
legiuitorul a avut în vedere prin cauza nelicită atât ilicitatea propriu-zisă a acesteia (adică discordanţa dintre
scopul urmărit şi lege), cât şi imoralitatea cauzei (când scopul urmărit este contrar bunelor moravuri).
Cauza trebuie să fie morală, adică să nu contravină „bunelor moravuri”. (art. 968 C. civ.). Contractul de
societate al cărui scop este ilicit sau imoral este lovit, în întregul său, de nulitate absolută, cu toate
consecinţele ce decurg de aici asupra entităţii căreia i-a dat naştere.
În ceea ce priveşte forma contractului trebuie să subliniem că potrivit art. 5 alin. 6 din Legea nr.
31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se
semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului
constitutiv este obligatorie atunci când:
D printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se afla un teren;
D se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
D societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Faptul că asociaţii stabilesc pe baza libertăţii de voinţă conţinutul contractului (obiect social, durată,
capital social, participare la beneficii şi pierderi etc.) nu înseamnă că actul de voinţă al asociaţilor exprimat
prin contractul de societate are un caracter pur consensual. În concluzie, în contextul celor precizate, putem
aprecia că forma scrisă şi autentificată a actului constitutiv este o condiţie „ad validitatem”, în situaţiile
amintite de lege, lipsa acestei forme fiind cauză de nulitate relativă, ce poate fi remediată dacă până la
soluţionarea cererii de constatare a nulităţii de către tribunal se înlătură cauza de nulitate, autentificându-se
actul constitutiv.
În cazul societăţilor comerciale, actul constitutiv trebuie să cuprindă unele menţiuni comune:
identificarea asociaţilor; denumirea societăţii şi forma acesteia; sediul principal şi eventualele sedii
secundare (sucursale, puncte de lucru, birouri, agenţi etc.); obiectul de activitate, cu precizarea domeniului
principal de activitate; capitalul social subscris şi vărsat de asociaţi; organele de conducere, de administrate
şi de control a societăţii; modul de participare la beneficii şi pierderi; cauzele de dizolvare şi modalitatea de
lichidare etc.
Potrivit Legii nr. 31/1990, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin
contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se
constituie prin contract de societate şi statut (art. 5 alin. 1).
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane,
caz în care se întocmeşte numai statutul (art. 5 alin. 2).
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv
(art. 5 alin. 3).
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea,
act constitutiv. În cuprinsul Legii nr. 31/1990, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât
şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii (art. 5 alin. 4).
În cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va
cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi
desfăşurarea activităţii societăţii (art. 5 alin. 5). Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la
oficiul registrului comerţului.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, la
autentificarea actului constitutiv în cazurile prevăzute la art. 5 sau, după caz, la darea de dată certă a
acestuia, se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi
declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu
răspundere limitată.
La acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
D imobilul, prin structura lui, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite;
D cel puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat în fiecare dintre societăţi;
D dacă cel puţin unul dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce urmează a fi sediul societăţii.
 Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care dă dată certă
va refuza operaţiunile solicitate, dacă din documentaţia prezentată rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege. În actul constitutiv trebuie să se precizeze domeniul şi activitatea principală a societăţii
respective.
Aportul la capitalul social - condiţie specială a contractului de societate comercială
Trebuie să precizăm că în baza contractului de societate fiecare asociat este obligat să aducă în
societate o contribuţie oarecare pentru alcătuirea fondului comun, contribuţie care se numeşte aport social
şi care trebuie să fie, potrivit regulilor generale, determinat sau determinabil, posibil şi licit.
Conform art. 1492 alin. 2 C. civ., aportul social poate consta într-o sumă de bani, alte bunuri (mobile
şi imobile, corporale sau incorporale, certe sau generice, fungibile şi consumptibile sau nefungibile şi
neconcumptibile) inclusiv cele viitoare (art. 963-965 C. civ.) sau anumite servicii (prestaţii în muncă).
Aportul social poate să fie de valori inegale şi de natură diferită, însă nici unul dintre asociaţi nu poate fi
scutit de obligaţia de a constitui aport.
Noţiunea de aport are un sens etimologic şi un sens juridic:
D sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către
asociat;
D sub aspect juridic, prin aport se înţelege, aşa cum rezultă şi din rândurile precedente, obligaţia
pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială.
În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu toate consecinţele care decurg din
această calitate. Se consideră că termenului de aport nu trebuie să i se atribuie înţelesul filologic, ci un
înţeles juridic, nu imediata prestare a bunului în sens material, în momentul încheierii contractului, ci
obligaţiunea pe care şi-o ia fiecare asociat de a face predarea ulterioară. Aportul constă, deci, într-o
obligaţiune de dare sau de a îndeplini un serviciu, când obligaţiunea de aport constă în „afacere”, ca în
cazul aportului în muncă.
Aportul asociaţilor mai poartă numele şi de „miză socială”. Pe de altă parte se consideră că noţiunea
de aport cuprinde obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a contribui la formarea capitalului sau fondului
societăţii; operaţia juridică ce constă în punerea efectivă a unor sume de bani sau de bunuri la dispoziţia
societăţii; valoarea patrimonială cu care fiecare asociat convine să contribuie la înfiinţarea societăţii sau
prin subscripţii ulterioare, la alcătuirea sau majorarea patrimoniului societăţii, în condiţiile şi la termenele
stabilite.
Aşadar, aportul este o manifestare de voinţă constând în asumarea obligaţiei de a contribui la
formarea sau majorarea capitalului unei societăţi comerciale determinate, prin transmiterea proprietăţii sau
folosinţei unui bun în patrimoniul acelei societăţi, în schimbul unor cote-părţi, precum şi în executarea
acestei obligaţii prin predarea efectivă a bunului constituit ca aport. Aportul nu trebuie confundat cu
patrimoniul societăţii, care reprezintă suma aporturilor individuale ale asociaţilor.
Aporturile asociaţilor reprezintă o condiţie specifică şi indispensabilă pentru a se executa contractul
de societate. Aportul asociaţilor la constituirea capitalului social reprezintă nu numai o condiţie generală şi
obligatorie pentru orice contract de societate, dar şi un element menit să-i ofere o anumită specificitate şi
prin care contractul de societate - fie că stă la baza unei societăţi civile, comerciale sau agricole - se
deosebeşte de toate celelalte contracte civile şi comerciale.
Obligaţia de aport revine fiecărui asociat. După cum o societate, indiferent de forma ei, nu poate
lua fiinţă fără un patrimoniu iniţial format din aporturile asociaţilor, tot astfel o persoană nu poate dobândi
calitatea de asociat fără a contribui prin aportul său la formarea patrimoniului societăţii. O societate nu
poate fi constituită valabil dacă un asociat ar fi scutit de orice aport, chiar dacă toţi ceilalţi asociaţi ar
consimţi la exonerarea cu titlu de liberalitate şi chiar dacă acel asociat ar accepta să participe la pierderi.
Tot astfel, în cursul „vieţii” societăţii o persoană poate deveni asociat numai dacă, prin aportul său,
contribuie la majorarea patrimoniului societăţii.
Nu este necesar ca aporturile să fie de valoare egală sau de aceeaşi natură. Acelaşi asociat poate
constitui un singur fel de aport, fie în numerar, fie în natură, fie în industrie, ori două sau trei feluri de
aporturi, printre care să figureze bunuri diferite. Fiecare asociat se consideră debitor, în privinţa societăţii
de tot ceea ce a promis a pune în comun. Dacă s-a promis un obiect determinat de care societatea s-a evins,
asociatul ce l-a pus în comun este răspunzător faţă de societate, precum vânzătorul către cumpărător.
Cerinţa ca bunul constituit ca aport să fie proprietatea subscriitorului a fost subliniată frecvent de
instanţa supremă, cu prilejul judecării unor cauze privind subscrierea abuzivă a unor bunuri proprietate de
stat. Considerentele prin care s-au infirmat asemenea subscrieri sunt valabile în toate cazurile de subscriere
de bunuri care nu sunt proprietatea subscriitorului.
 Ca o concluzie, având în vedere cele exprimate anterior, putem spune că aportul ar avea următoarele
trăsături caracteristice:
D aportul reprezintă o condiţie generală şi necesară, fiind întâlnit în toate formele de societate. El
ţine de însăşi esenţa contractului de societate;
D aportul reprezintă o condiţie specifică contractelor de societate;
D aportul implică o obligaţie individuală din partea fiecărui asociat de a contribui la constituirea
capitalului social. El nu reprezintă o facultate, ci o obligaţie pentru toţi asociaţii unei societăţi.
Nu se cere însă ca aporturile să fie de aceeaşi natură sau de aceeaşi întindere.
Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care prezintă interes
pentru activitatea societăţii. Art. 1492 C. civ. precizează că fiecare asociat trebuie să pună în comun „sau
bani, sau alte lucruri, sau industria sa”. Aşadar, aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.
Aporturile în numerar, adică în sume de bani, constituie, datorită funcţiei monedei, principala şi
cea mai simplă cale de formare şi majorare a patrimoniului societăţii. În domeniul societăţilor comerciale,
sumele de bani sunt indispensabile începerii oricărei activităţi, aporturile în numerar fiind astfel obligatorii
la constituirea societăţii comerciale indiferent de forma ei. De altfel, prin Legea nr. 31/1990 care prevede
expres acest lucru, s-a stins controversa privind posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale numai
prin aportul în natură sau în industrie. Preferinţa legiuitorului pentru aporturile în numerar este pe deplin
justificată. Orice societate are nevoie de un capital în numerar, de lichiditate, pentru a face faţă cheltuielilor
imediate de constituire, de instalare şi de efectuare a primelor operaţiuni statutare. De altfel, toate bunurile
care formează patrimoniul social trebuie să fie evaluabile în bani pentru a constitui gajul general al
creditorilor sociali. Numai că lichidarea şi transformarea lor în bani necesită formalităţi în timp, pe când
sumele de bani sunt imediat sesizabile.
Dacă aportul social constă într-o sumă de bani care nu a fost pusă în comun, asociatul datorează
dobânzi - de drept şi fără punere în întârziere (dies interpellat pro homine) - din ziua în care trebuia să o
plătească, putând fi obligat, dacă este cazul, şi la plata de daune interese (art. 1504 alin. 1 C. civ.). Datorită
pagubei care poate rezulta pentru societate din cauza nedepunerii la timp a banilor, legea este mai severă în
privinţa asociaţilor decât în privinţa debitorilor ordinari (art. 1088 C. civ.).
Având în vedere acest tratament sever, trebuie admis că asociatul, care constituie drept aport o
creanţă bănească, răspunde nu numai de existenţa ei în momentul cesiunii (art. 1392 C. civ.), dar şi de
solvabilitatea debitorului la data exigibilităţii creanţei, prezumându-se stipularea în contractul de societate
(prin care se realizează cesiunea de creanţă în favoarea societăţii) a unei clauze de agravare a obligaţiei de
garanţie (art. 1397-1398 C. civ.).
Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi
bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri) sau incorporale. Varietatea bunurilor ce pot fi constituite ca
aport în natură la o societate comercială este, practic, nelimitată. Printre cele mai des întâlnite sunt:
imobilele, creanţele, mărcile şi brevetele de invenţii, automobile, nave şi aeronave, concesiuni etc. Bunurile
constituite ca aport trebuie să aibă o valoare economică şi să fie evaluabile în bani, să fie apte de a servi
scopului societăţii şi să fie susceptibile de urmărire silită. Îndeplinirea cerinţei de a avea o valoare
economică implică, printre altele, ca bunul să fie în stare de utilizare. Potrivit legii, aporturile în natură
trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Ele sunt admise la toate formele de societate şi sunt
vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectiva către societate a bunurilor
aflate în stare de utilizare.
Pentru că pot fi constituite ca aport la o societate numai bunuri care pot fi exploatate comercial, sunt
excluse din categoria aporturilor bunurile de natura serviciilor publice (un serviciu ministerial, de
exemplu). Dacă contribuţia are ca obiect un bun individual determinat şi neconsumptibil sau nefungibil,
aportul poate consta în proprietatea acelui bun sau numai în folosinţa (uzul şi/sau fructele) lui (art. 1499,
1509 şi 1525 C. civ.). Locatarul poate constitui ca aport folosinţa bunului închiriat numai dacă
sublocaţiunea (cesiunea) nu a fost interzisă prin contractul de locaţiune sau condiţionată de acordul
locatorului.
Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea
efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Transferarea drepturilor corespunzătoare
înseamnă transmiterea, după caz, a dreptului de proprietate, de folosinţă sau de uzufruct asupra bunului
constituit ca aport.
Aportul în proprietate - în mod obişnuit, aportul care constă în numerar sau în alte bunuri corporale
intră în patrimoniul societăţii comerciale în deplină proprietate. Aşadar, în lipsă de stipulaţie contrară,
bunurile devin proprietatea societăţii. Dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va
intra în patrimoniul societăţii, asociatul ne mai având un drept asupra lui. Proprietatea bunului subscris ca
aport este transferată la societate împreună cu drepturile care sunt în legătură cu acel bun precum şi cu
accesoriile care se unesc în mod natural sau artificial cu bunul în cauză (de exemplu ipotecă). Aportul unui
bun în proprietate este asimilat, sub aspectul regimului juridic aplicabil, cu vânzarea-cumpărarea. În
consecinţă, aportatorul are faţă de societate obligaţiile ce revin vânzătorului, garanţia pentru evicţiune şi
garanţia pentru vicii ascunse.
Transferul proprietăţii bunurilor reprezentând aporturi în natură se poate realiza din ziua în care a
fost semnat contractul de societate, când societatea poate dispune de un patrimoniu propriu. Până la
semnarea contractului de societate bunul ce se vrea a fi aport rămâne în patrimoniul asociatului în cauză.
Transferul proprietăţii poate fi amânat la o dată ulterioară, dată fixată în contractul de societate. Asociatul
rămâne obligat până la transferul către societate a proprietăţii bunului, prin subscrierea sa de aport în
natură. El este în situaţia vânzătorului care nu a fost eliberat de bunul vândut: asociatul trebuie să asigure
conservarea bunurilor constituite ca aport, să se abţină de la orice act susceptibil de a obstrucţiona
transferul proprietăţii la societate – sub sancţiunea daunelor-interese - şi să ţină la dispoziţia societăţii, din
momentul încheierii contractului de societate, toate fructele lucrului aportat (art. 1324 C. civ.).
În privinţa transferului riscurilor problema se pune dacă bunul ce formează obiectul aportului a fost
distrus sau deteriorat în intervalul dintre data subscrierii şi termenul fixat pentru predare, independent de
orice culpă din partea asociatului debitor al obligaţiei.
În cazul societăţii civile se aplică, cu anumite excepţii, regula res perit domino, chiar dacă bunul nu
a fost predat. Legea comercială, însă, derogă de la regula de drept civil. Astfel, societatea suportă singură
consecinţele pieirii sau deteriorării bunului din ziua în care este înregistrată la registrul comerţului fără ca
acest fapt să aibă efect cu privire la acţionarul care a efectuat aportul, acesta îşi conferă toate drepturile
sociale care i-au fost atribuite în schimbul aportului subscris. În schimb, atât timp cât societatea nu este
înregistrată, asociatul care a subscris aportul în natură suportă singur riscurile dispariţiei bunului pe care l-a
aportat, chiar dacă această dispariţie a intervenit după semnarea contractului. Pe de altă parte într-o astfel
de situaţie dacă bunul pierit avea o importanţă deosebită pentru constituirea societăţii, ceilalţi asociaţi pot
cere rezilierea contractului de societate. Dacă asociaţii renunţă a cere rezilierea contractului, ei sunt
consideraţi că au luat în sarcina lor riscurile pieirii bunului subscris ca aport şi acceptă ca persoana care a
subscris aportul să rămână asociat.
Derogând de la dreptul civil în materia transmiterii riscurilor, în cazul pieirii bunului constituit ca
aport, legea comercială evită două inconveniente majore:
D asociatul ar dobândi această calitate şi drepturile aferente deşi nu a contribuit cu nimic la
constituirea capitalului social;
D terţii ar avea drept gaj general un patrimoniu inferior celui publicat.
Survenirea riscului produce consecinţe diferite, după cum asociatul s-a angajat să predea societăţii
comerciale lucruri determinate prin caractere generice sau individual determinate.
Dacă obiectul aportului îl formează bunuri determinate prin caractere generice, riscurile se transmit,
ca şi în raporturile civile concomitent cu dreptul de proprietate (afară de cazul când părţile au convenit
altfel).
În cazul unui aport care constă într-un bun mobil individual determinat se consideră că regimul
derogator de la prevederile C. civ. mai convenabil deci societăţii comerciale, se poate întemeia pe
interpretarea voinţei părţilor, presupunându-se că, la data perfectării actelor constitutive, asociaţii au înţeles
să deroge de la art. 971 şi 1295 C.civ – texte supletive de voinţă – dată fiind inoportunitatea soluţiilor pe
care le consacră. Ar însemna, cu alte cuvinte, să deducem că părţile au încheiat contractul de societate cu
clauza implicită că riscurile obiectului cert să privească pe asociatul care l-a subscris până la data efectuării
vărsământului. S-ar generaliza astfel regimul răspunderii pentru riscuri din domeniul bunurilor fungibile şi
în cel al bunurilor individual determinate, dându-se astfel satisfacţie exigenţelor fireşti ale relaţiilor
societare, diferite de cele ale raporturilor civile.
Aportul în creanţe. Potrivit art. 16 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, modificat prin Legea nr.
441/2006, aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile
cu răspundere limitată. Aporturile în creanţe sunt liberate, potrivit art. 84, care prevede că asociatul care a
depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru
care au fost aduse. Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de
daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor.
Aportul în folosinţă. Aportul în folosinţă reprezintă punerea unui bun la dispoziţia societăţii, pentru
un timp determinat, fără transferul în patrimoniul acestuia a dreptului de proprietate. Aducerea bunului
„numai în folosinţă” (art. 1509 alin. 1 şi art. 1525 alin. 2 C. civ.) trebuie să rezulte din actul constitutiv.
Societatea se poate folosi liber de bunul aportat în timpul prevăzut în contract – în general durata efectivă a
societăţii – dar asociatul care a constituit aportul rămâne proprietar.
Dacă aportul în folosinţă este reprezentat de bunuri fungibile (de exemplu valori imobiliare sau o
sumă de bani) sau de alte bunuri în mod normal atrase pentru a fi reînnoite în timpul duratei societăţii –
mărfuri de exemplu – societatea care devine proprietara bunurilor constituite ca aport cu obligaţia, la
expirarea perioadei convenite de a restitui bunuri de acelaşi fel într-o cantitate şi valoare egală.
Aporturile în folosinţă nu sunt supuse formalităţilor de publicitate cerute pentru unele categorii de
aporturi din proprietate. Asociatul care a vărsat un aport în folosinţă dă garanţii societăţii în aceleaşi
condiţii ca un locator, respectiv este dator fără inserarea în contract a nici unei clauze speciale:
D să predea societăţii bunul subscris;
D să menţină bunul în stare de a putea servi la întrebuinţarea pentru care a fost constituit ca aport;
D de a face ca societatea să poată folosi neîmpiedicată bunul vărsat ca aport în folosinţă, pe toată
durata stabilită (art. 1840 C. civ.)
Riscurile pieirii sau deteriorării bunurilor constituite ca aport în folosinţă rămân în sarcina
asociatului care a subscris aportul, cu excepţia bunurilor fungibile. În acest din urmă caz, riscurile sunt în
sarcina societăţii pentru că ea a devenit proprietara acestor bunuri.
Aportul unui uzufruct. Potrivit art. 517 C. civ., uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de
lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva
substanţa. Spre deosebire de aportul în folosinţă, aportul în uzufruct înseamnă transmiterea unui drept real
care conferă societăţii dreptul de a se folosi de lucru şi de a-i culege fructele. Cel de-al treilea atribut,
dreptul de dispoziţie asupra bunului, rămâne un atribut exclusiv al proprietarului. Uzufructul se încheie pe o
perioadă determinată fără a depăşi în cazul unei societăţi cu durată nedeterminată, 30 de ani (art. 559 C.
civ.).
Aportul poate purta şi asupra unui uzufruct existent. În acest caz societatea beneficiază de drepturile
uzufructuarului numai până la decesul asociatului care a vărsat ca aport un uzufruct.
Uzufructul are de regulă, ca obiect bunuri neconsumptibile, având în vedere că una dintre obligaţiile
uzufructuarului este aceea de a nu se atinge de substanţa bunului şi de a-l restitui proprietarului la expirarea
uzufructului. Se admite, totuşi că şi bunurile consumptibile pot face obiectul uzufructului. În acest caz,
uzufructuarul are obligaţia de restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare cu cele primite (art.
526 C. civ.). De această dată se transmite uzufructuarului chiar proprietatea asupra bunului, cu obligaţia de
restituire.
Aportul în industrie. Aportul în industrie (în muncă) constă în muncă sau activitatea pe care
asociatul se obligă să o efectueze în societate având în vedere competenţa şi calificarea sa. Aportul în
industrie îl poate reprezenta activitatea de ţinere a evidenţelor de către unul din asociaţi, activitatea de
marketing, know-how, servicii profesionale, în limita legilor speciale. De asemenea, aportul poate consta în
servicii, cunoştinţe şi management din partea asociatului. Asociatul care a subscris aportul în industrie este
debitorul societăţii pentru munca sa şi serviciile promise.
Asociatul care a subscris ca aport prestaţiile în muncă trebuie să exercite activitatea sa, în principiu
pe toată durata societăţii, dar este posibil, să se prevadă în contractul de societate şi o perioadă mai scurtă.
Dacă dintr-o cauză oarecare asociatul nu mai poate continua activitate, aportul său devine caduc; drepturile
sale faţă de societate urmează a fi lichidate în condiţiile stabilite prin contractul de societate. Pe de altă
parte, dacă societatea încetează înainte de termenul fixat prin actul de constituire, dreptul asociatului la
câştiguri şi pierderi se reduce proporţional la durata şi timpul în care aportul a continuat să fie efectuat. Prin
actul constitutiv asociaţii pot determina în concret, cota de câştig şi din active cuvenită asociatului, în raport
cu perioada prestării muncii a contribuţiei la rezultatele activităţii societăţii etc.
Aşadar, în schimbul aportului prestaţie în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea
beneficiilor şi activelor societăţii şi totodată are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop aportul în
prestaţii în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Serviciile (prestaţiile în muncă) constituite ca aport nu trebuie să fie confundate cu activitatea
comună desfăşurată în cadrul administrării treburilor societăţii. Serviciile pe care asociaţii le prestează cu
titlu de aporturi sunt acte şi fapte care depăşesc cadrul activităţii comune obişnuite şi care sunt de natură să
aducă foloase societăţii în virtutea aptitudinilor speciale sau a profesiei asociatului respectiv (zidar, zugrav,
electrician, tractorist, arhitect etc.). Serviciile prestate de asociaţi cu titlu de aport social nu trebuie să fie
confundate nici cu serviciile prestate de terţe persoane (care nu au calitatea de asociaţi) în folosul societăţii
în baza contractului încheiat cu societatea (spre exemplu, contract de antrepriză), guvernat de regulile
aplicabile contractului în cauză.
Potrivit art. 16 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 31/1990, prestaţiile în muncă sau servicii nu pot constitui
aport la formarea ori la majorarea capitalului social. Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii
comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la
formarea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe,
potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând, totodată, obligaţi să
participe la pierderi.
Statutul societăţii
Forma actului constitutiv
După cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 31/1990, societatea pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate
şi statut. În completare alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că societatea cu răspundere limitată se poate
constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane. În acest caz se întocmeşte numai statutul.
Cele două acte (contractul şi statutul) sunt distincte. Conform dispoziţiilor art. 5 alin. 3 din Legea nr.
31/1990, contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv.
Astfel, pentru constituirea societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau societăţii cu răspundere
limitată asociaţii au posibilitatea să aleagă între a încheia două acte constitutive distincte - contractul de
societate şi statutul şi încheierea unui singur înscris, care să le cuprindă pe amândouă. În ipoteza în care
asociaţii optează pentru încheierea a două acte constitutive distincte, se pune problema de a şti ce este
statutul şi prin ce se deosebeşte el de contractul de societate.
În acest context trebuie precizat că, în situaţia în care contractul de societate şi statutul sunt acte
distincte, statutul va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea,
funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii.
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990, în ideea de a simplifica lucrurile, reglementează cuprinsul actului
constitutiv, nu şi cuprinsul contractului de societate şi al statutului. Cum în concepţia legii, denumirea de
act constitutiv desemnează atât contractul de societate şi/sau statutul societăţii, cât şi înscrisul unic,
înseamnă că statutul are acelaşi cuprins ca şi contractul de societate. Realitatea este însă alta; statutul
societăţii este conceput ca un act constitutiv care dezvoltă contractul de societate, întregind cuprinsul său.
Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii cu răspundere
limitată. Este necesar ca, plecând de la clauzele contractului de societate, statutul să reglementeze ceea ce
este propriu societăţii cu răspundere limitată, în special aspectele legate de organizarea şi funcţionarea
societăţii (adunarea generală, administrarea societăţii, controlul asupra gestiunii societăţii etc.). Acest
„surplus” de reglementare poate face obiectul statutului, ca act constitutiv distinct, sau poate fi încorporat
în înscrisul unic. Alegerea aparţine asociaţilor.
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când printre
bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; se constituie o societate în nume colectiv sau
în comandită simplă; societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor de societăţi comerciale este aceea
legată de noţiunea de fondatori ai societăţii. Legea face referire la noţiunea de fondator arătând că:
D sunt fondatori, în temeiul art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, semnatarii actului
constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii;
D sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publică, întocmind prospectul de emisiune pe care urmează să îl dea publicităţii.
În acest sens, art. 18 alin. 1 din Legea nr. 31/1900, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006
prevede: când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, fondatorii vor întocmi un prospect
de emisiune, care va cuprinde datele prevăzute la art. 8, cu excepţia celor privind pe administratori şi
directori, respectiv pe membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere, precum şi pe cenzori sau,
după caz, pe auditorul financiar,şi în care se va stabili data închiderii subscripţiei.
Potrivit legii, nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile
prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sau pentru cele prevăzute de
legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare.
Conţinutul actului constitutiv
Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie să cuprindă unele menţiuni comune, cum
ar fi: identificarea asociaţilor; denumirea societăţii şi forma acesteia; sediul principal şi eventualele sedii
secundare (sucursale, puncte de lucru, birouri, agenţii etc.), obiectul de activitate, cu precizarea domeniului
principal de activitate; capitalul social subscris şi vărsat de asociaţi; organele de conducere, de administrare
şi de control ale societăţii; modul de participare la profit şi pierderi; cauzele de dizolvare şi modalitatea de
lichidare a patrimoniului societăţii. Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori.
În legătură cu sediul, art. 17 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, prevede că la acelaşi sediu
vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă este îndeplinita cel puţin una dintre următoarele condiţii:
imobilul, prin structura lui, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite; cel puţin o
persoană este, în condiţiile legii, asociat în fiecare dintre societăţi; dacă cel puţin unul dintre asociaţi este
proprietar al imobilului ce urmează a fi sediul societăţii.
Potrivit art. 7 din lege, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 461/2006 şi completat prin OUG nr.
82/2007, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată
trebuie să cuprindă:
a. datele de identificare a asociaţilor; la societatea în comandită simplă se vor arata şi asociaţii
comanditaţi;
b. forma, denumirea şi sediul social;
c. obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
d. capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea
aportului în natură şi modul evaluării. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru
aportul său;
e. asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de
identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
e1. în cazul societăţilor cu răspundere limitată, dacă sunt numiţi cenzori sau auditor financiar, datele
de identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor financiar;
f. partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;
g. sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă
se are în vedere o atare înfiinţare;
h. durata societăţii;
i. modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde potrivit art. 8 din
lege, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006:
a. datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acţiuni vor fi menţionaţi şi
asociaţii comanditaţi;
b. forma, denumirea şi sediul social;
c. obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
d. capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat,
cuantumul acestuia;
e. natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru
acestea şi numele sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
f. numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător;
f1. dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite
fiecărei categorii de acţiuni;
f2. orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
g. datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor
membri ai consiliului de supraveghere;
g1. puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, şi dacă ei urmează să le exercite
împreună sau separat;
h. datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
 i. clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către
organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui număr;
i1. puterile de reprezentare conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv membrilor
directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
j. durata societăţii;
k. modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
l. sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentante sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă
se are în vedere o atare înfiinţare;
m. orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în care
societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea
societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi identitatea beneficiarilor
unor astfel de avantaje;
n. numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni;
o. cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
p. modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Potrivit art. 81 din lege, introdus prin legea nr. 441/2006, datele de identificare prevăzute la art. 7 lit.
a), e) şi e1), respectiv la art. 8 lit. a), g) şi h), includ: pentru persoanele fizice: numele, prenumele, codul
numeric personal şi, dacă este cazul, echivalentul acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi
data naşterii, domiciliul şi cetăţenia; pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul
de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale aplicabile.
Aspecte particulare privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni prin subscripţie
publică
Noţiuni generale
Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi mai evoluată a societăţii comerciale. Datorită
importanţei aporturilor la formarea capitalului social şi a estompării calităţilor personale ale asociaţilor,
societatea pe acţiuni mai este cunoscută şi sub denumirea de societate anonimă.
Societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai multor
persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin
titluri numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale în scopul împărţirii beneficiilor, şi care
răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita acţiunilor lor.
Societatea pe acţiuni dă posibilitatea concentrării unor mari capitaluri şi deci realizarea unor
obiective economice de anvergură. Având şi mai multă independenţă faţă de persoana acţionarilor, îşi
asigură continuitatea şi existenţa pe durate mari de timp.
Societatea pe acţiuni este forma tipică a societăţilor cu o cifră de afaceri mare, care necesită un
capital pe măsură, capital pe care averea unei singure persoane nu îl poate satisface. Obligaţiile sociale ale
societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi doar la achitarea acţiunilor ce
reprezintă aportul lor la constituirea societăţii.
Diferenţa fundamentală între societăţile pe acţiuni şi alte tipuri de societăţi comerciale îl constituie
faptul ca în cazul societăţilor pe acţiuni nu mai primează încrederea între asociaţi, dreptul de proprietate
asupra acţiunilor (nominative sau la purtător) putând trece uşor de la un acţionar la altul. Asociaţii nu au
calitatea de comercianţi şi nici un fel de răspundere faţă de terţi. Societatea pe acţiuni are avantaje
incontestabile faţă de restul tipurilor de societăţi comerciale tocmai datorita capitalului mare pe care îl
necesită şi care îi permite dezvoltarea, însă prezintă dezavantajul neimplicării asociaţilor în administrarea
societăţii ceea ce permite abuzuri ale administratorilor.
Aşadar, o cunoaştere aprofundată a funcţionării societăţilor comerciale, în general, şi a societăţii pe
acţiuni, în special, este o necesitate, deoarece ea contribuie la o aplicare corespunzătoare a normelor legale,
în cadrul statului de drept. Totodată, ea poate fi de mare folos în acţiunea de perfecţionare a reglementării
legale, în conformitate cu realităţile economice în continuă mişcare, în perioada tranziţiei de la economia
planificată la economia de piaţă liberă.
Societatea pe acţiuni se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în actul constitutiv, mai exact, la
baza constituirii societăţii stau actele de constituire respectiv contractul de societate şi statutul). Potrivit art.
5 alin. 3 contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris denumit „act constitutiv”.
Potrivit a art. 9 din Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 441/2006, societatea
pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului
constitutiv sau prin subscripţie publică.
 În cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului
constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferenţa
de capital social subscris va fi vărsată: pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12
luni de la data înmatriculării societăţii; pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel
mult 2 ani de la data înmatriculării.
Aşadar, observăm că pentru formarea capitalului social, legea reglementează două modalităţi de
constituire a societăţii:
D constituirea obişnuită (instantanee), prin aporturile asociaţilor;
D şi constituirea prin subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.
Indiferent de modalitatea folosită, pentru constituirea societăţii pe acţiuni trebuie îndeplinite
formalităţile prevăzute de lege (respectiv îndeplinirea condiţiilor de fond, de formă şi a formalităţilor
prevăzute pentru actele constitutive).
În cazul constituirii obişnuite sau simultane, un număr minim de 5 asociaţi se înţeleg să contribuie
direct la formarea capitalului social pe care îl au în vedere prin stabilirea cotei de participare a fiecăruia,
reprezentată prin valoarea unui număr de acţiuni corespunzătoare valorii aportului subscris la capitalul
societăţii. În acest fel asociaţii trec în mod direct la redactarea actului constitutiv (a contractului şi a
statutului) al societăţii pe acţiuni.
La constituirea continuată sau prin subscripţie publică, sunt necesare îndeplinirea cerinţelor din
Titlul II, Capitolul 2 al legii intitulat „Formalităţi specifice pentru constituirea societăţii pe acţiuni prin
subscripţie publică”.
Pentru realizarea capitalului social minim se apelează la subscripţia publică, printr-un prospect de
emisiune a acţiunilor, ce reprezintă o ofertă generală de a contracta. Constituirea societăţii este încredinţată
unor fondatori, a căror misiune încetează după adunarea generală a subscriitorilor în care transmit gestiunea
societăţii administratorilor aleşi de această adunare prin vot secret.
Aşa cum am reţinut, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, sunt consideraţi
fondatori semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea
societăţii. Legea prevede şi cine nu poate avea această calitate. Astfel, în alin. 2 al art. 6 din Legea nr.
31/1990, aşa cum a fost modificat Legea nr. 441/2006 şi ulterior de OUG 82/2007, nu pot fi fondatori
persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz
de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mita, pentru
infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor masuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi
completările ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei sau pentru cele prevăzute de Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările
ulterioare.
Pentru contribuţia şi eforturile depuse la constituirea societăţii comerciale, fondatorii au anumite
drepturi asupra societăţii, în condiţiile şi pentru perioada prevăzută de actele constitutive şi de normele
legale imperative.
În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat. Aportul poate fi în numerar, în
natură sau în creanţe. În societatea pe acţiuni, aportul constând în prestaţii în muncă nu este permis. În cazul
aportului în natură, în contractul de societate trebuie să se prevadă valoarea bunurilor aduse ca aport, modul
de evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea.
De asemenea în cazul constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, nu sunt admise
aporturile în creanţe (art. 16 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 31/1909, republicată).
Ca varietate de aporturi, pe lângă cel în numerar, doctrina şi jurisprudenţa admit pentru societatea pe
acţiuni aporturile în natură constând în: bunuri corporale, mobile şi imobile; bunuri incorporale; aporturi
în proprietate; aportul în folosinţă; aportul în uzufruct; aportul unui fond de comerţ; în anumite condiţii
aportul unor bunuri comune ale soţilor.
Valoarea nominală a unei acţiuni, reprezentând aportul minim al unui acţionar, nu poate fi mai mică
de 0,1 lei (art. 93 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, modificat prin Legea nr. 441/2006).
Acţiunile vor cuprinde: denumirea şi durata societăţii; data actului constitutiv, numărul din registrul
comerţului sub care este înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial
al României, Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea; capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor
de ordine, valoarea nominală a acţiunilor şi vărsămintele efectuate; avantajele acordate fondatorilor.
Pentru acţiunile nominative se vor mai menţiona: numele, prenumele, codul numeric personal şi
domiciliul acţionarului persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de
înregistrare ale acţionarului persoană juridică, după caz. Acţiunile trebuie să poarte semnătura a doi
administratori, când sunt mai mulţi, sau a unicului administrator.
Acţiunile trebuie să fie de o egală valoare; ele acordă posesorilor drepturi egale. Se pot emite totuşi
în condiţiile actului constitutiv categorii de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite. Astfel, se pot
emite acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot, ce conferă titularului:
D dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exerciţiului financiar,
înaintea oricărei alte prelevări;
D drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia dreptului de a participa şi de
a vota, în temeiul acestor acţiuni, în adunările generale ale acţionarilor.
Acţiunile cu dividend prioritar, fără drept de vot, nu pot depăşi o pătrime din capitalul social şi vor
avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare. Reprezentanţii, administratorii şi cenzorii societăţii
nu pot fi titulari de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot. Acţiunile preferenţiale şi acţiunile
ordinare vor putea fi convertite dintr-o categorie în cealaltă prin hotărârea adunării generale extraordinare a
acţionarilor.
Titularii fiecărei categorii de acţiuni se reunesc în adunări speciale, în condiţiile stabilite de actul
constitutiv al societăţii. Orice titular al unor asemenea acţiuni poate participa la aceste adunări.
În cazul aporturilor în natură, în actul constitutiv al societăţii trebuie prevăzute în mod concret şi la
valoarea lor reală, bunurile şi creanţele aduse ca aport, modul de evaluare şi numărul acţiunilor acordate în
schimbul aportului la capitalul social subscris.
Această evaluare nu rămâne la aprecierea asociaţilor ori a fondatorilor.
Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, dacă
există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii sau la
tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de fondatori pe seama societăţii ce se
constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului-delegat numirea
unuia sau mai multor experţi. Raportul expertului sau experţilor va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la
locul unde urmează să se întrunească adunarea constitutivă.
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experţi, este inferioară cu o cincime aceleia
prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage, anunţându-i pe
fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă. Acţiunile revenind acceptanţilor care s-au retras
pot fi preluate de fondatori în termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripţie
publică (art. 27 din Legea nr. 31/1990, modificat prin Legea nr. 441/2006).
Prin vărsământ a aportului la capitatul social, Legea nr. 31/1990 înţelege operaţiunea de aducere la
îndeplinire a obligaţiei asumate prin contract sau prin subscripţie publică iniţială ori ulterioară de a
contribui la formarea sau majorarea capitalului social, prin predarea bunului sau cesiunea dreptului ce
reprezintă aportul.
