Sunteți pe pagina 1din 242

MARIN PREDA

VIAŢA CA O PRADĂ

Prefaţţaă de Eugen Simion

Referinţţe criţice de Raă zvan Naă sţase


Tabel cronologic de Teodora Dumiţru

Texţul acţualei ediţţii esţe reprodus dupaă


Marin Preda, Viaţa ca o pradă,
ediţţia a II-a, Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi, 1979
CUPRINS

VIAŢA CA O PRADAĂ
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
CRONOLOGIE
PREFAŢAĂ
Marin Preda despre Viaţa ca o pradă
REFERINŢE CRITICE
VIATţ A CA O PRADAĂ
1
Avenţura consţ ţiinţţei mele a îâncepuţ îânţr-o zi de iarnaă caâ nd o anumiţaă
îânţaâ mplare m-a faă cuţ saă îânţţeleg deodaţaă caă exisţ. Era mulţaă lume îân casaă ,
fiinţţe mari, asţ ezaţe îân cerc pe scaune mici sţ i care se uiţau la mine cu priviri
de recunoasţ ţere, dar parcaă îâmi spuneau cu osţiliţaţe, ţe vedem, esţ ţi de-al
nosţru, dar ce faci? Aţunci am auziţ o voce: „Laă saţţi-l îân pace! Na, maă , sţ i pe-
asţa!” Sţ i cel ce rosţise acesţe cuvinţe a luaţ de undeva de pe sobaă o paâ ine
mare sţ i roţundaă sţ i mi-a îânţins-o. Aţunci mi-am daţ seama caă ţţineam sţraâ ns
ceva îân braţţe, ţoţ o paâ ine, sţ i caă asţa era cauza privirilor rele îândrepţaţe
asupra mea. Pusesem maâ na pe paâ inea de pe masaă care era a ţuţuror sţ i nu
mai voiam saă dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care asculţau ţoţţi, îân loc saă
mi-o ia cu forţţa, cum furiosţ i se pare caă voiau ceilalţţi, faă caâ ndu-maă saă scoţ
raă cneţe, îâmi mai daă duse una: „Ia-o, maă , sţ i pe-asţa!” Parcaă m-am ţreziţ dinţr-
un somn. M-am uiţaţ la ţoţţi linisţ ţiţ sţ i am pus cuminţe paâ inea din braţţe pe
masaă . Nimeni nu mai m-a luaţ dupaă aceea îân seamaă , au îâncepuţ saă rupaă din
ea sţ i saă maă naâ nce.
Din aceasţaă îânţaâ mplare ar reiesţ i caă insţincţele de acaparare m-au dus
deparţe de viaţţaă, ceea ce nu s-a dovediţ. Toţusţ i avenţurile vieţţii noasţre sunţ
ale consţ ţiinţţei, desţ i viaţţa ei adevaă raţaă nu e niciodaţaă liberaă de insţincţe sţ i nu
o daţaă e nepuţincioasaă îân faţţa lor, îân raă u, dar sţ i îân bine.
N-asţ puţea saă spun cui daţorez fapţul caă desţ i am fosţ daţ la sţ coalaă la opţ
ani, cu scopul maă rţurisiţ de ţaţaă l meu saă îânvaă ţţ doar saă maă iscaă lesc sţ i pe urmaă ,
asemeni fraţţilor mei mai mari, saă ar paă maâ nţul sţ i saă cresc viţe, ţoţusţ i îânţreaga
familie a renunţţaţ mai pe urmaă la aceasţaă idee. Fiindcaă îân primul an abia am
ţrecuţ clasa, desţ i m-am ţreziţ cu uimire ciţind.
Aţunci de ce m-au daţ mai deparţe saă urmez sţ i clasa a doua pe care abia
am ţrecuţ-o? Ulţerior ţoţţi au spus caă îânvaă ţţam bine. Dar asţa nu era adevaă raţ.
Numai eu sţ ţiu ce-am puţuţ ţraă i îân anul urmaă ţor, la ce ţorţuraă am fosţ supus sţ i
cum soarţa mea s-a decis parcaă ignoraâ ndu-maă . De la îâncepuţul anului nu
puţusem îânvaă ţţa nimic, nu aveam caă rţţi. Mama îâmi faă cuse rosţ de cinci lei, mi-i
daă duse sţ i-mi spusese saă -mi cumpaă r cu ei „maă car Citirea”. M-am dus acasaă la
îânvaă ţţaăţor, pe care l-am gaă siţ îân curţe cu alţţii, beau cafele sţ i jucau ţabineţ, sţ i l-
am sţrigaţ. A veniţ la gard. I-am spus ce voiam, sţ i el a îânţins maâ na sţ i i-am pus
îân palmaă mica monedaă galbenaă .
— Ce saă -ţţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire cosţaă vreo douaă zeci sţ i cinci de
lei.
— Dom’le îânvaă ţţaăţor, i-am spus eu aţunci, care maă gaâ ndisem o clipaă caă ar
puţea da de la el resţul, dar îâmi spusesem îân acelasţ i ţimp caă nu puţea saă facaă
asţ a ceva, caă nu eram fi-saă u, luaţţi-mi un maculaţor saă am maă car pe ce scrie, caă
de îânvaă ţţaţ poţ saă maă mai îâmprumuţ, dar de scris nu poţ saă scriu îân caieţele
alţora.
— Asţ a e, zice, bine, caâ nd o saă maă duc pe la Rosţ iori, o saă -ţţi cumpaă r un
maculaţor. Da’ ţac-ţaă u de ce nu-ţţi daă bani de caă rţţi, caă nu e om saă rac?
— Maă mir caă maă lasaă saă viu sţ i asţ a, darmiţe saă -mi mai cumpere sţ i caă rţţi.
— Asţ a e, a zis îânvaă ţţaăţorul senin, sţ i a daţ creanga de maă r pe sub care
venise la mine la o parţe sţ i s-a îânţors la masaă saă -sţ i conţinue jocul îânţrerupţ.
IÎn iarna aceea hoţaă raâ rea ţaţaă lui meu de a nu maă mai laă sa saă maă duc la
sţ coalaă a deveniţ, pracţic, un fapţ, desţ i din guraă nu maă oprise; nu aveam cu ce
maă îâncaă lţţa. M-am dus doar caâ nd am puţuţ merge desculţţ , sţ i aţunci am ţraă iţ
acele ore de spaimaă despre care am pomeniţ al caă rei moţiv dacaă s-ar fi
dezvaă luiţ s-ar fi peţrecuţ o caţasţrofa. Consţ ţiinţţa maă sura proporţţiile
dezasţrului care ar fi urmaţ, iar insţincţele ţremurau: nu se sţ ţie ce-asţ fi ajuns
îân viaţţaă dacaă jocul îânţaâ mplaă rii, al caă rei erou eram, s-ar fi desţraă maţ sţ i eu asţ fi
apaă ruţ îân ochii îânvaă ţţaăţorului asţ a cum eram sţ i nu cum, prin nu sţ ţiu ce misţer,
credea el caă sunţ. Adicaă dinţre cei mai buni… Se apropia sfaâ rsţ iţul anului sţ i
dascaă lul examina ţoaţaă clasa, saă vadaă pe care ţrece, pe cine premiazaă sţ i pe
cine lasaă repeţenţ. Scoţea caâ ţe cinci sau sţ ase la ţablaă sţ i îâi asculţa. Jumaă ţaţe
din ei parcaă îânvaă ţţaseraă ceva, cealalţaă jumaă ţaţe îânsaă parcaă nici nu ţrecuse pe
la sţ coalaă sţ i aţunci îânvaă ţţaăţorul îâncepea saă -i baţaă la palmaă cu o nuia de corn
foarţe ageraă , de care ţoţ unul dinţre noi faă cuse rosţ. Era aţaâ ţ de furios, îâncaâ ţ
uneori îâi baă ţea la palmaă pe ţoţţi cei care erau scosţ i o daţaă , desţ i unii dinţre ei
proţesţau indignaţţi caă ar fi raă spuns bine la îânţrebaă rile puse. Asţ ţepţam
ţremuraâ nd saă -mi vie raâ ndul. Nu sţ ţiam nimic sţ i asculţam îânfioraţ plaâ nseţele
care umpleau clasa. Baă ieţţii suporţau bine loviţurile îân clipele caâ nd le
primeau, dar îân baă nci nu mai puţeau, fluţurau maâ inile îânrosţ iţe îân aer, sau sţ i le
vaâ rau deznaă daă jduiţţi îânţre genunchi. Plaâ ngeau cu îânversţ unare sţ i obidaă
nedefiniţaă fiindcaă niciunul nu sţ ţia saă urascaă , durerea lor era puraă sţ i îân ea
puţeai ghici cel mulţ proţesţul îâmpoţriva ei, a durerii îân sine, fiindcaă durea, sţ i
nu a îânvaă ţţaăţorului sau a sţ colii, cu caă rţţile sţ i isţoriile ei care ţrebuiau îânvaă ţţaţe
cu sila.
Prima zi a ţrecuţ faă raă saă fiu scos sţ i eu la examen. A doua zi, vaă zaâ nd cum
sţau lucrurile, îân loc saă fug sţ i îândaă raă ţ saă nu maă mai uiţ, am veniţ ţoţusţ i la
sţ coalaă , desţ i sţ ţiam ce ar puţea saă mi se îânţaâ mple. Nu m-a scos nici îân acea zi sţ i
nici îân cele urmaă ţoare. Sţ i penţru ca aceasţaă îânţaâ mplare saă fie dusaă paâ naă la
capaă ţ, îân nefirescul ei, la sfaâ rsţ iţul anului m-am pomeniţ prinţre premianţţi.
Fapţul uimi pe ai mei sţ i ţaţa nu mai zise nimic, caâ nd, îân ţoamnaă , îâi spusei
caă vreau saă urmez sţ i pe-a paţra. Dar ţoţ nu-mi luaă caă rţţi, îânceţul cu îânceţul
îânsaă se raă spaâ ndi îânţaâ i prinţre copii, apoi sţ i prinţre vecini, ideea caă eu asţ sţ ţi
aţaâ ţa carţe îâncaâ ţ era clar caă dupaă ţerminarea cursului primar ţrebuia saă fiu
daţ saă urmez mai deparţe, la liceu sau la sţ coala normalaă de îânvaă ţţaăţori.
IÎncepui sţ i eu saă cred acesţ lucru, cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ viaţţa de ţţaăran, îân
ciuda fapţului caă se peţrecea îânţr-un spaţţiu liber, mie mi se paă rea caă se
peţrece îânţr-un ţţarc. Dar eu nu vreau saă povesţesc aici „aminţiri”; ci doar
lucruri pe care le conţemplu sţ i azi cu un senţimenţ de nelinisţ ţe caă s-ar fi
puţuţ ţoţusţ i saă nu aibaă loc, sţ i aţunci nici lumina care le îânsoţţesţ ţe azi îân
aminţire saă nu fi exisţaţ…
2
Nicaă ieri nu a fosţ ţimp îân cele o mie de pagini ale Moromeţilor saă
povesţesc caă laă ţoria pe care a faă cuţ-o Niculae (erou a caă rui copilaă rie era a
mea), cu ţaţaă l saă u, la vaâ rsţa de doisprezece ani, la Caâ mpu-Lung, unde dorinţţa
lui de a evada din familie sţ i din saţ ţrebuia saă devinaă un fapţ. IÎn realiţaţe
aceasţaă caă laă ţorie avea saă se ţermine cu un esţ ec prin care îânsaă soarţa maă
ferea de o praă busţ ire.
Nu exisţaă fiinţţaă care saă nu fie îânzesţraţaă cu insţincţul primejdiei. La
oameni el agiţaă presenţimenţele cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ raţţiunea nu-sţ i daă
seama de nimic. Taţaă l meu era posomoraâ ţ sţ i nu scoţea un cuvaâ nţ mergaâ nd pe
laâ ngaă cai. Nu se uiţa la mine, se ferea de ochii mei, a caă ror expresie îâl
îâmpiedica, pesemne, saă îânţţeleagaă averţismenţele ţurburi pe care le simţţea
zdruncinaâ ndu-i credinţţa îân sţeaua mea. Ce eram eu? Ce puţea saă -i spunaă lui
îâncrederea naivaă a unui baă iaţ caă îânţr-acolo unde mergeam ne asţ ţepţa lumea
cu braţţele deschise, saă confirme adevaă rul îânzesţraă rii fiului din caă ruţţaă, de care
îân saţ nimeni nu se mai îândoia demulţ? Sţ i dacaă ţoaţaă lumea se îânsţ ela?
IÎnvaă ţţaăţorul acela care maă premiase faă raă saă sţ ţiu nimic murise demulţ sţ i luase
cu el îân mormaâ nţ secreţul comporţaă rii lui ciudaţe. El, ţaţaă l, nu fusese
niciodaţaă convins caă nu se peţrecuse aţunci ceva nefiresc. Ai mei ţoţţi sţ ţiau
bine caă sunţ un bleg, ţoţusţ i de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroanaă pe care n-asţ
fi meriţaţ-o? Asemenea gesţuri le poţ face oamenii obisţ nuiţţi din prosţie sau
din paă rţinire, dar ce l-ar fi puţuţ îândemna pe un îânvaă ţţaăţor care nu era mai
bun decaâ ţ alţţii, ba chiar era mai raă u, suferind de piepţ, sţ i folosind foarţe des
nuiaua, saă maă scoaţaă din blegia mea vizibilaă sţ i saă maă îâmpingaă de la spaţe îân
faţţa saţului? Paţul saă u de moarţe pe laâ ngaă care am ţrecuţ ţoaţaă clasa sţ i i-am
saă ruţaţ maâ na acesţui om slaă buţţ , sţins îân floarea vaâ rsţei, cu o micaă musţaţţaă
neagraă sţ i cu o expresie ca de icoanaă pe chipul saă u supţ de suferinţţaă, nu-mi
apare niciodaţaă îân aminţire faă raă un adaâ nc fior: e penţru mine semnul caă pe
aceasţaă lume, desţinul orb nu e aţoţpuţernic, caă hoţaă raâ rile lui poţ fi smulse,
caă fulgerul inţuiţţiei noasţre îâl poaţe abaţe din mersul lui implacabil. Sţ i caă ,
odaţaă îânfraâ nţ, el cedeazaă mereu neţezindu-ţţi drumul nu faă raă a-ţţi laă sa îân
consţ ţiinţţaă de fiecare daţaă o spaimaă , semn caă nu ţe va proţeja la infiniţ.
Aceasţaă spaimaă o ţraă ia pe drum ţaţaă l meu, îânainţea mea. El se apropie la
un momenţ daţ de boţul cailor sţ i ţrase caă ruţţa la marginea drumului. Alaă ţuri
erau o poianaă sţ i o faâ nţaâ naă . O faţaă desculţţaă îâsţi spaă la picioarele, apariţţie parcaă
de vis pe acesţe ţţinuţuri necunoscuţe cu vaă i adaâ nci sţ i dealuri uriasţ e. Se sui
apoi laâ ngaă mine. Raă mase caâ ţva ţimp ţaă cuţ faă raă saă maă priveascaă . IÎmi puse îânsaă
maâ na lui mare pe picior sţ i maă maâ ngaâ ie cu o milaă nesfaâ rsţ iţaă pe care a ţrebuiţ
saă ţreacaă douaă zeci de ani ca s-o îânţţeleg. Apoi îâmi spuse cu o duiosţ ie izvoraâ ţaă
numai din ţrisţeţţea pricinuiţaă de haă rţţuiala la care îâl supunea de la o vreme
familia noasţraă cu ţrei soiuri de copii, sţ i pe care numai eu sţ i mama i-o
cunosţ ţeam.
— Domnule, unde ne ducem noi acum?
Am îânţţeles faă raă saă maă ţurbur ce vrea saă spunaă : era oare aă sţa drumul
nosţru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea nouaă caă din
zecile de caă ruţţe care se îândrepţau ca sţ i a noasţraă spre orasţ ul de munţe cu
renumiţa lui sţ coalaă , a noasţraă nu va face parţe din cele care se vor îânţoarce
cu speranţţele pierduţe?
— IÎţţi pun aceasţaă îânţrebare, a conţinuaţ el ca sţ i cum mi-ar fi spus penţru
îânţaâ ia oaraă ceea ce avea saă urmeze, caâ nd de fapţ ţoţul fusese demulţ raă suciţ
pe ţoaţe feţţele, ca saă sţ ţii caă n-ajunge saă reusţ esţ ţi saă ţreci din ţrei suţe, caâ ţţi am
auziţ caă sunţ îânscrisţ i, prinţre cei paţruzeci admisţ i. Trebuie saă fii prinţre cei
sţ apţe-opţ cu bursaă . Faă raă bursaă nu poţ saă ţe ţţin!
Mi-am daţ capul pe spaţe:
— Heeee! Sţ i d-aia ai ţras ţu caă ruţţa la marginea drumului! Din mers nu
puţeai saă -mi spui, heeee!
Sţ i l-am araă ţaţ cu maâ na ca saă -l mai vadaă sţ i alţţii sţ i am conţinuaţ saă behaă i.
— Nu, caă puţem saă îânţoarcem caii sţ i saă ne ducem acasaă ! a zis el aţunci cu
simpliţaţe, vraâ nd parcaă , cu o ulţimaă sforţţare, saă raă maâ naă îân mijlocul acesţei
simpliţaă ţţi care ne-ar fi izbaă viţ de ţoaţe grijile sţ i de ţoaţe ţemerile. Spunem caă
n-au mai fosţ locuri sţ i gaţa. Alţfel îâţţi îânchipui ce raă u o saă fie. Ce-o saă ţe faci ţu,
cum o saă ţe araă nesţ ţi? Laă saâ nd la o parţe fapţul caă n-o saă se poaţaă saă nu-ţţi pese
de ţoţţi prosţ ţii care or saă raâ daă de ţine.
Maă uiţam la el sţ i ca ţoţdeauna glasul cu care îâmi spunea acesţe cuvinţe maă
faă cu saă îânţţeleg mai puţţin ceea ce spunea. Cum o spunea, asţa era uimiţor. O
vesţ nicaă surprizaă . Reiesţ ea îân acele clipe caă lumea n-ar fi aţaâ ţ de greu de
suporţaţ, dacaă n-ar fi îâmpaă naţaă cu prosţ ţi. Ei, ce-o saă fac? Sunţ eu îân sţare, asţ a
ca el, saă nu-mi pese de ei? N-o saă fiu, cum o saă fiu? Sunţ un copil, puţţini sunţ
cei care cu adevaă raţ se pricep saă le facaă faţţaă. Sţ i aţunci?
— Sţ i ce vreai ţu acum de la mine?
— Te îânţreb. Sţ ţii?!
— Ce saă sţ ţiu?
— Cum ce saă sţ ţii? Paă i despre ce vorbim noi aicea? Sţ ţii ţu carţe?
Am ţaă cuţ. Cum puţeam saă -i alung îândoielile? Saă -i spun caă sţ ţiu saă rezolv
ecuaţţii de gradul îânţaâ i, sau caă sţ ţiu ţoaţaă isţoria Evului Mediu asţ a cum se
predaă ea îân clasa a doua de liceu?
— Ia spune-mi ţu mie, aici, a zis el aţunci ţresaă rind parcaă sţ i el îânsusţ i caă
aceasţaă idee nu-i venise mai demulţ îân minţe, care sunţ bogaă ţţiile ţţaării?
Voia saă maă examineze el, saă audaă cu urechile lui caă sţ ţiu sţ i saă se linisţ ţeascaă .
— Care sunţ bogaă ţţiile ţţaării? Eeee! Heeee!
Sţ i l-am araă ţaţ iar cu maâ na, saă fie marţori sţ i alţţii, sţ i saă raâ daă sţ i ei de
îânţrebarea lui. A îâncepuţ saă raâ daă el îânsusţ i, redevenind senin sţ i a pus maâ na pe
haă ţţuri. Convingerea mea îâl subjugase.
La Caâ mpu-Lung am ajuns pe searaă sţ i am ţras sub sţ oproanele unui han.
Era frig, am îâncepuţ saă ţremur, m-am îânveliţ cu cerga, care nu ţţinea îânsaă deloc
de cald.
— Ce e cu ţine? m-a îânţrebaţ.
— Tu nu vezi? i-am raă spuns eu cu dinţţii claă nţţaănind. Mi-e frig, pune
dulama pe mine sţ i ia cerga asţa de-aici.
Mi-a adus saă maă naâ nc doi mici sţ i mi-a pus o ceasţ caă cu ţţuicaă îân maâ naă .
— Bea sţ i ţu, zice, mi-o daă du mocanu’ aă sţa de-alaă ţuri. A ţras sţ i el cu caă ruţţa
cu noi, e de prin Raă chiţele. Are sţ i el un copil saă -l dea la sţ coalaă . A veniţ cu el îân
caă ruţţaă sţ i cu un buţoi, eu zic caă are o suţaă de chile. Ei, adaă ugaă el, poţ eu saă fac
faţţaă? Se duce sţ i daă la unul sţ i la alţul sţ i ţţuicaă sţ i bani sţ i admiţem cazul caă sţ i
baă iaţul e bun. IÎnţre ţine sţ i el nu-l alege pe el?!
N-am puţuţ nici saă maă naâ nc, nici saă beau sţ i nici nu mai auzeam bine ce
spunea. Dimineaţţa, m-am ţreziţ miraţ caă nu prea îâmi simţţeam greuţaţea
corpului. Sţ ţiam ce e, dar aceasţaă boalaă , frigurile, îâmi ţrecuse demulţ sţ i
niciodaţaă nu maă apucaseraă ţoamna, ci ţoţdeauna îân iunie. Nu i-am spus
ţaţaă lui meu nimic, nici nu prea credeam caă sunţ iaraă sţ i frigurile, de asţaă daţaă
am maâ ncaţ bine sţ i sţarea aceea de slaă biciune mi-a ţrecuţ.
Am plecaţ la sţ coalaă . Curţea era imensaă , plinaă de copii sţ i de paă rinţţii lor.
Vederea mocanilor cu paă laă riuţţele acelea ca nisţ ţe ceaunuri sţ i cu panţalonii de
aba albaă sţraâ nsţ i pe picioare m-a îânveseliţ sţ i am uiţaţ caă fusesem asearaă
bolnav. Taţaă l meu îânsaă era din nou îângrijoraţ: se adeverea ceea ce auzise, îân
ţimp ce el mai crezuse poaţe caă n-o fi adevaă raţ, sţ i caă n-or fi avuţ ţoţţi ambiţţia
saă -sţ i dea copiii aici sţ i nu îân alţaă parţe: paă reau nu ţrei suţe, ci parcaă o mie.
Programul din ziua aceea, dupaă cum ciţiraă m pe un afisţ , era apelul sţ i viziţa
medicalaă . Nu ţrecu mulţ sţ i iesţ i un ins care ceru foarţe auţoriţar saă se facaă
linisţ ţe, dupaă care îâncepu saă ne ciţeascaă numele dupaă o lisţaă . Erau îânţr-adevaă r
foarţe mulţţi, nu se mai ţerminau. Caâ ţ ţimp saă fi ţrecuţ? O jumaă ţaţe de ceas?
Cuţaă rescu Ilie, prezenţ, Panţţirescu Toader, prezenţ, ţoaderii aă sţ ţia erau foarţe
numerosţ i. Tocmai maă miram de ce mocanii îâsţi spun Toader sţ i nu Tudor, caâ nd
deodaţaă pesţe curţea maă rginiţaă de ziduri îânalţe cu feresţre mari sţ i cu copaci
baă ţraâ ni cu frunza de un verde bogaţ sţ i negru, se laă saă linisţ ţea. Se sţrigase un
nume sţ i nu raă spundea nimeni, îân clipa urmaă ţoare insul care ciţea de pe lisţaă
repeţaă , ridicaâ nd vocea, un nume care nu-mi spunea nimic.
Taă cerea reveni îân ţimp ce maă miram de ce-o fi lipsind cel sţrigaţ. O fi
renunţţaţ de bunaă voie sau n-or mai fi puţuţ ai lui saă -l dea? Aţunci de ce s-o
mai fi îânscris? IÎn clipa urmaă ţoare o voce dramaţicaă se auzi îânainţaâ nd din
spaţe de unde se reţraă seseraă paă rinţţii, sţ i o maâ naă bruţalaă mi se îânfipse îân umaă r.
