Sunteți pe pagina 1din 139

Copilul meu – iubit cu adevărat

dr. Ross Campbell


DR . R os s C AMP BE LL

iubit cu adevărat
Traducerea: Nelu Condor
Stilizarea: Ancuța Oltean

Drepturile în limba engleză: © 1977, 1992 SP Publications, Inc.


Titlul original în limba engleză: How to Really Love Your Child
Publicată în limba engleză de Chariot Victor Publishing, 4050 Lee
Vance View, Colorado Springs, Colorado 80918 USA

Drepturile în limba română: Editura LOGOS, © 2002.

ISBN 973-9212-59-X

Toate citatele din Sfânta Scriptură, cu excepția locurilor precizate,


sunt din versiunea Dumitru Cornilescu 1923-24.

Lucrarea executată la Imprimeria „ARDEALUL” Cluj


B-dul 21 Decembrie nr. 146 Cluj-Napoca
Tel: 413871 • Fax: 413883
Comanda nr. 20084
Cuprins
Cuvânt înainte ................................................................ 7
. . . . . . . . . .

Prefață ............................................................................ 9
...............

Capitolul 1
Problema ....................................................................... 11
...............

Capitolul 2
Cadrul ........................................................................... 21
.............

Capitolul 3
Temelia ......................................................................... 31
.............

Capitolul 4
Exprimarea dragostei prin contactul vizual .................. 39
...........

Capitolul 5
Exprimarea dragostei prin contactul fizic ..................... 47
.............

Capitolul 6
Exprimarea dragostei prin acordarea atenției ............... 57
..............

Capitolul 7
Dragostea potrivită și dragostea nepotrivită ................. 69
..................

Capitolul 8
Mânia copilului ............................................................. 81
...............

Capitolul 9
Ce este disciplinarea? ................................................... 87
................

Capitolul 10
Disciplinarea iubitoare .................................................. 99
.................

Capitolul 11
Disciplinare – cereri, ordine,
răsplăți și pedeapsă .............................................. 109
..............

Capitolul 12
Copii cu probleme speciale ........................................ 123
..................

Capitolul 13
Formarea spirituală a copilului ................................... 131
...............
Cuvânt înainte

Această carte vorbește despre lucrurile pe care le trăim cu toții.


Nu vorbește ca să ne condamne, ci ca să ne arate cum pot părinții
să-și crească copiii într-un mod diferit și constructiv. Deși e scrisă
cu multă înțelegere, conținutul cărții nu e permisiv.
Părinții n-au absolvit o școală în care să învețe să fie părinți. De
regulă, ei își cresc copiii fără niște standarde bine stabilite. Până și
succesele obținute par a fi în cea mai mare parte obținute în mod
accidental; scopul acestei cărți este să ne ajute să obținem succesele
pe care le dorim.
Dr. Ross Campbell transmite un mesaj vital și valoros, prezentat
în așa fel, încât să fie pe deplin înțeles. Prin această carte, autorul,
medic psihiatru, dovedește o adâncă înțelegere a vieții, valori
spirituale profunde și o sensibilitate deosebită atât față de copii, cât
și față de părinții acestora. El nu ezită să ne împărtășească unele
dintre experiențele sale și ale familiei lui pentru a ilustra ceea ce are
să ne spună.
Este o carte pe care vei dori s-o citești și recitești, pentru că este
plină de informații practice, ușor de folosit! Atât mintea ta, cât și
inima ta îți vor confirma că ceea ce citești în ea este adevărat.

Ben Haden
„Vieți schimbate”
Chattanooga, Tennessee
Prefata

Această carte se adresează părinților ai căror copii n-au ajuns


încă la vârsta adolescenței. Ea a fost scrisă cu intenția de a oferi
mamelor și taților o modalitate inteligibilă și practică de abordare a
sarcinii minunate, dar înfricoșătoare, ce le stă înainte – cea a
creșterii fiecărui copil. Principalele elemente care mă preocupă sunt
nevoile copiilor și modalitatea cea mai bună de împlinire a
acestora.
Creșterea copiilor în sine, cu tot ceea ce implică ea, este o
chestiune complexă ce ridică dificultăți celor mai mulți părinți din
zilele noastre. Din nefericire, potopul de cărți, articole, prelegeri și
seminarii despre creșterea copiilor au făcut ca frustrarea și
nedumerirea părinților să crească în ciuda faptului că marea parte a
informațiilor prezentate în ele este de o calitate deosebită.
După părerea mea, problema constă în faptul că multe cărți,
articole și prelegeri tratează doar unul ori câteva aspecte concrete
ale creșterii copiilor, fără să acopere subiectul în întregime sau fără
să definească în mod clar problematica specifică prezentată. În
consecință, mulți părinți sârguincioși au încercat să aplice cu
conștiinciozitate ceea ce au citit sau au auzit că ar fi o modalitate
fundamentală de raportare la copil, dar fără rezultate. Eșecul nu se
datorează, de regulă, incorectitudinii informațiilor citite sau auzite,
nici incorectitudinii modului în care au fost aplicate.
Problema, cred eu, este cauzată în general de faptul că părinții
nu au o perspectivă de ansamblu și echilibrată a modului în care
trebuie să se raporteze la un copil. Majoritatea părințiilor dețin
informațiile fundamentale ca atare, dar, când vine vorba despre
răspunsul la întrebările când și ce principiu să folosești, în ce
împrejurări, domnește confuzia. Această confuzie este de înțeles.
Părinților li s-a spus ce au de făcut, dar nu și când să facă acest
lucru și, de multe ori, nici cum să-l facă.
10 Copilul meu – iubit cu adevărat

Exemplul clasic este problema disciplinării. Subiectul acesta a


fost prezentat în multe cărți și seminarii foarte bune despre
creșterea copiilor, dar nu s-a specificat că disciplinarea este doar un
aspect al raportării la copil. Ca urmare, mulți părinți au tras
concluzia că disciplinarea este modalitatea fundamentală și primară
de a-și trata copilul. Este o greșeală ușor de comis, mai ales când
auzi afirmații de genul: „Dacă-ți iubești copilul, trebuie să-l
disciplinezi”. Această afirmație este, desigur, adevărată, dar este o
tragedie faptul că mulți părinți își disciplinează copiii aproape total,
arătându-le foarte puțină dragoste pe care aceștia să o poată simți
sau în care să poată găsi mângâiere. Ca urmare, cei mai mulți copii
se îndoiesc că sunt iubiți cu adevărat, în mod necondiționat. Așa că,
încă o dată, problema nu este dacă trebuie să ne disciplinăm copiii;
problema este cum să ne manifestăm dragostea față de copil prin
disciplinare și când să ne-o arătăm în alte moduri, mai pline de
afecțiune.
Voi discuta aceste probleme într-un mod deschis, ușor de
înțeles, pentru a arăta cum trebuie abordată în general problema
creșterii copiilor. În plus, sper să ofer informațiile care să îi ajute pe
părinți să stabilească modul corect de a acționa în fiecare situație.
Desigur, este imposibil să reacționezi corect în toate
circumstanțele; dar, apropiindu-ne mai mult de acest obiectiv,
devenim părinți mai buni, suntem cu atât mai împliniți, iar copiii
noștri vor fi cu atât mai fericiți.
O mare parte a materialului conținut în această carte provine din
seriile de prelegeri pe care le-am ținut în ultimii ani la numeroase
conferințe având ca temă relațiile părinte-copil.
Capitolul 1
Problema
– Cât era mai mic, Tommy a fost un băiat așa de cuminte și se
purta frumos, începură Esther și Jim Smith trista lor poveste, stând
acum în cabinetul meu de consiliere. Da, părea mulțumit și nu ne-a
creat niciodată probleme. Am vrut să-i oferim toate experiențele
necesare – cercetaș, baseball, biserică și toate celelalte. Acum are
paisprezece ani și tot timpul se ceartă cu fratele și cu sora lui – însă
asta nu-i decât obișnuita rivalitate dintre frați, nu? Dar, în afară de
asta, Tom – acum nu mai e Tommy – n-a fost niciodată un copil
problemă, a continuat Esther Smith. Uneori are toane și se închide
în camera lui multă vreme. Dar niciodată n-a fost nerespectuos și
nu s-a întâmplat să nu ne asculte sau să ne întoarcă vorba. A avut
grijă tatăl lui să nu se întâmple așa ceva.
Lucrul de care suntem siguri că a avut parte din plin e
disciplinarea. De fapt, tocmai asta ne nedumerește. Cum se poate
ca, dintr-o dată, un copil disciplinat atât de bine toată viața lui, să se
întovărășească cu băieți prost crescuți și să facă ce fac ei? Cum
poate să dovedească atâta lipsă de respect față de părinți și față de
alți adulți? Copiii ăștia mint, fură, consumă alcool. Nu mai pot să
am încredere în Tom. Nu mai pot discuta cu el. Este foarte ursuz și
tăcut. Nici măcar nu se mai uită la mine. Mi se pare că nu mai vrea
să aibă deloc de-a face cu noi. Iar anul acesta are rezultate foarte
proaste la școală.
– Când ați observat prima dată aceste schimbări la Tom? am
întrebat eu.
Jim Smith a privit în sus, spre tavan.
– Să mă gândesc puțin. Acum are paisprezece ani, aproape
cincisprezece, a spus. Notele au fost prima problemă pe care am
remarcat-o. A fost cu doi ani în urmă. În ultimele luni din clasa a
șasea am observat că s-a plictisit mai întâi de școală, apoi și de alte
lucruri. A început să deteste mersul la biserică. De la o vreme, nici
măcar prietenii nu-l mai interesau și stătea tot mai mult singur, de
obicei în camera sa. Vorbea din ce în ce mai puțin.
Însă lucrurile s-au agravat când a mers la liceu. Nu l-au mai
12 Copilul meu – iubit cu adevărat

interesat nici activitățile sale preferate – nici măcar sportul. Atunci


a renunțat complet la vechii prieteni și a început să se
întovărășească cu copii care aveau tot timpul necazuri. Atitudinea
lui Tom s-a schimbat și a început să semene tot mai mult cu a lor.
Nu mai punea preț pe note și nu mai învăța. Acești prieteni l-au dus
mereu la rele.
– Am încercat tot ce-am știut, continuă doamna Smith firul
întâmplărilor. Mai întâi, am recurs la bătaie. Apoi i-am interzis
unele lucruri care îi plăceau, ca televizorul, filmele și altele. La un
moment dat, i-am interzis să iasă din casă o lună întreagă. Am
încercat să-l răsplătim când se comporta corect. Sunt convinsă că
am încercat orice recomandare pe care am auzit-o sau am citit-o.
De fapt, mă întreb dacă mai poate cineva să ne ajute sau să-l ajute
pe Tom.
– Cu ce am greșit? Suntem părinți răi? Dumnezeu ne este martor
că ne-am dat toate silințele, adăugă Jim Smith. Poate este o
problemă congenitală. Poate Tom moștenește pe cineva. Să fie o
problemă de natură fiziologică? Dar pediatrul l-a examinat acum
câteva săptămâni. Să-l ducem la un endocrinolog oare? Să-i facem
o EEG? Avem nevoie de ajutor. Tom are nevoie de ajutor. Ne
iubim băiatul, domnule doctor. Ce putem face să-l ajutăm? Trebuie
făcut ceva.
Mai târziu, după ce domnul și doamna Smith au plecat, a intrat
în cabinetul meu Tom. Am fost impresionat de înfățișarea lui
plăcută și firea atrăgătoare. Totuși, părea abătut și evita contactul
vizual mai lung de o secundă. În mod evident, Tom era un băiat
inteligent, dar, cu toate astea, vorbea folosind fraze foarte scurte, pe
un ton morocănos și mormăind. În cele din urmă, când s-a simțit în
largul său ca să-mi poată spune povestea lui, mi-a relatat în esență
aceleași lucruri ca și părinții săi. Apoi a adăugat:
– Nimănui nu-i pasă de mine cu adevărat în afara prietenilor
mei.
– Nimănui? l-am întrebat eu.
– Nimănui. Poate părinților. Nu știu. Când eram mic, credeam
că țin la mine. Acum nu cred că mai are vreo importanță, și-așa. De
fapt, lor le pasă doar de prietenii lor, de slujbele lor, de ceea ce fac
și de lucrurile lor. Nu-i interesează să știe ce fac eu. Nu-i privește.
Tot ce-mi doresc este să fiu departe de ei și să-mi trăiesc viața. De
ce-ar fi așa de îngrijorați din cauza mea? Înainte nu se îngrijorau.
Problema 13

În timp ce vorbeam, era tot mai evident că Tom era deprimat și


că niciodată nu fusese mulțumit de el și de viața lui. De când se
știa, își dorise o relație apropiată, caldă cu părinții, dar, în ultimele
câteva luni, a renunțat treptat la acest vis. A căutat tovarăși de-o
vârstă cu el care să-l accepte, însă nefericirea lui s-a accentuat.
Tragica lui poveste este o situație foarte obișnuită în zilele
noastre. Un băiat în primii ani ai adolescenței care, din câte se pare,
n-a avut probleme până atunci. Până la vârsta de doisprezece sau
treisprezece ani nimeni n-a bănuit că Tom nu era fericit. În anii
respectivi, era un copil ascultător cu puține pretenții de la părinți,
profesori sau alți oameni. Nimeni nu bănuia că el nu se simte pe
deplin iubit și acceptat. Deși părinții lui îl iubeau mult și erau
preocupați de soarta lui, Tom nu se simțea întru totul iubit. Da, știa
că părinții lui îl iubesc și că lor le pasă de el; n-ar fi negat-o
niciodată. Cu toate acestea, nu avea confortul lăuntric de nedescris
al celui care se simte iubit și acceptat în întregime și necondiționat.
Este într-adevăr o situație greu de înțeles, pentru că părinții lui
Tom sunt realmente părinți buni. Îl iubesc, au grijă de el și-i
împlinesc nevoile cum știu ei mai bine. Ca să-l crească, Jim și
Esther Smith au aplicat toate lucrurile pe care le-au auzit sau le-au
citit și au cerut și sfatul altora. Căsătoria lor este, categoric, mai
bună decât multe alte căsătorii. Sunt oameni care se iubesc și se
respectă unul pe celălalt cu adevărat.

O poveste frecvent întâlnită


Majoritatea părinților își cresc cu greu copiii. Datorită
presiunilor și stresului tot mai mare cu care se confruntă în fiecare
zi familia modernă, se ajunge foarte ușor la confuzie și descurajare.
Creșterea numărului divorțurilor, crizele economice, scăderea
calității sistemului de educație și pierderea încrederii în cei ce ne
conduc și-au luat tributul afectiv de la toată lumea. Cu cât resursele
fizice, emoționale și spirituale ale părinților secătuiesc mai mult, cu
atât devine mai dificilă sarcina de a purta de grijă unui copil. Sunt
convins că aceste vremuri dificile își lasă amprenta cel mai tare
asupra copiilor. Copilul este persoana cu cele mai mari nevoi din
societatea noastră, iar cea mai mare nevoie a lui este aceea de a fi
iubit.
Povestea lui Tom Smith se întâlnește frecvent, în zilele noastre.
Părinții lui îl iubesc foarte mult. Au făcut tot ce-au putut ca să-l
14 Copilul meu – iubit cu adevărat

crească bine, totuși ceva lipsește. Ați observat ce lipsea? Nu, nu


dragostea, părinții lui îl iubesc foarte mult. Problema fundamentală
este că Tom nu se simte iubit. Trebuie învinovățiți părinții? Este
vina lor? Nu cred. Adevărul este că domnul și doamna Smith și-au
iubit dintotdeauna fiul, însă n-au știut cum să i-o arate. Ca și
majoritatea părinților, au crezut că împlinesc nevoile copilului lor:
nevoia de hrană, de adăpost, de îmbrăcăminte, educație, dragoste,
îndrumare etc. Da, îi împlineau toate aceste nevoi, dar le-a scăpat
faptul că el avea nevoie și de dragoste, de dragoste necondiționată.
Întrucât inima celor mai mulți părinți este plină de dragoste,
problema este cum să exprimi această dragoste.
Cred că, în ciuda greutăților cu care ne confruntăm astăzi,
părinții care își doresc sincer să împlinească nevoile copilului lor
pot învăța să o facă. Pentru a-i da tot ce-i pot da în scurta perioadă
de timp cât copilul este cu ei, toți părinții trebuie să știe cum să-și
iubească cu adevărat copilul.

Ce formă de disciplinare este mai potrivită?


– Îmi amintesc o întâmplare de când aveam șase sau șapte ani.
Și acum, când mă gândesc, mă întristez, ba mă și înfurii, și-a
continuat Tom povestea într-o altă întâlnire, câteva zile mai târziu.
Din greșeală, am spart un geam cu mingea de baseball. Am fost
de-a dreptul îngrozit și m-am ascuns în pădure până când a venit
mama să mă caute. Îmi părea așa de rău și îmi amintesc că
plângeam pentru că fusesem așa rău. Când a venit tata acasă, mama
i-a spus ce am făcut și el m-a bătut.
În ochii lui Tom se iviseră lacrimi.
– Și ce-ai zis atunci? l-am întrebat.
– Nimic, mi-a mormăit el.
Acest incident exemplifică un alt domeniu din creșterea copiilor
în care domnește confuzia, cel al disciplinării. În exemplul nostru,
modul în care a fost disciplinat Tom i-a provocat durere, mânie și
resentimente față de părinții săi pe care nu le va uita, nici nu le va
ierta fără ajutor.
Deși trecuseră ani de zile, acel incident îi provoca încă durere.
Ce anume din respectiva întâmplare i-a provocat amintiri atât de
neplăcute? Au existat alte situații în care a acceptat fără nicio
problemă să fie bătut, precum și situații în care mai că le-ar fi
mulțumit. Oare acest lucru s-a întâmplat pentru că deja îi părea rău
Problema 15

și avea remușcări pentru că spărsese geamul? Suferise cumva


destul pentru greșeala comisă chiar și fără să fi suportat durerea
fizică? Oare bătaia primită să-l fi convins pe Tom că părinții săi
nu-l înțelegeau ca persoană sau că nu erau sensibili la ceea ce simte
el? Ar fi fost cumva mai potrivit, în momentul respectiv, ca părinții
lui să-i arate căldură și înțelegere în locul unui pedepse aspre? Dacă
da, de unde să fi știut părinții lui Tom acest lucru? Și, în acest caz,
cum ar fi putut discerne care formă de disciplinare ar fi fost cea mai
potrivită în situația respectivă?
Ce credeți, dragi părinți? Trebuie să decidem dinainte ce anume
vom face în diferite situații, crescându-ne copilul? Credeți că
trebuie să fim consecvenți? Cât de consecvenți? Trebuie să
recurgem la pedeapsă ori de câte ori copilul greșește? Dacă da,
trebuie să fie întotdeauna aceeași pedeapsă? Dacă nu, ce alternative
există? Ce înseamnă disciplinarea? Disciplinarea și pedeapsa sunt
sinonime? Ar fi bine să studiem un anumit curent de gândire, de
pildă „Pregătirea părinților pentru eficacitate”, și să ne ținem de
cele învățate? Sau să ne folosim bunul simț și intuiția? Ori și una și
cealaltă? În ce măsură? Când?
În timpuri ca ale noastre, orice părinte conștiincios se luptă cu
astfel de întrebări. Suntem bombardați cu cărți, articole, seminarii
și instituții care ne învață cum să ne creștem copiii. Abordările
variază de la ciupirea mușchiului trapez al copilului până la
folosirea bomboanelor ca răsplată.
Pe scurt, ce ar fi trebuit să facă în această situație părinții lui
Tom ca să-l disciplineze dar, în același timp, să păstreze o relație
caldă, de iubire, cu el? Vom discuta și despre acest subiect dificil.
Cred că toți părinții sunt de acord că, astăzi, creșterea unui copil
este o sarcină deosebit de dificilă. Unul dintre motive este faptul că,
o perioadă foarte mare de timp, copilul este controlat sau influențat
de alte persoane; poate fi vorba de școală, biserică, vecini și colegi.
Din acest motiv, mulți părinți simt că, indiferent câte eforturi fac,
acestea au un efect prea mic asupra copilului lor.

Reversul este adevărat


În realitate, adevărat este tocmai opusul. Toate studiile pe care
le-am citit arată că, de fiecare dată, căminul câștigă bătălia.
Influența părinților o depășește cu mult pe cea a oricărui alt factor.
Căminul este factorul care determină cât de fericit, de ocrotit și de
16 Copilul meu – iubit cu adevărat

stabil este un copil; el determină modul de-a se raporta la adulți, la


copiii de-o vârstă cu el și la oricare alți copii, determină încrederea
pe care o are în sine și în capacitățile sale, comportamentul său
afectuos sau distant, modul de-a reacționa în situații nefamiliare.
Da, în ciuda tuturor celorlalți factori care acționează asupra unui
copil, căminul are cea mai mare influență asupra acestuia.
Însă căminul nu este singurul lucru care determină devenirea
unui copil. Nu trebuie să comitem greșeala de-a da în întregime
vina pe căminul în care a crescut pentru orice problemă sau
dezamăgire. De dragul corectitudinii și al imparțialității, cred că
trebuie să analizăm și cel de-al doilea factor esențial care are
influență asupra copilului.

Caracteristici temperamentale înnăscute


De fapt, există multe caracteristici temperamentale înnăscute.
Până la această oră au fost identificate nouă. Datorăm aceste
informații cercetărilor făcute de dr. Stella Chess și dr. Alexander
Thomas. Rezultatele obținute de ei au fost publicate în lucrarea
Temperament and Behavior Disorder in Children [Temperamentul
și tulburările de comportament la copii], publicată de University
Press, New York.
Cartea este considerată o lucrare clasică și reprezintă, într-adevăr,
o contribuție remarcabilă la studierea comportamentului. Ea explică
în detaliu de ce copiii posedă caracteristicile individuale pe care le
au. Explică de ce unii copii ridică mai puține probleme decât alții,
de ce unii sunt mai plăcuți și mai ușor de crescut, de ce copii
crescuți în aceeași familie sau în circumstanțe similare pot fi atât de
diferiți.
Mai presus de orice, Chess și Thomas arată că ceea ce devine un
copil este determinat nu doar de mediul familial, ci și de
caracteristicile personale ale acestuia. Una din consecințele
benefice ale studiului lor a reprezentat-o eliminarea într-o bună
măsură a învinuirii nejustificate a părinților care au copii cu
probleme. Mulți oameni (inclusiv specialiști) au neinspiratul obicei
de-a presupune că singurii care sunt de condamnat pentru orice-ar
fi cu copilul sunt părinții. Cercetările efectuate de Chess și Thomas
demonstrează că unii copii sunt mai predispuși la probleme decât
alții.
Să notăm, pe scurt, rezultatele muncii lor. Ei descriu nouă
Problema 17

caracteristici temperamentale care pot fi identificate la copiii dintr-o


secție de nou-născuți. Aceste caracteristici temperamentale nu
numai că sunt înnăscute (prezente de la naștere), ci sunt
caracteristicile fundamentale ale unui copil, caracteristici pe care
acesta le păstrează, de regulă, tot restul vieții. Aceste caracteristici
pot fi modificate de mediul în care va crește copilul; totuși,
caracteristicile temperamentale înnăscute sunt adânc înrădăcinate în
întreaga personalitate a copilului, nu se schimbă ușor și pot persista
pe parcursul întregii vieți. Aceste nouă caracteristici
temperamentale înnăscute sunt:
1. Nivelul de activitate – reprezintă gradul de activitate motrice
pe care o posedă în mod inerent un copil și determină cât este
de activ sau pasiv.
2. Ritmicitatea (regularitate versus iregularitate) – reprezintă
predictibilitatea unor funcții ca foamea, tiparul de hrănire,
defecarea și ciclul somn-veghe.
3. Apropierea sau retragerea – reprezintă natura reacției
copilului la stimuli noi ca, de exemplu, aliment, jucărie sau
persoană nouă.
4. Adaptabilitatea – reprezintă viteza și ușurința cu care poate fi
modificat un comportament existent ca reacție la modificările
structurii mediului.
5. Intensitatea senzației – reprezintă cantitatea de energie
folosită pentru exprimarea dispozițiilor sufletești.
6. Pragul de senzație – reprezintă gradul de intensitate a
stimulului necesar ca să provoace un răspuns.
7. Calitatea dispozițiilor sufletești (dispoziții pozitive versus
dispoziții negative) – jucăuș, plăcut, bucuros, prietenos în
contrast cu comportamentul neplăcut, plângăcios,
neprietenos.
8. Distractibilitatea – identifică efectul mediului asupra
modului în care se va dezvolta comportamentul.
9. Durata atenției și perseverența – reprezintă durata de timp în
care copilul desfășoară o anumită activitate și continuarea
unei activități în cazul în care apar obstacole.
Caracteristicile temperamentale trei, patru, cinci și șapte au cea
mai mare importanță în determinarea gradului de dificultate a
creșterii unui copil. Copilul cu un grad mare de reactivitate
18 Copilul meu – iubit cu adevărat

(deosebit de „emotiv”), copilul care are tendința de a se retrage din


fața unei situații noi (este „retras”), copilul care are dificultăți în a
se adapta la situațiile noi (nu poate tolera schimbarea) sau copilul
care, de regulă, este într-o dispoziție sufletească proastă – toți acești
copii sunt deosebit de vulnerabili la stres, în special la așteptări
înalte din partea părinților. Din păcate, tendința este să primească
mai puțină dragoste și afecțiune din partea adulților.
Lecția pe care trebuie să-o învățăm din cele spuse mai sus este
că există o puternică legătură între trăsăturile fundamentale ale
copilului și tipul de îngrijire pe care îl primește.
Folosind cele nouă caracteristici temperamentale, Chess și
Thomas au atribuit valori numerice pentru evaluarea nou-
născuților. Pe baza acestor date, au reușit să prezică cu claritate
care copii vor fi „copii cuminți”, adică ușor de îngrijit și de educat,
care nu creează dificultăți. Copiii a căror îngrijire și creștere
prezintă dificultăți, fiind dificilă raportarea la ei, au fost denumiți
„copii dificili”. Aceștia le cereau mamelor un efort mai mare decât
„copiii cuminți”.
În urma acestui studiu, Chess și Thomas au comparat progresul
copiilor în funcție de tipul de îngrijire pe care o primesc. Chess și
Thomas au studiat copiii care au „mame grijulii” (mame care își
doresc copilul și sunt capabile să le asigure o atmosferă plină de
iubire în care copilul să se simtă acceptat). Cei doi cercetători au
studiat, de asemenea, și cazul „mamelor dezinteresate” (mamele
care, în mod conștient sau subconștient, își resping copilul și nu
sunt capabile să-i asigure o atmosferă în care să se simtă acceptat și
iubit). Graficul de pe pagina următoare rezumă concluziile la care
au ajuns.
După cum se vede, „copiii cuminți” și „mamele grijulii” au
reprezentat o combinație extraordinară. Acești copiii s-au dezvoltat
bine, aproape fără consecințe negative.
„Mamele grijulii” cu „copii dificili” au avut probleme cu copiii
lor, dar respectivele situații au fost preponderent pozitive. Per
ansamblu, în atmosfera plină de dragoste pe care le-au asigurat-o
mamele lor, acești copii s-au descurcat bine.
„Copiii cuminți” care au avut „mame dezinteresate” nu s-au
dezvoltat la fel de bine, în general. Au avut mai multe dificultăți
decât „copiii dificili” care au avut „mame grijulii”. Experiențele lor
au fost mai mult negative decât pozitive.
Problema 19

Nu ne miră faptul că cea mai nefericită situație o găsim la


„copiii dificili” având „mame dezinteresate”. Acești copii s-au
dezvoltat într-un context atât de vitreg, încât au fost numiți pe bună
dreptate „copii cu un grad ridicat de risc”. Situația acestor copii
este deosebit de tristă. Riscă tot ce ne putem imagina mai rău, de la
abuz până la abandon. Aceștia sunt, într-adevăr, copiii cu un grad
mare de risc.

Mame Mame
grijulii dezinteresate

Copii
cuminți
+ + + —

Copii dificili + — — —

Așadar, adunând toate aceste date deosebit de valoroase, reies


câteva elemente de o importanță deosebită. Mai întâi, modul în care
un copil se va descurca în viață nu depinde doar de mediul familial
și de părinți. Caracteristicile înnăscute fundamentale ale fiecărui
copil au un efect puternic asupra dezvoltării, progresului și
maturizării lui.
De asemenea, aceste trăsături afectează și, de multe ori,
determină cât de ușor sau de greu va fi să i se poarte de grijă
copilului și frustrările pe care acesta le-ar putea provoca părinților.
Acest lucru, la rândul său, influențează modul în care părinții se vor
raporta la copil. Este o stradă cu două sensuri.
Multor părinți bântuiți de sentimente de vinovăție, care au trecut
pe la cabinetul meu, le-a fost de mare folos să înțeleagă aceste
lucruri.
O altă lecție importantă pentru părinți este să afle că, în ciuda
caracteristicilor temperamentale înnăscute ale copilului, tipul de
îngrijire pe care-l primește din partea mamei (și a tatălui,
bineînțeles) este mai important în a determina ceea ce va fi copilul.
Să revenim la grafic. Deși un „copil dificil” este, bineînțeles, mai
dificil de crescut, tipul de îngrijire afectivă pe care o primește are o
influență mai mare asupra determinării rezultatului final. Modul în
care este crescut copilul poate schimba în sens pozitiv sau negativ
20 Copilul meu – iubit cu adevărat

aceste caracteristici temperamentale înnăscute.


În esență, acesta este subiectul cărții. Este o carte practică: cum
să te raportezi la copil astfel încât acesta să crească pentru a-și
atinge potențialul maxim; cum să îi oferi copilului tău hrana
afectivă de care are atâta nevoie. Este imposibil să acoperi într-o
carte toate aspectele creșterii copilului. De aceea am inclus doar
ceea ce mi s-a părut fundamental pentru îndeplinirea cu eficacitate
a sarcinii de părinte.
Realitatea e că majoritatea părinților simt dragoste față de copiii
lor și presupun că-i transmit acestuia dragostea lor. Este una dintre
cele mai mari erori comise astăzi. Majoritatea părinților nu le
transmit copiilor lor dragostea pe care o simt pentru că nu știu cum
să o facă. În consecință, mulți copii nu se simt cu adevărat iubiți și
acceptați în mod necondiționat.
Acest fapt, cred eu, este adevărat în cazul celor mai multe
probleme pe care le vor avea copiii. Dacă părinții nu au această
relație fundamentală cu copiii lor, această legătură de dragoste,
orice altceva (disciplinarea, relațiile cu ceilalți copii, performanțele
școlare) va fi clădit pe o temelie deficitară și vor apărea probleme.
Cartea de față ia în discuție elementele esențiale pentru stabilirea
unei relații bazate pe dragoste.
Capitolul 2
Cadrul
Înainte de a discuta elementele esențiale ale iubirii și
disciplinării unui copil, este important să analizăm condițiile
propice creșterii adecvate a unui copil. Prima și cea mai importantă
dintre acestea o reprezintă căminul. Vom discuta doar câteva dintre
aspectele esențiale.
Cea mai importantă relație din familie este relația maritală. Ea
este mai importantă decât toate celelalte, inclusiv decât relația
părinte-copil. Atât calitatea legăturii dintre părinte și copil, cât și
sentimentul de siguranță al copilului depind în mare măsură de
calitatea legăturii maritale. De aceea este important ca, înainte de a
încerca să rezolvăm eventualele problemele apărute în creșterea
copilului, să-i ajutăm pe soț și pe soție să aibă o relație bună. Cu cât
relația maritală este mai bună, cu atât aplicarea informației care
urmează va avea o eficacitate mai mare, iar satisfacțiile pe care le
va aduce vor fi mai mari.
Dacă îți crești singur copilul, dă-mi voie să te asigur că ceea ce
discutăm în această carte este valabil și în cazul tău, drag părinte.
Din multe puncte de vedere, a-ți crește copilul singur este o sarcină
mai dificilă, dar, din alte puncte de vedere, este o sarcină mai
ușoară. Indiferent dacă discutăm de doi părinți sau despre unul
singur, modul în care ne raportăm la copii este esențial în orice
cămin.
Putem începe subliniind diferența dintre comunicarea cognitivă
(adică intelectuală sau rațională) și comunicarea emoțională (adică
sentimentală). Persoanele care comunică în general la nivel
cognitiv țin cont în principal de date concrete. Vorbesc despre
sport, bursă, finanțe, piața imobiliară și a locurilor de muncă,
evitând să discute despre latura afectivă a subiectului. De regulă, nu
se simt în largul lor când se discută probleme care stârnesc reacții
emoționale, mai ales dacă este vorba despre sentimente neplăcute
de genul mâniei. În consecință, evită să discute subiecte care au
de-a face cu iubirea, teama și mânia. Astfel, aceste persoane au
dificultăți în a manifesta o atitudine caldă, de sprijin, față de
22 Copilul meu – iubit cu adevărat

partenerii lor.
Alții comunică în principal la nivelul sentimentelor. Datele
concrete îi plictisesc repede și simt nevoia să împărtășească ceea ce
simt, mai ales cu soții sau soțiile lor. Ei consideră că, între soți,
atmosfera trebuie să fie cât mai ocrotită de sentimente neplăcute ca
tensiunea, mânia și resentimentele. De aceea, doresc să vorbească
despre aceste aspecte emoționale, să-și rezolve conflictele pe care
le au cu soțul/soția, să lămurească lucrurile și să mențină o
atmosferă plăcută.
Desigur, nimeni nu comunică exclusiv cognitiv sau exclusiv
emoțional. Fiecare se situează undeva pe spectrul prezentat de
graficul simplu de mai jos. Dacă, prin manifestare, personalitatea și
tiparele de comunicare ale unei persoane par a fi aproape în
întregime de tip emoțional, această persoană este în partea stângă a
graficului. Dacă cineva demonstrează tipare cognitive de
comunicare, se va afla în partea dreaptă a graficului. Cu toții ne
situăm undeva între cele două extreme. Unde consideri că te situezi
tu?

Emoțional Cognitiv

Unde credeți că se situează bărbații și femeile pe acest grafic?


Așa este! De regulă, femeile sunt mai sentimentale în felul lor de a
fi și de-a se raporta la ceilalți oameni, mai ales la soțul și la copii
lor. Bărbații au tendința de-a fi mai cognitivi în stilul de
comunicare.
Vorbind despre acest lucru, am putea crede că e de preferat să ne
situăm în partea dreaptă a graficului, mai degrabă decât în cea
stângă. Această concepție greșită este destul de răspândită.
Adevărul este că fiecare tip de personalitate își are avantajele și
dezavantajele ei. O persoană situată în partea stângă a graficului,
care își împărtășește sentimentele, nu este neapărat o persoană mai
puțin inteligentă sau mai puțin dezvoltată intelectual. Este, pur și
simplu, mai conștientă de sentimentele sale și, de regulă, îi vine
mai ușor să întreprindă ceva în legătură cu ele. Pe de altă parte,
persoana situată în partea dreaptă a graficului, care nu-și manifestă
sentimentele, și le reprimă și, din acest motiv, e mai puțin
Cadrul 23

conștientă de existența lor.


Elementul surprinzător este că așa-zisa persoană cognitivă (din
dreapta) este controlată de sentimentele sale într-o măsură la fel de
mare ca și persoana așa-zis emoțională, dar fără să realizeze acest
lucru. De pildă, intelectualul rigid, formal, are în general trăiri
profunde, dar consumă o cantitate imensă de energie pentru a le
ține îngropate ca să nu fie tulburat de ele. Din păcate însă, ele îl
tulbură. Ori de câte ori cineva din preajma sa (de pildă, soția sau un
copil de tip „emoțional”) îi cere afecțiune și căldură, nu numai că
nu este în stare să răspundă, dar resimte mânie datorită faptului că
i-a fost tulburat echilibrul pe care pune atâta preț.