Între momentul subscripţiei şi cel al vărsământului aportului la capitalul social în termenele
prevăzute de actul constitutiv, se realizează o anumită sincronizare pentru a fi respectarea prevederile Legii
nr. 31/1990. Acţiunile ce reprezintă aporturi în natură trebuie acoperite integral la data subscripţiei publice.
Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea
dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se va arăta numărul,
valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni.
În acest sens, potrivit art. 8 alin. 1 lit. f din Legea nr. 31/1990, republicată, în conţinutul actului
constitutiv al societăţii pe acţiuni trebuiesc menţionate şi clauze privind, numărul şi valoarea nominală a
acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate
fi mai mică de 0.1 lei (art. 93 din Legea nr. 31/1990).
Capitalul social al societăţii pe acţiuni trebuie să fie de minimum 90.000.000 lei. Acest plafon
ridicat al capitalului social poate crea unele dificultăţi în asigurarea lui de către asociaţi. De aceea, legea
consacră două modalităţi de formare a capitalului social, care sunt considerate şi ca modalităţi de
constituire a societăţii pe acţiuni.
O primă modalitate constă în formarea capitalului social prin aporturile asociaţilor care constituie
societatea. Această modalitate este denumită constituire simultană sau constituire fără apel la subscripţia
publică. A doua modalitate presupune formarea capitalului social şi cu contribuţiile altor persoane decât
cele care iniţiază constituirea societăţii (fondatorii). Această modalitate este denumită constituire continuată
sau constituire prin subscripţie publică.
Asociaţii sunt liberi să aleagă modalitatea de constituire a societăţii, în funcţie de interesele şi
posibilităţile lor.
 Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură simplă de constituire a societăţii pe
acţiuni, care este cea folosită şi în cazul constituirii societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu
răspundere limitată (aşadar identică cu cea care intervine în cazul constituirii oricărei forme de societate
comercială). Constituirea societăţii pe acţiuni prin această modalitate este considerată simultană sau
concomitentă. deoarece formarea capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive
ale societăţii.
Legea nr. 31/1990 prevede condiţiile minime, necesare pentru constituirea societăţii pe acţiuni.
Astfel, potrivit art. 10 din lege, capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Societatea pe acţiuni în această modalitate, se constituie având la bază actul constitutiv redactat sub forma
unui înscris unic, sau în funcţie de voinţa asociaţilor două înscrisuri, contractul de societate şi respectiv
statutul societăţii. Actul constitutiv se încheie în formă scrisă, autentică şi se semnează de către toţi
asociaţii sau de către fondatori. În acest sens art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1900 prevede că actul constitutiv
se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de
fondatori. Totuşi, forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când: printre bunurile
subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie
publică.
Constituirea prin subscripţie publică reprezintă o metodă folosită de regulă pentru strângerea
de mari capitaluri, necesare realizării unor obiective economice de anvergură, sau când fondatorii nu
dispun de capitalul necesar cerut de lege pentru constituire simultană. Legea nr. 31/1990,
republicată, cuprinde normele privind formalităţile specifice pentru constituirea societăţii pe acţiuni
prin subscripţie publică în Titlul II, capitolul II, art. 18 şi urm.
În acest caz, constituirea societăţii presupune o fază premergătoare necesară formării capitalului
social pe calea subscripţiei publice.
Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea este denumită constituire
concomitentă sau succesivă.
Constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni:
D lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor;
D subscrierea acţiunilor;
D validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea generală a
subscriitorilor.
Aceste operaţiuni sunt realizate de fondatorii societăţii. Având un rol determinat la constituirea
societăţii, fondatorii sunt cei care semnează actele constitutive. Ei au drepturile, obligaţiile şi răspunderile
prevăzute de lege.
Fondatorii sunt persoanele care iau iniţiativa actelor ce vor produce efectul constituirii şi dobândirii
personalităţii juridice de câtre societate şi care iau asupra lor consecinţele actelor şi cheltuielile necesare
constituirii societăţii. Fondatorii sunt, totodată, şi primii acţionari şi trebuie să fie cel puţin cinci. În mod
frecvent rolul fondatorilor este jucat de bănci, care se pot alia într-un sindicat de emisiune, care poate
subscrie întregul capital sau poate limita garantarea emisiunii prin preluarea acţiunilor care au rămas
nesubscrise de public.
Legea distinge două categorii de fondatori:
D persoanele semnatare ale contractului de societate;
D şi persoanele care au rol determinant la constituire.
În acest sens, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, semnatarii actului constitutiv,
precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori.
Criteriul după care se apreciază acest rol determinant rămâne la aprecierea semnatarilor contractului.
În caz de litigiu, identificarea fondatorilor este lăsată la aprecierea instanţei care se pronunţă atât în raport
cu prevederile legii cât şi cu situaţia de fapt existentă. De regulă, orice persoană fizică sau juridică poate fi
fondator, cu unele excepţii, aşa cum am arătat. De asemenea, nu dobândesc calitatea de fondatori nici
profesioniştii precum: avocaţii, consilierii juridici, notarii, contabilii, experţii etc., care, deşi îşi aduc
contribuţia în măsura în care sunt solicitaţi la întocmirea actelor constitutive ale societăţii pe acţiuni, nu pot
fi consideraţi fondatori.
Prospectul de emisiune
În concepţia legii, prospectul de emisiune este înscrisul care cuprinde o ofertă adresată publicului de
a subscrie acţiunile societăţii care se constituie. Sub aspect juridic, prospectul apare ca o ofertă de a
contracta (act unilateral) făcută unor persoane nedeterminate.
Prospectul de emisiune este întocmit de fondatorii societăţii care se constituie (art. 18 din Legea nr.
31/1990).
Având rolul unei oferte, prospectul de emisiune trebuie să cuprindă anumite elemente privind
viitoarea societate, care trebuie cunoscute de către cei interesaţi în subscrierea acţiunilor societăţii. Aceste
elemente sunt cele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31/1990, care sunt elementele actului constitutiv. Sunt
exceptate menţiunile referitoare la administratorii şi cenzorii societăţii; aceştia vor fi numiţi de adunarea
constitutivă.
Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 31/1990, când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie
publică, fondatorii vor întocmi un prospect de emisiune, care va cuprinde datele prevăzute la art. 8, cu
excepţia celor privind pe administratori şi directori, respectiv pe membrii directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, precum şi pe cenzori sau, după caz, pe auditorul financiar, şi în care se va stabili data
închiderii subscripţiei. Prospectul de emisiune semnat de fondatori în formă autentică va trebui depus,
înainte de publicare, la oficiul registrului comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii.
Judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului, constatând îndeplinirea condiţiilor impuse de lege va
autoriza publicarea prospectului de emisiune.
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate menţiunile sunt nule. Subscriitorul nu va putea invoca
această nulitate, dacă a luat parte la adunarea constitutivă sau dacă a exercitat drepturile şi îndatoririle de
acţionar.
Astfel, prin coroborare cu prevederile art. 8 din Legea nr. 31/1990, prospectul de emisiune trebuie
să cuprindă:
D datele de identificare a fondatorilor;
D forma, denumirea şi sediul social;
D obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
D capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat,
cuantumul acestuia;
D natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru
acestea şi numele sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
D numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător;
D dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite
fiecărei categorii de acţiuni;
D orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
D datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor
membri ai consiliului de supraveghere;
D puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, şi dacă ei urmează să le exercite
împreună sau separat;
D datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
D clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către
organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a
acestui număr;
D puterile de reprezentare conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv
membrilor directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
D durata societăţii;
D modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
D sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentante sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor
ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
D orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în care
societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi
identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje;
D cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
D modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Potrivit legii prospectul de emisiune trebuie să îmbrace forma autentică (art. 18 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990). În sensul legii, prospectul de emisiune semnat de fondatori în formă autentică va trebui
depus, înainte de publicare, la oficiul registrului comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii.
Ca o măsură de protecţie pentru subscriitori, legea sancţionează cu nulitatea prospectul de
emisiune care nu cuprinde toate menţiunile legale. Nulitatea se acoperă, dacă subscriitorul a luat parte la
adunarea constitutivă sau dacă şi-a exercitat drepturile şi îndatoririle care revin acţionarilor (art. 18 alin. 4
din Legea nr. 31/1990).
Necesitatea asigurării protecţiei subscriitorilor impune aplicarea sancţiunii nulităţii, chiar în absenţa
unei dispoziţii legale exprese, şi în cazul nerespectării formei autentice a prospectului de emisiune.
Pentru a putea fi publicat, prospectul de emisiune, întocmit în condiţiile arătate, trebuie
autorizat de organul competent. Prospectul de emisiune semnat de fondatori în formă autentică va fi
depus, înainte de publicare, la oficiul registrului comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii.
Judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului va verifica legalitatea prospectului de emisiune
şi, constatând îndeplinirea condiţiilor legale, va autoriza publicarea lui. Legea nr. 31/1990 nu
reglementează condiţiile de publicare a prospectului de emisiune. În consecinţă, nu este necesară o
publicare a prospectului de emisiune în Monitorul Oficial, fiind suficientă publicarea în presă.
Subscrierea acţiunilor
Luând cunoştinţă de condiţiile subscripţiei din prospectul de emisiune, persoanele interesate vor
putea subscrie (cumpăra) acţiunile viitoarei societăţi comerciale. Prin subscrierea acţiunilor, persoanele
interesate se obligă să devină acţionari ai viitoarei societăţi comerciale în schimbul aportului la capitalul
social al acesteia cu suma pentru care vor primi acţiuni de o valoare nominală egală.
Prin intermediul subscrierii, o persoană denumită subscriitor, acceptă oferta fondatorilor de a face
parte dintr-o societate pe acţiuni, aducând ca aport o sumă de bani cel puţin egală cu nivelul nominal al
unei acţiuni al cărei proprietar va deveni astfel.
Din punct de vedere al subscriitorului, actul său are valoarea unui act unilateral de voinţă, o
declaraţie proprie prin care se angajează să facă parte ca acţionar din viitoarea societate ce urmează a se
constitui. Subscriitorul, prin actul subscripţiei, aderă la condiţiile stabilite în prospectul de emisiune şi îşi
manifestă intenţia de a dobândi una sau mai multe acţiuni ale societăţii. Potrivit Codului comercial (art. 3
pct. 4) subscrierea acţiunilor este asimilată cumpărării acţiunilor societăţii comerciale şi constituie o faptă
de comerţ obiectivă, conexă (accesorie).
Legea societăţilor comerciale reglementează modul în care se realizează subscripţia, din
necesitatea protejării intereselor subscriitorului. Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 31/1990,
subscrierea de acţiuni se face pe unui sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune, vizat de
judecătorul delegat.
Operaţiunea subscrierii constă în menţionarea pe prospectul de emisiune a următoarelor date:
D numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul sau sediul subscriitorului, numărul în litere al
acţiunilor subscrise;
D data subscrierii şi declaraţia expresă a subscriitorului din care să rezulte că acesta cunoaşte şi
acceptă prospectul de emisiune (art. 19 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Toate aceste menţiuni sunt certificate de semnătura subscriitorilor. Participările la beneficiile
societăţii, rezervate de fondatori în folosul lor, deşi acceptate de subscriitori, nu au efect decât dacă vor fi
aprobate de adunarea constitutivă.
Adunarea constitutivă
Fondatorii sunt obligaţi să întocmească o listă a celor care, acceptând subscripţia, au dreptul să
participe la adunarea constitutivă, cu menţionarea numărului acţiunilor fiecăruia. Aceasta listă va fi afişată
la locul unde se va ţine adunarea, cu cel puţin 5 zile înainte de adunare.
Adunarea alege un preşedinte şi doi sau mai mulţi secretari. Participarea acceptanţilor se va constata
prin liste de prezenţă, semnate de fiecare dintre ei şi vizate de preşedinte şi de unul dintre secretari. Oricare
acceptant are dreptul să facă observaţii asupra listei afişate de fondatori, înainte de a se intra în ordinea de
zi a adunării, care va decide asupra observaţiilor.
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de acţiunile
subscrise. El poate fi reprezentat şi prin procura specială. Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5
acceptanţi. Acceptanţii care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la
aporturile lor, chiar dacă ei sunt şi subscriitori de acţiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai altor
acceptanţi. Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul acceptanţilor
şi ia hotărâri cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.
Dacă exista aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la constituirea
societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de fondatori pe seama
societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului-
delegat numirea unuia sau mai multor experţi. Raportul expertului sau experţilor va fi pus la dispoziţia
subscriitorilor, la locul unde urmează să se întrunească adunarea constitutivă.
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experţi, este inferioară cu o cincime aceleia
prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage, anunţându-i pe
fondatori, până la data fixata pentru adunarea constitutivă. Acţiunile revenind acceptanţilor care s-au retras
pot fi preluate de fondatori în termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripţie
publică.
Adunarea constitutivă are următoarele obligaţii:
D verifică existenţa vărsămintelor;
D examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură;
D aprobă participările la profit ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii;
D discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii, membrii prezenţi reprezentând, în acest scop, şi
pe cei absenţi, şi îi desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actului şi
îndeplinirea formalităţilor cerute pentru constituirea societăţii;
D numeşte primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere,
şi primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar.
Vărsămintele efectuate pentru constituirea societăţii prin subscripţie publică, vor fi predate
persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii, persoanelor
desemnate prin decizie a consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, după prezentarea
certificatului la oficiul registrului comerţului, din care rezultă înmatricularea societăţii. Dacă constituirea
societăţii nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se va face direct acceptanţilor.
Fondatorii iau asupra lor consecinţele actelor şi ale cheltuielilor necesare constituirii societăţii, iar
dacă, din orice cauză, aceasta nu se va constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptanţilor. Fondatorii
sunt obligaţi să predea consiliului de administraţie, respectiv directoratului, documentele şi corespondenţa
referitoare la constituirea societăţii, în termen de 5 zile.
Fondatorii şi primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, sunt solidar răspunzători, din momentul constituirii societăţii, faţă de
societate şi de terţi pentru:
D subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de actul
constitutiv;
D existenţa aporturilor în natură;
D veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
Totodată, fondatorii sunt răspunzători de valabilitatea operaţiunilor încheiate în contul societăţii
înainte de constituire şi luate de aceasta asupra sa. Adunarea generală nu va putea da descărcare
fondatorilor şi primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, pentru răspunderea ce le revine în temeiul legii, timp de 5 ani.
Capitalul social
O societate comercială pe acţiuni se poate constitui numai în măsura în care întregul capital prevăzut
în prospectul de emisiune a fost subscris. Astfel, legea stabileşte anumite cerinţe, pentru ca subscrierea să
aibă ca efect formarea capitalului social necesar constituirii societăţii comerciale. Prin urmare, în baza
dispoziţiilor legale în vigoare, societatea se poate constitui numai dacă întregul capital prevăzut în
prospectul de emisiune a fost subscris. În acest sens, art. 21 din legea prevede că societatea se poate
constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate
din valoarea acţiunilor subscrise la Casa de Economii şi Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. ori la o banca sau la
una dintre unităţile acestora. Restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la
înmatriculare. Acţiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral. Prin urmare, legea nu
admite vărsăminte ulterioare ale aportului în natură.
Dacă subscrierile publice depăşesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai
mici decât acesta, fondatorii sunt obligaţi să supună aprobării adunării constitutive majorarea sau, după caz,
reducerea capitalului social la nivelul subscripţiei.
Statutul juridic specific al fondatorilor
Având în vedere faptul că fondatorii unei societăţi comerciale pe acţiuni ce se constituie prin
subscripţie publică sunt cei care, practic, îşi manifestă iniţial voinţa în vederea înfiinţării unei asemenea
societăţi, depunând toate diligenţele necesare, emiţând prospectul de emisiune şi ocupându-se de toate
procedurile ce se impun pentru desfăşurarea adunării constitutive, este normal ca legea să le rezerve un
statut preferenţial faţă de ceilalţi acceptanţi.
Legea prevede prin art. 32 că adunarea constitutivă va hotărî asupra cotei din profitul net ce
revine fondatorilor unei societăţi constituite prin subscripţie publică. Această cotă nu poate depăşi 6%
din profitul net şi nu poate fi acordată pentru o perioada mai mare de 5 ani de la data constituirii societăţii.
În cazul majorării capitalului social, drepturile fondatorilor vor putea fi exercitate numai asupra profitului
corespunzător capitalului social iniţial. De aceste dispoziţii pot beneficia numai persoanele fizice cărora li
s-a recunoscut calitatea de fondator prin actul constitutiv.
În caz de dizolvare anticipată a societăţii, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate, dacă
dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor.
ÎNMATRICULAREA ŞI PUBLICITATEA ÎNFIINŢĂRII SOCIETĂŢII COMERCIALE
rebuie să subliniem în primul rând că în materia analizată trebuie să observăm că pe de o parte
legiuitorul reglementează procedura înregistrării comercianţilor, iar pe de altă parte, autorizarea funcţionării
acestora.
Prin înregistrare se înţelege atât înmatricularea, cât şi înscrierea menţiunilor prevăzute de Legea nr.
26/1990, republicată, cât şi luare în evidenţă a comercianţilor la instituţiile şi autorităţile publice abilitate,
potrivit Legii nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul
comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora,
precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.
75/2004, prin O.U.G. nr. 28/2006, prin Legea nr. 360/2006 şi prin Legea nr. 159/2007
Prin autorizarea funcţionării se înţelege fie asumarea de către solicitant a responsabilităţii privitoare
la legalitatea desfăşurării activităţii, fie obţinerea actului administrativ emis de autorităţile administraţiei
publice competente, strict necesar pentru a permite solicitantului desfăşurarea activităţilor prevăzute în
actele constitutive sau modificatoare înregistrate în registrul comerţului.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, aşa cum a fost modificată prin
Legea nr. 441/2006 şi prin O.U.G. nr. 82/2007, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv,
fondatorii, primii administratori sau, dacă este cazul, primii membri ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a
cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea. Ei răspund în mod solidar pentru orice prejudiciu pe care
îl cauzează prin neîndeplinirea acestei obligaţii.
Tot astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, comercianţii,
înainte de începerea comerţului, precum şi alte persoane fizice sau juridice, prevăzute in mod expres
de lege, înainte de începerea activităţii acestora, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului sau, după caz, a activităţii respective, să ceară
înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de
lege. Potrivit acestui act normativ:
D comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod obişnuit acte
de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile
autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial, grupurile europene de interes
economic cu caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste.
D prin înregistrare se înţelege atât înmatricularea comerciantului şi înscrierea de menţiuni, precum
şi alte operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în registrul comerţului.
În aceeaşi manieră, Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităţilor la
înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, aşa cum a fost
modificată prevede la art. 6 alin. 1 că prin înregistrarea în registrul comerţului se înţelege înmatricularea
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înscrierea de menţiuni, precum şi
înregistrarea altor operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în registrul comerţului.
3.2. Procedura de înmatriculare
Potrivit art. 36 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 cererea de înmatriculare a societăţii în registrul
comerţului va fi însoţită de:
a. actul constitutiv al societăţii;
b. dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
c. dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d. în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind proprietatea, iar în
cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
e. actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
 f. declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori şi, după caz, a primilor
directori, respectiv a primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi, dacă este cazul, a
primilor cenzori, că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
g. alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, comercianţii cer înmatricularea la
oficiul registrului comerţului din judeţul sau din municipiul Bucureşti, unde îşi au sediul. Cererea de
înmatriculare/înregistrare a menţiunilor şi documentele anexate la aceasta în formă electronică, având
incorporată, ataşată sau logic asociată semnătura electronică extinsă, pot fi trimise prin poşta electronică. În
cazul în care cererea de înmatriculare/înregistrare este transmisă prin poştă electronică, încheierea
judecătorului-delegat se comunică pe cale electronică, data comunicării fiind considerată data la care
aceasta devine disponibilă destinatarului, precum şi pe suport hârtie.
Înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului ori
de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicaţie, acolo unde legea
dispune astfel. Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele
neînregistrate, în afara de cazul în care face dovada ca ele erau cunoscute de aceştia.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 26/1990, înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei
încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de
cazurile în care legea prevede altfel. Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la
orice alte înregistrări în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai recursului.
Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi de la data
publicării încheierii sau a actului modificator al actului constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea
a IV-a, pentru orice alte persoane interesate.
Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea. În termen
de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerţului înaintează recursul curţii de apel în a cărei raza
teritorială se află domiciliul sau sediul comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, la
curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sucursalei. Motivele recursului se pot depune la
instanţă, cu cel puţin două zile înaintea termenului de judecată. În cazul admiterii recursului, decizia
instanţei de recurs va fi menţionată în registrul comerţului.
Instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită oficiului registrului comerţului, în termen de 15 zile
de la data când au rămas irevocabile, copii legalizate de pe hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte
şi menţiuni a căror înregistrare în registrul comerţului o dispun, conform legii. În aceste încheieri şi hotărâri
instanţele judecătoreşti vor dispune şi efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului (art. 7 din Legea nr.
26/1990).
Potrivit art. 37 din Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 82/2007,
controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se
exercită de justiţie printr-un judecător delegat. La începutul fiecărui an judecătoresc, preşedintele
tribunalului va delega la oficiul registrului comerţului unul sau mai mulţi judecători ai tribunalului.
Judecătorul delegat va putea dispune, prin încheiere motivată, efectuarea unei expertize, în contul părţilor,
precum şi administrarea altor dovezi.
La societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate
de fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul-
delegat numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi din lista
experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea şi modul de evaluare a fiecărui
bun aportat şi vor evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în
schimb, precum şi alte elemente indicate de judecătorul-delegat. Fondatorii vor depune raportul în termen
de 15 zile de la data aprobării sale la oficiul registrului comerţului. Registrul comerţului va transmite o
notificare cu privire la această depunere către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată pe
cheltuiala societăţii.
Potrivit legii, nu pot fi numiţi experţi (art. 39 din legea nr. 31/1990):
D rudele sau afinii pana la gradul al IV-lea inclusiv ori soţii acelora care au constituit aporturi în
natură sau ai fondatorilor;
D persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele decât
aceea de expert, un salariu ori o remuneraţie de la fondatori sau de la cei care au constituit
aporturi în natură;
 D orice persoană căreia, ca urmare a relaţiilor sale de afaceri, de muncă sau de familie, îi lipseşte
independenţa pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor în natură, potrivit normelor
speciale care reglementează profesia.
Art. 40 din Legea nr. 31/1990 prevede că în cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite,
judecătorul delegat, prin încheiere, pronunţată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe,
va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile
prevăzute de legea privind acest registru.
Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/190, societatea comercială este persoană juridică de la data
înmatriculării în registrul comerţului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data
pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale.
3.3. Publicitatea înfiinţării societăţilor comerciale
Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţă celor interesaţi. Publicitatea este
necesară pentru ca orice persoană interesată să aibă posibilitatea să atace actul constitutiv al societăţii sau
existenţa societăţii, în măsura în care aceasta îi lezează interesele. În aceste condiţii, legea stabileşte
posibilitatea de acţiune a persoanei interesate şi în funcţie de momentul publicităţii sau de conţinutul actelor
supuse publicităţii. Acele acte sau fapte pentru care nu s-a efectuat publicitatea nu sunt opozabile faţă de
terţi decât în măsura în care se face dovada că terţii aveau cunoştinţă de conţinutul lor.
Rezultă că publicitatea are drept efect opozabilitatea actelor faţă de terţi, neavând însă şi efect
constitutiv. Prezumţia de opozabilitate impusă de lege este relativă, în măsura în care se poate face dovada
că terţii aveau cunoştinţă de aceste acte. Această prezumţie relativă este o prezumţie pozitivă, legea însă
prevede şi o prezumţie negativă, în sensul că în situaţia în care un terţ face dovada că a fost în
imposibilitate de a lua cunoştinţă de publicitatea societăţii prin Monitorul Oficial, acestuia nu-i sunt
opozabile operaţiunile societăţii.
În acest sens, art. 50 din Legea nr. 31/1900 prevede că actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afara de cazul în care societatea face dovada că
aceştia le cunoşteau. Operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile terţilor,
care dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţă despre ele.
Terţii pot invoca însă actele sau faptele cu privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, în afară de
cazul în care omisiunea publicităţii le lipseşte de efecte.
Potrivit art. 52 din legea nr. 31/1990, în caz de neconcordanţă între textul depus la oficiul registrului
comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în presă, societatea nu poate
opune terţilor textul publicat. Terţii pot opune societăţii textul publicat, cu excepţia situaţiei în care
societatea face dovada că ei cunoşteau textul depus la oficiul registrului comerţului. În cazul în care această
neconcordanţa intervine din motive ce nu îi sunt imputabile societăţii, oficiul registrului comerţului sau,
după caz, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, la cererea societăţii, va corecta menţiunea din registru,
respectiv va republica textul, pe cheltuiala sa.
Legea prevede că după efectuarea formalităţilor de publicitate în legătura cu persoanele care, ca
organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la
numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii respectivi aveau cunoştinţă de
această neregularitate. Societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute anterior sau
încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea.
În raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte
depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în
împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele
puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui,
singură, dovada cunoaşterii. Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăţilor,
care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terţilor, chiar daca au fost
publicate (art. 55 din Legea nr. 31/1990, modificat prin Legea nr. 441/2006).
3.4. Efectele încălcării cerinţelor legale de înfiinţare a societăţilor comerciale.
Dacă se constată, după înmatricularea societăţii, anumite neregularităţi în ceea ce priveşte societatea,
există obligativitatea ca societatea să le remedieze într-un termen de 8 zile de la momentul constatării
acestora. În situaţia în care societatea nu înlătură neregularităţile, orice persoana interesată - înţelegând prin
persoană interesată atât asociaţi, cât şi terţi - are dreptul să solicite în instanţă înlăturarea neregularităţilor.
Într-o asemenea situaţie, persoana interesată are la îndemână acţiunea în regularizarea societăţii
înmatriculate, existând posibilitatea, dacă se face dovada unui prejudiciu, ca cel interesat să solicite şi
daune. Această acţiune este de competenţa tribunalului din raza teritorială a sediului social al societăţii.
Acţiunea este prescriptibilă - termenul de prescripţie fiind de un an de la momentul autentificării actului
constitutiv.
Înlăturarea neregularităţilor, precum şi acţiunea în regularizare a fost legiferată tocmai pentru ca
astfel să fie restrânsă cât mai mult posibilitatea de intervenţie a nulităţii unei societăţi comerciale.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 31/1990, când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de
lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o
cerinţă legală pentru constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane
care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în
afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere
de regularizările efectuate. În cazul în care au fost formulate cereri de intervenţie, judecătorul va cita
intervenienţii şi se va pronunţa asupra cererilor acestora în condiţiile art. 49 şi următoarele din Codul de
procedură civilă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 335 din Codul de procedură civilă (care se referă la
procedurile necontencioase).
În cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii nu au cerut înmatricularea ei în termen legal,
oricare asociat poate cere oficiului registrului comerţului efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare
sau scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la primire.
Dacă, totuşi, înmatricularea nu s-a efectuat în termenele prevăzute de lege, asociaţii sunt eliberaţi de
obligaţiile ce decurg din subscripţiile lor, după trecerea a 3 luni de la data autentificării actului constitutiv,
în afară de cazul în care acesta prevede altfel. Dacă un asociat a cerut îndeplinirea formalităţilor de
înmatriculare, nu se va mai putea pretinde de nici unul dintre ei eliberarea de obligaţiile ce decurg din
subscripţie.
Prin intermediul Legii nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, s-a introdus o instituţie
nouă - instituţia nulităţii societăţilor comerciale. Competenţa în domeniul declarării nulităţii revine
Tribunalului din raza teritorială a sediului social.
Nulitatea unei societăţi înmatriculate poate interveni numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute
de art. 56 din Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, potrivit legii, nulitatea
unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când:
a. lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică, în situaţiile prevăzute de lege;
b. toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;
c. obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
d. lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
e. lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
f. actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul sau de activitate, aporturile asociaţilor
sau capitalul social subscris;
g. s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h. nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.
Potrivit art. 57 din Legea nr. 31/1990, nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei,
invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Pe data la care hotărârea judecătoreasca de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea
încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se
vor numi si lichidatorii societăţii. Tribunalul va comunica hotărârea judecătorească oficiului registrului
comerţului, care, după menţionare, o va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în Partea a
IV-a, în extras. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu
prevederile legii.
Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său. Prin urmare, nici
societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii.
§ 4. REGULI SPECIALE PRIVIND ÎNFIINŢAREA FILIALELOR, SUCURSALELOR ŞI A SEDIILOR
SECUNDARE ALE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
Societatea îşi poate realiza activitatea şi în alt loc decât sediul principal, în aceeaşi localitate sau în
alte localităţi din ţară ori chiar din străinătate, cu respectarea legislaţiei statului respectiv.
În aceste condiţii, societatea comercială îşi poate constitui, în temeiul art. 42 din Legea nr. 31/1990,
republicată, filiale, cu personalitate juridică, sau, în temeiul art. 43 din aceeaşi lege, dezmembrăminte ale
societăţii, denumite sedii secundare, lipsite de personalitate juridică.
În doctrină s-a precizat că înfiinţarea de sucursale şi filiale ale societăţii trebuie privită ca o
manifestare a funcţiei de organizare a societăţii comerciale, care acţionează pe toata durata existenţei
societăţii, şi se explică prin nevoia de adaptare a societăţii la mediul în care acţionează. În aceste condiţii,
ele pot fi privite şi ca structuri societare.
Tot astfel, potrivit art. 44 din lege, societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu
respectarea legii române, filiale, precum şi sucursale, agenţii, reprezentante sau alte sedii secundare, dacă
acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic.
Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990, filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate
juridică şi se înfiinţează în una dintre formele de societate enumerate de lege şi în condiţiile
prevăzute pentru acea formă. Ele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
Înfiinţarea sucursalelor şi a sediilor secundare ale societăţilor comerciale
Potrivit art. 46 din Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 441/1006, sucursalele
sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înregistrează, înainte de
începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona. Dacă sucursala este
deschisă într-o localitate din acelaşi judeţ sau în aceeaşi localitate cu societatea, ea se va înregistra în
acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înregistrare separată.
Celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - sunt dezmembrăminte
fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se menţionează numai în cadrul înmatriculării
societăţii în registrul comerţului de la sediul principal. Nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de
filială.
Sucursala se caracterizează prin faptul că este dependentă total, juridic şi patrimonial, de societatea
în cadrul căreia funcţionează, beneficiind de o anume autonomie de funcţionare, având sediu propriu şi
propriile atribute de identificare. Pornind de la aceste trăsături, sucursala a fost definită ca fiind o structura
societară instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, ce funcţionează relativ inde-
pendent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii
societăţii care o constituie, printr-un mandat general, puterea de reprezentare, negociere şi executare de
operaţiuni comerciale în raza ei de activitate.
Sediile secundare nu au personalitate juridică pentru că nu au un patrimoniu propriu. Drepturile
asupra bunurilor pe care le posedă aparţin societăţii-mamă. La nivelul sucursalelor administratorul
sucursalei îşi desfăşoară activitatea în limitele împuternicirii de reprezentare dată de conducătorul
societăţii-mamă.
Procedura de înfiinţare a sucursalelor şi a sediilor comerciale
Potrivit art. 23 din Legea nr. 26/1990, aşa cum a fost modificată, comerciantul care deschide
sucursale trebuie să ceară înregistrarea acestora la oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei
sucursale. Cererea va cuprinde:
a. denumirea sucursalei, care va conţine numele/denumirea şi forma juridică a comerciantului,
localitatea în care se află sediul social al acestuia, urmate de cuvântul "sucursală" şi de localitatea în care se
află sediul ei social;
b. sediul sucursalei;
c. obiectul de activitate al sucursalei;
c1. hotărârea adunării generale, decizia consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, prin
care a fost înfiinţată sucursala;
d. numele şi prenumele, locul şi data naşterii, codul numeric personal, domiciliul şi cetăţenia
reprezentantului comerciantului, persoană fizică, respectiv denumirea, sediul social şi naţionalitatea
reprezentantului comerciantului, persoana juridică, care se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei, cu
precizarea dacă puterile ce li s-au conferit urmează a fi exercitate împreună sau separat;
e, informaţii privind registrul comerţului în care este înregistrat comerciantul şi numărul de
înmatriculare.
La cererea de înregistrare se ataşează următoarele: dovada sediului sucursalei; declaraţiile pe propria
răspundere ale persoanelor împuternicite să reprezinte sucursala, din care să rezulte că îndeplinesc
condiţiile legale pentru deţinerea acestei calităţi; specimenele de semnătură ale persoanelor împuternicite să
reprezinte sucursala. Oficiul registrului comerţului de la sediul sucursalei transmite oficiului registrului
comerţului de la sediul principal al comerciantului un extras de pe înregistrarea efectuată, pentru a fi
menţionată în registrul comerţului respectiv. Formalităţile de publicitate sunt efectuate de reprezentantul
comerciantului.
Comerciantul cu sediul principal al comerţului în străinătate care deschide sucursale în România
trebuie să ceară înregistrarea acestora la oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale.
Cererea va cuprinde următoarele:
 a. numele/denumirea comerciantului din străinătate şi forma juridică, precum şi denumirea
sucursalei, dacă este diferită de cea a comerciantului;
b. registrul în care este înmatriculat comerciantul din străinătate şi numărul de înmatriculare;
c. sediul social;
d. obiectul de activitate al sucursalei;
e. numele şi calitatea reprezentanţilor comerciantului din străinătate şi ale celor care se ocupă
nemijlocit de activitatea sucursalei, cu precizarea dacă puterile ce li s-au conferit urmează a fi exercitate
împreună sau separat;
f. în cazul sucursalelor societăţilor comerciale din state care nu sunt membre ale Spaţiului Economic
European, se va menţiona şi legea aplicabilă comerciantului.
La registrul comerţului de la sediul sucursalei se depun: actul constitutiv şi statutul comerciantului
din străinătate, dacă sunt conţinute în documente separate, împreună cu toate modificările acestor
documente sau actul constitutiv actualizat, în traducere certificată; în cazul sucursalelor comercianţilor din
state care nu sunt membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European, documente care să
ateste sediul social al comerciantului din străinătate, obiectul de activitate al acestuia şi, cel puţin anual,
suma capitalului subscris, dacă aceste informaţii nu sunt incluse în documentele prevăzute în actul
constitutiv şi în statut; un certificat, în traducere certificată, de la registrul în care este înmatriculat
comerciantul din străinătate, care să ateste existenţa societăţii; anual, situaţia financiară a comerciantului
din străinătate, aprobată, verificată şi publicată potrivit legislaţiei statului în care comerciantul are
domiciliul/sediul social, care va fi supusă aceloraşi formalităţi de publicitate prevăzute pentru situaţiile
financiare ale societăţilor comerciale româneşti; în situaţia în care comerciantul din străinătate care
deschide o sucursală în România are sediul social într-un stat membru al Uniunii Europene, documentele
contabile ale comerciantului din străinătate, aşa cum sunt ele întocmite, auditate şi publicate în
conformitate cu legea statului membru care guvernează comerciantul din străinătate; în situaţia în care
comerciantul din străinătate care deschide o sucursală în România nu este guvernat de legea unui stat
membru al Uniunii Europene sau a Spaţiului Economic European, documentele contabile ale agentului
economic din străinătate, aşa cum sunt acestea întocmite, auditate şi publicate în conformitate cu legea din
România, cu excepţia cazului în care legea care guvernează comerciantul din străinătate prevede reguli
contabile echivalente celor aflate în vigoare în Uniunea Europeană; dovada sediului sucursalei.
Dacă este cazul, se înregistrează menţiuni referitoare la: deschiderea unei proceduri judiciare sau
extrajudiciare de insolvenţă asupra comerciantului din străinătate; dizolvarea societăţii din străinătate,
numele şi puterile lichidatorilor, finalizarea lichidării; închiderea sucursalei.
Dacă un comerciant cu sediul social în străinătate înfiinţează mai multe sucursale în ţară,
documentele prevăzute anterior se depun numai la una dintre sucursale, la alegerea comerciantului, în
registrul comerţului în care sunt înregistrate celelalte sucursale, precizându-se care este registrul prin care
se asigură formalităţile de publicitate. Aceste formalităţi de publicitate sunt efectuate de reprezentantul
sucursalei.
. Titlurile de credit
Relaţiile comerciale implică în mod necesar operaţii de credit, deoarece în cadrul acestor relaţii
există obligaţii afectate de termen, unul dintre elementele ce caracterizează creditul. Într-adevăr, creditul se
caracterizează prin unele trăsături, cum ar fi: factorul timp, încredere, risc şi lipsa oricărei idei de
speculaţie; cu alte cuvinte, creditul implică un decalaj în timp între două prestaţii: cea a creditorului,
actuală, şi cealaltă, a celuilalt creditor, viitoare, operaţie pe care creditorul o acceptă fiindcă are încredere în
cel căruia îi acordă credit (deseori luându-şi, de altfel, şi unele garanţii în această privinţă), riscul inerent
unor atare operaţii şi în sfârşit, lipsa oricărei idei de speculaţie (creditorul având doar o remuneraţie
corespunzătoare dobânzii pentru un împrumut).
Documentele constatând creanţe comerciale, care amână în timp plata datoriei şi care pot circula
uşor, fiind negociabile, se numesc titluri de credit.
Spre deosebire de titlurile de credit din dreptul civil, titlurile de credit comerciale prezintă unele
caracteristici izvorâte din cerinţa de a se mări securitatea purtătorului titlului (şi prin aceasta securitatea
creditului), de a se facilita circulaţia acestor titluri (care devin negociabile cu mare uşurinţă) şi a se evita
prin aceasta deplasările e mărfuri şi de bani.