— Raă spunde, maă , prezenţ! Ce e cu ţine?
A! Da, eu eram aă la! Cum de uiţasem? Omul care faă cea apelul ridicaă frunţea
din haâ rţii sţ i îâmi spuse ceva neplaă cuţ. Refuzai saă îânţţeleg ce anume, gaă sind îân
sinea mea, cum aveam saă fac ţoţdeauna, gaţa pregaă ţiţaă nepaă sarea sţ i
jusţificarea ei: am sţ ţiuţ eu de ce nu mi-am îânţţeles numele. Iar pe aă la… sţ i n-o
saă -i dau eu lui explicaţţii de ce l-am faă cuţ saă maă sţrige de douaă ori. Asţ a, uneori
ţrebuie saă sţrigi pe cineva de mai mulţe ori, nu ţoţţi oamenii seamaă naă unii cu
alţţii. N-am auziţ, faă raă saă fiu surd. Ei sţ i?
IÎndaţaă dupaă aceea am inţraţ la viziţa medicalaă care s-a ţerminaţ pe la
orele ţrei. Dezbraă caţţi, eram cerceţaţţi fugar de doi docţori, dinţre care unul,
care purţa ochelari grosţ i, ne punea o carţe îân faţţaă: ţrebuia saă ciţim din ea de
la o anumiţaă disţanţţaă. N-am puţuţ ciţi de la disţanţţa vruţaă de el sţ i aţunci maă
apucaă de ceafa, spunaâ ndu-mi saă nu maă aplec. Cum puţeam saă nu maă aplec,
dacaă nu vedeam bine!?
Revenind dupaă caâ ţeva ceasuri îân aceeasţ i curţe, acelasţ i ins care ne faă cuse
apelul ciţi apoi o lisţaă cu nouaă sprezece candidaţţi respinsţ i la viziţa medicalaă .
Maă aflam prinţre ei. De asţaă daţaă îâmi auzii clar numele.
— Cum? De ce? faă cu ţaţa îânţrerupaâ ndu-l. Ce-a avuţ copilul meu?
— Copilul dumiţale, zise insul, n-are ochi buni! Poaţe saă sţ i-i sţrice sţ i mai
ţare dacaă inţraă la sţ coalaă . N-avem drepţul saă ne luaă m raă spunderea.
Vasaă zicaă medicul cu ochelari nu admiţea ca sţ i alţţii saă mai poarţe ochelari
sţ i saă îânveţţe carţe. N-am îânţţeles de ce s-a purţaţ asţfel cu mine. Taţa paă rea saă
fi îânţţeles, dar eu nu eram curios saă aflu. Ne-am luaţ acţele, ne-am îânţors la
han sţ i am plecaţ.
— De unde au sţ ţiuţ ei caă n-ai ochi buni? m-a îânţrebaţ ţaţaă l meu îânţr-un
ţaâ rziu:
Acum araă ţa linisţ ţiţ. Parcaă era mai bine caă s-a îânţaâ mplaţ asţ a! Nimeni n-are
ce saă zicaă ! Ochii sunţ asţ a cum ţe nasţ ţi cu ei, ce poţţi saă faci!
— M-au pus saă ciţesc, zic.
— Ei, sţ i ţu n-ai vaă zuţ?
— Ba da, dar nu asţ a bine!
— IÎn fine, ce facem? zise el cu un glas îânalţ. Ce facem?! Caă acasaă , asţ a, nu ne
puţem îânţoarce. Ce-i facem?!
3
Ce puţeam face? Nu vedeam nimic îânainţea ochilor, dar nici nu-mi daă deam
seama caă drumul spre care crezusem aţaâ ţţia ani caă aveam drepţul saă pornesc
esţe îânchis acum penţru mine.
— Sţ i dacaă ne ducem noi la Mirosţ i? zise ţaţa cu un glas din care îânţţelesei caă
eziţase îândelung paâ naă saă -mi spunaă acesţ ţrisţ lucru.
La Mirosţ i era o sţ coalaă numiţaă „de arţe sţ i meserii”, cu o duraţaă de paţru
ani, îânvaă ţţai îân ea ţaâ mplaă rie, ţinichigerie, croiţorie, cizmaă rie, fieraă rie (da,
fieraă rie, saă faci roţţi, poţcoave, saă dai zimţţi la seceri, saă ascuţţi cazmale sţ i oţice,
saă faci caă ruţţe, gabrioleţe! Ce mai îâncoace sţ i îâncolo, ca Iocan!).
— Acolo, conţinuaă el, ai saă iai bursaă faă raă doar sţ i poaţe, fiindcaă cine vine?
De-aă ia cu capeţele mari caâ ţ dovlecii, care nu sunţ îân sţare de alţceva sţ i sunţ sţ i
bogaţţi, plaă ţesc îânţreţţinerea, aduc de-acasaă alimenţe, plus sţ apţe mii de lei
ţaxele de inţernaţ. Trebuie saă -sţ i cumpere sţ i caă rţţi!
Se informase, deci, din ţimp, prevaă zaâ nd ceea ce avea saă se îânţaâ mple la
Caâ mpu-Lung, sau auzise ţoaţe asţea din îânţaâ mplare sţ i socoţea acum caă acesţ
drum era ţoţusţ i mai bun decaâ ţ îânţoarcerea acasaă ?
I-am raă spuns saă mergem sţ i la Mirosţ i, gaâ ndind îân acelasţ i ţimp caă o saă vaă d
eu ce-o saă fac pe urmaă la anu, desţ i îâmi daă deam seama caă voi avea aţunci
sţ aisprezece ani sţ i ce liceu sau sţ coalaă normalaă m-ar fi puţuţ primi aţaâ ţ de
ţaâ rziu?
Aveam saă aflu curaâ nd caă ţaţa gaâ ndea la fel, caă nu se îâmpaă ca nici el cu ideea
aceasţa caă dupaă ce aţaâ ţa vreme ţoaţaă lumea crezuse caă rosţul meu era îânţr-o
parţe, acuma saă afle caă nimerisem îân alţaă parţe.
Toţul e ca gaâ ndirea noasţraă saă nu slaă beascaă deloc sţ i saă nu ocoleascaă nimic,
saă baţaă cu degeţul chiar sţ i îânţr-un gard. Dincolo de el s-ar puţea saă se
gaă seascaă un om care saă fie ţocmai cel care îâţţi ţrebuie.
Aflaraă m la Mirosţ i îândaţaă ce sosiraă m caă îânscrierile nu s-au îâncheiaţ sţ i caă a
doua zi chiar îâncepeau examenele. Hoţaă raâ raă m saă nu ne ducem acasaă , desţ i
saţul nosţru era la caâ ţţiva kilomeţri. Trebuia saă facem o cerere sţ i saă predaă m
acţele sţ i inţraraă m îânţr-o libraă rie care se afla pe-aproape. Un domn ne
îânţaâ mpinaă cu o voce subţţire sţ i energicaă :
— Bunaă ziua, ce doriţţi? Un caieţ, o coalaă de haâ rţie? Ce e cu baă iaţul? Vrei
saă -l îânscrii aici la sţ coalaă , mosţ ule?
Taţa nu era mosţ deloc, iar acesţ domn aţaâ ţ de perspicace sţ i de eleganţ nu
era nici el mai ţaâ naă r de paţruzeci de ani, cum aveam saă aflu mulţ mai ţaâ rziu.
IÎn propria lui libraă rie sţaă ţea cu paă laă ria pe cap sţ i purţa un cosţum gri-deschis,
cu o cravaţaă ţţipaă ţoare.
— De ce esţ ţi necaă jiţ, mosţ ule, conţinuaă el faă raă gresţ , ia spune, ce ţţi s-a
îânţaâ mplaţ?
Taţa avea privirea roţundaă sţ i îâi jucau ochii îân cap ca sţ i caâ nd ar fi fosţ
fascinaţ de vocea ascuţţiţaă sţ i aţraă gaă ţoare a acesţui om, de siguranţţa lui, sţ i de
felul decis sţ i proţecţor cu care pusese el degeţul pe rana care ne durea.
— Cum! exclamaă îân sfaâ rsţ iţ ţaţaă l meu indignaţ, necaă jiţ araă ţ eu? Necaă jiţ esţ ţi
azi sţ i maâ ine nu mai esţ ţi! Or, eu, ce saă fac?
Adicaă el se simţţea loviţ penţru ţoaţaă viaţţa sţ i niciodaţaă n-avea saă -i mai
ţreacaă rana pe care o primise. Sţ i îâncepu saă -i povesţeascaă acesţui librar, care
nu paă rea saă fie ceea ce esţe, ţoţ ce ni se îânţaâ mplase la Caâ mpu-Lung.
— Mosţ ule, zise el caâ nd ţaţa ţerminaă , îâţţi bag eu baă iaţul îânţr-o sţ coalaă
normalaă de îânvaă ţţaăţori, dar ţrebuie saă -mi dai bani.
— IÎţţi dau, domnule, zise ţaţaă l meu paă raă sind orice prudenţţaă sţ i îâsţi duse
maâ na la braâ u, unde avea banii, prima raţaă pe care ar fi ţrebuiţ s-o plaă ţesc la
Caâ mpu-Lung.
— IÎmi dai o mie de lei acum sţ i o mie de lei dupaă ce primesţ ţi scrisoarea de
la sţ coalaă caă fiul dumiţale a fosţ admis, zise falsul librar. Mosţ ule, eu sunţ
profesor la Bucuresţ ţi sţ i sţ ţiu unde saă maă duc la minisţer ca saă aflu la ce sţ coalaă
din ţţaraă sunţ locuri libere. O saă îânţre chiar faă raă examen de admiţere, numai
penţru bursaă va ţrebui saă candideze. E bun baă iaţul? Cum ţe cheamaă ? mi se
adresaă … Ia scrie ţu, sţ ezi colea…
Sţ i îâmi dicţaă una din acele obisţ nuiţe fraze din care se puţea vedea dacaă
sţ ţiai sau nu saă desparţţi un verb de un pronume prescurţaţ. Dar Sţ ţefan cel
Mare la ce an s-a urcaţ pe ţron sţ i ce baă ţaă lii a daţ?
— E bun, mosţ ule, o saă ia sţ i bursaă , eu chiar maâ ine plec la Bucuresţ ţi sţ i maă
îânţorc cu aprobarea îân buzunar, dacaă nu, îâţţi dau banii îânapoi!
Taţa scoase o mie de lei sţ i i-o daă du. Falsul librar (mai ţaâ rziu aveam saă aflu
caă era sţ i fals profesor) îâmi daă du o cuţie pe care o deschise ţoţ el sţ i luaă din ea
un fel de alviţţaă moale sţ i albaă îândemnaâ ndu-ne sţ i pe noi saă maâ ncaă m.
— Maâ ine baă iaţul saă se prezinţe aici la examen sţ i saă -l dea, ca îân caz caă nu
reusţ esc eu saă obţţin un loc undeva (sţ i ţrebuie saă ţe asţ ţepţţi, mosţ ule, saă fie cine
sţ ţie pe unde, dar ce-ţţi pasaă ; dacaă cosţaă scump ţrenul îân vacanţţe n-are decaâ ţ
saă sţea sţ i el pe la vreun coleg mai bogaţ) saă nu piardaă anul sţ i saă îânveţţe aici,
unde ţrebuie saă sţ ţiţţi caă predau sţ i eu sţ i profesorii sunţ foarţe severi. Nu se
îânvaţţaă numai penţru meserie, se îânvaţţaă foarţe mulţaă carţe! Sţudiile de-aici
sunţ egale cu cele secundare, dacaă se daă o echivalenţţaă. Asţ a caă fii faă raă grijaă , o
saă fie bine oricum, dacaă nu acum, la anul. Saă ia aici medie mare, fiindcaă s-ar
puţea saă am nevoie saă -i spun minisţrului: „Domnule minisţru, are zece! Vaă
rog respecţuos saă aprobaţţi!”
Am mas noapţea îân caă ruţţaă la marginea saţului sţ i a doua zi am inţraţ la
examene. N-aveau deloc capeţe de dovleci concurenţţii. Dupaă probele scrise,
a doua zi am inţraţ la cele orale. Ne-am îânţors acasaă spunaâ ndu-ni-se caă vom
primi rezulţaţul prin posţ ţaă . IÎn acesţ ţimp falsul librar se îânţoarse sţ i el de la
Bucuresţ ţi sţ i veni dupaă noi.
— Mosţ ule, sţrigaă el din poarţaă , am reusţ iţ. Baă iaţul dumiţale va pleca cu
mine chiar acum la Abrud la sţ coala normalaă , am reparţizarea îân buzunar.
Trebuie saă -l duc eu, fiindcaă nu sţ ţiu ce e acolo sţ i e necesar saă fiu de faţţaă, saă
insisţ dacaă va fi cazul. Trebuie saă -mi dai bani de ţren! Ia vin îâncoace,
Marinicaă !
Sţ i maă luaă de braţţ sţ i maă duse mai îâncolo, zicaâ nd caă are saă -mi spunaă ceva
secreţ. IÎmi sţ opţi:
— Bine caă n-ai inţraţ la examene la Caâ mpu-Lung. Examenul de-aici de la
Mirosţ i n-a fosţ greu sţ i cu ţoaţe asţea abia ai luaţ sţ apţe la maţemaţicaă sţ i opţ la
romaâ naă , iar la oral sţ apţe. Tţ i-am vaă zuţ noţele. Sunţ rele. Sţ apţe e noţa de
admiţere, dar penţru bursaă aveai nevoie de nouaă . La Caâ mpu-Lung ţţi-ar fi daţ
paţru.
O nedumerire grea se abaă ţu ca o neguraă asupra mea. Cum adicaă , nu sţ ţiam?
Convingerea mea fusese deci o iluzie? Sau nu cumva sţ ţiam ce nu ţrebuie,
lucruri foarţe grele care nu eram obligaţ saă le sţ ţiu sţ i îân schimb nu sţ ţiam, sau
sţ ţiam prosţ acele lucruri care se cer la examene, sţ i care ţrebuiesc foarţe bine
sţ ţiuţe? îânţr-adevaă r, salvarea mea a fosţ acel medic cu ochelari. Dacaă nu m-ar
fi respins el, nimic nu s-ar mai fi puţuţ drege penţru mine. Sţ i nu fiindcaă m-ar
fi asţ ţepţaţ imediaţ acasaă ţaă iaţul cocenilor, apoi araţul, sţ i ţoţ ţimpul îângrijiţul
cailor, ţţesaă laţul lor, raă niţul la grajd, ci fapţul caă n-asţ mai fi avuţ cum saă iau
dupaă aceea o carţe îân maâ naă , chiar dacaă ţoaţe acesţe ţreburi ar fi fosţ faă cuţe
bine sţ i faă raă silaă . Laâ ngaă noi era unul Caâ rsţea al lui Ion Dumiţrache, care avea
acesţ obicei de a ciţi. Avea sţ i un cufaă r plin cu caă rţţi. Ei sţ i? Toţ Caâ rsţache era,
nu-i folosea la nimic acel cufaă r. Sţ i cel puţţin el nu caă zuse la niciun examen, sţ i
îândeleţnicirea aceasţa a lui nu era consideraţaă ca o ţrisţaă zaă daă rnicie, ci ca o
plaă cere a lui, asţ a cum alţora le place saă creascaă porumbei sau saă caâ nţe din
cimpoi. Se presupunea caă el îânţţelege ce ciţesţ ţe. Despre mine s-ar fi spus de
aici îânainţe caă nu, nu îânţţeleg ce ciţesc, dovadaă caă am fosţ pus acolo la examen
sţ i n-am sţ ţiuţ, iar îâncercarea mea de a le dovedi caă se îânsţ alaă ar fi fosţ primiţaă
cu raâ njeţe baţjocoriţoare, sau cu milaă , asţ a cum facem caâ nd avem îân faţţa
noasţraă un raă ţaă ciţ sau un nebun inofensiv. Gaâ ndul, aspiraţţia de a afla ce e
lumea sţ i cine eram eu îânsumi, cu ajuţorul caă rţţilor, cine ar fi îânţţeles o asţfel de
sţare de spiriţ îânţr-o lume cumpliţaă , care ţrebuia saă munceascaă pe braâ nci ca
saă exisţe? Culţura era penţru ei o meserie mai bunaă sţ i nu o formaă de viaţţaă a
spiriţului sţ i cine esţ ua aici, pracţic, nedevenind nimic, nimic nu era. Nu se
cunosţ ţeau pe ei îânsţ isţ i sau nu preţţuiau îân mod deosebiţ acele valori care
adesea ţţaâsţ neau chiar dinţre ei, sponţan, gaâ ndirea uimiţoare a unuia (cum era
aceea a ţaţaă lui meu), puţerea credinţţei, smulgerea din ţemporal… Nu,
reveneau repede pe paă maâ nţ… vacile, oile, caii, supunerea faţţaă de naţuraă ,
iernile grele, ploile…
4
N-am plecaţ direcţ spre Abrud, ci îânţaâ i spre Bucuresţ ţi, falsul librar cu
ţrenul, iar eu cu auţobuzul, cu „chioara”, care ţrecea prin saţ ţoţdeauna seara,
dar nu oprea, avea sţaţţie la Raâ ca. I se spunea asţ a fiindcaă de caâ nd o sţ ţiam
masţ ina asţa n-avea decaâ ţ un far.
IÎn Bucuresţ ţi am ţras la falsul librar sţ i au ţrecuţ douaă saă pţaă maâ ni paâ naă ce
am plecaţ spre Abrud, ţimp îân care am raă ţaă ciţ de dimineaţţaă paâ naă seara prin
marele orasţ faă raă saă -l cunosc, ţraă ind doar sub fascinaţţia viţrinelor lui, a
claă dirilor lui îânalţe, a marilor bulevarde, a vieţţii lui secreţe din care veneau
spre mine doar sţraă lucirea sţ i misţ carea vie a reclamelor orbiţoare sţ i
frumuseţţea feţelor sţ i femeilor.
Ne-am urcaţ îânţr-un acceleraţ sţ i falsul librar mi-a spus caă mi-a faă cuţ rosţ
de un carneţ de elev care îâmi daă drepţul saă plaă ţesc numai cincizeci la suţaă
din bileţ. Mi se pare caă l-a prins un conducţor, caă ruia a ţrebuiţ saă -i dea ceva.
Nu mi-era gaâ ndul la viaţţa lui, ci la a mea. Abia am observaţ cum a cuceriţ îân
caâ ţeva ceasuri o elevaă îân ţren. Ulţerior am aflaţ caă avea douaă nevesţe, una la
Bucuresţ ţi, sţ i alţa la Mirosţ i, cu copii sţ i o mulţţime de alţţi copii prin ţoaţaă ţţara
sţ i caă era ţoţusţ i insţiţuţor, sţ i din caâ nd îân caâ nd profesor supliniţor la liceul
„Mihai Viţeazul”. I-am scris mai pe urmaă din dorinţţa de a avea un menţor, dar
îân afaraă de muieri sţ i de asţfel de aranjamenţe pe care le faă cea folosindu-se de
informaţţii, de la minisţer, cum îâmi faă cuse mie, nu se pricepea la nimic. Era
îânsaă un om inimos sţ i dacaă n-ar fi avuţ reaua inspiraţţie saă se bage îân poliţicaă ,
fanaţizaţ de idei care îân fond îâi erau sţraă ine, nu sţ i-ar fi pierduţ caâ rma dupaă
raă zboi sţ i ar fi îâmbaă ţraâ niţ cucerind mai deparţe feţe sţ i muieri.
Era noapţe caâ nd ne-am daţ jos îânţr-o sţaţţie de munţe, ca saă schimbaă m
ţrenul. Gara frumoasaă , asţ ezaţaă la poalele unor dealuri îâncaă rcaţe cu brazi, era
la ora aceea pusţie sţ i ţrebuia saă asţ ţepţaă m caâ ţeva ore. M-am asţ ezaţ pe banca
de lemn din faţţa peronului sţ i am sţaţ asţ a ţoţ ţimpul, coplesţ iţ de o emoţţie
puţernicaă , îân ţimp ce o caă dere de apaă de undeva deparţe îâmi îânsoţţea,
inţensificaâ nd-o, aceasţaă sţare de singuraă ţaţe sţ i fericire, care venea din
senţimenţul caă evadarea mea se îânfaă pţuiesţ ţe sţ i caă e faă raă îânţoarcere.
Am conţinuaţ apoi lunga caă laă ţorie. Sţaă ţeam la geam, roţţile paă caă neau,
orasţ e sţ i saţe, sţ i vaă i adaâ nci sau brazi îânalţţi îâmi iesţ eau gonind îânainţe izbindu-
mi ochiul, repezindu-se uneori cu violenţţaă asupra feresţrei mele sţ i faă caâ ndu-
maă saă maă ţrag îânapoi îânspaă imaâ nţaţ.
La Turda ne-am daţ jos sţ i ne-am urcaţ îânţr-un ţren mic care oprea foarţe
des sţ i mergea foarţe îânceţ. Era plin de moţţi, cu muierile sţ i feţele lor, urcau sţ i
coborau neîânceţaţ. Ai fi zis caă e ţrenul lor, faă cuţ de ei, anume asţ a de mic ca saă
urci sţ i saă ţe dai jos din el din mers, cum se sţ i îânţaâ mpla. Seara, pe la orele
nouaă , aceasţaă „mocaă niţţa” sţ i-a ţerminaţ drumul sţ i s-a opriţ la Abrud.
Pesţe orasţ caă dea o ploaie maă runţaă . Am gaă siţ usţ or claă direa sţ colii, care era
pe un deal la marginea orasţ ului sţ i porţarul ne-a araă ţaţ care era locuinţţa
subdirecţorului sţ colii, profesorul Mayer.
— Cine e acolo? ne-a îânţrebaţ el.
— Cineva din Bucuresţ ţi, i-a raă spuns falsul librar sţ i a adaă ugaţ: sunţ
profesorul…
Ne-a primiţ îânaă unţru sţ i îân caâ ţeva minuţe am deveniţ elevul acelei sţ coli. A
doua zi falsul librar a plecaţ, iar eu am aflaţ caă era adevaă raţ ce spusese el, la
aceasţaă sţ coalaă nici maă car nu se daă deau examene de admiţere, fiindcaă
locurile nu erau compleţe. IÎn clasa îânţaâ i aveam paţruzeci de locuri sţ i elevi
abia douaă zeci sţ i sţ apţe. Se daă deau îânsaă examene de bursaă sţ i bineîânţţeles m-am
îânscris sţ i eu. Profesorul de maţemaţici pe care îâl chema Lokspeiser vorbea
prosţ romaâ nesţ ţe, punea ţoţdeauna viiţorul îânainţea oricaă rei acţţiuni îân care
ne implica. Unui elev care a declaraţ caă el nu poaţe rezolva ţema sţ i renunţţaă la
examen sţ i caă ar vrea saă iasaă afaraă , i-a raă spuns:
— Veţţi rezolva problema sţ i veţţi ţaă cea. Veţţi fi disciplinaţ sţ i veţţi sţaă ţea paâ naă
la sfaâ rsţ iţul orei.
Examenul de isţorie cu profesorul Mayer a fosţ îânsaă foarţe obosiţor. Maă
saă ţurasem saă -i ţoţ raă spund. Mai pe urmaă am aflaţ caă el nu daă dea niciodaţaă
noţa zece sţ i caă mie a ţrebuiţ saă mi-o dea fiindcaă desţ i îânţrebaă rile lui maă vaâ rau
adaâ nc îân isţorie, scuţuram capul sţ i iesţ eam usţ or la suprafaţţaă.