Inițiativa unui tată


– Soțul meu, Fred, are atâta grijă de noi și este un om deosebit
de respectat, îmi explica, foarte tulburată, Mary Davis, încât mă
simt îngrozitor că simt pentru el ceea ce simt. Mă înfurii așa de tare
pe el; apoi vinovăția mă copleșește până acolo că nu mă mai suport
pe mine însămi. Încerc să discut cu el despre ceea ce simt pentru el
și pentru copii. Începe să nu se mai simtă în largul său, evită
discuția, iar apoi se înfurie pe mine. Atunci vine rândul meu să mă
supăr, să mă înfurii și să mă răzbun pe el – ajung chiar la frigiditate
și nu mai pot face dragoste cu el. Ce să fac? Mă îngrijorează foarte
tare căsătoria și copiii mei, dar nici măcar nu pot discuta cu soțul
meu această problemă. Cum poate rezista căsnicia noastră?
Este o poveste veche. Fred Davis este un om deosebit de
competent în lumea afacerilor. Își cunoaște meseria. Are toate
datele problemei. Se simte în largul său într-o lume în care factorii
afectivi sunt omiși și, în general, nu sunt necesari. În stilul de
comunicare, este „cognitiv”. Dar acasă este ca și un pește pe uscat.
Este căsătorit cu o soție normală, cu nevoi normale ca femeie și
soție. Mary are nevoie de căldura și sprijinul soțului ei. Are nevoie
să-i împărtășească grijile, temerile și speranțele ei. Ea are tendința
de-a fi „emoțională” în stilul de comunicare. Simte nevoia să-l vadă
pe soțul ei dispus să-și asume responsabilitatea pentru familie.
Nevoile ei sunt normale și nu înseamnă că este o femeie slabă,
exagerat de sensibilă sau că nu își asumă propriile responsabilități.
Încă nu mi-a fost dat să văd o familie cu adevărat fericită, plină de
căldură, în care soțul și tatăl să nu-și asume responsabilitățile
familiei. Din nou, soția și mama își are responsabilitățile sale, însă
24 Copilul meu – iubit cu adevărat

soțul trebuie să fie dispus să o ajute și să îi ofere sprijinul pentru


fiecare dintre ele. Unul dintre motivele pentru care acest lucru este
atât de important e faptul că femeii îi vine foarte greu să fie prima
care să-și arate dragostea dacă nu simte că soțul ei este dispus să o
sprijine 100% în toate problemele vieții de familie, fie ele de natură
afectivă sau de altă natură. Desigur, același lucru este valabil și în
cazul responsabilităților pe care le are soțul în familie. El trebuie să
știe că soția lui este gata să îl ajute și chiar să intervină, dacă este
cazul.
Altfel spus, atunci când o femeie trebuie să își asume
responsabilitățile pentru că soțul ei n-o face, acesteia îi va veni
foarte greu să se simtă în siguranță și iubită. De pildă, o femeie pe
care am consiliat-o se plângea că nu este sigură de dragostea
soțului ei și că-i vine greu să-i răspundă cu dragoste. Din discuțiile
noastre a reieșit că ea răspundea, practic, de toate aspectele vieții de
familie, inclusiv de îngrijirea grădinii și de problemele financiare.
Un asemenea aranjament este bun dacă ambii parteneri au căzut de
acord asupra lui și îl acceptă bucuroși; chiar și în acest caz însă,
dacă este necesar, soțul trebuie să își asume aceste responsabilități
cu caracter general, adică trebuie să fie gata și dispus să le preia
dacă devin o povară prea grea pentru soția lui. „Disponibilitatea”
soțului de-a răspunde în toate pentru familia sa este una dintre cele
mai mari valori pe care le poate avea o soție sau un copil.
O soție poate răspunde într-un mod minunat soțului ei,
acceptându-i dragostea inițiată de acesta, amplificând-o însutit și
reflectând-o asupra sa și asupra copiilor lor, umplând casa cu un
climat minunat și imposibil de explicat. Însă responsabilitatea
inițială de a dărui dragoste îi revine soțului. Soții care au descoperit
acest secret sunt de invidiat. Dragostea pe care o primesc înapoi de
la soțiile lor este de neprețuit, este, după părerea mea, cel mai de
preț bun din această lume. E dificil să faci primul pas în dăruirea
dragostei, dar, având parte de dragostea soției ca răspuns, o
dragoste ce se înmulțește tot mai mult și mai mult, și dragostea
soțului crește și lui îi este tot mai ușor să o ofere.
Dacă există excepții de la această regulă, eu unul încă n-am
întâlnit una. Soțul care își va asuma întreaga responsabilitate, în
ansamblu, pentru familia sa și va fi primul în exprimarea dragostei
față de soția și copiii săi, va avea parte de o răsplată incredibilă: o
soție iubitoare, recunoscătoare, gata să-l ajute, gata să răspundă cu
Cadrul 25

toate farmecele ei; copii care se simt în siguranță, ocrotiți și


mulțumiți, care pot crește pentru a-și atinge potențialul maxim. Eu
unul n-am văzut încă o căsătorie care să dea greș dacă aceste
priorități sunt respectate. Orice căsătorie cu probleme pe care am
întâlnit-o a fost o căsătorie în care, într-un fel sau altul, aceste
priorități au fost încălcate. Taților, inițiativa trebuie să fie a noastră!
Dar, veți întreba, cum poate un soț să aibă inițiativa și cum își
poate asuma responsabilitatea exprimării dragostei în familie dacă
el este, în esență, o persoană cognitivă, stângace când este vorba de
probleme sentimentale, iar soția lui este mult mai competentă în
domeniul afectiv? Este una dintre cel mai frecvente, mai puțin
recunoscute și mai dificile probleme din căsnicie, astăzi. Este
dificil de rezolvat pentru că majoritatea bărbaților, asemenea lui
Fred Davis, nu sunt conștienți de existența ei. În loc să înțeleagă
rolul vital al vieții afective pentru soția și copiii săi, o consideră o
pacoste supărătoare care trebuie evitată. În consecință, se ajunge,
desigur, la o situație de genul celei în care se află Fred și Mary –
frustrare și uluire alături de o ruptură gravă a comunicării.
Se pare că astăzi toată lumea înțelege rolul crucial al
comunicării în viața de familie. Nu-i așa că putem vedea din relația
lui Fred și Mary că, dacă un soț „cognitiv” nu poate discuta la nivel
afectiv sau o soție „emoțională” nu-și poate împărtăși trăirile și
năzuințele, comunicarea nu mai are loc? Ce dilemă! Soților, trebuie
să recunoaștem care este realitatea. Există șanse foarte mari ca
soțiile noastre să fie mult mai competente în ce privește dragostea,
purtarea de grijă și identificarea nevoilor afective pe care le avem
noi și copiii noștri. Și, de regulă, urmăm sfatul experților, nu-i așa?
Atunci, în mod clar, noi, bărbații, avem mare nevoie de ajutorul
soțiilor noastre pentru a ne descurca pe acest tărâm relativ străin
nouă, al sentimentelor.
Nu numai că un soț trebuie să fie dispus să respecte priceperea
înnăscută a soției sale în domeniul afectiv și să se lase călăuzit de
ea, dar trebuie totodată să-și încurajeze soția și să o susțină în
sarcina zilnică de creare a climatului afectiv din cămin. Dacă soțul
devine o piedică pentru ea, insistând asupra rezolvării problemelor
fără a ține cont de sentimentele ei, o va descuraja iar, în cele din
urmă, îi va frânge spiritul. O, câte soții mi-a fost dat să văd, în
experiența mea de consilier, ale căror eforturi de a-și manifesta
dragostea față de soț și față de copii au fost zădărnicite tocmai de
26 Copilul meu – iubit cu adevărat

soțul lor. Spiritul acestor soții a fost frânt și, ca urmare, depresia a
pus stăpânire pe viața lor.
Să nu uităm însă de căsătoria în care soțul apreciază
sentimentele adânci ale soției sale și nevoia acesteia de a le
comunica. Nu numai că o ascultă, dar și învață de la ea. Descoperă
ce răsplată, ce împlinire și satisfacție profunde aduce comunicarea
la nivel afectiv, indiferent că este vorba de ceva plăcut sau
neplăcut. O asemenea căsătorie se întărește în decursul anilor. Soțul
și soția se apropie tot mai mult unul de celălalt și devin de neprețuit
unul pentru altul. O asemenea căsătorie este unul din cele mai mari
daruri ale vieții.

Dragostea e oarbă?
– Vedeți, John nu mă mai iubește! Nu face decât să mă critice,
se plângea frumoasa Yvonne. Ea și soțul ei au venit la mine pentru
„o ultimă încercare” de salvare a căsniciei lor. Yvonne a continuat:
– John, nu ai nimic bun de spus despre mine?
Spre marea mea surpriză, John n-a fost în stare să găsească
niciun compliment pentru soția sa. Yvonne era o femeie
atrăgătoare, inteligentă, hotărâtă și talentată, însă el nu reușea decât
să identifice greșelile ei. Erau căsătoriți de șase ani. De unde
această aparentă inconsecvență?
Este greu de crezut, dacă ne gândim la rata uriașă a divorțurilor,
că, practic, toate căsătoriile încep cu multe speranțe, așteptări mari,
dragoste și sentimente minunate între tinerii căsătoriți. La început,
totul pare minunat, lumea este perfectă. La fel a început și căsnicia
lui Yvonne și John. Ce schimbare uluitoare! Cum se poate întâmpla
așa ceva?
Un factor este imaturitatea. Dar ce este imaturitatea? Are de-a
face într-o oarecare măsură cu vârsta, însă nu în mod necesar. În
cazul discuției de față, imaturitatea poate fi definită ca incapacitatea
de a tolera ambivalența (sau de a-i face față) la nivel conștient.
Ambivalența, simplu spus, înseamnă a avea sentimente opuse sau
conflictuale față de una și aceeași persoană.
Acest lucru explică vorba „dragostea este oarbă”. La început,
când ne îndrăgostim și în primele săptămâni sau luni de căsnicie,
trebuie să-l vedem pe cel drag ca un om perfect și nu putem tolera
niciun sentiment neplăcut legat de el. De aceea, reprimăm (negăm,
ignorăm) tot ceea ce nu ne place la celălalt. Suntem conștienți doar
Cadrul 27

de aspectele pozitive ale celuilalt. Ignorăm imperfecțiunile feței sau


corpului, tendința de a vorbi prea mult sau de a fi prea tăcut,
tendința de a se îngrășa sau de a rămâne prea slab, prea multa
exuberanță, firea prea retrasă, toanele, slabele performanțe în sport,
muzică, artă, cusut sau gătit.
Această ascundere a aspectelor nedorite ale partenerului nostru
față de noi înșine dă rezultate foarte bune la început. Trăind cu
persoana iubită zi de zi, lună de lună, descoperim tot mai multe
lucruri noi legate de ea. Unele bune, altele mai puțin bune. Unele
chiar revoltătoare. Dar, câtă vreme continuăm să reprimăm în
subconștient tot ceea ce nu ne place, continuăm să vedem în cel
drag un model aproape desăvârșit și totul pare în regulă.
O problemă. Nu putem reprima la nesfârșit ceea ce nu ne place.
Într-o zi, ajungem la saturație. Acest lucru se poate întâmpla la
câteva zile de la căsătorie sau la câțiva ani. Totul depinde de (1)
capacitatea noastră de a reprima, de-a trece cu vederea și de-a
ignora ceea ce nu ne place și de (2) nivelul nostru de maturitate,
adică de capacitatea noastră de-a face față în mod conștient
sentimentelor noastre contradictorii.
Odată ajunși în acest punct critic, nu mai putem continua să
reprimăm aspectele negative. Brusc, ne dăm seama că trăim
zile/luni/ani de sentimente dezagreabile față de partenerul nostru.
Din nou, datorită imaturității noastre (incapacității de a face față
ambivalenței) avem un comportament oscilant. Reprimăm
sentimentele pozitive și le accentuăm pe cele negative. Ajungem
să-l vedem pe partenerul nostru într-o lumină aproape complet
opusă, aproape în întregime rău și prea puțin sau chiar deloc bun –
copleșitor de neplăcut și aproape nimic plăcut.
Iar acest lucru se poate întâmpla foarte repede. Cu două luni în
urmă, John vedea în Yvonne întruchiparea perfecțiunii. Acum cu
greu îi mai tolerează prezența. Yvonne a rămas aceeași. Modul în
care o percepe John s-a schimbat aproape complet.
Cum facem față acestei probleme atât de răspândite, care
acționează ca o plagă în structurile noastre sociale și amenință tăria
unei întregi națiuni? Ca de obicei, răspunsul nu este greu de dat, dar
este greu de aplicat. În primul rând, trebuie să înțelegem că nimeni
nu este perfect. Uluitor! Auzim această afirmație în fiecare zi, însă
n-o credem. Lăsându-ne antrenați în jocul reprimării, demonstrăm
că dorim și așteptăm perfecțiune de la cei pe care-i iubim.
28 Copilul meu – iubit cu adevărat

În al doilea rând, trebuie să ne amintim în permanență punctele


tari și punctele slabe ale partenerului nostru. Trebuie să înțeleg și să
nu uit că există lucruri care îmi plac și pe care le apreciez și altele
care aș vrea să nu fie așa – din acest punct de vedere, soția mea este
asemenea tuturor celorlalte femei. A trecut mult timp până am
învățat să mă gândesc la ceea ce mă încântă la soția mea în
momentele în care eram dezamăgit de ea.
În al treilea rând, trebuie să ne acceptăm partenerul de viață așa
cum este, cu defectele lui. Probabilitatea de a găsi pe altcineva sau
altceva mai bun prin divorț și recăsătorire sau printr-o relație
extraconjugală este foarte mică, mai ales dacă avem în vedere
sentimentele copleșitoare de vinovăție și celelalte probleme pe care
le generează o asemenea acțiune. Nu uitați: soțul/soția este cu
adevărat de neînlocuit.

Dragostea necondiționată
Dragostea este foarte răbdătoare și bună, niciodată geloasă sau
invidioasă: ea nu se laudă niciodată, nici nu se fălește, niciodată nu
e trufașă, ori egoistă ori necuviincioasă. Dragostea nu ține morțiș
să i se facă pe voie. Nu este iritabilă și nici susceptibilă. Nu poartă
pică și aproape că nici nu bagă în seamă greșelile altora. Niciodată
nu se bucură de nedreptate, ci este în culmea fericirii ori de câte ori
învinge adevărul. Dacă iubești pe cineva, întotdeauna îi vei rămâne
credincios, oricât te-ar costa. Vei crede întotdeauna în el,
așteptându-te să fie totdeauna la înălțime și îl vei apăra întotdeauna
cu fermitate (1 Corinteni 13:4-7, Noul Testament pe înțelesul
tuturor).
Această afirmație cât se poate de clară ne spune care este
temelia oricărei relații de dragoste. Secretul descoperit aici poate fi
întitulat „dragostea necondiționată” care nu depinde de reușitele
partenerul, de vârsta, greutatea sau greșelile acestuia etc. Acest tip
de dragostea spune: „Îmi iubesc soția indiferent ce s-ar întâmpla.
Indiferent ce face, indiferent cum arată, indiferent ce spune,
întotdeauna o voi iubi”. Da, dragostea necondiționată este un ideal
și este imposibil de atins în întregime, dar, cu cât mă apropii mai
mult de ea, cu atât soția mea va fi desăvârșită într-o măsură și mai
mare de Dumnezeul care ne iubește atât de mult pe noi toți. Și, cu
cât El o transformă mai mult după chipul Său, cu atât ea va fi mai
plăcută în ochii mei, iar eu voi găsi mai multă mulțumire în ea.
Cadrul 29

Ajungem astfel la sfârșitul discuției noastre despre căsătorie per


se. Am atins doar câteva aspecte, însă există foarte multe cărți bune
despre acest subiect, care merită studiate. Dorim să trecem în
continuare la discutarea sarcinii propuse de-a învăța cum să ne
iubim copilul.
Explorând lumea copilului, trebuie să ne amintim că relația
maritală rămâne, fără discuție, cea mai importanță legătură dintr-o
familie. Efectul ei asupra copilului pe tot parcursul vieții acestuia
este extraordinar de mare.
Un exemplu pentru cele spuse mai sus este cazul unei familii de
creștini pe care i-am consiliat. Pam, o fată de cincisprezece ani, a
fost adusă la mine de părinții ei datorită comportamentului ei
sexual și implicării într-o relație în urma căreia a rămas însărcinată.
Era o fată foarte frumoasă, cu o personalitate deosebit de plăcută.
Era foarte talentată. Avea o relație caldă, puternică, sănătoasă cu
tatăl ei – lucru rar întâlnit în vremea noastră. Relația cu mama ei
părea, de asemenea, bună. La început, n-am reușit să-mi dau seama
de ce a ales Pam un comportament sexual ca cel în care se
complăcea. Nu-i păsa aproape deloc de băiatul care era tatăl
copilului. Și nici nu era tipul care să caute în mod nepotrivit să
atragă atenția băieților. Pam fusese întotdeauna un copil respectuos,
ascultător, iar părinților le-a fost destul de ușor să o crească. Cum
se explică atunci că, fără să aibă antecedente, a rămas însărcinată?
Nu înțelegeam mai nimic.
Am discutat cu părinții, cu fiecare separat și cu amândoi
împreună. Ați ghicit. Părinții lui Pam aveau conflicte maritale bine
ascunse de ochii celorlalți. Între ei existau tensiuni de foarte multă
vreme, dar au reușit să păstreze ani de zile o stabilitate acceptabilă
a familiei. Iar Pam s-a bucurat dintotdeauna de o relație apropiată
cu tatăl ei. Pe măsură ce fetița creștea, mama era tot mai invidioasă
pe această legătură. Dar, dincolo de această invidie, mama avusese
întotdeauna o relație bună cu Pam.
Apoi Pam a ajuns la adolescență. Pe măsură ce trăsăturile
copilului se transformau în trăsături de femeie, invidia mamei
creștea. Prin diverse moduri de comunicare nonverbală (pe care le
vom discuta mai târziu), mama sa i-a transmis lui Pam un mesaj
foarte clar și răspicat. Mesajul era că Pam e deja o femeie care
poate să își poarte singură de grijă de nevoile ei afective, în special
de nevoia de-a primi atenție din partea persoanelor de sex
30 Copilul meu – iubit cu adevărat

masculin. Așa cum fac multe fete la această vârstă, ea a încercat să


înlocuiască dragostea tatălui ei cu atenția colegilor de sex masculin.
Acționa potrivit instrucțiunilor subconștiente, nonverbale ale
mamei sale.
Mama lui Pam era conștientă de starea maritală nefericită în care
se afla și datorită căreia viața lor sexuală era nesatisfăcătoare. Era
conștientă, de asemenea, de apropierea dintre Pam și tatăl ei. Nu era
conștientă de intensitatea invidiei pe care o simțea față de Pam. Nu
era conștientă nici de rolul pe care l-a jucat în influențarea
comportamentului sexual al lui Pam.
În asemenea situații este inutil și, de multe ori, chiar dăunător să
încerci să confrunți fiecare persoană (mai ales pe mamă, cum se
întâmplă în cazul de față) cu răul comis. Deși părea că se plânge de
comportamentul copilului lor, problema fundamentală era relația
maritală. Pentru a veni în ajutorul acestei familii într-un mod care
să dovedească sprijin, dragoste și sensibilitate ca terapeut, a trebuit
să-i ajut pe cei doi părinți să-și rezolve problemele din relația de
căsătorie, nu să subliniez greșelile comise ori să le judec. A trebuit
să-i duc în punctul în care să primească iertarea lui Dumnezeu prin
Isus Hristos. Într-un asemenea caz, pe măsură ce legătura maritală e
refăcută și problema vinovăției e rezolvată, relația defectuoasă
dintre mamă și copil poate fi corectată.
Acest caz ar trebui să ne arate cât este de importantă legătura
maritală în viața copilului. Cu cât această legătură este mai
puternică și mai sănătoasă, cu atât părinții vor întâmpina mai puține
probleme. Și cu atât vor fi mai eficace informațiile conținute în
această carte pe măsură ce vor fi puse în practică.
Să discutăm despre a doua relație, ca importantă, din cadrul
familiei.
Capitolul 3
Temelia
Adevărata dragoste este necondiționată și ea trebuie să se
manifeste în toate relațiile de dragoste (vezi 1 Corinteni 13:4-7).
Temelia unei relații puternice cu un copil o reprezintă dragostea
necondiționată. Doar acest gen de relație de dragoste poate asigura
dezvoltarea copilului în vederea atingerii potențialului său maxim.
Doar această temelie a dragostei necondiționate poate asigura
prevenirea unor probleme ca sentimentul de respingere, sentimentul
că nu e iubit, vinovăția, teama și insecuritatea.
Putem avea certitudinea că un copil este disciplinat corect doar
dacă relația primară cu el este caracterizată de dragostea
necondiționată. Fără să așezăm la bază dragostea necondiționată,
nu este posibil să-l înțelegem pe copil, nici comportamentul
acestuia, nici nu putem ști cum trebuie să reacționăm în fața
comportamentului său greșit.
În creșterea copiilor, dragostea necondiționată poate fi
considerată o lumină călăuzitoare. Fără ea, noi, părinții, operăm în
întuneric fără a avea punctele de reper care să ne spună unde ne
aflăm și ce avem de făcut cu privire la copilul nostru. Cu ajutorul ei
găsim indicii care ne arată unde suntem, unde se află copilul și ce
avem de făcut în toate domeniile, inclusiv în cel al disciplinării.
Doar punând această temelie avem piatra de căpătâi pe care să
clădim cunoștințele dobândite în vederea călăuzirii copilului și
împlinirii nevoilor sale, zi de zi. Fără temelia dragostei
necondiționate, a fi părinte este o povară ce aduce doar confuzie și
frustrări.
Ce este dragostea necondiționată? Dragostea necondiționată
înseamnă a-ți iubi copilului indiferent ce se întâmplă. Înseamnă a-l
iubi indiferent cum arată, indiferent ce talente, slăbiciuni sau
handicapuri are, indiferent ce așteptăm de la el și, cel mai greu,
indiferent cum se comportă el. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că
întotdeauna ne va plăcea comportamentul lui. Dragostea
necondiționată înseamnă a-l iubi pe copil chiar și atunci când îi
detestăm comportamentul.
32 Copilul meu – iubit cu adevărat

Așa cum am menționat în cazul discuției despre dragostea


necondiționată în relația maritală, aceasta reprezintă un ideal pe
care nu-l vom atinge niciodată 100%. Dar, din nou, cu cât ne
apropiem mai mult de el, cu cât îl atingem într-o măsură mai mare,
cu atât vom deveni părinți mai împliniți și vom avea mai multă
încredere în ceea ce facem. Iar copilul nostru va fi cu atât mai
mulțumit, plăcut și fericit.
Îmi doresc foarte mult să fi putut spune, pe vremea când copiii
locuiau cu noi: „Îmi iubesc copiii întotdeauna indiferent ce se
întâmplă, indiferent de comportamentul lor”. Dar, asemenea tuturor
părinților, nu am reușit acest lucru. Totuși, trebuie să-mi acord
credit pentru că am încercat să ating acest obiectiv minunat de a-i
iubi necondiționat. Am făcut acest lucru amintindu-mi în mod
constant următoarele:
1. Sunt copii.
2. Au tendința de-a se comporta asemenea copiilor.
3. De multe ori, comportamentul copilăresc este neplăcut.
4. Dacă îmi fac partea ce-mi revine ca părinte și îi iubesc în
ciuda comportamentului lor copilăresc, vor reuși să se
maturizeze și să renunțe la reacțiile lor copilărești.
5. Dacă îi iubesc numai atunci când îmi fac pe plac (dragoste
condiționată) și îmi exprim dragostea doar în acest caz, copiii
mei nu se vor simți iubiți. În schimb, acest lucru îi va face să
se simtă nesiguri, le va afecta imaginea de sine și, în ultimă
instanță, îi va împiedica să ajungă la autocontrol și la un
comportament matur. Așadar, comportamentul și dezvoltarea
lor sunt în egală măsură atât responsabilitatea mea, cât și a
lor.
6. Dacă îi iubesc necondiționat, vor avea o părere bună despre ei
înșiși. Astfel, pe măsură ce se apropie de maturitate, vor fi
capabili să-și controleze anxietatea și, prin urmare,
comportamentul.
7. Dacă le arăt dragoste doar atunci când reușesc să-mi satisfacă
cerințele sau așteptările, se vor simți neputincioși. Vor crede
că este inutil să se mai străduiască, fiindcă niciodată nu va fi
de ajuns. Nesiguranța, anxietatea și subestimarea îi vor
tortura. Vor deveni piedici constante în calea dezvoltării lor
afective și comportamentale. Așadar, dezvoltarea lor plenară
este atât sarcina mea, cât și a lor.
Temelia 33

Pentru binele meu ca părinte care, în anii respectivi, m-am luptai


să îmi fac bine datoria, cât și pentru binele copiilor mei, m-am
rugat ca dragostea mea pentru ei să fie cât mai necondiționată
posibil. Viitorul copiilor mei depinde de această temelie.

Copilul și sentimentele lui


Vă mai amintiți graficul simplu din Capitolul 2? Unde credeți că
se situează copiii? Așa este! Spre extrema stângă. Copilul vine pe
lume cu o capacitate uluitoare de a percepe realitatea din punct de
vedere afectiv. Bebelușul este extrem de sensibil la sentimentele
mamei. Ce plăcere să vezi un nou-născut adus mamei sale pentru
prima dată, dacă aceasta l-a dorit cu adevărat! Se lipește de corpul
mamei și mulțumirea lui este evidentă pentru toată lumea.
Dar prima întâlnire a unui copil cu o mamă care nu îl dorește
oferă un tablou diferit. În acest caz, bebelușul nu este mulțumit și
adeseori mănâncă puțin, este agitat și, în mod evident, nefericit.
Același lucru se întâmplă dacă mama este tulburată sau deprimată,
chiar dacă nu există o diferență sesizabilă în modul în care mama îl
tratează pe nou-născut.
Așadar, este important să realizăm că, încă de la naștere, copiii
sunt extrem de sensibili din punct de vedere afectiv. Întrucât fondul
lor de cunoștințe este, desigur, redus, modalitatea lor de
comunicare cu lumea este, în primul rând, la nivelul sentimentelor.
Acest aspect este de o importanță crucială. Înțelegeți de ce?
Primele impresii ale bebelușului despre lume sunt obținute prin
intermediul sentimentelor sale. Este un lucru minunat și, în același
timp, înspăimântător, dacă ne gândim la importanța lui. Starea
afectivă a bebelușului determină modul în care vede sau percepe el
lumea în care se află – pe părinți, căminul, pe sine însuși.
În acest fel se creează scena și temelia pentru aproape tot ceea ce
va urma. De pildă, dacă un copil își percepe lumea drept
respingătoare, lipsită de iubire, nepăsătoare, ostilă, atunci ceea ce
consider eu că este cel mai mare dușman al unui copil în creștere –
anxietatea – îi va afecta mai târziu vorbirea, comportamentul,
capacitatea de a se raporta la semeni și de a învăța. Doresc să
subliniez că un asemenea copil nu va fi doar hipersensibil din punct
de vedere afectiv, ci și foarte vulnerabil.
Aproape toate studiile pe care le cunosc arată că fiecare copil
dorește să afle de la părinții săi răspunsul la întrebarea: „Mă
34 Copilul meu – iubit cu adevărat

iubești?”. În majoritatea cazurilor, copilul pune această întrebare de


ordin afectiv prin comportamentul său și doar rareori verbal.
Răspunsul la această întrebare este, în mod categoric, cel mai
important lucru din viața oricărui copil.
„Mă iubești?” Dacă îl iubim pe copil necondiționat, va simți că
răspunsul la întrebarea sa este „da”. Dacă-l iubim condiționat, este
nesigur și, din nou, predispus la anxietate. Răspunsul pe care îl dăm
întrebării celei mai importante pentru copil, „Mă iubești?”,
determină în mare măsură atitudinea primară a acestuia față de
viață. Are o importanță crucială.
Întrucât copilul pune această întrebare, de obicei, prin
comportamentul său, noi îi răspundem, de regulă, prin ceea ce
facem. Prin comportamentul său, copilul ne spune de ce anume are
nevoie, fie că e vorba de mai multă dragoste, mai multă disciplină,
mai multă acceptare sau mai multă înțelegere. (Vom discuta în
detaliu aceste aspecte mai târziu, dar deocamdată să ne concentrăm
asupra temeliei de neînlocuit a dragostei necondiționate.)
Prin comportamentul nostru, împlinim aceste nevoi, dar o putem
face numai dacă relația noastră are la bază dragostea
necondiționată. Observați expresia „prin comportamentul nostru”.
E posibil să simțim înăuntrul nostru că ne iubim foarte mult copilul.
Însă nu este suficient. Copilul vede dragostea noastră pentru el prin
comportamentul nostru. Îi comunicăm copilului dragostea pe care
i-o purtăm prin comportamentul nostru față de el, prin ceea ce
spunem și prin ceea ce facem. Dar ceea ce facem are o greutate mai
mare. Un copil este mult mai afectat de acțiunile noastre decât de
vorbele noastre. Și acest aspect va fi discutat mai pe larg.
Un alt concept esențial pe care trebuie să-l înțeleagă părinții este
existența unui rezervor emoțional în cazul fiecărui copil. Desigur,
este o metaforă, dar, într-un anumit sens, este real. Fiecare copil are
anumite nevoi afective și împlinirea sau neglijarea acestor nevoi
(prin dragoste, înțelegere, disciplinare etc.) va determina multe alte
lucruri. Mai întâi de toate, va determina ceea ce simte un copil:
dacă sunt sentimente de mulțumire, mânie, depresie sau bucurie. În
al doilea rând, îi va afecta comportamentul: dacă este ascultător,
neascultător, mofturos, plin de viață, jucăuș sau retras. Cum este și
firesc, cu cât rezervorul său emoțional este mai plin, cu atât vor fi
mai multe șanse ca sentimentele sale să fie mai degrabă pozitive,
iar comportamentul mai bun.
Temelia 35

Iată acum una dintre cele mai importante afirmații din această
carte: numai dacă rezervorul emoțional al copilului este plin putem
aștepta ca acesta să dea ce are mai bun în el. Și cui îi revine
responsabilitatea de a păstra plin acest rezervor emoțional? Ați
ghicit, responsabilitatea le revine părinților. Comportamentul
copilului indică starea rezervorului. Vom discuta și cum poate fi
umplut acest rezervor, dar deocamdată este important să înțelegem
că el trebuie păstrat plin și doar noi, părinții, putem realiza practic
acest lucru. Numai dacă rezervorul este păstrat plin copilul poate fi
cu adevărat fericit, își poate atinge potențialul și poate reacționa
adecvat la disciplinare. „Doamne, ajută-mă să împlinesc nevoile
copilului meu așa cum Tu mi le împlinești pe ale mele.” Filipeni
4:19 spune că El o va face: „Și Dumnezeul meu va îngriji de toate
nevoile voastre” (NIV).

Copiii reflectă dragostea


Copiii sunt ca niște oglinzi. După cum luna reflectă lumina
soarelui, copiii reflectă dragostea pe care o primesc, însă nu sunt ei
primii care să o ofere. Dacă li se dăruiește dragoste, răspund cu
dragoste. Dacă nu primesc nimic, nu au nimic de înapoiat.
Dragostea necondiționată este reflectată în mod necondiționat, iar
dragostea condiționată este returnată condiționat.
Dragostea dintre Tom și părinții săi (Capitolul 1) este un
exemplu de relație condiționată. Pe măsură ce creștea, Tom tânjea
după o relație mai apropiată și mai caldă cu părinții săi. Din păcate,
ei au crezut că trebuie în continuare să-l impulsioneze să se
comporte mai bine limitând laudele, căldura și afecțiunea pe care i
le dăruiau doar când comportamentul lui era deosebit de bun, când
îi făcea să fie mândri de el. În rest, erau foarte stricți și considerau
că prea multă aprobare și afecțiune i-ar dăuna și ar atenua eforturile
sale de a fi și mai bun. Când Tom excela, îi dăruiau dragoste, dar
nu și în alte situații. Probabil acest sistem a funcționat bine cât era
mic; dar, pe măsură ce creștea, a început să simtă că părinții lui nu-l
iubesc cu adevărat, nici nu-l apreciază ca persoană, ci le pasă doar
de propria imagine.
Când Tom a ajuns la vârsta adolescenței, dragostea lui pentru
părinți a ajuns să semene foarte tare cu cea a părinților săi pentru el.
A învățat foarte bine cum să iubească condiționat. Se comporta
într-un mod care le era pe plac părinților săi doar când aceștia
36 Copilul meu – iubit cu adevărat

făceau ceva ce era pe placul lui. Desigur, din moment ce atât Tom,
cât și părinții săi jucau acest joc, au ajuns ca, în cele din urmă,
niciunul să nu-și exprime dragostea față de celălalt pentru că
fiecare aștepta ca mai întâi celălalt să facă ceva plăcut. Din acest
moment, fiecare a fost tot mai dezamăgit, tot mai confuz și mai
nedumerit. În cele din urmă, depresia, mânia și resentimentele și-au
făcut loc, determinând familia Smith să ceară ajutorul unui
consilier.
Ce sfat le-ați da? Unii le-ar spune părinților să-și ceară
drepturile de părinte: să fie respectați, ascultați ș.a.m.d. Alții l-ar
critica pe Tom pentru atitudinea sa față de părinți și i-ar cere să-i
cinstească. Alții ar recomanda pedepsirea aspră a lui Tom. Mai
gândiți-vă.
Mulți copii din vremea noastră nu se simt iubiți cu adevărat de
părinții lor. Și, totuși, am întâlnit foarte puțini părinți care să nu-și
iubească copiii. Nu este doar o problemă academică la care să
meditezi iar apoi să spui: „Ce păcat!”. Situația este alarmantă. Zeci
și zeci de secte religioase și alte organizații primejdioase țin în
captivitate mințile a mii de tineri. Cum se poate ca acestor copii să
li se spele atât de ușor creierul, încât să se întoarcă împotriva
părinților lor și a oricărei forme de autoritate și să fie controlați de
asemenea doctrine bizare? Principalul motiv îl reprezintă faptul că
acești tineri nu s-au simțit niciodată cu adevărat iubiți, nu au simțit
că părinților le pasă cu adevărat de ei. Au simțit că sunt privați de
ceva, că părinții lor nu le-au dat ceva. Despre ce este vorba? Da,
este vorba despre dragostea necondiționată. Dacă ne gândim ce
puțini copii simt că părinților le pasă cu adevărat de ei, că sunt
iubiți și se simt bine, nu ne mai mirăm că aceste grupări sectare se
răspândesc atât de repede.
De ce există această situație tristă? Nu cred că trebuie să-i
blamăm pe părinți, ca atare. Când stau de vorbă cu părinții, am o
satisfacție deosebită să descopăr că majoritatea dintre ei nu numai
că-și iubesc copiii, ci sunt deosebit de interesați de ce-ar putea face
pentru a-i ajuta pe toți copiii. Descopăr mereu și mereu că
problema se datorează faptului că părinții nu știu cum să-și exprime
dragostea față de copii.
Nu sunt pesimist. În prelegerile pe care le-am ținut în întreaga
țară, am constatat cu bucurie că părinții din vremea noastră nu
numai că iau aminte la ceea ce li se spune, ci totodată sunt gata să
Temelia 37

facă eforturi și să pună la bătaie toate resursele pe care le au de


dragul copiilor lor. Relația multora cu copiii lor s-a schimbat după
ce au reușit să construiască pe temelia scripturală a dragostei
necondiționate. Acești părinți au descoperit că, odată atins acest
obiectiv, rezervorul emoțional al copiilor lor este plin, pentru prima
dată. Foarte curând, sarcina de părinte începe să aducă împlinire,
bucurie și rezultate. Și astfel, acești părinți deosebiți găsesc ajutorul
necesar pentru a stabili când și cum să-i îndrume și să-i disciplineze
pe copiii lor.

Cum să ne exprimăm dragostea


Să discutăm și despre modul în care ne exprimăm dragostea față
de copil. Așa cum vă amintiți, copiii sunt ființe afective care
comunică emoțional. În plus, copiii folosesc comportamentul
pentru a ne traduce ceea ce simt și, cu cât sunt mai mici, cu atât vor
recurge mai mult la această modalitate. Este foarte ușor să spui ce
simte un copil și în ce stare sufletească se află observându-l pur și
simplu. În mod similar, copiii au o capacitate extraordinară de a
identifica sentimentele părinților urmărindu-le comportamentul –
capacitate pe care majoritatea oamenilor o pierd când ajung la
maturitate.
De multe ori, pe când fiica mea avea șaisprezece ani, îmi punea
întrebări de genul: „Ce te supără, tati?”, când eu nici măcar nu eram
conștient că sunt cât de cât supărat. Dar, dacă mă gândeam mai
bine, avea absolută dreptate.
Așa sunt copiii. Ei pot sesiza cu multă acuratețe ceea ce simți
din modul în care acționezi. Așa că, dacă dorim să știe ce simțim
pentru ei, și anume că îi iubim, trebuie să ne comportăm ca unii
care îi iubim. „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci
cu fapta și cu adevărul” (1 Ioan 3:18).
Așa cum v-ați dat seama, această carte urmărește să analizeze
modul în care părinții pot transpune în acțiuni concrete dragostea
pe care o simt. Doar astfel ne putem exprima dragostea față de
copiii noștri așa încât să se simtă iubiți, în întregime acceptați,
respectați și în stare să se iubească și să se respecte pe ei înșiși.
Doar atunci părinții vor reuși să își ajute copiii să-i iubească
necondiționat pe alții, în special pe soțul sau soția și copiii pe care
îi vor avea.
Înainte de a încerca să descoperim cum să-l iubim pe copil,
38 Copilul meu – iubit cu adevărat

trebuie să stabilim un lucru. Plecăm la drum de la ipoteza că sunteți


gata să aplicați ceea ce veți învăța. Există o deosebire între a avea
un vag sentiment de căldură față de un copil și a-ți păsa suficient de
mult de el încât să fii gata să sacrifici orice pentru binele său. Nu
prea are rost să continuați să citiți această carte dacă nu sunteți
dispuși să vă gândiți serios la ceea ce veți găsi în ea, să încercați să
înțelegeți lucrurile scrise în paginile ei și să le puneți în practică. În
caz contrar, va fi ușor să o citiți superficial și să trageți concluzia că
informațiile pe care le conține sunt simpliste și nerealiste.
Exprimarea dragostei față de un copil se poate realiza, în linii
mari, pe patru căi: contactul vizual, contactul fizic, acordarea
atenției și disciplinarea. Fiecare domeniu are o importanță la fel de
mare ca celelalte. Mulți părinți (sau persoane care dețin autoritate
asupra copiilor) se vor concentra asupra unui domeniu sau două,
neglijându-le pe celelalte. Astăzi, domeniul cel mai accentuat, în
dauna celorlalte trei, este disciplina. Îmi este dat să văd că mulți
copii ai unor părinți creștini sunt bine disciplinați, dar se simt
neiubiți. Din nefericire, în multe asemenea cazuri părinții au
confundat disciplinarea cu pedepsirea, de parcă cele două ar fi
sinonime. Este o eroare ușor de înțeles, întrucât citesc sau aud
frecvent experți în domeniul educării copiilor sfătuindu-i pe părinți
să recurgă la nuia sau la ciupirea fizică a copilului fără măcar să
menționeze dragostea pe care ar trebui să i-o arate. Nu este
menționat modul în care trebuie să-l ajutăm pe copil să se accepte
pe sine, pe părinți sau pe ceilalți, nici modul în care trebuie să-l
ajutăm să fie fericit.
Văd în fiecare zi consecințele acestei abordări în creșterea
copiilor. Asemenea copii se comportă foarte bine la o vârstă
fragedă, deși, de regulă, sunt destul de tăcuți, întrucâtva posomoriți
și retrași. Le lipsește spontaneitatea, curiozitatea și exuberanța
copilăroasă a copilului care se simte iubit. Și acești copii dezvoltă,
de regulă, probleme comportamentale în anii adolescenței pentru că
între ei și părinți nu s-a creat o legătură afectivă puternică.
De aceea, ca părinți, trebuie să ne concentrăm asupra tuturor
căilor prin care ne putem iubi copiii. Să începem prin a o discuta pe
prima – contactul vizual.
Capitolul 4
Exprimarea dragostei prin
contactul vizual

S-ar putea ca, pentru început, contactul vizual să nu vi se pară


deloc important în cazul relației cu copilul vostru. Dar, lucrând cu
copiii, observând comunicarea dintre părinte și copil și studiind
rezultatele cercetărilor întreprinse, realizăm importanța contactului
vizual. Rolul contactului vizual este esențial nu doar pentru
facilitarea unui context propice comunicării cu copilul, ci și pentru
împlinirea nevoilor sale afective. Fără ca măcar să conștientizăm
acest lucru, noi folosim contactul vizual ca modalitate primară de
exprimare a dragostei, în special când este vorba despre copii.
Copilul folosește contactul vizual cu părinții (și cu ceilalți oameni)
pentru a se hrăni afectiv. Cu cât părintele stabilește mai frecvent un
contact vizual cu copilul său ca modalitate de exprimare a dragostei
ce i-o poartă, cu atât copilul va resimți mai mult această dragoste,
iar rezervorul său emoțional va fi mai plin.
Ce este contactul vizual? Contactul vizual înseamnă a privi în
ochi o altă persoană. Contactul vizual este important în multe
situații. Ați încercat vreodată să conversați cu cineva care în mod
constant se uită în altă direcție și nu vă poate privi în ochi? Este
dificil. Iar ceea ce simțiți pentru partenerul de dialog este influențat
în mare măsură de acest comportament. Avem tendința de a-i
simpatiza pe oamenii care pot menține un contact vizual plăcut cu
noi. Contactul vizual este plăcut, bineînțeles, dacă este însoțit de
cuvinte plăcute și de o mimică plăcută, de pildă, de un zâmbet.
Din nefericire, părinții, fără să-și dea seama, pot folosi contactul
vizual pentru a-i transmite copilului mesaje diferite. De exemplu,
se poate ca părinții să stabilească un contact vizual care să arate
dragoste doar în anumite condiții, când copilul are o reușită și
părinții sunt mândri de el. Copilul percepe un asemenea
comportament drept dragoste condiționată și, așa cum am
menționat anterior, nu se poate dezvolta bine în asemenea
circumstanțe. Chiar dacă îl iubim foarte mult pe copil, trebuie să-i
40 Copilul meu – iubit cu adevărat

oferim un contact vizual adecvat. În caz contrar, va percepe un


mesaj greșit și nu se va simți iubit cu adevărat (necondiționat).
Este ușor ca părinții să-și formeze răul obicei de a folosi
contactul vizual mai ales atunci când doresc să-i comunice ceva
important copilului, în special un mesaj negativ. Știm că, dacă
vrem ca un copil să fie foarte atent, trebuie să-l privim în ochi. E
posibil să folosim această metodă în special pentru a-i da
instrucțiuni sau pentru a-l mustra ori critica. Este o greșeală
dezastruoasă, în ciuda faptului că folosirea contactului vizual
într-un sens predominant negativ dă rezultate bune când copilul
este la o vârstă fragedă.
Însă rețineți că, pentru un copil, contactul vizual reprezintă una
dintre sursele principale de hrănire afectivă. Când părintele
folosește cu precădere în mod negativ această puternică modalitate
de control ce-i stă la dispoziție, copilul nu are de ales și își va
percepe părintele în mod negativ, cu precădere. Și, deși acest lucru
va părea că dă rezultate bune la o vârstă fragedă, copilul va fi
ascultător și docil de frică. Pe măsură ce crește, frica va face loc
mâniei, resentimentelor și depresiei. Recitiți afirmațiile lui Tom:
exact acest lucru ne spune el.
Vai! De-ar fi știut-o și părinții lui! Îl iubeau foarte mult pe Tom,
însă nu și-au dat seama că îl privesc foarte rar în ochi, dar și atunci
pentru a-i da instrucțiuni clare sau pentru a-l disciplina. În mod
inerent Tom știa că, de fapt, părinții săi îl iubesc, dar, datorită
modului în care au folosit ei ingredientul esențial numit contact
vizual, Tom a ajuns la adolescență confuz și nelămurit în privința
adevăratelor sentimente ale părinților săi față de el. Vă amintiți ce
spunea: „Nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine în afara prietenilor
mei”. Când l-am întrebat: „Nimănui?”, el mi-a zis: „Poate
părinților. Nu știu”. Știa că ar fi trebuit să se simtă iubit, însă nu se
simțea.
Un obicei și mai rău pe care e posibil să și-l formeze părinții este
să evite contactul vizual pentru a-și pedepsi copilul. Este o cruzime,
și de multe ori facem același lucru în relația cu partenerul nostru de
căsătorie. (Haideți, recunoașteți!) A-i refuza unui copil în mod
conștient contactul vizual este, de regulă, mai dureros decât a-i
aplica o pedeapsă corporală. Poate avea efecte devastatoare. Poate
deveni unul dintre incidentele pe care copilul nu le va uita
niciodată.
Exprimarea dragostei prin contactul vizual 41

Părintele și copilul pot fi implicați în câteva tipuri de împrejurări


care pot avea efecte pe viață, întâmplări pe care copilul, uneori și
părintele, nu le va uita niciodată. A-i refuza copilului în mod
intenționat contactul vizual ca modalitate de manifestare a
dezaprobării poate deveni un asemenea moment și este în mod
evident un exemplu de dragoste condiționată. Un părinte înțelept va
face tot ce îi stă în putere pentru a-l evita.
Modul în care îi arătăm copilului dragostea ce i-o purtăm nu
trebuie controlat de mulțumirea sau nemulțumirea noastră. Trebuie
să ne arătăm dragostea în mod consecvent, fără fluctuații, indiferent
de situație. Există alte modalități de a corecta comportamentul
greșit al copilului – modalități care nu interferează cu dăruirea
dragostei. Vom discuta despre disciplinare și modul în care o
putem face fără să tulburăm relația de dragoste cu copilul nostru. În
acest moment trebuie să înțelegem că părinții trebuie să se
folosească de contactul vizual în principal ca modalitate de dăruire
continuă a dragostei, nu ca modalitate de disciplinare.