Într-adevăr, în dreptul civil prin titlu se înţelege un document necesar şi suficient pentru a obţine
de la debitor executarea prestaţiei prevăzute în acel moment, care este deci un mijloc de probă ( de pildă,
înscrisul prin care debitorul recunoaşte datoria sa). Iar un „titlu de credit” înseamnă acel document care
constată o creanţă realizabilă după o anumită trecere de timp, adică la un termen; până la îndeplinirea acelui
termene i se acordă deci plătitorului un credit pe toată durata de timp cât creanţa nu este exigibilă.
Dar titlurile de credit din dreptul civil prezintă unele inconveniente incompatibile cu cerinţele
comerţului. Astfel, transmiterea titlului nu duce prin ea însăşi la transmiterea dreptului de creanţă, ci pentru
aceasta sunt necesare anumite formalităţi (formele cesiunii de creanţă prevăzute în dreptul civil român –
art. 1393 care impun, fie o notificare făcută debitorului, fie o acceptare a acestuia din urmă, constatată
printr-un înscris autentic), iar în urma cesiunii, dobânditorul titlului (cesionarul) nu poate dobândi mai
multe drepturi decât vrea cedentul (nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet). Drept
urmare, cesionarului i se pot opune de către debitorul cedat toate excepţiile pe care acesta din urmă le-ar fi
putut opune cedentului, ceea ce se poate traduce printr-o oarecare insecuritate pentru cesionar şi obstacole
în circulaţia creanţelor.
Pentru a evita asemenea inconveniente dreptul comercial prevede pentru titlurile de credit
comerciale, unele derogări de la regulile de mai sus, care înseamnă tot atâtea facilităţi în favoarea securităţii
purtătorului titlului şi a circulaţiei titlurilor. Acestea sunt între altele: reprezentarea drepturilor prin titlurile
în care se află juridic încorporate, înlesnirea şi simplificarea transmiterii titlurilor care sunt uşor negociabile
şi, în sfârşit, inopozabilitatea excepţiilor personale pe care debitorul le-ar fi putut opune precedentului
titular; titlul comercial negociabil este abstract faţă de cauza sa originară (actul juridic care i-a dat naştere).
Pentru a înţelege mai uşor rolul şi mecanismul acestor instrumente juridice, atât de importante în
dreptul comercial este necesar să avansăm câteva exemple:
1. O întreprindere X are o sumă de bani depusă la banca Y (sau are deschis la această bancă un
credit în sumă de 10.000.000.000 lei); în acelaşi timp, întreprinderea X este debitoare o sumă de bani –
100.000.000 lei către societatea comercială Z. Spre a-şi plăti datoria către societatea Z, întreprinderea X dă
un ordin scris băncii Y ca aceasta să plătească, la scadenţă, întreprinderii Z suma de 100.000.000 lei din
fondurile pe care le are la acea bancă.
2. să presupunem că o societate comercială X se împrumută de la banca B cu o sumă de
100.000.000 lei în numerar; dar societatea X are de încasat o sumă tot de 100.000.000 lei de la un client al
ei T. Atunci, pentru economie de mijloace, societatea X dă un ordin, constatat printr-un înscris, adresat lui
T (clientul şi debitorul său) cerându-i să plătească, la scadenţa arătată în acest înscris suma de 100.000.000
lei aceluia care va prezenta înscrisul. Acest document (înscris) este remis băncii B, care avansează societăţii
X suma de 100.000.000 lei cu titlu de împrumut; şi astfel banca B este plătită, dar nu cu bani în numerar, ci
cu un înscris, în aceeaşi valoare şi cu acelaşi efect.
3. Societatea comercială X a cumpărat o partidă de mărfuri, pe care a încărcat-o pe un vapor spre a
fi transportată la locul unde avea nevoie de această marfă; mărfurile cumpărate şi aflate pe vapor sunt
indicate într-un înscris, care se numeşte conosament (sau poliţă de încărcare) şi care, sub aspect juridic,
reprezintă marfa indicată în textul său. Cu alte cuvinte, mărfurile sunt reprezentate prin acel înscris în aşa
fel încât simpla transmitere a înscrisului (în speţă, a conosamentului) cu respectarea formelor legale
(specifice fiecăruia dintre ele) echivalase cu transmiterea însăşi a partidei de mărfuri: cine are
conosamentul are, în proprietate, marfa prevăzută în acel conosament şi poate dispune de ea (de exemplu,
să dea ordin căpitanului vasului să o ducă la o anumită destinaţie).
4. În scopul conservării lor mărfurile sunt depozitate în magazii, docuri, silozuri etc. Pentru
mărfurile astfel depozitate se eliberează depunătorilor nişte înscrisuri (care se numesc după împrejurări,
recipise de depozit sau warante); aceste înscrisuri reprezintă însăşi mărfurile respective în aşa fel încât
simpla transmitere a acestor înscrisuri are drept efect juridic transmiterea dreptului de proprietate asupra
mărfurilor respective. Cu alte cuvinte, deşi marfa rămâne pe loc, în realitate, şi sub aspect juridic ea circulă
de la un proprietar la altul, odată cu transmiterea titlului care o constată.
Aşadar, alături de circulaţia mărfurilor se află o circulaţie a unor înscrisuri sau titluri, reprezentând
acele mărfuri, de aşa natură încât transmiterea titlului (înscrisului) înseamnă chiar transmiterea dreptului de
dispoziţie asupra mărfii prevăzute în titlu.
Asemenea înscrisuri, ca cele de mai sus, se numesc în mod generic, titluri de credit. După cum s-
a apreciat în literatura de specialitate, această denumire nu este întru-totul exactă, unii specialişti în
domeniu, considerând mai potrivit folosirea noţiunii de titluri comerciale de valoare. Astfel, cecul, care în
genere figurează printre titlurile de credit, este numai un instrument de plată şi de aceea nici nu este
utilizată întotdeauna. Cu toate acestea, această denumire este cea mai utilizată atât în literatura de
specialitate, cât şi în practică.
Prin titlu de credit s-ar înţelege aşadar, înscrisul sau documentul care dă drept titularului să
exercite la scadenţă, dreptul menţionat în cuprinsul său.
 1.2. Caracteristicile titlurilor comerciale de valoare
Titlurile comerciale de valoare au unele caracteristici, precum:
‰ formalism – existenţa unui înscris este de esenţa acestor titluri. Înscrisul (documentul sau
titlul) este, în materia titlurilor de valoare, constitutiv de drepturi prin el însuşi (spre deosebire
de dreptul comun, unde înscrisul este numai un instrument probator al unei declaraţii de
voinţă ori a unui raport juridic, care însă pot exista şi independent de acest înscris; lipsa
înscrisului în dreptul comun pune numai o problemă de probă care, s-ar putea face prin alte
mijloace). În această materie dreptul exprimat în titlu nu există fără acest document, nu poate
fi transmis fără a se remite înscrisul, nu poate fi realizat (executat) decât de către cel care este
în posesia titlului pe carte îl prezintă spre plată, dreptul încetează dacă dreptul s-a prescris.
Aşadar, înscrisul are o valoare cu totul deosebită pentru naşterea, existenţa, circulaţia şi
exercitarea sau realizarea drepturilor ce rezultă din el. Se poate spune că dreptul este
încorporat în titlu.
‰ literalitate – titlul de valoare este literal, în sensul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor
rezultând din titlu sunt determinate şi există numai în măsura arătată prin menţiunile de pe
înscris, fără nici o influenţă din partea raportului juridic fundamental, care a ocazionat
emiterea titlului şi fără posibilitatea de a fi completat sau interpretat cu ajutorul înscrisuri, cu
atât mai puţin cu împrejurări de fapt. Caracterul literal este o consecinţă a formalismului
extrem ce caracterizează aceste titluri. Datorită acestui caracter, titlul de credit conferă
posesorului titlului un drept cert.
‰ independenţa obligaţiunii din titlu – oricare ar fi cauza care a determinat emiterea unui titlu
de credit, obligaţia rezultând din titlu este cu totul independentă de acesta (o vânzare, o
deschidere de credit, un împrumut etc.); cu alte cuvinte, cel care emite un titlu este ţinut, nu în
virtutea raportului fundamental pe baza căruia s-a emis titlul, ci este debitor numai în virtutea
titlului pe care l-a semnat; chiar dacă a semnat titlul în glumă, este totuşi obligat faţă de
posesorul de bună-credinţă a titlului, care-l deţine în urma unui gir. De altfel, numai în acest
mod se explică existenţa titlurilor de complezenţă.
Dacă titlul de valoare (de credit) a circulat în mai multe mâini, fiecare nou posesor are un drept
nou, originar, propriu – jus proprium – şi nu un drept cedat – jus cessum – cea ce-l deosebeşte de creanţele
de drept comun, care, prin cesiune, nu pot acorda noului titular decât drepturile pe care le avea cedentul
nemo plus juris ad alium trasnferre potest quam ipse habet şi noul titular – cesionarul – este ţinut de
aceleaşi obligaţii ca şi autorul său, de la care primise titlul.
În materia titlurilor comerciale de valoare, fiecare posesor al titlului este titular al dreptului înscris
în acest titlu ca un homo novus, având un drept autonom faţă de drepturile şi obligaţiile celorlalţi semnatari
ai titlului. De aceea, noului dobânditor al titlului nu i se pot opune excepţiile ce puteau fi opuse
precedentului titular.
1.3. Rolul economico-juridic al titlurilor comerciale de valoare
Titlurile comerciale de valoare îndeplinesc un rol deosebit ca instrumente de plată şi ca
instrumente de credit.
a. instrument de plată a datoriilor în sume de bani. În loc să dea creditorului său o sumă de
bani în numerar, debitorului dă o cambie sau un cec; creditorul la rândul să poate să-şi procure bani imediat
din cecul unui terţ sau al unei bănci (în acest din urmă caz este operaţie de scont pentru care banca
încasează dobândă).
Aşadar, titlurile comerciale de valoare au un rol asemănător biletelor de bancă, cu avantajul că prin
ele se evită deplasarea de numerar.
Dar între biletele de bancă şi titlurile comerciale de valoare (efecte de comerţ) există importante
deosebiri:
‰ biletele de bancă sunt emise numai de către o instituţie care are deci monopol în această
privinţă, în timp ce titlurile comerciale de valoare pot fi emise de către orice persoană;
‰ biletele de bancă au un curs legal şi, drept urmare, un creditor nu poate refuza acceptarea
acestuia drept plată;
‰ biletele de bancă sunt emise fără ca ele să reprezinte o creanţă anumită a instituţiei emitente,
în timp ce titlurile de credit corespund unor creanţe determinante (preţul unei mărfi, creanţa
rezultând dintr-un împrumut, sau din deschiderea unui credit de către o bancă);
 ‰ în privinţa titlurilor de credit există totuşi, riscul insolvabilităţii debitorului care s-a obligat
prin titlu, ceea ce nu se întâmplă în cazul biletelor de bancă, în privinţa cărora există o
garanţie a statului;
‰ plata unei datorii prin emiterea unui titlu de credit nu este obligatorie, creditorul putând cere
oricând plata în numerar;
‰ remiterea unui titlu de credit nu constituie o plată propriu-zisă – solutio, deoarece nu stinge
datoria, care subzistă până la încasarea efectivă a titlului de către beneficiar;
‰ debitorul, care a remis drept plată un titlu de credit, nu este liberat în mod definitiv de
obligaţia sa, căreia îi corespunde titlul de credit respectiv (ca în cazul unei plăţi în numerar),
ci, în virtutea solidarităţii dintre semnatarii aceluiaşi titlu faţă de purtătorul actual al titlului, el
ar putea fi obligat la plata sumei prevăzute în titlu;
‰ titlul de credit are o valoare limitată în timp, după trecerea unei anumite perioade de timp,
relativ scurtă, titlul de credit nu mai reprezintă valoare, ceea ce nu se întâmplă în cazul
biletelor de bancă;
‰ în timp ce biletele de bancă au valori fixe, titlurile de credit, corespund unor operaţiuni diverse
şi au valori foarte diferite.
b. mijloc de credit – purtătorul unui titlu comercial de valoare, pentru a obţine credit, remite
altuia titlul, fie în plină proprietate, fie în gaj şi în acest mod obţine de îndată suma de bani prevăzută în
titlu (mai puţin eventual, o sumă reţinută d cele care oferă suma în numerar) deci fără să mai aştepte
ajungerea titlului la scadenţă. Cel care acordă acest avans (banca) cere pentru aceasta un titlu de credit la
ordinul său la o anumită scadenţă. Dar nici banca nu este ţinută, să aştepte ca titlul de credit să ajungă la
scadenţă, c ea îl poate pune imediat în circulaţie, fie să-l cedeze altei bănci, încasând valoarea (mai puţin o
mică sumă), fie că plăteşte cu acest titlu pe propriul său creditor. În acest mod, titlurile de credit servesc la
mobilizarea creditelor.
1.4. Clasificarea titlurilor comerciale de valoare
Titlurile comerciale de valoare se pot împărţi în funcţie de anumite criterii şi anume:
1. După conţinut.
a. titluri ce dau dreptul la o prestaţie ce poate o sumă de bani, lucruri fungibile sau mărfuri
determinate prin genus. În această categorie se cuprind cambia, cecul, biletul la ordin, titlurile emise de stat,
poliţele de asigurare pe viaţă la ordin.
b. titluri ce dau drept la o cantitate de mărfuri sau produse aflate în depozit, magazii, docuri sau
care sunt încărcate pe nave spre a fi transportate. Aceste titluri servesc la dobândirea de drepturi reale
asupra lucrurilor (drept de proprietate, drept de gaj). Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra
lucrului şi are deci drept de dispoziţie asupra lui. Respectivele titluri se numesc titluri reprezentative ale
bunului, deoarece titlul se subrogă lucrului şi circulă în locul acestuia. Aceste titluri sunt: conosamentele,
recipisele de depozit şi warantele.
c. titluri care atribuie drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale, ca, de pildă,
drepturile acordate acţionarilor societăţilor comerciale, aceştia având şi drepturi patrimoniale (participarea
la beneficii, la restituirea cotei din patrimoniul societăţii în caz de lichidare) şi drepturi personal
nepatrimoniale (participarea la adunări generale, la acţiuni de control etc.). Acţionarul nu este creditor (nu
are deci un drept de creanţă), ci el are un complex de drepturi.
2. După circulaţia lor titlurile comerciale de valoare se împart în: nominative, la ordin şi la
purtător. Fiecare dintre acestea au reguli specifice de circulaţie.
a. titlurile de credit nominative sunt cele care cuprind numele unei persoane determinate ca
titulară a drepturilor ce rezultă din cuprinsul titlurilor respective. În titlu se află indicat numele celui care
posedă, în mod legitim titlul. Numele posesorului prezintă o importanţă deosebită mai cu seamă în ceea ce
priveşte identitatea acestuia, cu exercitarea legitimă a drepturilor decurgând din titlu.
Titlul nominativ se transmite pe calea cesiunii, care se efectuează prin înscrierea unei menţiuni în
acest scop pe titlu şi prin tradiţiunea titlului, necesar noului titular pentru executarea dreptului (nu pentru
perfectarea titlului). După cum se observă nu se cer formele cesiunii din dreptul comun şi nici vreo
notificare către debitor a cesiunii efectuate.
Posesia titlului îndeplineşte numai funcţia de legitimare a posesorului; creditorul originar se
legitimează numai prin posesia titlului pe care trebuie să-l exhibe şi să-l restituie chitanţat. Cesionarul (noul
titular al titlului) se legitimează cu posesia titlului şi cu proba cesiunii inserate în tilu. Cesiunea se poate
face şi prin act separat, dar şi în acest caz, posesorul titlului trebuie să-şi probeze legitimitatea şi cu acest
act.
 Cu privire la unele titluri nominative, cum sunt acţiunile, sunt prevăzute şi alte formalităţi pentru
transmiterea lor; aceste formalităţi contau în înscrierea transmiterii titlului în registrul emitentului şi în
menţionarea acestei transmiteri chiar pe titlu. În acest caz este posesor legitim al titlului persoana al cărei
nume este trecut în registru şi care este şi posesor al documentului.
Posesorul titlului are faţă de emitent un drept propriu. După cum se vede la titlurile nominative
transmiterea se face cu îndeplinirea unor formalităţi care implică o colaborare a debitorului.
b. titlurile de credit la ordin sunt cele care cuprind drepturi literale şi autonome ce nu pot fi
exercitate decât de o persoană determinată, şi anume de către beneficiarul iniţial sau de către cel căruia
titlul i-a fost transmis printr-o formalitate numită gir. Aceste titluri cuprind în general, clauza la ordin sau o
clauză similară prin care emitentul autorizează pe posesor să le transmită altei persoane.
Girul este o formulă care trebuie să fie inserată în titlu şi prin care posesorul titlului îşi manifestă
voinţa de a-l transmite altor persoane. Pe lângă girul nominal mai este necesară şi tradiţiunea titlului, pentru
ca circulaţia să fie eficientă. În materie cambială, aceasta se numeşte tradiţiune documentară prin gir.
Numai girul, însoţit de posesia titlului dă posibilitatea de legitimare şi deci de exercitare a drepturilor
rezultate din el.
c. Titlurile de credit la purtător sunt acele titluri prin care obligaţia este asumată de către o
persoană nedeterminată şi anume de către posesorul titlului, iar transmiterea acestuia se face prin tradiţiune,
adică prin simpla transmitere a documentului.
În privinţa acestui titlu încorporarea dreptului în titlu este aşa de perfectă încât titlul este considerat
ca un adevărat lucru, bun mobil, iar circulaţia şi dreptul de dispoziţie asupra lui sunt supuse normelor
privitoare la lucrurile mobile pentru a căror transmitere, atât a lucrului, cât şi a dreptului asupra acestuia
este necesară şi suficientă tradiţiunea materială a lucrului.
3. După cauza lor, se împart în: titluri de credit cauzale şi titluri de credit abstracte.
Potrivit Codului civil român cauza este unul din elementele esenţiale ale unui contract. Dacă nu
este exprimată în contract ea este prezumată până la dovada contrară, care poate fi făcută de către
semnatarul titlului şi care va putea să opună excepţii decurgând din lipsa de cauză (sau din viciile acesteia –
falsă, ilicită) nu numai celui cu care a avut raporturi juridice, ci oricărui creditor, chiar dacă acesta din urmă
ar fi de bună-credinţă (bineînţeles, dovedind excepţiile pe care le invocă).
a. titlurile cauzale sunt cele care indică în textul lor causa debendi, cum sunt titlurile nominative,
în genere, acţiunile societăţilor anonime, poliţia de asigurare şi conosamentul. Pentru a produce efectele
specifice faţă de terţul posesor al titlului este necesară menţiunea expresă în titlu a însăşi cauzei, deoarece
aceasta constituie un element intern al obligaţiei.
Aşadar, când o obligaţie cauzală (adesea aceea care exprimă causa debendi) este încorporată în
titlu, acesta din urmă este considerat că arte un conţinut cauzal, ori material sau concret. Titlurile de credit
cauzale au, de obicei, drept obiect alte prestaţii decât sumele de bani.
b. titlurile de credit abstracte sunt cele care într-o obligaţie leagă părţile independent de cauza
juridică care i-a dat naştere şi de proba ei. Titlurile abstracte au valoare juridică prin ele însele în aşa fel
încât cauza, lipsa cauzei, caracterul ilicit al cauzei, nu au nici o influenţă asupra existenţei sau valabilităţii
obligaţiei.
Aşadar, în titlurile abstracte (cum este cambia) cauza nu mai este un element intern al obligaţiei, ci
un element extern, fără nici o influenţă asupra titlului de credit respectiv.
Titlurile de credit improprii. Există unele înscrisuri sau documente alcătuite după modelul titlurilor
de credit şi cu unele însuşiri ale acestora. Deşi aparent sunt titluri de credit, acestea au şi unele însuşiri
proprii care le fac să nu poată fi considerate titluri de credit. În această categorie se află biletele de cale
ferată, tramvaie, autobuze, biletele de intrare la muzeu, teatru, tratament balnear, bilete la loterie etc.
Asemenea documente cuprind menţiunea sau promisiunea unei prestări de serviciu, a unei obligaţii de
consemnare de lucrări şi bani. Ele atestă în mod implicit o consemnare efectuată sau o plată primită şi sunt
deci o consecinţă a acestora.
Dreptul menţinut în titlu are un caracter cauzal, el arată cauza pentr care se datorează prestaţia
(cauza debendi). Dreptul este destinat să se exercite numai de către persoana menţionată în titlu. Asemenea
titluri nu sunt, în principiu, destinate să circule şi nu acordă un drept autonom. Ele sunt numai documente
probatorii a unui raport juridic şi servesc pentru legitimare în sensul că, până la proba contrară, posesia
documentului este proba legitimităţii dreptului. Debitorul este în drept să considere că posesorul titlului este
legitimat a primi prestaţia respectivă şi deci debitorul este ţinut să îndeplinească faţă de acesta, în mod
valabil obligaţiile rezultând din titlu.
 Unor asemenea titluri le lipseşte deci caracterul de încorporare a dreptului. Aceste titluri sunt doar
contrasemnate de legitimare (bilete de tren, de tramvai, tichete de vestiare etc.) sau documente de
legitimare, (bilete de teatru, de intrare la tratament balnear etc.).
1.5. Evoluţii istorice privind biletul la ordin, cambia şi cecul
1.5.1. Evoluţia reglementărilor interne.
Biletul la ordin, alături de cambie şi cec au fost reglementate de către Codul de Comerţ în art. 270-
369. Aceste dispoziţii au fost abrogate şi înlocuite prin cele cuprinse în următoarele acte normative:
5 Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;
5 Legea nr. 59 din 1 mai 1934 asupra cecului.
Reglementările din 1934 au ţinut cont de Convenţiile de la Geneva din 1930 (Convenţia
cuprinzând legea uniformă a cambiilor şi biletelor la ordin) şi 1931 (Legea uniformă a cecurilor), deşi
România nu aderase la acestea.
Înainte de cele două reglementări au existat în România, mai multe tentative de modificare a
dispoziţiilor legale referitoare la titlurile de valoare, pe de o parte pentru a se perfecta regimul lor juridic,
iar pe de altă parte, pentru a se unifica variatele norme existente în diferitele zone geografice ale României,
înainte de Marea Unire de la 1918. A existat astfel, mai întâi un ante-proiect al Ministerului de Justiţie şi
apoi, mai multe proiecte ale Consiliului Legislativ, fără ca vreunul să fi fost votat de Parlament.
Până la urmă a fost instituită o comisie care a elaborat un nou proiect, care avea la bază legea
italiană din 14 decembrie 1933, care nu constituia o traducere “ad literam” a textului legii uniforme,
motiv pentru care unii specialişti au apreciat că în Italia s-a realizat nu o lege uniformă, ci “diformă” de
drept cambial.
Acest proiect a fost votat de Parlament şi a devenit, cu unele modificări, Legea nr. 58 asupra
cambiei şi biletului la ordin, din 1 mai 1934. În doctrina românească a fost formulată opinia că, pe de o
parte textul reglementării cambiale româneşti de la 1934 nu este o traducere fidelă a celei italiene‚ iar pe de
altă parte, că unele inovaţii ce apar în legea română contrazic însuşi sistemul de bază al legilor uniforme.
În perioada comunistă, cambia şi biletul la ordin – titluri comerciale specifice economiei de piaţă –
şi-au încetat practic aplicarea în relaţiile economice interne, fiind folosite numai în operaţiunile de comerţ
internaţional. Legea nr. 58/1934 şi Legea nr. 59/1934 nu au putut fi abrogate, fiind menţinute formal în
vigoare.
Aceste legi au fost modificate de Decretul nr. 79/1950 pentru organizarea Notariatului de Stat şi a
deciziei Ministerului Justiţiei nr. 1827/1950.
În prezent, cadrul legal al biletului la ordin alături de cambie, este dat de Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 1 mai 1934, modificată
prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994. Legea nr.
58/1934 a fost din nou modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 39 din 26
martie 2008.
Ordonanţa de Guvern nr. 11/1993 a simplificat regimul competenţei materiale “ratione valoris”.
Legea din 1934 făcea distincţie, sub raportul competenţei, între tribunale şi judecătorii, în funcţie de suma
înscrisă în titlul cambial.
Prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 11/1993 referitoare la competenţa judecătoriilor derogă
implicit de la art. 2 pct. 1 lit. a din Codul de Procedură Civilă. Potrivit acestui text revine în competenţa
tribunalelor soluţionarea cererilor în materie comercială, cu o valoare de peste 10 milioane de lei inclusiv,
sustrăgându-le din sfera de activitate a judecătoriilor. Totuşi, în materie de cambie şi bilet la ordin şi cec,
chiar dacă titlul are o valoare de peste 10 milioane lei, judecătoria rămâne singura instanţă competentă să
procedeze la învestirea cu formulă executorie, să soluţioneze cererile de anulare a titlurilor pierdute,
sustrase sau deteriorate, cât şi să conducă registrele aferente.
Protestele cambiale intră în sfera de activitate a executorilor de pe lângă judecătorii, independent
de valoarea titlului.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială trebuie făcute anumite distincţii. Posesorul legitim al
cambiei, biletului la ordin sau cecului, care a obţinut plata de bună voie din partea debitorului, îşi poate
realiza drepturile izvorâte din titlu fie prin exercitarea acţiunii cambiale, supusă regimului comun
procedural, fie pe calea executării nemijlocite.
După cum rezultă din literatura de specialitate, reclamantul va putea să solicite învestirea cu
formulă executorie:
D înaintea instanţelor locului unde s-a stipulat a se face plata cambiei sau la oricare dintre
locurile unde este plătibilă, dacă ea cuprinde indicarea mai multor locuri de plată;
 D înaintea instanţei unde cel care s-a obligat sau unul dintre debitori (dacă acţiunea este
formulată contra mai multor codebitori) îşi are sediul comercial sau cel puţin domiciliul sau
reşedinţa;
D înaintea instanţei domiciliului ales pentru executarea cambiei.
Pentru a se ajunge la această soluţie a fost interpretat art. 3 pct. 14 Cod Comercial, după care
operaţiunile cambiale sunt considerate întotdeauna ca fapte de comerţ; în consecinţă, urmează ca pentru
determinarea competenţei instanţei de judecată să se ţină seama în principiu atât de dispoziţiile art. 897, cât
şi de dispoziţiile art. 890 din Codul de Comerţ.
În ceea ce priveşte opoziţia cambială, art. 62 din Legea nr. 58/1934 prevede că în termen de 5 zile
de la primirea somaţiunii, debitorul poate face opoziţie la executare.
Opoziţia se va introduce la instanţa în circumscripţia căreia se află notariatul public care a învestit
cambia cu formulă executorie.
Această instanţă va judeca opoziţia de urgenţă şi cu precădere înaintea oricărei alte pricini.
Instanţa va putea suspenda executarea numai în caz când oponentul nu recunoaşte semnătura, înscriindu-se
în fals, sau nu recunoaşte procura.
În caz de suspendare a executării, creditorul va putea obţine măsuri de asigurare.
Acţiunea pentru anularea titlului pierdut, sustras sau dispărut se introduce la instanţa locului unde
titlul este plătibil. Soluţia este justificată de faptul că locul plăţii coincide în mod normal cu domiciliul
(sediul comercial) al trasului – principalul debitor cambial – astfel că se respectă şi principiul “actor
sequitur forum rei”.
Fiecare judecătorie trebuie să asigure evidenţa la zi a protestelor cambiale de orice fel, dresate în
circumscripţia sa.
Banca Naţională a elaborat şi ea o serie de reglementări de ordin intern, menite a orienta
activitatea băncilor comerciale în legătură cu titlurile de valoare, dispoziţii ce au intrat în vigoare începând
cu data de 1 aprilie 1995, astfel:
a. Normele cadru nr .6 din 8 martie 1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi
celelalte societăţi de credit, cu cambii şi bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994;
b. Normele tehnice nr. 10 din 20 aprilie 1994 privind cambia şi biletul la ordin;
c. Normele cadru nr. 7 din 8 martie 1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi
celelalte societăţi de credit cu cecuri pe baza Legii nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr.
83/1994;
d. Normele tehnice nr. 9 din 20 aprilie 1994 privind cecul;
e. Anexe referitoare la cec din Regulamentul nr. 10 din 14 noiembrie 1994 privind
compensarea multilaterală a plăţilor inter-bancare fără numerar pe suport de hârtie;
f. Instrumente de plată, octombrie 1994.
1.5.2. Normele uniforme cu privire la cambie şi biletul la ordin.
1.5.2.1. Prezentare generală. Evoluţie istorică.
În vederea facilitării circulaţiei titlurilor comerciale de valoare, prin impunerea pe plan
internaţional a încrederii în aceste instrumente de credit şi de plată, al căror număr sporeşte proporţional cu
creşterea volumului schimburilor economice internaţionale efectuate pe credit, pentru a se evita problemele
conflictuale decurgând din prevederi specifice anumitor ţări, s-a recunoscut de multă vreme necesitatea
unificării de comun acord a unor reglementări privind cambiile, biletele la ordin şi cecurile.
Încă de la mijlocul sec. al XIX-lea, ideea unificării legilor cambiale a fost îmbrăţişată în ţări ca
Franţa, Anglia şi mai ales Germania, unde elaborarea rapidă a legii în materie, Wechselordnung din 1848 şi
succesul înregistrat de aceasta, atât în ţările de origine germanică, dar şi în alte ţări, a dat naştere speranţei
realizării în Europa a unei legislaţii unice în materie cambială, având ca fundament dreptul german.
A doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX s-au remarcat prin multitudinea proiectelor
de unificare, pregătite sub auspiciile unor asociaţii private şi caracterizate printr-un spirit de colaborare. Ca
efect al acestei tendinţe, Guvernul Olandei, considerând că a sosit momentul abordării oficiale a problemei
unificării, după consultarea a nu mai puţin de 46 de state, invitate să participe la lucrările celei de-a doua
Conferinţe de Pace, le-a adresat un chestionar detaliat (redactat de juristul olandez Asser), la care şi-au
formulat răspunsurile doar 28 dintre state. Acestea au fost grupate într-un tablou sinoptic, de către
Ministerul Afacerilor Externe al Olandei, formând baza primei deliberări comune.
1.5.2.2. Conferinţele de la Haga din 1910 şi 1912.
La 23 iunie 1910 a avut loc la Haga, prima Conferinţă privind unificarea dreptului cambial.
La aceasta au participat 32 de state, desfăşurându-şi activitatea pe cinci secţiuni, o comisie specială pentru
reglementarea conflictelor de legi şi un comitet central care să reunească deciziile formulate în secţiuni şi,
cu ajutorul comitetului de redactare, să elaboreze proiectul de unificare. Datorită acestei metode de lucru,
cât şi a activităţii desfăşurate de participanţii la conferinţă, şi în mod special, a raportorilor din comitetul
central şi a celui de redactare, Lyon - Caen şi Simons, pe de o parte, precum şi Louis Renault, pe de altă
parte, Conferinţa a reuşit ca, pe parcursul a patru săptămâni, să elaboreze un ante-proiect de convenţie
internaţională pe 26 articole şi un ante-proiect de lege uniformă asupra cambiei şi a biletului la ordin,
în 88 articole. S-au realizat doar ante-proiecte, pentru că, reprezentanţii statelor s-au opus elaborării unor
texte definitive, formulând propunerea ca acest obiectiv să se finalizeze la o a doua conferinţă, urmând a fi
convocată tot de Guvernul Olandei, după un anumit interval de timp necesar statelor participante pentru a
studia textele provizorii şi a-şi formula observaţiile.
Cea de-a doua Conferinţă de la Haga a avut loc în iunie 1912, şi şi-a propus ca prim obiectiv
desemnarea unui comitet de redactare (revizuire) care, pe baza criticilor formulate la adresa ante-proiectelor
din 1910, să propună într-o şedinţă comună, textul definitiv. În fapt, activitatea comitetului a constat în a
redacta un proiect de lege uniformă, având drept scop redactarea cu maximum de claritate a textelor,
suprimarea dispoziţiilor excesive (numărul articolelor s-a redus la 80) şi introducerea unor modificări de
fond.
În final, la 19 iunie 1912, Conferinţa a adoptat, pe baza raportului domnilor Lyon - Caen şi Simons
“Regulamentul uniform cu privire la cambie şi biletul la ordin”, iar la 20 iulie, în urma raportului
prezentat de M. Renault, a fost aprobat proiectul convenţiei internaţionale precum şi textele reglementând
conflictele de legi.
Potrivit primului articol al Convenţiei Internaţionale, statele contractante se obligau să introducă în
dreptul lor intern reglementările Regulamentului uniform, fără a-i aduce alte modificări decât cele precizate
prin art. 2-23, până la 31 iulie 1913, iar potrivit art. 25 să ratifice convenţia cât mai curând posibil. Aceste
obiective păreau a fi asigurate şi poate ar fi fost înfăptuite, dacă nu survenea Primul Război Mondial (1914
- 1918).
Cu toate acestea, principiile şi normele adoptate prin Regulamentul Uniform au exercitat o
influenţă de necontestat asupra proiectelor făurite în diferite state şi chiar asupra legilor interne introduse în
unele dintre ele. Astfel, Regulamentul a fost adoptat, cu mici modificări, în Guatemala, prin Legea din 30
mai 1916, în Nicaragua prin Legea din 30 octombrie 1916, în Venezuela prin Legea din 29 iunie 1919, în
Paraguay prin Legea din 23 septembrie 1924, în Polonia prin Legea din 14 noiembrie 1924 şi în Turcia,
prin promulgarea Codului de comerţ din 1926.
Fără îndoială, Regulamentul Uniform reprezenta un însemnat progres faţă de ante-proiectele din
1910, iar prin semnarea documentelor convenţiei de către 20 de state europene şi 10 extra-europene, un real
succes. Totuşi unele nerealizări trebuie menţionate. Astfel, deşi normele erau inspirate în mare parte din
legislaţia germană, nu se consacra prin regulament şi formalismul strict ce stătea la baza dreptului german -
prin soluţiile adoptate se ţinea cont, atât de intenţia părţilor, cât şi de elementul bunei lor credinţe -
constatându-se infiltrări ale principiilor cambiale franceze şi chiar engleze; nu erau rezolvate probleme de
fond ca: provizionul, acţiunea de îmbogăţire fără cauză, consecinţele pierderii sau falsificării cambiei,
suspendarea sau întreruperea prescripţiei, efectele moratoriului acordat de un stat relativ la obligaţiile
asumate prin cambie de semnatarii aflaţi în alte ţări. Nu se realizase uniformitatea soluţiilor din cauza unor
norme cuprinse în convenţie, cum ar fi cele privind scadenţa cambiei; locul avalului; girul implicând un
gaj; plata parţială; termenul protestului. În sfârşit, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale nu s-a putut realiza
prin art. 29 din Convenţie decât o uniformitate negativă.
După încheierea primului război mondial, chestiunea unificării a fost reluată în anul 1920 la
Conferinţa Financiară Internaţională de la Bruxelles. Aceasta a adoptat o rezoluţie prin care Societatea
Naţiunilor era invitată a prelua sub patronajul său problema unificării dreptului cambial, şi, prin influenţa sa
de necontestat, de a grăbi realizarea acesteia.
În urma acestei invitaţii, Comitetul economic al Societăţii Naţiunilor a trimis, în anul 1921, un
chestionar statelor membre şi nemembre pentru a cunoaşte părerile şi propunerile lor în legătură cu
problema unificării cambiale, dar mai ales cu întrunirea unei eventuale conferinţe în acest sens.
Răspunsurile favorabile (17 din 21) au condus la formarea unei comisii de patru experţi pentru adunarea şi
sintetizarea observaţiilor trimise, urmând să întocmească un raport privind motivele pentru care Convenţia
de la Haga din 1912 nu fusese ratificată şi modalitatea prin care s-ar putea realiza o uniformitate a legilor
cambiale de pe continentul european şi apropierea lor de sistemul anglo-american.
Consiliul Societăţii Naţiunilor a desemnat pe profesorii Jitta de la Haga, Lyon - Caen din Paris, Sir
Mackensie Chalmers din Londra şi Franz Klein din Viena, ale căror rapoarte au îmbrăcat forma publicaţiei
“Le livre brun”. Prin rapoartele lor, membrii comisiei ajungeau la concluzia că, cel puţin pentru moment ar
fi fost imposibil de realizat un drept cambial universal, din cauza divergenţelor prea mari existente între
legislaţia anglo- americană şi cea continentală (europeană); dar că era posibilă o mărginire a operei de
unificare la aşa-numita legislaţie continentală (civilistă sau de drept romanist) care cuprindea şi normele în
vigoare în ţările din America de Sud.
În urma mai multor şedinţe de lucru, la care un rol deosebit l-au avut Camera Internaţională de
Comerţ, şi Comitetul Economic al Societăţii Naţiunilor, acesta din urmă a propus în 1927 formarea unei
comisii de experţi care să elaboreze „proiecte de reglementări” susceptibile de a constitui o bază de
discuţie pentru o conferinţă internaţională. S-a propus totodată, comunicarea proiectelor diferitelor state
membre sau nu ale Societăţii Naţiunilor, cât şi Institutului Naţional pentru Unificarea dreptului privat de la
Roma, pentru a-şi formula observaţiile şi a accepta supunerea lor discuţiilor unei viitoare conferinţe
internaţionale.