Am iesţ iţ din clasaă îâmpleţicindu-maă sţ i seara îân dormiţor am simţţiţ iar caă de
fapţ nu adorm, ci îâmi pierd cunosţ ţinţţa, asţ a cum mi se îânţaâ mplase la Caâ mpu-
Lung. M-am ţreziţ ţaâ rziu cu o senzaţţie apaă saă ţoare de chin. Nu sţ ţiam unde
sunţ sţ i am luaţ-o spre fereasţraă , pe care am deschis-o sţ i am saă riţ jos îân
sţradaă . Am caă zuţ pe braâ nci sţ i mi-a claă nţţaăniţ baă rbia de pavaj. Asţa parcaă m-a
mai raă coriţ. Am inţraţ îândaă raă ţ pe poarţaă sţ i m-am îânţors îân paţ. Dimineaţţa m-
am uiţaţ saă vaă d de la ce disţanţţaă saă risem. Mi s-a paă ruţ caă am visaţ, desţ i
aveam baă rbia vaâ naă ţaă sţ i maă dureau coaţele sţ i genunchii. Nu îânţţeleg cum de n-
am muriţ, sau nu mi-am rupţ picioarele.
A doua zi spre praâ nz s-a afisţ aţ îân hol lisţa celor reusţ iţţi la examenul de
bursaă . Eram îân capul ei, pe ţoaţaă sţ coala, cu media generalaă zece. M-am
îândepaă rţaţ nedumeriţ: aţunci de ce iesţ ise asţ a de prosţ la Mirosţ i? Fuseseraă
acolo examenele mai grele? Sţ i dacaă sţ i la Caâ mpu-Lung asţ fi iesţ iţ ca aici? Mai
poaţe cineva saă spunaă caă n-ar fi fosţ ţoţ asţ a!?
Sţ i îân minţe îâmi veni, odaţaă cu un suraâ s sţ i îânainţe ca ţoaţe acesţea saă
raă maâ naă definiţiv îân urmaă , o scenaă care se peţrecuse acolo îân curţea sţ colii din
Mirosţ i. Caâ ţţiva din cei vechi iesţ iseraă afaraă din aţeliere saă -i vadaă sţ i saă sţea de
vorbaă cu cei noi. Caă de pe unde sunţeţţi, c-o fi, c-o paă ţţi. IÎn acesţ ţimp un domn
corecţ îâmbraă caţ, dar nu prea îângrijiţ, nu prea ţaâ naă r sţ i parcaă neras, cu
panţalonii burlan, puţţin adus de sţ ale, se apropie ţipţil de undeva sţ i caâ nd
ajunse îân spaţele celor care paă raă siseraă lucrul, îâi caâ rpi naă prasnic dupaă ceafa sţ i
faă cu acelasţ i lucru cu picioarele ţraâ nţind vreo doi-ţrei din ei la paă maâ nţ, care
se duseraă de-a-mboua, imprimaâ ndu-le parcaă îân acelasţ i ţimp sţ i misţ carea de
ridicare, care îâi reţrimise glonţţ prin usţ ile aţelierelor.
Sţ i îâmi aminţesc expresiile lor. Paă reau, îân orice caz, veseli! Cine sţ ţie? Poaţe
caă îânţr-adevaă r era veselaă viaţţa lor acolo, cu acesţ sisţem mosţ ţeniţ de la
romani, care prevedea caă îânvaă ţţaăţura severaă de carţe sau de meserie ţrebuia
îânsoţţiţaă de pumni cumpliţţi dupaă ceafa sţ i picioare îândesaţe îân spaţe.
5
Ceea ce pasioneazaă un elev îân sţ coalaă sţ i e revelaţor penţru îânzesţrarea pe
care o demonsţreazaă el mai ţaâ rziu e un simplu accidenţ, alţeori o bizarerie.
IÎn sţ coala primaraă , la cererea de asemenea ciudaţaă a celui de-al doilea
îânvaă ţţaăţor al meu, domnul Georgescu din Balaci (pe primul despre care am
vorbiţ mai îânainţe îâl chema Ionel Teodorescu sţ i era originar din saţ), am scris
vreo opţsprezece pagini despre isţoria invenţţiilor. Toaţaă sţ coala a raă mas
uluiţaă . Domnul Georgescu m-a pus saă -mi copiez lucrarea, s-o publice el
undeva. Ar reiesţ i caă ar fi ţrebuiţ saă ajung fie invenţaţor, fie, îân orice caz, un
specialisţ îân aceasţaă maţerie. N-am ajuns!
IÎn ceea ce privesţ ţe liţeraţura, colegul meu Ion M. Ion, cel caă ruia fraţele saă u
i-a iesţ iţ îânţr-o zi îânainţe saă -l anunţţe cu o exţremaă îâncaâ nţare caă acasaă „mai e
maă maă ligaă ”, a scris, ţoţ sub ţemaă daţaă , cea mai bunaă „povesţire neobisţ nuiţaă ”
din ţoaţaă clasa. Dupaă ce a ciţiţ-o, au inţraţ la noi sţ i ceilalţţi îânvaă ţţaăţori, chemaţţi
de domnul Georgescu, saă asculţe sţ i ei. Raâ deau ţoţţi, afaraă de mine, care nu
îânţţelegeam de ce raâ d ceilalţţi: ţoţ ceea ce ciţea colegul meu mi se paă reau
minciuni, lucruri incredibile, sţ i maă miram caă nimeni nu bagaă de seamaă . Cum
s-a luaţ dupaă un cocosţ care a zburaţ pesţe cosţ ar, cum l-a apucaţ un cal cu
dinţţii de fund sţ i l-a aruncaţ afaraă din grajd, cum a caă zuţ îânţr-o faâ nţaâ naă sţ i a
iesţ iţ de-acolo desţ elaţ sţ i raă scaă caă raţ…
Credeam caă la maţuriţaţe o saă se lase de asţfel de isţorii, ca saă descopaă r
uluiţ caă nu, dimpoţrivaă , le avea sţ i la douaă zeci sţ i cinci de ani. IÎnsaă abia aţunci
mi s-a dezvaă luiţ misţerul acesţui personaj. IÎi faă cusem o viziţaă la Rosţ iori,
unde era maisţru mecanic. M-a inviţaţ la el acasaă sţ i la îânţrebarea mea de ce
insţalaţţia elecţricaă nu e îângropaţaă , mi-a raă spuns caă n-o avea, a insţalaţ-o el
personal sţ i n-a vruţ saă mai spargaă zidul. A îâncepuţ dupaă aceea saă -mi
povesţeascaă isţoria acesţei insţalaţţii, desţ i nu mai vedeam ce se mai puţea
adaă uga neobisţ nuiţ despre o asemenea chesţie. Am vaă zuţ îânsaă caă îân ţimp ce
povesţea, privirile i se aprinseraă de o luminaă inţensaă , care maă subjugaă :
— …Saă vezi ce s-a peţrecuţ îân ziua caâ nd am ţerminaţ cu monţaţul
ţuburilor sţ i racordul la reţţea. Lucram la insţalarea conţorului sţ i a
siguranţţelor. Afaraă ploua sţ i ţraă snea, uiţe-asţ a alergau fulgerele îân jurul casei,
ca nisţ ţe sţ erpi de foc. Eu lucram pe viu, faă raă maă nusţ i sţ i faă raă cizme de cauciuc.
Trece curenţul prin mine sţ i eu nu simţ nimic. La sţ coala de maisţ ţri demonţam
îânţrerupaă ţorul de laâ ngaă usţ aă, puneam douaă degeţe pe fire sţ i caâ nd inţra cineva,
hai noroc, maă , îâi spuneam, sţ i îâi îânţindeam maâ na sţ i aă la mi-o sţraâ ngea sţ i fleasţ c!
caă dea jos baâ ţţaâind. Nevasţaă -mea zice, Ioane, vezi saă nu paă ţţesţ ţi ceva sţ i n-apuc
saă -i raă spund, caă o daţaă , bum! un sţaâ lp de foc ţraă snesţ ţe îân mijlocul casei sţ i
inţraă îân paă maâ nţ sţ i lasaă îân urmaă fum, flaă caă ri sţ i miros de pucioasaă …
Sţ i privirea lui se laă rgi îân acea clipaă sţ i se uiţaă la mine daâ nd puţţin capul
îânapoi, dar nu prin îândoire, ci prin recul, ca îân faţţa unei realiţaă ţţi invizibile
profanilor, asţ a cum fac dansaţorii indieni caâ nd mimeazaă lucruri obisţ nuiţe,
dar care prin spiriţ devin misţerioase. Luminiţţa sţranie din privire i se
maă rise sţ i ea sţ i ardea incandescenţ:
— Sţ i nu ţţi-a luaţ casa foc? zic eu.
— Nu!
— Sţ i nici ţu n-ai paă ţţiţ nimic?
A claă ţinaţ din cap sţ i a negaţ muţ, posedaţ de viziunea care îâi ţraă ia îânainţea
ochilor (acel sţaâ lp de foc imaginar) sţ i care îâi dilaţa nu numai pupilele, ci sţ i
sufleţul saă u ţurburaţ de aceasţaă predispoziţţie nesţinsaă de ţrecerea anilor:
pornirea irezisţibilaă sţ i inconsţ ţienţaă de a iesţ i din real sţ i de a inţra îân lumea
îânchipuirii, îân care îânsaă îâncepi saă crezi sţ i ţu caă e ţoţ realaă sţ i nu ţe ţrezesţ ţi din
ea, povesţesţ ţi sţ i alţora ceea ce vezi…
Dar oare nu asţa e sţ i predispoziţţia arţisţ ţilor? Am vaă zuţ mai ţaâ rziu, prin
albume sţ i prin muzeele Europei, girafe îân flaă caă ri, nuduri deasupra orasţ elor,
oameni care îân loc de capeţe aveau un cuier de paă laă rii, peţreceri de cosţ mar,
picţaţe cu o minuţţie halucinanţaă , iar la noi, sţranii himere ale paă maâ nţului, ale
vaă zduhului sţ i ale apei. Nu m-am îânţrebaţ niciodaţaă dacaă ţoaţe acesţea au
vreun sens. Sensul lor e caă exisţaă sţ i ne uimesc, cum maă uimea aţunci fosţul
meu coleg care deodaţaă sţ i faă raă moţiv aparenţ a laă saţ saă ţţaâsţ neascaă din
imaginaţţia lui o viziune, faă caâ ndu-maă saă simţ brusc inţruziunea fanţasţicului
îân viaţţa realaă . M-am simţţiţ, uiţaâ ndu-maă îân ochii lui, parcaă exclus din aceasţaă
lume aleasaă . Imaginaţţia mea n-a luaţ-o razna niciodaţaă îân felul acesţa. Nu eu
ţrebuia saă ajung scriiţor, ci el.
Abia asţaă zi aflu caă , elev fiind, scriam sţ i eu scrisori prin saţ fosţ ţilor colegi
îânţr-un sţil nu prea obisţ nuiţ. „Voi ce mai beţţi, ce mai maâ ncaţţi? Soarele ţoţ de
la raă saă riţ raă sare? Popa Alexandru ţoţ cu aţţaă albaă îâsţi coase izmenele?”
Ar ţrebui saă le vaă d, acesţe scrisori, ca saă cred caă nu sunţ invenţaţe de alţţii.
Fanţasţice penţru mine nu erau viziunile lui Ion M. Ion, care nu misţ cau
nimic îân lume, ci felul sţ i mobilul cuvaâ nţului zilnic rosţiţ de oameni. Am
deveniţ scriiţor descoperind ţrepţaţ forţţa lui magicaă , paâ naă ce îânţr-o zi, spre
sţ apţesprezece ani, am îâncercaţ saă -l fixez pe haâ rţie. Chiar cuvinţele care îâmi
ţreziseraă viaţţa consţ ţiinţţei nu fuseseraă ele misţerioase? Dacaă eu luasem îân
braţţe o paâ ine sţ i nu mai voiam s-o dau celorlalţţi, cum saă mi se mai dea îâncaă
una? Firesc ar fi fosţ saă mi se smulgaă din braţţe. IÎn loc de asţa am auziţ: „Na,
maă , sţ i pe-asţa!” Sţ i forţţa magicaă a cuvaâ nţului asţfel rosţiţ maă faă cuse saă las din
braţţe ceea ce luasem sţ i saă devin consţ ţienţ caă exisţ.
Explorarea lumii, a vieţţii proprii de copil care a urmaţ, era legaţaă de
aceasţaă primaă ţresaă rire. Vedeam cum veneau la noi oameni, care vorbeau cu
ţaţa sţ i cum din ceea ce spuneau izbucneau hohoţe de raâ s, sau îânjuraă ţuri de
admiraţţie, sau sţicliri de ironie îân priviri, dispreţţ sau saţisfacţţie secreţaă , o
pleniţudine a ţraă irii, o jubilaţţiune inţensaă , adesea penţru un singur cuvaâ nţ
rosţiţ de al lui Basţ aă, capiule, sţ i ce i s-a raă spuns, caă scaă undule, ce puţea spune
cuţare sţ i îân loc de asţa a spus, ce, baă ?! Cu degajaă ri nu o daţaă specţaculoase de
furie, caă i s-a zis prosţule, sau pe maă -ţa, caâ rnule, cu muierea sţ i copiii ţaă i cu
ţoţ… Numai ceea ce inţra îân aria cuvaâ nţului rosţiţ; maă ciucile care se ridicau
îân aer, sapele care se îâncrucisţ au pe o paâ rloagaă , ţaă ierile (l-a ţaă iaţ!) nu îâncaâ nţau
pe ţaţaă l meu, pe prieţenii lui sţ i pe mine, erau alţceva, sţraă in, faă raă îânţţeles,
nedemne de cuvaâ nţ. Sţ i viţele se repezeau cu coarnele unele îân alţele sţ i caâ inii
se îâncaă ierau. Cu ce se deosebeau aă ia de ele?
Asţ a îânţţelegeam eu îânsumi. A prins-o cu alţul îân graă dinaă , sau la poarţaă , n-o
mai ia, i-a rupţ picioarele, sau i-a sparţ aă luia capul… A fugiţ cu alde cuţare
(adicaă s-a maă riţaţ faă raă voia paă rinţţilor)… a goniţ-o de-acasaă , s-a îânţors la maă -
sa… a faă ţaţ… a muriţ îânţaâ mpinaţ… Evenimenţe faă raă imporţanţţaă covaâ rsţ iţoare.
Dar caâ nd ţaţaă l meu sţaă ţea pe prispaă sţ i ţrecea unul pe drum sţ i îâi spunea:
„Bunaă ziua, maă , nea Tudore”, sţ i ţaţa cu ţoaţaă sinceriţaţea: „Bunaă saă -ţţi fie
inima, maă , Caâ rsţache”, ţare, apoi penţru el îânsusţ i îânceţ: „ţe’n c… pe maă -ţa de
zaă lţaţ”, asţa da, era ceva senzaţţional, caă ci descopeream cum forţţa cuvaâ nţului
îâmi dezvaă luia brusc caă omul poaţe gaâ ndi simulţan douaă lucruri care se
baă ţeau cap îân cap, urarea saă -i fie bunaă inima aceluia, sţ i îânjuraă ţura caă era un
sminţiţ. Puţea fi îânjuraţaă muierea cu ţandreţţe, sţ i i se faă ceau obrajii rosţ ii sţ i se
îânvaâ rţea pe loc ca o gaă inaă beaţaă caă era iubiţaă , sţ i dimpoţrivaă , un cuvaâ nţ blaâ nd
dar rosţiţ cu o cruzime rece o faă cea palidaă sţ i o îâncremenea de spaima
îânsţraă inaă rii.
Uneori, îân calmul ţindei noasţre, asculţam venind de afaraă sţ i cuvaâ nţul
ţorenţţial, degradaţ. IÎngroziţaă , mama nu sţ ţia unde saă ne spunaă saă ne ducem,
ca saă nu auzim… Era un specţacol grandios al desţ aănţţaării umane ceea ce îâsţi
spuneau doi vecini cu muierile lor. Toţul era ţerfeliţ sţ i maâ njiţ, viaţţa inţimaă ,
inocenţţa copiilor sţ i a feţelor, credinţţa îân Dumnezeu sţ i ai fi spus, dacaă ai fi
crezuţ paâ naă aţunci alţfel, caă ţrivialiţaţea sţ i josnicia îân care era aruncaţ
cuvaâ nţul erau faă raă limiţe… Taţa se ducea prin graă dinaă , îâsţi vedea de ţreburi,
mama ne chema la masaă , caă ci se faă cea searaă , maâ neam sţ i unul din noi iesţ ea
afaraă ca din îânţaâ mplare sţ i se îânţorcea cu sţ ţirea: „aă ia ţoţ se cearţaă !” „Toţ n-au
ţerminaţ, nu s-au poţoliţ?” „Nu, mai raă u!” Fiindcaă îâsţi spuneau povesţ ţi lungi,
cum a fosţ el pe la Piţesţ ţi sţ i s-a îânţaâ lniţ cu alde Jugravu sţ i aă sţa, Jugravu, avea
el o purţare asţ a, nu sţ ţiu cum… De ce, maă ? Nimic, nu voia saă spunaă . De ce, maă ,
Jugravule? Lasaă caă sţ ţii ţu, zice, sţ i se apucaă sţ i-mi spune… sţ i caâ nd am auziţ eu!
E, he, ne… Asţ a vasaă zicaă ! Bine! Bineee! Sţ i ţonul povesţiţorului cobora, ai fi zis
caă un senţimenţ cu adevaă raţ omenesc de impuţare îâsţi va face loc sţ i dupaă
recriminaă ri reciproce vor îânţţelege caă sunţ oameni sţ i se vor redresa prinţr-o
îâmpaă care ţoţ îân vaă zul lumii, daâ ndu-ne de îânţţeles caă ura a obosiţ, forţţa
oţraă viţaă a cuvaâ nţului s-a consumaţ sţ i caă neîânţţelegerile nu sunţ numai ale
lor…
Dar deodaţaă paă laă laia reizbucnea faă raă legaă ţuraă , proaspaă ţaă , ca din senin, din
aminţire… Cum, maă , saă -i spui ţu aă luia caă nu i-am daţ fi-mii viţţeaua pe care a
crescuţ-o ea de micaă ţrei ani de zile, sţ i caă i-am vaâ nduţ-o sţ i am baă uţ banii? Ai
fosţ ţu, maă , la nunţa ei saă vezi?… N-am fosţ caă nu m-ai chemaţ… Cum saă ţe
chem eu pe ţine, maă , puţurosule, saă ţe îâmbeţţi acolo ca un… sţ i saă îâncepi saă …
Fac sţ i dreg pe nunţa fi-ţii, nici n-asţ fi veniţ, saă maă fi chemaţ cu sţ apţe laă uţari…
Apele, raâ urile, baă lţţile nu-mi vorbeau, nu puneam deci mare preţţ pe ele;
nici ploile, nici paă durea, nici soarele… îâmi sţ opţeau doar caă sunţem îâmpreunaă
sţ i caă sunţem fericiţţi, mare lucru, vedeam sţ i simţţeam sţ i singur caă asţ a esţe.
Caâ nd am îânţţeles caă eu sţ i naţura n-aveam o soarţaă comunaă , caă adicaă eu voi
dispaă rea îân cele din urmaă sţ i ea va raă maâ ne, am văzut-o sţ i a îâncepuţ saă -mi
placaă , dar nu penţru caă era frumoasaă , ci penţru caă va daă inui sţ i asţ a cum m-am
naă scuţ eu, avaâ nd mulţaă vreme fiorul eţerniţaă ţţii, se vor nasţ ţe sţ i alţţii sţ i o vor
vedea ca sţ i mine. Animalele, îân afaraă de cai, nu-mi vorbeau nici ele caă ci
mugeţul sau behaă iţul lor nu-mi spunea decaâ ţ caă le e foame sau seţe sau caă
ţrebuiau daţe la ţaur. Vaâ nţul, vijelia, ţraă sneţul, zaă pezile nu-mi daă deau un fior
cosmic, mi-erau familiare. Nu maă conţopeam cu ploile, saă cadaă apa pesţe
mine sţ i eu saă sţau sub ea sţ i saă gaâ ndesc caă sunţ fiul naţurii, cu nimic deosebiţ
de animale sţ i paă saă ri, de pesţ ţii din balţaă sţ i raţţa saă lbaţicaă … Nu credeam caă
paă maâ nţul e îân mod egal al meu sţ i al lupoaicii din paă dure… Singurul lucru
care maă faă cea saă raă maâ n muţ de fascinaţţie era cuvaâ nţul rosţiţ de oameni.
Obiecţele nu-mi spuneau nimic, un scaun, un paţ, un lanţţ n-aveau penţru
mine nicio semnificaţţie, îân afara aceleia caă îân paţ ţe culcai, pe un scaun
sţ edeai, cu un lanţţ legai o viţaă . Viţele erau viţe, maă reţţul bou, o zeiţaţe penţru
cei vechi (boul Apis), era penţru mine un animal cu inuţile coarne uriasţ e, cu
uţilaă ceafa de pus sub jug sţ i dacaă n-ar fi ţrebuiţ hraă niţ sţ i raâ niţ pe urma lui,
baă ligarul ar fi fosţ mulţ mai bine, vaca ţrebuia saă dea lapţe, de-aia era vacaă sţ i
abia calul îâmi spunea ceva, îâmi plaă cea zvaâ cnirea de inţeligenţţaă a capului lui
îân clipa caâ nd îâl îâncaă licam: urcaă , baă ieţe, parcaă îâmi spunea, esţ ţi sţaă paâ nul meu,
ţe duc unde vrei, îân zbor, sţ ţiu caă sţ i ţu ai grijaă de mine, saă pasc, saă beau apaă sţ i
saă maă poţcovesţ ţi caâ nd îâncep saă -mi cadaă caielele din copiţaă … IÎmi plaă ceau
nopţţile caâ nd îânainţe de a adormi afaraă pe prispaă maă uiţam cu ţaţa saă vedem
pe cerul îânsţelaţ Carul mare sţ i Gaă ina; auzeam sforaă iţul cailor. Nu îânţţelegeam
de ce dorm ei îân picioare, desţ i caâ ţeodaţaă gaă seam dimineaţţa unul din ei
culcaţ. Acel sforaă iţ linisţ ţiţor parcaă îânţr-adevaă r era ca sţ i caâ nd mi-ar fi vorbiţ:
„E noapţe, e linisţ ţe, dormim ţoţţi, am paă scuţ, am baă uţ apaă , am sfaă raâ maţ cu
dinţţii sţ i flesţ ţecaă iţ sare din drobul de pe prispaă , acum ne e bine, dormim sţ i
noi, caii, visaă m cum am fosţ odaţaă armaă sari (caă ci dorinţţele raă maâ n) caâ ndva,
caâ nd nechezam dupaă iepe sţ i ele ne raă spundeau din zarea caâ mpiei cine sţ ţie
de pe ce mirisţ ţe îândepaă rţaţaă .” Ne duceam la ei sţ i îânţorceau capeţele îân
îânţunericul grajdului, îânţaâ mpinaâ ndu-ne cu nechezaă ţuri joase, de
recunoasţ ţere. Taţa le vorbea, le punea maâ na pe spinare, îâi îânţreba ca pe nisţ ţe
oameni ce vor, ceva nu e îân regulaă , s-au îâncurcaţ îân vreun lanţţ , nu mai aveau
faâ n?… Toţul era îân ordine, ne îânţorceam sţ i adormeam sţ i noi de îândaţaă , îân
ţimp ce asţrele luminau, cu lumina lor de noapţe, baă ţaă ţura ţaă cuţaă .
Abia mulţ mai ţaâ rziu, caâ nd l-am ciţiţ pe Tolsţoi, am îânţţeles caă nu numai
cuvinţele exprimaă sufleţul uman, ci sţ i lumea îân care el se proiecţeazaă îân afaraă
sau îâl acoperaă ca nisţ ţe vaă luri sţ i cum naţura sţ i mediul social îân mijlocul caă rora
îâsţi duce viaţţa, obiecţele sţ i animalele care îâi aparţţin, chiar propria lui
îânfaă ţţisţ are, musţaţţa pe care sţ i-o lasaă , hainele pe care le poarţaă (sţ i le poarţaă
îânţr-un anumiţ fel) îâl reprezinţaă , îâl ascund sau îâl exprimaă dupaă acelasţ i mobil
uneori misţerios, alţeori limpede sţ i raţţional cu care rosţesţ ţe cuvinţe. Desigur,
dar asţa caâ nd am îâncepuţ să şi învăţ saă fiu scriiţor, nu numai saă fiu pur sţ i
simplu, cu unicul dar care maă faă cuse saă îânţţeleg caă exisţ, cel al auzului…
6
Din ciocnirile sau prieţeniile mele cu profesorii descopaă r cel mulţ caă se
îânvaţţaă bine cu profesorul care inspiraă simpaţie, dar se îânvaţţaă îân cele din
urmaă bine sţ i cu cel raă u, de fricaă . IÎn niciuna din ciocnirile sau prieţeniile de
care îâmi aminţesc nu descopaă r un conflicţ sau o afiniţaţe îânţre aspiraţţiile
îâncaă îân fasţ aă ale viiţorului romancier, cu obţuziţaţea sau, dimpoţrivaă ,
îânţţelegerea proţecţoare a cuţaă rui profesor, afaraă de una singuraă , dar asţa
avea saă se îânţaâ mple mai ţaâ rziu.