Suntem tipare
Știm cu toții că un copil învață imitând: adică se modelează
după tiparul pe care i-l oferim. Copiii învață arta contactului vizual
în același mod. Dacă îi oferim un contact vizual neîntrerupt,
pozitiv, plin de dragoste, și el va proceda la fel. Dacă folosim
contactul vizual ca modalitate de comunicare a supărării noastre,
tot așa va face și el.
Cunoașteți vreun copil care nu e simpatic, ba e chiar
respingător? Este foarte probabil că vă va privi foarte scurt, când vă
vede prima dată, iar apoi doar când aveți ceva foarte interesant de
spus sau de făcut. În rest, va evita să vă privească. Acest contact
vizual trecător este enervant, respingător și nesănătos. Să trecem
acum la modul în care părinții copilului folosesc contactul vizual
față de acesta. Există vreo similaritate?
Gândiți-vă la dezavantajele concrete pe care acest copil le are și
va continua să le aibă în viață. Imaginați-vă cât de greu îi va fi să-și
facă prieteni și să aibă relații apropiate. Va fi respins și nu va fi
acceptat de colegii săi, nu numai la un moment dat, ci, foarte
probabil, pe termen nedefinit, deoarece șansele de rupere a acestui
tipar de-a se raporta la alții sunt slabe. Mai întâi, nu își dă seama că
folosește acest tipar; în al doilea rând, modificarea acestui tipar este
42 Copilul meu – iubit cu adevărat

deosebit de dificilă, în afara cazului în care părinții copilului își


schimbă propriul lor tipar de folosire a contactului vizual înainte
ca acesta să crească prea mare. Este cea mai bună speranță în
cazul unui asemenea copil.
Un exemplu izbitor pentru această tragedie a fost descoperit
într-un studiu efectuat la secția de pediatrie a unui spital.
Cercetătorul s-a așezat într-un capăt al coridorului consemnând de
câte ori intrau asistentele și voluntarii în camera fiecărui copil. A
observat că unii copii erau vizitați mult mai des decât alții.
Motivele au fost surprinzătoare. Bineînțeles, într-o măsură oarecare
aveau de-a face cu gravitatea afecțiunii copilului și cu grija de care
avea nevoie. Însă acest aspect nu era suficient pentru a explica
diferențele enorme dintre contactul cu pacienții. Ați ghicit probabil.
Copiii mai populari se bucurau de mai multă atenție. Ori de câte ori
asistentele sau voluntarii aveau o clipă liberă sau puteau alege în ce
cameră să intre, în mod natural îi alegeau pe copiii cu care le făcea
plăcere să stea.
Ce anume îi deosebea pe copii, făcându-i mai plăcuți? Au fost
evidențiate mai multe criterii, de exemplu vivacitatea, capacitatea
de a comunica verbal și spontaneitatea, dar factorul cel mai
important a fost contactul vizual. Copiii cei mai nepopulari îl
priveau pe vizitator pentru o perioadă scurtă de timp, la început,
după care își întorceau imediat privirea în altă parte sau și-o
coborau. În consecință, copiii evitau contactul vizual făcând dificilă
raportarea la ei. Era natural ca adulții să nu se simtă în largul lor
lângă acești copii. Asistentele sau voluntarii, neînțelegându-și rolul
ce le revenea în inițierea comunicării, îi înțelegeau greșit pe copii
presupunând că doreau să fie singuri sau că nu le plăcea de ei. Ca
urmare, îi evitau pe respectivii copii, făcându-i să se simtă și mai
puțin iubiți, și mai nedoriți, și mai lipsiți de valoare.
Același lucru se întâmplă în nenumărate cămine. S-a întâmplat
și în casa lui Tom. Corectarea acestei stări de fapte ar fi fost
posibilă printr-un contact vizual corespunzător, plin de căldură,
plăcut din partea părinților săi (dragostea necondiționată). Dacă ar
fi știut acest lucru (și alte câteva lucruri elementare în legătură cu
iubirea copiilor, pe care le vom menționa mai încolo) nu ar fi avut
cu Tom problemele pe care le-au avut.
Exprimarea dragostei prin contactul vizual 43

Sindromul nedezvoltării
O altă descoperire importantă este rezultatul cercetărilor
efectuate tot la secția de pediatrie a unui spital universitar. Studiam
straniul fenomen al sindromului nedezvoltării. Copilul care suferă
de această boală, având de regulă între șase și doisprezece luni, nu
se mai dezvoltă. În mod frecvent refuză hrana și nu mai crește,
devine nepăsător și apatic și se poate întâmpla chiar să moară, fără
o cauză evidentă. Toate testele și examenele medicale vor arăta că
este un copil normal.
De ce își pierde un copil voința de a trăi? În majoritatea
cazurilor știm că părinții l-au respins, de multe ori inconștient (fără
să conștientizeze ceea ce fac). Nu au fost capabili să-și rezolve în
mod conștient sentimentele de respingere pe care le au față de
copilul lor, prin urmare îl resping inconștient, prin comportamentul
lor. Am descoperit în studiul nostru că asemenea părinți evită
contactul vizual și contactul fizic cu copilul lor. În rest, sunt părinți
buni, asigurându-i acestuia hrana și îmbrăcămintea de care are
nevoie.
Sindromul nedezvoltării este un fenomen uluitor, dar există alte
descoperiri și mai surprinzătoare. În timpul raidurilor naziste
efectuate deasupra Londrei în cel de-al Doilea Război Mondial,
mulți copii mici au fost luați din oraș de lingă părinții lor ca să fie
adăpostiți împreună cu alți adulți la țară. Părinții lor au rămas în
Londra. Am putea spune că, în general, acești copii erau bine
îngrijiți din punct de vedere fizic, fiind curați, bine hrăniți și aveau
condiții bune de viață. Din punct de vedere afectiv însă sufereau o
privațiune deosebită pentru că nu existau suficienți îngrijitori ca să
le asigure hrana afectivă prin contact vizual și contact fizic.
Majoritatea acestor copii au dezvoltat tulburări și handicapuri
afective. Ar fi fost mult mai bine pentru ei să fi rămas cu mamele
lor. Pericolul vătămării afective era mult mai mare decât cel al
vătămării fizice.
Pericolele și capcanele care îl pândesc pe un copil slab din punct
de vedere afectiv sunt înspăimântătoare. Părinți! Faceți din copiii
voștri oameni puternici. Cea mai importantă unealtă pe care o aveți
la dispoziție este dragostea necondiționată.
44 Copilul meu – iubit cu adevărat

Contactul vizual și procesul învățării


Mi-a făcut plăcere să vorbesc în cadrul programului Headstart
despre contactul vizual și contactul fizic în fața multor profesori
deosebiți, cât și despre influența acestora asupra anxietății și a
capacității copilului de a învăța.
Un educator îl identifică pe copilul de trei sau patru ani care
suferă de anxietate, teamă și imaturitate evidente datorită
dificultății acestuia de a stabili ori menține contactul vizual.
Privațiunile emoționale ușoare și moderate îi pot provoca unui
copil dificultăți în menținerea contactului vizual.
Copilul cu un grad ridicat de anxietate va avea, în plus, și
probleme în abordarea adultului (și, de multe ori, a colegilor săi).
Un copil corect hrănit afectiv va fi capabil să comunice cu
educatoarea adresându-i-se direct, stabilind fără ezitări un contact
vizual complet și spunându-i deschis ce are pe suflet – de pildă:
„Îmi puteți da o foaie de hârtie?”. Cu cât privațiunea emoțională pe
care a suferit-o copilul este mai intensă, cu atât îi va fi mai dificil să
facă așa ceva.
Într-o clasă obișnuită nu e prea greu să găsești cel puțin un copil
(de regulă, un băiat) care este atât de anxios și temător, încât nu
poate stabili un contact vizual bun, vorbește cu multă reținere (în
multe cazuri, nu poate vorbi fără să se lingușească) și vine la
educatoarea sa dintr-o parte, chiar oblic. În anumite situații, un
asemenea copil va reuși să-și abordeze educatoarea doar mergând
aproape cu spatele. Bineînțeles, acești copii întâmpină dificultăți în
învățare pentru că sunt atât de anxioși și tensionați.
După ce am identificat un asemenea copil nefericit, i-am cerut
educatoarei să-l învețe ceva șezând împreună cu el la masă, față în
față. Apoi am rugat-o pe educatoare să-l țină de mână, să
stabilească din când în când contactul vizual (în măsura în care
copilul îl poate tolera), continuând să îi vorbească. La scurtă vreme,
am rugat-o din nou pe educatoare să-l învețe ceva pe copil
continuând să îl țină de mână. Educatoarea a fost surprinsă – la fel
sunt și eu, de fiecare dală – constatând cu cât îi este mai ușor
copilului să învețe dacă mai întâi îi sunt împlinite nevoile afective.
Prin stabilirea contactului vizual și a contactului fizic, educatoarea
a potolit temerile și anxietatea copilului și i-a insuflat sentimentul
de siguranță și încredere. Acest lucru îi oferă posibilitatea să învețe
mai bine. E simplu? Bineînțeles. Atunci de ce nu recurgem mai des
Exprimarea dragostei prin contactul vizual 45

la această metodă? Din mai multe motive, cred eu, de la teama că


vom părea neprofesioniști până la teama că îl vom răsfăța pe copil
sau că, în vreun fel oarecare, îi vom face rău. Dacă există un lucru
care n-ar trebui să ne îngrijoreze, acela e faptul că îi vom dărui
copilului prea multă dragoste.

Într-un loc nou


Mă bucur foarte mult că, în timp ce îmi îndeplineam rolul de
părinte, am descoperit importanța contactului vizual. Folosirea
acestui tip de contact a dat rezultate deosebite în cazul copiilor mei.
N-am să uit niciodată, de pildă, când ne-am mutat prima dată într-o
casă nouă. Cei doi băieți ai noștri aveau atunci șase, respectiv doi
ani și erau veseli, energici și manifestau o independență normală.
Cam la o săptămână după ce ne-am mutat, am remarcat o
schimbare la amândoi. Erau mofturoși, se agățau tot timpul de noi,
se supărau foarte repede, se certau mereu, ne împiedicam toi timpul
de ei și erau foarte iritabili. În acea perioadă, eu și soția mea, Pat,
încercam din răsputeri să terminăm aranjarea casei înainte să mă
prezint la noua mea slujbă. Amândoi eram deranjați de
comportamentul băieților, dar ne-am gândit că se datorează mutării.
Într-o seară, în timp ce mă gândeam la copiii noștri, am încercat
să mă pun în locul lor. Soluția pentru problemele comportamentale
pe care le aveau mi-a apărut brusc înaintea ochilor, cu toată forța ei,
de parcă m-ar fi lovit cu ciocanul. Pat și cu mine eram zi și noapte
împreună cu copiii și tot timpul vorbeam cu ei. Dar eram atât de
ocupați cu aranjarea casei încât, practic, nu le-am acordat atenția
cuvenită; n-am stabilit contactul vizual cu ei și arareori am stabilit
un contact fizic. Rezervoarele lor emoționale se goliseră și ne
întrebau prin comportamentul lor: „Mă iubești?”. În modul lor
copilăresc, care în mod normal e irațional, ne întrebau: „Mă iubești
și acuma, când suntem într-un loc nou? Pentru noi, lucrurile nu s-au
schimbat, nu? Mă mai iubești?”. Acest comportament este specific
copiilor în perioadele de schimbare.
De îndată ce am înțeles problema, i-am spus lui Pat la ce
concluzie am ajuns. La început nu m-a prea crezut, însă situația o
deranja suficient de tare pentru ca să fie dispusă să încerce orice.
În ziua următoare, ori de câte ori am avut ocazia, am stabilit
contactul vizual cu băieții, când ne spuneau ceva (ascultare activă)
sau când le spuneam noi ceva. Ori de câte ori a fost posibil, i-am
46 Copilul meu – iubit cu adevărat

luat în brațe și le-am acordat atenția noastră. Schimbarea produsă a


fost dramatică. Odată umplute rezervoarele lor emoționale, au
devenit din nou voioși, erau plini de bucurie, exuberanți și gălăgioși
și, la scurtă vreme, nu ne mai stăteau în cale, ci petreceau tot mai
mult timp jucându-se unul cu celălalt și distrându-se. Pat și cu mine
am fost de acord că timpul investit a meritat din plin. Nu numai că
l-am recuperat prin faptul că nu mai erau tot timpul în drumul
nostru, ci, mai important, erau din nou veseli.

Niciodată nu e prea devreme


Permiteți-mi încă un exemplu referitor la importanța contactului
vizual. Ochii unui bebeluș încep să distingă ceea ce văd între
săptămâna a doua și a patra. Una dintre primele imagini care reține
atenția bebelușului este cea a feței umane, dar el se concentrează
îndeosebi asupra ochilor.
Când un copil ajunge la vârsta de șase până la opt săptămâni,
veți constata că ochii lui se mișcă permanent și par să caute ceva.
Par două antene radar scanând neîntrerupt zona și căutând ceva.
Știți ce anume caută? Cred că știți deja răspunsul: caută alți doi
ochi. Încă de la vârsta de două luni, acești ochi se opresc asupra
celorlalți doi ochi. Copilul percepe deja trăirile afective și încă de la
această vârstă fragedă rezervorul său emoțional trebuie umplut.
Uimitor, nu-i așa? Nu este de mirare că modul de raportare a
copilului la lume și sentimentele sale față de aceasta se formează
atât de puternic, la o vârstă atât de fragedă. Majoritatea cercetărilor
afirmă că trăsăturile de bază ale personalității copilului, modul de a
gândi, modul de a vorbi și alte trăsături esențiale ale sale sunt
stabilite până la vârstă de cinci ani.
Nu este niciodată prea devreme să-i oferim copilului o afecțiune
continuă, plină de căldură. Pur și simplu, el trebuie să beneficieze
de această dragoste necondiționată pentru a face față cu o cât mai
mare eficacitate lumii din vremea noastră. Și avem la îndemână o
metodă simplă, dar extrem de puternică prin care îi putem oferi
această dragoste. Fiecare părinte poate folosi contactul vizual
pentru a-și exprima dragostea necondiționată față de copilul său.
Deși am menționat de mai multe ori importanța contactului fizic,
vă invit să-l explorăm în detaliu.
Capitolul 5
Exprimarea dragostei prin
contactul fizic

Se pare că cea mai bună cale de-a ne exprima dragostea față de


un copil este contactul fizic. Dar, în mod surprinzător, studiile
efectuate arată că majoritatea părinților își ating copiii doar când
este strict necesar, de pildă, când îi ajută să se îmbrace, să se
dezbrace sau, eventual, să urce în mașină. În rest, prea puțini părinți
profită de această modalitate plăcută, ușoară, de a-i acorda
copilului dragostea necondiționată pe care o dorește cu atâta
disperare. Foarte rar se întâmplă să vezi un părinte care își atinge
copilul din proprie inițiativă, „din senin”.
Nu mă refer doar la îmbrățișări, săruturi sau alte atingeri
asemănătoare. Mă gândesc la orice gen de contact fizic. E atât de
simplu să atingi umerii unui copil, să-l înghiontești ușor sau să-i
răvășești părul. Dacă îi urmăriți atent pe părinți și modul în care se
raportează la copiii lor, constatați că majoritatea încearcă, de fapt,
să-i atingă cât mai puțin. Este ca și cum acești sărmani părinți și-ar
considera copiii niște păpuși mecanice care umblă, iar obiectivul
lor este ca, printr-o asistență minimă din partea lor, să le ajute să se
miște și să aibă un comportament corect. Acești părinți nu-și dau
seama ce oportunități extraordinare pierd. Ei au la îndemână o
modalitate de asigurare a securității afective a copilului, cât și a
propriului lor succes ca părinți.
Faptul că unii părinți au descoperit acest secret al contactului
fizic, cât și pe cel al contactului vizual este de bun augur.
Oamenii de știință au descoperit că atingerea fizică joacă un rol
surprinzător în sănătatea noastră fizică și mintală, începând încă de
la naștere, așa cum se poate citi în articolul „Simțul care ne
modelează viitorul” publicat în Reader’s Digest, în ianuarie 1992.
Autorul, Lowell Ponte, arată că cercetătorii Institutului de
Cercetare a Contactului Fizic de la Universitatea Școlii Medicale
Miami au demonstrat că nou-născuții prematuri care au beneficiat
în fiecare zi de un masaj ușor, în trei sesiuni de cincisprezece
48 Copilul meu – iubit cu adevărat

minute, au câștigat cu 47% mai mult în greutate decât ceilalți copii


care nu au beneficiat de o atenție similară. De asemenea, copiii care
fuseseră masați au avut un somn mai profund, au fost mai vioi și
mai activi. Opt luni mai târziu, dovedeau deprinderi mentale și
fizice remarcabile.
Dr. Michael Meaney, psiholog la Centrul de cercetare al
Spitalului Douglas de la Universitatea McGill din Montreal, a
demonstrat că atingerea puilor de șobolan în timpul primelor
săptămâni de viață duce la dezvoltarea receptorilor care controlează
producerea glucocorticoizilor, substanțe chimice extrem de
puternice care provoacă stresul, având drept consecințe o
multitudine de probleme, inclusiv întârzierea dezvoltării celulelor
cerebrale și vătămarea lor. În timpul cercetărilor, se afirma în
încheierea articolului, s-a născut primul copil al doctorului Meaney,
iar doctorul s-a hotărât să-și îmbrățișeze fetița în primele luni de
viață mai mult decât ar fi făcut-o înainte. „Dovezile de care
dispunem, afirmă acesta, sugerează că mângâierile de care a avut
parte fetița mea astăzi o vor ajuta... să trăiască o viață mai fericită,
mai sănătoasă. Atingerea îi poate modela viitorul.”
De asemenea, articolul arăta că, în cazul pacienților spitalizați,
atingerile pline de dragoste ale asistentelor medicale și ale celor
apropiați din familie pot avea rezultate uimitoare, micșorând
anxietatea și durerile de cap provocate de tensiune, echilibrând
chiar bătăile inimii.
Când David, fiul nostru, avea opt ani, a jucat în Liga de Baseball
Peanut. În timpul meciurilor, urmăream cu plăcere un tată care
descoperise secretul contactului vizual și fizic. Fiul său alerga tot
mereu la el să-i spună câte ceva. Era evident că între ei exista o
legătură afectivă puternică. În timp ce discutau, contactul vizual era
direct și fără ezitări, iar comunicarea lor includea din plin contactul
fizic, sănătos, mai ales când era vorba de ceva amuzant. Tatăl își
punea frecvent mina pe brațul fiului său ori îl ținea de după umeri,
iar uneori îl lovea drăgăstos cu palma peste genunchi. Din când în
când, îl lovea ușor pe spate sau îl trăgea pe copil spre el, mai ales
când făcea un comentariu glumeț. Era ușor să-ți dai seama că tatăl
folosea contactul fizic ori de câte ori avea ocazia, câtă vreme atât el
cât și băiatul se simțeau în largul lor și-l considerau potrivit.
Uneori venea la meciuri și fiica lui, adolescentă. Se așeza
aproape de tatăl ei, fie alături de el, fie în fața lui. Din nou, acest
Exprimarea dragostei prin contactul fizic 49

tată iubitor și priceput construise o relație adecvată cu fiica sa.


Folosea la fel de mult contactul vizual ca și contactul fizic, dar,
având în vedere vârsta ei, nu o ținea în brațe, nici nu o săruta (cum
ar fi făcut dacă ar fi fost mai mică). Mereu o atingea ușor pe mână,
pe braț, pe umăr sau pe spate. Uneori o lovea ușor cu palma peste
genunchi sau, pentru o perioadă scurtă de timp, o ținea de după
umeri și o trăgea ușor spre el, mai ales când se întâmpla ceva
hazliu.

Două daruri de preț


Contactul fizic și contactul vizual trebuie incluse în tot ceea ce
facem zilnic pentru sau împreună cu copiii noștri. Gesturile noastre
trebuie să fie naturale, să ne simțim liberi să le folosim, fără a fi
ostentative sau exagerate. Copilul care crește într-un cămin în care
părinții folosesc contactul vizual și fizic se va simți bine să fie el
însuși și să se afle în prezența altor oameni. Va comunica ușor cu
alții și, în consecință, va fi simpatizat și va avea o părere bună
despre sine. Când sunt potrivite și folosite cu regularitate, contactul
vizual și contactul fizic sunt două dintre cele mai prețioase daruri
pe care le putem face copilului nostru. Contactul vizual și fizic
(împreună cu acordarea atenției, vezi Capitolul 6) reprezintă cele
mai eficace căi de umplere a rezervorului emoțional al copilului și
de a-l ajuta să-și atingă potențialul maxim.
Din păcate, părinții lui Tom nu au descoperit secretul
contactului fizic și vizual. Au folosit greșit contactul vizual. În ce
privește contactul fizic, credeau că e potrivit doar fetelor fiindcă
„ele au nevoie de afecțiune”. Domnul și doamna Smith credeau că
băieții trebuie tratați ca bărbați. Considerau că afecțiunea îl va
feminiza pe Tom. Acești sărmani părinți nu au înțeles că adevărat
este tocmai opusul, că, dacă ar fi răspuns nevoilor afective ale lui
Tom prin contact fizic și vizual, băiatul s-ar fi identificat mai mult
cu sexul masculin și ar fi avut o alură masculină, mai ales dacă tatăl
ar fi cel care i-ar împlini astfel nevoile.
De asemenea, domnul și doamna Smith credeau că, pe măsură
ce cresc, nevoia de afecțiune a băieților, în special de afecțiune
fizică, scade. În realitate, nevoia de-a fi atins nu încetează niciodată
nici în cazul băieților, chiar dacă tipul de contact fizic de care au
nevoie se modifică.
Ca bebeluș, are nevoie să fie ținut în brațe, să se cuibărească la
50 Copilul meu – iubit cu adevărat

pieptul părinților, să fie mângâiat, îmbrățișat și sărutat – „giu, giu,


giu, hai la tata”, cum îi zicea unul din fiii mei când era în clasele
mici. De la naștere până la șapte-opt ani, acest gen de afecțiune
fizică are un rol crucial pentru băieți – și, când spun crucial, nu
exagerez! Cercetările arată că fetițele sub vârsta de doisprezece luni
primesc de cinci ori mai multă afecțiune fizică decât băiețeii. Sunt
convins că acesta este unul dintre motivele datorită cărora băieții
mici (de la trei ani până la adolescență) au mai multe probleme
decât fetele. La clinicile psihiatrice din țara noastră vin de cinci,
șase ori mai mulți băieți decât fete. Acest raport se modifică
dramatic la vârsta adolescenței.
Se poate observa, așadar, cât este de important ca în primii ani
de viață băieții să primească la fel de multă afecțiune ca și fetele,
dacă nu chiar mai multă. Pe măsură ce băiatul crește, nevoia sa de a
beneficia de afecțiune fizică sub forma îmbrățișărilor sau a
sărutului scade, nu însă și nevoia de atingere. În locul
„giugiulelilor”, el dorește acum un contact fizic „ca băieții”, de
exemplu lupte, înghiontiri, lovituri peste spate, box sau hârjoană. În
cazul băieților, aceste tipuri de contact fizic sunt modalități de
manifestare a atenției la fel de autentice ca îmbrățișările și sărutul.
Să nu uităm că un copil nu crește niciodată prea mare, încât să nu
mai aibă nevoie de ambele genuri de atingeri.
Pe măsură ce creșteau, băieții mei, care acum sunt adulți,
deveneau tot mai puțin receptivi la îmbrățișare și sărut. Existau însă
momente când tocmai de așa ceva aveau nevoie și își doreau, iar eu
trebuia să fiu alert pentru a profita de ocaziile respective. Se
întâmpla, de obicei, când erau răniți (fie fizic, fie emoțional), erau
foarte obosiți ori bolnavi și, mai ales, în anumite momente, de pildă
înainte de culcare sau când au trecut prin ceva neplăcut.
Vă amintiți momentele speciale discutate în Capitolul 4? Vă
amintiți momentele care au o semnificație deosebită pentru un
copil, care sunt atât de importante încât nu le va uita niciodată?
Oportunitățile deosebite de a-i arăta printr-o atingere plină de
dragoste că-l iubim (îmbrățișare, sărut), mai ales când sunt mai
mari, reprezintă câteva dintre aceste momente speciale. Sunt
momentele pe care copilul și le va aminti în chinurile sufletești ale
adolescenței, atunci când va trăi conflictul dintre răzvrătire, pe de-o
parte, și afecțiunea față de părinții săi, pe de altă parte. Cu cât va
avea mai multe amintiri speciale, cu atât va putea face față mai bine
Exprimarea dragostei prin contactul fizic 51

furtunilor adolescenței.
Aceste oportunități prețioase sunt puține. Copilul trece foarte
repede de la un stadiu la altul și, înainte să ne dăm seama, ocaziile
de a-i oferi ceea ce are nevoie au venit și au dispărut. Neliniștitor
gând, nu-i așa?
Trebuie să spunem încă un lucru despre manifestarea afecțiunii
prin contact fizic în cazul băieților: este mai ușor să-i arăți
afecțiune unui băiat când este mic, în special când are între
doisprezece și optsprezece luni. Însă, pe măsură ce crește, acest
lucru este mai dificil. De ce? Unul dintre motive, așa cum am mai
spus, îl constituie supoziția falsă că manifestarea fizică a afecțiunii
este potrivită fetelor. De fapt, motivul îl reprezintă faptul că, pe
măsură ce cresc, majoritatea băieților au o înfățișare mai puțin
atrăgătoare. De pildă, multor oameni li se pare neatrăgător, iritant
un băiat de șapte-opt ani. Pentru a-i asigura băiatului hrana
afectivă, noi, părinții, trebuie să recunoaștem aceste trăiri neplăcute
pe care le avem, să ne împotrivim lor și să facem ceea ce avem
datoria să facem, ca mamă sau tată.
Să discutăm acum nevoile pe care le simt fetele, în contextul
discuției despre contactul fizic. În general, fetele nu demonstrează
o orientare la fel de puternică spre privare emoțională în primii
șapte sau opt ani de viață ca și băieții. Cu alte cuvinte, nevoile lor
afective nu sunt la fel de evidente. Am văzut foarte mulți copii
suferind de privațiuni emoționale și, de regulă, poți să-i identifici
foarte ușor pe băieții care au asemenea probleme – în general,
suferința lor este evidentă. Dar fetele par să facă față mai bine
acestor privațiuni și să fie mai puțin afectate de lipsa hranei
afective înainte de adolescență. Să nu ne lăsăm păcăliți de acest
lucru. Deși fetele nu își trădează la fel de vizibil suferința cât sunt
mai mici, suferă foarte tare dacă nu primesc îngrijirea afectivă
necesară. Acest lucru va deveni foarte evident când vor fi mai mari,
în special în anii adolescenței.
Unul dintre motive are legătură cu contactul fizic. Vă amintiți
că, în cazul băieților, contactul fizic și formele mai afectuoase ale
lui (îmbrățișarea, sărutul etc.) sunt vitale în primii ani de viață. Cu
cât un băiat este mai mic, cu atât acest contact plin de afecțiune este
mai important pentru el. În schimb, în cazul unei fetițe, contactul
fizic (în special cel de tip mai afectuos) sporește în importanță pe
măsură ce ea crește, atingând punctul culminant în jurul vârstei de
52 Copilul meu – iubit cu adevărat

unsprezece ani. Nimic nu-mi întristează mai mult inima decât să


văd o fetiță de unsprezece ani care nu primește îngrijirea afectivă
necesară. Ce vârstă critică!

Schimbarea atitudinii lui Sharon


– E incredibil! Parcă Sharon ar fi dr. Jekyll și Mr. Hyde, a
exclamat doamna Francisco la prima vizită pe care mi-a făcut-o
pentru a discuta despre fiica ei de cincisprezece ani. Întotdeauna a
fost o fetiță liniștită, timidă, nici nu se mișca de la locul ei. De fapt,
trebuia îmboldită să facă ceva, mai ales în ultimele câteva luni. O
vreme, n-am mai putut-o convinge să facă nimic. Părea plictisită de
viață. N-o mai interesa nimic, mai ales școala. Părea că nu mai are
niciun pic de energie. Am dus-o la un pediatru, însă nu i-a găsit
nimic. Am stat de vorbă cu profesorii ei și cu consilierul școlii.
Erau și ei îngrijorați de atitudinea manifestată de Sharon și de
plictiseala ei. Niște prieteni mi-au spus să nu-mi fac probleme, e o
etapă pe care o va depăși. Speram să fie așa, dar, în sinea mea, mă
îndoiam. Apoi, într-o zi, mi-a dat telefon o prietenă care are o fiică
de vârsta lui Sharon. Fata ei credea că Sharon se droghează. Nu
credeam ce-mi spune, dar i-am căutat totuși prin cameră și am găsit
marijuana.
Pentru prima dată în viață s-a purtat îngrozitor. A țipat, a urlat la
mine învinuindu-mă că o urmăresc și mi-a spus că nu am niciun
drept să umblu printre lucrurile ei. Am fost șocată de atitudinea ei
sfidătoare.
Acesta a părut să fie începutul schimbării de atitudine. Acum
este furioasă tot timpul, plină de ură. Are pretenția să iasă în oraș
cu cei mai răi copii din școală și mă îngrozesc gândindu-mă ce s-ar
putea să facă. N-o interesează decât să fie cât mai departe de casă,
cu prietenii ei, niște golani. Ce se va întâmpla cu ea, domnule
doctor? N-o mai putem stăpâni.
– Sharon se poartă la fel și cu tatăl ei? am întrebat-o.
– Dintr-un anumit motiv, relația lor este mult mai bună, dar
chiar și lui îi vine tot mai greu să stea de vorbă cu ea. Însă el nu stă
prea mult acasă. E prea ocupat. Cea mai mare parte a timpului e
plecat. Dar nici când este acasă nu prea are timp pentru noi. Copiii
îl adoră și ar dori să stea mai mult cu el. Dar el găsește imediat un
motiv să-i critice pentru ceva ce au făcut. Ține la copii cu adevărat.
Sunt sigură. Însă așa e el.
Exprimarea dragostei prin contactul fizic 53

O poveste tragică, dar una obișnuită. E cazul unei fetițe normale,


talentate, care timp de aproape treisprezece ani a fost deschisă,
docilă, ușor de iubit. Asemenea oricărui alt copil, principala ei
preocupare fusese: „Mă iubești?”. Timp de aproape treisprezece
ani, părinții ei au avut aproape neîntrerupt ocazia de a răspunde
acestei întrebări și de a-și dovedi dragostea. Ca orice fetiță, nevoia
resimțită de a i se arăta dragoste a crescut o dată cu trecerea anilor
și a atins punctul culminant în jurul vârstei de unsprezece ani –
vârsta atât de tulbure când fetele au o nevoie aproape disperată de-a
li se oferi din belșug contact vizual, de-a li se acorda atenție și
îndeosebi contact fizic, mai ales din partea taților.

Pregătirea pentru adolescență


De ce dragostea afectuoasă este atât de importantă pentru fete în
preadolescență? Răspunsul: pregătirea pentru adolescență. Orice
fată intră în adolescență cu un anumit grad de pregătire. Unele sunt
mai bine pregătite, altele mai puțin.
În cazul fetelor, cele mai importante aspecte ale acestei pregătiri
sunt imaginea de sine și identitatea sexuală. Ajunși aici, să
discutăm despre identitatea sexuală a unei fete. Ați citit că nevoia
de afecțiune pe care o resimte o fată crește o dată cu vârsta. Pe
măsură ce se apropie de adolescență, ea știe intuitiv sau
subconștient că modul în care va reuși să înfrunte anii tulburi ai
adolescenței depinde de ceea ce crede despre sine. Esențial este să
se simtă bine știind că este femeie. Dacă, la începutul adolescenței
(de regulă între treisprezece și cincisprezece ani) se simte în largul
ei fiind „femeie”, această perioadă va fi relativ liniștită, plăcută și
confortabilă, cu obișnuitele momente bune și rele. Cu cât are o
identitate sexuală mai stabilă și mai sănătoasă, cu atât va face față
mai bine presiunilor de grup. Dar, cu cât se va simți mai incomod
ca femeie, cu atât va fi mai instabilă. În acest caz, va ceda mai ușor
în fața presiunilor de grup (în special în fața celor exercitate de
băieți) și va fi mai puțin capabilă să urmeze valorile părinților.
Identitatea sexuală este acceptarea de sine ca femeie, iar o fată
își formează identitatea sexuală la această vârstă în primul rând
raportându-se la tatăl ei, dacă este în viață și, mai ales, dacă familia
locuiește împreună. În cazul în care tatăl a decedat sau, din alte
motive, nu este lângă fiica lui, ea trebuie să găsească alte figuri
paterne care să-i împlinească aceste nevoi. Dar, când tatăl are o
54 Copilul meu – iubit cu adevărat

relație viabilă cu ea, el este principala persoană care își poate ajuta
fiica să se pregătească pentru adolescență, în această privință. Ce
responsabilitate imensă!
Un tată își ajută fiica să se accepte pe sine arătându-i că și el o
acceptă; o face aplicând principiile discutate până în acest punct –
dragoste necondiționată, contact vizual și contact fizic, cât și
acordarea atenției. O fată are nevoie ca tatăl ei să facă aceste lucruri
încă de la vârsta de doi ani. Această nevoie, deși este importantă
încă din primii ani de viață, devine și mai intensă pe măsură ce fata
crește și ajunge la vârsta aproape magică de treisprezece ani.
Una din problemele societății noastre este că, pe măsură ce fetița
crește, tatăl se simte, de regulă, tot mai stânjenit să-i ofere
afecțiunea de care are nevoie, mai ales în timpul preadolescentei (în
jurul vârstei de zece sau unsprezece ani). Prin urmare, când o fată
ajunge la vârsta la care are cel mai mult nevoie de afecțiunea
tatălui, el se jenează și e stânjenit, mai ales când vine vorba despre
contactul fizic. Este o situație foarte nefericită. Da, taților, trebuie
să ignorăm disconfortul nostru și să le dăruim fiicelor noastre ceea
ce este esențial pentru tot restul vieții lor.