1.5.2.3. Convenţiile de la Geneva din 1930.
Ca urmare a răspunsurilor afirmative privind necesitatea convocării unei conferinţe internaţionale
(nr. 2) s-au întrunit la Geneva, între 13 mai - 17 iunie 1930, delegaţi ai 31 de state, sub preşedinţia juristului
olandez Dr. J. Limburg, membru al Consiliului de Stat al Olandei, având ca rezultat adoptarea a trei
convenţii şi a unui act final:
a. o convenţie prin care statele se angajau să introducă, fără modificări în legislaţiile lor interne
textul legii, denumită lege uniformă, însoţită de două anexe: una conţinând textul legii uniforme (78 de
articole) şi alta conţinând rezervele acordate statelor contractante, (25 de articole), adică punctele asupra
cărora legile naţionale vor putea deroga de la dispoziţiile legii uniforme, ori le vor putea preciza sau
completa;
b. o convenţie şi un protocol destinate să reglementeze unele conflicte de legi în materie de cambii
şi bilete la ordin;
c. o convenţie şi un protocol privind dreptul de timbru în materie, prin care se stabileşte obligaţia
pentru fiecare stat de a-şi modifica propria legislaţie fiscală, aşa încât valabilitatea obligaţiilor asumate prin
cambie sau bilet la ordin sau exercitarea drepturilor decurgând din ele, să nu fie condiţionate de respectarea
dispoziţiilor fiscale relative la timbru. Aceasta din urmă a fost semnată şi de Marea Britanie;
d. un act final ce cuprindea unele deziderate ale Conferinţei şi prevedea ţinerea unei a doua sesiuni
pentru discutarea proiectelor relative la cec.
Din cercetarea normelor cuprinse în legea uniformă reiese că ele au fost influenţate în mare parte
de principiile şi dispoziţiile ce figurează în proiectul experţilor din 1928 şi mai ales de cele stabilite prin
Regulamentul Uniform de la Haga din 1912 şi că, ţinând cont de raportul experţilor prezentat în 1923 (nr.
2), Conferinţa din 1930 de la Geneva s-a limitat la a unifica dreptul cambial al statelor aparţinând grupului
continental (civilist sau romanist). Pe de altă parte, convenţia a recunoscut părţilor contractante sau care au
aderat la aceasta, facultatea de a declara, la momentul semnării, ratificării sau adeziunii, că nu-şi asumă nici
o obligaţie în ceea ce priveşte o parte sau coloniile sale în ansamblu, protectoratele sau teritoriile aflate sub
suzeranitatea lor (pentru că este posibil ca legea uniformă să nu corespundă nivelului lor slab de dezvoltare
sau organizării lor economice diferite de cea a metropolei).
Totodată, chiar în ceea ce priveşte grupul continental, legea uniformă nu realizează decât o
unificare parţială. Nu s-a putut obţine acordul deplin al statelor aparţinând acestui grup, în chestiuni
importante, cum ar fi aceea privind drepturile posesorului asupra provizionului sau a oricărei probleme
privind raportul juridic ce a dat naştere titlului (raportul fundamental), materie ce a fost lăsată în
competenţa legilor naţionale precum şi unele aspecte considerate accesorii, constituind obiectul rezervelor
pe care statele le pot formula, derogând astfel de la legea uniformă.
În sfârşit, prin convenţia destinată să reglementeze unele conflicte de legi în privinţa cambiei şi
biletelor la ordin, s-a căutat să se uniformizeze prin reguli comune soluţia unora dintre conflictele de legi
inerente diferenţelor dintre legile naţionale, amplificate şi ca urmare a rezervelor admise de legea uniformă.
Convenţiile nu puteau deveni obligatorii decât prin ratificarea lor şi înaintarea dovezilor producerii
acesteia Secretariatului General al Societăţii Naţiunilor, până la data de 1 septembrie 1932.
Intrarea lor în vigoare era subordonată condiţiei depunerii ratificărilor din partea a 7 state
aparţinând Societăţii Naţiunilor, dintre care cel puţin 3 trebuia să facă parte în mod permanent din consiliul
acesteia şi a trecerii unui termen de 90 de zile de la data primirii celei de-a 7-a ratificări. Ratificările
înaintate până la data fixată depăşeau numărul hotărât. Astfel, 29 de state au semnat convenţia şi 20 au
ratificat-o.
 Convenţia U.N.C.I.T.R.A.L. de la New York, 1988.
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la cambiile şi biletele la ordin internaţionale este rezultatul
efortului depus în decurs de aproape 20 ani de lucrări ale Comisiei Naţiunilor Unite pentru dreptul
comerţului internaţional (engl. U.N.C.I.T.R.A.L, fr. C.N.U.D.C.I.). Ea a fost adoptată de către Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite, pe baza recomandării celei de-a 6-a comisii (juridică), la 9 decembrie 1988.
Obiectivul Convenţiei 1-a constituit limitarea la minimum a divergenţelor de fond existente între
principalele sisteme cambiale existente: cel genevez, pe de o parte, şi cel anglo-american, pe de altă parte,
ţinându-se însă seama de noile exigenţe ale comerţului internaţional, a practicilor bancare şi ale pieţelor
financiare.
Convenţia cuprinde nouă capitole. Capitolul întâi dispune cu privire la domeniul de aplicare şi la
forma titlurilor de valoare reglementate de Convenţie. Capitolul al II-lea conţine definiţii şi alte prevederi
generale, în special reguli referitoare la interpretarea diverselor condiţii de formă. Capitolul al III-lea
tratează probleme legate de circulaţia titlurilor. Capitolul al IV-lea priveşte drepturile şi obligaţiile
semnatarilor şi ale posesorilor titlurilor. Capitolul al V-lea cuprinde prevederi referitoare la prezentarea
titlurilor, la refuzul acceptării sau al plăţii şi la condiţiile reglementând dreptul de regres al părţilor.
Capitolul al VI-lea cuprinde normele privind liberarea semnatarului titlului. Capitolul al VII-lea şi al VIII-
lea cuprind dispoziţii referitoare la titlurile pierdute şi la prescripţie. În capitolul al IX-lea sunt prezentate
dispoziţiile finale.
Conflicte de legi; Legea aplicabilă
Datorită circulaţiei lor internaţionale, titlurile de credit dau naştere la multe conflicte de legi. Şi cu
toate că există un drept uniform în materie, iar unele conflicte de legi au format chiar obiectul unor
convenţii internaţionale (7 iunie 1930 şi 19 martie 1931 - Geneva), există încă multe împrejurări care dau
naştere unor probleme conflictuale în această materie.
Cu privire la capacitatea unei persoane de a se obliga prin titlurile de credit, aceasta este cârmuită
de lex personalis, care în sistemul nostru de drept este lex patriae. De precizat că în convenţiile de la
Geneva soluţia este reţinută, dar sub presiunea exigenţelor comerţului internaţional, ea a fost completată în
favrem negotii, astfel încât capacitatea unei persoane de a se obliga prin cambie, bilet la ordin sau cec este
determinată de legea sa naţională (lex patriae pentru persoane fizice, lex societatis pentru persoane
juridice), reglementată în ţara noastră prin Legea 105 din 22 septembrie 1992, cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat. Astfel, art. 127 prevede că persoana care potrivit legii sale
naţionale este lipsită de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet la ordin sau cec se obligă totuşi
valabil printr-un asemenea titlu, dacă semnătura a fost dată într-un stat a cărui lege îl consideră capabil
pe subscriitor.
De la această regulă în dreptul internaţional se prevăd două excepţii, şi anume:
‰ admiterea retrimiterii, dar numai o singură dată (ceea ce nu înseamnă că este vorba numai de
retrimitere de gradul întâi, căci se admite şi retrimiterea la o terţă ţară);
‰ competenţa subsidiară a legii locului unde s-a semnat titlul, în sensul că dacă semnatarul este
incapabil după legea sa naţională, dar capabil după legea ţării unde a semnat titlul, acest titlu
va fi valabil.
Cu alte cuvinte, norma conflictuală este alternativa: este suficient ca semnatarul titlului să fie
capabil fie în virtutea legii sale naţionale, fie în temeiul legii locului de subscriere pentru ca titlul să fie
valabil. Este deci o normă în favorem negotii.
Trebuie menţionat că, convenţiile internaţionale se ocupă numai de capacitatea celui care se
obligă prin titlul respectiv, nu şi de capacitatea beneficiarului, care rămâne supusă regulilor conflictuale
normale.
În ceea ce priveşte consimţământul, convenţiile internaţionale nu cuprind nici un fel de precizări.
Urmează deci să se aplice principiile generale în materia contractelor care impun folosirea legii
contractului; lex contractus poate rezultă dintr-o desemnare expresă a părţilor, cuprinsă în însuşi textul
titlului (ceea ce se întâmplă foarte rar), sau poate fi dedusă din voinţa lor implicită; în acest din urmă caz,
două legi par a avea vocaţie, şi anume: în dreptul intern art. 128 din Legea 105/1992 prevede că:
„Angajamentul asumat în materie de cambie, bilet la ordin sau cec supus condiţiilor de formă ale
legii statului unde angajamentul a fost subscris. În materie de cec, îndeplinirea condiţiilor de formă
prevăzute de legea locului plăţii este suficientă.
Dacă angajamentul este nevalabil, potrivit legii arătate în alineatul precedent, dar se conformează legii
statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a primului
angajament nu infirmă validitatea celui anterior”.
 a. legea locului unde a fost semnat titlul – lex loci contractus - care ar avea avantajul ca toate
problemele privind fondul (mai puţin capacitatea părţilor), forma şi efectele sale să fie cârmuite de o
singură lege;
b. legea locului unde urmează să se facă plata - lex loci solutionis - deoarece acolo se realizează
dreptul, scopul final al tuturor operaţiilor pe care le implică titlurile de credit şi singura lege care asigură
certitudinea pe care o cere circulaţia titlurilor de credit.
Lex contractus astfel determinată (în virtutea legii autonomiei sau dedusă din voinţa implicită a
părţilor) guvernează consimţământul, modalităţile acestuia, precum şi viciile care îl pot afecta.
Cauza, ca element esenţial al contractului, prezintă, de asemenea, dificultăţi, dat fiind caracterul
abstract al titlurilor de credit. Convenţiile de la Geneva nu s-au preocupat de aceasta. De aceea, aplicând
regulile generale în materie, trebuie să acceptăm că tot lex contractus va trebui să arate dacă obligaţia
rezultând din titlu este valabilă, independent de cauză, ori dacă este necesară existenţa unei cauze şi, în
acest din urmă caz, care sunt condiţiile valabilităţii acesteia. Cât priveşte obligaţia prealabilă (raportul
fundamental) care constituie cauza unei obligaţii cambiale, aceasta este cârmuită de legea sa proprie.
În legătură cu forma titlurilor de credit se aplică regula locus regit actum, consacrată, de altfel, şi
de convenţia internaţională de la Geneva asupra conflictelor de legi în materie de cambie şi bilet la ordin
(art. 3), precum şi de cea în materie de cec (art. 4), iar în dreptul intern de Legea 105/1992 care în art. 130
precizează: „Forma şi termenele de protest, cât şi condiţiile de formă de cambie, bilet la ordin sau cec sunt
stabilite de legea statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar”.
Dar aceste din urmă convenţii, pe lângă faptul că acordă regulii un caracter imperativ, mai adaugă
două competenţe subsidiare, şi anume:
a. legii ţării în care a fost subscris un angajament ulterior, în sensul că dacă obligaţia asumată n-a
respectat condiţiile legii unde s-a semnat, aceasta nu are influenţă asupra angajamentului ulterior, datorită
principiului independenţei semnăturilor, care duce la concluzia că validarea fiecărei semnături trebuie să fie
apreciată separat;
b. legii naţionale comune, în sensul că părţile la aceste convenţii pot considera obligaţia valabilă,
chiar dacă nu îndeplineşte această condiţie potrivit legii locului unde titlul s-a semnat, dar îndeplineşte
cerinţele legii naţionale comune.
Cu privire la efecte, pentru a se determina legea aplicabilă, se pleacă de la principiul
independenţei semnăturilor şi deci a pluralităţii de legături. Efectele produse de semnătura celorlalţi
obligaţi cambiali sau prin bilet la ordin sunt determinate de legea ţării pe teritoriul căreia au fost date
semnăturile (art. 4) din convenţiile de la Geneva, iar în dreptul intern, de Legea 105/1992 care prevede în
art. 131, 132, 133 şi 134 următoarele:
‰ Efectele obligaţiilor acceptantului unei cambii şi semnatarul unui bilet la ordin sunt supuse
legii locului unde aceste titluri sunt plătibile.
‰ Legea locului unde titlul a fost constituit stabileşte dacă posesorul cambiei dobândeşte creanţa
care a dat loc emisiunii titlului.
‰ Legea statului unde este plătibilă cambia stabileşte dacă acceptarea poate fi restrânsă la o
parte din sumă, precum şi dacă posesorul titlului este sau nu obligat să primească o plată
parţială.
‰ Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile determină măsurile ce pot fi luate
în caz de pierdere sau furt al titlului.
La această regulă se aduc restricţii privind termenele de exercitare a acţiunii de regres, care
sunt determinate de legea locului de creare a titlului, forma şi termenele protestului care sunt reglementate
de legea ţării pe teritoriul căreia urmează a fi dresat protestul, în dreptul intern sunt reglementate de art.
129. „Termenele stabilite pentru exercitarea acţiunii de regres sunt determinate, faţă de orice semnatar, de
legea locului unde titlul a luat naştere”.
Executarea obligaţiilor cambiale, adică plata, şi în caz de neplată la scadenţă, de către tras,
recursul posesorului de titlu, precum şi proviziunea, ridică un şir de probleme dintre cele mai dificile.
Pentru aceste considerente, problema proviziunii a rămas în afara convenţiei internaţionale de la
Geneva, cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului de ordin. În ceea ce priveşte cecul,
convenţia menită să reglementeze unele conflicte de legi în materie de cec, supuse legii ţării unde urmează
să fie plătit cecul, unele efecte ale acestuia, între care şi proviziunea.
BILETUL LA ORDIN
Legea nu oferă o definiţie a biletului la ordin, însă în literatura de specialitate, din analiza
dispoziţiilor legii a fost oferită o definiţie.
 Normele-cadru au făcut în acest sens un important pas arătând la pct. 490 că biletul la ordin este
un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării sale două persoane:
subscriitorul sau emitentul şi beneficiarul. Titlul este creat de subscriitor sau emitent în calitate de debitor,
care se obligă să plătească o sumă de bani fixată, la un anumit termen sau la prezentarea unei alte persoane,
denumită beneficiar, care are calitatea de creditor.
În literatura de specialitate, biletul la ordin a fost definit ca fiind acel înscris prin care o persoană,
numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei persoane, numită
beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei persoane (trăgător, tras şi
beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice numai între două persoane: emitentul (subscriitorul)
şi beneficiarul. Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de creditorul
său.
Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o anumită sumă de
bani la scadenţă.
Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata ???se Emiterea
biletului la ordin este determinată de existenţa între părţi a unui raport juridic (raport fundamental).
Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi particularităţile
acestui titlu de credit.
Caracterele biletului la ordin.
Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet,
care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată a unei anumite sume de bani de
către semnatarii săi, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.
Astfel, biletul la ordin are caracter constitutiv, deoarece dreptul este încorporat în titlu şi poate fi
exercitat numai în temeiul înscrisului.
Biletul la ordin are caracter formal deoarece el trebuie să îmbrace o formă determinată de lege şi să
cuprindă elementele care-i sunt proprii (de exemplu, condiţii de formă).
Caracterul literal al biletului la ordin este dat de faptul că întinderea şi natura dreptului, ca şi
obligaţia corelativă dreptului, sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în biletul la ordin.
Biletul la ordin conferă un drept autonom. Astfel, dobânditorul are un drept care este independent
faţă de dreptul transmiţătorului.
Funcţiile biletului la ordin.
Biletul la ordin are atât funcţia de instrument de plată cât şi aceea de instrument de credit.
Rolul fiecăreia dintre aceste funcţii ale biletului la ordin a cunoscut o anumită evoluţie determinată
de nevoile activităţii comerciale.
Biletul la ordin are în primul rând funcţia de instrument de plată, funcţie asemănătoare cu aceea pe
care o îndeplineşte moneda. Biletul la ordin prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.
O altă funcţie este aceea de instrument de credit. Într-adevăr, deoarece suma de bani prevăzută în
cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prin intermediul biletului la ordin se acordă
emitentului un credit pe intervalul de timp până la scadenţă.
Biletul la ordin se practică foarte des în relaţiile comerciale internaţionale unde emitentul este
importatorul, iar beneficiarul este exportatorul unor mărfuri.
Condiţiile necesare pentru valabilitatea biletului la ordin
Potrivit art. 7 din Legea nr. 58 din 1 mai 1954 privind cambia şi bietul la ordin „dacă cambia
poartă semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin cambie, semnături false sau ale unor
persoane imaginare, ori semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga persoanele care au
semnat cambia, sau în numele cărora ea a fost semnată, obligaţiile celorlalţi semnatari rămân totuşi
valabile”.
Art. 106 alin. 2 din aceeaşi lege dispune că: „sunt de asemenea aplicabile biletului la ordin
dispoziţiunile privind cambia plătită de un an al treilea sau într-o localitate alta decât aceea a domiciliului
trasului (art. 4 şi 30), stipulaţiunea de dobândă (art. 5), deosebirile în indicarea sumei de plată (art. 6),
efectele unei semnături puse în condiţiunile arătate la art. 7, efectele semnăturii unei persoane care
lucrează fără împuternicire sau depăşind împuternicirea (art. 10), cambia în alb (art. 12)” (s.n.).
În afară de art. 7, Legea nr. 58/1954 nu face precizări în legătură cu capacitatea obligaţilor
cambiali, cu excepţia art. 7, unde se menţionează expres ipoteza inexistenţei capacităţii. Aşadar, în lipsa
altor prevederi legale urmează să se aplice regulile de drept comun deoarece asumarea unei obligaţii
cambiale este un act de dispoziţie şi, în acelaşi timp, un act obiectiv de comerţ. Se poate trage concluzia
astfel, că orice persoană care este presupusă a fi capabilă şi se poate obliga personal şi singură, dacă legea
nu consideră altfel. Interzişii şi minorii nu au voie să facă acte de comerţ. Capacitatea se ia în considerare în
momentul subscrierii obligaţiei. Obligaţia asumată de un incapabil este lovită de nulitate relativă. Ea nu
poate fi invocată din oficiu ci numai de incapabil, moştenitorii, creditorii sau reprezentanţii săi.
Anulabilitatea obligaţiei poate fi invocată împotriva oricărui posesor al titlului, pentru că regulile privind
capacitatea sunt de ordine publică, prin ele urmărindu-se realizarea unui scop general. Incapabilul îşi va
putea ratifica expres sau tacit obligaţia asumată.
În momentul punerii în circulaţie a titlului, capacitatea actuală face valabilă semnătura, deoarece se
consideră că s-a efectuat o ratificare.
În ceea ce priveşte capacitatea în cazul conflictelor de legi, aceasta este supusă legii naţionale a
persoanei care se angajează. Capacitatea este determinată şi de legea locului asumării angajamentului.
Condiţiile de formă ale biletului la ordin
Biletul la ordin este un titlu formal. El trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile
prevăzute de lege.
Legea nr. 58 din 1 mai 1934 nu prevede expres condiţia formei scrise, însă, respectarea condiţiilor
de formă, prevăzute de art. 104 din lege implică în mod necesar un înscris care să le cuprindă.
Crearea unui înscris presupune un suport material şi o scriere acceptată, inteligibilă. În literatura de
specialitate s-a discutat în contradictoriu, ce suport şi ce scriere sunt acceptabile pentru ca înscrisul să poată
purta o obligaţie.
Deşi, teoretic, suportul material şi forma scrierii pot fi foarte diverse, în practică se folosesc, în
general, formulare tipizate, utilizarea lor fiind cerută în scopul manevrării lor cu uşurinţă.
De fapt chiar art. 2 al Normelor tehnice nr. 10 din 20 aprilie 1994 privind cambia şi biletul la
ordin, prevede că „Banca Naţională a României şi societăţile bancare acceptă în operaţiunile lor cambii
şi bilete la ordin al căror suport de hârtie este recomandabil să îndeplinească condiţiile tehnice enumerate
la art. 3 al prezentelor norme”.
Astfel, se recomandă numai o anumită calitate a hârtiei, care trebuie să îndeplinească condiţii
de calitate şi cantitate, precum şi anumite dimensiuni.
Art. 3 din Normele Tehnice nr. 10/1994 se referă la calitatea hârtiei pe care se tipăreşte biletul la
ordin. O mostră de hârtie supusă la probe este considerată în conformitate cu specificaţiile din prezentele
norme tehnice, atunci când valorile înregistrate se află în următoarele limite:
‰ Greutate: 95,0 g/mp +/- (5/100), conform ISO 536;
‰ Grosime: minimum 105 microni, conform ISO 534 (maximum nespecificat);
‰ Rugozitatea Bendtsen: ambele suprafeţe: maximum 150 ml/min (minimum nespecificat)
conform ISO 2494;
‰ Rezistenţa la rupere: longitudinală: minimum 7.9 mN; ISO 2493 diagonală: minimum 3.1
mN;
‰ Permeabilitatea la aer: minimum 27 s/100 ml conform ISO 3687 maximum 450 ml/min;
‰ Rezistenţa internă la rupere: minimum 705 mN în ambele direcţii conform ISO 1974;
‰ Capacitatea de absorbţie a apei: 40 - 60 g/mp;
‰ Grad de reflexie: 60% - 70% conform ISO 2470;
‰ Opacitatea: minimum 85% conform ISO 2471;
‰ Impurităţi admise:
• maximum 250 de puncte pe mp pentru punctele de dimensiuni de maximum 0,1
mm;
• maximum 25 de puncte pe mp pentru puncte de dimensiuni cuprinse între 0,1
mm - 0,2 mm;
‰ Proprietăţi de scriere: hârtia folosită trebuie să facă posibilă scrierea cu cerneală sau
pastă de pix de culoare albastră sau neagră;
‰ Alte condiţii: hârtia folosită trebuie să fie netedă şi fără îndoituri, ea nu trebuie să conţină
nici un fel de incluziuni magnetice şi să aibă o calitate satisfăcătoare din punct de vedere
al direcţiei fibrei;
‰ Condiţii de securitate şi de prevenire a falsificării: hârtia va fi tratată chimic, astfel
încât să se determine schimbarea titlului de credit atunci când se încearcă ştergerea cu un
lichid chimic a unor date înscrise pe titlu.
Art. 4 din Normele Tehnice nr. 10/1994 prevede că titlurile de credit trebuie să aibă dimensiunile
următoare:
 ‰ lungime: 180 mm;
‰ lăţime: 95 mm;
‰ abaterile în plus sau în minus nu pot depăşi 1 mm.
Marginile de referinţă sunt reglementate de asemenea de aceste norme tehnice. Toate dimensiunile
orizontale sunt măsurate de la marginea din dreapta de pe faţa (recto) titlului de credit. Toate dimensiunile
verticale sunt măsurate de la marginea de jos de pe faţa (recto) titlului de credit, cunoscută sub denumirea
de margine inferioară. Este obligatorie păstrarea marginilor de referinţă, astfel încât acestea să fie utilizate
la alinierea documentului în mecanismele automate.
În cazul în care societăţile bancare furnizează clienţilor carnete de credit, acestea trebuie să fie legate
la stânga titlurilor de credit.
Perforaţiile trebuie să asigure o detaşare precisă a titlurilor de credit din carnet şi o păstrare
corespunzătoare a acestora. În acest scop se vor utiliza perforaţiile cu crăpături sau tăieturi, cu 6-9 legături
la fiecare 25 mm şi cu o ţesătur[ de reţinere de aproximativ 30 miimi la 0,75 mm. Perforaţiile de separare
sunt permise numai la marginile din stânga a feţei (recto) titlurilor de credit. Între marginea din stânga a
titlului de credit şi linia perforaţiilor se va păstra un spaţiu de 3 mm de până la 5 mm. Carnetul de titluri de
credit nu trebuie să prezinte creşteri în înălţime în zona de perforaţie.
Titlurile de credit prezentate unei societăţi bancare nu trebuie să prezinte tăieturi sau alte perforaţii,
cu excepţia celor de separare, prevăzute mai sus.
Înainte de remiterea titlului de credit către Banca Naţională a României sau către o societate
bancară, toate urmele de perforaţii, inclusiv microperforaţiile trebuie să fie îndepărtate prin tăiere.
Banca Naţionala a României şi societăţile bancare nu vor accepta în operaţiunile lor titluri de credit
la care sunt anexate, prin diverse modalităţi, alte acte, cu excepţia foilor de prelungire (“allonge”).
Fiecare titlu de credit are rezervată o banda albă pe care nu se scrie şi nu se aplică ştampile. În zona
benzii albe nu va fi tip[rit nimic atât pe faţa (recto), cât şi pe spatele (verso) titlului de credit cu excepţia
caracterelor necesare procesării automate a acestuia, care constituie linia codurilor.
Dimensiunile benzii albe sunt:
‰ pe verticală 16 mm de la marginea inferioară;
‰ pe orizontală, pe întreaga lungime a titlului de credit.
Banda albă este delimitată de restul titlului de credit printr-o linie în partea sa superioară, care
coincide cu linia inferioară de delimitare a acestuia. Banda albă nu are alte linii de demarcaţie.
Desenarea, aranjarea şi tipărirea tuturor elementelor componente ale standardelor de conţinut ale
titlurilor de credit trebuie să se efectueze orizontal. În afara informaţiilor descrise mai jos, nici o altă
informaţie nu este permisă pe faţa (recto) sau spatele (verso ) biletului la ordin.
În ceea ce priveşte desenul şi redactarea biletului la ordin, faţa (recto) biletului la ordin este
alcătuită, în mod obligatoriu, din 6 zone ale căror amplasări, conţinut şi dimensiuni vor fi realizate în
conformitate cu regulile pe care le vom aminti în continuare.
Cele 6 zone ale feţei biletului la ordin sunt delimitate între ele de linii continue de 0,5 mm.
ZONA 1 – alocată pentru date specifice biletului la ordin plătibil la un anumit timp la vedere; zona
1 este plasată întotdeauna în colţul din stânga sus al biletului la ordin şi cuprinde următoarele înscrisuri şi
spaţii de completat:
‰ înscrisul “VĂZUT" ca titlu al zonei, poziţionat central, în partea superioară a zonei, tipărit cu
majuscule, îngroşat;
‰ înscrisul “la dată” urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum 45 mm
lungime, necesar completării datei la care emitentului i-a fost prezentat biletul la ordin;
‰ înscrisul “de emitent” urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum 40 mm
lungime, necesar completării numelui sau denumirii emitentului;
‰ un spaţiu punctat prin linie continuă cu lungimea de minimum 36 mm, sub care se află
înscrisul “semnătura emitentului la vedere”. În dreapta acestui spaţiu se afla înscrisul “L.S.”.
ZONA 2 – alocată pentru date privind avalizarea biletului la ordin; zona 2 este întotdeauna
plasată sub zona 1 şi cuprinde următoarele înscrisuri şi spaţii de completat:
‰ înscrisul “AVALIZAT” ca titlu al zonei, poziţionat central, în partea superioară a zonei, tipărit
cu majuscule, îngroşat;
‰ înscrisul “de” urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum 50 mm lungime,
necesar completării numelui sau denumirii avalistului;
‰ înscrisul “pentru” urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum 45 mm lungime,
necesar completării numelui sau denumirii avalizatului;
 ‰ un spaţiu marcat prin linie continuă cu lungimea de minimum 36 mm, sub care se află
înscrisul “semnătura avalistului”. În dreapta acestui spaţiu se află înscrisul “L.S.”.
Zona 1 şi zona 2 vor ocupa partea stângă a biletului de ordin.
ZONA 3 – alocată pentru date privind conţinutul propriu-zis al biletului la ordin; zona 3 este
întotdeauna plasată pe centrul biletului la ordin, începând din partea superioară a titlului de credit şi
cuprinde următoarele înscrisuri şi spaţii de completat:
‰ înscrisul “voi plăti în schimbul acestui BILET LA ORDIN” este aliniat la stânga în partea
superioară a zonei, cuvintele “BILET LA ORDIN” fiind tipărite cu majuscule, îngroşat, cu
caractere de minimum 2,5 mm;
‰ înscrisul “emis în … exemplare” necesar completării numărului de exemplare;
‰ înscrisul “stipulat” urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum 70 mm
lungime, necesar completării menţiunilor facultative ale biletului la ordin;
‰ înscrisul “suma de” urmat pe acelaşi rând de un dreptunghi necesar completării monedei şi de
un marcaj special, imprimat în contrast slab, destinat înscrierii sumei exprimate în cifre.
Pentru spaţiul alocat înscrierii sumei in cifre sunt prevăzute separatoare de ordin de mărime şi
separator de cifre de zecimale. Suma trebuie să fie aliniată la dreapta, iar spaţiile rămase
necompletate se completează cu asteriscuri în vederea evitării fraudelor. Sub aceste spaţii sunt
tipărite, între paranteze, indicaţiile: “(moneda)” şi respectiv, “(în cifre)”;
‰ spaţiul pentru suma exprimată în litere unde se află suma exprimată in cifre, delimitat prin
două dreptunghiuri imprimate în contrast slab; înălţimea dreptunghiurilor este de minimum 4
mm, lungimea este de minimum 60 mm, având un spaţiu de 2,5 mm între ele; între cele două
dreptunghiuri se tipăreşte înscrisul “(în litere)”;
‰ înscrisul “lui” urmat de o linie punctată de minimum 50 mm şi de înscrisul “sau la ordinul
său”. Spaţiul va fi completat cu numele sau denumirea aceluia căruia sau la ordinul căruia
plata trebuie făcută;
‰ înscrisul “valoarea reprezintă” urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum 50
mm, necesar completării opţionale a datelor explicative privind operaţiunile care au dat
naştere titlului de credit.
ZONA 4 – alocată pentru date privind elementele de identificare ale emitentului; zona 4 este
întotdeauna plasată sub zona 3 şi cuprinde următoarele înscrisuri şi spaţii de completat:
‰ înscrisul “EMITENT” ca titlu al zonei, poziţionat central, în partea superioară a zonei, tipărit cu
majuscule, îngroşat;
‰ un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum 60 mm lungime, necesar completării numelui
sau denumirii emitentului;
‰ înscrisul “adresa” – aliniat la stânga, urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată, de minimum
65 mm lungime, necesar completării adresei;
‰ înscrisul “cod fiscal” – aliniat la stânga, urmat de un spaţiu marcat printr-un dreptunghi cu
lăţimea de minimum 4 mm şi lungimea de minimum 34 mm imprimat în contrast slab, necesar
completării codului fiscal al emitentului;
‰ înscrisul “cont nr.” urmat de o linie punctată de 40 mm lungime, necesară completării
numărului contului bancar al emitentului;
‰ înscrisul “deschis la” urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată de minimum 60 mm, necesar
completării denumirii societăţii bancare şi unităţii acesteia, unde emitentul îşi are deschis contul
propriu;
‰ înscrisul “vă rugăm ca această porţiune să nu fie scrisă sau ştampilată” – se află deasupra
benzii albe, încadrat de săgeţi orientate în jos.
ZONA 5 – alocată pentru date privind elementele de identificare ale biletului la ordin şi semnăturii
emitentului; zona 5 este întotdeauna plasată în partea dreaptă a biletului la ordin şi cuprinde următoarele
înscrisuri şi spaţii de completat:
‰ înscrisul “data emiterii”, poziţionat central, având dedesubt spaţii marcate special pentru
completarea zilei, lunii şi a anului emiterii;
‰ înscrisul “locul emiterii”, poziţionat central, având dedesubt un dreptunghi de minimum 4 mm
lăţime şi minimum 31 mm lungime, necesar completării locului emiterii;
‰ înscrisul “scadenţa”, poziţionat central, având dedesubt spaţii marcate pentru completarea zilei,
lunii şi a anului scadenţei;
 ‰ înscrisul “locul plăţii”, poziţionat central, având dedesubt un dreptunghi de minimum 4 mm
lăţime şi minimum 31 mm lungime, necesar completării locului unde plata trebuie făcută;
‰ un spaţiu marcat prin linie continuă cu lungimea de minimum 36 mm, sub care se află înscrisul
“semnătura emitentului”. Sub acest spaţiu se află înscrisul “L.S.”.
ZONA 6 – alocată benzii albe, în partea inferioară a biletului la ordin, pe toată lungimea biletului la
ordin, pe o lăţime de 16 mm de la marginea inferioară.
Spatele (verso) biletului la ordin este alcătuit, în mod obligatoriu, din 6 zone identice ca
dimensiune şi conţinut, numerotate de la 1 la 6, precum şi din zona alocată benzii albe, ale căror
amplasări, conţinut şi dimensiuni vor fi realizate în conformitate cu regulile de mai jos şi cu anexa nr. 4 la
Normele Tehnice ale Băncii Naţionale.
ZONELE 1, 2, 3, 4, 5, 6 ale spatelui (verso) biletului la ordin sunt delimitate între ele de linii
continue de 0,5 mm şi cuprind următoarele înscrisuri şi spaţii de completat:
‰ înscrisul “GIRANT”, tipărit cu majuscule, îngroşat, urmat de un spaţiu marcat prin două linii
punctate de minimum 35 mm şi, respectiv, 55 mm, destinat completării numelui sau denumirii
girantului;
‰ înscrisul “girat către” urmat de un spaţiu marcat prin două linii punctate de minimum 35 mm şi,
respectiv, 55 mm, destinat completării numelui sau denumirii giratarului;
‰ înscrisul “data" urmat de un spaţiu marcat prin linie punctată de minimum 35 mm lungime,
destinat completării zilei, lunii şi anului efectuării operaţiunii de girare;
‰ spaţiu marcat prin linie continuă cu lungimea de minimum 36 mm, sub care se află înscrisul
“semnătură girant”. În partea dreaptă a acestui spaţiu se află înscrisul “L.S.”;
‰ înscrisul “vă rugăm ca această porţiune să nu fie înscrisă sau ştampilată” – se află deasupra
benzii albe, încadrat de săgeţi orientate în jos.
ZONA 7 – alocată benzii albe, în partea inferioară a biletului la ordin, pe o lăţime de 16 mm de la
marginea inferioară.
Titlurile rubricilor şi ale zonelor titlurilor de credit vor fi tipărite cu caractere majuscule
îngroşate, având lăţimea minimă de 2,5 mm. Nici un înscris nu se va afla la o distanţă mai mică de 3 mm
de oricare dintre marginile titlurilor de credit.
2.4.2.2. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin
Biletul la ordin trebuie să cuprindă toate menţiunile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 58/1934 şi
anume:
D denumirea de “bilet la ordin” trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată
pentru redactarea acestui titlu;
D promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
D arătarea scadenţei;
D arătarea locului unde plata trebuie făcută;
D numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;
D arătarea datei şi a locului emiterii;
D semnătura emitentului.
Ca şi cambia, biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Folosirea tipizatelor este
condiţionată de semnătura manuscrisă.
a. denumirea de “bilet la ordin”.
Creatorul biletului la ordin (emitentul sau subscriitorul) trebuie să introducă în textul titlului
denumirea de “bilet la ordin”. În ceea ce priveşte denumirea de bilet la ordin, ca element obligatoriu al
acestui titlu, Banca Naţională a României şi societăţile bancare vor aplica pentru biletul la ordin dispoziţiile
pct. 11-14 din Normele-cadru nr. 6/1994.
Potrivit dispoziţiilor amintite din Normele-cadru, denumirea de bilet la ordin trebuie să figureze în
textul ordinului de a plăti, dat prin intermediul cambiei, utilizând formula consacrată “platiţi în schimbul
acestui bilet la ordin”.
Denumirea de bilet la ordin nu va putea fi trecută pe marginea, în diagonală sau în partea de jos a
titlului chiar dacă este însoţită de semnătura trăgătorului. În orice situaţie, denumirea de bilet la ordin va
figura deasupra semnăturii trăgătorului. Din redactarea textului biletului la ordin trebuie să reiasă obligaţiile
părţilor şi natura juridică strictă a raporturilor dintre acestea.
Legea cere ca denumirea de “bilet la ordin” să fie trecută în însuşi textul titlului şi să fie exprimată
în limba folosită în redactarea acestui titlu.
b. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată.
 Înscrisul trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani, care
este menţionată în titlu. Spre deosebire de cambie, în care trăgătorul dă ordin altei persoane (trasului) să
plătească o sumă de bani, în cazul biletului la ordin, neexistând tras, chiar emitentul se obligă să plătească
suma de bani arătată în titlu.
Sub aspect etimologic s-a observat că în timp ce art. 1 utilizează pentru cambie expresia “ordin de
plată”, în cazul biletului la ordin se foloseşte formula “promisiune de plată”, ceea ce urmăreşte să exprime
lingvistic că emitentul este şi debitor, astfel că numele trasului, ca debitor este eliminat din textul biletului
la ordin, după cum şi semnătura trăgătorului este înlocuită cu cea a emitentului.
Promisiunea de plată se exprimă în cuvintele “voi plăti” sau expresii echivalente, în timp ce la
cambie se scrie “veţi plăti” sau “să plătiţi”.
Obligaţia de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiţionată şi să privească o anumită sumă
de bani determinată în titlu. Pct. 499 din Normele-cadru prevede că în cazul emiterii unui bilet la ordin,
emitentul (subscriitorul) debitor se obligă în mod necondiţionat să plătească o sumă de bani.
În ceea ce priveşte promisiunea de plată, Banca Naţională a României şi societăţile bancare vor
aplica dispoziţiile pct. 15-17, pct.19 şi pct. 20 din Normele-cadru.
Punctul 15 arată că ordinul de a plăti dat de trăgător în calitate de creditor, debitorului său adică
trasului, să fie clar, precis şi necondiţionat. El reprezintă un ordin pur şi simplu reflectând o obligaţie care
nu este afectată în nici un fel de condiţiile stipulate prin menţiunile din textul cambiei, fie ele obligatorii sau
facultative (termen, eventuale indicaţii asupra provizionului sau depozitului cambiei etc.).
Ordinul necondiţionat de a plăti se va referi la plata unei sume de bani, exprimată în monedă
conform prevederilor pct. 54-57 şi pct. 259-263 din Normele-cadru nr. 6/1994.
Este interzisă tragerea unei cambii asupra altei cambii sau a oricărui titlu de credit. Orice condiţii,
limitări sau contraprestaţii care se adaugă ordinului de a plăti, în cambie, duc la nulitatea titlului.