Mie îâmi plaă ceau de pildaă isţoria sţ i maţemaţicile, dar amaâ ndoi profesorii
de la acesţe maţerii erau personaliţaă ţţi lipsiţe de har, cel dinţaâ i era uraâ ţ, cu
capul mare, buzele groase, raă sfraâ nţe sţ i cu o expresie parcaă de graă jdar care
peţrece, desţ i se sţraă duia saă zaâ mbeascaă sţ i saă ne aţragaă . Avea pe deasupra
douaă cusururi, unul caă îâi plaă cea prea mulţ maţeria pe care o preda sţ i nu mai
raă maâ nea îân minţea lui niciun pic de loc ca saă -i mai placaă sţ i de noi, sţ i al doilea,
avea mania saă ne araţe pe harţaă locurile pe unde se peţreceau evenimenţele
isţorice, amesţecaâ nd deci isţoria cu geografia, lucru care ne plicţisea penţru
caă geografia o îânvaă ţţam cu alţ profesor. Cel de maţemaţicaă era un îângaâ mfaţ sţ i
pe deasupra de o solemniţaţe deplasaţaă , de parcaă ai fi zis caâ nd inţra îân clasaă
caă a inţraţ îânţr-o bisericaă . Sţ i lui îâi plaă cea prea mulţ maţeria. Ne vorbea mereu
cu admiraţţie de marii maţemaţicieni ai Anţichiţaă ţţii, dar sţ i de ai nosţ ţri, de
pildaă despre Gh. Tţ iţţeica, pe care îâl diviniza, daâ ndu-ne saă îânţţelegem caă pe un
om mare nu-l poaţe admira unul mic. IÎnţr-adevaă r faă cea acesţ lucru sţrivindu-
ne îân acelasţ i ţimp prin ironii musţ caă ţoare sţ i calificaţive care ne îânjoseau; caă ,
de pildaă , niciodaţaă vreunul dinţre noi nu va ajunge niciun Euclid, niciun Gh.
Tţ iţţeica. „Bine caă ai ajuns ţu!” îâi raă spundeam eu îân gaâ nd sţ i nu îânvaă ţţam nimic.
„O saă ţe lase corigenţ!” îâmi spuneau ceilalţţi speriaţţi. „Ei sţ i? O saă îânvaă ţţ pe
ţrimesţrul ţrei sţ i o saă fie siliţ saă -mi dea zece sţ i îâmi iese media de ţrecere. Sţ i n-
o saă -i fac eu lui pe plac…” Sţ i îâl ţrimiţeam la origine saă predea acolo
maţemaţica sţ i geomeţria.
Asţ a s-a îânţaâ mplaţ: îân primele douaă ţrimesţre mi-a daţ ţrei.
— De ce nu îânveţţi, uraâ ţule? m-a îânţrebaţ faă raă mirare. O saă ţe las corigenţ.
— N-o saă fiu nici primul, nici ulţimul corigenţ din lume.
Nu m-a auziţ bine (raă sfoia caţalogul), maă îânecam de furie caă maă faă cuse
uraâ ţ sţ i credeam, bineîânţţeles, caă îâi daă dusem un raă spuns ucigaă ţor. Ar fi ţrebuiţ
saă -i spun, ca saă exprim exacţ ceea ce simţţeam, caă mi-e aţaâ ţ de neplaă cuţaă
vederea lui îâncaâ ţ asţ fi îân sţare saă raă maâ n repeţenţ de aţaâ ţea ori paâ naă s-ar caă ra
el din sţ coala noasţraă .
Pe ţrimesţrul ţrei am îâncepuţ îânsaă saă îânvaă ţţ . Groaza de corigenţţaă era mai
mare decaâ ţ repulsia faţţaă de anţipaţicul profesor. Raă maâ neam seara singur îân
clasaă sţ i îânvaă ţţam elemenţele lui Euclid sţ i ţeorema lui Piţagora, care n-aveau
nicio logicaă ; suma paă ţraţului caţeţelor esţe egalaă cu paă ţraţul ipoţenuzei!
Perfecţ! Dacaă s-a aflaţ chesţia asţa sţ i a raă mas liţeraă de lege caă asţ a e, aţunci la
ce bun saă mai faci vreo demonsţraţţie? Era exacţ ceea ce nu sţ ţiam sţ i
profesorul nosţru, cu îânfaă ţţisţ area lui de ţţigan disţins, uiţa saă ne explice. Pe
aceasţaă ţrudaă a mea, ne-am pomeniţ caă ne anunţţaă saă ne pregaă ţim penţru
ţezaă . Caâ nd îân ziua respecţivaă ne-a dicţaţ cele ţrei probleme pe care ţrebuia saă
le rezolvaă m, o ţaă cere îângroziţaă s-a asţ ţernuţ asupra clasei. Unul din puţţinii lui
simpaţizanţţi s-a ridicaţ aţunci îân picioare sţ i i-a spus caă ţeza e prea grea, n-o
saă poaţaă nimeni saă rezolve ţoaţe problemele.
— Aţunci o saă ia ţoaţaă clasa noţa ţrei, a spus profesorul cu un glas din care
reiesţ ea clar îân evidenţţaă caă dinţr-o asemenea premisaă nu puţea saă decurgaă
decaâ ţ o asemenea consecinţţaă, îâncaâ ţ penţru îânţaâ ia oaraă am uiţaţ caă îâl deţesţ sţ i
am chicoţiţ.
Exprimarea sponţanaă a unei gaâ ndiri care ţţaâsţ nesţ ţe puraă ca un izvor mi-a
plaă cuţ ţoţdeauna la oricine, chiar sţ i la ţicaă losţ i. S-a îânţors spre mine surprins.
— Raâ zi!? IÎn ţemplul maţemaţicii sţ i al geomeţriei nu se raâ de, chiar dacaă
esţ ţi un profan!
Sţ i m-a îânţrebaţ cum maă cheamaă , s-a dus la caţedraă , s-a uiţaţ îân caţalog sţ i a
faă cuţ un semn cu creionul, dupaă care sţ i-a reluaţ plimbarea prinţre raâ nduri,
dominaâ nd sţ i speriind cu sţaţura lui mare orice inţenţţie de a copia ceva de la
vecin. Am ţerminaţ cu o jumaă ţaţe de oraă mai îânainţe, am îânchis caieţul sţ i m-
am rezemaţ de bancaă uiţaâ ndu-maă provocaţor la profesor. Pe urmaă m-am
ridicaţ, am depus caieţul pe caţedraă sţ i am iesţ iţ. Dupaă ţezaă , nimeni nu maă lua
îân seamaă , nimeni nu discuţa cu mine ce faă cusem. Toţţi araă ţau jalnic, foarţe
puţţini rezolvaseraă una sau douaă probleme sţ i nu erau siguri caă le-au rezolvaţ
bine nici pe-acelea sţ i niciunul pe ţoaţe ţrei. Eu, le-am spus, eu le-am rezolvaţ.
Saă vaă araă ţ cum. Dar niciunul nu avea îâncredere sţ i nu era aţenţ la spusele
mele. Mi-am daţ aţunci bine seama de umilinţţele pe care ţrebuie saă le îândure
cel care esţe pe nedrepţ prinţre ulţimii îânţr-o profesiune sau pe scara
ierarhiei sociale. El nu are cuvaâ nţ, chiar dacaă îâsţi daă seama caă se aflaă îân
posesia adevaă rului. El nu e auziţ chiar dacaă se exprimaă . Nu-l crede nimeni,
sau zice caă a auziţ sţ i el asţa de undeva. El nu exisţaă , e un simplu figuranţ,
condamnaţ saă asisţe nepuţincios, sţriviţ de îâmprejuraă ri sau de demonul saă u
inţerior, la specţacolul afirmaă rii celorlalţţi.
IÎn cenţrul aţenţţiei era colegul nosţru Nasea, cel care proţesţase caă ţeza e
prea grea. Araă ţa foarţe posomoraâ ţ: era un baă iaţ ambiţţios sţ i paă rea deprimaţ
caă nu-i iesţ iseraă bine ţoaţe soluţţiile.
— Dumneaţa ai copiaţ, mi-a spus apoi la ora urmaă ţoare profesorul cu
obisţ nuiţul saă u saâ saâ iţ dispreţţuiţor, oprindu-mi ţeza.
— De la cine, domnule profesor? l-am îânţrebaţ eu îân sfaâ rsţ iţ cu o ironie la
care nu mi se mai puţea raă spunde.
— Cum de la cine? De la vecini!
— Vecinii mei au paţru!
— O saă vedem. Dacaă ai copiaţ o saă -ţţi dau ţrei, saă ai media generalaă anualaă
ţrei.
— De unde puţeam copia? Vreţţi cumva saă spuneţţi, dom’ profesor, caă am
copiaţ din manual? Sau de pe vreo fiţţuicaă ?
A ţaă cuţ. Singur ne spunea caă la ţezele lui (sţ i avea drepţaţe), ţemele erau îân
asţ a fel concepuţe de el îâncaâ ţ nici dacaă ai fi sţaţ liber cu manualul pe bancaă sţ i
ţoţ nu ţţi-ar fi folosiţ la ceva. IÎn acesţ ţimp priviri nedumeriţe, dar nu
admiraţive, se ridicau spre mine. Sţaă ţeam mai îân spaţe sţ i cei din faţţaă se
raă suciseraă sţ i se uiţau increduli, nu prea curiosţ i, sţraâ mbi ca îân faţţa oricaă rei
îânţaâ mplaă ri care iese din albia obisţ nuinţţei: dacaă puţusem îânvaă ţţa de zece
(fiindcaă , maâ raâ ind de neplaă cere, profesorul maă anunţţaă caă îâmi daă duse zece,
dar caă maă va verifica îândaţaă prinţr-un examen oral) aţunci de ce luasem, îân
douaă ţrimesţre, ţrei?
Oamenilor nu le plac asţfel de deţurnaă ri. Trei ai luaţ, cu ţrei saă raă maâ i! Sţ i
mulţţi au conţinuaţ saă creadaă , chiar sţ i dupaă ce am dovediţ caă sţ ţiam, caă eu cel
adevaă raţ eram cel din primele ţrimesţre sţ i nu cel din ulţimul, sţ i cea mai mare
furie pe care o puţeam sţaâ rni îân sufleţul lor era saă deţermin maă rţurisirile de
recunoasţ ţere ale alţora. IÎn saţul meu naţal s-a îânţaâ mplaţ acelasţ i lucru, mulţţi
conţinuaă saă creadaă sţ i acum caă cel adevaă raţ era blegu-aă la pe care îâl sţ ţiau ei
de-acasaă sţ i oricaâ ţ m-asţ preface n-o saă -i paă caă lesc eu pe ei, desţ i recunosţ ţeau caă
alţţii se laă sau paă caă liţţi. Da, o fi, dar… sţ i aici acesţ ţi deţracţori pe care aveam saă -i
descopaă r curaâ nd sţ i îân orasţ ul luminaă , faă ceau asţ a un semn cu degeţele
desfaă cuţe la ţaâ mplaă , caă adicaă ceva n-ar fi îân regulaă cu gaâ ndirea mea.
Consideraţţi de ţoaţaă lumea normali, acesţ ţi insţ i au acesţ obicei curios saă ne
araţe pe noi, cei normali, cu degeţul la ţaâ mplaă . Tocmai ei, despre care afli, azi
despre unul, maâ ine despre alţul, caă sţ i-a omoraâ ţ nevasţa, caă a fosţ inţernaţ
penţru reale ţurburaă ri de comporţamenţ pricinuiţe de sifilis, caă a îânfundaţ
pusţ caă ria, sau a ajuns pe cea mai umilaă ţreapţaă îân profesiune din pricina
beţţiei sau a vreunei muieri oarecare…
7
De ce îâmi plaă cea isţoria? Fiindcaă aveam senţimenţul caă ţraă iesc de aţunci,
de pe vremea egipţenilor sţ i asirienilor. Aveam cincisprezece ani, dar îâmi
simţţeam gaâ ndirea milenaraă (senţimenţ miraculos, care se micsţ oreazaă pe
maă suraă ce îâncepem saă ţraă im) sţ i îâmi daă deam seama caă la capaă ţul viu al
acesţui fluviu care îânainţa spre necunoscuţ eram eu. Asţa era neîândoielnic:
nu eu eram puncţul la care ajunsese paâ naă aţunci isţoria? Cine alţcineva? Cei
dinainţea mea erau baă ţraâ ni sţ i vedeam paâ naă unde o aduseseraă . Era acum
raâ ndul meu.
Sţaă ţeam rezemaţ de bancaă sţ i maă uiţam, îân ţimpul orelor, la profesori, faă raă
saă -i vaă d sţ i adesea faă raă saă -i aud, coplesţ iţ de acesţ senţimenţ divin care ne face
aţaâ ţ de baă ţraâ ni fiind aţaâ ţ de ţineri sţ i din care ni se formeazaă penţru
ţoţdeauna idealurile sţ i visurile. Toţul e posibil penţru noi. De ce nu? Sţ i una
din cele mai frumoase ore din cei paţru ani de sţ coalaă normalaă pe care i-am
urmaţ nu se poaţe reda, fiindcaă relief au numai lucrurile negaţive, iar lumina
din sufleţul nosţru, cu caâ ţ e mai puţernicaă , cu aţaâ ţ mai mulţ subţţiazaă ţoaţe
conţururile din aminţire sţ i ne descurajeazaă saă le reconsţiţuim. Profesorul
nosţru de isţorie de la Crisţur-Odorhei, unde fusesem ţransferaţ îân urma
desfiinţţaării sţ colii normale din Abrud, era un om mic de sţaţuraă , chiar foarţe
mic, la limiţa dinţre un piţic sţ i un om normal, cu ţoaţe acesţea nu se îânţaâ mplaă
nimic raă u îânţre el sţ i noi, reusţ i saă ne impunaă respecţ faă raă saă fie siliţ saă ne
deţermine saă ne fie fricaă de puţerea pe care o avea, ca orice profesor, de a ne
da noţe pedepsiţoare sau subiecţe grele la ţeze. Penţru un om paâ ndiţ de
complexul sţaţurii sale, desigur caă asţa era o vicţorie pe care o apreciam
doar cu insţincţul, ţţinaâ nd la el îân mod nejusţificaţ, desţ i îân privinţţa noţelor era
la fel de sever ca orice profesor care nu doresţ ţe saă aibaă îân clasa lui corigenţţi.
Nici maă car nu-mi aminţesc saă -mi fi daţ seama caă paâ naă la ora aceea ar fi sţ ţiuţ
aţaâ ţa isţorie îâncaâ ţ saă ne facaă la orele lui saă -l asculţaă m cu raă suflarea ţaă iaţaă .
Sţ i îânţr-o zi inţraă îân clasaă un necunoscuţ îânsoţţiţ de direcţorul sţ colii, un
domn ale caă rui picioare paă reau mai îânalţe decaâ ţ profesorul nosţru îânţreg.
Direcţorul s-a reţras sţ i acesţ necunoscuţ s-a urcaţ la caţedraă sţ i a îâncepuţ saă
urmaă reascaă ţaă cuţ desfaă sţ urarea orei. Era, desigur, un inspecţor. Micul nosţru
profesor îâncepu saă se plimbe linisţ ţiţ prinţre baă nci, desţ i de obicei se ferea,
frunţea lui abia se zaă rea dinţre noi. Cu un glas al caă rui ţimbru maă aţinse ca o
surprizaă niciodaţaă ţraă iţaă de mine, îâmi rosţi, îân ţaă cerea care se laă sase, numele.
Glasul saă u era aproape fraă ţţesc, paă rea saă -mi spunaă : „Uiţe, ţoţ ce gaâ ndesţ ţi sţ i
simţţi ţu, eu sţ ţiu de mulţ, dar ţe-am laă saţ sţ i nu ţţi-am daţ noţe mari fiindcaă mi-
am daţ seama caă dacaă ţe ţurbur poaţe caă nu vei mai iubi aţaâ ţ de mulţ isţoria,
care e secreţul lecţurilor ţale, dar acum am nevoie de ţine sţ i ţrebuie saă -mi
spui ce sţ ţii.” M-am ridicaţ îân picioare sţ i îân clipa aceea ţoaţe culorile pe care le
îâmbraă cau lucrurile sţ i chipurile celorlalţţi parcaă s-au inţensificaţ brusc, lumina
geamurilor îânalţe a deveniţ parcaă violeţaă , coţoarele albasţre ale manualelor
de pe baă nci au prins dungi rosţ ii…
— Pe cine, a rosţiţ micul nosţru profesor puncţaâ ndu-sţ i îânţrebarea prin
apaă saă ri cu pumnul îân podul palmei, a chemaţ Ludovic al XIV-lea saă redreseze
finanţţele sţ i caâ nd, îân ce momenţ al domniei sale?
Mi-am daţ seama caă nu ţrebuie saă maă laud cu sţ ţiinţţa mea sţ i raă spunsul saă
nu fie o demonsţraţţie, dar nici sec saă nu fie. Trebuia saă araă ţaă m caă sţ ţim sţ i nu
caă am îânvaă ţţaţ.
— Ludovic al XIV-lea, am îâncepuţ eu, a anunţţaţ îân consiliul de minisţ ţri, îân
1661, caă are inţenţţia saă domneascaă de-aţunci îâncolo prin el îânsusţ i sţ i una
dinţre primele lui maă suri a fosţ saă -l desţiţuie de îândaţaă pe Fouqueţ, care era
un jefuiţor, sţ i saă -l numeascaă îân locul lui la finanţţe pe Colberţ.
— Cine era Colberţ?
Cum saă nu sţ ţiu cine era acesţ om care, dupaă ce faă cuse aţaâ ţea penţru
Franţţa sţ i regele saă u, murise îân dizgraţţie, fiindcaă îâncercase (de alţfel zadarnic)
saă -l îâmpiedice pe monarhul chelţuiţor saă nu ruineze regaţul? Abilaă manevraă
a profesorului, care prin raă spunsurile mele reîâmprospaă ţa memoria celorlalţţi
sţ i obţţinea de la ei ceea ce dorea sţ i faă raă saă insisţe îân mod deosebiţ, ca sţ i caâ nd
ţoaţaă clasa era pasionaţaă de maţeria lui… Dupaă care a îâncepuţ saă vorbeascaă
el îânsusţ i, inţraâ nd îân maţeria lecţţiei urmaă ţoare, îân ţimp ce, cu un mormaă iţ
gros, de saţisfacţţie nedefiniţaă , omul cu picioare îânalţe de la caţedraă se ridica
sţ i o lua spre iesţ ire.
Niciun semn de compliciţaţe nu s-a schiţţaţ îânţre noi dupaă plecarea lui,
micul profesor sţ i-a conţinuaţ lecţţia sţ i la sfaâ rsţ iţ sţ i-a luaţ caţalogul prea mare
penţru el, sţ i-a pus paă laă ria pe cap sţ i a iesţ iţ, îân ţimp ce noi ţoţţi ne-am ridicaţ îân
picioare. Odaţaă usţ a îânchisaă sţ i raă masţ i singuri, ne-a apucaţ pe ţoţţi deodaţaă o
sminţealaă , am raă cniţ liţeralmenţe de enţuziasm sţ i am îâncepuţ saă ne
îâncaă ieraă m azvaâ rlind unii îân capeţele alţora cu ce ne venea îân maâ naă , manuale,
caieţe… A inţraţ pedagogul, care ne-a îânţrebaţ foarţe nedumeriţ din usţ aă ce
era cu noi, îânnebunisem?
Caâ ţeva luni mai ţaâ rziu, micul nosţru profesor deodaţaă a lipsiţ. Sţ i aţunci am
aflaţ cu ţrisţeţţe caă a fosţ chemaţ îân concenţrare. Nu s-a mai îânţors la noi paâ naă
la sfaâ rsţ iţul anului sţ i nu sţ ţiu nici azi dacaă s-a mai îânţors vreodaţaă undeva, din
raă zboiul care curaâ nd avea saă izbucneascaă …
8
Nimeni nu scapaă de violenţţa alţora, dupaă cum nimeni nu scapaă ocazia, cel
puţţin paâ naă la vaâ rsţa îân care devenim morali, de a fi violenţ cu alţţii. Dupaă
aceasţaă vaâ rsţaă , violenţţa e o slaă biciune. M-a impresionaţ ţoţdeauna acesţ
fenomen.
IÎnţr-o zi profesorul nosţru de geografie maă scoase la lecţţie numai pe mine
singur. N-am îânţţeles de ce, avea obiceiul saă scoaţaă caâ ţe ţrei-paţru odaţaă . Era
un domn ţrecuţ de paţruzeci de ani, mai degrabaă blaâ nd sţ i cu maniere alese.
Geografia mie nu prea îâmi plaă cea, dar nu eram singurul care repudia acesţ
obiecţ de sţudiu. Mai ţaâ rziu a îâncepuţ saă -mi placaă sţ i raă sfoiam ore îânţregi
aţlasuri bogaţe îâncercaâ nd saă -mi imaginez exisţenţţa realaă a uriasţ elor fluvii sţ i
orasţ e despre care, singuraă , geografia nu ne spune mare lucru. La Hanoi, unde
nu credeam caă am saă ajung vreodaţaă , caâ nd am inţraţ îân orasţ am raă mas ţimp
de aproape un ceas fascinaţ de ceea ce oferea ochiului viaţţa sţraă zii, cu ţoaţe
caă ceea ce vedeam nu avea îân sine nimic senzaţţional: erau baă rbaţţi sţ i femei pe
bicicleţe. Da. Dar asţa ţrebuie vaă zuţ, fiindcaă baă rbaţţii erau mici sţ i paă reau ţoţţi
ţineri, iar femeile, daţoriţaă halaţelor lor mulţicolore, paă reau ţoaţe feţe.
Cuvaâ nţul halaţ sunaă îânsaă nepoţriviţ, ţrebuie precizaţ caă era vorba de un
vesţmaâ nţ îânchis sever paâ naă sub baă rbie sţ i despicaţ îân douaă paă rţţi îân asţ a fel
îâncaâ ţ panţalonul, violeţ sau alb, care îânlocuiesţ ţe la ele fusţa sau rochia, saă se
vadaă de la sţ old îân jos. Acesţ vesţmaâ nţ usţ or fluţura îân urma bicicleţei, faă raă saă
jeneze pedalarea. Nicio urmaă de masţ inaă , niciun zdraă ngaă niţ de camion de
mare ţonaj, niciun auţobuz al caă rui moţor Diesel îâţţi zgaâ lţţaâie creierii nu se
vedea sţ i nu se auzea pe sţraă zile acesţui orasţ . Caâ nd se îânţaâ mpla saă ţreacaă , o
daţaă la o oraă , de pildaă , un Gaz, apariţţia sţ i dispariţţia lui îâţţi aminţea de un
bondar care a nimeriţ îânţr-un sţup de albine, de unde repede esţe alungaţ.
Cine poaţe saă -sţ i imagineze, îânvaă ţţaând geografia, suţe de ochi oblici, frumosţ i îân
limpidiţaţea lor expresivaă privindu-ţe îânţr-o ţrecere conţinuaă îân care mersul
bicicleţei faâ sţ aâie doar aţaâ ţ ca saă -ţţi dea senzaţţia de vis, de ireal? Trebuie mers
acolo, îân orasţ ul sau pe fluviul araă ţaţ pe harţaă penţru ca geografia saă ne
pasioneze.