Judecătorul de la curtea pentru minori


Asemenea majorității taților, și eu m-am lovit de dificultăți în
încercarea de a le asigura copiilor mei tot ce le era necesar din
punct de vedere afectiv în perioada de creștere – mai ales în
privința contactului fizic și a acordării atenției, în cazul fiicei mele
adolescente, Carey. Când mă întorceam seara de la muncă, de cele
mai multe ori eram epuizat fizic și emoțional. După tot efortul
depus la lucru, de unde să mai găsesc energia și resursele pe care să
le dăruiesc familiei mele, mai ales fiicei mele, în acea perioadă în
care avea atâta nevoie de mine? În ce-o privește pe Carey, nevoia
de ajutor devenea evidentă când avea un conflict cu vreuna dintre
colegele ei, poate o fată care se purta urât cu ea pentru că o invidia.
Uneori nu înțelegea motivul acestei invidii și căuta să descopere ce
anume a greșit. În asemenea situații, știam ce ar trebui să fac. Ar
trebui să merg în camera ei, să discut cu ea despre orice o preocupa
în momentul respectiv, să am grijă să-i acord contactul vizual și
fizic de care avea nevoie atunci și să aștept cu răbdare momentul în
care era dispusă să-mi vorbească despre durerea și confuzia din
sufletul ei. Atunci o puteam ajuta să înțeleagă situația. După o
Exprimarea dragostei prin contactul fizic 55

vreme, înțelegea că problema nu era la ea și că nu trebuia să se


învinovățească. Ajungea să înțeleagă suficient de clar situația încât
să evite alte dificultăți similare.
Cele descrise mai sus reprezintă ceea ce mi-ar fi plăcut să fac,
însă arareori ardeam de nerăbdare să fac așa ceva. De obicei,
simțeam doar că vreau să cinez, să mă așez apoi în fotoliul meu, să
citesc ziarul și să mă relaxez.
Iată ce mă ajuta să înving această inerție: când fiica mea (sau
unul dintre băieți) avea nevoie de mine și fotoliul sau patul mă
trăgea ca un magnet, mă gândeam la un prieten, un judecător foarte
apreciat de la curtea pentru minori. Îl apreciez mult și am un
respect deosebit față de el. Unul dintre cele mai rele, mai umilitoare
și mai tragice lucruri care mi s-ar fi putut întâmpla mie sau familiei
mele ar fi fost să fiu nevoit să mă înfățișez la tribunal înaintea lui
împreună cu vreunul dintre copiii mei cu acuzația, să zicem, de
consum de droguri. Îmi ziceam: „Campbell, unu din șase copii stă
în fața curții pentru minori. Dacă vrei să fii sigur că nu se va
număra printre ei niciunul dintre copiii tăi, ai face bine să te ridici
și să le dai ceea ce au nevoie în loc să ai grijă de tine însuți”.
Simplul gând de-a mă înfățișa înaintea judecătorului împreună cu
copilul meu datorită unei acuzații de orice fel mi se părea
insuportabil. De regulă, metoda dădea rezultate. Învingeam
amorțeala și făceam ceea ce știam că am datoria să fac, fiind tată.
Să revenim la contactul fizic. Într-o zi, pe când copiii mei erau
încă mici, mă gândeam la importanța contactului fizic și la faptul
că, totuși, majoritatea părinților par a-l considera elementar și
simplist; se presupune că e ceva ce facem tot timpul, când, de fapt,
arareori recurgem la el. Căutam un exemplu cu ajutorul căruia să
subliniez această idee, când soția mea a găsit un articol despre
sectele religioase și despre Biserica Unificării (mooniștii). Un tânăr
povestea într-un interviu cum îi fusese spălat creierul de către
mooniști.
Una dintre cele mai eficiente tehnici folosite în cazul lui a fost
aceasta: într-o atmosferă încărcată emoțional, înconjurat de mai
mulți mooniști, tânărului i se ceruse să își amintească momentele
dureroase din copilăria sa. A relatat un incident care avusese loc la
vârsta de trei ani. Își amintea că se simțea singur și abătut, iar
mângâierea mamei lui l-ar fi ajutat. Dar mama era prea ocupată și
s-a simțit respins. În acel moment, mooniștii l-au îmbrățișat
56 Copilul meu – iubit cu adevărat

(contactul fizic) de mai multe ori spunându-i că ei îl iubesc (și,


implicit, că mama nu l-a iubit).
Înspăimântător, nu-i așa? Faptul că există zeci și zeci de
asemenea secte religioase care încearcă să înrobească mințile
copiilor noștri ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Partea mai
tristă e că aceste secte reușesc fiindcă noi, părinții, nu le împlinim
copiilor noștri nevoile afective fundamentale arătându-le dragoste
necondiționată.
Cu toate acestea, majoritatea părinților își iubesc cu adevărat
copiii. Din nou, problema de bază e că nu înțelegem că trebuie să le
arătăm copiilor noștri că îi iubim înainte de orice altceva: înainte
de a-i învăța, de a-i îndruma, de-a fi exemplu, de a-i disciplina.
Dragostea necondiționată trebuie să constituie relația primară cu un
copil, în caz contrar toate celelalte devin imprevizibile, mai ales
atitudinile și comportamentul lui.
Însă nu trebuie să fim pesimiști. Faptul că știm care este
problema și ce soluție avem este o încurajare. Există soluții
rezonabile. Sunt convins că majoritatea părinților, fiindcă-și iubesc
copilul, pot învăța cum să-și exprime dragostea. Întrebarea dificilă
este cum putem face să învețe toți părinții (sau cel puțin
majoritatea)? Este o întrebare la care ar trebui să mediteze toți
părinții preocupați de problemă. Răspunsul la ea necesită
implicarea mai multor oameni.
Pe lângă contactul vizual și contactul fizic, părinții trebuie să
învețe cum să-i acorde atenție copilului.
Capitolul 6
Exprimarea dragostei prin
acordarea atenției

Contactul vizual și contactul fizic necesită arareori un sacrificiu


real din partea părinților. A-i acorda atenție copilului cere timp,
uneori foarte mult timp. Poate însemna renunțarea la o altă
activitate pe care ar prefera-o părintele. Părinții iubitori vor detecta
momentele în care copilul lor are nevoie disperată să i se acorde
atenție, momente care pot apărea chiar atunci când părintele se
simte cel mai puțin dispus să i-o acorde.
Ce înseamnă să-i acordăm atenție copilului? Acordarea atenției
înseamnă să-i oferim copilului întreaga noastră atenție, nedistrasă
de altceva, încât să simtă că este iubit cu adevărat, dincolo de orice
îndoială, că este iubit pe de-a-ntregul, să simtă că are valoare în
sine însuși încât să câștige întreaga atenție, apreciere și considerație
a părinților. Pe scurt, acordarea atenției îl face pe copil să simtă că,
pentru părinții săi, este cea mai importantă persoană din lume.
S-ar putea ca unii să considere exagerată afirmația noastră, dar
să nu uităm ce spune Scriptura și câtă importanță le acordă copiilor.
Să nu uităm că Hristos le-a acordat prioritate: „I-au adus niște
copilași, ca să se atingă de ei... [El] le-a zis: «Lăsați copilașii să
vină la Mine... căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei...».
Apoi i-a luat în brațe și i-a binecuvântat, punându-și mâinile peste
ei” (Marcu 10:13-16).
Valoarea lor este subliniată și în Vechiul Testament: „Iată, fiii
sunt o moștenire de la Domnul” (Psalmul 127:3) și (răspunsul pe
care-l dă Iacov la întrebarea lui Esau – „Cine sunt cei ce te
însoțesc?”): „Sunt copiii, pe care i-a dat Dumnezeu robului tău”
(Genesa 33:5).
Copilul trebuie ajutat să se considere unic. Prea puțini cred asta
despre ei, dar ce diferență este între ei și toți ceilalți copii! Numai
acordarea atenției îl poate face să conștientizeze și să înțeleagă
acest lucru. Ceea ce crede este definitoriu în conturarea respectului
de sine. Alt domeniu determinat de ceea ce crede copilul este
58 Copilul meu – iubit cu adevărat

capacitatea de relaționare și de a-i iubi pe ceilalți.


Experiența mea îmi spune că acordarea atenției este cea mai
dificilă nevoie a unui copil deoarece nouă, părinților, ne vine foarte
greu să o recunoaștem, dar și mai greu să o împlinim. Există mai
multe motive datorită cărora nu recunoaștem această nevoie
specifică. Unul dintre principalele motive îl reprezintă faptul că ni
se par suficiente celelalte lucruri pe care le facem pentru copil. De
pildă, favorurile deosebite (înghețată sau dulciuri), darurile pe care
i le facem și cererile neobișnuite pe care i le îndeplinim ni se par că
substituie pe moment acordarea atenției noastre. Lucrurile
menționate mai sus sunt bune, dar comitem o greșeală foarte gravă
dacă le folosim ca înlocuitor pentru acordarea atenției. M-am
confruntat și eu cu această tentație de a substitui acordarea atenției
cu favoruri sau daruri, deoarece ultimele sunt mai ușor de dăruit și
necesită mult mai puțin timp. Am descoperit însă de nenumărate ori
că atingerea potențialului maxim, acceptarea propriei persoane și
comportamentul corespunzător al copiilor mei sunt condiționate de
acest bun de mare preț – acordarea întregii atenții.

Tirania urgentului
De ce ni se pare atât de dificil să le acordăm atenție copiilor?
Pentru că acest lucru reclamă timp. Au fost efectuate numeroase
studii și s-au scris numeroase lucrări care demonstrează că timpul
este cel mai de preț bun al nostru. Altfel spus, chiar dacă am folosi
toate cele douăzeci și patru de ore ale zilei, câte șapte zile pe
săptămână, și tot nu am putea să ne îndeplinim toate obligațiile pe
care le avem. Această afirmație este adevărată. Nu putem să ne
ocupăm, așa cum ne-am dori, de toate obligațiile și
responsabilitățile pe care le avem în viață. Trebuie să recunoaștem
acest lucru. Dacă nu-l recunoaștem, vom continua să presupunem
cu naivitate că, într-un fel oarecare, vom face tot ce avem de făcut,
iar o dată acceptată o asemenea presupoziție, intrăm sub tirania
urgentului. Chestiunile urgente vor căpăta automat prioritate în
viața noastră și ne vor controla timpul. Din nefericire, faptul că le
acordăm prioritate nu este neapărat un lucru bun. Să luăm cazul
sacrului telefon. L-am numit „sacru” deoarece îi acordăm prioritate
față de orice altceva. Dacă sună telefonul, trebuie să răspundem
indiferent de oră, de loc sau de situație. Poate sună tocmai când
familia ta stă la masă și vă simțiți foarte bine împreună. Când
Exprimarea dragostei prin acordarea atenției 59

locuiau copiii cu noi, consideram foarte importantă întâlnirea


întregii familii la cină. Dar, dacă suna telefonul, îi acordam dreptul
aproape sacru de a ne întrerupe, poate chiar de-a distruge părtășia
familiei. Acest lucru arată că tirania urgentului câștigă, încă o dată,
în bătălia cu lucrurile importante ale vieții.
Nu avem suficient timp, în scurta noastră viață, să fim controlați
de lucrurile urgente și, totodată, să putem avea grijă și de cele
importante. Nu putem să mâncăm prăjitura, dar să și rămânem cu
ea. Ce putem face? Mă tem că există un singur răspuns și nu e nici
simplu, nici facil. Trebuie să hotărâm care ne sunt prioritățile, să ne
fixăm obiectivele și să ne planificăm timpul în funcție de acestea.
Noi trebuie să ne controlăm timpul, dacă vrem să ne putem ocupa
de lucrurile importante.

Stabilește prioritățile
Care sunt prioritățile vieții tale? Ce loc ocupă copilul tău? Locul
unu? Doi? Trei? Patru? Tu ești cel care hotărăște! În caz contrar,
copilul tău va fi undeva pe ultimele poziții și va suferi, mai mult
sau mai puțin, de neglijare.
Nimeni nu poate lua această hotărâre în locul tău. Soțul tău (sau
soția ta) nu poate stabili prioritatea copilului în viața ta, tot așa nici
pastorul, consilierul, patronul sau prietenul tău. Doar tu poți lua
această decizie. Așadar, ce ai hotărât, părinte drag? Ce și cine are
prioritate în viața ta? – Slujba? Biserica? Soțul sau soția? Casa?
Pasiunile? Copiii? Televizorul? Viața socială? Cariera?
În aproape toate familiile în care am văzut, în cazul tuturor
membrilor familiei, mulțumire, satisfacție, fericire și un sentiment
autentic de recunoștință, părinții au un sistem de priorități. De
regulă, prioritatea numărul unu a vieții lor este de natură etică, de
genul credinței religioase sau al unui cod moral. În majoritatea
cazurilor, acest lucru se concretizează prin acordarea locului întâi
lui Dumnezeu și printr-o relație caldă cu El, relație ce aduce
mângâiere, dragoste și putere. Această relație care aduce stabilitate
influențează toate celelalte relații din viața lor. Prioritatea numărul
doi este soțul sau soția, cum am discutat mai sus. Copiii ocupă
locul trei. Așa cum se poate vedea, adevărata fericire o găsim
concentrându-ne asupra familiei – mai întâi familia spirituală, apoi
familia fizică. Dumnezeu, soțul/soția, copiii. Acestea sunt relațiile
esențiale. Prioritățile care au mai rămas sunt importante, fără
60 Copilul meu – iubit cu adevărat

îndoială, dar primele locuri trebuie acordate celor trei.


Am stat de vorbă cu mulți oameni care au încercat să găsească
bucuria în bani, putere și prestigiu. Dar, pe măsură ce au căpătat
mai multă experiență de viață și și-au clarificat valorile reale, au
ajuns să înțeleagă, cu părere de rău, că investițiile lor se îndreaptă
într-o direcție greșită. Am văzut mulți oameni bogați care și-au
cheltuit cei mai buni ani din viață încercând să adune averi. Din
nefericire, au ajuns la cabinetul de consiliere când au înțeles că, în
ciuda averii și a puterii pe care le dețineau, viața lor era dureros de
goală. Fiecare ajungea să plângă cu amărăciune, numindu-și viața
„un eșec” datorită unui copil care a apucat-o pe căi greșite sau a
pierderii soțului ori soției prin divorț. Abia în momentul respectiv
ajungea să înțeleagă că singura avere prețioasă în viață e să ai pe
cineva care să te iubească și pe care să-l intereseze ce ți se întâmplă
– Dumnezeu, soțul/soția și copilul.
Am observat că oamenii care suferă de o boală incurabilă ajung
la aceeași concluzie. Privindu-și viața, sunt conștienți că singurele
lucruri cu adevărat importante sunt oamenii cărora le-a păsat cu
adevărat de ei și care i-au iubit necondiționat. Dacă acei bolnavi au
pe cineva care să-i iubească astfel, sunt mulțumiți. Dacă nu, sunt de
compătimit.
Am stat odată de vorbă cu soția unui preot, o femeie deosebit de
frumoasă, bolnavă de un cancer incurabil. Era o persoană radiantă,
fermecătoare. În timp ce discutam, mi-a explicat că, din clipa în
care a aflat cum stau lucrurile cu boala ei, modul în care își vedea
viața s-a schimbat. Datorită apropierii morții, sistemul de priorități
s-a schimbat. A înțeles pentru prima dată că niciun părinte nu are
suficient timp pentru a se ocupa de nevoile partenerului său și de
nevoile copiilor lor dacă nu se împotrivește lucrurilor mai puțin
importante. Pentru această femeie, soțul și copiii erau prioritatea sa,
iar efectele produse în viețile acestora erau ușor de observat. Fără
îndoială, asta nu înseamnă să neglijăm celelalte domenii ale vieții
noastre, dar trebuie să controlăm cantitatea de timp pe care o
cheltuim ocupându-ne de ele, cât și influența lor asupra noastră.

Clipe care zboară


Ilustrația care urmează subliniază cu amărăciune importanța
acordării atenției. Am citit undeva că, într-o zi, un tată stătea în
sufragerie. Împlinea în acea zi cincizeci de ani și, din diverse
Exprimarea dragostei prin acordarea atenției 61

motive, era foarte prost dispus. Brusc, băiatul său de unsprezece


ani, Rick, a năvălit în cameră, s-a așezat în brațele tatălui și a
început să îl sărute de multe ori pe obraji. Băiatul a continuat să-l
sărute până când tatăl său l-a întrebat morocănos: „Ce faci?”.
Copilul i-a răspuns: „Îți dăruiesc cincizeci de săruturi cu ocazia
zilei tale de naștere, pentru că împlinești cincizeci de ani”. În mod
normal, tatăl ar fi fost mișcat de această dovadă de afecțiune. Din
nefericire, pentru că era deprimat și iritat, l-a împins pe băiat și i-a
spus: „Las-o pe mai încolo”. Inima băiatului a fost zdrobită. A ieșit
în fugă, și-a luat bicicleta și a pornit la drum. Câteva clipe mai
târziu, l-a lovit o mașină și a murit. Vă puteți imagina durerea,
remușcarea și vina trăite de sărmanul tată.
Asemenea întâmplări ne învață mai multe lucruri. Mai întâi,
pentru că viața este atât de nesigură și imprevizibilă, nu putem ști,
nici planifica câte oportunități vom avea pentru a le arăta copiilor
dragostea noastră, și mai ales ocaziile de-a le acorda întreaga
noastră atenție. Trebuie să folosim oportunitățile care ni se oferă
pentru că sunt mult mai puține decât ne dăm noi seama. Copiii
noștri cresc repede.
În al doilea rând, aceste ocazii nu se ivesc zilnic. Vă amintiți
discuția despre momentele speciale care lasă o impresie de neșters
asupra copilului? Încercarea lui Rick de a-și săruta tatăl de
cincizeci de ori a fost un asemenea moment de neprețuit. Dacă tatăl
său ar fi găsit puterea să petreacă acele câteva clipe cu Rick într-un
mod folositor, Rick și le-ar fi amintit cu multă plăcere tot restul
vieții, în special atunci când ar fi fost tentat să acționeze împotriva
valorilor părinților săi – de pildă, în zilele de răzvrătire din
adolescență. Dacă însă Rick n-ar fi murit în ziua aceea, n-ar fi uitat
niciodată durerea, amărăciunea și umilința din acea clipă.
Să trecem acum la o altă întâmplare legată de acordarea atenției.
La sfârșitul unei zile de pescuit, tatăl unui filantrop a consemnat în
jurnal cum și-a petrecut timpul. Se plângea că întreaga zi fusese „o
curată pierdere”, deoarece, mergând cu fiul său la pescuit, copilul
păruse „plictisit și preocupat, fără chef de vorbă”. Se gândea chiar
că nu-l va mai lua niciodată cu el la pescuit.
Mulți ani mai târziu, un istoric a descoperit aceste însemnări și,
din curiozitate, le-a comparat cu însemnările din aceeași zi pe care
le făcuse fiul în jurnal. Acesta scria despre „o zi perfectă”, „numai
eu cu tata”. Vorbea despre bucuria deosebită pe care acea zi i-o
62 Copilul meu – iubit cu adevărat

adusese și cât de importantă fusese pentru el.

Obiectivul acordării atenției


Care este elementul caracteristic acordării atenției? Este
sentimentul trăit de copil că „în această clipă, eu sunt cea mai
importantă persoană din lume pentru mama (pentru tata)”; „doar
mama (sau tata) și cu mine”; „acum nu vorbește decât cu mine, cu
altcineva, nu”; acesta este obiectivul acordării atenției – copilul
trebuie ajutat să se vadă în această lumină.
Nu putem vorbi de acordarea atenției ca despre ceva ce e bine să
le dăruim copiilor noștri dacă ne permite timpul; este vorba de o
nevoie critică pe care o are fiecare copil. Împlinirea acestei nevoi
determină atitudinea copilului față de sine și acceptarea lui în
această lume. Dacă nu i se acordă atenție, copilul simte tot mai
multă anxietate deoarece simte că orice altceva este mai important
decât el. În consecință, nu se simte în siguranță, iar dezvoltarea sa
afectivă și mentală este afectată. Acest copil este ușor de identificat
la creșă sau la școală. Este mai puțin matur decât copiii ai cărora
părinții și-au făcut timp să le împlinească nevoia de-a le acorda
întreaga lor atenție. În general, acest copil sărman este mai retras și
are dificultăți în relațiile cu colegii. Cu greu face față unui conflict
și, de regulă. de-abia reacționează. Este excesiv de dependent de
învățătoare sau de ceilalți adulți cu care vine în contact.
Unii copii, în special fetițele care nu au parte de întreaga atenție
a tatălui, par a fi exact opusul. Sunt foarte vorbărețe,
manipulatoare, atrag atenția, sunt de multe ori seducătoare într-un
mod copilăresc și, de regulă, sunt considerate de către învățătoare
sau educatoare copii precoce, extrovertiți și maturi. Însă acest tipar
comportamental nu se modifică odată cu trecerea anilor și devine
nepotrivit. În clasa a treia sau a patra, asemenea fetițe sunt, mai
totdeauna, o prezență deranjantă pentru colegi și învățătoare. Dar
chiar și la această vârstă destul de mare, acordarea atenției, în
special din partea taților, poate avea un impact puternic reducând
comportamentul defensiv al copilului, micșorându-i anxietatea și
ajutându-l să se maturizeze normal.

Cum să acordăm atenție


Având în vedere rolul esențial pe care-l joacă acordarea atenției
în viața copilului, se pune întrebarea: Cum i-o acordăm? Am ajuns
Exprimarea dragostei prin acordarea atenției 63

la concluzia că cea mai bună modalitate de a-i acorda atenție unui


copil este să ne facem timp să stăm numai cu el. Dacă deja vă
gândiți cât este de dificil, vă dau dreptate. A-ți face timp să fii
singur cu copilul tău, fără alte lucruri care ți-ar putea distrage
atenția, este, după părerea mea, cel mai dificil aspect al creșterii
copilului. S-ar putea spune că este ceea ce-i diferențiază pe părinții
cei mai buni de restul părinților, pe părinții care fac sacrificii de
părinții care nu fac, pe părinții cărora le pasă de copiii lor de cei
cărora le pasă mai puțin, pe părinții care își stabilesc priorități clare
în viață de cei cafe nu o fac. Să o recunoaștem deschis. Creșterea
adecvată a copilului reclamă timp. În societatea noastră hiperactivă,
a-ți face timp este un lucru dificil, mai ales că de multe ori copiii
sunt dependenți de televizor și chiar preferă să-și petreacă timpul în
fața acestuia. Este încă un motiv pentru care trebuie să considerăm
că acordarea atenției are o importanță deosebită. Copiii de astăzi
sunt influențați de forțe din afara familiei mai mult decât oricând în
istorie. Este nevoie de un efort deosebit pentru a ne face timp în
programul nostru aglomerat, însă răsplata este imensă. Este o
încântare să vezi un copil fericit, care se simte în siguranță,
simpatizat de colegi și adulți, atingând potențialul maxim la
învățătură și în comportament. Dar, credeți-mă, dragi părinți, acest
lucru nu vine de la sine. Trebuie să plătim un preț! Trebuie să ne
facem timp să fim singuri cu fiecare dintre copiii noștri.
Căi câțiva ani în urmă, John Alexander, fostul președinte al
organizației InterVarsity Christian Fellowship, povestea la o
conferință cât de greu i-a fost să-și facă timp pentru fiecare dintre
cei patru copii ai săi. Soluția lui a fost să stea cel puțin o jumătate
de oră în fiecare seară de duminică cu fiecare copil. Toți trebuie să
ne găsim soluția potrivită.
Și eu m-am confruntat cu mari dificultăți în a-mi face timp
pentru copii când erau mici. Am încercat să le acord cât mai mult
timp. De pildă, când fetița mea lua ore de muzică aproape de biroul
meu, luni după-masa, îmi programam astfel întâlnirile încât să pot
să merg eu după ea. În drum spre casă, ne opream la un restaurant
și luam cina împreună. Astfel, fără presiunea întreruperilor și a
întâlnirilor programate, îi puteam acorda întreaga mea atenție și o
puteam asculta, indiferent despre ce-ar fi vrut să vorbim. Doar în
acest context al timpului petrecut singuri cu copilul putem dezvolta
acea relație specială, de neuitat, de care fiecare copil are așa de
64 Copilul meu – iubit cu adevărat

multă nevoie pentru a face față realităților vieții. Acestea sunt


momentele pe care copilul și le amintește când viața devine dificilă,
în special în anii tumultuoși ai conflictelor din adolescență și când
se dezvoltă tendința normală de a-și manifesta independența.
De asemenea, în aceste perioade de timp în care-i acordăm
copilului atenția noastră, putem profita de ocazie pentru a stabili
contactul vizual și cel fizic. Prin asocierea cu acordarea atenției,
contactul vizual și contactul fizic au o semnificație mai mare și un
impact mai puternic asupra vieții lui.
Desigur, este mai dificil să ne găsim timp pentru a-i acorda
atenție fiecărui copil dacă sunt mai mulți într-o familie. Îmi
amintesc că am consiliat o fetiță de șapte ani care avea numeroase
probleme la școală și acasă – cu temele, în relațiile cu colegii, cu
frații și probleme de comportament imatur. Ați ghicit, probabil –
părinții ei nu-i acordau întreaga atenție. Avea încă nouă frați și
surori, iar părinții nu îi puteau acorda atenția de care avea nevoie.
De fapt, părinții ei nici nu realizau că fetița suferea datorită
neacordării atenției, pentru că toți ceilalți copii se descurcau foarte
bine. Părinții erau fermieri și, prin mersul firesc al lucrurilor, în
munca de zi cu zi – mulsul vacilor, hrănirea animalelor și cultivarea
pământului – petreceau suficient timp cu fiecare copil ca să poată
preveni apariția problemelor. Dar în cazul acestei fetițe, datorită
vârstei, a lucrurilor pe care le avea ea de făcut și a numărului mare
de frați, mersul firesc al lucrurilor o împiedica să se bucure
suficient de atenția părinților ei. Se simțea neglijată și neiubită.
Părinții o iubeau mult, dar copila nu simțea acest lucru, nici nu era
conștientă de el.

Planificarea atentă dă rezultate


Ilustrația de mai sus ne arată cât de important este să ne
planificăm timpul pentru ca să-i acordăm atenție fiecărui copil. Nu
este un lucru ușor. Într-o familie cu doi copii, fiecare părinte poate
petrece timp cu unul dintre ei. Dacă sunt mai mult de doi copii,
problema este din ce în ce mai dificilă, și, în familiile cu un singur
părinte, lucrurile sunt și mai complicate. Dar planificarea atentă dă
rezultate. De pildă, într-o zi (să zicem vinerea viitoare) un copil va
fi invitat la ziua de naștere a unui coleg, iar altul va pleca la rude,
rămânând acasă un singur copil. Un părinte grijuliu, pentru care
copiii sunt o prioritate, va considera acest moment o oportunitate
Exprimarea dragostei prin acordarea atenției 65

pentru a-i acorda întreaga sa atenție copilului rămas acasă. Desigur,


planurile noastre trebuie să țină cont de nevoile emoționale ale
fiecărui copil, în caz contrar, ne vom trezi cu probleme similare
celor din familia cu zece copii menționată mai sus. O dificultate
specială apare dacă în aceeași familie există un copil mai pretențios
și unul mai puțin pretențios. Trebuie să ne împotrivim tentației de a
unge doar țâțâna care scârțâie mai tare. Fiecare copil are aceleași
nevoi, indiferent că cere împlinirea lor sau nu. Cu atât mai
vulnerabil, din acest punct de vedere, este copilul pasiv,
nepretențios, când tot el este și copilul mijlociu. Dacă se întâmplă
ca frații lui să fie copii pretențioși, părinții vor fi tentați să-l
neglijeze, până când vor observa că au apărut probleme.
Urmărirea oportunităților care apar pe neașteptate este o sursă
suplimentară de timp. De pildă, se întâmplă ca un părinte să rămână
singur cu un copil când ceilalți sunt afară, la joacă. Iată încă o
oportunitate de a umple rezervorul emoțional al copilului și de a
preveni problemele produse de golirea lui. Într-o asemenea ocazie,
îi putem acorda atenție chiar pentru o perioadă foarte scurtă de
timp: numai o clipă sau două și se pot întâmplă minuni. Fiecare
secundă contează. Este ca și cum ai face depuneri într-un cont de
economii. Câtă vreme balanța este sănătoasă, viața afectivă a
copilului va fi sănătoasă și va avea mai puține probleme. Este,
totodată, o investiție pentru viitor, în special pentru anii
adolescenței.
Fiecare depozit reprezintă o asigurare că anii adolescenței vor fi
sănătoși, fără probleme, plăcuți, aducându-le bucurii atât copilului,
cât și părinților. Miza este foarte mare. Ce poate fi mai rău decât un
adolescent sau o adolescentă care o apucă pe căi greșite? Ce poate
fi mai minunat decât un adolescent echilibrat?
Desigur, sunt importante și perioadele mai lungi de acordare a
atenției. O dată cu creșterea copilului, aceste perioade trebuie să fie
mai lungi. Copiilor mai mari le trebuie un timp de încălzire ca să-și
decupleze sistemele de apărare și să se simtă liberi să-și
împărtășească gândurile intime, mai ales când îi deranjează ceva.
După cum vedem, dacă de mic i s-a acordat atenție, copilul o
acceptă acum ca pe un lucru firesc și îi vine mult mai ușor să îi
împărtășească părintelui frământările sale. Pe de altă parte, dacă un
copil nu se bucură de atenție din partea părinților, cum poate învăța
să comunice cu ei? Din nou, miza este foarte mare. Ce poate fi mai
66 Copilul meu – iubit cu adevărat

rău decât să ai un copil cu probleme care nu-ți poate împărtăși ce


simte? Ce poate fi mai minunat decât un copil care poate vorbi
orice cu tine?
Aceste lucruri sunt dificile și reclamă timp. Dar nenumărați
oameni cu care m-am întâlnit mi-au vorbit despre tot felul de soluții
pe care le-au găsit pentru a face acest lucru. Îmi amintesc de o
discuție cu Joe Bayly, autor creștin și director al unei edituri. El și-a
notat în agendă timpul planificat special pentru familia sa, iar când
cineva suna și-l invita să participe la vreo întrunire în calitate de
vorbitor, refuza politicos spunându-i că pe data respectivă are fixată
o altă întâlnire.
Joe Bayly avea o altă modalitate foarte bună de a le acorda
atenție copiilor săi. Avea câte un steag pentru fiecare membru al
familiei. Fiecare steag era astfel făcut încât să se potrivească
personalității copilului pe care îl reprezenta și îi fusese dăruit la
sărbătorirea zile de naștere. Ulterior, acest steag era pus în fața
casei, la ocazii speciale, de pildă la o altă sărbătorire a zilei de
naștere, când se întorcea din excursii sau când pleca la colegiu.
Este un exemplu de acordare indirectă a atenției.

Când sunt prezenți și ceilalți


Am menționat mai sus că-i acordăm atenție copilului când
suntem singuri cu el, fără ceilalți membri ai familiei. Deși această
afirmație este corectă, există ocazii în care trebuie să-i acordăm
atenție în prezența celorlalți. Acest lucru este valabil îndeosebi
când copilul este bolnav, dacă suferă afectiv sau a suferit un regres
din alt motiv. Numesc regres controlul neadecvat al sentimentelor
și/sau al comportamentului.
Iată un exemplu. Într-o zi, niște părinți foarte îngrijorați mi-au
cerut sfatul în legătură cu Tim, băiatul lor de doisprezece ani.
Verișorul băiatului, tot de doisprezece ani, venise să locuiască la ei.
Era un copil foarte pretențios care îl eclipsase pe Tim,
monopolizând atenția părinților acestuia. Tim s-a simțit dat la o
parte de verișorul său, mai puternic decât el, și a devenit deprimat
și retras, refuzând uneori să comunice. Sfatul meu a fost, în parte,
ca părinții să le acorde multă atenție atât lui Tim, cât și verișorului
său; acest lucru însemna să petreacă timp separat cu Tim și separat
cu verișorul lui. Dar verișorul lui Tim a continuat să domine în mod
clar toate situațiile când erau prezenți ambii băieți. Ca urmare, i-am
Exprimarea dragostei prin acordarea atenției 67

sfătuit pe părinți să-i acorde fiecărui băiat atenție ori de câte ori
vărul lui Tim se comporta într-un mod dominator. Părinții au reușit
să facă acest lucru întorcându-se cu fața spre Tim când era rândul
lui să vorbească, stabilind contactul vizual complet, cât și contactul
fizic dacă era cazul, și răspunzând la remarcile făcute de el. Apoi,
când era rândul verișorului lui Tim să vorbească, se întorceau spre
el, repetând procesul.
De regulă, acest tip de atenție dă rezultate doar dacă, mai întâi, i
s-a acordat suficientă atenție copilului cât era singur cu părinții.
Apropo, am împărtășit aceste principii simple și dascălilor, pentru
că au un efect revoluționar asupra predării și a modului în care este
perceput fiecare copil.
Acordarea atenției reclamă timp, este dificil de practicat cu
consecvență și reprezintă de multe ori o povoară pentru niște părinți
deja epuizați. Dar acordarea atenției este cel mai eficient mijloc
de-a păstra plin rezervorul emoțional al copilului și de-a investi în
viitorul acestuia.
Capitolul 7
Dragostea potrivită și dragostea
nepotrivită

Să luăm acum în discuție controversa legată de prea multă


dragoste. Unii susțin că prea multă dragoste va face din copil un
răsfățat, în timp ce alții susțin că niciodată nu poți să îl iubești prea
mult pe copil. Confuzia care domnește în acest domeniu i-a
determinat pe susținătorii ambelor puncte de vedere să adopte
poziții extreme. Multe persoane din primul grup sunt partizanii unei
discipline severe, după cum mulți din cel de-al doilea sunt prea
indulgenți.
Să analizăm această chestiune în lumina conceptului de dragoste
potrivită, ce-i va asigura copilului o dezvoltare sănătoasă, ajutând
evoluția afectivă a acestuia și încrederea în forțele proprii. Astfel,
se clarifică lucrurile. Putem folosi principiul că orice copil are
nevoie din belșug de dragostea potrivită, dar nu are nevoie de
dragostea nepotrivită.

Dragostea nepotrivită
Putem defini dragostea nepotrivită ca afecțiune care, fiind
exprimată, împiedică dezvoltarea afectivă a copilului prin faptul că
nu-i împlinește nevoile afective, încurajează o relație de
dependență tot mai puternică față de părinte și stânjenește
independența.
Cele mai răspândite tipuri de dragoste nepotrivită sunt
următoarele patru: posesivitatea, caracterul seducător,
substituția și inversarea rolurilor.

Posesivitatea
Posesivitatea este tendința părinților de a-l încuraja pe copil să
fie prea dependent de ei. Paul Tournier, renumitul consilier
elvețian, se ocupă pe larg de acest subiect în articolul „Semnificația
posesivității”. El afirmă că, la o vârstă fragedă, dependența
copilului este „evidentă și aproape completă”. Dar, dacă această
70 Copilul meu – iubit cu adevărat

dependență nu se diminuează pe măsură ce copilul crește, devine


un obstacol în calea dezvoltării afective a acestuia. Mulți părinți
încearcă să își țină copiii într-o stare de dependență de ei. Dr.
Tournier afirmă că fac acest lucru „recurgând la sugestii sau la
șantaj emoțional” ori folosindu-și autoritatea pe care o dețin și
cerând să fie ascultați. Este copilul lor. Ei au drepturi asupra lui
pentru că le aparține. Acești părinți sunt numiți posesivi. Au
tendința de a-și trata copilul ca obiect, ca proprietate ce se află în
stăpânirea lor, nu ca persoană care trebuie să se dezvolte, să-și
câștige treptat independența și încrederea în forțele proprii.
Ca să fie pe deplin el însuși, copilul trebuie să se bucure de
respectul părinților. Asta nu înseamnă, desigur, să nu stabilim
limite în privința comportamentul copilului sau să fim permisivi.
(Orice copil are nevoie de îndrumare și disciplinare.) Înseamnă a-l
încuraja pe copil să fie spontan, să înțeleagă că este o persoană
distinctă care trebuie să-și asume tot mai mult responsabilitatea
pentru viața sa.
Dacă noi, părinții, desconsiderăm dreptul copilului de a deveni
treptat independent, se va întâmpla unul din două lucruri: fie va
deveni excesiv de dependent de noi și excesiv de supus, nereușind
să învețe cum să trăiască în lume (în acest caz, va deveni o pradă
facilă pentru persoanele cu o voință puternică, autoritare sau pentru
grupările sectare), fie relația noastră cu copilul se va deteriora când
acesta va crește mare (se va împotrivi tot mai mult îndrumărilor
noastre).
Din nou, așa cum sugerează Dr. Tournier, trebuie „să ne
exercităm stăpânirea ca și cum n-am fi stăpâni”. Acesta este
mesajul măreț al Bibliei. Niciodată oamenii nu posedă cu adevărat
ceva. Omul este doar un administrator al lucrurilor bune pe care
Dumnezeu i le-a încredințat, căci „al Domnului este pământul și tot
ce cuprinde el” (1 Corinteni 10:26).
Desigur, orice părinte este posesiv într-o oarecare măsură. Dar
trebuie să avem grijă (1) să identificăm această tendință de
posesivitate; (2) să nu o confundăm cu preocuparea firească pentru
binele copilului, în special pentru nevoia de a-și câștiga încrederea
în sine însuși; (3) pe cât se poate, să fim conștienți de această
tendință în permanență; (4) să ne împotrivim influenței pe care o
exercită asupra noastră.
Dragostea potrivită și dragostea nepotrivită 71

Caracterul seducător
A doua modalitate nepotrivită de exprimare a dragostei o
reprezintă caracterul seducător. Trebuie să menționez din capul
locului că discutarea acestui subiect este dificilă deoarece
caracterul seducător este greu de definit. Cuvântul pare să acopere
întreaga gamă de sensuri de la obținerea unei experiențe sexuale,
până la contaminare.
Cât privește subiectul nostru, cred că este suficient să definim
caracterul seducător ca încercare conștientă sau subconștientă de a
obține trăiri senzuale/sexuale din relația cu un copil.
Un asemenea exemplu a fost prezentat la un seminar de
psihiatrie în care s-a discutat problema copiilor. La o clinică
psihiatrică a fost adusă o fetiță de șapte ani care se masturba
frecvent și avea rezultate slabe la școală. Evaluarea fetiței a arătat
că își petrecea mult timp imaginându-și (visând cu ochii deschiși)
că mama ei a murit și locuiește singură cu tatăl. S-a constatat, de
asemenea, că tatăl petrecea mult timp ținând copila în brațe,
mângâind-o într-un mod care părea să îi producă o plăcere senzuală
atât tatălui, cât și ei. Când aceste lucruri i-au fost împărtășite cu tact
tatălui, reacția sa a fost: „Vai de mine! Tocmai mi-am dat seama că,
dacă o clătesc de săpun când facem duș împreună, reacționează ca
o femeie matură”. E un caz clar de comportament seducător din
partea tatălui. Dar se pare că el n-a înțeles tot ce făcea. Ca și în
majoritatea cazurilor de acest gen, relația maritală din respectiva
familie era deficitară. Nu rareori se întâmplă să apară
comportamentul seducător în familiile în care căsătoria nu merge
bine. În zilele noastre, această problemă se agravează.
Ce părere aveți despre o scrisoare adresată lui Ann Landers, pe
care a publicat-o acum câțiva ani în rubrica ei?

Dragă Ann Landers, nu știu dacă mă confrunt sau nu cu o


problemă. Este vorba despre frumoasa mea fiică de doisprezece
ani. Am mai văzut fete topite după tatăl lor, dar așa ceva, nu.
Donna se așează lângă tatăl ei (sau în brațele lui) ori de câte ori
are ocazia. Se joacă unul cu mina celuilalt și se comportă ca doi
pisoi jucăuși sau ca doi copii îndrăgostiți. Când se plimbă
împreună se agață de tatăl ei sau se țin de după mijloc. Este
normal?
Semnat, Eu, cea Îngrijorată
72 Copilul meu – iubit cu adevărat

Ești cumva părintele unei preadolescente? Ce părere ai? E bine,


e rău? Te-ar îngrijora, să fi fost tu în situația asta? Ce-ai face?
Iată răspunsul lui Ann Landers:

Dragă Mamă îngrijorată, mi se pare că, într-adevăr, e prea mult


contact fizic. În ziua de astăzi, o fată de doisprezece ani este mai
degrabă o femeie decât un copil. Ar fi bine ca cineva să stea de
vorbă cu Donna, dar de preferință să nu fii tu aceea.
Poate o rudă mai luminată sau o prietenă matură ar putea să-i
spună că nu se cade și nu e bine să fie atât de mult contact fizic
între o domnișoară și tatăl ei. (Fără îndoială, acest comportament a
fost observat și de alții.)
Dacă nu cunoști pe cineva care te-ar putea ajuta să i-o spună cu
tact, dar ferm, îți sugerez insistent să ceri ajutorul unui consilier
școlar. Cred că este de dorit să discuți cu Donna, nu cu soțul tău.
Există riscul să aibă o poziție defensivă și să reacționeze agresiv.