Redactarea textului ordinului de a plăti nu va putea fi efectuată pe marginea titlului, în diagonala
acestuia sau în linie cu semnătura trăgătorului ori sub aceasta.
Promisiunea de plată neputând comporta nici condiţie suspensivă, nici condiţie rezolutorie, ceea ce
ar putea afecta încrederea purtătorului în calitatea biletului la ordin, Banca Naţională a României şi
societăţile bancare nu vor accepta decât bilete la ordin cuprinzând formulele: “voi plăti” sau “mă oblig să
plătesc”.
c. arătarea scadenţei.
Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată asumată de emitent. Modalităţile de stabilire a
scadenţei sunt reglementate de art. 36-40 din lege, care potrivit art. 106 din aceeaşi lege sunt aplicabile şi
biletului la ordin. Art. 36 prevede că o cambie poate fi trasă:
‰ la vedere;
‰ la un anume timp de la vedere;
‰ la un anumit timp de la data emisiunii;
‰ la o zi fixă.
Cambiile cu alte scadenţe sau cu scadenţe succesive sunt nule. Cambia la vedere este plătibilă la
prezentare. Ea trebuie prezentată spre plată în termen de 1 an de la data sa. Trăgătorul poate reduce sau
prelungi acest termen. Aceste termene pot fi reduse de giranţi.
Trăgătorul poate stipula că o cambie plătibilă la vedere nu trebuie să fie prezentată spre plată
înaintea unei anumite date. În acest caz termenul de prezentare curge de la această dată.
Scadenţa unei cambii la un anume timp de la vedere este determinată, fie de data acceptării,
fie de aceea a protestului.
Scadenţa unei cambii trasă la una sau mai multe luni de la data emisiunii sau de la vedere, este
socotită la data corespunzătoare, din luna în care plata trebuie să fie făcută. În lipsa datei corespunzătoare,
scadenţa va fi în ultima zi a acestei luni.
Când o cambie este trasă la una sau mai multe luni şi jumătate de la dată sau de la vedere, se
socotesc mai întâi lunile întegi şi apoi jumătate.
Dacă scadenţa este fixată la începutul, la mijlocul sau la sfârşitul lunii, se înţelege prin aceste
termene:
D prima, a cinsprezecea sau cea din urmă zi a lunii;
D expresiile “8 zile” sau “cinsprezece zile” se înţeleg, nu ca una sau două săptămâni, ci ca opt sau
cincisprezece zile efective;
D prin expresia “jumătate lună” se înţeleg cincisprezece zile.
Când o cambie este plătibilă la o zi fixă într-un loc, unde calendarul este deosebit de acela al locului
de emisiune, data scadenţei se consideră fixată după calendarul locului de plată.
Când o cambie trasă între două locuri, având calendare deosebite, este plătibilă la un anume timp de
la data emisiunii, scadenţa se stabileşte socotindu-se din ziua care, potrivit calendarului locului de plată,
corespunde zilei de emisiune.
Termenele de prezentare a cambiilor se socotesc potrivit regulilor alineatului precedent. Aceste
reguli nu sunt aplicabile dacă într-o clauză a cambiei sau numai din simplele arătari ale titlului, rezultă
intenţia de a se adopta reguli deosebite.
În ceea ce priveşte scadenţa, Banca Naţională a României şi societăţile bancare vor aplica
dispoziţiile pct. 26 din Normele-cadru. Banca Naţionala a României şi societăţile bancare nu vor accepta în
operaţiunile lor decât bilete la ordin care au indicată scadenţa pe faţa titlului, cu excepţia cazurilor
prevăzute de art. 105 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin.
Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se va face la vedere (art. 105 alin. 2 din Lege).
d. locul unde trebuie făcută plata.
Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul trebuie să facă plata. În absenţa unei menţiuni
speciale, locul plăţii va fi locul emiterii titlului, care este prezumat şi ca loc al domiciliului emitentului.
În ceea ce priveşte locul plăţii, Banca Naţională a României şi societăţile bancare vor aplica
dispoziţiile pct. 27 şi pct. 28 din Normele-cadru nr. 6/1994.
Pentru scopurile normelor-cadru, locul sau locurile desemnate pe cambie ca loc unde plată trebuie
făcută vor fi denumite adresa sau adrese. Adresa conţine locul geografic încadrat într-o unitate
administrativ-teritorială existentă în prezent – judeţ, municipiu, oraş, comună – identificată prin denumirea
acesteia, însoţită de denumirea exactă a străzii şi a indicativului (numărului) acesteia, eventual al codului
poştal şi alte elemente de identificare care să permită localizarea neechivocă.
În practica judecătorească anterioară (sub imperiul Codului de Comerţ) s-a arătat că atunci când în
biletul la ordin nu se arată anume locul plăţii, locul emisiunii se socoteşte ca loc de plată şi ca domiciliu al
emitentului, iar protestul făcut în acest loc este valabil.
Redactarea textului privind adresa unde plata urmează să fie făcută nu se poate face pe diagonala
titlului sau sub semnătura trăgătorului.
e. numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata.
Înscrisul trebuie să menţioneze persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul
arătat în înscris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indice persoana care,
la ordinul său, va primi plata (giratarul). Pe de altă parte, nu este obligatorie menţionarea numelui trasului,
întrucât în biletul la ordin trăgătorul şi trasul se confundă în persoana emitentului. În lipsa trasului,
formalitatea acceptării titlului se exclude, neavând obiect.
În ceea ce priveşte numele beneficiarului sau purtătorului biletului la ordin, Banca Naţională a
României şi societăţile bancare vor aplica dispoziţiile pct. 29 şi pct. 73 din Normele-cadru nr. 6/1994. În
ceea ce priveşte numele beneficiarului sau purtătorului se vor respecta şi condiţiile privitoare la redactarea
numelui trasului de la pct. 23 şi pct. 24 din normele-cadru.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor accepta bilete la ordin în alb necompletate
la momentul intrării în portofoliul lor. În practica judiciară s-a decis că biletul la ordin care cuprinde numai
două persoane, emitentul şi beneficiarul, nu se prezintă la acceptare.
De asemenea, s-a mai precizat că atunci când emitentul unui bilet la ordin este reprezentat prin
mandatar, nu înseamnă că sunt două persoane distincte şi deci fiind vorba de un bilet la ordin, el nu trebuie
prezentat la acceptare.
În sistemul Codului de Comerţ, s-a decis că în cazul în care o cambie a fost trasă în folosul
trăgătorului, cuprinzând o simplă obligaţie de a plăti, aceasta este în realitate un bilet la ordin. În acest caz,
s-a decis că nu mai este necesară semnătura trăgătorului. Faţă de formalismul actual din materia titlurilor de
credit considerăm că soluţia nu poate fi adoptată.
f. data şi locul emiterii biletului la ordin
Înscrisul trebuie să arate data şi locul emiterii titlului.
Data va fi determinată prin indicarea zilei, lunii şi a anului emiterii titlului.
Locul se determină prin indicarea localităţii unde a fost emis titlul. În absenţa unei asemenea
menţiuni, locul emiterii titlului este socotit locul arătat lângă numele emitentului.
Potrivit pct. 506 din Normele-cadru, în ceea ce priveşte data şi locul emiterii biletului la ordin,
Banca Naţională a României şi societăţile bancare vor aplica dispoziţiile pct. 30-33 din Normele-cadru.
Aşadar, biletele la ordin vor purta menţiuni clare privind ziua, luna şi anul emiterii pentru a permite:
D calculul datei scadenţei (în cazul scadenţei la o anumită perioadă de la data emiterii);
 D constatarea capacităţii legale a semnatarilor în momentul aplicării semnăturii pe titlu;
D determinarea drepturilor semnatarilor privind acţiunea cambială împotriva obligaţiilor cambiali
(protest, regres etc.).
Data emiterii trebuie să fie unică, posibilă şi certă, chiar dacă pe biletul la ordin figurează mai mulţi
trăgători. Data înscrisă pe titlu este prezumată, certă şi opozabilă tuturor până la proba contrarie.
Locul emiterii trebuie să figureze alături de data emiterii titlului.
g. semnătura emitentului.
Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului - “manu proprio”.
În ceea ce priveşte semnătura emitentului biletului la ordin, Banca Naţionala a României şi
societăţile bancare vor aplica dispoziţiile pct. 34-37 din Normele-cadru. Semnătura trăgătorului trebuie să
fie autografă, manuscrisă şi redactată cu pixul sau cu cerneală neagră sau albastră la sfârşitul textului
biletului la ordin.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor accepta biletul la ordin în care numele
trăgătorului este redactat clar. Prin numele trăgătorului se înţelege numele şi prenumele persoanei fizice aşa
cum se află acestea înscrise în actul de identitate, sau denumirea persoanei juridice aşa cum se află aceasta
înscrisă în Registrul Comerţului.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare pot cere ca titlurile cambiale să poarte ştampilele
persoanelor juridice implicate în lanţul cambial respectiv, aplicate clar. Lipsa ştampilei nu afectează
valabilitatea titlului. Simpla ştampilă a unui trăgător, persoană juridică, neînsoţită de semnătura
reprezentantului autorizat al acesteia, anulează titlul (punctul 36).
Trăgătorul poate recurge la forma autentică a biletului la ordin sau la darea unei împuterniciri prin
act autentic.
Semnarea numai prin aplicarea unei parafe cuprinzând un nume de persoană fizică nu este permisă,
ducând la anularea titlului.
2.4.2.3. Consecinţele nerespectării condiţiilor de formă ale biletului la ordin.
Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipseşte vreuna din menţiunile din art. 104 nu va avea
valoarea juridică a unui bilet la ordin, afară de cazurile admise de lege. Pentru anumite lipsuri ale unor
menţiuni, legea prevede remedii pentru evitarea nevalabilităţii titlului.
Biletul la ordin a cărui scadenţă nu este arătată, este socotit plătibil la vedere. În lipsa unei arătări
speciale, locul emisiunii titlului este socotit loc de plată şi în acelaşi timp loc al domiciliului emitentului.
Biletul la ordin care nu arată locul unde a fost emis, se socoteşte semnat în locul arătat lângă numele
emitentului.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor accepta în cadrul operaţiunilor lor biletele
la ordin cărora le lipsesc una sau mai multe din menţiunile obligatorii stipulate de lege ca trebuind să fie
cuprinse într-un astfel de titlu. Această reglementare a activităţii va fi în general valabilă cu excepţia
următoarelor cazuri:
D în situaţia în care indicarea scadenţei nu se face în mod expres pe titlu, se va considera biletul la
ordin ca fiind plătibil la vedere;
D în situaţia în care indicarea locului de plată nu se face în mod expres pe titlu, se va considera ca
loc de plată al biletului la ordin locul emiterii titlului, care este în acelaşi timp şi loc al domiciliului
emitentului. Pentru interpretarea noţiunii de domiciliu vor fi avute în vedere reglementările
normelor-cadru referitoare la art. 4 şi art. 98 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin;
D în situaţia în care în biletul la ordin nu se arată locul unde a fost emis, se consideră ca loc al
emiterii locul indicat lângă numele emitentului.
Datorită caracterului formal al biletului la ordin, dacă titlului îi lipseşte vreuna din condiţiile
obligatorii menţionate în art. 104 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, titlul este nul.
În doctrină s-a exprimat şi opinia că toate aceste deosebiri nu sunt derogatorii de la principiile
dreptului cambial, ci numai o adaptare la structura proprie a biletului la ordin.
Biletului la ordin
lata constituie finalitatea şi esenţa oricărui negoţ. Crearea şi circulaţia titlului nu are alt scop decât
achitarea sumei înscrise în biletul la ordin şi stingerea astfel, a obligaţiilor ce rezultă din el.
Efectuarea plăţii datoriilor la timp are o importanţă covârşitoare pentru persoanele aflate în relaţii de
afaceri. În materie comercială neplata unei datorii face ca nici creditorul a cărui creanţă nu a fost onorată să
nu-şi poată îndeplini obligaţiile.
Legea cambială nu reglementează decât stingerea obligaţiilor cambiale prin plată, ceea ce nu
exclude însă, posibilitatea de stingere a lor prin mijloace de drept comun: remitere de datorie, compensaţii,
fuziunea, novaţiunea. De asemenea, legea nu reglementează decât plata făcută de debitorul principal, însă
regulile se aplică mutatis mutandis şi plăţilor efectuate de ceilalţi debitori – giranţi, avalişti.
Şi în materie biletului la ordin se aplică regula generală, proprie titlurilor de credit după care
obţinerea plăţii presupune îndeplinirea unei condiţii esenţiale: prezentarea documentului către debitor din
partea purtătorului legitim sau reprezentantul său.
Nimic nu împiedică pe titularul dreptului să atenţioneze pe debitor că va prezenta titlul la plată, pe
calea unui aviz. Este vorba de o înştiinţare a prezentării la plată, prealabilă şi neoficială făcută cu scopul de
a evita neîndeplinirea obligaţiilor din motive strict administrative.
Prezentarea la plată se face numai de către posesorul legitim. Posesorul legitim poate da
împuternicire altei persoane să facă această prezentare, dar împuternicirea va fi însoţită de o chitanţă
semnată de primirea sumei, urmată de semnătura posesorului.
Plata biletului la ordin se poate cere la scadenţă. Scadenţa poate fi determinată la emiterea titlului
(scadenţa la o zi fixă sau la un anumit termen de la data emisiunii) sau poate fi determinată ulterior de
posesorul biletului la ordin. Biletul la ordin a cărui scadenţă nu este arătată este socotit plătibil la vedere,
potrivit art. 105 din lege.
Biletul la ordin trebuie prezentat pentru plată la locul şi adresa indicată în titlu.
Pentru a putea fi valabilă, plata trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute de lege:
D plătitorul să fie capabil şi să nu fi fost supus procedurii falimentului;
D plata să se fi făcut la scadenţă. Posesorul biletului la ordin nu este obligat să primească plata
înainte de scadenţă. Plata anticipată se face pe riscul celui care plăteşte;
D plata să se fi făcut fără fraudă sau greşeala gravă a plătitorului.
Art. 43 din Legea nr. 58/1934 precizează că „posesorul nu poate refuza o plată parţială”. O astfel
de reglementare constituie o excepţie de la principiul general existent în materie de îndeplinire a obligaţiilor
după care creditorul nu este ţinut să accepte îndeplinirea parţială a obligaţiei.
Art. 45 din lege reglementează modalităţile de plată a cambiei în care suma ce urmează a fi plătită
este consemnată în altă monedă decât moneda naţională. Se aplică principiul că în situaţia în care moneda
titlului nu are curs la locul plăţii, debitorul are posibilitatea de a se elibera plătind cu monedă curentă după
valoarea ei din locul plăţii şi în ziua scadenţei. Regula este o aplicare a principiului mai general care
priveşte efectuarea plăţilor în moneda de la locul plăţii.
Dacă debitorul este în întârziere cu plata, posesorul poate să aleagă şi să ceară ca suma să fie plătită
în moneda ţării fie după valoarea din ziua scadenţei, fie după valoarea din ziua plăţii. Legea protejează pe
posesorul titlului lăsându-i alegere între a cere plata în funcţie de valoarea mai mare. În atare situaţie
debitorul va suporta riscurile fluctuaţiei valutare.
Când moneda străină are curs debitorul poate plăti moneda naţională la cursul legal stabilit.
Debitorul are un drept de opţiune, creditorul neputându-l constrânge să procedeze într-un sens sau altul.
Dacă suma este arătată în monedă având aceeaşi denumire dar de valoare diferită în ţara de emisiune
şi în cea a plăţii se presupune că se referă la moneda locului de plată.
Nimic nu împiedică însă părţile să stabilească expres în titlu că plata se face numai în monedă
străină, în moneda indicată în titlu. Se poate stabili, de asemenea, că suma se va calcula după un curs
indicat în titlu.
Per a contrario, debitorul are posibilitatea să facă depozitul eliberator la scadenţă calculând suma
după cursul valutar de la acea dată lăsând pe posesor să suporte riscurile eventuale de devalorizare.
Efectele plăţii biletului la ordin
Art. 44 din Legea nr. 58/1934 statuează că cel care plăteşte la scadenţă este valabil liberat afară
numai dacă „nu a fost fraudă sau greşeală gravă din partea sa”. Va fi liberat şi cel ce plăteşte anticipat,
dacă posesorul este titularul dreptului şi nu intervine vreo situaţie care ar invalida plata. Pe când
valabilitatea plăţii anticipate depinde de poziţia juridică pe care o vor avea la scadenţă debitorul şi
posesorul, plata la scadenţă este întotdeauna valabilă când debitorul este de bună-credinţă.
Cel care plăteşte se liberează pe sine şi totodată, liberează şi pe semnatarii ulteriori.
Consecinţele neprezentării biletului la ordin la plată
Există cazuri când, deşi ajuns la scadenţă, totuşi, biletul la ordin nu este prezentat pentru plată. În
scopul eliberării debitorilor de obligaţiile lor, legea recunoaşte oricărui debitor dreptul de a consemna suma
menţionată în biletul la ordin la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, pe cheltuiala şi pe riscul posesorului
biletului la ordin. Recipisa privind consemnarea sumei de bani se depune la tribunalul sau la judecătoria
locului de plată (art. 46 din Lege).
Reguli speciale privind plata prin intervenţie
 Pentru evitarea declanşării acţiunilor de regres, legea a consacrat posibilitatea acceptării biletului la
ordin de către o altă persoană. Această persoană poate fi desemnată în cuprinsul biletului la ordin (indicat la
nevoie) sau poate să intervină din proprie iniţiativă (intervenient pentru onoare).
Plata prin intervenţie se face în condiţiile legii. Ea trebuie să cuprindă întreaga sumă ce ar fi avut să
plătească acel pentru care s-a intervenit. Plata trebuie făcută cel mai târziu în ziua ce urmează ultimei zile
admise pentru întocmirea protestului de neplată (art. 78 din Lege).
Plata biletului la ordin de către indicatul la nevoie
În cazul în care pe biletul la ordin figurează un indicat la nevoie pentru plată ori un acceptant prin
intervenţie, posesorului titlului trebuie să se adreseze lor, dacă debitorul a refuzat plata şi acest lucru s-a
constatat prin protest.
În cazul în care indicatul la nevoie ori acceptantul prin intervenţie refuză plata, posesorul titlului
trebuie să întocmească un contraprotest, cel mai târziu în ziua lucrătoare ce urmează zilei pentru întocmirea
protestului contra debitorului principal.
Plata biletului la ordin de către intervenientul de onoare
În cazul refuzului de plată din partea debitorului principal, plata biletului la ordin se poate face, din
proprie iniţiativă, de o terţă persoană sau de un obligat cambial – unul dintre giranţi ori avalişti.
Intervenientul trebuie să declare că plata este făcută pentru onoare.
Plata biletului la ordin de către intervenientul pentru onoare impune, ca şi în cazul plăţii făcute de
indicatul la nevoie, întocmirea protestului de neplată.
Intervenientul pentru onoare trebuie să plătească întreaga sumă prevăzută de biletul la ordin
neputând fi obligat să primească o plată parţială.
CAMBIA.
Cambia a fost definită ca fiind “un titlu la ordin, complet şi formal, care cuprinde o obligaţie
abstractă şi necondiţionată de natură comercială şi autonomă de plată a unei sume de bani şi ai cărei
semnatari sunt ţinuţi în mod solidar, titlul fiind dotat cu o anumită forţă procesuală”.
În aceeaşi ordine de idei cambia a mai fost definită ca fiind “înscrisul prin care o persoană
(trăgătorul sau creditorul) dă ordin unei alte persoane (trasul sau debitorul) să plătească unei a treia
persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia, o sumă de bani determinată, la o scadenţă arătată şi într-un
loc determinat”.
Nu în ultimul rând amintim şi definiţia potrivit căreia „cambia este un titlu la ordin, cu caracter
formal şi complet, susceptibil de a circula pe calea girului, cuprinzând ordinul abstract dat de o persoană
numită trăgător, către o altă persoană numită tras, de a plăti necondiţionat o sumă de bani determinată,
celei de a treia persoane, numită beneficiar, la scadenţa şi la locul menţionat în cuprinsul titlului”.
În practica comercială, cambia mai este întâlnită şi sub denumirile de trată sau poliţă, iar în alte
limbi de circulaţie internaţională sub următoarele expresii: bill of exchange (în limba engleză), Wechsel
(în limba germană), lettre de change (în limba franceză) şi cambia (în limba italiana).
Cambia este considerată ca fiind un titlu de credit prin excelenţă, fiind luată ca model pentru
construcţia teoretică a tuturor titlurilor de credit, întrucât ea întruneşte simultan şi cumulativ toate
trăsăturile caracteristice ale acestora:
D cambia este un titlu la ordin în dreptul continental, spre deosebire de dreptul anglo-saxon, în
care se prevede posibilitatea emiterii cambiei la purtător.
Clauza “la ordin” prin care se realizează este subînţeleasă în orice titlu care cuprinde denumirea de
cambie sau bilet la ordin, fără ca el să fie considerat, însă, în mod esenţial un titlu la ordin, legea permiţând
ca părţile să utilizeze şi celelalte moduri de circulaţie. Clauza “nu la ordin” sau alta echivalentă poate fi
inserată de trăgător sau de emitent şi are menirea de a împiedica transmiterea cambiei prin gir, circulaţia
acesteia făcându-se numai prin cesiunea obişnuită;
D cambia este un titlu de credit complet. Astfel, în lipsa unei menţiuni esenţiale, obligaţia
cambială nu poate fi salvată, recurgându-se la documente, aceasta fiind o consecinţă a
formalismului cambial.
Dacă o cambie nu este redactată în formele prevăzute de lege şi dacă nu cuprinde toate elementele
prevăzute de lege, ea nu are valoare. Imperativul respectării formalismului se explica prin necesitatea
ocrotirii creditului şi a dobânditorilor de bună-credinţă.
Spre a lua fiinţă în mod valabil, orice obligaţie cuprinsă în cambie presupune îndeplinirea unei
condiţii minimale: actul cambial trebuie să fie semnat de către cel care se obligă. Astfel, o cambie transmisă
telegrafic, deşi cuprinde toate menţiunile necesare, nu este valabilă, deoarece nu are semnătura autografă a
emitentului. Toate celelalte elemente necesare completării cambiei pot fi scrise de oricine, ori pot fi tipărite
sau litografiate. Înscrisul sub semnătură privată care constată obligaţia cambială va face proba doar până la
înscrierea în fals.
D cambia este un titlu abstract, în sensul că conţine obligaţii cu caracter abstract, întrucât
existenţa lor nu depinde de dovedirea unei cauze particulare de emisiune sau transfer.
Deşi această cauză există, raportul juridic dintre creditor şi debitor - raport în temeiul căruia
debitorul se obligă să redacteze, să semneze şi să predea cambia - nu este menţionat în titlu.
D cambia conţine obligaţii care sunt necondiţionale, în sensul că ele nu pot fi subordonate unei
condiţii sau unei contraprestaţii din partea posesorului. Dacă obligaţiile ar fi condiţionate, ar
dispare siguranţa absolută de circulaţie a cambiei, care constituie scopul ei fundamental;
D obligaţiile cambiale nu pot avea ca obiect decât plata unei sume de bani, în timp ce alte
titluri de credit pot atribui drepturi cu conţinut diferit: servicii, mărfuri etc. Având ca obiect o
prestaţie fungibila, nelegată de activitatea vreunei persoane scadenţa tuturor obligaţiilor este
unică;
D cambia creează obligaţii autonome, în sensul că diferitele obligaţii, cuprinse în cambie, au
caracter autonom unele în raport cu altele, astfel încât eventualele vicii care invalidează una din
obligaţii nu au nici o repercusiune asupra celorlalte, în dreptul cambial negăsindu-şi aplicare
principiul potrivit cu care valabilitatea obligaţiei accesorii este condiţionată de valabilitatea
obligaţiei principale: spre exemplu, acceptarea trasului rămâne valabilă chiar dacă semnătura
trăgătorului este falsă sau voinţa sa este viciată.
O excepţie de la regula invocată mai sus o reprezintă condiţionarea legală a tuturor obligaţiilor
cambiale ce figurează în titlu de valabilitatea formală a declaraţiei principale a trăgătorului sau emitentului,
pe care se grefează toate celelalte. Raţiunea existenţei acestei excepţii de la principiul general este
justificată de eventualitatea ca, în lipsa uneia din condiţiile formale cerute de lege, titlul să nu mai poată fi
considerat cambie, fiind lovit astfel de sancţiunea nulităţii absolute.
D cambia creează obligaţii solidare, adică toţi obligaţii cambiali sunt solidari, ceea ce
înseamnă că, la scadenţa, posesorul va putea cere plata întregii sume de bani de la oricare
dintre persoanele care şi-au pus semnătura pe cambie, oricare ar fi situaţia lor juridică în
cadrul complexului de obligaţii cambiale, fără a fi constrâns să respecte vreo ordine în
alegerea debitorului urmărit, întrucât girul are, pe lângă funcţia de a realiza transmiterea
cambiei, şi pe aceea de a garanta pe dobânditorii săi succesivi.
În dreptul cambial, spre deosebire de dreptul comun, unde plata efectuată de unul dintre debitori
stinge obligaţia, solidaritatea va dispare şi obligaţia se va stinge numai dacă debitorul platnic a fost chiar
trasul, acceptant sau nu, sau emitentul. De asemenea, un act de întrerupere a prescripţiei faţă de un debitor
solidar nu are efect faţă de ceilalţi.
D cambia prezintă pentru creditor avantajul unui regim riguros de urmărire şi realizare a
creanţei, deoarece măsurile procedurale de judecată şi executare sunt simplificate şi mult mai
severe decât în dreptul comun.
Astfel, pentru realizarea drepturilor cambiale care se nasc din raporturi cambiale, cambia constituie
un titlu executoriu pentru capital şi accesorii, adică dobânzi şi cheltuieli, fără a fi nevoie introducerea de
către creditor a unei acţiuni judecătoreşti pentru a obţine o hotărâre care să constate creanţa sa.
Funcţiile cambiei.
În literatura de specialitate sunt reţinute următoarele funcţii ale cambiei:
D funcţia de instrument de schimb valutar
D funcţia de instrument de credit
D funcţia de instrument de plată
A. Funcţia de instrument de schimb valutar
Terminologic, cambia îşi are originea în latinescul „cambium”, care era o varietate a contractului
„permutatio”, desemnat pentru schimbul de bani contra bani, prin care anticii, având o monedă dată doreau
să o schimbe într-o altă monedă (ceea ce ar corespunde astăzi sintagmei „schimb valutar”).
De exemplu, în antichitate, dacă un comerciant aparţinând unui stat „A” vroia să îşi procure marfă
dintr-un alt stat „B”, ajuns pe teritoriul acestuia din urmă, trebuia să obţină moneda necesară plăţii mărfii,
respectiv moneda statului „B”. Pentru aceasta recurgea la un contract de schimb („cambium”) prin care,
predând un număr de monede ale statului „A”, obţinea monede ale statului „B” („cambium manuale”).
În evul mediu, comerciantul din statul „A” avea deja posibilitatea de a-şi procura de la bancherul
său, din statul A, moneda de circulaţie din statul B („cambium trajecticium”), în vederea deplasării pe
teritoriul acestuia din urmă.
 Pentru a evita riscul ce-l reprezenta deplasarea de monedă, bancherul avea posibilitatea remiterii
(predării) comerciantului unei scrisori adresate unui corespondent al său, bancher în statul „B”, invitându-l
pe acesta să-i plătească persoanei care va prezenta scrisoarea (în speţă, comerciantul din statul „A”) suma
înscrisă pe aceasta. Acestei etape îi corespunde introducerea în cambie a menţiunii specifice de tipul: „Vă
rog să plătiţi...”, înlocuită în timp cu formula mai directă: „Plătiţi lui...” (ca ordin necondiţionat de plată).
În acea perioadă, activitatea comerciantului presupunea deplasarea lui din statul „A” în statul „B”,
condiţia existenţei unei distanţe între locul redactării scrisorii şi cel al efectuării plăţii devenind esenţială
pentru însăşi valabilitatea cambiei (pe scurt locul emiterii diferit de locul plăţii).
Cambia ca instrument de credit
Prin aceea că plata urmează a se face la o dată ulterioară, cambia constituie un instrument de credit.
În ipoteza prezentată în cazul primei funcţii analizate, cea a vânzării-cumpărării încheiate între
trăgătorul-vânzător şi trasul-cumpărător, acesta din urmă, debitor pentru plata preţului mărfii, are suficient
timp să revândă marfa, să încaseze preţul şi să-şi plătească datoria la împlinirea scadenţei cambiei.
În ceea ce-l priveşte pe beneficiar (ca titular al unei creanţe faţă de trăgător) ca posesor al titlului, fie
aşteaptă ca titlul să devină exigibil (să ajungă la maturitate prin împlinirea scadenţei), fie transmite cambia
unui bancher, ce, la rândul lui, o poate resconta.
Cambia prezintă avantajul de a reprezenta creanţa, iar posesia (deţinerea) titlului îi conferă
dobânditorului garanţia plăţii, aşa încât operaţiile de scontare şi rescontare de cambii sunt frecvente în
practica bancară.
. Cambia ca instrument de plată
Într-o etapă în care activitatea comercială suferea datorită caracterului rudimentar al comunicaţiilor,
insecurităţii transportului, dar şi diversităţii monedelor de plată, cambia a cunoscut o nouă evoluţie.
Comerciantul din statul „A”, în urma afacerilor încheiate în statul „B”, putea să dobândească o serie
de creanţe faţă de comercianţii din statul „B” (de exemplu să fi vândut o cantitate de marfă pe care
cumpărătorul să se oblige să o plătească la o dată ulterioară predării mărfii). Reîntors în statul „B” pentru
alte afaceri, n-ar fi fost posibil cumva ca acel comerciant să se angajeze să-şi plătească propriile datorii
folosindu-se de creanţa ce o avea împotriva cumpărătorului pentru care scadenţa plăţii nu se împlinise (care
în dreptul cambial corespunde raportului fundamental ce stă la baza emiterii cambiei).
Mecanismul ce face posibilă legătura între creanţe şi datorii este următorul: comerciantul din statul
„A” (numit trăgător) în loc să-şi plătească în moneda statului „B”, propriile datorii faţă de un creditor
personal din statul „B” (numit beneficiar, iar raportul juridic dintre beneficiar şi trăgător se numeşte
valoare furnizată) va invita să plătească în locul lui pe cumpărătorul-debitor al plăţii preţului (numit tras).
Operaţiunea juridică va îmbrăca următoarea formă: comerciantul din statul A (numit trăgător)
redactează (trage) o cambie (un înscris) pe care, predându-l unei persoane numită beneficiar, dă dreptul
acesteia din urmă să obţină plata unei sume de bani de la tras, la data consemnată în titlu.
Acesta este profilul cambiei din zilele noastre.
Avantajele operaţiunii juridice prezentate sunt colosale:
D trăgătorul nu mai trebuia să efectueze schimbul de monedă pentru că trasul plătea beneficiarului
în aceeaşi monedă, respectiv a statului B;
D trăgătorul nu mai trebuia să transporte moneda necesară plăţilor dintr-un stat în altul;
D beneficiarul urmărea la plată un comerciant (pe tras) de pe teritoriul pe care el însuşi domicilia,
deci putea apela pentru eventualele constrângeri la instanţele naţionale.
Rămâneau însă o serie de inconveniente ce nu puteau fi, la acea dată, depăşite, şi anume:
D ce se întâmpla dacă trasul refuza să plătească;
D de ce n-ar fi posibil ca beneficiarul, până la scadenţă, să transmită cambia unor alte persoane,
proprii creditori, stingându-şi astfel datoriile fără o plată în numerar.
Pentru a fi sigur de plata trasului, beneficiarul trebuia să aibă aceleaşi drepturi cu ale
transmiţătorului-trăgător.
Două ar fi aspectele ce se impun a fi analizate pentru a înţelege importanţa circulaţiei cambiei:
D pe de o parte că transmiterea titlului (cambiei) presupune existenţa unui interval de timp
suficient de lung între momentul tragerii cambiei şi cel al scadenţei acesteia;
D pe de altă parte, care ar trebui să fie tehnica juridică cea mai potrivită pentru transmiterea
cambiei. Această problemă a fost soluţionată prin recurgerea la procedura cesiunii de creanţă,
instituţie existentă în dreptul civil, dar care, pentru a fi preluată în materie comercială necesita o
serie de corective.
 În dreptul civil, cesiunea de creanţă reprezintă raportul juridic ce leagă pe cedent, cesionar şi
debitorul cedat.
Aşa cum sugerează denumirea, este o operaţie juridică prin care o persoană, cedentul, având o
creanţă faţă de un debitor, ar fi interesat ca, în schimbul unei plăţi imediate efectuate de cesionar, să-i
cedeze acestuia creanţa sa, urmând ca la scadenţa ei, noul dobânditor (cesionarul) să poată obţine plata de
la debitorul iniţial (care, fiind „pasat" de la un creditor la altul, este numit debitor cedat).
O astfel de operaţie juridică ar putea fi imaginată în următorul exemplu: vânzătorul unei partide de
mărfuri (cedentul) urmează să obţină plata preţului de la cumpărătorul-debitor în termen de 2 luni de la data
predării mărfii. Dar vânzătorul-cedent este interesat să obţină cât mai repede plata şi, neputând să modifice
scadenţa plăţii, găseşte o altă persoană, cesionarul, care este gata să-i plătească imediat o sumă (pentru
simplificarea explicaţiei, în cazul nostru chiar suma datorată ca plată a preţului) şi să-l urmărească el pe
debitorul-cumpărător, la scadenţă, pentru suma datorată.
Utilitatea cesiunii este vizibilă pentru cedent. Acesta obţine echivalentul valoric al mărfii (preţul)
înainte de scadenţă (cumpărătorul i-ar fi plătit-o abia după 2 luni).
Cesionarul suportă riscul insolvabilităţii debitorului cedat, dar are avantajul că beneficiază de toate
drepturile ce le-ar fi putut invoca cedentul (vânzătorul) faţă de debitor (de exemplu: dacă vânzătorul a luat
de la cumpărător un bun în gaj ca garanţie pentru plata preţului, în ipoteza neplăţii la scadenţă, cesionarul
va putea el însuşi, în virtutea dobândirii statutului juridic al vânzătorului cedent, să ceară vânzarea la
licitaţie a bunului gajat sau reţinerea lui în contul datoriei). Reversul acestei situaţii este că şi debitorul-
cedat îi poate opune cesionarului toate excepţiile pe care i le-ar fi putut opune cedentului-vânzător (de
exemplu: cumpărătorul îl poate chema în garanţie pe cesionar pentru viciile ascunse ale bunului, când
acestea ar fi dovedite).
Preluarea instituţiei cesiunii de creanţă prezintă, pentru dreptul cambial, inconvenientele
formalismului excesiv (cesiunea nefiind valabilă decât cu încunoştinţarea debitorului) dar şi al posibilităţii
opunerii excepţiilor de către debitorul-cedat. Pentru a le înlătura, practica comercială cambială a imaginat o
nouă formulă, ce avea să constituie piatra unghiulară a transformării cambiei în instrument de plată şi
anume: solidaritatea cambială şi regula inopozabilităţii excepţiilor, motiv pentru care termenul de
cesiune a fost înlocuit cu cel de gir, cedentul devine girant, iar cesionarul, giratar.
Principiul solidarităţii nu este o creaţie a dreptului cambial; el constituie regula în dreptul
comercial şi excepţia în dreptul civil.
Potrivit acestui principiu, în dreptul român în ipoteza pluralităţii de debitori (de exemplu: cinci
persoane fizice împrumută suma de 5 milioane lei de la împrumutătorul A), prin simplul fapt că natura
actului juridic (a împrumutului) este comercială (pentru că cele 5 milioane de lei vor fi folosite pentru
procurarea unei cantităţi de mărfuri, în scop de revânzare), oricare dintre debitori (fiecare dintre cei cinci
împrumutaţi în parte) va putea fi urmărit la scadenţă pentru întreaga sumă (de 5 milioane de lei). De aici şi
denumirea de solidaritatea co-debitorilor.
În dreptul cambial, acest principiu capătă următoarea semnificaţie: orice persoană ce s-a angajat
cambial (respectiv semnatarii cambiei: trăgătorul, trasul-acceptant, beneficiarul, dar şi cei ce dobândesc
ulterior titlul, ca de exemplu cesionarul-giratar) poate fi ţinută ulterior să plătească suma menţionată în titlu
(cambie). De aici şi concluzia că: cu cât este mai mare numărul celor ce se angajează cambial, cu atât mai
sigură va fi plata cambiei.
Giratarul, ultimul deţinător al titlului, va putea, la scadenţă, să urmărească la plată fie pe trasul-
acceptant (acţiune directă), fie, în caz de refuz al acestuia, pe trăgător, beneficiar sau chiar pe cel de la care
a preluat titlul (în temeiul unei acţiuni indirecte, de regres). Dar nimic nu-l împiedică pe giratar să transmită
mai departe titlul, în calitate de girant, unui nou giratar, contra-plată titlul, sporind el însuşi lista obligaţilor
cambiali.
Rolul cambiei ca instrument de plată va fi mai evident dacă reţinem faptul că beneficiarul cambiei
poate s-o gireze unei persoane oarecare, dar poate s-o sconteze (s-o transmită unei bănci) care, la rândul ei
să o resconteze, transmiţând-o altei bănci).
Importanţa circulaţiei cambiei devine relevantă dacă menţionăm faptul că orice semnatar cambial,
pentru a spori garanţia plăţii, poate apela la o persoană fizică sau juridică (de regulă o bancă) pentru ca
aceasta să-şi asume, alături de semnatarul respectiv, obligaţia solidară de a plăti în locul acestuia (deoarece
s-a angajat pentru el). Aceasta reprezintă instituţia avalului, persoana ce garantează se numeşte avalist, iar
cea pentru care s-a angajat, avalizat. Avalistul devine el însuşi obligat cambial, lista posibililor debitori
sporind astfel cu un nou candidat.