Nu sţ ţiu dacaă baă ţraâ nul domn care maă scosese laâ ngaă uriasţ a harţaă agaă ţţaţaă
îânţr-un cui alaă ţuri de caţedraă fusese vreodaţaă maă car paâ naă colea îân Grecia,
leagaă nul civilizaţţiei noasţre, dar era clar penţru mine caă undeva pe paă maâ nţ
ţoţ dorise el saă se ducaă , alţfel de ce sţ i-ar fi ales, ca profesor, chiar geografia?
S-o fi dus, nu s-o fi dus? îâncepu saă maă saâ caâ ie cu îânţrebaă rile. Sţ ţiam aţaâ ţ caâ ţ era
necesar saă fiu laă saţ îân pace. Dar nu maă laă sa sţ i saâ caâ iala deveni chin. Caă pe
fluviul acela ce orasţ e se mai gaă sesc? Le spusesem pe ţoaţe. Sţ i îân orasţ ele
acelea ce fel de locuiţori mai ţraă iesc? IÎi spusesem pe ţoţţi. Mai erau îânsaă orasţ e
sţ i locuiţori pe care nu-i spusesem, saă maă mai gaâ ndesc. Se laă saă o ţaă cere
nefireascaă îân marea îâncaă pere de clasaă . Timpul ţrecea, profesorul sţaă ţea
neclinţiţ la caţedraă sţ i asţ ţepţa. Toţul parcaă îâncremenise. Ce voia de la mine?
Aţaâ ţa sţ ţiam, aţaâ ţa spusesem, n-aveam la ce maă gaâ ndi.
— Gaâ ndesţ ţe-ţe! maă somaă baă ţraâ nul domn ca sţ i caâ nd mi-ar fi ghiciţ
gaâ ndurile. Sţ i deodaţaă raă cni: gaâ ndesţ ţe-ţe!
Sţ i se daă du jos, se repezi la mine, maă lovi cu pumnii îân cap, îânghesuindu-
maă îân uriasţ a harţaă la care nu voiam saă maă gaâ ndesc, apoi faă caâ ndu-sţ i din
degeţe gheare mi le îânfipse îân abdomen horcaă ind besţial:
— IÎţţi scoţ maţţele din ţine!
Voia îânţr-adevaă r saă mi le scoaţaă , fiindcaă , dupaă ce maă îândoii sţ i îâmi ferii
burţa, se reţrase la caţedraă sţ i-sţ i reluaă , gaâ faâ ind, inţerogaţoriul: ce orasţ e se mai
aflau îâncaă pe fluviul acela? Sţ i îân orasţ ele acelea ce fel de locuiţori mai ţraă iesc?
Saă spun. Clopoţţelul sunase, dar el conţinua saă maă ţorţureze. Acolo pe harţaă ,
la marea coţiţuraă a uriasţ ului fluviu, se gaă sesc nisţ ţe asţ ezaă ri omenesţ ţi sţ i nisţ ţe
locuiţori. Ce sţ ţiu despre ele? Degeaba maă uiţ caă a sunaţ sfaâ rsţ iţul orei, paâ naă
nu spun nu scap… Apoi, deodaţaă , sţ i-a luaţ caţalogul sţ i a iesţ iţ din clasaă .
M-am dus îân banca mea sţ i m-am asţ ezaţ sţ i abia aţunci un val de uraă mi s-a
urcaţ îân inimaă îâmpoţriva baă ţraâ nului domn. Ce-avusese cu mine? Ce raă u îâi
faă cusem? Adicaă de ce saă -mi scoaţaă el mie maţţele din mine? Maă faă cuse el, îâmi
plaă ţea el ţaxele, muncea el din greu saă -mi cumpere haine sţ i caă rţţi? Numai ţaţa
avea acesţ drepţ, fiindcaă numai pe el puţea saă -l exaspereze ceva sţ i saă maă
ameninţţe, dar nu acesţ sţraă in, care, dacaă nu sţ ţiam, n-avea decaâ ţ saă -mi dea
noţaă proasţaă , dar saă nu se aţingaă de mine.
IÎn jurul meu se sţraâ nseseraă sţ apţe-opţ baă ieţţi cu care eram prieţen sţ i ţaă ceau
ţoţţi ţurburaţţi de sţrania îânţaâ mplare. Caâ nd, inţraă moniţorul, un elev dinţr-a
opţa, sţ i spuse din prag caă elevul cuţare, adicaă eu, saă pofţeascaă la biblioţeca
profesorului de geografie, care maă chema. Avea o asţfel de biblioţecaă
specialaă plinaă cu caă rţţi de caă laă ţorii, haă rţţi sţ i aţlase sţ i globuri paă maâ nţesţ ţi de
muzeu. I-am raă spuns moniţorului caă nu maă duc. Acesţa iesţ i sţ i reveni dupaă
caâ ţva ţimp.
— Domnul profesor, zise el, ţe roagaă saă pofţesţ ţi numai caâ ţeva minuţe.
Simţţind caă se peţrece ceva neobisţ nuiţ, m-am sculaţ din bancaă , am iesţ iţ pe
coridor sţ i am inţraţ faă raă saă baţ îân usţ aă îân mica biblioţecaă geograficaă . Baă ţraâ nul
domn maă îânţaâ mpinaă îân picioare, dar îânţors îân profil cu faţţa spre rafţuri sţ i asţ a
raă mase îân ţimp ce rosţi:
— …N-am vruţ saă -ţţi fac niciun raă u… dar îâmi dau seama caă ţţi-am faă cuţ…
nici eu nu sţ ţiu ce mi-a veniţ îâmpoţriva dumiţale… ţe rog, dragul meu, saă maă
ierţţi…
Sţ i vocea i se sparse sţ i din ochii baă ţraâ nului domn ţţaâsţ niraă lacrimi care îâi
inundaraă profilul saă u blaâ nd sţ i disţins îândrepţaţ ţţeapaă n spre coţoarele
caă rţţilor. Nu sţ ţiam, pe aţunci, nici saă acuz sţ i nici saă ierţ, îâncaâ ţ am ţaă cuţ caâ ţva
ţimp, apoi, fiindcaă nici baă ţraâ nul domn nu mai spunea nimic m-am raă suciţ
spre usţ aă sţ i am iesţ iţ. Nu-l mai uram, dar nici lacrimile lui nu-mi aţingeau
inima.
9
Sţ i îânţr-o zi, faă raă saă -mi spunaă , ţaţa luaă hoţaă raâ rea saă se desparţaă de mine.
Era îân sepţembrie 1940… IÎnainţe saă ajung s-o fac eu, isţoria, ţurbure sţ i
ameninţţaăţoare, daă dea buzna pesţe noi: sţ coala normalaă unde îânvaă ţţasem, din
Crisţur-Odorhei, nu mai exisţa, îâmpreunaă cu jumaă ţaţe din Ardeal… Primisem
o haâ rţie îân care eram anunţţaţ caă sunţ îânscris îân Bucuresţ ţi… Plecasem cu
caă ruţţa spre garaă sţ i ţaţa laă sase caii la pas foarţe îânceţ… Nu îânţţelegeam nici de
ce plecasem asţ a devreme…
— Domnule, îâncepu el, ţe duci la Bucuresţ ţi…
Sţ i ţaă cu vreme îândelungaţaă . Nu eram aţenţ la el, dar nu eram nici nelinisţ ţiţ.
Nu credeam îân adevaă rul evenimenţelor care se peţreceau, asţ a cum nu
credeam îân lucrurile nefiresţ ţi. Acesţ senţimenţ de neîâncredere care mi se
naă sţ ţea îân consţ ţiinţţaă îân acea ţoamnaă era adaâ nc sţ i cu anii a deveniţ foarţe
sţabil sţ i m-a eliberaţ penţru mulţaă vreme de presiunea ţimpului ţragic…
Raă sţurnaă ri nefiresţ ţi… puţeau avea o duraţaă … nu puţeau avea viiţor…
— Te duci la Bucuresţ ţi, reluaă ţaţa.
Sţ i cu o insisţenţţaă cu care vocea sa groasaă se ferea saă maă sperie, dar nu
sţ ovaă ia saă maă facaă ţoţusţ i saă îânţţeleg caă îâncepaâ nd din clipele acelea maă aflam pe
un drum pe care urma saă merg singur, îâncepu saă -mi spunaă caă mai mulţ decaâ ţ
faă cuse penţru mine paâ naă aţunci nu mai puţea, caă el de bani nu mai avea cum
saă facaă rosţ; chiar aţunci caâ nd maă îânsoţţea saă maă urc îân ţren nu avea saă -mi dea
niciun leu, nu avea, îânţţelegeam sau nu îânţţelegeam?!
— Baă , ţu auzi ce spun eu aicea?!
Nu auzeam. Adicaă auzeam, dar nu îânţţelegeam. Nu mi se paă rea caă nu mai
auzisem ceea ce îâmi spune el. Nu avea bani. Ce mai nouţaţe! Parcaă avusese
vreodaţaă !? Parcaă îâl auzise cineva spunaâ nd, chiar dacaă avea braâ ul plin (sţ i se
îânţaâ mplase saă -l aibaă ) caă are? N-am! Asţa parcaă chiar sţ i gaâ ndea îân clipa caâ nd
maâ na lui pipaă ia miile fosţ niţoare îân chimir. Caă saă maă duc sţ i eu la noroc,
conţinuaă el, inţru la sţ coalaă sţ i spun caă n-am acuma bani de ţaxe sţ i de inţernaţ,
dar caă voi avea, o saă primesc de-acasaă sţ i saă sţau sţ i eu caâ ţ m-or ţţine… Sţ i dacaă
n-o saă mai poţ saă sţau sţ i or saă maă dea afaraă din sţ coalaă , ei, era asţ a raă u? Nu era,
cum saă fie? Un om cu paţru clase secundare nu se aseamaă naă cu unul care n-a
îânvaă ţţaţ nimic sţ i nu sţ ţie saă care decaâ ţ caă raă mizi cu spaţele, ca bieţul Nilaă , care
pe urmaă a avuţ noroc la blocul Algiu, de pe Cheia Roseţi, l-a luaţ proprieţarul
la el, l-a faă cuţ porţar… Admiţţaând cazul caă o saă poţ sţ i eu, ţaâ raâ sţ -graă pisţ , saă
ţermin sţ i pe-a paţra dupaă sisţemul lui cu fonciirea, prin amaâ naă ri sţ i
promisiuni… Ei, nu se schimbaă ? Cu paţru clase am capaciţaţea, dacaă vin sţ i
inţru undeva funcţţionar, dimineaţţa maă duc la slujbaă , dupaă -masaă maă îânţorc îân
odaă iţţa mea cu caă rţţile mele sţ i maă apuc saă îânvaă ţţ … Ce ţreabaă am? Sţ i cu
capaciţaţea luaţaă , poţ saă dau liceul îân parţicular, saă ţrec pe-a cincea, îân
parţicular nu sunţ aţaâ ţea ţaxe sţ i din leafa pe care o s-o caâ sţ ţig, ei?! N-o saă -mi
mai raă maâ naă acolo caâ ţeva mii de lei îânţr-un an sţ i saă rezolv daravela? Numai
dacaă n-o saă capaă ţ darul beţţiei, ca alde fraţi-meu Ilie, caă aţunci bineîânţţeles caă
nu numai caă n-o saă am cu ce plaă ţi, laă saâ nd la o parţe fapţul caă nici de
îânvaă ţţaăţuraă n-o saă -mi ardaă , dar nici n-o saă -mi ajungaă saă -mi duc zilele sţ i o saă -
mi curgaă hainele dupaă mine juraă bii. Dar nu sunţ eu aă la, ei sţ i ce? Sţricaă dacaă
îâmi spune?! Maă car dacaă n-are bani saă -mi dea, el ce saă zicaă ?! Sunţ baă iaţ mare,
poţ saă îânţţeleg ce-au paă ţţiţ alţţii sţ i saă nu paă ţţesc sţ i eu… IÎnţţeleg?…
— Baă , ţu îânţţelegi ce spun eu aicea?! Sau ţu nici n-asculţţi?
Asculţam, dar cuvinţele lui îâmi ţreceau pe de laă ţuri, fiindcaă nu erau
desţinaţe penţru clipa de faţţaă sţ i nici penţru viiţorul apropiaţ. Cum saă îânţţeleg
eu chiar imediaţ caă el, ţaţaă l meu, îâsţi lua îân acea oraă maâ na de pe mine sţ i caă maă
ţrimiţea îân lume cu gaâ ndul nemaă rţurisiţ caă îândaă raă ţ n-aveam ce mai caă uţa?
Sigur caă mai devreme sau mai ţaâ rziu un lucru ca acela ţrebuia saă se peţreacaă ,
dar, chiar asţ a, venise îânţr-adevaă r acea clipaă ? Maă uiţam la marea de
porumburi prinţre care ţrecea sţ oseaua spre garaă , sţ i îân niciun fel n-aveam
senţimenţul caă lucrul pe care-l dorisem aţaâ ţ de mulţ, adicaă ruperea de
familie, se peţrecea definiţiv chiar îân acea oraă sţ i caă mulţţi ani de-aţunci îâncolo
n-aveam saă -l mai vaă d pe ţaţaă l meu sţ i nici sţaâ nd cu el asţfel îân caă ruţţaă,
simţţindu-maă adicaă ţoţ mic, desţ i nu eram, n-aveam saă mai sţau.
De ce adicaă , conţinuaă ţaţaă l meu, saă nu poţ sţ i eu saă izbuţesc, chiţ caă prea
bun la ţreabaă n-am fosţ eu, dar de aia au chelţuiţ ţoţţi sţ i au munciţ penţru
mine, sţ i el, sţ i mama Miţţa sţ i Ilinca sţ i paâ naă sţ i baă iaţu-aă la mai mic, Sae, a avuţ
saă racu grijaă de viţe, ba chiar a daţ sţ i la secere sţ i la sapaă , ca saă poţ eu saă îânvaă ţţ ,
saă nu ţrebuiascaă saă maă îânţorc dupaă ce ţoţţi au raă bdaţ de pe urma mea, sţ i saă
umblu prin noroi îân opinci. Ce adicaă , a izbuţiţ bieţul Nilaă , care abia sţ ţie saă se
iscaă leascaă , sţ i n-o saă izbuţesc eu? De ce adicaă saă nu izbuţesc!!
— De ce saă nu izbuţesţ ţi, maă , Marine?! Sau ţu nici nu asculţţi ce baă lmaă jesc
eu aicea?!!
Auzindu-l cum se ia singur pesţe picior, ţresaă rii, maă uiţai la el sţ i vaă zaâ ndu-i
chipul îâl apucai de umeri sţ i veselia mi-o auzii singur prinţr-un fel de sţrigaă ţe
pe care le scosei sţ i care speriaraă caii adormiţţi… Asţa, da, îânţţelegeam, iaţaă , saă
sţai saă -ţţi dai singur seama caă baă lmaă jesţ ţi de pomanaă sţ i caă îân niciun fel nu poţţi
face pe cineva saă îânţţeleagaă prin cuvinţe ceea ce i se îânţaâ mplaă … Tu îâi vorbesţ ţi
sţ i el se uiţaă îânainţe sţ i nu vede decaâ ţ soarele sţ i cerul sţ i fundul cailor baă ţuţţi de
cozile lor îân riţmul pasţ ilor sţ i al caă ruţţei… Taţa se miraă , cu o expresie de
deznaă dejde veselaă pe chip, daâ nd din umeri, vraâ nd parcaă saă spunaă caă el sţ i-a
faă cuţ daţoria, dar dacaă aă sţuia îâi arde de raâ s… cine saă -l mai îânţţeleagaă …
Dumnezeu sţ ţie ce s-o mai alege sţ i de aă sţa…
— Eu sţ ţiu, zise el, la ce ţe gaâ ndesţ ţi ţu!
— Ei, la ce maă gaâ ndesc?! raă spunsei eu baţjocoriţor.
Sţ i el se inţimidaă sţ i ţaă cu. Mai vaă zuse sţ i el elevi prin saţ, dar niciunul nu
faă cea ca mine… Umblau îân grupuri, raâ zaâ nd, sclifosindu-se… organizau baluri,
seraţe. E drepţ caă nici n-aveam cu ce saă maă îâmbrac sţ i saă maă îâncalţţ ca saă maă
duc sţ i eu, dar chiar de-asţ fi avuţ sţ i chiar de m-asţ fi dus, credea el, nesţ ţiind caă
de fapţ asţa era suferinţţa mea ascunsaă , nu acolo mi-era mie gaâ ndul… Dar
unde…? De fapţ nu sţ ţia! Dibuia, sţ i ar fi vruţ saă afle maă car îân ulţima oraă de la
mine dacaă era sau nu ceva îân capul sau îân sufleţul meu, un gaâ nd sau o ţaă rie ca
saă -i facaă despaă rţţirea usţ oaraă . Cum puţeam saă -i spun?! Marile ţaine nu se
dezvaă luiesc nimaă nui… Ne purţaă m chiar cu cei mai apropiaţţi, ca sţ i caâ nd nu le-
am avea, chiar cu riscul de a fi luaţţi îân deraâ dere, baţjocoriţţi sau umiliţţi.
— Maă rog, zise el aţunci îân faţţa ţaă cerii mele. Eu sper (sţ i ţţi-o spun asţa ca
saă maă ţţii minţe) caă m-ai îânţţeles!… Caă dacaă nu m-ai îânţţeles, exclamaă el cu ţoţul
deţasţ aţ de asţaă daţaă , o saă fie vai de capul ţaă u…
IÎnţre ţimp ne apropiasem de garaă , dar mai era un ceas paâ naă la sosirea
ţrenului. Taţa deshaă maă , daă du cailor saă maă naâ nce nisţ ţe mohor sţ i iesţ iraă m pe
peron. Bani de bileţ avea, scosei bileţul sţ i ne asţ ezaraă m îân faţţaă pe o bancaă .
Peronul era plin de elevi sţ i eleve, care, ca sţ i mine, ţerminaseraă vacanţţa sţ i
plecau spre orasţ ele îân care îânvaă ţţau, la licee sau sţ coli normale… Veselia care
anima alţaă daţaă peroanele, la sfaâ rsţ iţ de vacanţţaă, era acum umbriţaă de o
melancolie gravaă care abaă ţea privirile îân laă ţuri sau îân paă maâ nţ… Sţ ţiam ţoţţi…
Clujul nu mai era al nosţru sţ i ţoţţi aflasem caă -l pierdusem faă raă saă ţragem un
foc de armaă … Caă minisţrul nosţru la Viena, unde forţţe mai puţernice decaâ ţ
noi ne dicţaseraă condiţţiile lor, lesţ inase vaă zaâ nd harţa cu ţrupul ciopaâ rţţiţ al
ţţaării. Caă soldaţţii, reţraă gaâ ndu-se, plaâ ngeau sţ i se rugau de ofiţţeri saă -i lase saă
lupţe…
Trenul sosi. Urcaâ ndu-maă îân el cu grabaă saă nu se punaă îân misţ care sţ i saă -l
pierd, cu geamanţanul meu de lemn vopsiţ îân negru îân maâ naă , uiţai de ţaţa,
caâ nd îâl auzii caă maă sţrigaă . Laă sai geamanţanul pe culoar sţ i iesţ ii pe plaţformaă .
Trenul se urni sţ i îâncepu, lin, saă paă raă seascaă gara. Taţa îâmi spuse cu un glas
îâmpiedicaţ, parcaă nesigur, pe nume, ca sţ i caâ nd nu m-ar fi recunoscuţ, urcaţ
cum eram, caă sunţ copilul lui. IÎsţi duse braţţele îân sus, ţoţ cu o misţ care fraâ nţaă .
Pornire ţaâ rzie de îâmbraă ţţisţ are care nu avusese loc, nu se gaâ ndise din ţimp…
îâmi repeţaă numele sţrigaâ ndu-maă sţ i faă cu caâ ţţiva pasţ i pe laâ ngaă vagon, îân ţimp ce
misţ carea linaă a ţrenului se accelera.
N-am schiţţaţ niciun gesţ sţ i nu i-am adresaţ îân prima clipaă niciun cuvaâ nţ.
Nu-l recunosţ ţeam nici eu… Nu sţ ţiam caă poarţaă cu el, penţru mine, asţfel de
îângrijoraă ri deodaţaă paţeţice, care saă -i smulgaă un asţfel de sţrigaă ţ sugrumaţ
îânsoţţiţ de o asţfel de misţ care neconvinsaă a braţţelor, care ar fi vruţ saă maă
apuce de-acolo de pe plaţformaă sţ i saă maă ţragaă îândaă raă ţ…
— Ei, i-am raă spuns sţrigaâ nd sţ i eu, ce esţe?
— Marine! Vezi… Trenul…
Aţaâ ţ l-am auziţ caă zice sţ i l-am pierduţ din vedere pe dupaă coroana bogaţaă
a salcaâ mului care sţraă juia peronul…
10
Scriiţorul care aspiraă spre o viziune ţoţalaă asupra lumii se ţrezesţ ţe, dupaă o
dramaţicaă experienţţaă, îân faţţa unui obsţacol de ţemuţ: abjecţţia umanaă , îâi
spuneam opţ ani mai ţaâ rziu unui proaspaă ţ prieţen, Paul Georgescu, care
susţţinea caă un scriiţor poaţe fi un ţicaă los, dar poaţe îân acelasţ i ţimp saă scrie o
carţe bunaă .
— Din ce resurse? l-am îânţrebaţ. Abjecţţia alungaă din el inocenţţa,
principalul saă u scuţ.
— De ce? mi-a raă spuns. Cunoasţ ţem scriiţori abjecţţi care au descris foarţe
bine lumea sţ i, dimpoţrivaă , inocenţţi care n-au puţuţ s-o facaă .
— Uiţe de ce, am conţinuaţ eu beaţ de furie (el admira un asţfel de scriiţor
abjecţ al caă rui nume îâl ţrec sub ţaă cere sţ i inţransigenţţa mea moralaă se
exţindea asupra operei), un scriiţor, de alţfel ca oricare om, dacaă nu mai are
îânainţea sa nimic de îânvins (sţ i un individ abjecţ ce mai are de îânvins dacaă
abjecţţia e vicţoria sa finalaă ?), nici nu mai poaţe fi îân sţare de un gesţ creaţor,
îân afaraă de cel cu care l-a doţaţ îân mod mecanic naţura, adicaă de a-sţ i
perpeţua specia sţ i de a raă maâ ne un bun ţaţaă al copiilor saă i.
— Sţ i ce, e puţţin? mi-a replicaţ el.
— Nu e puţţin, dar era vorba de un scriiţor. Inocenţţa odaţaă pierduţaă , mai
poaţe descrie sţ i el moravurile, adicaă suprafaţţa care e plaţaă , îânaă lţţimile sţ i
abisurile îâi vor scaă pa. Shakespeare e sublim fiindcaă a fosţ loviţ ca sţ i Hamleţ
de prosţia unei feţe, Ofelia, de caă derea reginei. Baă gaţe la moravuri, acesţe
fapţe sunţ vulgare, dacaă n-ar exisţa o consţ ţiinţţaă puraă , care saă se cuţremure.
— Exisţaă cuţremurare sţ i îân viciu, mi-a raă spuns. Sţ i apoi exisţenţţa e diversaă
sţ i din aceasţaă bogaă ţţie de culori se nasţ ţe fascinaţţia penţru viaţţaă, caâ nd ne
aţrage mai mulţ omul desţ ucheaţ, ţocmai prin asţa, sţ i ne plicţisesţ ţe virţuosul.
Raâ dem! Peţrecem! Specţacolul e amesţecaţ. De ce n-ar raâ de sţ i n-ar peţrece sţ i
ciţiţorul cu o carţe cum e Satyricon, unde nicio consţ ţiinţţaă nu se cuţremuraă ?
Tţ i-aminţesţ ţi cum îâncepe? Povesţiţorul, care e un ţaâ naă r sţ i ai zice curaţ (nu e
ţinereţţea expresia inocenţţei?), dupaă ce asculţaă nisţ ţe discursuri incoerenţe,
paă raă sesţ ţe adunarea sţ i se apropie de o femeie: „Baă ţraâ nico, o îânţrebaă , nu
cumva sţ ţii unde sţau eu?” „Cum saă nu, zice baă ţraâ nica, uiţe aici.” Sţ i îâi araţaă o
casaă . Era un lupanar. Sţ i asţfel, cu acesţ dialog sţraă luciţ îâncepe vesela carţe.