Aș dori să comentez răspunsul dat de Ann. Sunt de acord că, din


descrierea mamei, pare să existe prea mult contact fizic între fiică și
tată, iar comportamentul acestuia pare seducător. Dar este punctul
de vedere al mamei și există șanse mari ca relația maritală dintre
părinți să fie deficitară. Pe scurt, nici noi (nici Ann) nu știm sigur
dacă avem de-a face într-adevăr cu un caz de seducție senzuală sau
nu. Probabil este o situație similară celei de la sfârșitul Capitolului
2 unde am întâlnit o mamă geloasă pe relația bună dintre fiică și
tată.
Presupunând că relația în discuție este într-adevăr una
seducătoare, este oare o idee bună să te duci la o fetiță de
doisprezece ani și să-i sugerezi că tatăl ei are un comportament
inadecvat din punct de vedere sexual față de ea? Și așa e greu să
găsim la copiii de azi respect față de părinți, încât să nu dorim să-l
subminăm.
Comentariul meu în legătură cu răspunsul dat de Ann este că
acesta exemplifică mentalitatea generală de astăzi față de iubirea pe
care trebuie să le-o arătăm copiilor. Sfatul ei pare a sugera că,
întrucât tatăl îi arăta fetiței sale într-un mod nepotrivit dragostea, ar
fi de dorit să nu i-o mai arate deloc. Am discutat deja rolul vital al
contactului fizic în cazul unei fete, în timpul preadolescenței. Tatăl
din cazul de față nu proceda corect. Oare soluția este renunțarea la
orice contact fizic?
Dragostea potrivită și dragostea nepotrivită 73

Mi-e teamă că acest gen de reacție este general acceptat de


societatea noastră. Unele voci susțin că, datorită comportamentului
seducător al unor părinți față de copii, trebuie să evităm orice
atingere, iar dacă nu poate fi evitată în totalitate, s-o facem măcar
parțial. O analogie ar suna cam așa: pentru că astăzi am văzut o
persoană suferind de obezitate, ar fi bine să nu mănânc deloc sau
cât mai puțin.
Un alt motiv pentru care, din păcate, părinții evită contactul fizic
cu copiii lor este că s-ar putea să simtă într-adevăr o atracție
sexuală față de aceștia. I se poate întâmpla oricărui părinte, mai
ales taților care au fete mai mari. Prin urmare, avem de-a face cu o
dilemă. Pe de o parte, nevoia critică a copilului este să se simtă
iubit, iar din acest punct de vedere contactul fizic joacă un rol
esențial. Pe de altă parte, părintele nu se simte în largul său și se
teme că gesturile sale ar putea fi greșite sau i-ar putea face rău
copilului.
Cred că mulți părinți care își iubesc copii se vor descurca mai
ușor cu aceste lucruri dificile dacă înțeleg că: (1) fiecare copil,
indiferent de vârstă, are nevoie de un contact fizic potrivit; (2) se
întâmplă ca părintele să aibă o reacție sexuală sau o fantezie
sexuală trecătoare legată de copil; (3) părintele trebuie să nu se lase
influențat de aceste simțăminte nepotrivite, să meargă mai departe
și să-i dăruiască copilului ceea ce acesta are nevoie să primească,
inclusiv contactul fizic potrivit (neseducător).
Având în vedere această confuzie, să ne mai mirăm oare că așa
de puțini copii se simt iubiți cu adevărat și necondiționat?
O altă teamă de-a părinților, în privința caracterului seducător,
vizează homosexualitatea. Se pare că e destul de răspândită
concepția greșită că, dacă mama îi arată prea multă dragoste unei
fetițe sau tatăl unui băiat, copilul va fi împins spre homosexualitate,
dar adevărat este tocmai contrariul.
Lucrând în școli, învățătoarele deschideau de multe ori acest
subiect. De curând, o învățătoare m-a întrebat: „Domnule
Campbell, îmi iubesc foarte mult fetița și de aceea o sărut foarte
mult, uneori pe buze. Oare voi face din ea o lesbiană?”. După ce
i-am pus și alte întrebări ca să mă asigur că relația lor era sănătoasă,
i-am răspuns: „Continuă liniștită!”.
74 Copilul meu – iubit cu adevărat

Două exemple
Permiteți-mi să prezint două exemple. Al doilea exemplu va
arăta efectul dragostei potrivite, inclusiv al contactului fizic, asupra
identității sexuale a unui copil. Dar primul exemplu vizează
efectele absenței acesteia.
În primul exemplu este vorba despre Rusty, un prieten drag
de-al meu, un instructor dur și renumit în trupele de marină ale
Statelor Unite. El și soția sa, o femeie minunată și deosebit de
sensibilă, au patru băieți, unul după altul. Rusty era hotărât să-i
crească pe băieți să fie ca și el, bărbați duri și puternici, căliți. Se
purta cu ei ca și cu recruții de la marină, impunându-le o disciplină
strictă și rigidă – fără afecțiune, ascultare necondiționată, fără
întrebări.
Modul în care reacționați la cele relatate până acum este
important. Ce credeți, cum au crescut băieții? Credeți că au călcat
pe urmele tatălui lor? Credeți că au devenit „bărbați adevărați”?
Ultima dată când i-am văzut, fiecare dintre ei era extrem de
efeminat. Gesturile, modul de a vorbi și înfățișarea erau ale unor
fete. E o surpriză? N-ar trebui, îmi este dat să văd asemenea cazuri
în fiecare zi. În general, băieții al căror tată este un om dur, aspru,
lipsit de afecțiune, ajung efeminați.
Al doilea exemplu. Cu câțiva ani în urmă pastorul bisericii
noastre era un bărbat cu o constituție robustă și trăsături aspre.
Simpla sa prezență îți capta atenția, dar avea o inimă caldă,
iubitoare. La acea dată, avea un băiețel de trei ani, de-odată cu fiul
meu David, însă băiatul lui era cu un cap mai înalt decât al meu și
cu zece kilograme mai greu, „curată imagine în oglindă a
bătrânului”. Pastorul nostru își iubea din toată inima băiatul. Se
purta cu multă afecțiune cu el, mereu îl ținea în brațe, îl îmbrățișa,
îl săruta sau se luptau împreună.
Cum credeți că s-a dezvoltat băiatul? A călcat pe urmele tatălui
său. Fără îndoială. Micuțul era exact ca și tatăl său. Identitatea sa
sexuală era bine conturată și era un băiat sigur pe sine, fericit, care
te făcea să-l iubești. Cu un tată ca al lui, copilul se va descurca fără
probleme în lume.
Dacă cele două exemple nu v-au convins că o dragoste potrivită,
oferită din belșug, este nu numai îndreptățită, dar și necesară
dezvoltării fiecărui copil (atât fetelor, cât și băieților) din partea
fiecărui părinte, permiteți-mi să mai adaug ceva. În întreaga mea
Dragostea potrivită și dragostea nepotrivită 75

experiență, în toate lecturile mele nu mi-a fost dat să întâlnesc un


singur caz cu probleme de identitate sexuală care să fi avut un tată
cald, iubitor și afectuos.
Așadar, datorită acestor concepții greșite pe care le-am analizat
(cât și a altora), prea puțini părinți sunt capabili să-i acorde
copilului hrana afectivă de care are nevoie. Cu toate că își iubesc
foarte mult copilul, latura practică a lucrurilor nu reflectă această
realitate. Sunt convins că, o dată ce aceste concepții greșite sunt
corectate și părinții înțeleg care sunt nevoile copilului, majoritatea
părinților vor fi capabili să îi asigure acestuia dragostea
îmbelșugată de care fiecare copil are nevoie.

Substituția
Al treilea gen de dragoste nepotrivită întâlnit foarte des este
substituția. Substituția sau dragostea substitutivă înseamnă a-ți trăi
viața sau a-ți împlini visurile prin viața copilului. Una dintre cele
mai vătămătoare tipuri de substituție o reprezintă trăirea de către
mamă a fanteziilor sau a dorințelor ei romantice prin intermediul
fiicei. Mama face acest lucru împingându-și fiica în relații sau
situații în care tânjește să se afle ea însăși. Un indiciu al acestui
fenomen îl reprezintă interesul obsesiv prezentat de mamă pentru
detaliile intime ale întâlnirilor fiicei ei, detalii care, pe măsură ce
sunt relatate, îi provoacă mamei o excitație sexuală. Caracterul
distructiv al unui asemenea proces este evident. Copilul poate fi
împins înspre situații pentru care nu este suficient de matur sau nu
are experiența necesară să le poată face față. Graviditatea este doar
una dintre posibilele consecințe. O altă consecință frecventă este
reputația tot mai proastă a copilului. O asemenea reputație îi poate
afecta serios imaginea de sine și respectul față de propria persoană
pentru tot restul vieții.
Același gen de substituție poate avea loc și în cazul tatălui și al
băiatului său, cu consecințe similare. Un tată care-și trăiește propria
virilitate prin cuceririle fiului său îi face rău nu numai acestuia, ci și
celorlalți cu care are de-a face. Datorită tatălui, băiatul este
influențat să vadă în femei în primul rând obiecte ale dorinței
sexuale. De aceea va avea dificultăți în a se raporta la o femeie ca
la o persoană cu sentimente și îndeosebi ca la o persoană egală cu el.
Desigur, există multe variante ale substituției. Cele descrise mai
sus sunt cele mai distructive.
76 Copilul meu – iubit cu adevărat

Un alt exemplu de substituție îl putem găsi la tatăl care-și


folosește fiul pentru a-și satisface ambițiile atletice. Pentru a
observa un asemenea fenomen participați la un meci al juniorilor.
Un părinte cu tendințe substituitoare se implică emoțional atât de
tare, încât are senzația că el însuși este jucătorul. Veți putea
observa mânia lui exagerată când arbitrul nu-i va da dreptate fiului
său. Partea mai rea este că acest părinte își va muștrului și umili fiul
pentru orice greșeală.
Ce ne vine în minte când discutăm asemenea lucruri? Vechea
problemă a dragostei condiționate. Cu cât este mai puternică
tendința de substituire față de copiii noștri, cu atât dragostea
noastră va fi mai condiționată de performanțele lor și de măsura în
care ne împlinesc nevoile transferate asupra lor.
S-o recunoaștem cinstit! Într-o oarecare măsură, toți manifestăm
aceste tendințe substituitoare, nu-i așa? Când David juca baseball în
echipa de juniori, îl consideram un jucător destul de bun. Îi
urmăream jocul și, fără să vreau, mintea mea era purtată spre zilele
în care eu însumi jucam baseball într-o echipă profesionistă. Mă
trezeam gândindu-mă cât de tare îmi doream să ajung la seniori.
Durerea și dezamăgirea pe care le-am trăit pentru că nu am reușit
să-mi împlinesc acest obiectiv îmi erau provocate de jocul atât de
bun al lui David. Mă întrebam de ce se întâmplă acest lucru. Ce
greșeală aș fi comis dacă aș fi încercat să-mi împlinesc visul prin
intermediul fiului meu!
Substituția devine vătămătoare dacă ne afectează atât de mult
dragostea încât ajungem să i-o dăruim copilului în funcție de
comportamentul său, adică o transformăm în dragoste condiționată.
Noi, părinții, nu trebuie să îngăduim ca speranțele, năzuințele și
visurile noastre să hotărască genul de dragoste pe care o primește
copilul nostru.
Substituția poate fi considerată un gen de posesivitate dacă ne
face să-i vedem pe copiii drept proprietate de care ne putem folosi
pentru a ne împlini visele. Cum poate crește copilul încât să devină
o persoană distinctă, care să ia decizii și să conteze pe propriile
forțe dacă noi îl tratăm astfel?
Dragostea noastră pentru copii trebuie să rămână necondiționată.
Trebuie să îl iubim astfel pe copil, încât să poată împlini planul pe
care îl are Dumnezeu pentru viața lui, iar nu planurile noastre prin
care încercăm să realizăm o substituție.
Dragostea potrivită și dragostea nepotrivită 77

Inversarea rolurilor
Inversarea rolurilor a fost descrisă cu câțiva ani în urmă de M.A.
Morris și R.W. Gould în publicațiile Ligii pentru Bunăstarea
Copilului. Ei o definesc drept „inversare a rolului de dependență, în
care părintele așteaptă de la bebelușii sau copiii mici hrănire
afectivă și protecție”.
Brandt Steele și Carl Pollock descriu inversarea rolurilor în
lucrarea The Battered Child [Copilul vătămat] (Chicago, University
of Chicago Press, 1974, p. 95). Ei afirmă:

Asemenea părinți așteaptă și cer foarte mult de la copiii lor. Nu


numai că le cer performanțe deosebite, dar ceea ce cer ei este
prematur, în mod clar dincolo de capacitatea copilului mic de a se
înțelege ce se așteaptă de la el și de a reacționa în consecință.
[Acești] părinți se comportă cu copilul ca și cum ar fi mult mai
mare ca vârstă. Observarea interacțiunii dintre părinte și copil
conduce la concluzia clară că părintele se simte nesigur și nu are
certitudinea că este iubit, văzând în copil o sursă de siguranță,
mângâiere și dragoste. Nu este deloc o exagerare să afirmăm că
acest părinte se comportă ca un copil speriat și neiubit, privindu-și
propriul copil ca pe un adult capabil să-i asigure mângâiere și
dragoste... Vedem implicate aici două elemente – așteptările și
pretențiile înalte ale părintelui în ce privește performanțele
copilului și, în paralel cu acestea, o desconsiderare din partea
părintelui a nevoilor pe care le are copilul mic, a capacităților
limitate și a neajutorării lui – o semnificativă greșeală de percepere
a copilului de către părinte.

Inversarea rolurilor reprezintă relația primară din cadrul


înspăimântătorului fenomen al abuzării copilului. Un părinte abuziv
simte că nevoile sale afective, de părinte, trebuie să fie împlinite de
către copil, că el, părintele, are dreptul de-a fi mângâiat și hrănit
afectiv de copilul său. Când copilul nu reușește să facă acest lucru,
părintele simte că are dreptul să-l pedepsească aspru.
Abuzarea copilului reprezintă forma extremă de inversare a
rolurilor, dar toți părinții inversează rolurile într-o anumită măsură.
Uneori, când nu ne simțim prea bine fizic sau mintal, noi, părinții,
așteptăm de la copilul nostru să ne ajute să ne simțim mai bine. S-ar
putea să fim deprimați, bolnavi, epuizați mintal sau fizic. În
asemenea momente, capacitatea noastră de a-l hrăni afectiv pe copil
78 Copilul meu – iubit cu adevărat

este aproape nulă. Este foarte dificil să-i asigurăm contactul vizual,
contactul fizic și să-i acordăm atenția de care are nevoie. Când
resursele noastre emoționale sau fizice sunt epuizate, noi înșine
avem nevoie să fim hrăniți afectiv. În această stare, este foarte ușor
să cădem în greșeala de-a aștepta de la copilul nostru mângâiere,
siguranță, ascultare, maturitate, conformare pasivă la cerințele
noastre. Dar nu acestea sunt caracteristicile unui copil normal.
Dacă este forțat să adopte un asemenea rol nefiresc, copilul nu se
va dezvolta normal. Lista posibilelor tulburări ce derivă dintr-un
asemenea comportament este, practic, fără capăt.
Noi, părinții, nu trebuie să lăsăm lucrurile să degenereze până în
acest punct. Trebuie să înțelegem că părintele este cel care-l
hrănește pe copil, iar copilul este cel care primește hrana. Când nu
suntem în stare să ne îndeplinim acest rol, nu trebuie să așteptăm de
la copii să fie părinții noștri. Desigur, în măsura în care le stă în
puteri, ne pot ajuta îndeplinindu-ne rugămințile și aducându-ne
lucrurile de care avem nevoie când suntem bolnavi, însă nu trebuie
să așteptăm de la ei să ne hrănească afectiv.
Trebuie să ne dăm toate silințele ca să nu ajungem în situații în
care să nu îi putem hrăni afectiv pe copiii noștri. Acest lucru poate
însemna o îngrijire mai bună a corpului nostru pentru a preveni
boala și oboseala – de pildă, o alimentație corectă, multă odihnă și
multe exerciții fizice. Poate însemna preocupare pentru propria
noastră sănătate emoțională prin practicarea unor activități favorite
sau recreative care să prevină depresia ori epuizarea mintală; poate
însemna preocuparea pentru vitalitate spirituală, asigurându-ne că
avem suficient timp pentru rugăciune și meditație, înseamnă
preocuparea pentru căsătoria noastră, încât să fie puternică,
sănătoasă, neamenințată de pericole, căci mariajul este cel mai
important element. Dumnezeu ar trebui să fie pe primul loc în viața
noastră, soțul sau soția pe locul doi, iar copiii imediat pe locul trei.
Să nu uităm, le vom putea dărui cu mult mai mult copiilor noștri
dacă avem grijă de noi înșine din punct de vedere afectiv și
spiritual. Acest lucru ne trimite înapoi la stabilirea priorităților și
planificarea atingerii obiectivelor.

Nu arunca și copilul o dată cu apa din covată


Am analizat patru dintre cele mai răspândite moduri nepotrivite
de manifestare a dragostei și câteva concepții greșite des întâlnite.
Dragostea potrivită și dragostea nepotrivită 79

Desigur, aceste cazuri sunt de evitat în relația cu copiii noștri. Nu


sunt benefice nici pentru copil, nici pentru părinte.
Dar, în încercarea de a evita aceste greșeli, „să nu aruncăm și
copilul odată cu apa din covată”. Să nu comitem o greșeală și mai
gravă și să nu îi arătăm copilului nostru o dragoste potrivită. Este
greșeala cel mai des întâlnită dintre toate greșelile comise în
creșterea copiilor. Căci numărul copiilor care suferă din lipsă de
dragoste potrivită este mult mai mare decât al celor care suferă
datorită manifestării dragostei nepotrivite.
Dragostea potrivită urmărește binele și sănătatea copilului.
Dragostea nepotrivită slujește nevoilor anormale și blocajelor
părintelui.
Trebuie să recunoaștem adevărul. Copiii au nevoi vitale pe care
doar părinții le pot împlini. Dacă nu le putem împlini aceste nevoi,
dacă nu le putem păstra pline rezervoarele emoționale, dacă nu le
putem asigura din abundență contact vizual, contact fizic și
acordarea atenției, este de dorit să vedem ce probleme avem și să
cerem cât mai curând ajutorul unui specialist. Cu cât așteptăm mai
mult, cu atât se vor înrăutăți lucrurile mai tare.
Capitolul 8
Mânia copilului
Mânia este o reacție naturală pentru noi toți, inclusiv pentru
copiii mici. Dar reacția la mânia copilului este, după părerea mea,
cea mai dificilă parte a îndatoririlor de părinte. Și, pentru că este o
sarcină dificilă, majoritatea părinților reacționează la mânia
copilului în moduri greșite și distructive.
Trebuie să avem în vedere următorul fapt. Când un copil se
mânie, modalitățile prin care-și poate exprima mânia sunt
semnificativ limitate. Are doar două opțiuni – să își exprime mânia
comportamental sau verbal. În ambele situații, părintelui îi va fi
foarte greu să știe care e reacția adecvată.
Dacă un copil mic își exprimă mânia, de pildă, lovindu-se cu
capul de perete, aruncând jucăriile, lovind cu pumnii sau cu
picioarele, trebuie să reacționăm față de un asemenea
comportament. Pe de altă parte, dacă un copil își exprimă mânia pe
cale verbală, aproape sigur că părintelui i se va părea un lucru
neplăcut, nerespectuos și nepotrivit. Iar acest mod de manifestare a
mâniei este, de asemenea, intolerabil și inacceptabil. Ce poate să
facă un părinte?
Ca și vaporii dintr-un ibric, mânia trebuie să iasă cumva la
suprafață. Nimeni, inclusiv copilul mic, nu-și poate reprima mânia
și să o țină în continuare în sine. Acesta este unul dintre cele mai
distructive lucruri pe care-l putem obliga pe copilul mic să le facă.
Dacă refuzăm să îi permitem copilului să-și exprime mânia în
vreun mod, atunci el trebuie să-și împingă mânia aceasta tot mai
adânc înăuntrul său, ceea ce-i va provoca probleme distructive mai
târziu. Dacă-l pedepsim pe copil pentru că-și exprimă mânia fie
verbal, fie comportamental, nu-i mai lăsăm altă opțiune decât
reprimarea mâniei și creșterea presiunii interne. În consecință,
copilul nu va reuși să învețe cum să-și stăpânească el însuși mânia
într-un mod matur.
Eu numesc aceasta „capcana pedepsei”. Noi, părinții, trebuie să
înțelegem că pedeapsa, în sine, nu reprezintă o modalitate de a ne
învăța copiii să-și stăpânească mânia.
82 Copilul meu – iubit cu adevărat

O altă greșeală pe care părinții o fac foarte ușor când au de-a


face cu mânia unui copil este să se piardă cu firea și să arunce o
cantitate imensă de mânie asupra unui copil deja furios. Copiii sunt
neajutorați în fața mâniei părinților. Nu au cum să se apere de ea.
Un exemplu des întâlnit este o mustrare de genul: „Nu vreau să te
mai văd niciodată făcând așa ceva (vorbindu-mi astfel)! Ai
înțeles?”. Când un părinte țipă și urlă la copil, blochează efectiv
toate modurile normale pentru un copil de a-și exprima mânia și,
cum am arătat mai sus, copilul va trebui să o păstreze în lăuntrul
său și să mai adauge la ea și mânia părintelui său.
Fără îndoială, cea mai mare parte a părinților de azi nu se
descurcă prea bine în fața mâniei copiilor lor. Dacă mânia copilului
se manifestă comportamental sau verbal, acesta este fie pedepsit,
fie certat cu asprime, fie ambele. Din nou, întrucât acestea sunt
singurele modalități cu ajutorul cărora copilul își poate exprima
mânia, tratamentul nostru îl obligă să și-o reprime.
De ce este atât de distructiv acest lucru? Pentru că, după cum
deja am arătat, în cele din urmă mânia va trebui să iasă cumva la
suprafață. Dacă este reprimată prea multă vreme, se va manifesta ca
„un comportament pasiv-agresiv”. Comportamentul pasiv-agresiv
(PA) este, în esență, un comportament subconștient (necontrolat
conștient de copil) și antiautoritar. Motivația inconștientă a
copilului este de a provoca supărare unei figuri autoritare (în
special părinților și învățătorilor) făcând opusul a ceea ce se
așteaptă de la el. Odată ce elementele comportamentului pasiv-
agresiv încep să influențeze comportamentul copilului,
disciplinarea lui devine un coșmar.
Comportamentul pasiv-agresiv, opusul unei exprimări directe,
verbale a mâniei, este o expresie a mâniei îndreptată împotriva
propriei persoane, într-un mod indirect. Câteva exemple simple ale
unui asemenea comportament sunt amânarea, pierderea vremii,
încăpățânarea, ineficacitatea intenționată și uitarea. Scopul
subconștient al comportamentului PA este de a provoca supărare
părintelui sau figurii autoritare și de a-i stârni mânia.
Modalitățile pasiv-agresive de controlare a mâniei sunt
indirecte, înșelătoare, contrare propriilor interese și distructive. Din
nefericire, deoarece comportamentul pasiv-agresiv are o motivație
subconștientă, copilul nu este conștient că folosește acest
comportament recalcitrant, obstructiv, pentru a descătușa mânia
Mânia copilului 83

zăvorâtă în sinea lui ca să își supere părinții.


Una din modalitățile prin care un copil mic poate manifesta
tendințe PA este să facă în pantaloni după ce a fost învățat să stea
pe oliță – o modalitate eficace, dar nesănătoasă de a-și exprima
mânia. În majoritatea cazurilor, părinții au interzis orice exprimare
a mâniei, în special cea verbală. Într-o asemenea situație, părinții
pot face prea puțin. S-au împins pe ei înșiși la colț. Cu cât îl vor
pedepsi mai mult pe copil, cu atât va face mai mult în pantaloni, în
încercarea subconștientă de a-și supăra părinții. Ce dilemă!
Dumnezeu să aibă milă atât de părintele, cât și de copilul aliat într-o
asemenea situație.
Mulți copii de vârstă școlară își exprimă mânia prin PA obținând
note mult mai mici decât cele de care sunt în stare. Atitudinea lor
seamănă foarte mult cu zicala: „Poți duce calul la apă, dar nu-l poți
obliga să bea”. În cazul unui copil PA care folosește notele slabe
pentru a-și înfuria părinții, această zicală ar fi: „Mă poți obliga să
merg la școală, dar nu mă poți face să iau note bune”. Din nou, în
fața unui comportament PA, părinții sunt neajutorați; controlul îl
deține mânia copilului și ea nu se manifestă vizibil. Cu cât părinții
se supără mai tare – acesta fiind scopul subconștient al întregii
povești –, cu atât situația se înrăutățește mai tare.
Este important să subliniem încă o dată că un copil PA nu face
aceste lucruri în mod conștient sau încercând intenționat să
provoace mânia figurilor autoritare. Acțiunile sale fac parte dintr-un
proces subconștient de care nu își dă seama, înspre care a fost
împins de „capcana pedepsei”.
Comportamentul PA se întâlnește foarte des. De ce? Pentru că
majoritatea oamenilor nu înțeleg mânia, nici nu știu cum să se
raporteze la ea. Consideră că, prin ceva anume, mânia este greșită
sau păcătoasă și „trebuie eliminată din copii prin disciplină”. Este o
eroare gravă pentru că mânia este un sentiment normal; toți
oamenii, din toate veacurile au simțit mânie, inclusiv Isus, care S-a
mâniat pe cei ce foloseau Templul în mod greșit. Dacă îl pedepsești
cu nuiaua pe copil când se mânie sau țipi la el: „Nu mai vorbi așa!
Nu-ți dau voie!” ori „Taci din gură că-ți trag una!”, ce mai poate el
să facă? Una din două – poate să nu te asculte și să continue să
„vorbească așa” sau poate să te asculte și „să nu mai vorbească
așa”. Dacă alege a doua variantă și încetează să-și exprime mânia,
aceasta va fi doar reprimată; și va rămâne nerezolvată în
84 Copilul meu – iubit cu adevărat

subconștientul său așteptând o exprimare ulterioară prin-un


comportament neadecvat și/sau pasiv-agresiv.
O altă greșeală pe care o fac unii părinți în legătură cu
reprimarea mâniei este folosirea nepotrivită a umorului. Ori de câte
ori situația devine tensionată, în special dacă cineva se înfurie, unii
părinți vor recurge la tachinare și vor încerca să folosească umorul
pentru detensionarea atmosferei. Fără îndoială, umorul este de preț
în orice familie. Dar, dacă este folosit în mod constant pentru a
evita reacția adecvată în fața mâniei, copiii nu vor avea ocazia să
învețe cum să-și controleze propria mânie.
Comportamentul pasiv-agresiv poate deveni foarte ușor un tipar
adânc înrădăcinat, un obicei pe care copilul să-l păstreze pentru tot
restul vieții. Dacă un copil ajuns la mijlocul anilor adolescenței
evită rezolvarea onestă și deschisă a mâniei din el, într-un mod
adecvat, e foarte posibil să se folosească de tehnicile pasiv-agresive
în toate relațiile pe care le va avea în viitor. Acest lucru îi va afecta
relația pe care o va avea mai târziu cu soțul sau soția sa, cu copiii,
cu colegii de muncă, cu asociații și prietenii săi. Comportamentul
PA este forța primară din spatele drogurilor, aventurilor sexuale,
eșecului școlar, fugii de acasă și sinuciderilor. Ce tragedie! Și
majoritatea acestor nefericiți nu sunt nici pe departe conștienți de
tiparul lor comportamental contrar propriilor interese sau de
problemele pe care le au în controlarea mâniei.
Comportamentul pasiv-agresiv reprezintă cea mai proastă
modalitate de controlare a mâniei, din mai multe motive: (1) poate
deveni foarte repede un tipar comportamental adânc înrădăcinat,
care să dăinuie tot restul vieții; (2) poate distorsiona personalitatea
respectivei persoane transformându-o într-un om foarte
dezagreabil; (3) poate afecta toate relațiile respectivei persoane; (4)
este una dintre tulburările de comportament cel mai dificil de tratat
și corectat.
Scriptura le spune părinților să-i învețe pe copii pe ce drum
trebuie să meargă. A-l obliga pe un copil să-și reprime mânia și a
nu-l lăsa să o controleze într-un mod adecvat înseamnă a-l învăța
pe copil pe ce cale să nu meargă. Este foarte important să-l învățăm
pe copil cum trebuie să-și controleze corect mânia. Acest lucru se
face învățându-l pe copil cum să-și rezolve mânia, nu cum să o
reprime.
A-i învăța pe copiii și adolescenții noștri cum să-și controleze
Mânia copilului 85

mânia reprezintă ceea ce eu consider a fi într-adevăr cea mai


dificilă parte a rolului de părinte. Mai întâi, este cea mai dificilă
pentru că nu vine de la sine. Așa cum am discutat, reacția naturală
în fața mâniei unui copil este să ne mâniem mai tare decât copilul și
să ne vărsăm mânia pe el. În al doilea rând, a-l învăța pe copil să
facă față corect mâniei este o sarcină dificilă pentru că avem de-a
face cu un proces lung și anevoios. Ca obiectiv, ar fi de dorit să ne
propunem să-l învățăm pe copil să-și controleze mânia într-un mod
matur, până la vârsta de șaisprezece sau șaptesprezece ani. Este un
proces lent deoarece controlarea mâniei este un proces de
maturizare. Un adult imatur își controlează mânia într-un mod
imatur; un adult matur își controlează mânia într-un mod matur.
Comportamentul pasiv-agresiv reprezintă cel mai imatur mod de
controlare a mâniei. Cele mai mature căi de controlare a mâniei
sunt verbale, plăcute și, pe cât posibil, ne rezolvă mânia față de
persoana pe care suntem supărați.
Nu trebuie să așteptăm de la niciun copil să învețe repede să-și
controleze mânia. Un părinte înțelept va înțelege că un copil bine
crescut va învăța treptat aceste lecții esențiale trecând de la un
stadiu al dezvoltării la celălalt. Abia la vârsta de șase sau șapte ani,
ori chiar peste, putem aștepta de la copil să învețe modul specific în
care să-și controleze mânia cu maturitate. Până la vârsta respectivă,
noi, părinții, trebuie să evităm înrădăcinarea comportamentului
pasiv-agresiv în copilul nostru. Pe măsură ce crește, în funcție de
capacitatea sa, îl vom putea învăța în mod concret cum să-și
controleze mânia din ce în ce mai matur. Subiectul este mult prea
larg pentru a putea fi acoperit în mod adecvat într-un capitol de
dimensiunile acestuia. Dar el este prezentat în detalii în cartea Kids
Who Follow, Kids Who Don’t [Copii care ascultă, copii care nu
ascultă].
Efeseni 6:4 spune: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe
copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului”. Vă
invit să studiați acest pasaj și, de asemenea, să citiți cu atenție
capitolele următoare din această carte, despre disciplinare. Aveți
grijă să folosiți pedeapsa ca măsură ultimă și feriți-vă să vă
descărcați mânia asupra copilului. Părinților, vă rog stăruitor să
faceți tot ce vă stă în putere să păstrați o relație plăcută cu copilul
vostru, fiind în același timp fermi. Dacă ar fi să rezum în două
cuvinte creșterea copiilor după voia lui Hristos, acestea ar fi într-un
86 Copilul meu – iubit cu adevărat

mod plăcut și ferm.


A-l crește într-un mod plăcut presupune bunăvoință, optimism,
evitarea inculcării fricii sau anxietății în copil, în special a propriei
noastre mânii. A-l crește într-un mod ferm presupune așteptări
corecte și consecvență. Fermitatea nu înseamnă rigiditate și
inflexibilitate. Ea ține cont de vârsta copilului, de capacitatea și
nivelul de maturitate al acestuia.
Când copilul vostru va ajunge la adolescență, vă invit să citiți
Adolescentul – copilul meu, capitolele 6 și 7, în care veți găsi
recomandări specifice pentru această vârstă. În aceste capitole este
discutat și modul în care îl puteți ajuta pe copil să-și controleze
într-un mod matur mânia înainte de a ajunge la vârsta de
șaisprezece sau șaptesprezece ani. După această vârstă, orice
comportament PA poate fi permanent.
Da, a-l învăța pe copil să-și controleze mânia este o sarcină
dificilă, dar reprezintă astăzi una dintre cele mai importante
responsabilități ale noastre, ca părinți. Noi, părinții, trebuie să luăm
în serios această sarcină și să ne asigurăm că știm, într-adevăr, ce
facem. Miza este prea mare!
Capitolul 9
Ce este disciplinarea?
Din când în când sunt invitat de biserici sau diverse organizații
să țin prelegeri despre relația părinte-copil și, înainte de-a vorbi
despre disciplinare, vorbesc trei sau patru ore despre dragostea pe
care trebuie să i-o arătăm copilului. Fără nicio excepție, după două
sau trei ore, vine la mine un părinte și îmi zice: „Mi-a făcut plăcere
să vă urmăresc prelegerile, dar când ajungem la disciplinare?
Acesta este domeniul în care mă lovesc de probleme și m-aș bucura
să găsesc soluții”.
În general, sărmanul părinte care face o asemenea afirmație a
înțeles greșit (1) relația dintre dragoste și disciplinare și (2)
semnificația disciplinării. Gândind lucrurile în acest fel, el a
despărțit dragostea de disciplinare, ca și cum ar fi două entități
distincte. Nu ne mai miră confuzia lui și faptul că stăpânirea
propriului copil îi creează probleme.
De regulă, părinții care fac această confuzie presupun că
disciplinarea înseamnă pedeapsă (pedeapsă corporală, după unii).
Ambele asumpții sunt false. Încerc să le demonstrez părinților
cu care discut, și ție, drag părinte care citești această căite, că
dragostea și disciplinare nu pot fi despărțite și că pedeapsa este
doar o foarte mică parte a disciplinării.
Primul lucru pe care trebuie să-l înțeleagă părinții care vor să
aibă un copil disciplinat este că a-l face pe copil să se simtă iubit
este cea dintâi și cea mai importantă parte a unei bune disciplinări.
Desigur, nu e totul, dar este cea mai importantă parte.
Ceea ce ați citit până acum în această carte este cel mai
important aspect al disciplinării și, dacă vă doriți ca disciplinarea
copilului să aibă rezultate, lucrurile respective trebuie aplicate. Nu
are rost să citiți mai departe dacă până acum nu ați pus în practică
ceea ce deja ați citit și dacă nu ați păstrat plin rezervorul emoțional
al copilului. Dacă nu v-ați străduit să-l faceți pe copil să se simtă
iubit folosind din abundență contactul vizual, contactul fizic și
acordarea atenției într-un mod adecvat, vă rog să nu citiți mai
departe, ci să reveniți la capitolele anterioare și să le recitiți.
88 Copilul meu – iubit cu adevărat

Rezultatele pe care le-ați obține vă vor dezamăgi. Folosirea


tehnicilor de control al comportamentului fără temelia dragostei
necondiționate este un lucru barbar și nescriptural. S-ar putea să
aveți un copil care să se comporte bine cât este mic, dar rezultatele
pe termen lung vor fi descurajatoare. Doar o relație sănătoasă
bazată pe dragoste rezistă în fața tuturor crizelor vieții.

Ce este disciplinarea?
Ce este disciplinarea? Cum o definiți voi? Vorbind despre
creșterea copiilor, disciplinarea înseamnă educarea minții și a
caracterului copilului încât să devină un membru constructiv al
societății, capabil să se autocontroleze. Ce presupune acest lucru?
Disciplinarea presupune educare prin toate formele de comunicare:
îndrumare prin exemplul propriu, prin modele, instruire verbală,
cereri scrise, predare, experiențe educative și distractive. Lista este
destul de lungă.
Da, pedeapsa este și ea inclusă pe listă, dar reprezintă doar una
dintre multele modalități de disciplinare și este factorul cel mai
negativ și mai primitiv. Din păcate, uneori trebuie să o folosim și
vom discuta în capitolele următoare modul în care o putem face.
Deocamdată trebuie să subliniem din nou că îndrumarea spre o
gândire și acțiuni corecte este mult superioară pedepsirii pentru o
acțiune greșită.
Având definiția disciplinării, să o analizăm și în raport cu
dragostea necondiționată. Disciplinarea este cu mult mai ușoară
când copilul se simte iubit cu adevărat. Acest lucru se întâmplă
pentru că dorește să se identifice cu părinții și poate s-o facă doar
dacă știe că este iubit și acceptat cu adevărat. Așa poate accepta
îndrumarea părinților săi fără ostilitate și împotrivire.
Însă dacă un copil nu se simte iubit și acceptat cu adevărat, îi va
fi foarte greu să se identifice cu părinții și cu valorile lor. Dacă între
el și părinți nu există o legătură puternică și sănătoasă de dragoste,
copilul va reacționa față de îndrumarea părintească cu mânie,
ostilitate și resentimente. Va percepe fiecare cerere a părinților (sau
ordinul acestora) ca ceva impus și va învăța să i se împotrivească.
În cazurile grave, copilul va ajunge să trateze fiecare cerere a
părinților cu atât de multe resentimente, încât întreaga sa orientare
față de autoritatea paternă (iar, în cele din urmă, față de orice formă
de autoritate) va fi de a face exact opusul a ceea ce i se cere. Acest
Ce este disciplinarea? 89

tip de tulburare emoțională crește într-un ritm alarmant la noi în


țară și nu sunt excluși nici copiii din familiile creștine.
Probabil ați înțeles deja cât este de importantă dragostea
necondiționată pentru reușita disciplinării (a educării). Cu atât mai
mult va răspunde copilul disciplinării (educării), cu cât rezervorul
său emoțional este umplut. Cu cât rezervorul său emoțional este
mai gol, cu atât va răspunde mai puțin disciplinării (educării).
Un aspect al dragostei potrivite pe care nu l-am menționat încă
este ascultarea atentă (activă). Ascultarea atentă înseamnă să asculți
în așa fel, încât copilul să fie sigur că știi ce încearcă să-ți
comunice. Când copilul știe că înțelegem ce simte și ce-și dorește,
e mult mai dispus să răspundă pozitiv la disciplinare, mai ales în
cazul în care nu suntem de acord cu el. Nimic nu-l frustrează mai
tare pe copil decât să i se spună să facă ceva când el simte că
părinții nu-l înțeleg. Asta nu înseamnă să-i împlinim toate mofturile
și toanele; înseamnă doar să-l ascultăm așa încât să nu considere că
i-am ignorat gândurile și sentimentele când ne-am folosit
autoritatea. Vi se pare că n-are logică? Dacă așa considerați, nu vă
priviți copilul ca pe o persoană distinctă, de valoare.
Gândiți-vă la acest lucru. În cazul în care copilul simte că ați
ținut cont de poziția și sentimentele sale, ați domolit mânia și
resentimentele care, mai târziu, s-ar întoarce împotriva voastră și
v-ar urmări. Oare Tatăl cel ceresc nu face la fel de mult pentru voi?
Hristos a spus:

Cereți și vi se va da! Căutați și veți găsi! Bateți și vi se va


deschide! Căci oricine cere va primi. Oricine caută găsește. Numai
să bateți, și ușa vi se va deschide. Dacă un copil îi cere tatălui său o
pâine, oare îi va da acesta o piatră? Dacă-i cere un pește, îi va da
oare un șarpe? Firește că nu! Și dacă voi, omeni păcătoși, cu inima
împietrită, știți să dați daruri bune copiilor voștri, atunci Tatăl
vostru din cer nu va da el oare, cu atât mai mult, daruri bune celor
care i le cer? (Matei 7:7-11, Noul Testament pe înțelesul tuturor).