 Avantajele pe care le asigură solidaritatea cambiei ar fi fost simţitor diminuate dacă noii dobânditori
ai titlului ar fi preluat statutul juridic al transmiţătorului (ca la cesiune).
Explicam mai înainte că în cazul cesiunii, debitorul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile
ce le-ar fi putut invoca faţă de cedent; dacă dreptul cambial ar fi păstrat această regulă, nici o persoană n-ar
mai fi fost interesată să devină semnatar cambial (depunându-şi semnătura pe titlu şi dobândind astfel un
loc în şirul de obligaţi cambiali, numit şi nex cambial). Explicaţia ar consta în aceea că, necunoscând
condiţiile în care a fost transmis anterior titlul (de exemplu: raportul fundamental între tras şi trăgător;
valoarea furnizată între beneficiar şi trăgător; vânzarea-cumpărarea între beneficiarul-cedent şi cesionarul-
giratar) şi fiind expus tuturor excepţiilor ce le-ar putea invoca debitorul cambial pe care l-ar urmări la plată,
orice persoană va evita să se angajeze cambial, atât timp cât există riscul să nu poată obţine plata lui.
Pentru a evita aceste inconveniente, dreptul cambial a adoptat regula inopozabilităţii excepţiilor.
Potrivit acesteia, dobânditorului titlului (giratarului, de exemplu) nu i se pot opune acele excepţii ce s-ar fi
putut formula împotriva deţinătorului anterior al titlului (de exemplu: giratarului ce urmăreşte la plată pe
trasul-acceptant, acesta nu-i poate opune excepţiile ce le-ar fi putut invoca faţă de trăgător, excepţii ce ar
decurge din raportul fundamental; ineficace devin şi excepţiile ce le-ar putea formula trăgătorul împotriva
beneficiarului, rezultând din raportul juridic ce-l constituie valoarea furnizată etc.).
Faţă de cazul analizat pentru cesiunea de creanţă, regula inopozabilităţii s-ar concretiza în aceea că
debitorul-cedat nu va mai putea invoca obligaţia de garanţie pentru vicii a cedentului-vânzător, pentru a se
opune la plată când este urmărit de cesionarul titlului.
Orice persoană devine interesată să dobândească o cambie atât timp cât nu se mai expune riscului
opunerii de excepţii pe care să nu le poată înlătura. Securitatea circulaţiei cambiei fiind maximă şi plata
acesteia devine o certitudine.
Este limpede că prin aceasta cambia a devenit un instrument de plată la fel de practic ca şi moneda.
Condiţiile de valabilitate ale cambiei
Condiţii de fond
Legea nr. 58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond ale cambiei.
În consecinţă, cambia fiind un act juridic, trebuie îndeplinite condiţiile de validitate prevăzute de Codul
civil, respectiv art. 948 C. civ. Aceste condiţii de validitate se analizează în funcţie de particularităţile
cambiei ca operaţiune (fapt) de comerţ, potrivit art. 3 C. com. Cambia este valabilă dacă emitentul are
capacitatea juridică necesară unui comerciant.
Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie avut în
vedere caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale. Orice obligaţie cambială se desprinde de cauza
care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine-stătătoare.
Capacitatea cerută pentru asumarea unor obligaţii cambiale este cea prevăzută de dispoziţiile
Decretului nr. 31/1954 pentru încheierea actelor juridice. Într-adevăr, Codul comercial stabileşte condiţii
speciale pentru capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant, dar nu reglementează nici o
condiţie de capacitate pentru încheierea actelor juridice comerciale.
Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile
cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este determinat de natura obligaţiei
asumate (trăgător, tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea
nulităţii, în condiţiile reglementate de dreptul comun.
Condiţiile de formă
Cambia se întocmeşte în formă scrisă, forma rezultând implicit din conţinutul art. 1 din Legea nr.
58/1934. Cambia conţine atât menţiuni obligatorii cât şi facultative.
Elemente sau menţiunile obligatorii ale cambiei sunt:
D denumirea de cambie
Potrivit Legii nr. 58/1934, înscrisul cambial trebuie să conţină denumirea de cambie ceea ce
înseamnă că orice altă menţiune adică „ trată” sau „poliţă” nu poate fi folosită pentru indicarea unei
cambii.
D ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate
Ordinul de plată dat de trăgător (emitentul cambiei) trasului trebuie să fie pur şi simplu şi nicidecum
afectat de o condiţie indiferent de natura ei. „Ordinul de plată” se exprimă, de regulă, prin cuvintele „veţi
plăti”, „plătiţi” sau „autorizaţi să plătiţi”.
Suma de bani care se va plăti trebuie să fie determinată în moneda de plată şi să se facă menţiunea în
cifre şi litere. În caz de neconcordanţă va avea prioritate menţiunea în litere.
 i, poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, arătându-se numele sau denumirea (ori numele
comercial) acesteia. Poate fi indicat ca tras însuşi trăgătorul. De asemenea, pot fi indicate mai multe
persoane care să facă plata, situaţie în care aceste ???????persoane vor răspunde în mod solidar. Trasul
indicat va face plata numai după acceptarea de către el a cambiei.
D indicarea termenului de plată (scadenţa)
Cambia trebuie să conţină indicarea scadenţei sau a termenului la care se va plăti cambia. Scadenţa
trebuie să fie certă (adică să se menţioneze ziua sau termenul limită la care se va face plata). Cambia nu
poate să conţină o menţiune cu privire la plata în rate a sumei arătate în cambie.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 58/1934, cambia cu menţiunea privind plata în rate este lovită de
nulitate absolută. Dacă în cambie nu se precizează scadenţa, înseamnă că plata ei se va face „la vedere”.
D modalităţile de stabilite a scadenţei
O cambie poate fi trasă la vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la data
emisiunii, la o zi fixă.
D indicarea locului plăţii cambiei
Cambia trebuie să prevadă locul unde se va face plata cambiei indicându-se numai localitatea şi
nicidecum domiciliul ori sediul debitorului. Pot fi indicate mai multe locuri de plată la alegerea posesorului
cambiei.
Dacă în cambie nu se prevede locul plăţii legea prezumă că acesta este locul arătat lângă numele
trasului.
Cambia poate să conţină o clauză prin care să se indice ca loc de plată fie domiciliul unui terţ, fie
localitatea unde domiciliază trasul sau altă localitate. O astfel de cambie poartă denumirea de cambie
domiciliată.
D numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata
Cambia trebuie să conţină numele beneficiarului, adică a persoanei căreia sau la ordinul căreia se va
face plata. Pot fi indicate mai multe persoane în calitate de beneficiar, după cum poate fi beneficiar chiar
trăgătorul însuşi (art. 3 din Legea nr. 58/1934).
D data şi locul emiterii cambiei
Data emiterii cambiei înseamnă că trebuie să se indice ziua, luna şi anul emiterii ei. Cambia care nu
prevede data emiterii va fi lovită de nulitate absolută. Indicarea datei emiterii are importanţă pentru a se
stabili exigibilitatea plăţii cambiei dacă există menţiunea efectuării plăţii „la un anumit termen de la
emiterea cambiei” şi pentru a se verifica capacitatea juridică a trăgătorului în momentul emiterii ei.
Locul emiterii cambiei înseamnă că trebuie să se indice localitatea unde a fost emisă cambia. În lipsa
menţiunii cu privire la locul emisiunii legea prezumă că acesta este locul indicat lângă numele trăgătorului.
Indicarea locului unde a fost emisă cambia are importanţă în stabilirea legii aplicabile dacă ea
conţine un element de extraneitate (străin). Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 105/1992 legea aplicabilă
este legea determinată de norma conflictuală „locus regit actum”.
D semnătura trăgătorului
Trăgătorul este obligat să semneze cambia, indicându-se numele, prenumele, respectiv denumirea
(firma). Semnătura trebuie să fie autografă („manu proprio”). Aceeaşi condiţie trebuie a fi îndeplinită şi cu
privire la semnăturile celorlalţi debitori cambiali, respectiv, tras, girant şi avalist.
Semnătura trăgătorului şi celelalte semnături aplicate pe cambie au caracter independent aşa încât,
dacă una din ele nu este valabilă, celelalte nu sunt afectate de această situaţie.
În ceea ce priveşte elementele sau menţiunile facultative ale cambiei, acestea sunt:
D clauza „nu la ordin” înseamnă interzicerea transmiterii cambiei prin gir. În acest caz, cambia se
va transmite prin cesiune de creanţă potrivit dreptului comun.
D clauza „fără cheltuieli” sau „fără protest”. Exercitarea acţiunii în regres se poate face numai
dacă beneficiarul cambiei întocmeşte un protest de neacceptare. De la această regulă există o
excepţie, respectiv, în cazul când în cambie este stipulată clauza „fără protest”‚ situaţie în care
beneficiarul este scutit de obligaţia de a întocmi protestul de neacceptare şi deci va putea
exercita acţiunea în regres în caz de refuz de acceptare din partea debitorului cambiei (trăgător,
tras, avalist).
D clauza privind „indicarea unui acceptant la nevoie”‚ în cazul refuzului acceptării sau a plăţii
cambiei de către tras.
D clauza „fără procur㔂 ceea ce înseamnă că posesorul cambiei pretinde suma de bani arătată în
cambie, în virtutea unui drept propriu şi nicidecum în calitate de procurator sau mandatar.
D clauza „după aviz”. Dacă în cambie există o asemenea clauză ea se traduce în sensul că trasul
 va face plata numai după primirea avizului dat de către trăgător.
D Clauza „valoare dată în garanţie” se traduce în sensul că titlul a fost dat în scopul garantării
executării altei obligaţii.
Există unele clauze considerate ca „nescrise” pentru că sunt în contradicţie cu particularităţile şi
funcţiile cambiei, iar altele sunt nule întrucât contravin dispoziţiilor legale.
Astfel, este considerată ca nescrisă clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată, întrucât
trăgătorul rămâne debitor cambial până în momentul achitării (plăţii) cambiei.
Este considerată nulă clauza prin care executarea obligaţiei prevăzută în cambie depinde de
realizarea unei condiţii întrucât cambia este un titlu de credit care conţine un ordin necondiţionat.
Trăgătorul poate emite în mod intenţionat o cambie care cuprinde toate menţiunile obligatorii
prevăzute de Legea nr. 58/1934 (art. 1 pct. 1-8) dar care urmează a fi completate ulterior de către primitorul
cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din Legea nr. 58/1934). O asemenea cambie este
numită „cambie în alb”.
Cambia în alb trebuie să conţină numele trăgătorului, în rest celelalte menţiuni pot să lipsească.
Cambia în alb poate fi completată oricând, pe baza „contractului de completare” încheiat între trăgător şi
primitorul cambiei, însă înainte de prezentarea ei la plată şi cel mai târziu în termen de 3 ani de la data
emiterii ei.
Acceptarea şi plata cambiei
Termenii „triunghiului” cambial, format din trăgător, tras şi beneficiar, nu au semnificaţii juridice
identice. Dacă între trăgător şi beneficiar, prin convenţia cambială încheiată, se creează un raport juridic,
trăgătorul devenind debitorul cambial al beneficiarului devenit titular al unui drept de creanţă, nici un
raport juridic nu ia fiinţă din cambie între tras pe de o parte şi beneficiar pe de altă parte.
La emiterea cambiei trasul poate să nu fie consultat sau avertizat, între condiţiile de existenţă a
cambiei nefiind necesară la emitere manifestarea de voinţă a trasului de a deveni debitor cambial. Nici din
dispoziţiile legii şi nici din conţinutul cambiei nu rezultă obligaţia trăgătorului de a obţine, în prealabil sau
ulterior emiterii cambiei, acordul trasului şi nici nu ia naştere la emiterea cambiei o „promisiune" a
trăgătorului de a obţine acordul de plată al trasului. Trasul este aşadar, la emiterea cambiei, un „extraneu”,
cambia fiind pentru el un „res intes alios”.
Dar trasul poate deveni prin manifestarea sa de voinţă un debitor cambial. Se poate afirma că în
determinarea figurii sale juridice, la emiterea cambiei acesta este un potenţial debitor cambial, indicat ca
atare de trăgător pe baza unui raport juridic anterior, contractat cu acesta.
În ipoteza în care în timpul circulaţiei cambiei, trasul îşi exprimă refuzul său de a deveni debitor
cambial principal, operează răspunderea de plată a trăgătorului derivând din nexumul iniţial al acestuia cu
beneficiarul, ca urmare a implicitei sale garanţii că trasul va accepta plata cambiei.
Pentru ca trasul să devină debitor cambial şi să participe la raporturile cambiale, beneficiarul
cambiei, care poate fi posesorul sau chiar simplul deţinător al acesteia, poate prezenta cambia trasului spre
acceptare la domiciliul trasului, din momentul emiterii cambiei şi până la scadenţă (art. 31).
Acceptarea este ordinară şi extraordinară. Este ordinară acceptarea de plată dată de însăşi persoana
indicată de trăgător ca tras (art. 24-32) şi extraordinară cea care, în cazul refuzului de plată a trasului, se dă
de altă persoană numită indicatul la nevoie ori de acceptantul prin intervenţie (art. 72, 84).
Acceptarea ordinară.
Potrivit dispoziţiilor art. 29, acceptarea trebuie să fie necondiţionată. La fel ca orice obligaţie
cambială, acceptarea, adică obligaţia asumată de tras de a plăti suma prevăzută în cambie la scadenţă,
trebuie să fie pură şi simplă, neafectată de vreo condiţie cum ar fi realizarea unui eveniment viitor sau de
efectuare a unei contraprestaţii. Acceptarea ca şi plata poate însă să fie şi parţială, restrângându-se la o
anumită sumă. Nu este necesar ca posesorul cambiei să-şi dea acordul pentru acceptarea parţială. În cazul
în care acesta ar refuza acceptarea parţială, el se expune ca debitorii de regres să-i opună pe cale de excepţie
reducerea sumei cerută prin regres la partea neacceptată din sumă.
Ori de câte ori prin acceptare se aduc modificări de fond ale obligaţiilor cambiale cuprinse în
cambie, aceasta se socoteşte ca un refuz de acceptare, dar acceptantul rămâne obligat în limitele acestei
acceptări modificatoare (art. 29 alin. 2). Astfel, dacă prin acceptare, trasul a modificat scadenţa, el va fi
obligat la plată la data împlinirii scadenţei modificatoare, dar posesorul cambiei va cere plata prezentând
cambia la scadenţa prevăzută în cambie, şi nu la cea modificată de tras. Numai astfel îşi va conserva dreptul
la regres prin dresarea actului de protest pentru neplată la acea scadenţă.
Modificările cambiei aduse prin acceptare nu afectează obligaţiile debitorilor de regres.
 Normele-cadru ale BNR la pct. 148 dau următoarea definiţie a acceptării: „acceptarea este actul
prin care trasul către care s-a adresat trăgătorul pentru plată prin emiterea titlului, se, obligă să
plătească, la scadenţă, suma arătată în cambie, posesorului legitim al titlului”.-
Acceptarea trebuie dată în scris pe însăşi titlul cambial şi să poarte semnătura trasului. Ea se exprimă
prin cuvântul „acceptare” sau printr-o expresie echivalentă: „voi plăti” sau „voi onora”.
Simpla semnătură dată pe faţa cambiei este socotită acceptare, dar semnătura de pe verso trebuie
întotdeauna însoţită de expresia „acceptat” sau una echivalentă.
Normele-cadru ale BNR consideră că expresia „văzut” nu este echivalentă cu acceptare, ea urmând
a fi socotită ca a unui obligat de regres sau dacă nu i se poate da nici o valoare cambială, ea va fi socotită ca
fără valoare.
De asemenea, aceleaşi Norme-cadru prevăd că acceptarea dată pe un act separat nu produce efecte
cambiale ca şi cea dată verbal în faţa martorilor. În această situaţie, acceptarea dă naştere unei acţiuni după
dreptul comun.
Acceptarea poate fi dată şi de un duplicat al cambiei, dar nu şi pe o simplă copie.
Între persoana trasului, indicată ca trăgător, şi cea a acceptantului trebuie să fie identitate.
Acceptarea dată de o altă persoană are valoare numai dacă este dată, în subsidiar în caz de refuz al trasului,
de indicatul la nevoie sau de intervenientul spontan. Astfel, trebuie interpretată partea finală din punctul
171 al Normelor-cadru care prevăd că acceptarea unui terţ nu are valoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 2, acceptarea dată de cambiile plătibile la un anumit termen de la
vedere sau când ea trebuie prezentată spre acceptare într-un termen stabilit printr-o clauză facultativă,
trebuie să fie dată cu anul, luna şi ziua respectivă. Posesorul cambiei poate cere ca data s-o poarte ziua
prezentării în loc ziua acceptării.
Având în vedere importanţa datei sus-menţionate, dacă trasul refuză să o menţioneze, posesorul
cambiei, pentru a-şi conserva dreptul de regres, trebuie să ceară un protest de nedatare, ca unic mijloc de a
proba data acceptării.
Acceptarea poate fi cerută de posesorul cambiei, legitimat cu şirul neîntrerupt al girurilor sau, spre
deosebire de cererea de plată, şi de simplul detentor.
În lipsa unei menţiuni exprese în însăşi titlul cambial, prezentarea cambiei la acceptare este
facultativă.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 cambia se prezintă spre acceptare trasului la
domiciliul acestuia. Chiar cambiile-domiciliate, care au indicate drept
plătitor o terţă persoană cu alt domiciliu, se prezintă tot la domiciliul
trasului, pe considerentul că acceptarea este un act personal al trasului, ce nu poate fi transferat terţului
plătitor care nu este indicat de trăgător ca atare, ci numai în calitate de plătitor.
Acceptarea poate fi dată şi de mandatarul trasului având împuternicire în acest sens.
De asemenea, şi moştenitorii trasului pot accepta cambia, în cazul mai multor moştenitori fiind
suficientă acceptarea unuia.
În ceea ce priveşte termenul de acceptare, conform art. 24, cambia trebuie prezentată trasului, la
domiciliul acestuia, spre acceptare cel mai târziu până la scadenţă.
Normele-cadru ale BNR precizează la pct. 149 alin. 2 că prezentarea cambiei la acceptare va putea fi
făcută şi în ziua scadenţei.
Prin clauza facultativă prin care se stabileşte obligativitatea prezentării cambiei la acceptare, se
poate fixa şi un termen dat sau să se stipuleze că prezentarea la acceptare nu poate avea loc înainte de o
anumită dată (art. 25 alin. 1 şi 3).
La cambiile cu scadenţe la un anumit termen de la vedere, precum şi la cambiile în care trăgătorul
sau giranţii au inserat o clauză de prezentare la acceptare într-un anumit termen este necesar ca acceptarea
să fie datată.
Giranţii pot de asemenea, odată cu girul, să stipuleze obligativitatea prezentării cambiei la acceptare,
fixând sau nu un termen.
Cambia plătibilă la un anumit termen de la vedere, trebuie prezentată la acceptare în termen de un an
de la data emiterii. Trăgătorul poate la emiterea cambiei să reducă sau să prelungească acest termen, iar
giranţii pot numai să-l reducă (art. 26).
Normele-cadru ale BNR prevăd la pct. 161 că dacă posesorul cambiei nu respectă termenul de
acceptare fixat de un girant, acesta din urmă este eliberat de răspunderea lui de plată prin regres şi odată cu
el sunt eliberaţi şi giranţii ulteriori.
 Facultatea beneficiarului de a prezenta sau nu cambia la acceptare nu mai operează atunci când
trăgătorul sau girantul printr-o clauză expresă inserată în titlul cambial, impune obligativitatea prezentării
cambiei la acceptare, fixând sau nu un termen (art. 25 alin. 1). Reglementând cazurile de
decădere din acţiunea de regres, art. 58 prevede că în cazul în care cambia nu este prezentată la acceptare în
termenul prevăzut de trăgător, beneficiarul este decăzut din dreptul său la regres, asimilând în această
privinţă neprezentarea la acceptare cu neprezentarea la plată. Dar trăgătorul poate să stipuleze în cuprinsul
clauzei că această decădere operează numai în caz de neprezentare la acceptare, limitându-şi astfel garanţia
numai la refuzul de plată.
De asemenea, oricare dintre giranţi poate stipula prin clauză obligativitatea prezentării cambiei la
acceptare, fixând sau nu un termen, afară de cazul în care la emiterea cambiei trăgătorul a interzis în cazu-
rile admise de lege, prezentarea cambiei la acceptare (art. 25 alin. 1).
Corelativ cu posibilitatea stipulării prin clauză a obligativităţii prezentării cambiei la acceptare,
legea dă şi posibilitatea interzicerii acestei prezentări, în anumite cazuri:
D cambia este plătibilă la un terţ, pentru ca trasul să poată indica domiciliul acestuia;
D cambia este plătibilă în altă localitate decât domiciliul trasului;
D cambia este plătibilă la un anumit termen de la vedere, pentru a face posibilă stabilirea
scadenţei.
De asemenea, trăgătorul poate să stabilească o dată până la care cambia nu poate fi prezentată la
acceptare (art. 25 alin. 3).
Acceptarea devine perfectă şi produce efecte cambiale din momentul restituirii cambiei, cu
menţiunea acceptării, în mâinile beneficiarului.
Normele-cadru ale BNR precizează la pct. 164 alin. 2 că din momentul în care cambia cu menţiunea
de acceptare a fost restituită beneficiarului personal de către acceptam sau a intrat în posesia beneficiarului,
chiar fără voia acceptantului, acesta este obligat cambial şi nu mai poate reveni asupra semnăturii sale de
acceptare.
Acceptarea are drept efect introducerea trasului în circuitul cambial. El devine obligat cambial
principal direct, toţi ceilalţi semnatari cambiali (girant, avalist sau trăgător) fiind obligaţi de regres. Ca o
consecinţă a autonomiei obligaţiei cambiale, acceptantul rămâne obligat la plată, ca debitor principal, şi în
caz de faliment al trăgătorului, chiar dacă nu a avut cunoştinţă de aceasta (art. 31).
§ 2. Acceptarea extraordinară.
În mod obişnuit, dacă la emiterea cambiei trăgătorul a avut în vedere că trasul îi este obligat în
temeiul unui raport juridic de drept comun, trasul trebuie să accepte plata.
Refuzul acceptării trasului are drept consecinţă să dea naştere dreptului de regres înainte de
scadenţă, cu toate consecinţele acestuia.
Pentru a se evita asemenea consecinţe şi, astfel, pentru a împiedica recurgerea la regres, legea
cunoaşte acceptarea extraordinară reglementată în cadrul instituţiei intervenţiunii (art. 74-82). Această
instituţie prevede posibilitatea dată unor persoane, în genere, altele decât acceptantul, să intervină şi să
accepte cambia, în mod subsidiar, numai în caz de refuz de acceptare din partea trasului.
Acceptarea extraordinară poate fi făcută de către indicatul la nevoie (recomandatar), care este un
intervenient desemnat sau de către intervenientul de onoare care este intervenient spontan.
Indicatul la nevoie este desemnat în cambie de către trăgător, girant sau avalist înainte de a fi
prezentată cambia trasului spre acceptare, pe când intervenientul de onoare apare în mod spontan în
momentul în care trasul refuză acceptarea înainte de încheierea actului de protest de neacceptare.
Plata cambiei
Finalitatea oricărei creanţe este plata acesteia.
Orice obligaţie se naşte pentru a se stinge după un interval de timp mai lung sau mai scurt, stabilit
între creditor şi debitor.
În materia cambială, legea a acordat o atenţie deosebită plăţii, reglementând, concret şi cât se poate
de precis: obiectul plăţii, persoanele care o pot cere, în ce termene şi condiţii plata este liberatorie,
modalităţile de plată şi mijloacele pentru realizarea silită a plăţii în caz de refuz.
Astfel, obligaţia plăţii cambiei este, în principiu, cherabilă, ceea ce impune cerinţa de a i se cere
debitorului, la scadenţa indicată, să efectueze plata.
Dar este posibil ca plata să devină portabilă, dacă emitentul şi beneficiarul cad de acord, prin
indicarea ca loc de plată a domiciliului creditorului.
 Întrucât cambia are o circulaţie prin gir intensă, debitorul necunoscând în momentul scadenţei cine
este creditorul, legea prevede ca posesorul cambiei să ceară debitorului principal plata cambiei
prezentându-i titlul cambiei.
Art. 41, considerând creditor al cambiei pe c§l care o posedă la data exigibilităţii plăţii, prevede
obligaţia acestuia să o prezinte debitorului principal (trasul-acceptant) fie în ziua scadenţei, fie în cele două
zile lucrătoare care urmează. Persoana care cere plata prezentând cambia trebuie să fie un posesor legitim al
acestuia, legitimându-se cu un şir neîntrerupt de giruri. Dacă prezentarea spre acceptare este facultativă,
putând-o face orice detentor al cambiei, în schimb, dat fiind caracterul obligator al prezentării pentru plată,
se impune ca acel ce cere plata să fie un posesor al cambiei, deci să fie îndreptăţit a obţine plata.
Cererea de plată şi prezentarea cambiei trebuie efectuate riguros în zilele prevăzute de lege.
Posesorul cambiei cerând la scadenţă plata, trebuie să prezinte real şi efectiv titlul cambial respectiv.
Această prezentare fiind imperativă nu se poate elimina prin clauză de scutire, nici odată cu scutirea de
protest şi nici separat.
Art. 43 alin. 2 prevede dreptul debitorului principal de a face o plată parţială a sumei, plată pe care
posesorul cambiei nu o poate refuza. Plata parţială la scadenţă din dreptul cambial constituie o derogare de
la principiul de drept comun prevăzut în art. 1101 Cod civil, potrivit căruia creditorul poate refuza plata
parţială. Se are în vedere în dreptul cambial situaţia debitorilor în regres, cărora în urma plăţii parţiale li se
restrânge garanţia la restul sumei neachitate.
În caz de plată parţială, debitorul principal poate cere să i se dea o chitanţă şi să se facă menţiune pe
titlul cambial despre suma achitată. El nu poate pretinde predarea cambiei, deoarece este necesar ca aceasta
să fie prezentată pentru protest fiindcă numai după îndeplinirea acestei formalităţi restul sumei neachitate
va putea fi cerută debitorilor de regres. Acelaşi drept îl are şi acceptantul prin intervenţie, dar nu şi platnicul
prin intervenţie, cum ar fi indicatul la nevoie sau intervenientul pentru onoare, care trebuie să plătească
suma întreagă.
Plata cu anticipaţie a cambiei nu poate fi cerută de posesorul cambiei, după cum acesta nu poate fi
obligat să o accepte, reglementarea din art. 44 alin. 1, spre deosebire de principiul din art. 1081 Cod civil,
consideră că scadenţa cambiei este stabilită atât în interesul creditorului, cât şi în cel al debitorului, nu
numai în interesul celui din urmă.
Posesorul cambiei trebuie să prezinte cambia pentru plată la locul şi adresa indicată în cambie. În
lipsa indicării exprese a unei adrese, art. 42 prevede că prezentarea cambiei pentru plată se va face, în scară,
adică în ordinea arătată, la domiciliul trasului sau persoanei desemnate în cambie să plătească pentru el, la
domiciliul acceptantului prin intervenţie sau de persoana indicată în cambie să plătească pentru acesta şi în
ultimul rând la domiciliul indicatului la nevoie.
Normele-cadru ale Băncii Naţionale a României la pct. 243 prevăd că nu va fi considerată o
prezentare la plată valabilă aceea făcută în stradă sau la bursă. Ca urmare, o asemenea prezentare, în caz de
refuz de plată, nu poate duce la încheierea protestului de neplată. De asemenea, aceleaşi Norme-cadru
reglementează, în sensul art. 68 alin. 12, că în cazul în care locuinţa sau sediul debitorului nu pot fi găsite,
atunci posesorul cambiei trebuie să ceară plata la ultimul domiciliu cunoscut sau sediul debitorului.
Art. 45 reglementează diferitele situaţii mai importante care se ivesc în cazurile în care într-o cambie
este stipulată plata în monedă străină. Aplicarea acestor reglementări trebuie făcută ţinând seama de
regimul valutar lega stabilit de Banca Naţională a României.
Potrivit Normelor BNR în materia efectuării operaţiunilor valutare plăţile între persoanele juridice
rezidente şi persoanele fizice rezidente în România se fac numai în lei. Operaţiunile valutare între
persoanele rezidente şi nerezidente se fac numai prin conturi deschise în România.
Normele-cadru ale Băncii Naţionale a României stabilesc la pct. 260 alin. 1 că plata cambiilor
trebuie făcută, de regulă, numai în lei pentru cambiile plătibile în România.
Trasul care plăteşte cambia poate pretinde ca aceasta să-i fie predată cu menţiune scrisă de achitare
de către posesorul care a primit suma (art. 43 alin. 1).
Această dublă facultate a trasului plătitor de a cere predarea cambiei achitate precum şi de a pretinde
chitanţarea ei, nu are caracter cumulativ obligatoriu. Este suficient ca trasul-plătitor să fie în posesia
cambiei achitate pentru ca să se opereze prezumţia de plată.
Eliberarea de plată a debitorului cambial care deţine cambia, nu constituie o prezumţie absolută,
creditorul cambiei putând combate prezumţia, fie dovedind că nu a fost o remitere valutară a titlului, fie că
acesta a fost remis dintr-o eroare.
Dacă posesorul cambiei admite, se poate efectua plata cambiei şi prin predarea de mărfuri în valoare
egală (datio in solutum) cecuri sau alte cambii purtând semnături ale unor noi persoane.
 În situaţia în care cambia nu este prezentată spre plată în termenul fixat de art. 40, orice debitor
cambial are facultatea de a consemna suma la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, pe cheltuiala şi riscul
posesorului cambiei, depunând recipisa la judecătoria locului de plată (art. 46).
Pentru ca acest depozit să fie valid debitorul cambiei trebuie să facă depunerea „după" expirarea
termenului prevăzut de art. 40. De această facultate beneficiază orice debitor, fie că este principal, fie de
regres.
Consemnarea poate să se refere la întreaga sumă sau numai la o parte din ea. Din moment ce plata
parţială la scadenţă nu poate fi refuzată de posesorul cambiei (art. 421) pentru identitate de raţiune nu
putem interzice un depozit parţial prin consemnare.
Informatizarea cambiei
Modernizări în circuitul cambial pe plan internaţional.
Manipularea efectelor de comerţ ajunse în mare majoritate în circuitul bancar necesită o activitate
laborioasă şi reprezintă pentru bănci costuri foarte mari, în condiţiile în care, spre exemplu, peste 170
milioane de cambii se emit anual numai în Franţa.
În vederea simplificării şi includerii în circuitul informatic s-a creat (în Franţa 1973) cambia
informatizată sau cambia rezumat, în cadrul căreia se înregistrează sub formă de cod caracteristicile
cambiei (identităţile debitorului şi băncii lui, suma, scadenţa etc.). Aceste caracteristici se transpun pe benzi
magnetice. Cambiile astfel exprimate se supun proceselor de prelucrare, ca şi celelalte instrumente de plată.
În consecinţă, debitorii vor primi o bandă magnetică în raport de care vor acţiona, respectiv, vor
consimţi plata.
Sistemul diminuează cheltuielile băncilor şi prezintă deosebite avantaje pentru întreprinderile
mici (încasatoare) pe care le scuteşte de un costisitor aparat propriu.
Tot astfel, în scopul simplificării circuitului cambial, acţionează şi efectul de mobilizare creat prin
Legea Dailly în Franţa în 1981.
Efectul de mobilizare este o formă a cambiei ce se creează pe temeiul existenţei altor cambii. Astfel,
beneficiarul unor cambii, în care sunt obligate diverse persoane, dar care au scadenţe relativ apropiate, este
îndreptăţit să emită o altă cambie (un bilet de ordin) prin care se obligă să plătească suma aferentă acestor
cambii. Prin aceasta, angajamentele terţilor faţă de beneficiar, sunt transpuse într-un angajament al acestuia.
Cambiile de origine rămân blocate la beneficiar până la scadenţă, iar noua cambie va circula mai uşor,
învestită cu garanţia potenţialului economic şi al solvabilităţii acestuia.
De la cambia clasică, la cambia informatizată.
Cambia informatizată ia naştere ca o cambie clasică, de regulă la ordinul trăgătorului, conţinând
toate menţiunile cerute de lege sub sancţiunea nulităţii şi, în plus, pentru tratamentul şi circulaţia
informatizată, mai cuprinde informaţii codificate referitoare la coordonatele bancare ale trăgătorului şi
trasului. Ea are scadenţa la vedere sau la o zi fixă şi este emisă cu menţiunea „fără protest”. Cambia
informatizată poate fi remisă băncii numai cu titlu de mandat de încasare şi in acest caz reprezintă un credit
comercial consimţit de trăgător In favoarea trasului pentru perioada de timp cuprinsă Intre data exigibilităţii
creanţei şi scadenţa cambiei sau poate fi predată in baza contractului de cont curent dintre trăgător şi bancă, in
care caz ea se califică juridic ca o remitere (cu specificul L care decurge din incidenţa dispoziţiilor art. 370 alin.
1 pct. 1, fraza a doua: înscrierea în contul curent este presupusă făcută sub „rezerva încasării”). în fine,
cambia poate fi ; scontată de bancă, prin girul făcut In favoarea ei de către posesor. Banca creditează contul
girantului iar dacă trasul nu plăteşte, va storna înregistrarea.
Girul cambiei informatizate se efectuează, de regulă, In favoarea băncii trăgătorului, pentru încasare sau
pentru scont. Uneori este girată de trăgător in favoarea unei societăţi de factoring care o girează la rândul său
băncii. Banca nu girează în continuare cambia.
Teoretic cambia informatizată ar putea fi prezentată trasului spre acceptare de către trăgător înainte de a
fi girată băncii, dar în practică această posibilitate nu este utilizată pentru că nu corespunde concepţiei
informatizării, care evită circulaţia hârtiei. Prin excepţie, prezentarea spre acceptare se utilizează atunci când
scadenţa este îndepărtată.
Avalul cambiei informatizate este posibil şi este efectuat de regulă înainte de a fi girat băncii. Avalul
se dă numai in favoarea trăgătorului sau a trasului acceptant, după caz, pentru că această cambie nu este
menită să circule.
Cambia informatizată este păstrată de bancă o durată de timp egală cu termenul prescripţiei extinctive
a dreptului acţiunii comerciale şi nu a celei cambiale.
Operaţiunea prezentării la plată şi efectuarea plăţii cambiei evidenţiază în cel mai înalt grad
originalitatea mecanismului cambiei informatizate. Teoretic toate regulile cambiei clasice rămân
aplicabile însă practic exigenţele tehnicilor informatice înlătură aplicarea lor. Banca trăgătorului, primind
cambia, transferă într-un fişier pe bandă magnetică toate menţiunile înscrise pe cambie. Păstrând cambia,
banca transmite fişierul, prin mijloace telematice, ordinatorului corespondent al sistemului interbancar de
compensaţii, cu opt zile înainte de scadenţă. Acest ordinator repartizează fiecărei bănci şi în funcţie de
fiecare scadenţă, cambiile emise privind pe traşii clienţi ai acestor bănci. Această operaţiune relevă
utilitatea domicilierii cambiei. Revine apoi fiecărei bănci domiciliate sarcina de avizare a trasului, cu două
zile înainte de scadenţă. Practic se predă fiecărui tras un extras al cambiei. Extrasul poate fi comunicat pe
suport de hârtie sau pe suport magnetic, prin curier obişnuit sau prin procedee telematice. Extrasul pe
suport de hârtie se prezintă ca un document cu două părţi: In partea dreaptă, care se păstrează de către
tras, sunt înscrise datele privind menţiunile din cambii şi toate informaţiile utile pentru plată: cuantum,
scadenţă etc., în partea stângă se repetă aceleaşi menţiuni şi se adaugă semnătura trasului pentru
acceptare precum şi instrucţiunile acestuia privind cambiile pe care le refuză la plată. Această parte se
restituie băncii trasului. Dacă plăteşte cambia înainte de a i se restitui partea stângă cu acceptarea, banca
trasului îşi asumă întreaga răspundere. Ea trebuie să refuze plata ansamblului cambiilor cuprinse in extras
dacă trasul nu i-a remis partea stângă semnată pentru acceptare.
Trasul care a primit extrasul trebuie să efectueze verificările necesare şi poate să refuze plata
menţionând motivul pe partea stângă. El este obligat să restituie această parte băncii sale cel mai
târziu în ziua lucrătoare care precede scadenţa. În cazul neîncadrării în acest termen, se consideră că
trasul a refuzat plata. Unele societăţi comerciale autorizează banca să plătească automat efectele de
comerţ prezentate, cu excepţia celor refuzate o dată cu primirea extrasului. în absenţa refuzului sau,
după caz, la primirea acceptării, contul trasului este debitat pe data plăţii interbancare menţionată in
extras.
Predarea cambiei de către tras o dată cu plata este imposibilă, pentru că ea se află în păstrarea
băncii trăgătorului. În consecinţă, trasul face dovada plăţii înfăţişând partea dreaptă a extrasului cambiei
şi extrasul de cont unde apare debitarea contului său. Dovada este mai dificilă atunci când banca a
transmis extrasul cambiei pe suport magnetic iar trasul a comunicat acceptarea tot prin mijloace
informatice. Totuşi, şi în acest caz, coroborarea informaţiei pe suport magnetic cu extrasul de cont
poate face dovada deplină a plăţii.
În caz de refuz de plată expres sau tacit, banca trasului comunică refuzul, prin ordinatorul
casei de compensaţii, băncii trăgătorului, în termenul stabilit prin regulamentul sistemului
interbancar de telecompensaţii (în Franţa acest termen este de 6 zile). După expirarea acestui termen,
efectul de comerţ se consideră plătit, conform prevederilor aceluiaşi regulament. Desigur că banca
domicilitară este subrogată prin această plată in drepturile trăgătorului faţă de tras, dar dacă trasul este
insolvabil va recurge la o acţiune în restituirea plăţii nedatorată contra trăgătorului.