— Mai îânţaâ i caă nu e veselaă , i-am raă spuns. E sţraă baă ţuţaă de sinceriţaţe,
ţaâ naă rul laţin îâsţi povesţesţ ţe degradarea sa sţ i a alţora, cu senţimenţul caă a
pierduţ ceva, dovadaă formidabila scenaă din ţemplul vesţalelor unde se
dusese saă se vindece de viciu. Raâ dem, e adevaă raţ (cum saă nu raâ zi caâ nd ciţesţ ţi
ceea ce i se face acolo), dar nu uiţaă m caă e nefericiţ. Da, e adevaă raţ, cunoasţ ţem
scriiţori care, îân viaţţa obisţ nuiţaă , priveau foarţe filosofic specţacolul viciilor
umane (la care caâ ţeodaţaă luau parţe din gros, fie prin moravurile lor, îâmpinsţ i
de propria naţuraă , fie prin scepţicism filosofic, insinuaţ îân consţ ţiinţţaă de lipsa
de moraliţaţe a conţemporanilor) sţ i care acasaă la ei, faă raă dificulţaţe, lepaă dau
din spinare haina lor murdaă riţaă sţ i îâncepeau saă scrie ţrimiţţaând inţerogaţţii lui
Dumnezeu.
— Vezi?! a exclamaţ. E posibil. Un scepţic romaâ n spune caă inţeligenţţa
îânseamnaă adapţare, iar experienţţa e sursa cunoasţ ţerii. Spiriţul uman are
inepuizabile feţţe sţ i mulţiple mijloace de a-sţ i paă sţra un echilibru inţerior îânţr-
o lume care l-ar ameninţţa. Ce esţe Comedia umana, dacaă nu opera unui om
adapţaţ?
— Nu vreau saă maă adapţez, i-am raă spuns, dacaă o saă îâncerc, sunţ pierduţ,
fiindcaă alţţii sunţ mai puţernici.
Nu îânţţelegea ce-i spuneam sau îânţţelegea, dar voia saă îânţţeleg sţ i eu ceea ce
susţţinea el.
— Uiţe, zice, un scriiţor are nevoie de o casaă , cum ai ţu, saă poţţi scrie. Te-
am apaă raţ undeva sţ i din salaă prozaţorul (nu-ţţi spun care, dar clipind din ochi
ca sţ i caâ nd ar fi iesţ iţ din apaă , mi l-a spus) a îânţrebaţ: „Sţ i n-are nevoie sţ i de o
masţ inaă ?”
Am raâ s.
— De ce raâ zi? a exclamaţ el fixaâ ndu-maă cu frumosţ ii lui ochi bulbucaţţi.
Adapţarea ar îânsemna saă nu raâ zi, ci saă ţe îângrijorezi, saă prinzi uraă pe
prozaţorul… saă -l ţţii minţe sţ i saă -l îânlaă ţuri. Alţfel nu vei avea niciodaţaă o casaă .
Ne aflam la Capsţ a, îân anul debuţului meu îân volum sţ i ne îânţaâ lnisem saă ne
luaă m la revedere, plecam penţru mai mulţ ţimp la Sinaia. Beam cafea filţru,
un ţruc pe care nu-l cunosţ ţeam, sţ i pe care el îâl reîânnoia de caâ ţe douaă , ţrei ori,
mereu nemulţţumiţ de caliţaţea lui. Avea un prieţen prinţre chelneri, ilegalisţ,
care ne servea sţ i cu care schimba cuvinţe confidenţţiale. Acesţ chelner era un
filosof, vruseseraă saă -i dea sarcini mai mari, saă -l facaă , penţru îâncepuţ,
responsabil al resţauranţului, dar el refuzase („de ce, zicea el, saă -mi iau belea
pe cap saă nu dorm linisţ ţiţ acasaă ?”). Paul Georgescu îâl asculţa aţenţ, apoi
ridica ceasţ ca: „AĂ sţa nu e filţru, îâi spunea, du-ţe pe-acolo saă ne facaă alţul, dar
cu cafea adevaă raţaă .” (Avea drepţaţe, dupaă douaă , ţrei filţre de-asţea credeam
caă o saă poţ ciţi sţ i eu maă car caâ ţeva ore, îânainţe de a adormi, carţea îânsaă îâmi
pica din maâ naă îân chiar minuţul îân care îâncercam s-o abordez.)
— Ura leagaă , i-am raă spuns. De ce saă -mi leg eu sufleţul de ura baă loasaă ,
puţuroasaă , a unei bruţe? Gaă sesc eu o casaă !
Nu mi-a raă spuns, s-a sculaţ ca îân Caragiale sţ i a dispaă ruţ caâ ţeva minuţe.
Avea asţfel de ţaă ceri, ca sţ i caâ nd n-ar fi auziţ raă spunsul.
— Sţ i la cei care ţe apaă raă nu ţe gaâ ndesţ ţi? reluaă el apoi. Ai saă vrei saă scrii o
nouaă carţe, crezi caă n-o saă fie complicaţ s-o publici? Cu Întâlnirea din
pământuri ai nimeriţ pe o fazaă romanţicaă , îâncaă esţeţicaă , cu ţoaţe caă ai vaă zuţ
cum ai fosţ primiţ. Acum faza romanţicaă s-a îâncheiaţ. Ce-ai saă faci?
Avea drepţaţe. El maă îânţaâ mpinase la radio, unde lucra îân primaă varaă , cu
douaă emisiuni care semnalau cu o emoţţie reţţinuţaă , dar cu aţaâ ţ mai
convingaă ţoare, apariţţia unui nou scriiţor, ca sţ i Crohmaă lniceanu îânţr-o
cronicaă îân Contemporanul. Dar alţţii ţraă seseraă ţare asupra mea saă maă elimine
de pe scena liţeraraă , cu falsa cerţiţudine pe care le-o daă dea lozinca, la care cu
zel îâncepuseraă saă se îânchine. Magia liţerei moarţe, cum spunea Pasţernak,
îâncepea saă cucereascaă climaţul liţerar.
— N-o saă fac nimic, i-am raă spuns. De ce ţrebuie saă fii neapaă raţ scriiţor? Ei,
na! Parcaă asţa ar fi ţoţul… Am ciţiţ îânţr-un apel pe care l-a faă cuţ un prieţen
de-al meu din saţ care fusese exclus din parţid sţ i voia saă fie reprimiţ; zicea:
„…ţovaraă sţ i, nu cred eu caă sunţ Arpad sţ i Omega…”
Paul Georgescu se uiţaă la mine cu o ironie care îâi sţiclea ascuţţiţ îân priviri.
Saă fie adevaă raţ? Nu maă credeam caă sunţ Arpad sţ i Omega? Aţunci ce maă
credeam? parcaă maă îânţreba.
— O saă vaă d eu, am spus cu nepaă sare, dar cu o îâncredere secreţaă pe care n-
o dezvaă luiam, ca aţunci, îân caă ruţţaă spre garaă , caâ nd sţ i ţaţaă l meu îâncercase s-o
dibuie, ca saă se linisţ ţeascaă .
Paul Georgescu nu era îângrijoraţ, dar era aţenţ, lucid sţ i bun prieţen, voia
saă -mi îândrume pasţ ii îânţr-o lume pe care o ignoram… El voia saă -mi inculce
ideea caă nu ţrebuia s-o ignor, caă pericolele exisţau îân chiar acesţe lucruri care
mie mi se paă reau meschine, cum ar fi fapţul caă un prozaţor pe care nici
maă car nu-l cunosţ ţeam ar fi vruţ saă nu am o casaă , caă dacaă voiam casaă , o saă am
pe urmaă preţenţţia saă mi se dea sţ i o masţ inaă . Ura unui necunoscuţ îân ce
maă suraă maă privea? Pe el îâl preocupa.
— Bine, mi-a mai spus, o saă vezi, dar gaâ ndesţ ţe-ţe. Nu ţe crezi ţu Arpad sţ i
Omega, dar alţţii cred caă ţe crezi, fiindcaă ei se cred sţ i or saă ţe urmaă reascaă cu
necruţţare.
— Bine, dar nu le-am faă cuţ nimic!
— Da, dar poţţi saă le faci!
— Ce saă le fac?!
S-a uiţaţ îânţr-o parţe sţ i nu mi-a mai raă spuns. Toţdeauna faă cea asţ a, îân
desele noasţre îânţaâ lniri, caâ nd voia nu saă aud ţoţul de la el, ci saă îâncep saă
gaâ ndesc eu îânsumi, singur, la ţoaţe acesţea. Nici nu-mi ţrecea prin cap! Da,
bine, n-o saă ignor lumea fiindcaă nu maă va ignora ea pe mine… Sţ i ce saă fac?
Am îânţţeles caă el faă cea, dar nu-mi daă deam seama ce.
Ne-am despaă rţţiţ cu promisiunea caă o saă ne scriem, desţ i… hm!… a mai
spus el, scrisori îân zilele noasţre nu se mai scriu, din mulţiple moţive…
— Eu o saă -ţţi scriu, i-am raă spuns faă raă saă -l mai îânţreb care ar fi acele
mulţiple moţive…
Spre sfaâ rsţ iţul unei îânţaâ lniri avea o obosealaă , araă ţa puţţin absenţ, aţins de o
vagaă sţ i curioasaă plicţisealaă … Fuma faă raă plaă cere, nici cafeaua filţru nu-sţ i mai
faă cea efecţul… semnalul penţru mine caă ţrebuia saă ne despaă rţţim…
11
IÎn aceeasţ i dupaă -amiazaă am luaţ ţrenul sţ i am plecaţ. Era îân decembrie ’48.
Dupaă debuţ peţrecusem vara la Baă lcesţ ţi, saă scriu un roman. IÎl scrisesem, era
un esţ ec, la îânţoarcere, îân sepţembrie, nu-mi mai plaă cuse deloc. Acum
paă raă sisem Bucuresţ ţiul, sţ i ce era sţ i mai grav, sţ i serviciul, sţ i maă reţraă sesem îân
munţţi, s-o iau de la cap… Esţ ecul din varaă nu maă nelinisţ ţea, fiindcaă ţraă iam
îâncaă sub euforia debuţului îân volum, care oricum, îân ciuda injuriilor, fusese
un succes. Sţarea mea de spiriţ se echilibra. Aveam douaă zeci sţ i sţ ase de ani,
ţrecusem prinţr-un raă zboi îân care nu murisem, debuţasem îân liţeraţuraă chiar
îân ţoiul acesţui raă zboi, aveam iluziile îânţregi…
Din primele clipe dupaă ce mi-am desfaă cuţ geamanţanul, m-am simţţiţ liber,
desţ i îâncaă ţusţ aţ nu maă simţţisem decaâ ţ îân armaţaă sţ i gaâ ndul a apaă ruţ parcaă
laâ ngaă mine cu îânţrebarea: ai veniţ saă scrii; ei, ce-o saă scrii? Mi-am faă cuţ foc îân
sobaă , m-am asţ ezaţ la masaă saă vaă d dacaă sţaă ţeam bine pe scaun sţ i mi-am
aranjaţ pe ea caă rţţile cu care venisem, haâ rţia, sţicla cu cernealaă sţ i sţiloul.
Aveam ceva bani îân buzunar de care îânsaă n-aveam nevoie, fiindcaă aţaâ ţ odaia
caâ ţ sţ i masa erau graţuiţe, focul ardea îân sobaă ţrosnind sţ i maă simţţeam cu
desaă vaâ rsţ ire singur sţ i fericiţ de ţinereţţea mea. Venisem acolo la
recomandarea minisţerului de unde plecasem, a lui Mihai Novicov, care maă
simpaţiza. El ciţea presa liţeraraă sţ i îân general ţoaţaă presa sţ i faă raă saă -l cunosc
maă chemase la el prin iunie.
— Vaă d, zice, caă presa ţţi-a acordaţ mulţaă aţenţţie sţ i s-au cam repeziţ asupra
caă rţţii dumiţale. Nu e asţ a de imporţanţ ce zice presa, zic sţ i ei ce li se spune, ca
nisţ ţe idioţţi. Mai imporţanţ e viiţorul dumiţale sţ i la asţa ei nu vor saă se
gaâ ndeascaă . Uiţe, zice, avem la Baă lcesţ ţi o frumoasaă casaă pe care ne-a cedaţ-o o
rudaă a lui Baă lcescu. Du-ţe acolo sţ i lucreazaă . Sţai caâ ţ vrei, paâ naă ţermini noua
carţe. Ai acolo brazi, graă dinaă , dealuri, ţe plimbi sţ i ţe inspiri…
— Hm! i-am raă spuns, maă bucur caă sunţeţţi un om care crede îân inspiraţţie
sţ i nu îân lozincile cu care m-au îânţaâ mpinaţ Niculae Corbu sţ i J. Popper. Acesţa
din urmaă a scris chiar îân Flacăra, unde sunţeţţi direcţor. Deci dumneavoasţraă
l-aţţi pus saă maă îânjure.
A raâ s, cu enţuziasm parcaă . Deci asţ a era.
— O saă maă duc la Baă lcesţ ţi, i-am mai spus, dar ce fac cu serviciul meu de
funcţţionar la „Socieţaţea scriiţorilor”?
— Nu e nimic, se aranjeazaă , zice.
Am crezuţ caă aranjeazaă el. Caâ nd i-am spus presţ edinţelui, Zaharia Sţancu,
sţ i secreţarului general, Ion Caă lugaă ru, de inţenţţia mea, mi-am daţ seama caă nu
aranjase nimic.
— Da, da, da, mi-a raă spuns presţ edinţele ca sţ i caâ nd s-ar fi asţ ţepţaţ saă -l
îânţrerup, da, da, am auziţ caă ai debuţaţ. Da, da, dar paâ naă saă ajungi scriiţor, îâţţi
mai ţrebuie. Da, mulţ îâţţi mai ţrebuie. Trebuie saă îânduri. N-am ciţiţ carţea, saă
vaă d dacaă e bunaă sau proasţaă , asţ a caă ţe duci la Baă lcesţ ţi sţ i sţai numai o lunaă .
Da, o singuraă lunaă , pe urmaă ţe îânţorci saă vedem ce-ai scris.
Toţul spus pe un ţon agresiv. De alţfel, caâ nd fusese insţalaţ ţoţ asţ a vorbise
sţ i la adunarea scriiţorilor, veniţţi saă -l audaă . Sţriga la ei. Vorbea ţare. IÎi
ameninţţa. IÎncaâ ţ nu m-am miraţ. Ion Caă lugaă ru îâl aproba. Nici el nu era alţfel.
Caâ nd inţrasem prima oaraă îân biroul lui cu haâ rţii sţ i îâncepusem: „domnule
Caă lugaă ru…” „Eu nu sunţ domn cu dumneaţa”, maă îânţrerupse el. „Tovaraă sţ e Ion
Caă lugaă ru…” „Eu nu sunţ ţovaraă sţ ul dumiţale.” Cunoasţ ţeţţi geniul meschinilor?
Acesţa e, saă ţe facaă saă nu mai ai ce saă le raă spunzi. IÎnţr-adevaă r, ce puţeam saă -i
mai spun? Sţ i ţoţusţ i îâmi plaă cea de el ca scriiţor, publicase ţocmai aţunci o
nuvelaă , Măseaua stricată, ţiţlu care se inspira dinţr-o lozincaă a acelor ani: saă
scoaţem dinţre noi maă selele sţricaţe. Avea îânsaă o replicaă de bunaă ironie: la o
manifesţaţţie masele caâ nţau: Hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim! Sţ i
un reacţţionar de pe margine bolborosind: „Ei sţ i dacaă ai saă ţe unesţ ţi rob cu
rob ce-ai saă faci?!”
Nu credeam caă e aţaâ ţ de ranchiunos. Fiindcaă aă sţa era senţimenţul pe care
ţţi-l inspira. De alţfel ironia soarţei îâl adusese ţoţ îân preajma lui Zaharia
Sţancu sţ i anume îân rol de subalţern, cum îâi prezisese ţeleormaă neanul cu
mulţţi ani îânainţe. Caă , ameninţţa auţorul Cailor lui Cibicioc, o saă vedeţţi voi caâ nd
o saă venim noi la puţere. „Caă lugaă re, îâi replicase Zaharia Sţancu, caâ nd o saă
veniţţi voi la puţere, ţoţ eu o saă -ţţi comand.”
Suraâ deam privind acesţ ţi baă ţraâ ni faă raă umor, sau cu umor acru sau
involunţar. IÎmi ciţiseraă sau nu carţea, cerţ era caă nu le plaă cea de mine caă
voiam saă scriu asţ a repede alţa. Mi-o spuneau îân faţţaă: ţrebuia saă îândur.
Nici nu maă gaâ ndeam. „O saă îândur poaţe alţele, dar nu de la voi”, îâmi
spuneam. IÎnţr-adevaă r, dupaă o lunaă primesc o scrisoare de la sţ eful serviciului,
domnul Raă zaă sţ anu, îân care îâmi scria, nu faă raă îângrijorare, caă siţuaţţia mea era
„exţrem de pericliţaţaă ” dacaă nu maă îânţorceam imediaţ. Nu m-am îânţors sţ i am
fosţ daţ afaraă , dar îân sepţembrie Mihai Novicov m-a angajaţ la el la minisţer,
ca secreţar de presaă . IÎn acelasţ i ţimp el a pus pe Willi Mogescu saă scrie un
lung arţicol: „Despre un viiţor roman al lui…” adicaă al meu, bazaţ, lucru
senzaţţional penţru un ţaâ naă r auţor, doar pe o simplaă conversaţţie dinţre mine
sţ i reporţer. Subiecţul evolua îân lumea de la ţţaraă , unde eu maă sţraă duiam
neapaă raţ saă descriu un Feodor Pavlovici Karamazov romaâ n. Nici nu mai
voiam saă aud… Arţicolul a apaă ruţ îân Flacăra pe o paginaă îânţreagaă , cu ţiţlu pe
cinci coloane. Nu l-am ciţiţ, nu din lipsaă de respecţ penţru Mihai Novicov sau
Moglescu, ci penţru caă sţ ţiam dinainţe caă nu poaţe exisţa îân el nicio subsţanţţaă
din momenţ ce nimeni nu-mi ciţise romanul. De alţfel, niciunul nu mi-l
ceruse saă li-l dau. Era perfecţ!
Nu faă ceam chiar nimic la minisţer, dar îânţr-o zi maă pomenesc caă primesc
la lecţuraă un manuscris inţiţulaţ Desculţ, de Zaharia Sţancu. Sţ i ce saă fac eu cu
el? am îânţrebaţ. Nici nu sţ ţiam caă eram cenzor, caă eram plaă ţiţ penţru asţa.
„Ciţesţ ţe-l, mi-a spus o colegaă , sţ i fa un referaţ. E de pe la voi de la ţţaraă .” „IÎn ce
sens saă fac referaţ? Ce maă privesţ ţe pe mine caă e de pe la noi de pe la ţţaraă ?
Treaba lui!” „Dacaă e adevaă raţ, dacaă meriţaă saă aparaă .”
Am îâncepuţ saă ciţesc, am luaţ prima frazaă : „Tudoreee… deschide poarţa!”
Apoi aliniaţul urmaă ţor: „Pe ţaţa îâl cheamaă Tudor. Dar el rareori se aflaă acasaă .”
M-am opriţ. Pe ţaţa îâl cheamaă Tudor, dar el rareori se aflaă acasaă . Sţ i ce dacaă
îâl cheamaă Tudor? Sţ i ce dacaă el rareori se aflaă acasaă ?
Asţa îâmi aminţea de compoziţţiile noasţre sţ colaă resţ ţi. Mama e o femeie
foarţe bunaă , dar ea rareori se duce la bisericaă . Fraţele meu e mare, dar el
rareori ne baţe, eţţeţera, eţţeţera. Rareori! Bravo, zic, îâncepe bine (saă ţe
fereascaă Dumnezeu saă ajungi pe maâ na ţinerilor, la discreţţia lor; mai ţaâ rziu
avea saă maă lege de Zaharia Sţancu o sţraâ nsaă prieţenie liţeraraă caâ nd loviţurile
îândrepţaţe îâmpoţriva lui aveau saă -l domoleascaă sţ i saă cauţe sprijin îân
generaţţiile ţinere, saă -l facaă mai îânţţelepţ). Saă vedem mai deparţe, mi-am zis eu
aţunci raâ zaâ nd. Cicaă „fuioare de fum scoţeau pe naă ri ţelegarii”. Zic „ţelegarii” e
formidabil de bine zis sţ i îâncep saă ciţesc carţea sţ i inţru îân miezul ei. Dau pesţe
o scenaă îân care ţţaăranii erau pusţ i saă culeagaă via boierului cu boţniţţe la guraă .
N-am îânţţeles. Cum cu boţniţţe? Sunţem un popor de idioţţi? Sţ i dupaă ce am
ţerminaţ, am îâncepuţ saă scriu un referaţ dur. Se respinge! Baă ţraâ nul meu ţaţaă
sţ i alţţi bunici cunoscuseraă sţ i ei pe boieri, dar asemenea chesţii nu-mi
povesţise nimeni niciodaţaă .
Noroc caă ţocmai caâ nd îâmi scriam eu referaţul a veniţ cineva sţ i mi-a luaţ
pur sţ i simplu manuscrisul de sub nas sţ i l-a dus cu sine. Unde? Spre ţipar,
firesţ ţe, sţ i asţfel a îâncepuţ cariera de excepţţie a acesţei caă rţţi faă raă saă ţţinaă
seama de opiniile ţaâ naă rului ei cenzor.
Pe la îâncepuţul lui decembrie am simţţiţ caă ora mea a sunaţ. N-aveam ce
caă uţa la acel minisţer. Esţ ecul meu de la Baă lcesţ ţi era uiţaţ, îâmi aminţeam de
promisiunea faă cuţaă ciţiţorului la sfaâ rsţ iţul volumului meu de debuţ, caă acei
eroi din ulţima nuvelaă vor fi urmaă riţţi îânţr-un conflicţ mai larg.
Sţ i acum sţaă ţeam îân odaia mea din Sinaia sţ i dupaă primele ore de exalţare,
care ne sţaă paâ nesc ţoţdeauna caâ nd sunţem îânţr-un orasţ necunoscuţ sţ i
nimerim sţ i îânţr-o odaie mare sţ i frumoasaă , ceva am simţţiţ caă se micsţ oreazaă sţ i
cade îân sţarea mea de spiriţ: nimic nu mai zbura, iluziile se reţraă geau… M-am
ridicaţ de la masaă sţ i m-am culcaţ. Conflicţ mai larg? îâmi spuneam, care
conflicţ? Nu exisţaă niciun conflicţ. Ce poaţe saă facaă un ţţaăran? Saă dea unuia cu
sapa îân cap caă i-a caă lcaţ raă zorul sau i-a jefuiţ ovaă zul. IÎn Ion, de Liviu
Rebreanu, unul îâi daă alţuia cu sapa îân cap caă a veniţ la muierea lui, pe care o
iubea mai dinainţe. S-a scris! îân Ţăranii, de Reymonţ, o muiere e pusaă goalaă
pe o graă madaă infecţaă de baă legar de porci fiindcaă nu avusese purţaă ri
frumoase. Ei na! Mare subiecţ! Premiul Nobel! Ca sţ i scena baă ţraâ nului ţţaăran
care se duce saă moaraă pe glia lui. Aţaâ ţ de previzibil! Marinarul vrea saă moaraă
pe mare, minerul îân minaă … Hoţaă raâ ţ, eram pus pe nimicirea capodoperelor, sţ i
numai Fructele mâniei de Sţeinbeck scaă pa, desţ i nici acolo nu-mi mai plaă cea
finalul forţţaţ, cu un baă rbaţ ameninţţaţ de inaniţţie care suge lapţe din saâ nii
unei ţinere femei. Faă raă saă sţ ţiu, eram obosiţ de drum, de urcusţ ul de la garaă cu
geamanţanul îân maâ naă paâ naă îân dealul Furnica unde erau vilele desţinaţe
ţuţuror arţisţ ţilor. Chiar îân aceeasţ i zi voiam saă maă sţ i apuc de scris! „Mai e sţ i
maâ ine o zi”, mi-am spus aminţindu-mi de frumosul final din Pe aripile
vântului caâ nd Scarleţţ, coplesţ iţaă de loviţurile pe care i le daă duse viaţţa, se
îânţreba ce saă mai facaă . Aveam silaă paâ naă sţ i de debuţul meu. Eu îânsumi
descrisesem cu lux de amaă nunţe uciderea unui cal, violul unei feţe pe caâ mp,
isţeria unui muribund, ţţicneala unui baă iaţ care are halucinaţţii pe o colinaă
scaă ldaţaă îân ceaţţaă, eţţeţera, eţţeţera. Un puncţ luminos paă sţram doar penţru o
schiţţaă inţiţulaţaă Salcâmul, apaă ruţaă îân Timpul, dar neinclusaă îân volumul de
debuţ. De ce? Ce era cu schiţţa asţa de o laă sasem deoparţe? Nu-mi mai
plaă cuse? Dimpoţrivaă , consideram caă era lucrul cel mai inspiraţ pe care îâl
scrisesem… caâ nd ţaţa… îânţr-o zi… cel mai frumos salcaâ m… cu securea… de ce
oare? Da, Mircea Grigorescu, redacţorul-sţ ef al Timpului… Cu Miron
Paraschivescu la el îân birou… Ia asculţaă domnule, caâ ţ cosţaă un salcaâ m?…
Bonom… enţuziasţ… Douaă mii cosţaă . Du-ţe la casierie sţ i-i îâncaseazaă … Saă racul
Mircea Grigorescu. Ce-o fi faă caâ nd… Dupaă raă zboi… exclus din presaă …
Brusc m-am ţreziţ dimineaţţa. Adormisem faă raă saă sţ ţiu cu lampa aprinsaă , cu
acesţe gaâ nduri. Le sţ i uiţasem. Afaraă ningea. Brazii verzi erau îâncaă rcaţţi de
zaă padaă . Paă maâ nţul era alb. Oameni negri ţreceau agale prin aceasţaă lume îân
care cerul cu paă maâ nţul se conţopeau. Zarea pierise îân paă durile din faţţa
feresţrei.