A-l asculta atent pe copil înseamnă cel puțin a stabili contactul


vizual, iar dacă se poate și dacă este potrivit a stabili contactul fizic
și a-i acorda întreaga atenție. De regulă, ajută să îi spunem
copilului că-l înțelegem (chiar dacă nu suntem de acord cu el). O
modalitate bună de-a ne asigura că el înțelege că noi am înțeles este
să îi repetăm ceea ce gândește și simte. Ceea ce gândește și simte el
90 Copilul meu – iubit cu adevărat

ar putea schimba și felul în care vedem noi lucrurile și intenționăm


să acționăm.
Mi-amintesc un incident de când fiica noastră avea șaisprezece
ani. Într-o seară, i-am dat voie să meargă împreună cu trei colegi la
un meci de lupte greco-romane la liceul ei. I-am cerut ca, după
meci, să vină imediat acasă. Meciul urma să se termine în jurul orei
22. De obicei, făcea 30-45 de minute până acasă. La ora 23 am
început să mă îngrijorez; la 23:15 am telefonat la părinții unuia
dintre colegii ei. Mi-au spus că se opriseră la ei cât să pună
cauciucurile de iarnă la mașină (începuse să ningă) și i-au invitat în
casă la o gustare. Au plecat de acolo la 23:10. Carey a ajuns acasă
la 23:40.
Eram furios. Am trimis-o la culcare după ce i-am ținut o predică
despre responsabilitate și i-am interzis să mai iasă din casă o
săptămână. De ce am reacționat astfel fără să ascult ce are de zis
Carey? Mă gândeam mai mult la mine însumi decât la situația
propriu-zisă. În acea seară nu mă simțeam prea bine și mi-am dorit
să merg devreme la culcare. A doua zi aveam un program foarte
aglomerat. Pe lângă asta, fiica mea a ajuns mai târziu decât mă
așteptam eu și nu ne-a sunat să ne anunțe că întârzie. Am presupus
că a tratat situația cu totală indiferentă.
Am o fiică înțeleaptă. A așteptat până a doua zi când mi-am
recăpătat calmul și atitudinea iubitoare obișnuită și doar atunci mi-a
povestit ce s-a întâmplat. Știa, de asemenea, că o ascult cu mai
multă atenție dacă nu sunt furios. S-au întors acasă pe un drum mai
lung, dar mai puțin riscant. Cum ninsese, pe drum era polei. Mi-a
spus adevărul. Dar greșise pentru că nu sunase când și-a dat seama
că va ajunge mai târziu decât ne așteptam noi. I-am cerut scuze
pentru reacția mea exagerată și am schimbat pedeapsa ca să fie pe
măsura greșelii comise.
Putem învăța două lecții din această întâmplare. În primul rând,
vedem cât este de important să ascultăm cu adevărat ce ne spune
copilul când comunică cu noi. Aș fi evitat frustrarea mea și durerea
fiicei mele, cât și posibila ei mânie sau eventualele resentimente
față de mine dacă aș fi ascultat-o înainte de a acționa.
Cealaltă lecție pe care o învățăm este importanța controlării
sentimentelor noastre în asemenea cazuri. Cred că cel mai mare
inamic al unei mame sau al unui tată care își crește copilul îl
reprezintă sentimentele necontrolate, în special mânia. Ca în
Ce este disciplinarea? 91

povestea de mai sus, lucrul acesta îl poate face pe un părinte să


spună sau să facă ceva ce va regreta mai târziu. Prea multă mânie îl
va speria pe copil de la început, în special dacă e vorba de mânie
necontrolată. Ni s-ar putea părea că are efecte benefice asupra
comportamentului copilului, dar aceste efecte sunt doar temporare.
Pe măsură ce va crește, exprimarea a prea multă mânie de către
părinte (izbucniri) va determina în copil o lipsă crescândă de
respect față de părinți și-i va stârni tot mai mult resentimentele și
mânia. În mod normal, sentimentele necontrolate duc la pierderea
respectului față de oricine. De ce ne-am aștepta la altceva din
partea soției/ soțului sau copilului nostru?
Știți la fel de bine ca și mine că, din când în când, toți ne
pierdem calmul. Trebuie să reținem că, dacă se întâmplă așa ceva,
n-ar trebuie să ne fie teamă să ne cerem scuze mai târziu, după ce
lucrurile s-au potolit. Putem transforma ceva rău în ceva frumos.
Este uluitor cât de plăcută poate deveni comunicarea într-o familie
când un membru al ei este suficient de matur încât să își ceară
scuze când a greșit, iar pierderea nepotrivită a calmului (reacția
exagerată) poate fi o asemenea ocazie. Poate credeți, poate nu, dar
căldura și apropierea care urmează de regulă unui asemenea
incident se numără printre amintirile speciale pe care copilul (și
părinții) le va păstra pentru totdeauna. Sunt neprețuite.
Însă reacțiile emoționale exagerate pot li tolerate într-o familie
doar până la un anumit punct, în special dacă nu sunt urmate de
scuze. Trebuie să avem grijă ca ele să fie cât mai puține. Cum se
poate face acest lucru?

Controlează-ți mânia
Este important să reținem că, în anumite condiții, mânia este
dificil de controlat. Câteva dintre acestea sunt (1) când persoana în
cauză este deprimată; (2) când îi este teamă; (3) când are probleme
de sănătate; (4) când este obosită mintal sau fizic; (5) când viața
spirituală a persoanei respective nu este sănătoasă.
S-ar putea scrie o carte despre tratarea fiecăreia dintre aceste
probleme. Pentru discuția noastră, ajunge să spunem că fiecare
părinte trebuie să aibă grijă de sine din punct de vedere mintal,
emoțional, fizic și spiritual. Lipsa sănătății în oricare din aceste
domenii poate afecta relația părinte-copil, relația maritală, de fapt
toate relațiile, în primul rând prin faptul că ne afectează capacitatea
92 Copilul meu – iubit cu adevărat

de-a ne controla mânia. Să ne păstrăm în formă. Mânia necontrolată


dăunează bunei disciplinări.

Disciplinarea și pedepsirea
Sper că ați înțeles că sunt multe lucruri pe care trebuie să le
facem înainte să așteptăm de la copilul nostru să reacționeze bine la
disciplinare. Oricine poate folosi nuiaua ca modalitate primară de
controlare a comportamentului unui copil. Nu necesită sensibilitate,
judecată, înțelegere sau talent. A alege pedeapsa corporală drept
metodă principală de disciplinare înseamnă a comite greșeala
critică de-a presupune că disciplinarea este identică cu pedepsirea.
Disciplinarea este educarea copilului pentru a învăța calea pe care
trebuie să meargă. Pedepsirea este doar o componentă a acesteia și,
cu cât e mai mică, cu atât mai bine. Vă rog să rețineți: cu cât un
copil este disciplinat mai bine, cu atât va fi nevoie de mai puțină
pedeapsă. Cât de bine răspunde un copil disciplinării depinde în
primul rând de măsura în care se simte iubit și acceptat. Așa că cea
mai mare sarcină a noastră este să-l facem să se simtă iubit și
acceptat.
Există mai multe motive datorită cărora mulți părinți cad în
capcana pedepsei, datorită cărora ajung cumva la ideea că cea mai
mare responsabilitate a lor în ce privește disciplinarea (educarea
unui copil) o reprezintă folosirea nuielei (pedepsirea copilului).
Unul dintre motivele pentru care părinții cad în această capcană
e că multe cărți, articole, seminarii, instituții, programe de radio,
predici și lucrări susțin utilitatea pedepsei corporale discutând
superficial sau neglijând complet toate celelalte nevoi ale copilului,
în special nevoia de dragoste. Prea puține pledează în favoarea
copilului și a nevoilor reale ale lui. Prea mulți oameni susțin astăzi
cu dogmatism pedepsirea copiilor, numind-o disciplinare, și
recomandă forma cea mai aspră, extremă, de tratament uman. Este
uluitor că mulți avocați ai acestei poziții o numesc abordare biblică.
Citează trei versete din cartea Proverbelor (13:24; 23:13; 29:15)
pentru a justifica complet bătaia pe care o primește un copil. Nu
menționează sutele de versete din Scriptură care se ocupă de iubire,
compasiune, sensibilitate, înțelegere, iertare, hrănire afectivă,
îndrumare, bunăvoință, afecțiune și dăruire, de parcă un copil n-ar
avea dreptul la asemenea manifestări ale dragostei.
Susținătorii pedepsei corporale par să fi uitat că nuiaua
Ce este disciplinarea? 93

păstorului menționată în Scriptură era folosită aproape în


exclusivitate pentru îndrumarea oilor, nu pentru lovirea lor.
Păstorul călăuzea cu blândețe oile, în special mielușeii, întinzând
pur și simplu nuiaua pentru a le împiedica să se îndrepte în direcția
greșită, după care le înghiontea ușor în direcția corectă. Dacă
nuiaua ar fi fost (sau ar fi) un instrument folosit în principal pentru
bătaie, Psalmul 23 mi-ar crea dificultăți serioase: „Toiagul și
nuiaua Ta mă mângâie” (v. 4).
N-am remarcat ca vreunul dintre acești avocați să fi afirmat că
pot exista situații în care pedepsirea să se dovedească dăunătoare.
În urma diferitelor întruniri sau lecturi, foarte mulți părinți au
rămas cu impresia că pedeapsa corporală reprezintă modalitatea
primară de raportare la copil, dacă nu singura.

Consecințele acestei abordări


Mi-a fost dat să văd consecințele acestei abordări. Copii care
fuseseră pasivi, ascultători, foarte liniștiți, retrași și ușor de
controlat când au fost mici, nu au avut parte de o relație sănătoasă,
puternică, de iubire, cu părinții lor și, treptat, au devenit niște
adolescenți sfidători, plini de resentimente, dificil de controlat,
egoiști, refuzând să dăruiască, să arate afecțiune, dovedindu-se
insensibili, neiertători, lipsiți de compasiune, împotrivitori față de
autoritate și lipsiți de amabilitate.
Cred că Scriptura ne ajută mult în situația de față. Apostolul
Pavel spunea: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii
voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.” (Efeseni
6:4). Ce li s-a întâmplat acestor copii dragi pe care tocmai i-am
descris? Da, au fost provocați la mânie printr-o disciplinare
mecanică, aspră (în primul rând punitivă), fără a avea temelia
dragostei necondiționate. Modul în care Noul Testament pe
înțelesul tuturor parafrazează acest pasaj din Efeseni mi se pare
elocvent: „Și acum un cuvânt pentru voi, părinții. Să n-o țineți
întruna certându-vă și cicălindu-vă copiii, trezind în ei mânie și
resentimente. Mai degrabă, creșteți-i cu acea disciplină plină de
iubire aprobată de Domnul, cu sugestii și sfaturi evlavioase”.
Ați observat caracteristica înșelătoare proprie copilului
disciplinat în primul rând prin pedepsire? Da, este un copil ușor de
controlat. Acesta este unul dintre motivele pentru care așa de mulți
părinți cad în capcană. În mod obișnuit, când copilul este mic e
94 Copilul meu – iubit cu adevărat

ușor să-i controlăm bine comportamentul recurgând exclusiv la


pedeapsa corporală. Asta în cazul în care definiți comportamentul
bun ca ascultare umilă, lipsa spontaneității, lipsa încrederii în
forțele proprii și docilitate anxioasă.
Poate veți fi surprinși, dar am văzut mulți copii mici crescuți cu
multă pedeapsă, în special pedeapsă corporală, dar care erau
imposibil de stăpânit. Acești copii nefericiți erau aspru pedepsiți cu
nuiaua, însă bătaia n-avea niciun efect și, de multe ori, nici nu
plângeau. Desigur, înainte să vină la mine, mulți părinți au încercat
orice sfat care le-a fost oferit, de la a-i pedepsi și mai mult (de
pildă, prin ciupirea mușchiului trapez), până la a-i răsplăti cu
dulciuri ori a-i înscrie la grădinițe cu program rigid. În fiecare caz,
una dintre probleme era lipsa legăturii de dragoste dintre părinte și
copil. Acești copii pur și simplu nu se simt într-adevăr iubiți și
acceptați. Fiind la o vârstă atât de fragedă, resentimentele și
sfidarea se pot dezvolta în așa măsură datorită lipsei dragostei
necondiționate, încât nici măcar pedeapsa corporală nu mai poate
atenua aceste reacții.

Pune calul înaintea căruței


Să începem cu începutul, dragi părinți. Mai întâi să-i iubim
necondiționat pe copii, apoi să-i disciplinăm. Dacă punem calul
înaintea căruței vom crea o relație pozitivă între părinți și copil și
vom menține la un nivel minim interacțiunile negative de genul
pedepsei corporale. Observați că nu am afirmat că dragostea
necondiționată va elimina complet necesitatea pedepsei corporale.
Oricât mi-aș dori să se întâmple acest lucru, el nu se va întâmpla.
Cu cât mai veridică și necondiționată e dragostea pe care a
întemeiat părintele legătura cu copilul său, cu atât mai pozitivă e
relația, minimalizând necesitatea pedepsirii. Din păcate, uneori este
nevoie să recurgem la pedeapsă și vom discuta acest subiect mai
încolo.
Rezumând cele spuse, pentru ca un copil să răspundă bine la
disciplinare (educare), noi, părinții, trebuie să-i dăruim ceea ce are
nevoie. Un copil poate învăța (fi educat) bine doar dacă e fericit,
dacă se simte în siguranță, mulțumit, încrezător, ocrotit, acceptat și
iubit. Este o cruzime să-i cerem unui copil să învețe, adică să fie
disciplinat, fără să-i dăruim ceea ce are nevoie. Dar dacă îl mai și
batem pentru că nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre? Până
Ce este disciplinarea? 95

și cu animalele de casă ne purtăm mai bine.


Iată ce mi s-a întâmplat odată: un antrenor de fotbal al echipei
de juniori din liceu, un om foarte agresiv, a amenințat-o pe fetița
mea Carey, care avea atunci treisprezece ani, că o va bate cu o
vâslă pentru un incident care avusese loc în cantina școlii și pe care
el îl considera o adevărată infracțiune. Am dat telefon unei
persoane din conducerea școlii și am întrebat dacă regulamentul
școlii permitea ca un elev să fie bătut (în special o adolescentă de
către un profesor de sex opus, ținând cont de toate conotațiile
sexuale ale unei asemenea acțiuni). Răspunsul a fost da. L-am
întrebat dacă-și bate câinele și răspunsul a fost nu. Ne întrebăm de
ce copiii devin tot mai lipsiți de respect și recalcitranți față de
autoritatea adulților. Care credeți că este motivul?

Capcana pedepsei corporale


Un motiv important pentru care este periculoasă folosirea
pedepsei corporale ca principal mijloc de control al
comportamentului e acela că reduce drastic sentimentul de
vinovăție. Pedeapsa corporală îl degradează, îl dezumanizează și îl
umilește pe copil. În consecință, i se poate părea că bătaia în sine e
o pedeapsă. Dacă pedeapsa corporală este aplicată cu o frecvență și
severitate destul de mare, copilul nu va resimți suficientă vinovăție
pentru a-și dezvolta în mod corespunzător conștiința. Fără temelia
dragostei necondiționate, etapele de dezvoltare necesare, în special
identificarea părintească adecvată, vor fi împiedicate să se
succeadă, afectând negativ dezvoltarea unei conștiințe sănătoase.
Mulți trec cu vederea faptul că vinovăția este un important
factor pozitiv, considerând-o un sentiment nedorit. Prea multă
vinovăție este periculoasă, dar o cantitate potrivită de vinovăție este
vitală pentru formarea și menținerea unei conștiințe normale. O
conștiință normală, sănătoasă, care păstrează comportamentul
copilului în limite normale este mult superioară controlului prin
frică și preferabilă unui control slab sau lipsei oricărui control. Ce
anume credeți că îl ajută pe un adolescent fericit, bine adaptat, să-și
controleze comportamentul? Așa este – conștiința sa. Dacă doriți să
își dezvolte și copilul vostru o conștiință funcțională normală, care
să-i permită să se autocontroleze, atunci evitați să construiți relația
cu el pe o bază punitivă – controlându-i comportamentul în primul
rând prin pedepsire corporală și dojeni aspre, dar în special prin
96 Copilul meu – iubit cu adevărat

pedepsire corporală.
O altă consecință tragică a pedepsei corporale este numită
identificarea cu agresorul. Este tot un mecanism de evitare a
vinovăției. Copilul se identifică cu părintele care-l pedepsește
(trece de partea acestuia), ajungând să considere că a fi agresiv și
punitiv este un lucru corect. În acest caz, fără îndoială, când
respectivul copil va crește și va avea la rândul lui copii, îi va trata
așa cum a fost el tratat. Din acest motiv părinții abuzivi au fost ei
înșiși, de regulă, maltratați de părinții lor. Astfel, folosirea pedepsei
corporale (sau amenințarea cu folosirea ei) ca principala modalitate
de raportare la copil este transmisă de la o generație la alta. Și
numai atât ar fi destul de rău. Dar, având în vedere pătrunderea
înspăimântătoare a violenței în toate mijloacele de comunicare în
masă, în special în programele de televiziune, ne mai mirăm cum se
face că abuzarea copilului și toate celelalte forme de violență au
devenit o rușine națională? Până când noi, părinții, nu vom începe
să proclamăm nevoile esențiale ale unui copil, și anume nevoia de a
fi iubit necondiționat și nevoia de a fi disciplinat în dragoste,
situația va continua să se înrăutățească. Trebuie să ne împotrivim
avalanșei de critici severi care susțin că pedeapsa corporală
(confundând pedepsirea cu disciplinarea) trebuie să fie modalitatea
primară de raportare la copil. Știți că unii dintre ei nici n-au copii?
Până în clipa în care îi vom da copilului ceea ce are disperată
nevoie să primească, el va continua să sufere (și noi împreună cu
el).
Dragi părinți, citiți orice statistică din zilele noastre referitoare la
copii și adolescenți – rezultate școlare, atitudini, respectul față de
autoritate, tulburări emoționale, motivație, droguri, infracțiuni
ș.a.m.d. Situația este îngrozitoare. Eu susțin că principala cauză a
acestei dileme naționale în ce-i privește pe tinerii de astăzi este că,
în fapt, copiii noștri nu se simt cu adevărat iubiți, acceptați și
îngrijiți. Prinși între vociferările asurzitoare ale partizanilor
disciplinei (care, de fapt, sunt partizani ai pedepsei), pe de o parte,
și avocații unor programe vagi, greu de urmat, pe de altă parte,
părinții sunt copleșiți de confuzie.
Folosirea unor programe elaborate, de genul celor care au la
bază tehnicile de modificare a comportamentului ca modalitate
primară de raportare la copil este, de asemenea, o greșeală.
Asemenea pedepsei, aceste programe își au locul lor în creșterea
Ce este disciplinarea? 97

copilului și pot fi utile, dar nu ca modalitate principală de


raportare la copil. Unele programe de acest gen sunt foarte bune,
dar, de regulă, tehnicile lor sunt folosite în locul dragostei
necondiționate și al disciplinării (educării) iubitoare. Aici se
ascunde greșeala. Aceste tehnici elaborate pot avea o valoare
deosebită în anumite situații (pe care le voi menționa mai încolo),
dar noi, părinții, înainte de-a recurge la pedeapsă sau la asemenea
tehnici elaborate trebuie să ne asigurăm că rezervorul emoțional al
copilului nostru este cât se poate de plin. În majoritatea cazurilor,
dacă un copil primește cantitatea necesară de dragoste
necondiționată și disciplinare iubitoare, arareori părinții au nevoie
să recurgă la pedeapsă sau la asemenea programe. Da, pedepsirea și
anumite tehnici sunt necesare uneori, pot fi foarte utile și de multe
ori sunt bune, dar să o recunoaștem deschis: nu sunt partea cea mai
bună – aceasta este dragostea potrivită și îndrumarea.
Ne dorim ca relația cu copilul nostru să fie cât se poate de
pozitivă, plăcută și iubitoare. Totodată, dorim să ajungă să se
autocontroleze și să se comporte corect potrivit vârstei pe care o
are, nivelului de dezvoltare atins etc. Pentru a vedea întâmplându-se
aceste două lucruri atât de valoroase, părinții trebuie să le dăruiască
două lucruri copiilor lor. Mai întâi, trebuie să le dăruiască dragostea
necondiționată, și asta într-un mod adecvat. În al doilea rând,
trebuie să le dăruiască disciplinarea iubitoare – adică educarea în
cel mai pozitiv mod posibil. Trebuie să ne educăm copiii prin toate
mijloacele disponibile, astfel încât să dezvoltăm încrederea
copilului în forțele proprii fără a-l înjosi sau a-i vătăma imaginea de
sine. Îndrumarea pozitivă spre un comportament adecvat este mult
superioară pedepsirii negative pentru comportamentul inadecvat.
Dar, oricât de bine ne-am îndeplini sarcina de părinți, uneori
copilul tot nu se va purta cum trebuie. E inevitabil. Nu există
părinți perfecți și nu există copii perfecți.
Ce să facem când un copil se poartă urât? Acesta este subiectul
capitolului următor.
Capitolul 10
Disciplinarea iubitoare
Până aici am analizat modul de-a ne exprima dragostea
necondiționată față de un copil folosind în mod adecvat contactul
vizual, contactul fizic, acordarea atenției și disciplinarea
(educarea). Am văzut cât este de important să păstrăm plin
rezervorul emoțional al copilului, știind că doar în acest caz își
poate atinge potențialul maxim. Aceeași este condiția și pentru a
ajunge la autocontrol și autodisciplină. Am văzut în Capitolul 9 că
îndrumarea spre acțiunile corecte este de preferat pedepsirii pentru
acțiunile greșite. Am încheiat respectivul capitol afirmând că, la un
moment dat, orice copil se poartă urât. Să vedem cum trebuie să
reacționăm într-un asemenea caz.
Pentru a înțelege cum să reacționăm în fața comportamentului
copiilor, trebuie să înțelegem modul irațional de-a gândi al copiilor.
Acest domeniu de o importanță deosebită trebuie tratat cu multă
atenție. Toți copiii au nevoie de dragoste și o doresc. Ei știu că au
nevoie de dragoste și știu că o doresc, dar modul în care o caută
este imatur și irațional.
Mai întâi, să analizăm modul rațional de-a obține dragostea. Să
zicem că un bărbat, Jim, iubește o femeie, pe Carla. Cum este mai
probabil ca Jim să câștige dragostea Carlei? Comportându-se
imatur, arătând ce are mai rău, plângându-se, făcând pe
bosumflatul, certându-se și având tot felul de pretenții? Bineînțeles
că nu. Dacă Jim este un om matur, va arăta ce are mai bun. Va avea
un comportament cât mai bun, își va păstra calmul, va avea o
atitudine plăcută, binevoitoare, amabilă, plină de tact. Nefiind sigur
de dragostea Carlei, nu va recurge la un comportament imatur;
dimpotrivă, va încerca să-i câștige dragostea. Va încerca să-i arate
că o merită. Acesta este modul rațional de a obține dragostea.
Însă nu așa procedează un copil, dragii mei. Cu cât este mai mic,
cu atât este mai imatur. Are sens, nu-i așa? Și cu cât este mai
imatur, cu atât este mai irațional. Un copil știe din fire că are
nevoie disperată să fie iubit. Dar nu știe din fire să încerce să o
merite sau să o câștige. O asemenea logică depășește capacitatea lui
100 Copilul meu – iubit cu adevărat

inerentă de înțelegere. În cele din urmă, va învăța acest lucru (sau


poate nu), dar nu se naște cu această capacitate.
Ce face în acest caz un copil, mai ales un copil mai mic? Un
copil comunică în primul rând prin intermediul comportamentului
său. Pune neîncetat întrebarea: „Mă iubești?”. Răspunsul nostru la
această întrebare va determina multe lucruri. Va determina
imaginea de sine a copilului, atitudinile și sentimentele acestuia,
relațiile cu colegii ș.a.m.d. Dacă rezervorul său emoțional este plin,
vom putea vedea acest lucru din comportamentul său. Dacă este
gol, acest fapt se va manifesta în comportamentul său. Altfel spus,
cea mai mare parte a comportamentului unui copil este determinată
de măsura în care se simte iubit.
Aceasta este iraționalitatea copilului. În loc să ne câștige
dragostea și afecțiunea printr-un comportament bun, copilul, din
fire, ne testează, neîncetat dragostea prin comportamentul său. „Mă
iubești?” Dacă răspundem la această întrebare de o importanță
supremă prin „Da, te iubim”, este excelent! În acest caz, copilul nu
mai resimte presiunea de-a căuta dragoste, iar comportamentul lui
este mai ușor de controlat. Dacă un copil nu se simte iubit, din fire
el se simte obligat să întrebe cu și mai multă seriozitate, prin
comportamentul său, „Mă iubești?”. Se poate că acest
comportament nu ne va plăcea, întrucât există un număr limitat de
modalități pe care un copil le are la dispoziție pentru a acționa și
foarte multe dintre ele se pot dovedi nepotrivite pentru ocazia
respectivă. Înțelegem cu toții că, fiind într-o situație disperată,
oricine ar putea avea un comportament nepotrivit. Nimic nu-i
provoacă mai multă disperare copilului decât lipsa iubirii.
Aceasta este cauza primară a comportamentului nepotrivit al
copilului. Când rezervorul său emoțional este gol, el strigă prin
intermediul comportamentului: „Mă iubești?”.
Atunci oare este corect, sau înțelept, să îi cerem unui copil un
comportament adecvat fără a ne asigura mai întâi că se simte iubit?
Fără să-i umplem mai întâi rezervorul emoțional?

De ce are nevoie acest copil?


Iată un exemplu. Când avea șaisprezece ani, Carey, fetița
noastră, a plecat într-o tabără de vară. David, băiatul nostru de nouă
ani, a rămas cel mai mare copil din casă și i-a plăcut. S-a comportat
mai matur și a cerut să i se acorde mai multe responsabilități. Lui
Disciplinarea iubitoare 101

David îi plăcea să fie copilul cel mai mare. Toate erau bune și
frumoase.
Problema era că, în cele din urmă, Carey avea să vină acasă. Ei
bine, în ziua în care s-a întors, comportamentul lui David a
regresat. Brusc, a devenii plângăcios, nemulțumit, morocănos, într-o
oarecare măsură furios, cu toane și retras.
Ce s-a întâmplat? Cum se explică această schimbare bruscă,
drastică la David? Ce trebuia să fac eu, ca părinte? Să-l pedepsesc
pe David pentru comportamentul său nepotrivit? Să o trimit pe
Carey înapoi în tabără? Să-i spun lui David că frățiorul lui de cinci
ani, Dale, se comportă mai bine decât el? Voi ce-ați fi făcut?
Permiteți-mi să explic ce anume am făcut eu și de ce. Fără
îndoială, faptul că s-a întors Carey, fiind din nou cel mai mare copil
din casă, a fost greu acceptat de David. E o situație în care un băiat
mic nu prea știe cum să se descurce. Comportamentul său ne punea
cu insistență o întrebare: „Mă iubești? Mă iubești și acum, că s-a
întors Carey acasă și nu mai sunt eu copilul cel mai mare? Cum e
dragostea pe care o ai pentru mine față de dragostea ta pentru
Carey? Ea este mai importantă decât mine? Îmi poate fura
dragostea pe care o ai pentru mine?”. Vai, câtă durere ascund în
inima lor copiii în asemenea momente!
Dacă atunci l-aș fi pedepsit, ce-ar fi crezut David că răspund la
întrebarea sa, „Mă iubești?”? De îndată ce-a fost posibil, l-am luat
pe David deoparte, l-am ținut strâns în brațe și am stat puțin de
vorbă. Din când în când, i-am spus pe limba băieților cât de mult îl
iubesc. M-am folosit de contactul vizual și contactul fizic. Pe
măsură ce rezervorul său emoțional se umplea, a redevenit băiatul
vesel și exuberant, ca de obicei. Au fost necesare aproximativ
cincisprezece-douăzeci de minute și s-a întors la joacă. Era din nou
vesel, iar comportamentul său revenise la normal. A fost unul din
acele momente speciale despre care am discutat mai devreme. Cred
că nu va uita niciodată timpul prețios pe care l-am petrecut
împreună. Eu unul nu-l voi uita.
Vă rog să nu credeți că am fost un tată perfect. Nu, n-am fost.
Am făcut multe greșeli. Dar situația pe care am descris-o este o
situație în care cred că am procedat corect.
Cele spuse mai sus au darul de-a ne face să înțelegem că, dacă
purtarea copilului nostru lasă de dorit, trebuie să ne întrebăm „De
ce are nevoie acest copil?”.
102 Copilul meu – iubit cu adevărat

Părinții au tendința să se întrebe: „Ce pot să fac pentru a corecta


comportamentul acestui copil?”. Din nefericire, mult prea adesea
această întrebare duce în prima fază la pedepsire. După aplicarea
acesteia este dificil să stabilim nevoile reale ale copilului și putem
sfârși prin a-l pedepsi cu nuiaua sau a-l trimite în camera sa. Dacă
abordăm astfel comportamentul său greșit, copilul nu se va simți
iubit.
Trebuie să începem întotdeauna prin a ne întreba: „De ce anume
are nevoie acest copil?” Apoi, din acest punct, putem proceda
logic. Numai așa vom putea corecta comportamentul său greșit, îi
vom putea dărui ceea ce are nevoie să primească și îi vom da
posibilitatea să se simtă cu adevărat iubit.
Următorul pas este să ne întrebăm: „Are nevoie de contact
vizual? De contact fizic? Are nevoie să i se acorde atenție?”. Pe
scurt, trebuie să-i umplem rezervorul emoțional? Noi, părinții,
trebuie să ne asigurăm că, în cazul în care comportamentul său
greșit este cauzat cumva de una dintre nevoile de mai sus, îi
împlinim mai întâi acea nevoie. Ca părinți, nu trebuie să încercăm
să corectăm comportamentul copilului înainte de a-i împlini nevoile
afective.
Îmi amintesc o întâmplare de când Dale avea cinci ani. Fusesem
plecat mai multe zile din oraș și m-am întors acasă. Dale se
comporta într-un mod care mă irita (nu numai pe mine, ci și pe toți
ceilalți). Făcea tot felul de caraghioslâcuri prin care să-i enerveze
pe toți din familie, în special pe fratele său David, de nouă ani.
Vedeți, Dale știa perfect ce trebuie să facă sau să zică pentru a-l
face pe David să se urce pe pereți. Și, bineînțeles, David îi
răspundea lui Dale la fel. De fapt, hârjoana celor doi băieți ai noștri
a fost primul indiciu pentru scumpa mea soție și pentru mine că
aveam un rezervor emoțional care trebuie umplut.
Oricum, în ziua respectivă, Dale avea un comportament prin
care ne scotea pe toți din sărite. Își împungea fratele, era
morocănos, avea pretenții nerezonabile. Prima mea reacție, desigur,
a fost să-l pun la punct așa cum trebuie. Mă gândeam să-l trimit în
camera lui; să-l trimit la culcare; să iau nuiaua. Dar am stat o clipă
și m-am gândit: „De ce are el nevoie?”. Am găsit imediat
răspunsul. Fusesem plecat din oraș. Nu mă văzuse de trei zile și nu-i
acordasem prea multă atenție (acordarea întregii mele atenții). Nu
era de mirare că Dale îmi punea vechea întrebare: „Mă iubești?”.
Disciplinarea iubitoare 103

De fapt, el mă întreba: „Mă mai iubești, după ce-ai fost plecat așa
multă vreme și te-ai purtat ca și cum nu ți-ar păsa de mine?”.
Brusc, am înțeles comportamentul său. Resimțea o nevoie disperată
după tatăl său, iar tatăl său nu-i dăruise ceea ce el avea nevoie.
Dacă aș fi făcut orice altceva decât să-i dăruiesc ceea ce avea
nevoie, adică pe mine, comportamentul lui s-ar fi înrăutățit. (Da,
chiar și dacă l-aș fi bătut.) S-ar fi simțit profund rănit, năpădit de
resentimente și aș fi pierdut oportunitatea de a-i oferi unul din
momentele speciale despre care vorbeam.
Mi-e greu să vă spun ce bucuros am fost că n-am făcut o
greșeală în cazul respectiv. L-am dus pe Dale în dormitorul nostru,
l-am ținut strâns în brațe, fără să-i spun nimic. Acest băiețel, de
obicei atât de plin de energie, stătea liniștit, lipit de mine. Stătea
pur și simplu și absorbea hrana afectivă intangibilă. Treptat, pe
măsură ce rezervorul său emoțional se umplea, revenea la viață. A
început să sporovăiască încrezător, bine dispus, spontan. După o
scurtă discuție despre călătoria pe care o făcusem, a sărit din brațele
mele și a fugit. Unde? Să-și găsească frățiorul, desigur. Când am
revenit în camera de zi unde era restul familiei, băieții se jucau
împreună liniștiți.
Vedem deci cât de vital este să ne întrebăm: „De ce are nevoie
acest copil?”. Dacă nu punem această întrebare este aproape sigur
că vom trece prematur la rezolvarea comportamentului său
nepotrivit. Vom pierde ocazia de a marca acele momente speciale
cu copilul nostru. Și-l vom pedepsi pe copil într-un moment care îl
va răni atât de tare, încât îi va provoca mânie și resentimente.
Dragi părinți, dacă vă scapă acest lucru, v-ați pierdut timpul
citind această carte. Comportamentul greșit nu trebuie trecut cu
vederea, dar dacă este rezolvat într-un mod inadecvat, adică într-un
mod prea aspru sau permisiv, veți avea probleme cu copilul. Da,
trebuie să corectăm comportamentul greșit. Nu avem voie să
tolerăm comportamentul urât. Însă primul pas nu este pedepsirea.
Ocazional, pedeapsa este necesară, dar, din pricina efectelor sale
negative născute din prea multa-i folosire, pedeapsa trebuie folosită
doar în ultimă instanță. Este mult, mult mai bine să reacționăm în
mod pozitiv la un comportament greșit, mai ales cu dragoste
autentică și afecțiune, în loc să-l pedepsim pe copil, mai ales
recurgând la o pedeapsă corporală. Așadar, primul pas în orice
situație este să ne asigurăm că nevoile afective ale copilului sunt
104 Copilul meu – iubit cu adevărat

împlinite. Încă o dată, rezervorul emoțional al copilului trebuie să


fie plin înainte ca părinții grijulii să poată face orice altceva.

E cumva o problemă de natură fizică?


Următoarea întrebare pe care trebuie să ne-o punem dacă avem
de-a face cu un comportament necorespunzător este: „Există cumva
o problemă de natură fizică în spatele acestui comportament?”. Cu
cât este mai mic, cu atât comportamentul copilului este mai
puternic afectat de nevoile fizice. E cumva flămând? E obosit? E
bolnav? L-a slăbit o răceală sau o gripă? E vorba de vreo durere,
vreun disconfort?
Asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea comportament
urât dacă există o cauză fizică. (Comportamentul greșit, după
părerea mea, nu trebuie niciodată scuzat.) Ce doresc să subliniez
este că noi, părinții, trebuie să ne asigurăm că rezolvăm cauza
comportamentului greșit alături de comportamentul respectiv. Fără
îndoială, este mai bine să corectezi un comportament greșit dându-i
copilului ceea ce are nevoie – contact vizual, contact fizic,
acordarea atenției, apă, hrană, somn, ușurarea durerii sau tratarea
bolii – decât să-l pedepsești. Poate fi cazul să recurgem și la
pedeapsă, însă trebuie să ne asigurăm mai întâi că toate nevoile
fizice și afective ale copilului au fost împlinite.
Cum ne putem da seama când folosirea pedepsei va avea un
efect distructiv sau nu? Este o întrebare foarte bună. Ea ne conduce
la următorul pas logic în corectarea unui comportament greșit.

Învață să ierți
Pot spune, din experiența mea, că cel mai distructiv moment
pentru pedepsirea unui copil, în cazul unui comportament greșit,
este când copilului îi pare într-adevăr rău pentru ceea ce a făcut.
Cuvântul-cheie aici este într-adevăr. Dacă un copil are într-adevăr
remușcări pentru o acțiune greșită, pedeapsa (în special pedeapsa
corporală) este periculoasă. În acest caz, pericolul vine în principal
în două moduri.
Mai întâi, dacă deja îi pare rău pentru acțiunea sa greșită,
conștiința copilului este vie și funcționează. Tocmai asta vă doriți!
Să învețe din greșeala comisă. O conștiință bună, sănătoasă este cea
mai bună modalitate de a preveni repetarea comportamentului
greșit. Pedeapsa, în special pedeapsa corporală, va îndepărta
Disciplinarea iubitoare 105

sentimentele de vinovăție și remușcare și va mări posibilitatea de-a


uita disconfortul creat de aceste sentimente și de-a repeta
comportamentul greșit.
În al doilea rând, pedepsirea unui copil în asemenea
circumstanțe poate duce la mânie. Când copilului îi pare într-adevăr
rău și are remușcări pentru ceea ce a făcut, conștiința îl
sancționează cu asprime. Se pedepsește singur. Are nevoie să fie
mângâiat și caută să fie asigurat din nou că, deși ceea ce a făcut
este rău, el este un copil bun. Într-un asemenea moment are nevoie
disperată să primească această asigurare. Așa că, dacă veți comite
greșeala de a-l bate când el tânjește cu disperare după afecțiune, va
fi adânc rănit. În asemenea circumstanțe, copilul va simți că este o
persoană rea și că voi, părinții săi, credeți că așa stau lucrurile. Ca
urmare, va fi marcat de sentimente de mânie, durere, ranchiună și
adeseori amărăciune, sentimente pe care le va purta cu sine pe
termen nedefinit.
Ce trebuie să facem noi, părinții, când un copil face ceva greșit
și îi pare într-adevăr rău și are remușcări? Scriptura ne vine în
ajutor. Când comitem o greșeală și ne pare rău pentru ceea ce am
făcut, ce face Tatăl nostru cel ceresc? Ne iartă. Iată ce scrie
psalmistul: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură
Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmul 103:13). Dacă Tatăl
nostru cel ceresc are atâta compasiune față de noi și, în asemenea
împrejurări, ne iartă, cum am putea noi să-i pedepsim pe copiii
noștri?
Apostolul Pavel ne-a avertizat să nu comitem această greșeală
când a scris: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii
voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni
6:4). Eu unul nu cunosc un mod mai sigur de a provoca mânia unui
copil, resentimentele și amărăciunea acestuia decât pedepsindu-l, în
special corporal, când îi pare într-adevăr rău pentru
comportamentul său. În asemenea situații trebuie să învățăm să
iertăm.
Un alt motiv pentru care este deosebit de important să-l iertăm
pe copil în asemenea împrejurări este faptul că, în timpul copilăriei,
el trebuie să învețe ce înseamnă să se simtă iertat, în caz contrar, va
avea probleme mai târziu neștiind cum să-și rezolve sentimentele
de vinovăție. Să ne gândim câți oameni trăiesc astăzi sub povara
vinovăției (inclusiv creștini) pentru că n-au învățat să se simtă
106 Copilul meu – iubit cu adevărat

iertați. E foarte posibil că acești oameni nefericiți au fost cu


adevărat iertați de Dumnezeu și de semenii lor. Dar ei continuă să
simtă vinovăția, deși știu că au fost iertați. Îl putem scuti pe copilul
nostru de problemele datorate sentimentului de vinovăție dacă îl
vom învăța cum să-i facă față – și anume, simțindu-se iertat. Și
putem face acest lucru iertându-l atunci când într-adevăr îi pare rău
pentru comportamentul său greșit.