Primind refuzul de plată, banca trăgătorului nu va protesta cambia, pentru că a fost emisă „fără
protest”, dar îl va informa pe clientul ei şi, la cererea acestuia, îi va restitui cambia pentru a-i permite să
uzeze de acţiunile cambiale, în condiţiile reglementate de lege pentru cambia clasică.
După cum se poate observa, circulaţia şi plata cambiei informatizate diferă de procedura
cambiei clasice prevăzută în Legea nr. 58/1934. Această derogare, inevitabilă datorită utilizării
procedeelor informatice şi telematice, ridică probleme sensibile. Astfel, prezentarea cambiei
informatice casei de compensaţii interbancare în condiţiile descrise mai sus este considerată ca o
prezentare la plată, în virtutea prevederilor alin. 2 al art. 41 din Legea cambiei, termenele de prezentare
prevăzute de regulamentul casei de compensaţii ar putea fi diferite de cele reglementate in Legea cambiei
Problema care s-a pus in practică este răspunderea pe care şi-o asumă banca trăgătorului în cazul în care,
supunându-se Regulamentului, a încălcat Legea cambiei. Ar putea invoca banca regulamentul pentru a fi
exonerată de răspundere? Conform opiniei majoritare, trăgătorul a acceptat, prin emiterea cambiei
informatizate, sase supună tuturor, exigenţelor acestui sistem şi de aceea nu poate reproşa băncii nerespectarea
termenelor de prezentare prescrise de legea cambiei dacă întârzierea este rezonabili. Concluzia va fi diferită
însă, dacă întârzierea apare ca excesivă şi se datorează neglijenţei băncii.
În concluzie, cambia informatizată prezintă câteva trăsături specifice:
D este întotdeauna la ordinul trăgătorului însuşi;
D conţine menţiuni suplimentare, necesare tratamentului informatic, cea mai importantă fiind
domicilierea bancară (contul trasului);
D este emisă cu clauza „fără protest” sau „fără cheltuieli”;
D are scadenţă la vedere sau la o zi fixă.
 Cambia informatizată este emisă în vederea remiterii directe băncii, de regulă cu mandat de încasare. Nu
cunoaşte practic circulaţia prin gir, nici prezentarea spre acceptare, nici avalul, aşadar întreg ansamblul de garanţii
specific cambiale.
Prezentarea la plată se face numai sub forma extrasului, deseori pe suport magnetic iar dovada plăţii se face
cu acest extras plus extrasul de cont. Termenele de prezentare la plată reglementate de Legea cambiei se consideră
înlocuite cu termenele prevăzute de regulamentul casei de compensaţii interbancare.
Cu o asemenea configuraţie, cambia informatizată este redusă la rolul de simplu instrument de plată,
renunţând la unele dintre caracteristicile titlurilor de credit.
3.4.3. Incidente de plăţi.
a. Centrala Incidentelor de Plăţi.
Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) reprezintă un serviciu din cadrul Băncii Naţionale a României
care administrează o bază de date cu referinţe despre agenţii economici şi persoanele fizice din România
care au produs incidente la plata cu cecuri, cambii şi bilete la ordin.
C.I.P. menţine informaţia privind incidentele de plăţi în mai multe fişiere, în funcţie de instrumentul
de plată purtător:
D F.N.C. - Fişierul Naţional de Cecuri;
D F.N.Cb. - Fişierul Naţional de Cambii;
D F.N.Bo. - Fişierul Naţional de Bilete la Ordin.
Cele mai grave incidente de plăţi din aceste trei fişiere sunt cele care alcătuiesc aşa numita ,,listă
neagră” - F.N.P.R. (Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc) care conţine numele celor mai răi platnici.
Beneficiază de acest serviciu atât persoanele juridice, cât şi persoanele fizice.
Informaţii privind Centrala Incidentelor de Plăţi se pot obţine de la orice bancă, ca urmare a
completării unui formular de ,,Cerere de consultare" pus la dispoziţie de către orice funcţionar de la
ghişeele unităţilor bancare. Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică
sau juridică mai are un cont deschis are obligaţia recuperării, dacă este cazul, a formularelor de cec
eliberate anterior, iar în cazul în care nu recuperează toate formularele de cec eliberate trebuie să le anuleze
şi să transmită această informaţie la Centrala Incidentelor de Plăţi, într-un interval de maxim zece zile
bancare de la data emiterii declaraţiei CIP privind interdicţia bancară. Circuitul notificării interdicţiei
bancare este prezentat în schema următoare:
 În cazul când se solicită informaţii despre un anumit agent economic trebuie cunoscut doar codul
fiscal al acestuia, iar pentru o persoană fizică codul numeric personal. Pentru a afla informaţii despre o
anumită filă de cec, trebuie să se cunoască seria şi numărul acesteia. Constituie avantaje:
D Cunoaşterea istoricului instrumentelor de plată pentru agenţii economici care le-au produs şi
persoanele fizice care le-au produs;
D Aflarea, în timp util, a informaţiilor despre cecuri declarate pierdute/furate/distruse/anulate
sau retrase în circulaţie, precum şi despre cambii şi bilete la ordin declarate pierdute/furate/
distruse;
D declararea, în cel mai scurt timp, a propriilor instrumente care au fost pierdute, furate sau
distruse, în scopul apărării propriilor interese.
Datele prezentate pe baza statisticilor furnizate de CIP relevă că dinamica valorii instrumentelor de debit
refuzate a depăşit-o pe cea a numărului de refuzuri. Astfel, în anul 2004, s-au înregistrat cu 25, 66% mai multe
incidente decât în anul 2003, în vreme ce valoare sumelor refuzate a fost cu 34,20% mai mare. În medie, media
per incident s-a majorat în 2004 cu aproximativ cinci milioane lei, ajungând la 75 milioane lei.
Pe tipuri de instrumente, cele mai multe refuzuri de plată s-au înregistrat la fel ca şi în anul 2003 la
biletele la ordin (respectiv 77,6% din total). Acestea deţin supremaţia şi în ceea ce priveşte valoarea sumelor
refuzate (65,6% din total).
La distanţă destul de mare (22,4 % din numărul refuzurilor, respectiv 34,4 % din valoarea sumelor
refuzate) se situează cecurile. Cu toate acestea, ponderea valorii sumelor cecurilor refuzate în total instrumente
de plată s-a majorat cu peste 6%.
În momentul în care o bancă refuză plata unei cambii ca urmare a producerii unui incident de plată
major are obligaţia înscrierii acestei informaţii în baza de date a CIP. La primirea unor astfel de informaţii,
din proprie iniţiativă, CIP alertează întregul sistem bancar, prin intermediul centralelor băncilor, în scopul
protejării acestuia şi a creşterii încrederii persoanelor fizice şi juridice în utilizarea instrumentelor de plată
fără numerar.
Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică mai are
un cont deschis are obligaţia recuperării, dacă este cazul, a formularelor eliberate anterior, iar în cazul în
care nu recuperează toate formularele eliberate trebuie să le anuleze şi să transmită această informaţie la
Centrala Incidentelor de Plăţi, într-un interval de maxim zece zile bancare de la data emiterii declaraţiei
CIP privind interdicţia bancară.
b. Fişierul naţional de cambii (F.N.Cb).
- Transmiterea şi înscrierea informaţiei în F.N.Cb.
Înscrierea informaţiei referitoare la o cambie în F.N.Cb. poate fi efectuată dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
D înscrierea a fost cerută de către o persoană declarantă;
D cererea sau declaraţia a fost confirmată de către C.I.P.
Aceste cereri se vor întocmi de către persoanele declarante în minimum 3 exemplare, având acelaşi
conţinut, cu următoarele destinaţii:
D exemplarul 1 - transmis la C.I.P. pentru confirmare şi arhivare;
D exemplarul 2 - transmis împreună cu exemplarul 1 la C.I.P. pentru confirmare, fiind ulterior
returnat persoanei declarante, pentru evidenţele proprii;
D exemplarul 3 - transmis împreună cu exemplarul 1 la C.I.P. pentru confirmare, fiind ulterior
returnat clientului, de către banca sa.
Această cerere este transmisă la C.I.P. de către persoana declarantă în ziua efectuării refuzului la
plată al cambiei.
În cazul în care această cerere este incompletă, persoana acreditată de la C.I.P. nu o va confirma,
returnând persoanei declarante toate cele 3 exemplare.
Declaraţiile de pierdere/furt/distrugere a cambiilor se vor întocmi de către solicitant şi persoana
declarantă în minimum 4 exemplare, având acelaşi conţinut, cu următoarele destinaţii:
D exemplarul 1 - transmis la C.I.P. pentru confirmare si arhivare;
D exemplarul 2 - transmis împreună cu exemplarul 1 la C.I.P. pentru confirmare, fiind ulterior
returnat persoanei declarante, pentru evidenţele proprii;
D exemplarul 3 - transmis împreună cu exemplarul 1 la C.I.P. pentru confirmare, fiind ulterior
returnat persoanei fizice sau juridice de către bancă;
D exemplarul 4 - remis persoanei fizice sau juridice în momentul întocmirii declaraţiei.
 Această declaraţie este transmisă la C.I.P. de către persoana declaranta în ziua efectuării refuzului la
plată al cambiei sau al biletului la ordin.
În baza unei convenţii, sucursalele Băncii Naţionale a României vor primi din partea camerelor de
comerţ şi industrie judeţene, în prima zi bancară a fiecărei săptămâni, tabelele cu protestele de neacceptare
sau de neplată ale cambiilor, pentru a fi completată informaţia deţinută în F.N.Cb.
- Organizarea şi gestionarea informaţiei din F.N.Cb.
F.N.Cb. va fi creat, gestionat, actualizat şi modificat conform necesităţilor proprii ale C.I.P., astfel
încât acesta să poată evidenţia şi valorifica informaţiile privind:
D refuzul la acceptare sau la plata al cambiilor;
D declararea cambiilor ca pierdute, furate sau distruse.
Structura bazei de date, precum şi restricţiile în utilizarea acesteia vor fi stabilite prin reglementari
proprii ale C.I.P., care vor cuprinde şi dispoziţii privitoare la nomenclatoare şi arhive proprii în interesul
operativităţii şi eficienţei în colectarea şi valorificarea informaţiei deţinute în F.N.Cb.
Cererea de anulare a incidentului de plată privind cambia este întocmită şi transmisă C.I.P., de
către persoana declarantă, în aceeaşi zi bancară.
Radierea incidentelor de plăţi din F.N.Cb. poate interveni la solicitarea persoanelor declarante sau a
instanţelor judecătoreşti, în una dintre situaţiile următoare:
D atunci când refuzul la plată sau la acceptare al cambiei rezultă dintr-o eroare sau o omisiune a
persoanei declarante;
D alte motive prevăzute de reglementari ale Băncii Naţionale a României.
În cazul în care refuzul la plată al cambiei sau al biletului la ordin a rezultat dintr-o eroare sau
omisiune a persoanei declarante - banca, aceasta va suporta o taxă de 1.000.000 lei percepută de C.I.P. în
ziua bancară în care se transmite Cererea de anulare a incidentului de plată privind aceste instrumente.
c. Difuzarea si valorificarea informaţiei din F.N.Cb.
În cazul în care C.I.P. primeşte o Declaraţie de pierdere/furt/ distrugere a cambiilor de la o persoană
declarantă, va înştiinţa în aceeaşi zi bancară centrala băncii trasului sau centrala băncii subscriitorului
printr-o Declaraţie a C.I.P. de pierdere/furt/distrugere/ anulare a instrumentelor. Centrala băncii respective
are obligaţia de a transmite imediat această informaţie, dacă este cazul, unităţii teritoriale din propriul
sistem intrabancar pentru a nu proceda la decontarea respectivului instrument.
§ 4. Cecul.
4.1. Noţiune
În mod obişnuit, cecul este considerat ca făcând parte din categoria titlurilor de credit, alături de
cambie şi biletul la ordin. În realitate, cecul are numai funcţia de instrument de plată, fiind lipsit de funcţia
de instrument de credit. Includerea cecului în categoria titlurilor de credit se explică prin aceea că unele
principii care guvernează cambia şi biletul la ordin sunt aplicabile şi cecului.
Ca instrument de plată, cecul creează posibilitatea unei persoane, care are la o bancă anumite
fonduri, de a efectua plăţi prin intermediul acestei bănci. Prin folosirea cecului, plătitorul evită plăţile în
numerar. Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani menţionată în titlu, de la banca desemnată,
sau să gireze titlul pentru plata datoriilor sale.
Ca şi cambia şi biletul la ordin, cecul a făcut obiectul unei legi uniforme adoptată de Conferinţa de
la Geneva din 1931. România nu a aderat nici la această convenţie, deşi principiile ei se află la baza
reglementării noastre privind cecul. Într-adevăr, Legea nr. 59/1934 asupra cecului cuprinde regulile
adoptate prin convenţie, cu unele completări inspirate de legea italiană a cecului.
Legea nr. 59/1934 nu dă o definiţie a cecului. Ea reglementează însă elementele cecului, care pot sta
la baza unei definiţii.
Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care are un
disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită
beneficiar.
Cecul pune în legătură, în procesul emiterii sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
De remarcat că în calitate de tras poate fi desemnată numai o societate bancară. Legea prevede însă
că cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o societate bancară.
Cecul este un titlu la ordin, complet şi formal. El încorporează o obligaţie abstractă de a plăti
necondiţionat “la vedere” o sumă de bani menţionată în titlu.
Emiterea cecului implică existenţa unor permise juridice. Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât
dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de
cecuri.
 Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc pentru efectuarea
plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El
poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să existe prealabil emiterii titlului şi să aibă cel puţin valoarea cecului. Potrivit
legii, disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă asupra căreia trăgătorul are
dreptul să dispună prin cec.
Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile legii.
4.2. Condiţii de formă
Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii
prevăzute de lege.
Condiţia formei scrise rezultă din lege, care se referă la “textul înscrisului”.
Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui formular tipizat aprobat în condiţiile legii. Emiterea
cecului constă în completarea formularului de către trăgător cu menţiunile cerute de lege şi semnarea
înscrisului.
Menţiunile obligatorii ale cecului. Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de lege:
D denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului pentru a atrage
atenţia asupra semnificaţiei juridice a înscrisului. Legea cere ca denumirea să fie exprimată în
limba folosită pentru redactarea înscrisului;
D ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă ordinul
trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de bani menţionată în titlu.
D numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care, în calitate
de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu;
D locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va face plata. În
absenţa unei atare menţiuni, locul plăţii va fi locul menţionat lângă denumirea trasului. Dacă
lângă denumirea trasului se menţionează mai multe locuri, cecul este plătibil la primul loc
arătat.
Dacă în înscris nu este menţionat nici un asemenea loc, cecul este plătibil la locul unde trasul are
principalul centru de activitate.
D data şi locul emiterii cecului. Înscrisul trebuie să cuprindă ziua, luna şi anul emiterii, precum şi
locul unde a fost emis cecul.
D Dacă înscrisul nu menţionează locul emiterii, legea consideră că cecul a fost semnat la locul
arătat lângă numele trăgătorului.
D semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către trăgător. Ea trebuie
să cuprindă numele şi prenumele sau firma trăgătorului. Legea consideră ca valabilă şi
semnătura în care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin iniţiale.
Consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind menţiunile obligatorii ale cecului. Titlul
căruia îi lipseşte una dintre menţiunile amintite nu va fi socotit cec, afară de cazurile când legea dispune
altfel. În absenţa menţiunii privind locul plăţii sau locul emiterii cecului, legea oferă anumite remedii,
pentru salvgardarea valabilităţii titlului.
4.3. Tipuri de cecuri
Legea nr. 59/1934 reglementează anumite specii ale cecului, stabilind unele reguli cu caracter
particular. Fac parte din această categorie:
D cecul barat;
D cecul plătibil în cont;
D cecul netransmisibil;
D cecul de călătorie;
D cecul circular.
Cecul barat. Acest cec este un înscris care cuprinde pe faţa sa două linii paralele executate de
trăgător ori de posesorul cecului. Bararea este generală sau specială.
Bararea este generală când între cele două linii nu se indică nimic ori se face menţiunea societate
bancară sau o expresie echivalentă. Acest cec cu bararea generală nu poate fi plătit decât unei societăţi
bancare sau unui client al trasului.
Bararea este specială dacă între cele două linii se înscrie denumirea unei societăţi bancare. Un
atare cec cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât societăţii bancare înscrise în cec sau, dacă aceasta
este trasul, unui client al acestei societăţi bancare. Legea permite însă societăţii bancare indicate să recurgă
pentru încasare la o altă societate bancară.
 Trebuie arătat că bararea generală poate fi transformată în barare specială, nu şi invers.
Ştergerea liniilor înscrise se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost făcute. Trasul şi societatea bancară care nu
respectă dispoziţiile legale privind acest cec răspund pentru paguba cauzată până la concurenţa valorii
cecului.
Cecul plătibil în cont. Acest cec este un înscris în care sunt inserate transversal pe faţa cecului
cuvintele “plătibil în cont”, “numai prin virament” sau altă expresie echivalentă. Printr-o asemenea
menţiune, trăgătorul sau posesorul cambiei interzice plata în numerar a cecului. În consecinţă, trasul va
efectua o operaţiune de scripte (credit în cont, virament ori compensaţie), care echivalează cu plata.
Ştergerea unei atare menţiuni se socoteşte ca şi când nu ar fi fost făcută.
Cecul netransmisibil. Un cec cu clauza “netransmisibil” nu poate fi plătit decât primitorului sau, la
cererea acestuia, să fie creditat în contul său curent. Deci, primitorul nu poate gira cecul decât unei societăţi
bancare pentru încasare, fără ca aceasta să-l poată gira mai departe.
Clauza netransmisibilităţii trebuie pusă chiar de societatea bancară, la cererea clientului. Cel care
plăteşte un “cec netransmisibil” altei persoane decât primitorului răspunde de plata făcută.
Cecul de călătorie. Caracteristica acestui cec constă în faptul că trăgătorul subordonează plata
cecului existenţei pe titlu în momentul prezentării a unei a doua semnături la fel cu a primitorului.
Cecul de călătorie este alcătuit din două părţi: talonul şi cecul propriu-zis. Înscrisul cuprinde
ordinul băncii dat agentului său ori corespondentului său dintr-o anumită localitate de a plăti suma de bani
(cifră rotundă) clientului (călătorului), a cărui semnătură a fost depusă pe talon la eliberarea formularului de
către bancă.
Beneficiarul cecului (călătorul) prezintă cecul pentru încasare agentului sau corespondentului băncii.
Cu această ocazie, beneficiarul va depune o a doua semnătură, de această dată pe cecul propriu-zis.
Plătitorul verifică identitatea beneficiarului prin compararea celor două semnături, după care plăteşte suma
de bani menţionată în titlu.
Cecul circular. Acest cec este un titlu de credit la ordin, emis de o societate bancară sau de altă
instituţie de credit, anume autorizate pentru sume ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în
momentul emisiunii, plătibil la vedere în oricare din locurile arătate de emitent.
Societatea bancară sau instituţia de credit, autorizate să emită cecuri circulare trebuie să depună la
Banca Naţională a României o cauţiune în condiţiile prevăzute de lege.
Cecul circular trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
D denumirea de “cec circular” în cuprinsul titlului;
D promisiunea necondiţionată de a plăti la vedere o anumită sumă de bani;
D numele şi prenumele primitorului;
D arătarea datei şi locului emiterii cecului; semnătura emitentului.
Mecanismul derulării plăţilor prin cec
Întrucât cecul este un titlu plătibil “la vedere”, beneficiarul cere imediat plata. Dar, beneficiarul
poate şi să transmită titlul către altă persoană.
În privinţa modalităţii transmiterii cecului, legea distinge după cum cecul este la ordin, la purtător
sau nominativ.
Transmiterea cecului la ordin. Potrivit legii, cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu sau
fără clauză expresă “la ordin”, este transmisibil prin gir. Deci, dacă în înscris trăgătorul l-a desemnat pe
beneficiar, cecul va putea fi transmis prin gir, indiferent dacă există sau nu o menţiune expresă “la ordin”.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt obligat. El trebuie să fie
necondiţionat şi integral. Girul trebuie scris pe cec sau pe un adaos al acestuia şi trebuie să fie semnat de
girant.
Dacă cecul menţionează numele şi prenumele beneficiarului şi cuprinde clauza “nu la ordin”, cecul
va fi transmisibil prin cesiune, în condiţiile dreptului comun.
Transmiterea cecului la purtător. Cecul poate fi stipulat plătibil la purtător. El este socotit la
purtător şi în cazul când s-a prevăzut că este plătibil unei persoane cu menţiunea “sau la purtător”, precum
şi în cazul când cecul nu îl menţionează pe beneficiar. În toate cazurile, cecul la purtător se transmite prin
simpla tradiţiune a titlului.
Transmiterea cecului nominativ. Cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului, precum şi
menţiunea “nu la ordin” ori o expresie echivalentă. Un atare cec se transmite prin cesiune, în condiţiile
dreptului comun.
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval. Garanţia poate fi pentru întreaga sumă ori numai
pentru o parte din suma menţionată în titlu.
 Avalul poate fi dat de o terţă persoană sau chiar de un semnatar al cecului. Nu se admite însă avalul
din partea trasului, adică a băncii care urmează să efectueze plata. Un aval din partea trasului ar echivala cu
o acceptare a cecului, ceea ce legea interzice.
Avalul se dă pe cec sau pe adaos. El se exprimă prin cuvintele “pentru aval” ori prin expresii
echivalente. Pentru a produce efecte, avalul trebuie să fie semnat de avalist.
Efectele avalului. Avalistul este ţinut în acelaşi mod, ca şi persoana pentru care a dat avalul.
Obligaţia avalistului este valabilă chiar dacă obligaţia pe care a garantat-o este nulă pentru orice alt motiv
decât un viciu de formă.
În cazul când avalistul a plătit cecul, el dobândeşte drepturile rezultând din cec împotriva persoanei
pentru care a garantat, precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de aceasta din urmă în temeiul
cecului.
Plata cecului
Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus acceptării din
partea trasului, aşa cum se cere în cazul cambiei. De aceea, menţiunea de acceptare inserată în titlu se
consideră nescrisă.
Orice menţiune de certificare, de vedere sau alta echivalentă, scrisă pe titlu şi semnată de tras are
numai efectul confirmării existenţei disponibilului pentru plata cecului. O atare menţiune împiedică pe
trăgător să retragă disponibilul înainte de expirarea termenului de prezentare a cecului la plată.
Deoarece cecul nu poate fii acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept cambial faţă de
posesorul cecului, ci îndeplineşte numai funcţia de plătitor (solvens) pentru trăgător. Această poziţie
juridică a trasului nu afectează plata sumei faţă de posesorul cecului. Într-adevăr, emiterea cecului
presupune existenţa unui disponibil, din care trasul va face plata.
Din cele arătate rezultă că, nefiind debitor de drept cambial, trasul nu răspunde pentru plata cecului.
Potrivit legii, această răspundere revine trăgătorului.
Prezentarea la plată şi plata cecului. Potrivit legii, cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie
contrară se socoteşte nescrisă. Deci, plata cecului se face la prezentarea de către posesor a cecului la tras
(bancă), pentru plată.
Întrucât cecul este un instrument de plată, legea stabileşte termene scurte pentru prezentarea la plată
a cecului emis şi plătibil în România: 8 zile, dacă cecul este plătibil în chiar localitatea unde a fost emis, 15
zile, dacă cecul este plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis.
Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată în termen de 30
de zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara Europei, în termen de 70 de zile.
Plata efectuată de tras poate fi integrală sau parţială, posesorul cecului neputând refuza o plată
parţială.
Plătind cecul, trasul poate cere posesorului predarea înscrisului cu menţiunea “achitat”. În caz de
plată parţială, trasul poate cere să se facă pe înscris menţiunea de această plată şi să dea o chitanţă.
Prin plata cecului, toţi obligaţii (semnatarii) cecului sunt liberaţi.
Consecinţele neplăţii cecului. În privinţa consecinţelor neplăţii cecului există unele deosebiri faţă
de reglementarea aplicabilă cambiei.
În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune directă împotriva
trasului. Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum am arătat, trasul (banca) nu este un debitor de drept
cambial, ci îndeplineşte numai o funcţie de plătitor (solvens) pentru trăgător.
Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor de regres; posesorul cecului poate
exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi de regres.
Pentru exercitarea acţiunilor de regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la plată în termen util
(termenul de 8 zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al trasului să fie constatat în condiţiile legii.
CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE
Cu privire la tipurile de contracte comerciale se disting, în general, următoarele grupuri de contracte:
1. Contractul de vânzare cumpărare (cel mai important contract atât pe planul comerţului intern, cât şi
al comerţului pe plan internaţional).
2. Contractele de intermediere (contractul de mandat; contractul de comision; contractul de agency:
contractul de consignaţie).
3. Contractele de concesiune (contractul de concesiune exclusivă; contractul de franchising).
4. Contractele de transfer de tehnologie (contractul de licenţă; contractul de consulting-engineering;
contractul de know-how).
5. Contractele de finanţare a operaţiunilor comerciale (contractul de factoring; contractul de leasing).
 l. Contractul de vânzare-cumpărare comercială. Reprezintă contractul cel mai des utilizat în
afaceri. El este prototipul actului de comerţ. Potrivit art.1294 C.civ., vânzarea este contractul prin care una
din părţi (numită vânzător) se obligă să transmită celeilalte părţi (numită cumpărător) proprietatea unui bun,
în schimbul unui preţ.
Definiţia arţ. 1294 C.civ. este valabilă şi pentru vânzarea comercială care este, şi ea, un contract
consensual, perfect prin simplul acord de voinţă al părţilor, deci este un contract bilateral, sinalagmatic,
comutativ şi oneros.
Pe plan juridic, fizionomia contractului de vânzare comercială este identică cu cea de drept civil.
Ceea ce îi conferă vânzării comerciale un caracter particular, sunt elementele de ordin economic care se
răsfrâng într-un mănunchi de dispoziţii speciale, întrucât vânzarea-cumpărarea comercială constituie un
inel din lanţul producţiei şi schimbului de mărfuri produse în drumul lor de la producător la consumator şi
chiar în cadrul producţiei însăşi (procesul de aprovizionare). Intr-adevăr, cumpărătorul comercial cumpără
mărfurile pentru a le revinde consumatorilor sau altor intermediari în procesul de schimb (comercianţii cu
ridicata) sau. atunci când este industriaş, pentru a le supune unor transformări în noi produse.
Pentru ca vânzarea-cumpărarea să dobândească caracter comercial este necesar a fi întrunite două condiţii
specifice: să aibă ca obiect numai bunurile mobile (art.3 C.com. vorbeşte de „mărfuri sau producte") şi
pentru cumpărător operaţia trebuie să aibă un caracter de interpunere în procesul de schimb al bunurilor.
Principiul libertăţii comerţului şi restricţiile legale şi convenţional. In principiu, orice persoană este
liberă să încheie sau să nu încheie un contract de vânzare-cumpărare şi de a-şi alege partenerul.
Principiul autonomiei de voinţă, expresie a drepturilor şi libertăţilor omului este aplicabil şi în ceea ce
priveşte contractul de vânzare-cumpărare comercială, dar această libertate de a vinde şi a cumpăra este
supusă unor restricţii edictate în numele interesului public, care sunt restricţii legale sau restricţii impuse
chiar de părţi, restricţiile convenţionale.
Restricţiile legale referitoare la contractul de vânzare-cumpărare pot consta în: interzicerea unor vânzări,
obligativitatea unor autorizaţii prealabile sau reglementarea unor vânzări. Ele sunt determinate de multiple
raţiuni, dar cele mai semnificative, în ceea ce priveşte vânzarea-cumpărarea comercială, sunt protecţia
consumatorilor şi apărarea liberei concurenţe.
Restricţiile convenţionale se manifestă, de regulă, prin clauze de exclusivitate care pot fi unilaterale sau
bilaterale (de exemplu, când un comerciant se obligă să se aprovizioneze de la un anumit furnizor sau
invers, un fabricant se obligă să-si desfacă producţia exclusiv prin acelaşi distribuitor, cel puţin într-o
anumită zonă şi pe o perioadă determinată).
Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială. Fiind un contract
consensual, vânzarea este perfectă din momentul în care consimţământul valabil al părţilor, dotate cu
capacitatea de a contracta, s-a realizat asupra bunului care face obiectul vânzării şi asupra preţului. Deci,
condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare sunt: capacitatea părţilor, consimţământul,
obiectul vânzării şi preţul.
Capacitatea pârtilor. Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială, părţile
trebuie să aibă capacitatea cerută de lege, adică capacitatea de folosinţă si capacitatea de exerciţiu. În
materia vânzării - cumpărării comerciale, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezintă o excepţie, de
strictă interpretare, operând numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Există incapacităţi speciale privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în general şi interdicţii
speciale privind încheierea contractului de vânzare - cumpărare comercial.
Incapacităţile speciale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, instituite de Codul civil în scopul
proteguirii unor interese, sunt de fapt interdicţii sau prohibiţii de a vinde ori de a cumpăra: interdicţia
încheierii contractului între tutore şi minorul aflat sub tutela sa; interdicţia cumpărării de către mandatari a
bunurilor pe care au fost împuterniciţi să le vândă (art. 1308, pct.2); interdicţia de a cumpăra, de către
persoanele care administrează bunuri ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi de
funcţionarii publici, a bunurilor pe care le administrează, respectiv a bunurilor care se vând prin mijlocirea
lor (art. 1308, pct.3 şi 4); interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către persoanele care
îndeplinesc anumite funcţii în organele statului (art. 1309 C.civ.).
In afara interdicţiilor generale menţionate sunt şi interdicţii speciale de încheiere a contractului de vânzare-
cumpărare comercială: prepusul nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să facă operaţiuni şi nici să ia
parte, pe contul său, la un comerţ de natura celui cu care a fost însărcinat (art. 397 C.com.) etc.
Consimţământul. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială implică un acord de voinţă al
părţilor, în scopul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în
schimbul unui preţ.
Condiţiile în care trebuie să se manifeste voinţa părţilor pentru încheierea contractului de vânzare-
cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege pentru încheierea oricărui contract.
Consimţământul poate fi afectat de unele modalităţi: poate fi dat sub condiţie suspensivă sau rezolutorie sau
părţile pot conveni că va fi dat după ce un anumit fapt va face obiectul unei verificări (vânzările pe gustate,
încercate etc.).
În privinţa efectelor viciilor de consimţământ, acestea sunt cele arătate de dreptul civil, îmbrăcând o formă
specială în materia vânzării comerciale doar dolul, ce constă din manevre destinate să inducă în eroare o
persoană în contractarea unei obligaţii, el trebuind însă să prezinte o anumită gravitate, care se apreciază în
raport cu condiţiile în care s-a produs, cu calitatea persoanelor, cu pregătirea lor (este o chestiune de
apreciere a instanţelor).
În legătură cu procesul de formare al acordului de voinţă al părţilor contractante, trebuie
examinată şi instituţia „promisiunii de vânzare". Promisiunea de vânzare este o convenţie unilaterală, prin
care numai una dintre părţi se obligă să contracteze, să vândă sau să cumpere (de regulă, vânzătorul),
cealaltă parte având doar facultatea de a adera, manifestându-şi consimţământul în termenul stipulat, şi de a
perfecta vânzarea.
Promisiunea de vânzare nu trebuie confundată nici cu oferta, aceasta din urmă fiind prin esenţă revocabilă,
sub sancţiunea daunelor, pe când promisiunea de vânzare obligă pe promitent în mod definitiv, din moment
ce a fost acceptată de cealaltă parte.
Obiectul vânzării comerciale nu poate fi decât un bun mobil, corporal sau incorporal, lucrurile prezente şi
viitoare, lucrurile determinate sau determinabile (bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de
vânzare-cumpărare comercială, actele de vânzare-cumpărare privind aceste bunuri fiind acte juridice
civile).
Oricare ar fi lucrul vândut, pentru a fi considerat obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială, el
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (aceleaşi ca şi în cazul vânzării-cumpărării civile): să se afle
în circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului sau în viitor; să fie determinat sau
determinabil; să fie proprietatea vânzătorului.
Lucrul sa se afle în circuitul civil. Art. 310 C. civ. prevede, în această privinţă, că „toate lucrurile ce sunt în
comerţ pot ti vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta".
Lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. Dacă lucrul nu există şi
nici nu poate să existe în viitor, obiectul vânzării este imposibil şi contractul este lovit de nulitate.
În materie comercială, contractele se încheie în multe cazuri mai înainte ca lucrul vândut să existe, el abia
urmând să fie fabricat, recoltat etc.
Lucrul să fie determinat sau determinabil. Această condiţie priveşte stabilirea în contract a elementelor care
permit concretizarea obiectului obligaţiei vânzătorului, indiferent de natura bunului. Lucrul este determinat
în cazul în care în contract au fost prevăzute elementele care permit stabilirea lucrului chiar în momentul
contractului (elementele care individualizează lucrul-bun cert sau care arată genul, cantitatea şi calitatea
lucrului-bun generic).
Lucrul este determinabil când în contract se prevăd numai elementele cu ajutorul cărora se va determina în
viitor lucrul care va face obiectul obligaţiei vânzătorului (de exemplu, cantitatea unui produs ce se va
recolta de pe terenul vânzătorului).
Lucrul să fie proprietatea vânzătorului. Întrucât contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ
de proprietate, înseamnă că pentru a putea transmite dreptul de proprietate trebuie ca vânzătorul să fie
proprietarul lucrului respectiv.
Preţul. Pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare, părţile trebuie să cadă de acord nu numai asupra
lucrului vândut, ci şi asupra preţului care este obiectul prestaţiei cumpărătorului, preţul fiind suma de bani
pe care cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul lucrului.
Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real, sincer şi serios.
Preţul să fie stabilit in bani. Stabilirea preţului este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare. Dacă
preţul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt lucru sau o prestaţie, contractul încheiat nu este un
contract de vânzare-cumpărare, ci un contract de schimb sau contract de întreţinere.
Preţul să fie determinat sau determinabil. Această condiţie se referă la stabilirea prin contract a elementelor
care permit concretizarea obiectului obligaţiei cumpărătorului. Preţul este determinat când în contract s-a
precizat în concret suma de bani datorată pentru lucrul vândut. Preţul este determinabil în cazul când în
contract s-au prevăzut anumite elemente cu ajutorul cărora se va stabili în viitor cuantumul preţului, de
exemplu, preţul pieţei dintr-o anumită lună sau trimiterea la preţul legal etc.
Preţul trebuie să fie real (sincer, serios). Seriozitatea preţului este un element al echilibrului prestaţiilor
părţilor. Ca atare, atâta vreme cât nu există un preţ real, adică un preţ care să corespundă cu valoarea
lucrului vândut, nu există vânzare.
Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială. Transmiterea dreptului de proprietate. Potrivit
art.1295 C.civ., proprietatea este strămutată la cumpărător de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi
asupra preţului, deşi lucrul nu a fost predat, iar preţul nu a fost numărat. Transmiterea de drept a proprietăţii
în contractul de vânzare-cumpărare operează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii şi anume:
contractul să fie valabil încheiat, vânzătorul să fie proprietarul lucrului şi lucrul vândut să fie un bun
individual determinat. Dar, regula transmiterii de drept a proprietăţii (reglementată de art.1295 C.civ.) „nu
are caracter imperativ, ci dispozitiv", aşa încât părţile pot deroga de la ea în sensul transmiterii dreptului de
proprietate numai la predarea lucrului ori la plata preţului sau la împlinirea unui termen ori a unei condiţii.
Din aceste categorii fac parte:
Vânzările cu clauza de rezervă a proprietăţii, în care părţile amână transmiterea proprietăţii printr-o
stipulaţie expresă. O aplicaţie tipică de amânare convenţională a transferării proprietăţii o reprezintă
vânzarea în care vânzătorul stipulează că proprietatea va trece la cumpărător numai la data la care acesta va
fi plătit cea din urmă rată de preţ, fiind vorba de vânzarea cu plata preţului în rate, în care clauza de rezervă
a proprietăţii reprezintă un mijloc de a-1 garanta pe vânzător împotriva neexecutării obligaţiei
cumpărătorului de plată a preţului.
Vânzarea cu autoservire care este considerată ca un caz special de amânare a transferării dreptului de
proprietate, în sensul că remiterea definitivă a lucrului vândut către cumpărător nu este consimţită de
vânzător decât în momentul plăţii preţului.
Vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare care conferă vânzătorului o „facultate de răscumpărare",
în virtutea căreia el îşi rezervă dreptul de a lua înapoi lucrul vândut, restituind preţul precum şi unele
cheltuieli. Facultatea acordată vânzătorului constituie o condiţie rezolutorie expresă, nu o vânzare nouă,
deşi se vorbeşte de răscumpărare.
Vânzările alternative sunt acel gen de vânzări în care efectul translativ de proprietate se produce în
momentul în care cumpărătorul îşi exprimă voinţa în ce priveşte alegerea bunului.
Vânzările de bunuri viitoare pot avea ca obiect o recoltă viitoare, producţia unei întreprinderi sau altele
asemenea. In astfel de vânzări, elementul care împiedică transferarea proprietăţii, concomitent cu acordul
de voinţă al părţilor, este faptul că bunul nu este încă produs, nu există încă în patrimoniul vânzătorului, aşa
încât, el urmează abia să fie produs şi predat la un anumit termen.
Vânzarea de lucruri determinate generic, adică a acelor bunuri arătate prin câtime, fel şi calitate , fără nici
un fel de indicaţie de natură a indica un corp cert şi determinat. Pentru ca în acest fel de vânzare să aibă loc
transferul de proprietate de la o persoană la cealaltă este necesară operaţiunea individualizării bunurilor
vândute pe calea măsurării, cântăririi şi numărării.