M-am îâmbraă caţ sţ i am iesţ iţ afaraă . O surprizaă . O sţ ţim, zaă pada, dar caâ nd o
vedem din nou, albul ei parcaă ne spalaă gaâ ndurile. Chiar dacaă nu vrem, ceva
alb paă ţrunde sţ i îân noi. Ne ninge; paâ naă sţ i pe chipul omului murdar apare un
suraâ s: ochiul lui uimiţ de îânţruchiparea a ceea ce e imaculaţ îâl face saă -sţ i
aducaă aminţe caă sţ i el a fosţ odaţaă curaţ sţ i e nedumeriţ caă iaţaă , poaţe fi din
nou, cel puţţin aţaâ ţa ţimp caâ ţ de sus cad asupra lui, anume parcaă pe caă ciula pe
care o poarţaă pe cap, pesţe genele ochilor, fulgii de zaă padaă care de sus, din
cer, îân caă derea lor, sţ i-au paă sţraţ minunaţele forme de sţele mici, care i se
ţopesc ca o paă rere pe maâ ini sţ i pe faţţaă. E, poaţe, o aţingere diafanaă de care n-a
avuţ parţe? Sau pe care a goniţ-o îânraă iţ ca un caâ ine care a primiţ numai
loviţuri? „Iaţaă paradisul! am gaâ ndiţ, care e locul ţaă u îân el?…” Am inţraţ îân vila
îân care ni se servea masa. Am maâ ncaţ unţ cu paâ ine sţ i dulceaţţaă, cu cafea cu
lapţe. Nu era îâncaă nimeni îân sufragerie. Mi-am conţinuaţ plimbarea prin
ninsoare. Curaâ nd am auziţ o voce inţerioaraă pe care o cunosţ ţeam de mulţ,
din lungii ani pe care îâi peţrecusem pe caâ mpia scaă ldaţaă îân soare. O uiţasem
fugind de ea sţ i anii o acoperiseraă . Caâ nd maă culcam pe paă maâ nţ sţ i muţţenia lui
îâmi sţ opţea: „Sţ i ţu vei fi muţ sţ i vei fi una cu mine. Noi doi sunţem prieţeni, ţe
las saă ţraă iesţ ţi, bucuraă -ţe, dar esţ ţi al meu. Nu acum, caâ nd esţ ţi un copil, mai
ţaâ rziu… Resţul, viaţţa care ţţi-a fosţ daţaă îâţţi aparţţine, faci cu ea ce vrei, dar
dacaă maă uiţţi, cu aţaâ ţ mai mare îâţţi va fi surpriza dupaă ce anii ţaă i vor ţrece,
caâ nd ne vom îânţaâ lni din nou sţ i va ţrebui saă -ţţi dai seama caă nimic nu ţţi-a mai
raă mas afaraă de mine. Nu maă uiţa sţ i aţunci ai saă vezi caă ţoţ ceea ce vei ţraă i îâţţi
va apaă rea ca un dar sţ i nu ca o cucerire a ţa sminţiţaă . Nu e asţ a caă e plaă cuţ saă
sţaă m noi de vorbaă îâmpreunaă ? Caâ nd ţe îânţinzi cu spaţele pe mine sţ i deasupra
vezi cerul sţ i norii? N-o saă ai niciodaţaă mai mulţ decaâ ţ ceea ce simţţi îân acesţe
clipe, nu uiţa, o, nu uiţa, sţ i aţunci caâ nd va ţrebui saă ne revedem sţ i saă -ţţi dau
adaă posţ, vei fi ca sţ i acum sţ i nu ţe vei speria…” „Bine, am zis, îânoţaâ nd îân
ninsoare, maă plicţisesţ ţi, îâţţi cunosc glasul de mulţ… Florile caâ mpului îâmi
sţ opţeau sţ i ele acelasţ i lucru, ca sţ i caâ nţecul greierilor sau apariţţia berzelor îân
graâ u, sţrigaă ţul piţpalacului sţ i ţţipaă ţul ciocaâ rliei, nu ţe uiţaă nimeni, fii faă raă
grijaă .”
IÎn nopţţile lungi de iarnaă saă ream din somn chemaţ de un glas pe care îâl
auzeam aievea, glas de faţaă care îâmi sţriga numele la geam. Nu era glasul lui,
al paă maâ nţului, erau ielele, sţ i maă piţeam laâ ngaă spaţele laţ al ţaţei sţ i asţ ţepţam
îângroziţ saă maă mai cheme o daţaă . Dar ţaă cerea casei sţ i auzul meu ţreaz maă
faă ceau saă îânţţeleg caă glasul sţrigase din mine sţ i nu de la fereasţraă , maă
linisţ ţeam sţ i readormeam. IÎnţr-o searaă am îânţaâ rziaţ prea mulţ pe mirisţ ţe sţ i n-
am baă gaţ de seamaă caă noapţea caă zuse pe neasţ ţepţaţe sţ i nu mai era nimeni pe
caâ mpie, ţoţul era pusţiu îân jur. O clipaă n-am mai sţ ţiuţ îâncoţro e saţul sţ i nici
care era drumul spre el, la dreapţa sau la sţaâ nga. „Trebuie saă sţ ţie caii”, am
gaâ ndiţ sţ i m-am apropiaţ de unul din ei, saă -l despiedic sţ i saă -i pun caă paă sţrul îân
cap. Caâ nd saă i-l pun, deodaţaă calul a avuţ o misţ care de nesupunere. IÎn clipa
urmaă ţoare i-am auziţ glasul: „Ia, baă , maâ na de pe mine!” mi-a spus. Nu era nici
supaă raţ, nici furios, pur sţ i simplu îâmi cerea saă iau maâ na de pe el. Am îânlemniţ
alaă ţuri, îân ţimp ce el sţ i-a laă saţ capul îân jos linisţ ţiţ sţ i a conţinuaţ saă pascaă . Am
îâncercaţ din nou sţ i minţea mea buimaă ciţaă de angoasa caâ mpiei s-a limpeziţ ca
sţ i caâ nd s-ar fi faă cuţ luminaă . Am sţrigaţ saă -mi aud propriul glas, i-am legaţ, am
îâncaă licaţ sţ i de asţaă daţaă cuminţţenia sţ i sforaă iţurile lor de cai m-au linisţ ţiţ cu
ţoţul, am îâncepuţ saă caâ nţ fluieraâ nd sţ i paâ naă acasaă am sţ i uiţaţ ce paă ţţisem. Iaţaă
îânsaă caă sţ oapţa lui reapaă rea sţ i asţa mi se îânţaâ mpla adesea sţ i ţoţdeauna numai
îân mijlocul naţurii. Uneori o accepţam, resemnaţ, o cunosţ ţeam prea bine,
alţeori îânsaă era o surprizaă ţoţalaă , maă pomeneam exclamaâ nd: „Hai, ţaci, doar
calc pe corpul ţaă u, ţoţţi caă lcaă m, sţ ţiu caă viaţţa e un dar, e inuţil saă -mi
reaminţesţ ţi.”
Feeria din jur nu era un vis, nu se spulbera, fulgii dansau, ai fi zis chiar caă
se zbenguiesc sţ i expresia „naţura îân saă rbaă ţoare” care mi-a veniţ îân minţe m-a
faă cuţ saă suraâ d cu ironie. Da, naţura poaţe fi îân saă rbaă ţoare penţru iubiţorii ei
îânchipuiţţi, care se credeau eţerni, sau voiau saă uiţe caă sunţ muriţori, crezaâ nd
o clipaă caă se puţeau aranja cu ea.
Am ţrecuţ pe laâ ngaă un resţauranţ a caă rui firmaă avea îân mijloc picţaţaă o
pisicaă . Am ciţiţ firma care era scrisaă cu ţrucul suprarealisţ ţilor: Restaurant la
pisica D. Pasăre şi berărie neagră N. Coliban. Pe urmaă am vaă zuţ caă pisica
îâncurca sensul, ţrebuia ciţiţ: Restaurant şi berărie la „Pisica Neagră” D.
Pasăre şi N. Coliban. Am inţraţ îânaă unţru. Vesel, am baă uţ o bere sţ i m-am
îânţors. N-am faă cuţ o plimbare lungaă saă maă pierd îân ninsoare sţ i saă maă
raă ţaă cesc, cum i se îânţaâ mplaă lui Hans Casţorp din Muntele magic a lui Thomas
Mann sţ i n-am s-o descriu îân lungi capiţole, inţerminabile, ca saă fac saă ningaă
îân acesţe pagini. Aveam de daţ un raă spuns la o îânţrebare: Ce saă scriu.
De ce saă scriu, nu maă îânţrebam. N-aveam nimic de raă zbunaţ, nici nu
simţţeam caă ţrebuie saă vorbesc despre oseminţele bunilor mei vaă rsaţe îân
mine, vaâ rsţa ţesţamenţului era deparţe. Taţaă l meu nu spinţecase burţa
boierului sau vechilului îân ţimpul raă scoalei, saă bage fasole îân ea, sţ i nu sţ ţiam
nici cine e bunicul sţ i cum ţraă ise el, nu-mi povesţise nimeni nimic. Nici pe
bunica n-o cunoscusem, muriseraă de ţoţ, niciodaţaă n-am sţ ţiuţ nici maă car
cum îâi cheamaă . Nici pe bunicul sau bunica dupaă mamaă nu-i cunoscusem, dar
mama ne povesţise ţoţusţ i lucruri deosebiţe despre ei. Din alţ saţ. Oameni
îânsţaă riţţi, fraţţi vajnici (morţţi sţ i ei parcaă , aţaâ ţ de îândepaă rţaţţi mi se paă reau).
Cum saă scrii despre ceva care nu ţraă iesţ ţe decaâ ţ îân aminţirea mamei, secreţ
coplesţ iţ de familia ei grea, cu copii diferiţţi, o faţaă din prima ei caă saă ţorie, o
alţaă faţaă paâ naă la convieţţuirea ei cu ţaţa, apoi ţrei copii cu care venea ţaţa, sţ i
apoi alţţi ţrei copii faă cuţţi îâmpreunaă , o faţaă sţ i doi baă ieţţi, unul din ei, cel
mijlociu, fiind eu.
M-am îânţors îân vila mea, m-am asţ ezaţ la masaă sţ i am raă mas cu privirea
pierduţaă îân ninsoarea de afaraă . Gaâ ndurile blocaţe, inerţe, sufleţul cu elanul
prizonier. Ce saă scriu? A scrie inspiraţ de Dosţoievski cum îâncercasem,
vaă zusem ce-mi iesţ ise. Nu cumva nu mai aveam nimic de spus? am gaâ ndiţ. Sţ i-
aţunci mi-am aminţiţ de ţrei scriiţori pe care îâi zaă risem îânţr-o zi, dupaă debuţ,
chiar îân acel an, prin viţrina unui resţauranţ. M-am dus la ei. IÎi cunosţ ţeam,
peţrecusem îâmpreunaă prin cafenele ore de ameţţealaă sţ i enţuziasm sţ i maă
bucuram saă -i revaă d… Dar nici nu m-au laă saţ saă deschid gura. Ce mi-a inţraţ
mie îân cap? m-au luaţ ei îân primire, cred caă dacaă am publicaţ o carţe… Sţ i o
ploaie de injurii la adresa caă rţţii, cuvinţe uraâ ţe la adresa mea, prevesţiri caă o
saă mor îânţr-un sţ anţţ … Ce eram eu? Ei, ce credeam caă sunţ? Era singura
îânţrebare care m-a îâmpiedicaţ saă ies imediaţ afaraă . De unde saă sţ ţim noi ce
sunţem?! Marile îânţrebaă ri le pun sţ i ţicaă losţ ii, cu un aer ţriumfaă ţor. Cine poaţe
saă raă spundaă ? Nu penţru ei, ci penţru mine. Ce era mai curios, sţ i ceea ce maă
reţţinea, era fapţul caă nu se îânţţeleseseraă îânţre ei dinainţe, reacţţionaseraă
caâ ţesţ ţrei sponţan îândaţaă ce maă asţ ezasem la masa lor. Iar eu crezusem caă
numai gloabele liţerare paă sţreazaă îân ele un venin disţilaţ. Am plecaţ îân cele
din urmaă . Prin geam, din sţradaă , araă ţau gravi, ţaă cuţţi, ai fi zis caă erau nisţ ţe
conspiraţori care puneau ceva la cale. Desţ i ţineri, i-am vaă zuţ baă ţraâ ni, îânţr-o
sţraă fulgerare. Unul avea o lucire de nebun îân ochi, alţul gras, blond, privire
porcinaă , al ţreilea sumbru, posac, buze subţţiri, figuraă care nu prevesţea
nimic bun… Se îânţţeleseseraă îânţre ei, prin afiniţaă ţţi scabroase care îâmi scaă pau,
saă maă îânţaâ mpine asţfel, cu o ranchiunaă care nu sţ ţiam de unde vine, fiindcaă nu
le faă cusem nimic…
I-am uiţaţ imediaţ aţunci, dar acum ura lor se insinua: sţ i dacaă au drepţaţe,
mi-am spus, sţ i n-o saă mai scriu nimic? Verţiginos, alungaâ nd imaginea celor
ţrei, gaâ ndul mi s-a îândrepţaţ spre un om care, pe deasupra micimilor umane,
era pasionaţ de cuvaâ nţul scris. Acolo, îân faţţa haâ rţiei, mai puţernicaă decaâ ţ
marmura, îâmi spusese el odaţaă , arţisţul forţţeazaă naţura, daâ ndu-i un îânţţeles,
îân ţimp ce ea, oarbaă , nu are unul… Miron Paraschivescu!
Ce-o fi faă caâ nd? Ulţima daţaă , prin sepţembrie, fusesem cu el la o piesaă sţ i
acolo, îân plin specţacol, se ridicase sţ i sţrigase saă iasaă Arghezi afaraă din salaă .
Firesţ ţe, Arghezi nu era acolo, ci doar îân minţea ţurmenţaţaă de febraă a
poeţului. L-am scos eu din salaă sţ i l-am dus la el, îân blocul Aro, sţ i paâ naă saă vinaă
medicul, cu ajuţorul ţelefonului a îâncepuţ saă dirijeze mari mase de oameni îân
revoluţţie. El era un conducaă ţor… Iesţ ea sţ i pe balcon sţ i daâ nd din maâ ini caâ nţa
„Inţernaţţionala” îân faţţa unei mulţţimi îânchipuiţe adunaţaă saă -l aclame ca pe
Troţţki, sau ca pe Malraux, idolul saă u. Pe urmaă revenea la ţelefon sţ i cu glas
maă reţţ conţinua: „Ana, ţu preiei conducerea îân secţorul galben. Luca, ţu ţe
pregaă ţesţ ţi saă inţri îân foc venind de la uzinele Malaxa… Dej, ţu…” Curaâ nd se
vindecase sţ i dispaă ruse la Cluj. Ce caă uţa el la Cluj? Voia saă conducaă acolo, mai
modesţ, o revisţaă , pasiunea lui lucidaă .
Gaâ ndul mi-a zburaţ apoi la Ion Caraion. Ce-o fi faă caâ nd sţ i Ion Caraion?
Locuisem îâmpreunaă , prin ’45, mai mulţe luni, îânţr-o frumoasaă cameraă pe
Aleea Suţer, pe urmaă ne despaă rţţisem ca saă ne revedem prin aprilie sau
marţie ’48, îân birourile ediţurii Carţea Romaâ neascaă care îânainţe de decreţul
din iunie avea un direcţor nou, Laă zaă rescu, sţ i redacţori de asemenea noi,
Caraion, Consţanţin Sţreia (caă ruia îâi apaă ruse romanul Zbucium) sţ i Sen
Alexandru, un ţaâ naă r cu care ulţerior aveam saă am lungi discuţţii asupra
rolului personaliţaă ţţii îân isţorie.
Caraion m-a îânţaâ mpinaţ cu vaă diţaă surprizaă , caă iaţaă , ne vedem din nou sţ i îân
ce siţuaţţie fericiţaă penţru mine… „De ce?” „Ei de ce, a raâ s neîâncrezaă ţor de
mirarea mea, sţ i brusc: paă i n-ai daţ un volum aici?” Sţ i aproape caă a ţţipaţ: „Va
apaă rea!” Era adevaă raţ, volumul meu de nuvele întâlnirea din pământuri care
îânţaâ rziase mulţ la un cunoscuţ sţ i fad foileţonisţ liţerar, dar influenţ, ţrecuse
apoi prinţr-un concurs la Cultura naţională, sţaă ţea de caâ ţeva luni la Carţea
Romaâ neascaă , direcţor Toneghin. Acum nu mai era Toneghin, cu ţrei luni
îânainţe de naţţionalizare cunoscuţa ediţuraă avea deja îân ea oameni noi. IÎn
douaă luni l-au publicaţ îân douaă ediţţii.
12
Inţenţţiile mele asalţau din ţoaţe paă rţţile viaţţa pe care o cunoscusem paâ naă
aţunci faă raă saă reusţ esc saă inţru îân miezul ei. Imagini groţesţ ţi îâmi veneau îân
minţe. Vaă zusem odaţaă un cal morţ îânţr-o vaă gaă unaă , cu o graă madaă de
caă ţţelandri schelaă laă ind de foame sţ i de nepuţinţţaă care se repezeau îân el saă -l
sfaâ rţece. Dar de oriunde îâl apucau, nu reusţ eau nimic, calul rezisţa. IÎsţi
îânfigeau dinţţii îân burţaă , îân pulpe, îân spinare, se propţeau îân picioare baâ ţţaâind
din cap sţ i scheunaâ nd. Prima îâmbucaă ţuraă , care ar fi deschis drumul celorlalţţi,
le scaă pa. De unde? Din ce loc? Am sţaţ mulţ saă -i vaă d ce fac sţ i maă uiţam la ei
raâ zaâ nd. Nu era prinţre ei niciunul baă ţraâ n sţ i experimenţaţ care saă -i îânveţţe.
Desigur, viaţţa nu e un cal morţ, dar e, penţru un scriiţor ţaâ naă r, o pradaă care
nu cedeazaă dacaă nu sţ ţii de unde s-o apuci. Desţ i ţaţaă l meu se despaă rţţise de
mine îân acea zi de sepţembrie ’40 caâ nd maă condusese la garaă sţ i îâmi spusese
caă nu mai are bani saă maă ţţinaă mai deparţe la Sţ coala normalaă , despaă rţţirea era
nesţ ţiuţaă de mine, sţ i raă maâ nea sţ i aţunci, îân ’48, la fel de enigmaţicaă , mai ales caă
îân ţoţţi acei ani, îân ţimpul raă zboiului, paâ naă îân ’45, nu mai daă dusem niciodaţaă
pe-acasaă , nu-i mai scrisesem sţ i nici el mie. Numai insţincţul maă prevenise caă
despaă rţţirea era irevocabilaă , n-aveam ce mai caă uţa îân saţ, eram aruncaţ îân
viaţţaă sţ i ţrebuia, ca orice vieţţuiţoare, saă aflu singur secreţele paă durii. Ce
faă cusem?
Inţrasem ţoţusţ i la Sţ coala normalaă din Bucuresţ ţi de pe sţrada Sfaâ nţa
Ecaţerina, faă raă saă depun ţaxele de inţernaţ. Direcţorul, I. Ionasţ cu, maă
ameninţţase:
— Ce-ai faă cuţ cu banii? Nu ţe-a ţrimis ţaţaă l dumiţale faă raă bani de inţernaţ.
I-am raă spuns caă ba da, sţ i îân felul ţaţaă lui meu care amaâ na impoziţele cu
anii prinţr-o sţraţegie complicaţaă a promisiunilor paţeţice, l-am rugaţ saă maă
amaâ ne caâ ţeva luni paâ naă ce paă rinţţii mei vor culege porumbul, vor vinde nu
sţ ţiu ce oi, nu sţ ţiu ce raţţe…
— Ce raţţe? s-a raă sţiţ el la mine. O saă scriem acasaă sţ i dacaă se dovedesţ ţe caă
ai avuţ bani sţ i i-ai chelţuiţ cine sţ ţie pe unde, ţe daă m afaraă din sţ coalaă sţ i s-a
ţerminaţ cu viiţorul dumiţale.
Sţ i sţ i-a îânţors faţţa de la mine.
Sţ ţia el ceva. Auzisem sţ i eu sţ i chiar sţ i ţraă isem. IÎnainţe de Crisţur-Odorhei
(unde absolvisem pe-a doua sţ i a ţreia) ţrenul sţaă ţea caâ ţeva ore îân gara
Sighisţ oara sţ i anul ţrecuţ, îânţr-o vacanţţaă, o faţaă îâmi faă cuse semn de jos de pe
peron saă maă dau jos sţ i saă maă duc cu ea… Nu maă daă dusem, dar alţţii
coboraâ seraă … Asţfel de sirene, gaâ ndea pesemne acum direcţorul, maă laă saseraă
sţ i pe mine faă raă bani, mai ales caă Bucuresţ ţiul, cum scria Ocţav Dessila, era
„orasţ ul praă busţ irilor”. Toţusţ i omul din faţţa mea nu era sigur. Ceva paţeţic
avusese sţ i el îân glas dincolo de cuvinţe. Mi-am daţ seama caă dacaă mai
vorbesc, o saă maă asculţe. Era un baă rbaţ îâncaă ţaâ naă r, plaă cuţ la îânfaă ţţisţ are,
eleganţ îâmbraă caţ, dur, ca un baă rbaţ adevaă raţ pe care nu-l puţeai îânsţ ela, cu o
infirmiţaţe la un picior, sever, dar… Acesţ dar era singura mea sţ ansaă . I-am
spus caă ţaţa nu e un om saă rac sţ i caă poaţe saă facaă rosţ de bani dacaă sţ coala îâi
scrie sţ i îâi cere imperios acesţ lucru. Nu o simplaă îânţrebare dacaă mi-a daţ bani
sau nu (nu mi-a daţ!) ci o scrisoare hoţaă raâ ţaă , ca din parţea unei auţoriţaă ţţi
superioare, care, îâmpreunaă cu el, cu ţaţaă l meu, au îân grijaă soarţa unui ţaâ naă r…
Sţ ţiam din experienţţaă caă nici la îâncepuţ ţaţa nu avusese bani. Caă îâmpoţriva lui
o ridicasem pe mama, pe preoţ, pe îânvaă ţţaăţor sţ i caă la ţoţţi acesţ ţia se raliaseraă
vecinii, prieţenii lui, paâ naă sţ i cei mai dispreţţuiţţi dinţre ei sţ i caă îânţreaga familie
cedase. De unde, de neunde, faă cuse rosţ de bani sţ i ţimp de ţrei ani maă ţţinuse.