Geamul spart
Îmi amintesc o experiență de acest gen, dar vă rog din nou să
rețineți că, dacă aleg o situație în care am procedat corect, nu
înseamnă că sunt un tată perfect. Este doar unul din avantajele
statutului de autor. Pot să aleg un exemplu pentru a ilustra o idee.
M-am întors acasă după o zi lungă și grea. Eram epuizat și nu
prea eram în formă. Imediat ce am coborât din mașină, David, care
avea atunci nouă ani, a alergat spre mine. De obicei, David mă
întâmpina cu un zâmbet luminos și sărea să mă îmbrățișeze. De
data asta, nu era așa. Avea o expresie tristă pe față, de băiat foarte
supărat. Cu o privire plină de durere în ochii săi albaștri, mi-a spus:
– Tati, trebuie să-ți spun ceva.
Datorită stării în care mă aflam, nu credeam c-aș putea să rezolv
prea bine o problemă gravă în acea seară. Așa că i-am zis:
– Nu vrei mai bine să discutăm altă dată, David?
David m-a privit țintă în ochi și mi-a răspuns:
– Nu putem să discutăm acum, tati?
Când m-am apropiat de ușa din spate a casei noastre am
observat că un geam fusese spart. Am intuit ce-l frământa pe
David.
Pentru că eram deja într-o stare de iritare, m-am gândit că voi
putea rezolva mult mai bine problema după ce mă relaxez puțin.
Dar David a venit după mine în dormitor și m-a rugat insistent:
– Tati, te rog, hai să discutăm acum.
În fața unei asemenea rugăminți insistente, ce mai puteam zice?
I-am răspuns:
– Bine, David, despre ce vrei să vorbim (ca și cum n-aș fi știut)?
David mi-a spus că juca baseball cu prietenii săi în apropierea
casei și, din greșeală, mingea a nimerit în geam și l-a spart. Știa că
greșise și, în mod evident, îi părea rău. Prin comportamentul său,
mă întreba: „Mă mai iubești după ceea ce am făcut?”.
Disciplinarea iubitoare 107

Așa că l-am luat în brațe, l-am ținut strâns puțin, după care i-am
spus:
– E-n regulă, David. Înțeleg cum s-a întâmplat și putem să
înlocuim geamul spart. Dar de aici înainte să vă jucați mai departe
de casă, bine?
A fost un moment special. David s-a simțit imediat mai bine. A
plâns puțin, după care a rămas câteva clipe în brațele mele. Puteam
simți cum i se revarsă dragostea din inimă. A fost una din cele mai
minunate clipe din viața mea. După care David a redevenit băiatul
vesel, fericit pe care-l știam. A sărit jos din brațele mele și dus a
fost.
Am învățat foarte mult din acest gen de experiențe. A fost una
dintre oportunitățile cu care nu te întâlnești în fiecare zi. Nu
întotdeauna îi pare într-adevăr rău copilului pentru comportamentul
său greșit, așa că trebuie să urmărim în permanență oportunitățile
pentru a face ceea ce spunem că trebuie să facem. În asemenea
ocazii putem să-i arătăm copilului că, deși nu ne place
comportamentul său greșit, îl iubim orice ar fi. Îl iubim
necondiționat.
Iertându-l pe copil pentru comportamentul greșit, nu înseamnă
că el nu trebuie să-și asume responsabilitatea pentru consecințe.
Uneori, poate fi indicat să îl lăsăm să repare răul făcut. În cazul de
mai sus, de pildă, poate era o idee bună să-i cer lui David să
plătească geamul spart lucrând ceva. Dar, din nou, trebuie să ne
asigurăm că ceea ce-i cerem corespunde vârstei copilului, nivelului
de dezvoltare și capacității sale de a face față cerințelor noastre.
Nu trebuie să ne lăsăm manipulați. Sunt sigur că l-ați auzit pe un
copil spunându-vă „Îmi pare rău, iartă-mă” deși nu-i părea rău
pentru ce făcuse. De foarte multe ori copilul spune „Îmi pare rău”
deoarece crede că va fi pedepsit. Desigur, asta nu înseamnă că într-
adevăr îi pare rău sau că are remușcări și e de dorit să facem
distincție între cele două situații.
Din fericire, arareori e dificil să îți dai seama dacă unui copil îi
pare cu adevărat rău sau nu. Cel mai evident indiciu este repetarea
comportamentului greșit. Dacă David ar fi continuat să joace
baseball în apropierea casei, după cele întâmplate, eram îndreptățit
să conchid că fusesem manipulat și că trebuie să iau alte măsuri.
Dacă un copil încearcă în mod frecvent să-și manipuleze astfel
părinții, eu aș fi deosebit de îngrijorat. Ar putea fi un indiciu că
108 Copilul meu – iubit cu adevărat

sentimentul binelui și răului dezvoltat în copil a suferit o


deformare. E posibil să învețe să folosească afirmații neadevărate
pentru a obține un avantaj, să spună „Îmi pare rău” doar pentru a
scăpa de pedeapsă. Acest comportament specific reprezintă un bun
exemplu a ceea ce se întâmplă când așezăm căruța înaintea calului.
Dacă părinții se raportează la un copil în primul rând recurgând la
pedeapsă pentru a-i controla comportamentul, în loc să-i
împlinească mai întâi nevoile afective, copilul va inventa tot soiul
de șiretlicuri pentru a scăpa de pedeapsă. Unul dintre acestea este
„Îmi pare rău” când părinții se înfurie și sunt supărați din pricina
comportamentului său.
Este o situație periculoasă. În acest caz, copilul va învăța să fie
nesincer, necinstit, calculat, manipulator și insensibil. Există ceva
care taie până la rădăcină o asemenea greșeală și inversează direcția
lucrurilor. Este dragostea necondiționată.
O asemenea situație reclamă în mod imperativ judecata
sănătoasă a părinților. Părinții pot cel mai bine să-și dea seama dacă
spune adevărul și este sincer sau nu copilul lor. Dacă de obicei îi
manipulează și nu le spune adevărul, pericolul nu e departe de el și
e nevoie de ajutorul unui specialist.
Dar oricărui copil i se poate întâmplă să facă ocazional acest
lucru, la fel cum tot ocazional oricărui copil îi va părea într-adevăr
rău pentru comportamentul său greșit și se va simți vinovat. Părinții
înțelepți și grijulii vor observa această deosebire și vor reacționa în
mod adecvat în fiecare situație în parte.
Pe scurt, trebuie să-l iertăm pe copil când îi pare cu adevărat rău,
când are remușcări și se căiește pentru purtarea sa greșită. Aceste
oportunități, nu prea frecvente, au o valoare deosebită, permițându-i
să vadă, fără să mai aibă vreo îndoială, că îl înțelegem, suntem cu
adevărat preocupați de persoana lui și că-l iubim foarte mult, fără
condiții. Aceasta este dragostea necondiționată.
Capitolul 11
Disciplinare – cereri, ordine,
răsplăți și pedeapsă

Aspectele discutate până în acest punct sunt de departe cele mai


importante, sunt aspectele cruciale în creșterea copiilor. Aplicate
corect, aceste principii vor duce la evitarea sau micșorarea celor
mai multe probleme întâmpinate în creșterea copilului. Împlinirea
nevoilor afective și aplicarea disciplinării iubitoare vor permite
crearea unei legături de dragoste sănătoase, puternice, pozitive între
părinți și copilul lor. Ori de câte ori apare o problemă în viața
copilului, părinții trebuie să reexamineze nevoile acestuia și, înainte
de a face orice altceva, să le împlinească.
Vă rog să rețineți materialul discutat în capitolele anterioare
pentru că vom trece acum la acea parte a disciplinării pe care mi-aș
dori să nu fiu nevoit să o scriu. De ce? Pentru că unii părinți citesc
o carte de acest gen doar pentru a extrage din ea justificarea ideilor
lor preconcepute despre creșterea copilului. E posibil ca asemenea
părinți să aplice doar această secțiune a cărții, ignorând complet
faptul că pedeapsa trebuie folosită doar în ultimă instanță.
Sper că veți aplica principiile din primele zece capitole înainte
de a încerca să aplicați regulile legate de disciplinare. Vă invit
stăruitor să vă iubiți copilul necondiționat și să-i oferiți din belșug
contact vizual, contact fizic și întreaga voastră atenție. Vă rog să
aveți grijă ca dragostea față de copilul vostru să nu îmbrace o formă
posesivă, seducătoare, substitutivă sau de inversare a rolurilor. Vă
rog să îl disciplinați (educați) pe căi pozitive de genul îndrumării,
exemplului, oferirii unui model și instruirii. Când copilul se
comportă greșit, întrebați-vă dacă are nevoie de contact vizual,
contact fizic, atenția voastră întreagă, odihnă sau apă și împliniți-i
mai întâi aceste nevoi. Când copilului vostru îi pare rău pentru ceea
ce a făcut, când are remușcări și se pocăiește de comportamentul lui
greșit, vă rog să-l iertați și să-i comunicați că e iertat.
Dragi părinți, dacă vă veți da silințele să faceți aceste lucruri și
dacă ceilalți factori importanți pentru creșterea unui copil –
110 Copilul meu – iubit cu adevărat

căsătoria și mediul familial – sunt la un nivel satisfăcător, lucrurile


vor merge cât se poate de bine în viața copilului vostru. Nu-i va fi
greu să fie vesel, ascultător, să se comporte adecvat, să facă ceea ce
îi cereți (pe măsura vârstei și nivelului său de dezvoltare). Nu spun
că totul va fi perfect, ci că, în mod normal, veți fi mulțumit de
copilul vostru, de relația pe care o aveți cu el și de evoluția lui.
Spun aceste lucruri aici deoarece comitem o greșeală tragică
dacă ne așteptăm ca pedeapsa în sine să ducă la altceva decât la
rezultate negative. Pedeapsa fără temelia fermă a dragostei
necondiționate și a disciplinării iubitoare (educării) nu face decât să
creeze o relație sărăcăcioasă între părinți și copilul lor. Din
nefericire, este o greșeală des întâlnită astăzi în creșterea copiilor.
Acesta este unul din motivele pentru care copiii din vremea noastră
au probleme mult mai mari, în toate domeniile, de la probleme de
învățare până la tulburări ale personalității.

Cereri
Comportamentul adecvat al unui copil se obține mai întâi
cerându-i-l. Este modalitatea pozitivă prin excelență de a obține un
comportament bun. Mai important însă, cererile trebuie să inducă
un sentiment de responsabilitate personală în copil. Copilul simte
că este responsabilitatea lui să aibă un comportament adecvat, în
aceeași măsură în care este responsabilitatea părintelui să se asigure
că el se poartă astfel. Copilul știe instinctiv că poate alege cum să
acționeze. Când părinții îi cer să aibă un comportament bun, copilul
știe că părinții înțeleg că el are capacitatea de a gândi și de a lua
decizii, că își controlează comportamentul și că trebuie să învețe
să-și asume responsabilitatea pentru el. Folosind pe cât posibil
cererile în locul ordinelor, copilul va considera că părinții sunt
aliații săi, ajutându-l să-și modeleze propriul comportament. Este
un aspect deosebit de important.
Dacă ordinele sunt principala modalitate de-a cere un
comportament adecvat, e posibil să avem un copil ascultător și cu
un comportament corect. Dar copilul va avea tendința de a acționa
corect doar pentru că mama sau tata îi spun să facă acest lucru, nu
pentru că respectivul comportament ar reprezenta cea mai bună
alegere. Nu-și va percepe părinții ca aliați urmărind binele său. Va
considera că părinții îi cer un comportament corect de dragul
ordinii, al liniștii, al acceptării lor sociale, de fapt, de dragul lor.
Disciplinare – cereri, ordine, răsplăți și pedeapsă 111

Este deosebit de important să înțelegem că cererile reprezintă o


modalitate foarte eficace de instruire. Nu devenim astfel permisivi
sau mai puțin fermi. Folosind cererile suntem pur și simplu mai
atenți, mai plăcuți, manifestăm mai mult tact în instruirea pe care
i-o asigurăm copilului nostru. Este important mai ales dacă ne
dorim să facă din plăcere lucrurile respective, nu cu sila.
De pildă, într-o zi, în timp ce făceam baie, am observat că nu
erau prosoape. Dale, care atunci avea cinci ani, tocmai trecea pe
lângă baie, așa că l-am rugat:
„Dale, ești bun să te duci până jos și să-i aduci lui tati un prosop,
dacă te rog?”. Dale a fost bucuros să-mi împlinească dorința și s-a
întors cu un prosop cât ai clipi.
Un alt exemplu. Învățătoarea lui David de la școala duminicală
avea probleme cu disciplina, în special din partea băieților. Puteam
alege să fiu foarte autoritar și să îi cer pe un ton categoric lui
David, de nouă ani atunci, „să se poarte frumos”, sau să stau de
vorbă cu el, să clarific problema, după care să îi cer să coopereze.
Am ales a doua variantă, iar conversația noastră s-a încheiat astfel:
„Aș vrea să fii atent la ce spune învățătoarea, să participi la discuții
și să înveți cât mai mult. Ești de acord, David?”. Până aici, toate
bune.

Instrucțiuni directe
Trebuie să recunoaștem însă că cererile nu sunt întotdeauna de
ajuns. Uneori, părinții trebuie să fie mai categorici și să-i spună
copilului ce are de făcut nu cerându-i, ci dându-i instrucțiuni
directe (ordine). Acest lucru se întâmplă, de obicei, când îi adresăm
o cerere copilului nostru, iar el nu o respectă. Înainte de a face orice
altceva, trebuie să ne asigurăm că cererea noastră a fost adecvată,
pe măsura vârstei, capacității de înțelegere și capacității de a face
ceea ce i se cere. Greșeala cea mai frecventă în această privință este
să-i cerem copilului ceva care ni se pare că poate fi făcut, când, de
fapt, respectivul lucru depășește abilitățile acestuia.
Un exemplu clasic este a-i cere unui copil de patru ani să-și
adune singur lucrurile. Dacă trebuie să adune mai mult de două sau
trei lucruri, cererea nu este rezonabilă. Părintele trebuie să-și ajute
copilul să o împlinească. Deseori, părinții greșesc considerând că o
asemenea sarcină este pe măsura puterilor copilului și se înfurie
când el refuză să respecte cererea sau nu o îndeplinește până la
112 Copilul meu – iubit cu adevărat

capăt, pedepsindu-l în loc să-l ajute să facă ceea ce i-au cerut.


Un alt motiv pentru care este de dorit să folosim cererile cât mai
mult posibil este că astfel ne vom da seama dacă ceea ce așteptăm
să facă e rezonabil sau nu. Vă cunoașteți copilul mai bine decât
oricine altcineva. Dacă de nenumărate ori înainte copilul a făcut cu
bucurie ceea ce i-ați cerut, dar, brusc, la un moment dat vă refuză,
este periculos să vă înfuriați și să-l pedepsiți. În mod evident,
pentru că în trecut n-a avut probleme să facă ceea ce i-ați cerut, de
această dată ceva nu este în regulă. Vreți să știți ce anume? Cred
că da. Vă veți strădui să identificați problema pentru că s-ar putea
să fie ceva foarte important. Evident, veți prefera să rezolvați
problema astfel încât copilul să facă de bună voie ce i-ați cerul,
decât să-l obligați să facă ce i-ați cerut fără să înțelegeți care e
problema lui. Dacă motivul din spatele comportamentului său era
legitim, atunci voi sunteți cel care trebuie pedepsit pentru că l-ați
obligat pe copil să facă ceea ce i-ați cerut.
Ca părinți, aveți responsabilitatea și autoritatea de-a veghea
asupra comportamentului copilului vostru, dar sunteți răspunzători
și de bunăstarea copilului. Este responsabilitatea voastră să vă
asigurați că nu este rănit prin folosirea incorectă a puterii și
autorității voastre asupra lui. Fericirea și bunăstarea lui viitoare
depind într-o mare măsură de modul în care vă folosiți autoritatea
părintească pe care o aveți asupra lui.
Ajunși în acest punct, doresc să adaug un sfat și un avertisment
de o mare importanță. Cu cât părinții vor folosi mai mult tehnicile
autoritare de genul ordinelor, dojenilor aspre, cicălelilor sau
strigătelor, cu atât acestea își vor pierde mai mult din eficiență. Este
ca în povestea în care băiatul a strigat „Lupul, lupul!” de atâtea ori,
încât a ajuns să nu-l mai creadă nimeni. Dacă, de obicei, părinții îi
adresează cererile pe un ton plăcut, folosirea ocazională a ordinelor
directe se va dovedi eficace. Cu cât părinții folosesc mai mult
mijloacele autoritare de a-i spune unui copil ce să facă, cu atât
reacția acestuia va fi mai slabă. Este și mai grav dacă aceste ordine
vor fi date pe un ton mânios, ostil sau isteric.
De pildă, ați fost într-o casă în care există multă tensiune?
Practic, în aceste cămine, părinții și-au folosit toată autoritatea și
forța pentru simpla disciplinare (educare) a copiilor ca să
îndeplinească lucrurile de rutină, cotidiene. Sărmanilor părinți nu
le-a mai rămas nimic pentru situațiile neobișnuite și cu adevărat
Disciplinare – cereri, ordine, răsplăți și pedeapsă 113

importante, când au realmente nevoie de forța și autoritatea lor.


Copiii lor reacționează în respectivele situații cum reacționează de
obicei față de dorințele părinților lor. Nu răspund mai bine în
situațiile de criză decât răspund în situațiile cotidiene, cum ar fi
legarea șireturilor.
Părinți, trebuie să păstrăm salvele puternice pentru situațiile
importante. Trebuie să ne facem rezerve de muniție pentru a
rezolva situațiile critice. Este important să păstrăm o relație plăcută
cu un copil adresându-i cereri rezonabile, pline de tact, pe cât
posibil în cea mai mare parte a timpului.
Odată am făcut greșeala de a folosi un ordin stringent când o
simplă cerere ar fi fost suficientă. Eram acasă cu cei doi băieți și
doream să fac curat înainte să se întoarcă Pat de la conferința la
care fusese plecată la sfârșitul săptămânii. Lucrurile au pornit
destul de bine. I-am rugat pe băieți să înceapă cu dormitorul lor în
timp ce eu făceam paturile. Când m-am întors, câteva minute mai
târziu, își vedeau sârguincioși de treabă. Dar am observat că
aruncaseră câteva haine pe jos, în debara, în loc să le pună pe
umerașe. De obicei, David și Dale erau copii ascultători, cu care te
puteai înțelege bine, și o scurtă discuție explicativă sau o simplă
cerere ar fi fost suficiente. Dar s-a întâmplat că m-am enervat și am
reacționat exagerat. Am strigat la ei să pună imediat hainele pe
umeraș și să înceteze cu „dezordinea”. Vedeți ce greșeală am făcut?
Nu era cazul să recurg la forță când o simplă explicație și o cerere
ar fi fost suficiente.
Trebuia să rezerv folosirea forței pentru momentele în care ar fi
fost necesară o reacție rapidă, în circumstanțe deosebite. De pildă,
într-o duminică, după ce am lăsat mașina în parcarea bisericii, Dale
se plimba printre mașini când una dintre ele tocmai dădea cu
spatele. Era o situație periculoasă. Am strigat la Dale să fugă la
mine. Din fericire, a perceput din glasul meu că situația era gravă și
a reacționat imediat. Dacă aș fi avut obiceiul să strig la Dale, ar fi
reacționat ca de obicei.
Un alt exemplu e de la un meci de baschet la care participam eu,
David și niște prieteni de-ai noștri. Ne-am lăsat furați de joc pentru
că era foarte distractiv și jucam deja de multă vreme. Ca urmare,
eram foarte obosiți toți. David a căzut când cineva s-a lovit de el, în
fugă. și-a luxat ușor glezna, dar pentru un băiat mic și foarte obosit
durerea respectivă a fost mai mult decât putea răbda în clipa
114 Copilul meu – iubit cu adevărat

respectivă. S-a înfuriat foarte tare pe cel care îl doborâse și a


începui să-și descarce mânia pe el lovindu-l. Mi-am dat seama că
modul în care se comporta David era greșit, dar am sesizat că era o
experiență din care putea să învețe ceva.
În primul rând, eram sigur că rezervorul lui emoțional era plin.
David se bucurase de multă afecțiune, contact vizual, contact fizic
și atenție în acel weekend. În al doilea rând, i-am adresat o cerere.
L-am rugat pe David să mergem împreună undeva unde să putem
discuta. Era prea supărat ca să mă asculte. Acesta a fost momentul
în care era necesar să recurg la forță pentru a-l controla. Următorul
nivel de folosire a forței a fost să-i adresez o instrucțiune directă
(un ordin). I-am spus pe un ton ferm: „David, vino cu mine”. A
reacționat imediat. După ce am stat singuri, s-a calmat și am
discutat despre mânie și pierderea controlului și despre prevenirea
acestor situații. A fost o experiență utilă pentru că David a învățat
câte ceva despre autocontrol și exprimarea inadecvată a mâniei.
Să presupunem că David n-ar fi reacționat așa cum aș fi dorit eu,
că nu s-ar fi putut calma și nu și-ar fi stăpânit mânia nici după ce
i-aș fi dat ordinul să o facă. Următorul pas ar fi fost să îl duc într-un
loc în care să fie singur. Dacă n-aș fi reușit prin instrucțiuni
verbale, ar fi trebuit să recurg la următorul nivel de folosire a forței,
forța fizică. Dar chiar și atunci, aș fi folosit metoda cel mai puțin
aspră. L-aș fi luat de mână sau poate i-aș fi pus brațul pe după
umeri și l-aș fi condus deoparte, într-un loc liniștit. Numesc această
procedură „manipulare fizică blândă”. Ideea pe care doresc s-o
subliniez este că trebuie să controlăm comportamentul copilului în
modul cel mai blând, mai plin de tact și mai iubitor posibil.

Sfidarea
Se prea putea ca David să nu fi reacționat la nicio abordare
verbală. Ar fi putut continua să refuze să facă ceea ce îi ceream eu.
Atunci situația ar fi degenerat într-un război al voințelor. O
asemenea situație poate fi catalogată drept sfidare.
Sfidarea înseamnă a te împotrivi deschis autorității cuiva și a-l
provoca – mă refer la autoritatea părintească. Înseamnă a refuza cu
încăpățânare să asculți. Desigur, sfidarea, ca orice altă formă de
comportament greșit, nu poate fi îngăduită. De regulă, în asemenea
momente este indicată pedeapsa, iar aceste situații se ivesc
indiferent ce vom face. Dar părinții trebuie să încerce să evite
Disciplinare – cereri, ordine, răsplăți și pedeapsă 115

asemenea confruntări neplăcute – nu împlinind toanele sau


dorințele nerezonabile ale copilului, ci reexaminându-și constant
propriile așteptări de la copil, asigurându-se că acestea sunt
rezonabile, pline de tact și pe măsura vârstei, a nivelului de
dezvoltare și a capacității de a reacționa a copilului. Da, se vor ivi
situați în care va fi necesară pedepsirea lui, dar, dacă părinții ajung
să-și pedepsească frecvent copilul, este de dorit să-și examineze
relația pe care o au cu el și ceea ce îi cer.
Însă sfidarea manifestată de copil nu implică în mod necesar
pedepsirea. De fapt, a-l pedepsi pe copil într-un moment nepotrivit
poate duce la o înrăutățire semnificativă a situației. Pedepsirea, mai
ales într-un moment nepotrivit, poate afecta pentru totdeauna
relația dintre părinte și copil. De pildă, dacă în discuție este un
comportament de natură pasiv-agresivă, pedepsirea îl poate
determina pe copil să folosească acest comportament și mai mult
pentru a-și supăra părintele. Comportamentul copilului va degenera
tot mai tare, iar el va fi tot mai mult pedepsit datorită acestui
comportament. Vă invit să recitiți capitolul „Mânia copilului” dacă
ceea ce vreau să spun nu vă este clar. Aplicarea greșită a pedepsei,
în special a pedepsei corporale, în asemenea momente, îl poate
atrage rapid pe părinte în „capcana pedepsei” și, o dată prins aici,
cu cât îl va pedepsi mai mult pe copil, cu atât comportamentul lui
se va agrava mai tare.
Părintele înțelept poate evita capcana pedepsei folosind
pedeapsa ca măsură ultimă. Un părinte iubitor poate folosi
mijloacele plăcute de controlare a comportamentului copilului său
începând cu cereri, explicații și „manipulare fizică blândă”. Va
putea folosi apoi ordinele spuse pe un ton plăcut. Dacă nici acestea
nu dau rezultate, părintele îi poate cere copilului să se așeze pe un
scaun și „să ia o pauză” pentru o perioadă rezonabilă de timp până
se va calma și se va putea discuta cu el. Aceste măsuri ar trebui să
se dovedească eficace în marea majoritate a cazurilor. Vor fi totuși
situații în care copilul va continua să-și sfideze părintele. Dar, dacă
părintele s-a străduit să controleze comportamentul copilului
într-un mod plăcut, folosind modalitățile de mai sus, el poate
conchide că nu are de-a face cu un comportament pasiv-agresiv, că
a evitat capcana pedepsei și că trebuie să ia în considerare aplicarea
unei pedepse.
Imaginați-vă că respectivul copil devine extrem de sfidător și
116 Copilul meu – iubit cu adevărat

acest lucru nu se datorează golirii rezervorului său emoțional, nici


unor probleme de natură fizică. Nu reacționează nici la cereri, nici
la „manipularea fizică blândă”, nici la explicații, nici la ordine
(instrucțiuni ferme). E tot sfidător. (Permiteți-mi să mai spun încă o
dată, asemenea situații se ivesc destul de rar; când se ivesc,
asigurați-vă că, înainte de a recurge la pedeapsă, ați încercat toate
celelalte posibilități.) Va trebui pedepsit, dar cum?

Pedeapsa potrivită
Stabilirea pedepsei potrivite este arareori o sarcină ușoară. De
ce? Pedeapsa trebuie să fie pe măsura greșelii. Copilul are un acut
sentiment al dreptății și consecvenței. Știe când părinții au
reacționat exagerat sau au fost prea aspri cu el. Știe, de asemenea,
dacă părinții lui au acceptat prea ușor un comportament nepotrivit.
Detectează inconsecvența fie în ce-l privește pe el, fie în
comparație cu ceilalți copii, mai ales cu frații și surorile sale.
Acesta este motivul datorită căruia părinții trebuie să fie fermi în
relația cu copilul cerându-i întotdeauna comportamentul potrivit
fără să le fie teamă să-l iubească și să îl disciplineze (educe)
simultan. Însă părinții trebuie să rămână flexibili, în special în
privința pedepsei.
Părinții fac greșeli. Dacă sunteți de părere că, odată luată
decizia, părintele nu trebuie să mai modifice acțiunile
disciplinatorii, vă blocați singuri drumul. Desigur, părinții se pot
răzgândi, pot mări sau micșora pedeapsa. (Rețineți că acesta este un
dezavantaj al pedepsei corporale – odată aplicată, nu mai poate fi
schimbată.)
Evident, nu-i de dorit ca părinții să se răzgândească de atâtea ori
încât să nu mai știe ce vor, iar copilul să devină confuz. De pildă,
dacă s-a stabilit o pedeapsă – să zicem trimiterea în camera lui timp
de o oră – dar ulterior părinții descoperă circumstanțe atenuante
care dovedesc că pedeapsa a fost prea aspră, este logic și corect să
explice copilului acest lucru și să micșoreze pedeapsa. Dacă deja
copilul a și fost pedepsit sau dintr-un motiv oarecare a primit o
pedeapsă nepotrivită, este întru totul corect ca părinții să-i ceară
iertare copilului și să încerce să îndrepte lucrurile.
Părinții trebuie să rămână deschiși încât să modifice tiparul de
abordare a copilului în funcție de necesități. De asemenea, trebuie
să fie deschiși și gata să-și ceară iertare dacă au greșit. În orice casă
Disciplinare – cereri, ordine, răsplăți și pedeapsă 117

apar situații în care trebuie să schimbăm hotărârile luate și să ne


cerem iertare.
A fi deschis pentru a putea schimba în mod adecvat tiparul de
abordare a problemei disciplinării (educării) și a fi ferm sunt două
lucruri diferite. Ambele sunt esențiale. Fermitatea include, în
primul rând, ce așteptăm de la copil și de la modul său de a
reacționa la cererile noastre. Dacă așteptările noastre sunt prea
rigide (de pildă, îi cerem unui copil de doi ani să răspundă în mod
constant imediat ce-i adresăm o cerere), nu suntem rezonabili. Este
normal ca un copil de doi ani să aibă o atitudine negativă cea mai
mare parte a timpului și să pară neascultător și sfidător. Este doar
un stadiu normal al dezvoltării – să-l numim „negativismul de la
doi ani”. Este nerecomandabil să-l pedepsim pentru un asemenea
comportament. Niște părinți iubitori ai unui copil de doi ani vor fi,
desigur, fermi, dar fermi în stabilirea limitelor, nu în pedepsire.
Acești părinți vor controla comportamentul copilului manevrându-l
fizic cu blândețe, de pildă, ridicându-l, întorcându-l în direcția
cealaltă, îndrumându-l sau așezându-l în locul sau poziția corectă –
„manipulare fizică blândă”.
„Negativismul de la doi ani” joacă un rol crucial în dezvoltarea
normală a copilului. În cele din urmă, copilul va ajunge să facă
ceea ce-i cerem, dar trebuie mai întâi să zică „nu”. Este una din
modalitățile prin care fiecare dintre noi ajungem să ne separăm
psihologic de părinții noștri. Poate părea sfidare, dar este ceva
complet diferit. O deosebire între negativismul de la doi ani și
sfidare o reprezintă beligeranța. Negativismul de la doi ani este
normal și nu trebuie pedepsit. Sfidarea beligerantă, pe de altă parte,
nu poate fi tolerată și trebuie să reacționăm la ea neîntârziat.
Apropo, „negativismul de la doi ani” se poate manifesta la orice
vârstă a copilului.
Pe măsură ce crește copilul, crește și capacitatea lui de a
reacționa la cererile verbale, iar când ajunge pe la vârsta de patru
ani și jumătate (variază de la copil la copil) părinții pot aștepta să
răspundă de îndată ce-i este adresată o cerere. În ce-i privește pe
copiii mei, am așteptat ca, la această vârstă, să reacționeze imediat
ce le adresez o cerere. Dacă nu răspundeau, știau ce urmează.
Sigur, aveau libertatea să comenteze într-un mod adecvat cererea
care le era adresată, dacă aveau nelămuriri. Dar, dacă nu modificam
cererea pe care le-o adresasem, știau că trebuie să o îndeplinească.
118 Copilul meu – iubit cu adevărat

Este deosebit de important să reținem că a fi ferm nu înseamnă a


fi dur. Trebuie să fim fermi în așteptările noastre și în impunerea
așteptărilor pe care le avem, dar nu vom pierde nimic din
eficacitate dacă o vom face într-un mod plăcut. Fermitatea iubitoare
nu necesită o abordare mânioasă, autoritară, cu urlete sau vreo altă
manifestare neplăcută.
Fiecare copil simte nevoia de a experimenta simultan toate
modalitățile de manifestare a iubirii. Are nevoie simultan de
contact vizual, contact fizic, acordarea atenției și disciplinare.
Copilul trebuie să guste și dragostea și fermitatea părintelui său.
Niciunul dintre aceste lucruri nu-l exclude pe celălalt. A fi ferm nu
neagă afecțiunea. A arăta afecțiune nu înseamnă a renunța la
fermitate sau a susține permisivitatea. Lipsa fermității și a stabilirii
limitelor susțin permisivitatea, dar dragostea și afecțiunea, nu.
Dacă părinții i-au asigurat copilului cu consecvență toate
modalitățile mai sus menționate de manifestare a dragostei și de
disciplinare, iar acesta continuă să aibă o atitudine sfidătoare și
beligerantă, părinții trebuie să-l pedepsească. Acest gen de sfidare
trebuie stopat. Pedeapsa trebuie să fie suficient de severă pentru a
frânge sfidarea beligerantă, dar ea trebuie totodată să fie suficient
de blândă pentru a preveni apariția problemelor deja discutate.
Dacă un ordin sau o explicație sunt suficiente pentru a opri
sfidarea, de ce să recurgem la pedepsire? Dacă trimiterea copilului
în camera lui pentru o perioadă de timp este necesară și suficientă,
foarte bine. Dacă suspendarea unor privilegii este necesară pentru a
stopa sfidarea manifestată de copil, nu ezitați să le suspendați. S-o
recunoaștem deschis, pedeapsa corporală este uneori necesară
pentru a stopa o sfidare beligerantă accentuată, însă doar ca ultimă
măsură.
O altă problemă pe care o ridică pedeapsa este că ceea ce pentru
un copil e o pedeapsă gravă, pentru altul înseamnă prea puțin. De
pildă, unul din cei doi băieți ai mei era mult mai sensibil decât
celălalt. Pentru el, cea mai aspră pedeapsă era să-l trimit în camera
lui. Respingerea pe care o simțea i se părea mult mai devastatoare
decât pedeapsa corporală. Dar celuilalt băiat nu-i păsa că-l trimit în
cameră. Fiecare copil este unic.
Încă o problemă pe care o ridică pedeapsa este faptul că, de
regulă, tipul și severitatea acesteia depind de ceea ce simte
părintele în momentul respectiv. Dacă părintele este într-o stare
Disciplinare – cereri, ordine, răsplăți și pedeapsă 119

bună, drăgăstoasă, bine dispus, e foarte probabil ca pedeapsa să


difere semnificativ și să fie mai puțin aspră decât cea pe care ar
da-o dacă ar fi într-o stare mai proastă. Acest fapt, bineînțeles, duce
la inconsecvență în disciplinare, care, la rândul ei, are efecte
nesănătoase asupra copilului. Din aceste motive, sugestia mea este
ca părinții să discute între ei sau cu un prieten pentru a stabili
pedeapsa potrivită pentru fiecare copil, în fiecare situație. Această
decizie trebuie luată, bineînțeles, când părintele este calm, rațional
și poate analiza lucid situația.

Atenție!
Atunci când recurgem la pedeapsa fizică, trebuie să acordăm
atenție mai multor aspecte. Mai întâi, copilul trebuie să înțeleagă
exact de ce este pedepsit. Explicați-i ce anume a greșit, în termenii
comportamentului său. Cuvinte de genul „băiat rău” sau „fată rea”
pot vătăma imaginea de sine a copilului și trebuie evitate.
În al doilea rând, părintele trebuie să aibă grijă să nu-i producă
vreo vătămare corporală copilului. De pildă, e foarte ușor să-l
rănim la un deget sau în vreo altă zonă a corpului, fără să vrem.
În al treilea rând, imediat după administrarea pedepsei, când
încă mai plânge, copilul trebuie lăsat în pace. Dar părinții trebuie să
rămână în apropiere, așteptând momentul în care va înceta să mai
plângă. Când plânsul a încetat și copilul privește iarăși în jur, el
pune din nou întrebarea: „Mă iubești? Mă mai iubești?”. Atunci
părinții trebuie să îi acorde din plin contact vizual, contact fizic și
întreaga lor atenție pentru a-l asigura din nou că este iubit cu
adevărat.

Modificarea comportamentului
În fine, cred că este momentul să menționez modificarea
comportamentului. Este un sistem de gândire larg folosit astăzi
referitor la tratarea copiilor. Modificarea comportamentului
utilizează consolidarea pozitivă (introducerea unui element pozitiv
în mediul copilului), consolidarea negativă (retragerea unui element
pozitiv din mediul copilului) și pedeapsa (introducerea unui
element negativ în mediul copilului). Un exemplu de consolidare
pozitivă este răsplata acordată unui copil pentru un comportament
bun, sub forma unor dulciuri sau a unui fruct. Un exemplu de
consolidare negativă reprezintă suspendarea privilegiului de-a
120 Copilul meu – iubit cu adevărat

urmări programele favorite la televizor în cazul unui comportament


inadecvat. Un exemplu de pedepsire (numită uneori tehnică
aversivă) îl reprezintă ciupirea mușchiului trapez în cazul unui
comportament inadecvat.
Scopul acestei cărți nu permite tratarea subiectului în detaliu.
Iată însă câteva puncte importante care trebuie menționate.
În primul rând, s-a pus atât de mult accent pe modificarea
comportamentului încât respectivele tehnici ajung frecvent să
substituie hrănirea afectivă a copilului. Folosind exagerat de mult
modificarea comportamentului în relația cu copilul, acesta nu se va
mai simți iubit de părinții lui. De ce? În primul rând, însăși temelia
modificării comportamentului este de natură condițională. Copilul
primește o răsplată doar dacă se comportă într-un anumit mod. În al
doilea rând, modificarea comportamentului nu vizează sentimentele
sau nevoile afective ale copilului (nevoia de a fi iubit). În
consecință, folosind modificarea comportamentului ca modalitate
primară de raportare la copil, părinții nu-și pot exprima dragostea
necondiționată față de el.
De pildă, să luăm în discuție exemplul menționat în capitolul
anterior despre umplerea rezervorului emoțional al lui Dale când
s-a comportat greșit în urma plecării mele timp de trei zile de acasă.
Un behaviorist convins ar spune că l-am răsplătit pe Dale pentru
comportamentul lui greșit dăruindu-i în momentul respectiv
afecțiunea mea. Înțelegeți deosebirea? Părinții nu pot folosi ca
modalitate primară de raportare la copilul lor modificarea
comportamentului și, simultan, să-l iubească necondiționat.
O altă problemă pe care o ridică folosirea modificării
comportamentului ca modalitate primară de raportare la copil este
că acesta își va dezvolta un sistem de valori inadecvat. Va învăța să
facă lucrurile în primul rând de dragul unei răsplăți. Îl vom împinge
spre poziția „eu cu ce mă aleg?”. Pot să vă dau un exemplu din
căminul unui bun prieten de-al nostru. Era un behaviorist convins și
își creștea copiii urmând cât mai îndeaproape conceptul modificării
comportamentului. Într-o seară, în timp ce luam masa la ei acasă,
mi-a spus: „Jerry are numai trei ani și deja poate număra până la o
sută. Fii atent!”. S-a dus la fiul său și i-a spus: „Jerry, numără până
la o sută și vei primi o bomboană M&M”. Jerry i-a replicat pe loc:
„Nu-mi trebuie bomboane M&M”. Dacă dorim ca copilul nostru să
facă lucrurile pentru satisfacția de a le face sau pentru mândria
Disciplinare – cereri, ordine, răsplăți și pedeapsă 121

lucrului bine făcut, nu trebuie să abuzăm de tehnica modificării


comportamentului. Ea va avea drept consecință o motivare
inadecvată a copilului.
O altă problemă ridicată de tehnica modificării
comportamentului este următoarea: dacă părinții o folosesc prea
mult, copilul va învăța să obțină ceea ce își dorește folosind aceeași
metodă ca și ei. Se va comporta așa cum doresc părinții săi pentru a
obține ceva ce își dorește el. Majoritatea oamenilor numesc un
asemenea comportament manipulare. Una din cele mai sigure
modalități de a-l încuraja pe copil să devină șiret și manipulator
este să folosim prea frecvent tehnicile de modificare a
comportamentului.
Acum, după ce am prezentat aspectele negative ale modificării
comportamentului, să le menționez pe cele pozitive. Ele își au locul
lor în creșterea copilului, dar nu ca modalitate primară de raportare
la acesta (modalitatea primară trebuie să rămână dragostea
necondiționată).
Modificarea comportamentului trebuie folosită pentru
problemele specifice, recurente, de comportament în cazul cărora
copilul nu manifestă nici părere de rău, nici sfidare. Acest gen de
probleme trebuie să fie suficient de specific pentru a putea fi ușor
de definit și de înțeles de către copil.
Iată un exemplu pentru problemele de acest gen pe care l-am
întâlnit în casa noastră. Când băieții noștri aveau nouă, respectiv
cinci ani, erau în etapa în care se încăierau frecvent. Evident,
niciunuia dintre ei nu-i părea prea rău pentru ceea ce făcea. Era clar
că iertarea nu își avea locul. Dar niciunul dintre băieți nu avea o
atitudine sfidătoare. Cererile pe care li le adresam nu dădeau
rezultate. Ordinele aveau efect doar un ceas sau două. Pedepsirea
lor, de asemenea, avea efect pe termen scurt și era neplăcută pentru
toată lumea. Știți ce a dat rezultate? Ați ghicit, sistemul de
recompense.
Am folosit tehnica diagramei cu buline. O bulină pentru fiecare
cincisprezece minute de pace, crescând treptat intervalul până când
luptele dintre ei au încetat. Fiecare băiat primea o răsplată la un
anumit număr de buline. Situația s-a rezolvat iar „în vale s-a lăsat
pacea”.
Trebuie însă adăugat un avertisment legat de acest gen de
tehnici. Ele necesită mult timp, consecvență, un efort deosebit și
122 Copilul meu – iubit cu adevărat

perseverență. Să nu începeți așa ceva dacă nu sunteți pregătiți să vă


țineți de ceea ce-ați început și să fiți consecvenți. În caz contrar, nu
va da roade.
Există numeroase lucrări pe tema modificării comportamentului
în care veți găsi descrierea detaliată a unor tehnici specifice.
Acest capitol a fost cam lung, dar permiteți-mi să mai adaug
ceva. După cum știți, creșterea copilului necesită mult echilibru.
Copilul are nevoie de toate lucrurile pe care le-am discutat: contact
vizual, contact fizic, acordarea atenției, disciplinare, cereri,
fermitate, deschidere, ordine, iertare, pedepsire, modificarea
comportamentului, instruire, îndrumare, exemplu personal și
ascultare activă. Dar copilul trebuie să primească aceste lucruri
într-o măsură potrivită. Dorința noastră este ca cele discutate să vă
ajute să reușiți acest lucru într-un mod care să-l facă pe copilul
vostru să se simtă iubit necondiționat.
Capitolul 12
Copii cu probleme speciale

De ce copiii cu probleme speciale precum diabetul, problemele


de învățare, surzenia, hiperactivitatea sau retardarea mintală au, în
general, probleme emoționale și comportamentale mai mari?
Răspunsul la întrebare este deosebit de complex. Încercarea de a
explica de ce copiii care au una din problemele menționate mai sus
sunt mai predispuși la tulburări afective și comportamentale
depășește cadrul acestei cărți.
Totuși, câteva precizări pertinente îi vor fi utile părintelui care
are un copil cu probleme. O parte dintre ele sunt strâns legate de
exprimarea dragostei pe care o avem față de copiii noștri.