Transferarea riscurilor lucrului vândut. In materie de vânzare, problemele care se pun sunt următoarele:
cine suportă paguba pierderii lucrului în perioada posterioară acordului de voinţe şi momentul predării şi
dacă cumpărătorul mai este sau nu obligat să plătească preţul. Pornind de la regula că simplul acord de
voinţă are ca efect transferarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător, rezultă că dacă lucrul piere,
aceasta nu poate privi decât pe proprietar. Deci, pierderea care survine între momentul acordului de voinţe
şi cel al predării efective cumpărătorului nu exonerează de plata preţului. Vânzătorul şi-a executat obligaţia,
aşa încât rămâne ca şi cumpărătorul să şi-o execute pe a sa plătind preţul. Sunt în sarcina proprietarului nu
numai riscurile materiale care au drept urmare pierderea integrală a lucrului, dar şi degradarea sau pierderea
parţială, precum şi evenimentele care au o influenţă juridică asupra bunului (de exemplu: declararea
inalienabilităţii bunului, exproprierea pentru cauză de utilitate publică etc.).
Drepturile si îndatoririle părţilor.
Obligaţiile vânzătorului constau în următoarele: îndatorirea de a preda bunul care face obiectul vânzării, cu
obligaţiile accesorii de a-1 păstra şi conserva şi îndatorirea de a răspunde de evicţiune şi de viciile bunului.
Alături de cele două obligaţii tradiţionale, tind să dobândească o individualitate proprie alte două obligaţii:
cea de informare a cumpărătorului şi cea de securitate.
Îndatorirea de a preda lucrul. Simplul acord de voinţă al părţilor are drept efect transferarea proprietăţii
lucrului de la vânzător la cumpărător. Dar, legiuitorul nu se limitează doar la acest transfer de proprietate
abstract, ci dispune ca vânzătorul să-şi predea bunul vândut. Predarea bunului pune pe cumpărător în
poziţia de a dobândi pe lângă proprietatea abstractă şi posesiunea materială a bunului. Obligaţia de predare
este aplicabilă tuturor vânzărilor, indiferent de obiectul lor: bunuri certe şi determinate, bunuri de gen,
bunuri viitoare etc.
 Art.1316 C.civ. prevede trei forme de predare pentru bunurile mobile: predarea reală, predarea
consensuală şi predarea simbolică.
Predarea reală se efectuează prin transferarea posesiei materiale a lucrului.
Predarea consensuală are loc în acele cazuri în care predarea materială (reală) nu poate interveni.
Este cazul fructelor neculese sau atunci când cumpărătorul are deja posesia bunului cu un alt titlu: depozit,
sechestru etc.
Cheltuielile predării bunului sunt în sarcina vânzătorului, fiindcă el este îndatorat să pună lucrul în
posesia cumpărătorului, ele fiind o prelungire a preţului. Cheltuielile transportului şi ridicării bunului
privesc pe cumpărător, întrucât obligaţia vânzătorului s-a executat o dată cu predarea, la locul unde se află
bunul sau la locul unde s-a convenit de părţi (art. 1317 C.civ.).
Obligaţia de garanţie. Raţiunea economică şi juridică a contractului de vânzare-cumpărare este să transmită
proprietatea unui bun de la vânzător la cumpărător. Această îndatorire a vânzătorului nu se sfârşeşte o dată
cu trecerea convenţională a proprietăţii, nici chiar cu predarea materială a bunului, el mai fiind obligat să
asigure paşnica folosinţă a bunului cumpărat şi să-1 garanteze pe cumpărător împotriva viciilor, adică este
vorba de două garanţii: garanţia pentru evicţiune şi garanţia pentru vicii.
In privinţa garanţiei pentru evicţiune, vânzătorul răspunde pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului.
Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea
cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui
drept asupra lucrului vândut.
Garanţia pentru viciile lucrului. În concepţia Codului civil, vânzătorul datorează garanţie numai pentru
viciile ascunse, existente în momentul vânzării şi numai dacă acestea sunt grave. Pentru viciile aparente
vânzătorul nu este răspunzător, pentru că ele pot fi identificate pe loc de cumpărător cu o diligentă normală.
Obligaţia de informare a cumpărătorului. Alături de cele două obligaţii tradiţionale: îndatorirea de a preda
lucrul şi obligaţia de garanţie, doctrina şi jurisprudenţa din ţările cu economie de piaţă dezvoltată pun în
lumină tot mai accentuat şi obligaţia vânzătorului de a informa pe cumpărător asupra tuturor condiţiilor de
contractare, a modului de folosire a bunului şi asupra eventualelor pericole şi a precauţiunilor necesare. De
regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi marcarea produsului şi prin prospectul
sau instrucţiunile de folosire.
Obligaţia de securitate sau răspunderea vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate de mărfuri
reprezintă o consecinţă a obligaţiei vânzătorului de a controla produsele pe care le fabrică sau le pune în
circulaţie. De asemenea, această obligaţie este o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiei de informare a
cumpărătorului asupra pericolelor potenţiale ale lucrului.
Obligaţiile cumpărătorului. Principala sa obligaţie constă în plata preţului (art. 1361 C.civ.) pe lângă care
acesta mai are şi obligaţia de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri, obligaţia de a suporta cheltuielile
vânzării. Plata se poate face în numerar, dar se poate deroga de la această regulă stipulându-se emiterea
unei cambii ori trecerea preţului în cont curent sau alte asemenea modalităţi de plată.
Obligaţia de a lua în primire lucrul vândut. Cumpărătorul este îndatorat să ridice bunul în locul şi timpul în
care vânzătorul face predarea, respectiv la data şi locul convenit de părţi în contract. In cazul nestabilirii
unui termen, preluarea se face, conform principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voinţă
sau la cererea vânzătorului.
Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. Potrivit art. 1305 C.civ., cheltuielile vânzării sunt, în lipsă de
stipulaţie contrară, în sarcina cumpărătorului. Prin cheltuieli ale vânzării se înţeleg cheltuieli cum ar fi, de
exemplu: cheltuielile de redactare a contractului şi cheltuielile de ridicare a lucrului sau cheltuielile de
predare cum ar fi: cântărirea, măsurarea, numărarea etc. sunt în sarcina vânzătorului.
Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor. Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul de vânzare-
cumpărare, partea în culpă va răspunde sub forma penalităţilor şi sub forma despăgubirilor (daune-
interese).
Răspunderea sub forma penalităţilor intervine în cazul când în contractul de vânzare-cumpărare s-a stipulat
o clauză penală.
Clauza penală constituie un mod convenţional de evaluare a despăgubirilor, aşa încât, deoarece prin clauza
penală se determină anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul la va plăti pentru abaterea respectivă,
creditorul nu mai are - în principiu - dreptul să pretindă despăgubiri, chiar dacă prejudiciul ar fi mai mare
decât suma ce face obiectul clauzei penale.
Art.1316 C.civ. prevede trei forme de predare pentru bunurile mobile: predarea reală, predarea
consensuală şi predarea simbolică.
Predarea reală se efectuează prin transferarea posesiei materiale a lucrului.
 Predarea consensuală are loc în acele cazuri în care predarea materială (reală) nu poate interveni.
Este cazul fructelor neculese sau atunci când cumpărătorul are deja posesia bunului cu un alt titlu: depozit,
sechestru etc.
Cheltuielile predării bunului sunt în sarcina vânzătorului, fiindcă el este îndatorat să pună lucrul în
posesia cumpărătorului, ele fiind o prelungire a preţului, cheltuielile transportului şi ridicării bunului
privesc pe cumpărător, întrucât obligaţia vânzătorului s-a executat o dată cu predarea, la locul unde se află
bunul sau la locul unde s-a convenit de părţi (art. 1317 C.civ.).
Obligaţia de garanţie. Raţiunea economică şi juridică a contractului de vânzare-cumpărare este să transmită
proprietatea unui bun de la vânzător la cumpărător. Această îndatorire a vânzătorului nu se sfârşeşte o dată
cu trecerea convenţională a proprietăţii, nici chiar cu predarea materială a bunului, el mai fiind obligat să
asigure paşnica folosinţă a bunului cumpărat şi, de asemenea, să-1 garanteze pe cumpărător împotriva
viciilor, fiind vorba de două garanţii: garanţia pentru evicţiune şi garanţia pentru vicii.
In privinţa garanţiei pentru evicţiune, vânzătorul răspunde pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului.
Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea
cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui
drept asupra lucrului vândut.
Garanţia pentru viciile lucrului. În concepţia Codului civil, vânzătorul datorează garanţie numai pentru
viciile ascunse, existente în momentul vânzării şi numai dacă acestea sunt grave; pentru viciile aparente
vânzătorul nu este răspunzător, pentru că ele pot fi identificate pe loc de cumpărător cu o diligenţă normală.
Obligaţia de informare a cumpărătorului. Alături de cele două obligaţii tradiţionale, adică îndatorirea de a
preda lucrul şi obligaţia de garanţie, doctrina şi jurisprudenţa din ţările cu economie de piaţă dezvoltată pun
în lumină tot mai accentuat şi obligaţia vânzătorului de a informa pe cumpărător asupra tuturor condiţiilor
de contractare, a modului de folosire a bunului şi asupra eventualelor pericole şi a precauţiunilor necesare.
De regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi marcarea produsului şi prin
prospectul sau instrucţiunile de folosire.
Obligaţia de securitate sau răspunderea vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate de mărfuri
reprezintă o consecinţă a obligaţiei vânzătorului de a controla produsele pe care le fabrică sau le pune în
circulaţie. De asemenea, această obligaţie este o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiei de informare a
cumpărătorului asupra pericolelor potenţiale ale lucrului.
Curierul îşi desfăşoară activitatea pe baza unor ordine izolate, fără a avea relaţii contractuale de
durată. Caracteristica activităţii comerciale desfăşurate de acest intermediar este aceea că nu el personal
încheie contractul, ci numai constată perfectarea lui, pe baza consimţământului exprimat de către părţi.
Prin executarea mandatului, adică prin încheierea actului juridic de către mandatar şi terţ, se creează
raporturi juridice directe între mandant şi terţ, dar numai actele juridice încheiate în limitele împuternicirii
date îl obligă pe mandant.
Mandatul comercial încetează: prin revocarea mandatarului de către mandant; prin renunţarea mandatarului
la mandat; prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi lichidarea judiciară a mandantului sau mandatarului.
2. Contractul de comision este un contract prin care o parte (comisionarul) se obligă, pe baza
împuternicirii celeilalte părţi (comitentul), să încheie acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama
comitentului, în schimbul unei remuneraţii numită comision.
Contractul de comision este o varietate a mandatului comercial şi anume un mandat comercial fără
reprezentare încheind actele juridice cu terţul „proprio nomine", dar pe seama comitentului, comisjonarul
acţionează ca un mandatar fără reprezentare. Întrucât acţionează în nume propriu, dacă încheie acte juridice
ca o profesiune obişnuită, comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant. In calitate de comerciant,
comisionarul are toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor (publicarea prin registrul comerţului,
ţinerea registrelor comerciale etc.).
Contractul de comision se poate încheia în două forme: comisionarul lucrează în nume propriu, dat în
contul comitentului sau comisionarul acţionează în numele comitentului.
Trăsăturile contractului de comision sunt următoarele: în raporturile dintre comisionar şi comitent există
relaţii de mandat; comisionarul care a lucrat în numele comitentului apare ca un adevărat mandatar, între el
şi terţ nestabilindu-se raporturi juridice; comisionarul care a acţionat în nume propriu are calitatea de parte
în raportul perfectat cu terţul, garantând executarea contractului.
Obligaţiile comitentului sunt două: să plătească comisionul (remuneraţia) cuvenită comisionarului şi să-i
restituie acestuia cheltuielile făcute în îndeplinirea însărcinării primite.
Cuantumul comisionului este stabilit prin convenţia părţilor sub forma unei sume fixe sau a unui procent
calculat la valoarea afacerilor realizate de comisionar. În contractul încheiat între comisionar şi terţ,
comisionarul este parte contractantă şi are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ (art.406
C. com. prevede în acest sens: „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat ca şi
cum afacerea ar fi fost a sa proprie").
Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi
juridice, doar între comitent şi terţ (de aceea, în art.406, alin.2 C.com. se prevede că „comitentul nu are
acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra
comitentului").
Aşadar, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ
aparţine părţii contractante aflate în culpă (comisionarul respectiv sau terţul).
În cazul nerespectării obligaţiei de către terţ, comitentul poate cere comisionarului, în temeiul contractului
de comision, să intenteze acţiunile corespunzătoare împotriva terţului ori să îi cedeze acţiuni. Întrucât
contractul de comision este o formă a mandatului, el va înceta în aceleaşi cazuri ca şi în contractul de
mandat: revocarea împuternicirii; renunţarea la împuternicirea primită; moartea, interdicţia, insolvabilitatea
sau lichidarea judiciară a comitentului sau comisionarului.
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision trebuie să se ţină seama de caracterul
oneros al contractului şi de necesitatea asigurării securităţii raporturilor contractuale.
3. Contractul de agency este tot un tip de contract de intermediere. În dreptul anglo-american nefiind
reglementate contractele de mandat şi de comision, intermedierea are loc prin instituţia „agency". Prin
agency se înţelege raportul juridic care ia naştere şi în virtutea căruia o persoană (the agent) acţionează,
încheind anumite acte juridice sau îndeplinind prestaţii materiale, din împuternicirea unei alte persoane (the
principal).
Altfel spus, prin contractul de agenţie o persoană (agent) se obligă să acţioneze în contul unei alte persoane
(principal sau patron).
Contractul de agenţie se încheie prin acordul părţilor. Raporturile juridice de „agency" se pot
realiza şi prin simplă înţelegere (agreement), nu numai prin contract, deşi aceasta este cale obişnuită.
Agentul, care îndeplineşte acte juridice şi prestaţii materiale sub controlul principalului sau patronului,
acţionează pe seama sau în interesul patronului, pe baza unei împuterniciri - autority. Împuternicirea poate
fi reală sau aparentă. În funcţie de gradul controlului exercitat de principal sau patron, agentul poate fi
agent-servant sau independent contractor-agent, iar după felul prestaţiei: general agent sau special agent.
Contractul de agenţie îndeplineşte atât funcţiile contractului de mandat, cât şi pe cele ale contractului de
comision.
Obligaţiile principale ale părţilor contractante. Agentul are îndatorirea să acţioneze potrivit
promisiunii făcute. El trebuie să lucreze numai în folosul principalului sau a patronului şi să respecte
instrucţiunile primite. In cazul când este retribuit, el are şi obligaţia de a depune o anumită diligenţă şi să fie
competent. Principalul sau patronul este ţinut să furnizeze agentului informaţiile necesare şi să plătească
suma stabilită pentru serviciile prestate. Pentru pierderile şi spezele suportate de agent, principalul sau
patronul trebuie să acorde o indemnizaţie. Pentru serviciile efectuate de agent, principalul sau patronul are
în limitele împuternicirii pe care a daţ-o, aţâţ o răspundere contractuală, cea rezultând din contractul de
agency, cât şi o răspundere delictuală. În privinţa delictelor civile, principalul sau patronul răspunde numai
pentru actele ilicite comise de agentul-servant. Agenţii care lucrează în baza contractului de agency sunt
brokerii şi factorii.
Brokerul este un agent comercial care, ca reprezentant al principalului, încheie tranzacţii
comerciale fără a avea posesia şi controlul bunurilor negociate. În Anglia şi S.U.A., brokerii sunt reuniţi în
asociaţii comerciale, pe criteriul tipurilor de mărfuri. Firmele de brokeri asigură desfacerea mărfurilor,
oferă garanţia executării ordinelor primite, calitatea corespunzătoare a mărfurilor şi finanţarea tranzacţiilor
efectuate. Uneori, în schimbul unei taxe suplimentare, brokerii garantează şi realizarea tranzacţiei. În
comerţul cu unele mărfuri (de exemplu: cauciucul, lemnul, untul), brokerii sunt intermediari permanenţi. Ei
pot chiar monopoliza intermedierea comercială între exportator şi importator.
Factorul este un intermediar care lucrează în nume propriu, la fel ca şi comisionarul. Activitatea sa
constă în vânzarea bunurilor pe care i le încredinţează principalul. Asupra acestor bunuri, factorul are un
drept de posesie şi control, vânzarea lor producând efecte asupra terţilor de bună credinţă, autorizarea
proprietarului fiind prezumată.
4. Contractul de consignaţie este convenţia prin care una din părţile contractante (consignant)
încredinţează celeilalte părţi (consignatar), mărfuri sau obiecte mobile spre a le revinde pe socoteala
consignantului. In esenţă, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, prin el
urmărindu-se accelerarea desfacerii şi apărarea în mai bune condiţii a intereselor consignantului.
 Contractul de consignaţie are şi unele caracteristici proprii, care justifică recunoaşterea sa ca un
contract de sine stătător şi anume: împuternicirea dată consignatarului constă, întotdeauna, în vinderea unor
bunuri mobile aparţinând consignantului, apoi, vinderea bunurilor se face pe un preţ anticipat stabilit de
consignant şi, în fine, consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al
vânzării sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul în natură.
Obiectul contractului îl constituie încheierea de către consignatar, cu terţul, a unor contracte de
vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului (aceste acte juridice trebuie să constituie
fapte de comerţ pentru consignant).
Actele de vânzare-cumpărare încheiate de consignatar au ca obiect numai bunuri mobile.
Contractul de consignaţie dă naştere anumitor obligaţii între părţile contractante, iar prin încheierea actelor
de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii şi între consignatar şi terţi.
În ce priveşte raporturile dintre consignant şi consignatar, deoarece în temeiul contractului de
consignaţie consignantul îl împuterniceşte pe consignatar să încheie anumite acte juridice pe seama
consignantului, între ei se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat.
Obligaţiile consignantului sunt următoarele: să predea consignatarului bunurile mobile care
urmează a fi vândute; să plătească consignatarului remuneraţia ce i se cuvine; să restituie consignatarului
cheltuielile făcute de acesta în îndeplinirea însărcinării primite.
În calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să controleze şi să verifice,
oricând, bunurile încredinţate consignatarului; tot în baza dreptului său de proprietate, consignantul poate
modifica, oricând, în mod unilateral, condiţiile de vânzare, dacă în contract nu se prevede altfel.
În ceea ce-l priveşte pe consignatar, acestuia îi revin următoarele obligaţii: să ia măsurile necesare
pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite; să execute mandatul dat de consignant; să dea socoteală
consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Un element de care trebuie neapărat să ţină seama consignatarul este preţul de vânzare a bunurilor
primite în consignaţie, acest preţ fiind cel stabilit prin contract, note sau facturi emise în temeiul
contractului. In absenţa unei stipulaţiuni contractuale, consignatarul poate vinde bunurile numai la preţurile
curente ale pieţei. Bunurile primite în consignaţie fiind vândute pe seama consignantului, consignatarul are
obligaţia să remită consignantului, la termenele prevăzute în contract, preţul tuturor bunurilor vândute în
numerar, precum şi cambiile şi garanţiile primite de la cumpărători.

Contractele comerciale de concesiune

1. Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană (concedentul) vinde mărfuri
unei alte persoane (concesionarul) care, la rândul său, le revinde clientelei locale pe care şi-o formează.
Concesionarul are o dublă calitate, de cumpărător şi de revânzător, el lucrând în nume şi pe cont propriu.
Prin această trăsătură specifică, concesiunea se deosebeşte de contractul de reprezentanţă, întrucât
reprezentantul nu cumpără şi revinde pe contul său, ci se rezumă să îndeplinească acte de comerţ în numele
şi în contul reprezentantului. Beneficiul concesionarului se realizează prin diferenţa de preţ dintre cel de
cumpărare şi cel de vânzare.
Contractul de concesiune prezintă avantaje pentru ambele părţi. Concedentul îşi măreşte volumul
vânzărilor, pătrunzând pe noi pieţe fără să investească fonduri într-o reţea proprie de comercializare: viteza
de rotaţie a fondurilor circulante creşte prin efectul cumpărării mărfurilor de către concesionar şi nu
predării lor în depozit, ca în cazul reprezentării şi al consignaţiei.
In ceea ce-l priveşte pe concesionar, el are avantajul că, beneficiind de marca de fabrică a
concedentului, îşi asigură monopolul comercializării acelor mărfuri, pe o rază teritorială stabilită, evitând
concurenţa altor firme. Prin contract, concedentul se obligă să aprovizioneze pe concesionar în mod ritmic
şi, uneori, în condiţii avantajoase de credit pe care concesionarul nu le-ar putea obţine de la alţi producători.
Contractul de concesiune are trăsături proprii, care îl disting de mandat şi comision, el putându-se prezenta
în mai multe variante şi putându-se încheia cu clauza de exclusivitate a aprovizionării sau a vânzării.
Aceste trăsături sunt următoarele:
Dubla legătură de exclusivitate prin care concedentul se obligă să vândă anumite mărfuri, iar concesionarul
să le cumpere şi revândă clientelei sale. Activitatea concesionarului se desfăşoară în mod independent.
Retribuţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de revânzare. Durata
concesiunii este, în principiu, de un an.
Contractul de concesiune are următoarele efecte: Concedentul are obligaţia să vândă într-o zonă
determinată numai concesionarului, trebuind, în plus, să asigure o aprovizionare ritmică, precum şi condiţii
de credit avantajoase. Concesionarul este obligat să comercializeze mărfurile stabilite prin contract şi să nu
facă concurenţă concedentului prin vânzarea de produse similare aparţinând altor producători. Pentru
realizarea eficienţei necesare, concesionarul poate fi ţinut să asigure un anumit rulaj, să organizeze
publicitatea comercială, să efectueze service-ul după vânzare etc.
Concesiunea exclusivă poate necesita şi încheierea unui contract de depozit, caz în care
concesionarul, ca depozitar de data aceasta, va avea îndatorirea să conserve mărfurile primite şi să le
restituie la termen. Încetarea contractului de concesiune survine la împlinirea termenului său prin reziliere.
Concesiunea poate fi reînnoită, ţinându-se seama de rezultatele obţinute, refuzul de reînnoire putând da loc
la daune interese, dar numai în situaţia în care este vorba de un abuz de drept. In cazul când contractul de
concesiune nu a mai fost reînnoit, concesionarul este liber să preia o altă concesiune, chiar similară,
utilizând reţeaua comercială existentă.
2. Contractul de franchising constă în acordarea de către un comerciant-producător (franchisorul) a
dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii, precum şi de a beneficia de marca,
renumele, know-how-ul şi asistenţa sa, unui comerciant (franchiser), în schimbul unui preţ constând într-o
sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică numită franchisee. Conceput ca o metodă de a realiza afaceri
(producere sau comercializare într-un anumit teritoriu, de mărfuri sau servicii lansate anterior cu succes în
alte zone), franchising-ul are ca obiect acordarea unei concesiuni prin care franchiserul primeşte de la
franchisor dreptul de a se angaja în producerea, ofertarea, vânzarea sau distribuirea unor bunuri sau servicii
conform unui anumit plan general de marketing elaborat de franchisor.
Contractul de franchising, al cărui concept istoric datează încă din Evul Mediu, o dată cu
instituţionalizarea categoriei colectorilor de impozite, este una din cele mai moderne metode contemporane
de a face afaceri, pe baza colaborării permanente dintre deţinătorul de licenţă sau depozitarul unei
experienţe avansate într-un domeniu dat şi cel ce primeşte dreptul de concesiune, care îşi asumă obligaţii
legate de difuzarea din teritoriu.
Franchisorul transferă experienţa sa franchiser-ului, îl instruieşte, îi pune la dispoziţie sistemul de
know-how, inclusiv metodele secrete comerciale şi copy-right-ul, îi asigură accesul la sistemele de
publicitate şi reclamă, la reţelele de aprovizionare şi desfacere, îl asistă oriunde este necesar pentru
asigurarea succesului. Franchising-ul converge cu tendinţa actuală a fiecărui individ de a lucra pentru sine
însuşi, devenind propriul său stăpân. Acest sistem, renăscut după anii '80, mai ales în S.U.A., se dovedeşte
în prezent metoda cea mai sigură de a deveni om de afaceri independent. Franchisorul îşi promovează
activitatea în teritorii noi, în cunoştinţă de cauză şi încasează procente din profiturile realizate, iar
franchiserul beneficiază de o experienţă, reduce povara şi riscul investiţional şi se va afla în faţa unui
produs sau serviciu cunoscut, apreciat şi stabil din punct de vedere financiar şi comercial.
După cum se observă, contractul de franchising prezintă oarecum caracterele şi ale altor operaţii
comerciale şi anume: vânzarea cu monopol, know-how şi reprezentarea. Prin intermediul frachising-ului se
creează o unitate economică între întreprinderile producătoare şi societăţile specializate în vânzarea
mărfurilor, activitatea franchiser-ului fiind controlată în mod strict de către franchisor.
Contractul de franchising oferă multiple avantaje ambelor părţi. Franchisor-ul pătrunde pe pieţele
externe fără eforturi de investiţii şi în condiţii de eficienţă, el având şi posibilitatea de reinvestiţii şi de
diversificare a activităţii de export. Franchisee-ul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului,
asigurându-şi astfel clientela şi extinderea operaţiilor comerciale. In acelaşi timp, el îşi menţine
independenţa având şi dreptul, în anumite condiţii, de a revinde concesiunea acordată.
Încetarea contractului de franchising are loc prin ajungerea la termen şi reziliere. La expirarea
termenului, părţile au posibilitatea de a reînnoi contractul. In caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate
prin contract, rezilierea operează de plin drept.
Contractele de transfer de tehnologie
1. Contractul de consulting şi de engineering este contractul prin care o parte (prestator) se obligă faţă
de cealaltă parte (client) ca, în schimbul unui preţ, să dea consultaţiile tehnice de specialitate şi să asigure
asistenţa tehnică privind realizarea unui anumit obiectiv industrial, social etc.
Este vorba de două activităţi distincte: consulting şi engineering. Consulting-ul este o activitate de
consultare care cuprinde o sferă largă de operaţiuni, şi anume studierea şi cercetarea, în folosul
beneficiarului, a posibilităţilor tehnice şi comerciale, raportate la stadiul actual al ştiinţei şi practicii, într-un
anumit domeniu (exceptându-se, totuşi, participarea la luarea deciziilor). Engineering-ul este un complex
de operaţiuni, prealabile sau concomitente, de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare
a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui sau unor obiective.
 Astfel de operaţiuni se îndeplinesc în două faze: faza de studii, care include cercetările în baza
căreia se elaborează un proiect şi faza de executare, care cuprinde realizarea sau punerea în funcţiune a unui
obiectiv.
Sfera largă a operaţiunilor ce se efectuează în baza contractului de consulting - engineering, care
merge de la simple consultaţii până la realizarea unor proiecte sau chiar înfăptuirea fizică a unor obiective,
impune o stabilire riguroasă a obiectului contractului, domeniul său de cuprindere trebuind a fi determinat
printr-o descriere cât mai exactă posibil. În ceea ce priveşte efectele contractului de consulting -
engineering, acestea sunt în funcţie de specificul (forma, conţinutul) contractului încheiat, societatea
respectivă trebuind să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin convenţie, respectând indicaţiile
beneficiarului.
În linii generale, obligaţiile societăţii pot fi următoarele: efectuarea de studii; prestarea de asistenţă
tehnică; conducerea realizării obiectivului lucrărilor de montaj; predarea documentaţiei obiectivului;
garantarea funcţionării şi capacităţii obiectivului; păstrarea secretului informaţiilor şi realizărilor etc.
Clientul (beneficiarul) are, în principal, obligaţia de a plăti preţul şi a preda toate datele şi
informaţiile cerute. De asemenea, el poate fi obligat să presteze unele servicii, să furnizeze anumite
materiale sau produse ori să obţină autorizaţiile şi avizele necesare. Plata preţului se face numai de client
(beneficiar). Valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu caracter permanent, întreprinse de societate
pentru sporirea potenţialului tehnico-ştiinţific.
Răspunderea părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de consulting -
engineering va fi angajată, în raport cu întinderea şi caracterul obligaţiilor asumate, plătind daune-interese
şi penalităţi. Astfel, societatea răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală profesională (adică, numai în
măsura în care, datorită culpei societăţii, s-a cauzat o pagubă). Clientul (beneficiarul) răspunde pentru
neplata preţului, dar şi pentru respectarea dreptului de proprietate industrială şi intelectuală a societăţii,
precum şi pentru exactitatea datelor transmise.
2. Contractul de transfer de know-how este contractul prin care o parte transmite celeilalte părţi, contra
unui preţ, cunoştinţele sau procedeele tehnice pe care le deţine şi care nu au fost brevetate sau nu sunt
brevetabile, necesare fabricării unui anumit produs, comercializării lui, sau prestării unui anumit serviciu de
o manieră necunoscută până la acea dată de beneficiarul transferului.
Acest transfer („know-how") provine de la expresia „the know-how to do it" (a şti cum sau în ce
fel să se facă). Spre deosebire de invenţii, know-how-ul nu implică neapărat condiţia noutăţii absolute, fiind
suficient ca deţinătorul unor cunoştinţe să facă un lucru mai bine decât o persoană interesată să-i
achiziţioneze aceste cunoştinţe pentru a ne afla în faţa unui know-how (aceasta nu înseamnă că know-how-
ul nu poate fi o noutate absolută pe care însă deţinătorul lui nu doreşte să-1 breveteze, datorită
formalităţilor multiple şi temerii de a nu fi divulgate cunoştinţele respective).
Caracteristic know-how-ului este faptul că el se poate materializa sub multiple forme, printre care:
o perfecţionare tehnică, un model nou realizat, o formulă sau un plan, note scrise (detaliate sau restrânse)
de aplicare a unui procedeu sau unei tehnologii, o formulă nouă organizatorică sau de comercializare etc.
Dat fiind faptul că, există în cele mai multe cazuri o interferenţă a operaţiunilor de licenţă, know-how,
consulting şi engineering, contractul de know-how poate fi independent sau asociat cu alte contracte.
Astfel, sunt cunoscute contractele de know-how pur (când transferul nu este legat de nici o altă operaţiune)
şi contractul know-how combinat (când apare şi o altă operaţiune).
Contractele de finanţare a operaţiunilor comerciale.
1. Contractul de factoring este acel tip de contract prin care o persoană (aderentul) cedează creanţele sale
unui terţ (factorul) ce se obligă să preia activitatea de încasare, în schimbul unui comision. Cedarea se
realizează prin intermediul unui subrogări convenţionale, prin simpla transmitere a facturilor, fără nici o
altă formalitate, factorul devenind proprietarul creanţelor. În relaţiile comerciale internaţionale, recurgerea
la contractul de factoring este influenţată şi de diversitatea prevederilor legale din diferite ţări, referitoare la
transmiterea creanţelor şi determinarea legii aplicabile. Contractul de factoring implică, în afară de aderent
(vânzătorul de bunuri sau furnizorul de servicii) şi factor (cesionarul creanţelor) şi pe client (persoana care
a cumpărat marfa sau a beneficiat de serviciile respective).
Operaţiunile de factoring sunt de două feluri: factoring la scadenţă, maturity factoring (factorul
plăteşte facturile la data scadenţei lor) şi factoring tradiţional (obişnuit), old line factoring (factorul plăteşte
creanţele imediat. Factoring-ul obişnuit este un mijloc de finanţare pe termen scurt, încasându-se imediat
valoarea facturilor cedate. Datorită simplificărilor în activitatea contabilă, factoring-ul constituie şi o
modaljtate de gestiune economică. În ceea ce priveşte natura sa juridică (pentru a se putea determina
regimul aplicabil), contractul de factoring prezintă asemănări cu „cesiunea de creanţă" şi „scontul", cu care
totuşi nu se confundă, date fiind trăsăturile sale specifice. Factoring-ul constituie un contract original
complex reprezentând o operaţie de finanţare comercială.
Clauzele convenţiei fiind stabilite de cesionarul creanţelor, contractul de factoring este un contract
de adeziune, cu caracter „intuitu personae'. El este un contract cu titlu oneros şi cu executare succesivă. În
contractul de factoring se poate include şi o clauză de exclusivitate, în baza căreia aderentul cedează
creanţele în totalitatea lor.
Efectele contractului de factoring sunt multiple. Factorul are obligaţia de a plăti creanţele care i-au
fost transferate de aderent. Ca urmare a subrogării, el trebuie să încaseze facturile cedate şi, eventual, să
suporte riscurile financiare (insolvabilitatea). In calitate de proprietar al creanţelor, factorul nu dispune de
nici un drept de regres împotriva aderentului. Numai în situaţia deosebită a inexistenţei creanţei, el are o
acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate. Aderentul emite factorului, la termenele stabilite prin contract,
facturile însoţite de un borderou care conţine următoarele date: creanţele cedate, cu drepturile accesorii şi
acţiunile respective; declaraţia de transmitere a creanţelor în proprietatea factorului; cererea de plată a
facturilor, în schimbul unei chitanţe subrogatorii. Factorul achită numai creanţele care au fost acceptate în
prealabil (ţinând, desigur, cont de garanţiile pe care acestea le prezintă). Dacă facturile nu sunt aprobate,
factorul le poate prelua, dar cu titlu de mandatar, fiind un factoring fără notificare.
Pentru efectuarea plăţilor, factorul contabilizează facturile prin conturile pe care le deschide
fiecărui client agreat. In raport cu plafoanele stabilite, deschide şi aderentului un cont curent, care permite
compensarea şi are un rol de garanţie. Aderentul are obligaţia de a plăti un anumit comision, de a garanta
existenţa creanţei şi a coopera cu factorul pe toată durata contractului, în urmărirea şi executarea silită a
debitorilor. Aderentul trebuie să notifice debitorului transmiterea creanţei şi să menţioneze pe factură
subrogarea efectuată.
2. Contractul de leasing. Leasingul constituie o modalitatea modernă de finanţare a investiţiilor,
determinată de modificarea structurii şi valorii maşinilor şi utilajelor, precum şi de uzura morală rapidă a
acestora, fapt ce impune un volum de investiţii din ce în ce mai mare pentru extinderea, raţionalizare şi
modernizare. Leasingul se înfăţişează ca o operaţiune comercială complexă care se compune din mai multe
raporturi juridice: un contract de vânzare-cumpărare încheiat de organizaţia producătoare, ca vânzător, .şi
organizaţia financiară care urmează să crediteze operaţiunea de leasing, în calitate de cumpărător; un
contract de locaţiune încheiat între organizaţia financiară, devenită proprietara bunului şi organizaţia
utilizatoare. Contractul de leasing mai conţine şi elementele unui contract de mandat care intervine între
organizaţia finanţatoare şi organizaţia utilizatoare, prin care aceasta din urmă este investită să urmărească la
producător caracteristicile tehnico-economice şi preţul bunului şi o promisiune unilaterală de vânzare
făcută de organizaţia finanţatoare către utilizator, care are astfel dreptul de preemţiune la încetarea
contractului de locaţiune.
Deci, la naşterea unei operaţiuni de leasing iau parte trei parteneri: furnizorul de maşini şi utilaje,
care este vânzătorul în primul contract; finanţatorul, care este cumpărător în primul contract şi locator în cel
de-al doilea; utilizatorul care este locatar în contractul propriu-zis de leasing (atunci când producătorul
bunurilor este în acelaşi timp şi finanţator, valorificându-şi astfel propriile produse, partenerii se reduc la
doi: furnizor-finanţator şi utilizator, iar operaţiunea se perfectează numai în baza unui singur contract de
leasing).
Preţul locaţiei se calculează avându-se în vedere că în condiţiile actuale de evoluţie a ştiinţei şi
tehnicii, uzura morală a maşinilor este rapidă; ca urmare, societăţile de leasing împart (în vederea
închirierii) viaţa maşinilor în două perioade: o perioadă primară, egală cu viaţa economică a maşinii
(intervalul de timp în care se apreciază că maşina nu riscă să sufere o uzură morală) şi o perioadă
secundară, echivalentă cu intervalul de timp care durează de la terminarea vieţii economice până la sfârşitul
vieţii tehnice a maşinii. La stabilirea nivelului şi a modalităţii de plată a chiriei se au în vedere o serie de
elemente: cotele de amortizare a utilajului, cheltuielile de gestiune, beneficiul societăţii de leasing, prima de
asigurare contra riscului de insolvabilitate a chiriaşului. Recurgerea la operaţiile de leasing, formă modernă
de circulaţie a mărfurilor, prezintă avantaje pentru toate părţile implicate.
Clientul îşi poate procura, operativ şi în forme simplificate, maşinile şi utilajele de care are nevoie,
fără cheltuieli imediate de investiţii şi cu evitarea riscurilor aferente (riscurile uzurii morale). El beneficiază
şi de reducerea cheltuielilor de producţie sau cele ocazionate de credite curente pentru plăţi, precum şi de
un rabat, în măsura în care va cumpăra, în final, bunurile închiriate.
Vânzătorul are posibilitatea să-şi asigure debuşeuri pentru produsele sale, realizând şi câştiguri
suplimentare peste preţul net al bunului închiriat.
 Societatea specializată poate obţine, prin plata chiriei, importante beneficii, cheltuielile sale cu
întreţinerea bazei materiale şi personalul nefiind prea ridicate.
Specific contractului de leasing, spre deosebire de alte forme de închiriere, este faptul că la
expirarea lui beneficiarul dispune de o aşa-zisă triplă opţiune: restituirea utilajului; prelungirea contractului
pentru o nouă perioadă (plătind o chirie mai redusă); cumpărarea utilajului la valoarea reziduală, stabilită
de comun acord în contractul iniţial sau prin clauze adiţionale.

- Bibliografie selectivă -

1. S. D. Cărpenaru, ”Drept comercial român”, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
2. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
3. Olia Maria Corsiuc, „Drept comercial”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
4. Raul Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.
5. Octavian Căpăţînă, Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
6. Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Holding Reporter, Bucureşti,
1998.
7. Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura All Back, Bucureşti, 1999.
8. V. Pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1993.
9. D.D. Şaguna, M.R. Nicolescu, Societăţile comerciale europene, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996.
.Marin Popescu, Drept comercial, Editura României de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 102;
10. Alexandru Amititeloaie, Dreptul afacerilor, Editura Junimea, Iaşi, 2001.