Probleme de percepție
Mai întâi, să luăm în discuție domeniul problemelor de
percepție. Percepția este dificil de definit, dar să încercăm. Poate
însemna strângerea sau asimilarea de informații prin intermediul
simțurilor și trimiterea lor la creier, iar, în acest caz, copilul cu
probleme de percepție are dificultăți în a culege informații din
mediul său și a le transmite creierului. În consecință, când
informații de genul imaginilor, sunetelor sau atingerii sunt
prelucrate de mintea copilului, acesta are dificultăți în a le înțelege
clar. Înțelegerea pe care o are despre mediul său de viață este
distorsionată în domeniile unde are probleme de percepție.
Plecând de la această definiție largă și simplificată a
problemelor de percepție, ne dăm seama că pot fi incluse în acest
domeniu multe probleme deosebite. Problemele de vedere, de auz,
anumite afecțiuni neurologice și multe tipuri de afecțiuni ale
capacității de învățare au un element comun: fiecare copil suferind
de o asemenea tulburare are o concepție distorsionată despre
mediul său. Într-unul sau mai multe moduri, stimulii recepționați
sau informația absorbită suferă distorsiuni.
Înțelegeți semnificația deosebită a acestui fapt, dincolo de
incapacitatea perceptivă ca atare? Nu-i așa că, orice modalitate am
124 Copilul meu – iubit cu adevărat

folosi pentru a ne exprima dragostea față de copil, recurgem la unul


sau mai mulți senzori perceptivi? Contactul vizual reclamă
perceperea imaginilor vizuale. Contactul fizic reclamă folosirea
simțului tactil, care este deosebit de complex în sine. Acordarea
atenției reclamă folosirea tuturor simțurilor. Așa că, dacă un copil
suferă de distorsiuni perceptive suficient de mari în vreunul din
aceste domenii, va înțelege distorsionat ceea ce simțiți pentru el.
Din acest motiv va fi mai dificil să vă exprimați dragostea pe care o
aveți pentru el.
Această dificultate de a se simți iubit este un motiv major
datorită căruia copiii cu handicapuri perceptive au, în general, o
imagine de sine mai slabă. Este unul dintre motivele datorită
cărora, pe măsură ce cresc, sunt tot mai deprimați, ajungând să
dezvolte tulburări afective și comportamentale grave, în special în
primii ani ai adolescenței.
Faptul că un copil cu handicapuri perceptive, care duc la apariția
unor dificultăți de învățare, nu poate ține pasul la școală sau în
celelalte domenii cu cei de-o seamă cu el este deja binecunoscut. Ia
note slabe sau este obligat, pe alte căi, să suporte în permanență
experiențe degradante. Chiar și într-un context în care nu i se dau
calificative, realizează deficiențele pe care le are. În preadolescență
și în primii ani ai adolescenței se instalează o depresie tot mai
accentuată. Depresia la această vârstă se deosebește de depresia la
orice altă vârstă. În general, acești copii nu par a fi deprimați, nici
nu se comportă ca atare decât dacă depresia a atins un nivel foarte
mare. De regulă, copiii aflați în primii ani ai adolescenței își
manifestă depresia prin dificultatea de a se concentra și a fi atenți în
clasă (nivelul scăzut al duratei atenției și capacitate slabă de a se
concentra) având ca urmare scăderea notelor. În consecință, se
instalează o plictiseală prelungită, însoțită de scăderea interesului
pentru activități sănătoase. Aflat în acest stadiu, tânărul adolescent
se simte profund nefericit.
Dacă plictiseala continuă, în cele din urmă, adolescentul își va
manifesta depresia și nefericirea prin acțiunile sale. O fată foarte
deprimată și plictisită poate manifesta un comportament promiscuu,
poate recurge la droguri, poate fugi de acasă sau poate manifesta o
altă formă de comportament antisocial. Un băiat aflat într-o situație
similară va fi tentat să se comporte la fel, însă, de regulă, înclinația
sa va fi spre acțiuni de genul furtului și încăierărilor.
Copii cu probleme speciale 125

Dacă știm că un copil cu handicapuri perceptive este cel mai


predispus să aibă o imagine de sine inadecvată și să simtă că nu
este iubit și nu este acceptat, cât și să fie cuprins de depresie, cum îl
putem ajuta? Cred că domeniul în care asemenea copii au cel mai
mult nevoie de ajutor este domeniul neglijat cel mai tare. Ați ghicit
care este. Acești copii au nevoie mai presus de orice altceva să se
simtă iubiți cu adevărat, iubiți necondiționat. Atunci vor reuși mult
mai bine să-și învingă handicapurile.
Cum facem acest lucru? În același mod în care le comunicăm
dragostea noastră tuturor copiilor, dar, în plus, trebuie să reținem
că, deși percepțiile lor sunt distorsionate în unele domenii, ele sunt
arareori distorsionate în cazul tuturor simțurilor. Acești copii
aproape întotdeauna au nevoie de mai multă afecțiune și de o
manifestare mai intensă a dragostei pentru a se simți iubiți. În plus,
au nevoie să le arătăm această dragoste într-un mod mai direct, mai
simplu, mai clar. De asemenea, trebuie să le-o arătăm cumva într-un
mod mai intens. Toate acestea sunt necesare pentru a ne asigura că
acest copil nu înțelege greșit ceea ce simțim pentru el. Felul în care
îi comunicăm dragostea unui asemenea copil trebuie să fie clar și
puternic.

Alte probleme medicale


Copiii cu probleme medicale cronice (de lungă durată) sunt, de
asemenea, predispuși la apariția unor probleme afective și
comportamentale. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul
problemelor medicale care necesită o supraveghere atentă și
continuă cum este cazul diabetului juvenil. Îngrijirea copiilor mici
care au această afecțiune reclamă foarte mult timp și un efort
deosebit din partea părinților. Din acest motiv este dificil să nu ne
dedicăm întreaga atenție tratării bolii respective neglijând celelalte
nevoi ale copilului. Tocmai acest lucru se întâmplă în ce privește
nevoile afective ale celor mai mulți copii care suferă de afecțiuni
cronice. Părinții ajung atât de preocupați, de pildă, să le dea doza
corectă de insulină, să le stabilească o alimentație corectă, să le
măsoare zahărul, încât aceste proceduri necesare ajung să
înlocuiască manifestarea naturală a dragostei pe care le-o poartă.
Oricât ar fi de importante, aceste îndatoriri medicale nu pot
substitui dragostea necondiționată acordată prin contact vizual,
contact fizic și întreaga atenție a părintelui. Pe măsură ce copilul
126 Copilul meu – iubit cu adevărat

crește, în special în adolescență, se umple de tot mai multă mânie,


resentimente și amărăciune datorită bolii pe care o are. Datorită
substituirii menționate mai sus, prin care îngrijirea medicală ia
locul dragostei, copiii ajung să își deteste atât boala, cât și părinții.
Dezvoltă o atitudine ostilă și sfidătoare nu numai față de autoritatea
părinților, ci față de orice altă autoritate. Sunt predispuși la
depresie, cu toate consecințele ei. Mai rău, folosesc de multe ori
gravitatea bolii de care suferă pentru a-și sfida părinții și a-și
manifesta mânia și frustrarea. Pot face acest lucru luând doze prea
mari de insulină, consumând prea mulți carbohidrați ș.a.m.d. Unii
ajung chiar să se sinucidă, ca act sfidător de mânie.
Desigur, există și alte motive care contribuie, în cazul acestei
boli complexe, la formarea atitudinilor ostile și distructive ale
tinerilor pacienți. Dar, din experiența mea, am constatat că există
două motive majore pentru care asemenea copii nefericiți ajung să
fie deosebit de nemulțumiți și sfidători. Primul, așa cum am
discutat deja, îl reprezintă substituirea manifestării dragostei
părintești cu procedurile medicale. Celălalt este trasarea inadecvată
a limitelor și lipsa controlului comportamentului copilului. Din
cauza bolii de care suferă, părinților le este milă de copil. Trăiesc,
de asemenea, un sentiment de vinovăție și teamă sau suferă de
depresie. Dacă părinții nu pot controla comportamentul acestui
copil în același mod în care l-ar controla pe al unui copil fără
probleme de sănătate, adică dovedind fermitate, copilul va ajunge
să-și manipuleze părinții. Copiilor care suferă de boli cronice le
vine și mai ușor să facă acest lucru. Ei se pot folosi de boala lor
pentru a-și controla părinții profitând de vinovăția și mila acestora,
făcându-i să se teamă că starea lor se poate agrava și chiar
recurgând la amenințarea deschisă că vor ceda în fața bolii în mod
intenționat.
Această dinamică a relațiilor se poate manifesta în cazul oricărui
copil care suferă de o incapacitate, o boală sau vreo altă problemă
pe un termen mai lung. În această listă pot fi incluse astma, bronșita
cronică, afecțiunile inimii, malformațiile fizice, retardarea mintală,
afecțiunile motorii, afecțiunile neurologice, afecțiunile musculare,
problemele dentare și chiar dificultățile în învățare. Lista poate
continua la nesfârșit.
Așa că, dragi părinți, dacă aveți un copil care suferă de un
handicap sau de o altă problemă de orice gen, feriți-vă să ajungeți
Copii cu probleme speciale 127

atât de absorbiți de respectiva problemă încât să vă neglijați


copilul. El are nevoie de dragostea voastră necondiționată mai mult
decât de orice altceva. Are nevoie de ea mai mult decât de orice
îngrijire medicală, oricât ar fi aceasta de necesară. Are nevoie de ea
mai mult decât de proteze, de meditații suplimentare sau ajutor la
școală, de exerciții fizice sau orice medicament. Ingredientele
indispensabile din viața copilului vostru sunteți voi înșivă și
dragostea voastră necondiționată. Dacă le are pe acestea, copilul
poate găsi tăria necesară să învingă obstacolele și să se dezvolte.

Copilul refractar
Să luăm acum în discuție cazul copilului refractar, și anume al
celui refractar la afecțiune. Da, chiar dacă nu vă vine să credeți,
mulți copii sunt din fire (congenital) refractari la modalitățile
naturale de manifestare a dragostei. Sunt refractari la contactul
vizual, nu doresc să fie atinși și nu-i interesează să le acordați
atenție.
Gradul în care se poate manifesta o asemenea atitudine variază.
Unii copii opun o rezistență ușoară, în timp ce alții, când li se
arătată dragoste, manifestă un disconfort mărit. Unii copii acceptă
mai ușor o anumită modalitate de manifestare a dragostei decât
altele. Fiecare caz este unic.
Copilul refractar este întotdeauna o enigmă pentru părinții săi.
Un părinte iubitor știe instinctiv că fiul sau fiica sa are nevoie de
afecțiune și de alte forme de hrană afectivă; dar atunci când
încearcă să împlinească această nevoie, copilul găsește nenumărate
căi de a evita primirea dragostei. Ce dilemă! În cele din urmă, mulți
părinți renunță să mai încerce, spunându-și că asta e „ceea ce-și
dorește copilul”. Sfârșesc prin a presupune că respectivul copil nu
are nevoie de atenția, dragostea și afecțiunea lor. Este o greșeală
dezastruoasă.
Chiar și un copil deosebit de refractar are nevoie de toate
lucrurile pe care le-am discutat în legătură cu dragostea
necondiționată. Dar, pentru că nu se simte în largul său să accepte
această dragoste, noi, părinții, trebuie să-l învățăm treptat cum să o
primească fără a se simți prost.
Putem începe înțelegând cele cinci perioade în timpul cărora
copilul poate primi dragostea. În aceste perioade sistemele
defensive ale copilului nu sunt active și apropierea afectivă poate fi
128 Copilul meu – iubit cu adevărat

suficient de mare pentru a fi receptiv. Bineînțeles, fiecare copil este


diferit. Un copil se poate dovedi mai receptiv într-o perioadă și mai
puțin receptiv în alta. Este de datoria părintelui să descopere când
anume copilul său este mai receptiv la manifestarea dragostei.
Prima perioadă receptivă e atunci când un copil descoperă ceva
amuzant. De pildă, copilul se uită la televizor și vede o scenă
amuzantă. În momentul respectiv, părinții au ocazia de a stabili
contactul vizual și contactul fizic și de a-i acorda atenție în timp ce
comentează subiectul amuzant. De regulă, părinții trebuie să facă
repede acest lucru pentru că sistemele de apărare ale unui copil cu
adevărat refractar sunt inactive doar o scurtă perioadă de timp.
„Intri și ieși”, în caz contrar, pe viitor, copilul poate ajunge să se
apere de practici similare.
A doua perioadă în care copilul poate fi receptiv este când a
realizat ceva de care se simte pe bună dreptate mândru. Nu orice
lucru, ci ceva care într-adevăr să-l facă pe copil să se simtă bine.
Într-o asemenea situație, părintele poate stabili contactul vizual și
fizic (poate folosi și acordarea atenției, dacă i se pare potrivit),
lăudându-l pe copil. Din nou, trebuie să avem grijă să nu recurgem
exagerat la această tehnică, în special intervalul de timp să nu fie
prea mare; să nu uităm, „intri și ieși”.
O a treia perioadă de receptivitate este când copilul nu se simte
bine din punct de vedere fizic. Poate e bolnav ori s-a lovit;
receptivitatea lui în asemenea momente este într-o oarecare măsură
imprevizibilă. Uneori boala sau durerea poate mări capacitatea
copilului de a primi afecțiune, alteori însă îi poate spori
împotrivirea. Noi, părinții, trebuie să monitorizăm în permanență
atitudinea copilului pentru a profita de aceste oportunități ca să-i
dăruim dragostea noastră. Copilul nu va uita niciodată asemenea
momente speciale.
A patra situație de receptivitate e când copilul a fost rănit
afectiv. Se întâmplă frecvent – are un conflict cu tovarășii săi de
joacă sau aceștia au profitat în mod incorect de el. În asemenea
momente, când resimt durere afectivă, mulți copii refractari pot
accepta dragostea pe care le-o arătăm.
A cincia perioadă în care sunt receptivi depinde în mare măsură
de experiențele anterioare avute cu acest copil. De pildă, un copil
poate să fi avut multe experiențe plăcute, semnificative pentru el, în
timpul plimbărilor cu părinții săi. Este foarte probabil că acest copil
Copii cu probleme speciale 129

va fi mai receptiv la dragostea pe care i-o arată părinții când se


plimbă cu ei. Poate un alt copil a avut experiențe plăcute la culcare,
când părinții îi citesc, se roagă și povestesc cu el. În mod natural,
va fi înclinat să fie mai receptiv seara, la culcare. De aceea,
asigurarea unor obiceiuri prin care copilul să aibă experiențe
plăcute este deosebit de importantă și va avea rezultate deosebit de
benefice atât pentru copil, cât și pentru părinți. De pildă, este o
bună investiție să ne facem diferite obiceiuri când îl pregătim pe
copil de culcare.
Pe scurt, toți copiii au nevoie de modalitățile naturale prin care
ne exprimăm dragostea – contactul vizual, contactul fizic și
acordarea atenției. Dacă un copil nu primește suficient de multă
dragoste pe aceste căi, trebuie să vedem de ce se întâmplă acest
lucru și să corectăm situația.
Capitolul 13
Formarea spirituală a copilului
Una din principalele plângeri pe care le auzim de la adolescenți
astăzi este că părinții lor nu au reușit, în anii de formare, să le ofere
standarde etice și morale după care să trăiască. Această dorință este
exprimată de copiii mai mari pe diverse căi. Un adolescent spune
că are nevoie „de un sens în viață”. O adolescentă dorește „un
standard după care să se ghideze”. Alți tineri caută „ceva de care să
se țină” sau „pe cineva care să-mi arate cum să trăiesc”.
Aceste strigăte disperate nu provin doar de la câțiva adolescenți
nefericiți și nemulțumiți. Majoritatea adolescenților simt un
asemenea dor mistuitor. Sunt confuzi – teribil de confuzi – privind
latura existențială a vieții. Este ceva neobișnuit să găsești tineri care
să-și fi făcut ordine în viață în ce privește sensul și scopul ei, să fie
împăcați cu sine și cu lumea în care trăiesc și să aibă o perspectivă
pentru trăirea în lumea confuză, în permanentă schimbare și
dominată de teamă din vremea noastră. În mare parte, aceste lucruri
țin de copilăria lor.
Copilul așteaptă de la părinții săi acea îndrumare care să-l ajute
să-și dezvolte valori sănătoase. Dacă va găsi sau nu aceste lucruri la
părinții săi depinde de două aspecte. Mai întâi, părinții înșiși trebuie
să le aibă. În al doilea rând, copilul trebuie să se poată identifica cu
părinții într-un asemenea mod, încât să poată încorpora și accepta
valorile părintești. Unui copil care nu se simte iubit îi va veni foarte
greu să o facă.

Prima cerință
Să discutăm prima cerință pentru ca un copil să găsească sensul
vieții, după care tânjește. Noi, părinții, trebuie să avem o temelie pe
care să ne clădim viața și care să reziste testului timpului – ceva
care să ne susțină prin toate fazele vieții: adolescență, tinerețe,
vârsta mijlocie, vârsta înaintată, crize maritale, crize financiare,
crize în relațiile cu copiii, crize de energie – mai ales trăind într-o
societate aflată într-o schimbare deosebit de rapidă, în care valorile
spirituale se erodează cu repeziciune. Noi, părinții, trebuie să avem
132 Copilul meu – iubit cu adevărat

acea temelie crucială pe care să ne clădim viețile pentru a le-o


putea transmite copiilor noștri. După părerea mea, este cea mai de
preț comoară pe care le-o putem lăsa.
Care este acest bun indispensabil care dă scop și sens vieții și
poate fi lăsat moștenire copilului nostru? Mulți l-au căutat încă de
la începutul civilizației, dar puțini l-au găsit cu adevărat. Filozofii
s-au frământat cu aceste întrebări și cu răspunsurile lor timp de
secole. Diplomații internaționali au pretins uneori că au găsit
soluția. Agențiile guvernamentale pretind că, prin planurile pe care
le elaborează, ne pot da răspunsul chiar acum. Dar legile formulate
cu atâta trudă ne lasă inimile la fel de goale și mistuite de alean ca
mai înainte, însă mai dependente de controlul omului (al
guvernului). Domeniul sănătății mintale ne oferă ajutor în probleme
afective, în cazul unor tulburări mintale, al unor tulburări de ordin
psihologic, al unor probleme de adaptare sau al unor disfuncții în
căsnicie.
Dar acest bun de preț care ne aduce pace și după care tânjește
fiecare inimă este Dumnezeu Însuși. El are o natură intim personală
și totuși îl putem împărtăși și altora. Ne dă putere în cazul unui
conflict, dar ne mângâie în vremuri de necaz. Ne dă înțelepciune
când suntem potopiți de confuzie, dar ne corectează când am greșit.
Este gata să ne ajute cum ne-a arătat-o în trecut, dar promite că o va
face și mai mult în viitor. Ne călăuzește și ne îndrumă în tot timpul,
însă nu ne trimite să ne descurcăm singuri – rămâne mai aproape de
noi decât un frate.
Ne poruncește ce avem de făcut, dar face promisiuni uimitoare
celor care sunt gata să-L asculte. Îngăduie să avem parte uneori de
dureri și pierderi, dar ne dăruiește întotdeauna vindecarea, iar în
locul pierderii ne dăruiește ceva mai bun. Nu intră cu forța în viața
noastră, ci așteaptă cu răbdare să fie acceptat. Nu ne obligă să-I
facem voia, dar suferă adânc dacă apucăm pe un drum greșit.
Dorește să Îl iubim pentru că mai întâi El ne-a iubit, dar ne-a dat o
voință liberă pentru a-L alege sau a-L respinge. Vrea să aibă grijă
de noi, dar refuză să-și impună voia. Cea mai mare dorință a Sa e să
fie Tatăl nostru, dar fără a fi un intrus în viața noastră. Dacă dorim
ceea ce El dorește, o relație de iubire, o relație ca între Tată și copil,
în care să ne poarte de grijă – trebuie să-I acceptăm oferta. El are
prea mult tact pentru a se vârî în viața noastră. Așteaptă ca tu și cu
mine să ne deschidem viețile Lui și să devenim copiii Săi.
Formarea spirituală a copilului 133

Bineînțeles, așa cum v-ați dat seama, trebuie să fie un Dumnezeu


personal.
Această relație personală, intimă, cu Dumnezeu prin Fiul Său
Isus Hristos este cel mai important lucru din viață. Este acel „ceva”
după care tânjesc tinerii: „sensul vieții”, „ceva pe care poți conta”,
„o îndrumare superioară”, „ceva care să-ți aducă mângâiere chiar și
atunci când viața pare să se facă praf.” El este toate acestea la un
loc.
Ai acest „ceva”? Dacă nu, cere ajutorul unui preot sau al unui
prieten creștin; sau scrie-mi pe adresa editurii și voi fi bucuros să-ți
trimit niște materiale ajutătoare.

A doua cerință
Al doilea lucru necesar pentru a-i da copilului ceea ce avem noi
este ca acesta să se poată identifica cu părinții așa încât să accepte
și să-și incorporeze valorile părintești.
După cum vă amintiți, dacă un copil nu se simte iubit și
acceptat, va avea mari dificultăți în a se identifica cu părinții și
valorile lor. Fără o legătură strânsă, sănătoasă, de iubire între el și
părinții lui, copilul va reacționa la îndrumarea părintească cu
mânie, resentimente și ostilitate. Fiecare cerere (sau ordin) al
părinților îl va considera impus și va învăța să i se împotrivească.
În cazurile grave, copilul va ajunge să trateze fiecare cerere a
părinților cu resentimente atât de puternice, încât va face exact
opusul a ceea ce i se cere, împotrivindu-se oricărei forme de
autoritate părintească (iar, în cele din urmă, oricărei forme de
autoritate, inclusiv lui Dumnezeu).
Având o asemenea atitudine și o asemenea orientare, putem
înțelege cât de dificil va fi să îi transmitem copilului sistemul
nostru moral și etic.
Pentru ca un copil să se poată identifica cu părinții săi (să aibă o
relație apropiată cu aceștia) și să poată accepta standardele lor,
trebuie să se simtă cu adevărat iubit și acceptat de către ei. Pentru
a-i dărui copilului relația apropiată cu Dumnezeu pe care o au ei,
părinții trebuie să se asigure că acesta se va simți iubit
necondiționat. De ce? Pentru că astfel ne iubește Dumnezeu pe noi
– necondiționat. Este foarte greu pentru cineva care nu se simte
iubit necondiționat de părinții săi să se simtă iubit de Dumnezeu.
Este obstacolul cel mai mare și cel mai des întâlnit în stabilirea unei
134 Copilul meu – iubit cu adevărat

relații personale cu Dumnezeu. Părinții trebuie să împiedice ivirea


acestui obstacol în viața copiilor lor.
Cum se pot asigura părinții că este pregătit copilul lor să accepte
dragostea lui Dumnezeu? Asigurându-se că rezervorul emoțional al
copilului este plin, iar nevoile afective ale acestuia sunt împlinite.
Părinții nu pot aștepta să vadă în viața copilului lor o relație
apropiată, caldă, roditoare cu Dumnezeu, dacă nu s-au îngrijit de
nevoile lui afective și n-a avut o asemenea relație cu ei.
Da, am văzut copii crescuți cu metoda pedepsei corporale
devenind creștini. Dar, pentru că au fost crescuți în primul rând
având parte de durere fizică, nu de dragoste necondiționată,
asemenea oameni nefericiți rareori au o relație sănătoasă, iubitoare,
caldă cu Dumnezeu. Au tendința de a-și folosi religia împotriva
altora într-un mod punitiv, sub masca „ajutorării”. Folosesc
poruncile biblice sau alte afirmații ale Scripturii pentru a-și justifica
propriul comportament aspru și neiubitor. Au, de asemenea,
tendința să se erijeze în magistrați spirituali având autoritatea de a
stabili ce trebuie să facă ceilalți. Desigur, este posibil ca orice copil
să găsească, în cele din urmă, drumul spre brațele iubitoare ale lui
Dumnezeu și să-I accepte dragostea. La Dumnezeu totul e cu
putință. Din păcate, șansele copilului sunt diminuate semnificativ
dacă părinții nu i-au pus o temelie iubitoare în viață.
Așadar, acestea sunt cele două cerințe esențiale pentru formarea
spirituală a copilului: relația personală pe care o are părintele cu
Dumnezeu și certitudinea copilului că este iubit necondiționat.

Memoria copilului
Următorul lucru important este să știm cum funcționează
memoria copilului. Să ne amintim că el este mai degrabă o ființă
emoțională, decât cognitivă. De aceea își amintește mai repede ceea
ce a simțit decât ceea ce s-a întâmplat. Un copil își poate aminti
mult mai ușor ce anume a simțit într-o anumită situație decât
detaliile a ceea ce s-a întâmplat efectiv.
Permiteți-mi să ofer un exemplu pertinent. Un copil care merge
la școala duminicală își va aminti cu exactitate ceea ce a simțit
multă vreme după ce va fi uitat ceea ce i s-a spus acolo.
De aceea, dintr-un punct de vedere, faptul că experiența
copilului a fost plăcută sau neplăcută este mult mai important decât
detaliile lecției predate de învățător. Prin „plăcută” nu înțeleg că
Formarea spirituală a copilului 135

învățătorul ar fi trebuit să-i facă pe plac copilului lăsându-l să se


distreze și să facă șotii. Înțeleg tratarea copilului cu respect,
amabilitate și o preocupare autentică. Înțeleg a-l face să se simtă
bine să fie el însuși, a nu-l critica, umili sau înjosi pe vreo altă cale.
Evident, materialul care-i este predat copilului e foarte important,
dar, dacă pentru copil va fi o experiență degradantă sau
plictisitoare, este foarte probabil că va respinge ceea ce a fost
învățat, oricât de înaltă ar fi calitatea materialului predat, mai ales
dacă în discuție sunt probleme de etică și morală. Acesta este genul
de situații în care copilul dezvoltă o atitudine ostilă față de
chestiunile religioase și tendința de a-i considera ipocriți pe
oamenii care merg la biserică. O asemenea atitudine este dificil de
corectat și poate dăinui tot restul vieții. Pe de altă parte, dacă
experiența educațională a fost una plăcută, amintirile copilului
legate de învățăturile spirituale primite vor fi plăcute și vor putea fi
incorporate în sistemul lui de valori.
O ilustrație: niște prieteni aveau un băiat de opt ani, Michael,
căruia îi plăcea să meargă la școala duminicală și să învețe despre
lucrurile spirituale. Părinții nu aveau dificultăți să-l ducă la
biserică. Din păcate, într-o duminică dimineața, Michael și un alt
băiat, foarte plin de viață, s-au apucat să discute și să râdă în timp
ce învățătorul își prezenta materialul. Furios, acesta i-a închis pe
copii într-o cămăruță și i-a pus să scrie „Să cinstești pe tatăl tău și
pe mama ta” de nenumărate ori, până când au venit părinții lui
Michael să-l ia. Caracterul nerezonabil și insensibil al acestei
pedepse nedrepte și umilitoare a avut efecte dramatice. A inculcat
atât de multă mânie și resentimente în Michael, încât băiatul a
început să manifeste ostilitate față de orice lucru de natură
spirituală. N-a mai vrut să meargă la biserică și, evident, concepția
sa despre Dumnezeu a fost puternic afectată. Au fost necesare mai
multe luni ca părinții săi iubitori să-l poată ajuta pe Michael să aibă
din nou încredere în lucrurile spirituale. Așa ceva se întâmplă, mai
mult sau mai puțin, când se acordă mai multă importanță învățăturii
decât confortului afectiv al copilului. Domeniul afectiv și domeniul
spiritual nu sunt două domenii complet distincte. Între ele există o
legătură strânsă, de dependență. De aceea, dacă părinții doresc să-și
ajute copilul din punct de vedere spiritual, trebuie mai întâi să se
îngrijească de nevoile lui afective. Pentru că un copil își amintește
mult mai ușor ceea ce a simțit decât ceea ce s-a întâmplat, trebuie
136 Copilul meu – iubit cu adevărat

să-i asigurăm o serie de amintiri plăcute în contextul cărora să


poată acumula precepte, în special preceptele de natură spirituală.

O concepție greșită foarte populară


Ajunși în acest punct, să examinăm o concepție greșită pe care o
întâlnim des. Ea poate fi formulată astfel: „Doresc copilul meu să
învețe să-și ia propriile decizii după ce va fi gustat din toate. Nu
vreau să simtă că trebuie să creadă ceea ce cred eu. Doresc ca el să
afle despre diferitele religii și filozofii; apoi, când va crește mare,
își va lua propriile decizii”.
Un părinte care gândește astfel este fie laș, fie deosebit de
ignorant cu privire la lumea în care trăim. Un copil astfel crescut
este un copil vrednic de milă. Fără permanenta îndrumare și fără
ajutor în clarificarea chestiunilor etice, morale și spirituale, copilul
va deveni din ce în ce mai confuz cu privire la lumea sa. Există
răspunsuri rezonabile la conflictele vieții și aparentele ei
contradicții. Unul dintre cele mai de preț daruri pe care i le poate da
părintele copilului este înțelegerea esențială a lumii și a
problemelor ei tulburătoare. Fără această bază stabilă de cunoștințe
și pricepere ne mai mirăm că atâția copii le strigă părinților: „De ce
nu m-ai ajutat să înțeleg sensul tuturor acestor lucruri? Ce rost au
toate acestea?”.
Iată încă un alt motiv pentru care o asemenea abordare a
spiritualității este o crasă indolență: tot mai multe grupuri,
organizații și secte oferă soluții distructive, înrobitoare și
mincinoase pentru problemele vieții. Bucuria lor cea mai mare este
să găsească pe cineva educat într-un spirit deschis. Un asemenea
om va fi o pradă facilă pentru orice grup care oferă răspunsuri
concrete, indiferent cât de false sau înrobitoare sunt ele.
Sunt uimit să văd părinți dispuși să cheltuiască mii și mii de
dolari, gata să recurgă la orice formă de manipulare politică, pentru
a se asigura că, din punct de vedere educațional, copilul lor este
bine pregătit pentru viață. Dar, când vinde vorba despre cea mai
importantă formă de pregătire dintre toate, pregătirea pentru
bătăliile spirituale ale vieții și găsirea adevăratului sens al vieții,
copilul este lăsat să se descurce singur devenind o pradă facilă
pentru sectanți.
Formarea spirituală a copilului 137

Tuturor copiilor le plac poveștile


Cum îi pregătesc părinții din punct de vedre spiritual pe copiii
lor? Educația religioasă organizată și activitățile religioase sunt
extrem de importante în dezvoltarea unui copil. Însă nimic nu-l
influențează pe acesta mai tare decât căminul în care crește și ceea
ce vede acolo. Așa stau lucrurile și în domeniul spiritual. Părinții
trebuie să se implice activ în dezvoltarea spirituală a copilului. Nu-și
pot permite să o lase în seama altora, nici măcar în seama bisericii,
oricât de bune ar fi programele pe care le are pentru tineri.
În primul rând, părinții trebuie să le asigure copiilor o educație
spirituală. Trebuie să-i învețe nu doar adevăruri spirituale, ci și
modul în care acestea se aplică în viața de zi cu zi. Nu este o
sarcină ușoară.
E destul de simplu să-l înveți pe copil despre diverse personaje
biblice și ce au făcut ele. Dar nu acesta este scopul nostru ultim.
Copilul trebuie să înțeleagă tiparele și principiile biblice ca să le
poată folosi în viață. Putem să-i învățăm pe copii aceste lucruri
doar făcând sacrificii, la fel ca și în cazul acordării atenției. Trebuie
să le acordăm atenție, fiind dispuși să petrecem timp cu fiecare
copil în parte pentru a ne îngriji de nevoile sale afective și
spirituale. De fapt, ori de câte ori este posibil, de ce să nu ne
îngrijim simultan de ambele tipuri de nevoi?
De regulă, cel mai bun moment pentru a face acest lucru este
înainte de culcare pentru că majoritatea copiilor doresc atunci să
interacționeze cu părinții lor. Că acest lucru se întâmplă pentru că
rezervorul lor emoțional trebuie umplut sau doar pentru că doresc
să amâne ora culcării nu are prea mare importanță. Esențial este că
ni se oferă o oportunitate deosebită de a împlini nevoile afective ale
copilului, de a-i oferi îndrumare spirituală și de a face acest lucru
într-o atmosferă pe care copilul și-o va aminti cu plăcere. Ce alte
modalități mai au părinții prin care să-i poată da atât de mult
copilului într-un mod atât de economicos?
Tuturor copiilor le plac poveștile. Când copiii noștri erau mici,
împreună cu Pat le citeam, de multe ori fiecăruia în parte, uneori
povești clasice alteori întâmplări dintr-o carte creștină. Îmi cereau
chiar să le povestesc istorii inventate de mine – „Bum-Bum și Poc-
Poc”, „Marele Rutabaga” și altele.
De asemenea, ne-am făcut obiceiul să citim scurte istorioare
devoționale. Băieților mei le plăcea îndeosebi să răspundă la
138 Copilul meu – iubit cu adevărat

întrebări legate de aceste istorioare, de aceea ne foloseam de cărți


care aveau întrebări pentru discuții după fiecare întâmplare.
Majoritatea cărților din care le-am citit copiilor noștri continuă să
fie disponibile în librării; o vizită la o librărie creștină vă va oferi
posibilitatea să alegeți multe cărți bune pe care le puteți folosi.
Dacă trebuie să răspundă la întrebări după ce i s-a citit o
poveste, ies la iveală similarități cu ceea ce se întâmplă în viața
copilului și posibile aplicații. Partea cea mai dificilă este să-i
transmitem copilului mesajul, pe înțelesul lui; din acest motiv mulți
părinți simt că sarcina este peste puterile lor și, de regulă, renunță
să mai încerce, mai ales dacă nu au un copil prea cooperant. Nu
lăsați aceste lucruri să vă împiedice! Indiferent dacă pare să
coopereze sau nu, puteți fi siguri că ceea ce discutați îl va influența
mult pe copilul vostru. Timpul pe care-l petreceți astfel cu el va
avea efecte pe termen lung. Dacă nu vă influențați acum copilul în
acest domeniu al supranaturalului, o va face altcineva mai târziu.

Împărtășește-i viața spirituală


Încă ceva despre îndrumarea spirituală. Din ceea ce învață la
biserică, la școala duminicală și acasă, copilul nu face decât să
adune materialul brut cu care să-și clădească o viață spirituală. El
trebuie să învețe cum să folosească într-un mod eficace aceste
cunoștințe și să devină realmente un om matur din punct de vedere
spiritual. În acest scop, copilul trebuie să se deprindă să umble cu
Dumnezeu zi de zi și să învețe să aibă el însuși încredere în
Dumnezeu.
Cea mai bună modalitate de a-l ajuta pe copil să facă acest lucru
este să-i împărtășiți viața voastră spirituală. Desigur, ceea ce va
învăța depinde de calitatea a ceea ce aveți să-i împărtășiți, iar ceea
ce îi veți împărtăși depinde de copil, de vârsta lui, de nivelul de
dezvoltare și de capacitatea lui de a înțelege ceea ce i se spune.
Pe măsură ce se maturizează, îi vom putea împărtăși copilului
tot mai mult despre modul în care noi înșine Îl iubim pe Dumnezeu,
umblăm cu El zilnic, ne încredem în El, cerem călăuzirea și
ajutorul Lui, Îi mulțumim pentru dragostea pe care ne-o arată,
pentru purtarea Lui de grijă, pentru darurile pe care ni le dă și
pentru răspunsurile la rugăciuni.
Este bine să împărtășim aceste lucruri copilului nostru pe
măsură ce se întâmplă, nu după aceea. Doar astfel copilul poate
Formarea spirituală a copilului 139

învăța direct și nemijlocit ceea ce va avea el de făcut. Dacă-i


vorbim despre experiențe din trecut nu facem decât să îi dăm noi
informații; nu-l vom lăsa să învețe din experiența noastră. Vechea
zicală „experiența este cel mai bun profesor” conține mult adevăr.
Dați-i voie să beneficieze de experiența voastră. Cu cât copilul
învață mai devreme să se încreadă în Dumnezeu, cu atât va fi mai
puternic.
Copilul trebuie să învețe modul în care Dumnezeu împlinește
toate nevoile personale și familiale, inclusiv cele financiare.
Trebuie să știe pentru ce se roagă părinții lui. De pildă, trebuie să
știe când vă rugați pentru nevoile altora. De asemenea, este de dorit
să știe (pe măsura vârstei sale) problemele pentru care-I cereți
ajutor lui Dumnezeu. Și nu uitați să-l țineți la curent cu lucrarea pe
care o face Dumnezeu în viața voastră și modul în care vă folosește
în viața altora. Și, desigur, copilul trebuie să știe că vă rugați pentru
el și pentru nevoile lui particulare, ca individ.
În fine, copilul trebuie învățat prin exemplul părinților săi cum
să ierte și cum să obțină iertarea, atât a lui Dumnezeu, cât și a
oamenilor. Părinții îl pot învăța acest lucru mai întâi de toate
iertându-l. Apoi, când ei înșiși fac o greșeală trebuie să-și ceară
iertare de la cei cărora le-au greșit și de la Dumnezeu. Mi-ar fi greu
să subliniez suficient de mult importanța acestui aspect. Foarte
mulți oameni au astăzi probleme cu sentimentul de vinovăție. Nu
pot ierta și/sau nu se pot simți iertați. Ce situație poate fi mai
nefericită? Dar omul norocos, care a fost învățat cum să îi ierte pe
cei ce i-au greșit și care este în stare să ceară și să primească
iertare, dă dovadă de sănătate mintală și, în consecință, se va
bucura de pace.
În încheierea discuției noastre, sper că veți lua în considerare cu
toată seriozitatea principiile subliniate în această carte. Ea a fost
scrisă special pentru voi de către un părinte care a învățat el însuși,
din experiența dobândită acasă și în profesia pe care a exercitat-o,
că părinții trebuie să-și iubească cu adevărat copiii pentru a-i putea
vedea adulți puternici, sănătoși, fericiți și independenți. Veți dori,
poate, să reveniți asupra acestui volum, să-l citiți din nou, și să
subliniați principiile pe care ați luat hotărârea să le aplicați în
încercarea de a vă iubi copilul cu adevărat. Vă invit călduros să o
faceți.