Sţ i i-am dezvaă luiţ direcţorului inţenţţiile mele de viiţor. Saă ţermin acesţ an sţ i
îâmi voi conţinua sţudiile singur. Aveam opţsprezece ani, puţeam munci sţ i lua
examenele îân parţicular.
— Bine, îâl aud caă -mi raă spunde. Dacaă ai fi avuţ un cerţificaţ de pauperţaţe
puţeam saă -ţţi obţţin o bursaă de la minisţer. Dar aveţţi cincisprezece pogoane de
paă maâ nţ.
Asţ a era. IÎncercasem saă obţţin acel cerţificaţ, dar…
— N-avem voie saă primim îân inţernaţ elevi care nu achiţaă ţaxele. O saă
scriu acasaă ţaţaă lui dumiţale. O saă mai vedem…
Sţ i mi-a faă cuţ semn caă poţ saă plec. Am plecaţ linisţ ţiţ. Au îâncepuţ cursurile,
orele de mediţaţţie îân care n-aveam ce saă fac. N-aveam caă rţţi. Din pricina asţa
secreţele chimiei sţ i algebrei mi-au raă mas sţraă ine. Gaâ ndul plecaă rii din sţ coalaă
îâmi sţaă ruia mereu îân minţe îân ţimpul orelor, mai ales caă diferenţţa de vaâ rsţaă
dinţre mine sţ i colegii mei îâncepuse saă maă jeneze. De pildaă , avusesem îânţr-o zi
îân hol o viziţaă a soţţiei falsului librar, o femeie cam de vaâ rsţa mea, ţrimisaă de
el saă vadaă ce mai fac. Trimisaă de el sau nu, sţai sţ i explicaă … Subdirecţorul m-a
aposţrofaţ sţ i m-a ameninţţaţ caă maă daă afaraă din sţ coalaă . M-am îânţors îân clasaă sţ i
am îâncepuţ saă -l îânjur sţ i eu cu seţe de mamaă . Am fosţ ţurnaţ. Am aflaţ mai
ţaâ rziu, desţ i eram mai mare sţ i ar fi ţrebuiţ saă -mi dau seama de la îâncepuţ caă
îân fiecare clasaă exisţa o reţţea îânţreagaă de ţurnaă ţori pe care acesţ subdirecţor
o culţiva ca un poliţţisţ. Eram uluiţ cum ţoţ ceea ce discuţam eu cu alţţii el afla
imediaţ sţ i ţoţ ţimpul ţraă iam sub ameninţţaări.
Am îâncepuţ saă scriu un roman… Eroina principalaă era soţţia falsului librar,
dupaă desţaă inuirile ei, ca îân Une vie de Maupassanţ (ciţiţaă aţunci). IÎnţr-o searaă
de noiembrie eram de planţon sţ i scriam scena finalaă ; femeia îâsţi ucide soţţul
laă saâ nd noapţea geamul deschis caâ nd beţţivul dormea. Firesţ ţe, era ger. Mai
ţaâ rziu scena mi s-a paă ruţ ridicolaă , ca saă descopaă r anii ţrecuţţi caă un scriiţor
maghiar, ţradus la Gallimard, procedeazaă absoluţ idenţic. Am raă mas visaă ţor.
M-am culcaţ apoi, sţ i am caă zuţ îânţr-un somn greu. M-am ţreziţ spre
dimineaţţaă. Dormiţorul era pusţiu, ţavanul caă scaţ sţ i îân jurul meu sţ i pe paţ,
moloz sţ i caă raă mizi. Am iesţ iţ afaraă îânspaă imaâ nţaţ. Toaţaă lumea era adunaţaă îân
curţe, era îânţuneric, o aţmosferaă de sinisţru domnea pesţe ţoţ. Ce era? Ce se
îânţaâ mplase? Cum, nu sţ ţiam? Unde-am fosţ? Nu m-a ţreziţ cuţremurul? Ce
cuţremur? Cuţremurul de paă maâ nţ… Nu maă ţrezise nimic. Puţea saă -mi cadaă sţ i
ţavanul îân cap (nisţ ţe caă raă mizi ţoţ caă zuseraă pe laâ ngaă mine)! n orasţ , se zicea,
blocul Cari ţon se praă busţ ise paâ naă îân ţemelie… suţe de morţţi… se îânchide
sţ coala paâ naă dupaă saă rbaă ţori…
Bineîânţţeles caă îânţre ţimp ţaţa primise scrisoarea direcţorului sţ i îâi
raă spunsese caă n-are bani, dar caă … o saă aibaă … saă -l mai paă suiascaă … O saă
ţrimiţaă negresţ iţ, nici vorbaă … cum saă nu… cu sţimaă , Tudor Caă laă rasţ u.
Posomoraâ ţ, îân spaţele biroului saă u, direcţorul ţaă cea, uiţaâ ndu-se îân jos, foarţe
supaă raţ, dar nu scoţea un cuvaâ nţ, nicio ameninţţare. Taă ceam sţ i eu cu
scrisoarea îân maâ naă . IÎmi venea saă -i spun caă ţaţa n-o saă -mi mai ţrimiţaă bani
niciodaţaă , îâmi aminţeam vag de despaă rţţirea noasţraă îân drum spre garaă , de
insisţenţţele lui saă -l îânţţeleg caă nu mai are de unde, îân faţţa acesţui om ţaă cuţ
care caă uţa poaţe o soluţţie penţru mine îâmi daă deam seama caă sţraţegia mea
îâmprumuţaţaă de la ţaţaă l meu era inferioaraă îângrijoraă rii acesţui inţelecţual
care era siliţ saă maă arunce îân sţradaă cu sţudii neţerminaţe sţ i ce saă fac saă nu
pierd anul!… Sţ coala se numea normalaă „penţru îânvaă ţţaăţura poporului romaâ n”.
Ei, cum era penţru îânvaă ţţaăţura poporului romaâ n? De unde bani? Cine saă mi-i
dea?
Nu-i plaă ceam direcţorului. Era evidenţ. Nici eu nu-mi plaă ceam mie îânsumi.
Faă cusem nisţ ţe poze sţ i maă vaă zusem. Poziţţia corpului era sţraâ mbaă , maâ inile ca
nisţ ţe cazmale, chipul emaciaţ. Colegii cu care eram îân grup, afecţaţţi, viciosţ i îân
priviri, sţupizi. Nu îâncercasem saă -i forţţez direcţorului voinţţa. Dacaă cineva are
o raă spundere, saă sţ i-o asume. Nu penţru persoana care îâi sţaă îân faţţaă,
dezagreabilaă , pe care poaţe s-o arunce pe usţ aă afaraă dacaă daă cel mai mic semn
caă viciul, ţenţaţţia murdaraă a vieţţii l-a marcaţ (pedagogul experimenţaţ sţ ţie
caă îân asemenea cazuri ţruda e zadarnicaă sţ i caă el nu s-a naă scuţ saă îândrepţe
ceea ce e iremediabil pierduţ de la naţuraă ; fie asţa penţru idealisţ ţii care
recupereazaă unul îân viaţţaă, sţ i acela îândoielnic, îân loc saă -sţ i îândrepţe eforţul
spre cei care sunţ doar fragili, expusţ i ţicaă losţ iei umane), ci penţru sine,
penţru baă nuiala caă poaţe saă comiţaă o gresţ ealaă ireparabilaă : de ce ai fosţ numiţ
direcţor al unei sţ coli îân care pesţe ţrei suţe din cei mai buni copii ţţi-au fosţ
îâncredinţţaţţi? Maă simţţeam raă u îân faţţa acelui baă rbaţ, care, desţ i infirm, avea un
chip cu ţraă saă ţuri energice sţ i hoţaă raâ ţe, îânnobilaţe de o gaâ ndire maţuraă sţ i
îândraă zneaţţaă, care mediţa îân singuraă ţaţea gaâ ndurilor sale cum saă facaă saă
raă maâ naă curaţ sţ i drepţ faţţaă de un elev care, îân mod vag, îâi sugera caă îâi place
îânvaă ţţaăţura sţ i caă era ameninţţaţ saă fie îândepaă rţaţ de ea penţru ţoţdeauna.
— Domnul Lascaă r mi-a raporţaţ caă îâl îânjuri de mamaă sţ i caă scrii romane îân
loc saă îânveţţi, mi-a spus el deodaţaă , aruncaâ ndu-mi, ca un fulger, o privire
îânţunecaţaă de reprobare sţ i neîânţţelegere.
Am raă mas îâncremeniţ. De unde sţ ţia domnul Lascaă r? Asţ a îâl chema pe
subdirecţor. Am ţaă cuţ. Toţul era adevaă raţ. Dar cum saă -i povesţesc acesţui om
caă n-aveam nicio vinaă , caă îân orele de viziţaă maă caă uţase o doamnaă care… Ca un
zbir ţrecuse domnul Lascaă r prin hol sţ i faţţaă de ea chiar maă umilise
poruncindu-mi saă maă reţrag imediaţ… Dacaă era sora mea? Nici nu m-a
îânţrebaţ… Dar eu sţ ţiam caă nu era soraă -mea sţ i el a ghiciţ caă nu era sţ i pe acesţ
echivoc al comporţaă rii mele de adolescenţ, maă faă cuse saă maă simţ vinovaţ…
Era ţoţusţ i o doamnaă , soţţia unui profesor ca sţ i el…
— Mi-a ceruţ saă ţe dau afaraă , a conţinuaţ direcţorul, saă ţe elimin…
— Eliminaţţi-maă , am bolborosiţ eu gaâ ţuiţ de un val de uraă a caă rei adresaă
nu era precizaţaă .
— Sţ i ce-ai saă faci? IÎn acesţe vremuri ţurburi unde-ai saă ţe duci? Saă ţe faci
legionar?
Sţrigase. Am sţrigaţ sţ i eu:
— IÎn clasaă s-a formaţ o „fraă ţţie de cruce” legionaraă . IÎnţrebaţţi-l pe
Dobrinescu ce paă rere au despre mine.
A ţaă cuţ. Dobrinescu era proţejaţul lui, sţ eful clasei, un orfan care avea
bursaă inţegralaă de la minisţer. Eram prieţeni.
— Esţ ţi baă iaţ ciţiţ, a îâncheiaţ el îân cele din urmaă . Dobrinescu mi-a spus caă
ai discuţţii cu cei dinţr-a opţa, care ţe viziţeazaă , sţ i caă ai ciţiţ ţoţ felul de
filosofi. Cum se îâmpacaă filosofia cu îânjuraă ţurile de mamaă ?
Asţ fi vruţ saă -i raă spund caă ţoţul a porniţ de la viziţa acelei doamne sţ i caă …
Dar nu aveam gaâ nduri limpezi, ci doar o sţare de spiriţ de revolţaă care nu-sţ i
gaă sea cuvinţele.
— Domnul Lascaă r vorbesţ ţe îân plin consiliu de eliminarea dumiţale. Cum
saă ţe apaă r? Ce saă -i raă spund? Nici maă car nu conţesţ ţi caă l-ai îânjuraţ.
Cum saă conţesţ? îâl îânjuram mereu, desţ i vedeam bine caă maă urmaă rea cu
ura lui. Tocmai de aceea…
— Nu-i adevaă raţ, am bolborosiţ, refuzaâ nd saă accepţ caă secreţele noasţre
erau sfaâ sţ iaţe ţoţ de unii dinţre noi, crezaâ nd mereu caă îân realiţaţe domnul
Lascaă r nu sţ ţia nimic sigur sţ i caă maă ura faă raă moţiv, îân privinţţa asţa aveam
experienţţaă: descoperisem de mic caă ura e sponţanaă sţ i iraţţionalaă , e o aţracţţie,
ţe poaţe urmaă ri cineva cu ura lui faă raă slaă bire, paâ naă se sţinge singuraă , asţ a cum
a porniţ, sau vine paă maâ nţul sţ i-i asţupaă gura lui infamaă … Dar nici el,
direcţorul, n-a vruţ saă -mi ia paâ nza de pe ochi sţ i saă -mi dezvaă luie caă din clasaă
se sţ ţia ţoţ ce facem. Poaţe caă sţ i el proceda la fel ca subdirecţorul saă u? A ţaă cuţ,
ca sţ i caâ nd l-asţ fi convins caă nu era adevaă raţ caă îâl îânjuram de mamaă pe domnul
Lascaă r. Mi-a faă cuţ semn saă ies. Sţ i abia îân hol mi-am daţ seama caă gaă sise o
soluţţie penţru mine saă raă maâ n îân inţernaţ, alţfel mi-ar fi spus caă îân urma
scrisorii de acasaă nu maă mai puţea ţţine sţ i caă ţrebuia saă plec.
13
Am raă mas îân Bucuresţ ţi dupaă ce s-a îânchis sţ coala. M-am dus la fraţi-meu
Nilaă , la Bloc Algiu, de pe Cheia Roseţi. Nu purţam ochelari, desţ i ar fi ţrebuiţ.
Explicaţţiile care se scriau la ţablaă nu le vedeam bine sţ i pierdeam asţfel
îânţţelesul unor lecţţii. Dar cum saă ţe hoţaă raă sţ ţi saă pui pe nas o „bicicleţaă ”?
Aveam semnele mele cu care recunosţ ţeam un om de la disţanţţaă, felul cum
mergea, legaă naţul corpului, misţ carea umerilor… Bucuresţ ţiul, din aceasţaă
pricinaă , mi se paă rea fascinanţ. Chipul oamenilor, îân general, nu-sţ i araă ţa
penţru mine uraâ ţţenia. Al femeilor sţ i feţelor cu aţaâ ţ mai puţţin. Un nas mare, o
guraă sţraâ mbaă , un raâ s dizgraţţios nu le sesizam usţ or, gama de expresii era
îânvaă luiţaă îânţr-o unicaă expresie, nu vedeam anţipaţia, decaâ ţ dacaă era prea
pronunţţaţaă , ca sţ i celelalţe reacţţii, de aversiune, simpaţie sau dusţ maă nie. Maă
uiţam ţoţdeauna deparţe, pesţe capul omului, caâ nd nu coboram privirea îân
jos, faă raă saă mai vaă d nimic îân jur ore îânţregi.
Cuţreieram orasţ ul… Nu maă inţeresa nici numele sţraă zilor, nici al marilor
bulevarde. Nu inţram îân magazine, nici îân libraă rii sţ i nici la cinema. Nu maă
uiţam la viţrine. Singuraă viaţţa sţraă zii îâmi plaă cea. Caâ nd seara îâncepeau saă
ţţaâsţ neascaă luminile reclamelor, asţ fi vruţ saă inţru îânţr-un cinemaţograf, dar
nu vedeam bine ce se scria jos… Uiţam saă maă naâ nc… Odaţaă s-a opriţ laâ ngaă
mine un camion sţ i sţ oferul m-a sţrigaţ. Era un baă iaţ de la noi din comunaă . M-
am urcaţ. A, ce faci, Gheorghe, ce faci, Maă rine?… Ce saă fac, maă plimb… Tu nu
mai esţ ţi la sţ coalaă ?… Ba sunţ, dar s-a îânchis din pricina cuţremurului… Hai cu
mine!
Era un baă iaţ voinic, copilaă risem îâmpreunaă , desţ i era mai mare cu un an sau
doi. Paă rinţţii nosţ ţri erau prieţeni, ţaţaă l lui bruţar. Din asţa ţraă ia. Mama mulţ
mai ţaâ naă raă , prilej penţru unii saă -i punaă ţaţaă lui lui Gheorghe, îânţr-adevaă r
puţţin cocosţ aţ de o baă ţraâ neţţe ţimpurie, îânţrebaă ri grosolane, dacaă n-ar fi mai
bine saă le-o dea lor, asţ a din caâ nd îân caâ nd, pe nevasţaă -sa… Se faă cea caă n-aude.
Gheorghe demaraă sţ i porniraă m.
— Sţ i unde sţai ţu? îâl îânţreb.
— Pe sţrada Tuţunari numaă rul 12.
— Unde vine asţa?
— IÎn Ferenţari.
— Sţ i Ferenţarii aă sţ ţia unde vin?
— Urci spre Rond cu ţramvaiul…
Sţ i îâmi explicaă de unde poţ lua ţramvaiul sţ i cum de la Rond mai aveam
doar douaă sţaţţii…
— Vino pe la mine duminicaă , zise.
— Am saă vin… Tac-ţaă u e supaă raţ caă ţe-ai îânsuraţ asţ a repede. Cicaă ţrebuia
saă -ţţi faci mai îânţaâ i armaţa, saă -ţţi faci un rosţ sţ i pe urmaă …
— Mi-am faă cuţ un rosţ… Am carneţ de sţ ofer, caâ sţ ţig bine sţ i nevasţa
lucreazaă sţ i ea îânţr-o cofeţaă rie… Acum e îânsaă rcinaţaă !
— Tocmai, zic, o saă pleci miliţar sţ i ce face ea singuraă ? Asţ a zicea alde nea
Simion…
Era singurul baă iaţ al lui nea Cosţicaă bruţarul, îâncolo avea numai feţe, vreo
ţrei. N-aveau paă maâ nţ sţ i Gheorghe ţrebuise saă plece din saţ saă se araă neascaă sţ i
el prin Bucuresţ ţi. Surorile erau prieţene cu surorile mele, se pricepeau la
croiţorie, aveau o masţ inaă de cusuţ… Toaţaă ziua erau pe la ele, se supaă ra
mama… caă le era gaâ ndul numai la rochii…
Curaâ nd ajunseraă m pe o sţradaă unde coboraâ raă m sţ i inţraraă m îânţr-o curţe.
Caâ ţţiva oameni descaă rcaraă laă zile. Auzeam cuvinţe, camarade îân sus, camarade
îân jos… camaradul Gheorghe e chemaţ la camaradul… sţrigaă la un momenţ
daţ cineva.
— Hai sţ i ţu cu mine, zise Gheorghe caâ nd ţoţul se ţerminaă .
Iesţ iraă m din curţea aceea sţ i o luaraă m pe sţradaă .
— Ce e aici unde lucrezi ţu? îâl îânţreb.
— Sediul Legiunii.
— Tu esţ ţi legionar?
— Da.
— De caâ nd?
— Din sepţembrie.
— Sţ i de caâ nd esţ ţi sţ ofer?
— Mai de mulţ.
— Bravo, maă i, Gheorghe!
Sţ ţia oare Gheorghe unde inţrase? IÎn saţ nu-l auzisem caă i-ar fi plaă cuţ asţ a
ceva. Uiţe caă inţrase! Eram curios saă vaă d sediul sţ i ce era îânaă unţru.
— Sţ i camaradul aă sţa, zic, la care ţe duci, cine e?
— Un sţ ef…
— Poţ saă vin sţ i eu?
— Cum saă nu.
Sediul avea un porţar care ne opri. Gheorghe îâi spuse unde era chemaţ sţ i
ne daă du drumul. Era o claă dire mare, care se curba dupaă curbura sţraă zii.
Sţraă baă ţuraă m lungi coridoare, de asemenea curbaţe ca sţ i pereţţii, îânţaâ lniraă m
legionari linisţ ţiţţi, îân caă maă sţ i verzi, care inţrau sţ i iesţ eau din birouri. Gheorghe
inţraă sţ i el, faă raă saă baţaă , pe o usţ aă. Nu-mi spusese saă asţ ţepţ afaraă , asţ a caă inţrai
sţ i eu. Gheorghe saluţaă familiar, cu un mic gesţ „de la inimaă la cer” sţ i rosţi:
— Traă iascaă Legiunea sţ i Caă piţanul!
IÎn spaţele biroului un ins faă raă caă masţ aă verde sţ i diagonalaă , cum erau unii pe
care îâi îânţaâ lnisem pe coridoare, lucra cu capul îân haâ rţii. Douaă ţelefoane se
aflau laâ ngaă coaţele lui. Nu raă spunse la saluţ.
— Gheorghe, ai adus armele? zise el îânţr-un ţaâ rziu.
— Le-am adus, camarade…
— Maâ ine dimineaţţaă ţe duci la adresa asţa sţ i ridici laă zi de muniţţie.
Sţ i îâi îânţinse o haâ rţie. Sţ i aţunci maă vaă zu sţ i îâl vaă zui sţ i eu. Era un baă rbaţ ţaâ naă r,
cu paă r bogaţ, dar care nu-i sţaă ţea claie îân cap, cum vaă zusem la grupurile de
legionari pe care îâi îânţaâ lnisem pe sţraă zi, ci îâi caă dea pe laâ ngaă ţaâ mple. Cu o
misţ care sţ i-l daă dea pe spaţe.
— Cine e domnul? zise.
— Un prieţen de-al meu din saţ, îâi raă spunse Gheorghe. E elev pe clasa a
paţra la Sţ coala normalaă . Acum e liber, din pricina cuţremurului.
— Pe clasa a paţra? Asţ a mare? Caâ ţţi ani ai? maă îânţrebaă el.
I-am raă spuns caă opţsprezece.
— Ai raă mas repeţenţ?
— Nu, zic, am faă cuţ sţ apţe clase primare îân saţ.
— Sţ i acolo îân sţ coalaă aveţţi „Fraă ţţii de cruce”?
— Desigur!
— Bine, Gheorghe, îâl aud caă zice, poţţi saă pleci! Apoi adresaâ ndu-se mie: maă
inţereseazaă cum merg „Fraă ţţiile de cruce” la voi îân sţ coalaă . Ia loc saă -mi spui.
AĂ sţa crede caă fac parţe din „Fraă ţţiile de cruce”, am gaâ ndiţ, de aia îâmi
vorbesţ ţe asţ a, ca sţ i caâ nd mi-ar da un ordin. Dacaă îâi spun caă nu sunţ, o saă maă
îânţrebe ce cauţ acolo sţ i o saă maă dea afaraă . Or, eu ţocmai caă eram îâmpins de o
avidaă curioziţaţe saă sţau de vorbaă cu un asţfel de sţ ef mare. Cunoscusem
numai din cei mici, un ţaâ mplar din saţ al caă rui fraţe, sţ i el legionar, mi-era
prieţen de mulţ, nasţ u-meu Taâ lvan, sţudenţ îânţaâ rziaţ care maă ameninţţase
odaţaă caă poţ s-o paă ţţesc sţ i eu ca sţ i omul acela pe care ţocmai îâl baă ţuseraă îân
faţţa primaă riei cu fraâ nghiile ude (era prin sepţembrie) dacaă maă ridic
îâmpoţriva Legiunii. Nu maă „ridicasem” cum spusese el, ci îâl îânţrebasem doar
dacaă sţ ţia caă omul acela pe care ei îâl umiliseraă asţfel murise. „N-a muriţ din
pricina baă ţaă ii, mi-a raă spuns el, era cam bolnav, dar ţu esţ ţi saă naă ţos, ia vezi…”
Era linisţ ţiţ, nu mi se paă rea fanaţic. Maâ nca singur maă maă ligaă cu braâ nzaă sţ i nu
maă inviţa sţ i pe mine, maă car de formaă , cum cereau legile ospiţaliţaă ţţii. Sţudenţ
îânsemna penţru mine un om al caă rui spiriţ se lumina îân preajma caă rţţilor.
Puţea fi legionar, ţreaba lui, dar eram amaâ ndoi inţelecţuali, faă raă saă mai
vorbim caă mi-era sţ i nasţ , puţea, oricum, saă -mi vorbeascaă alţfel… „De ce maă
ameninţţi, nasţ ule, i-am zis, nu ţţi-am faă cuţ nimic „Fine, zice, îâţţi cunosc ideile…”
De unde le cunosţ ţea, sţ i care idei, fiindcaă nu-mi recunosţ ţeam idei clare sţ i
disţincţe, cum spune Descarţes, ci numai idealuri, care erau ale ţaţaă lui meu:
omul saă raă maâ naă om, adicaă saă n-o ia razna îâmpoţriva alţora, saă sţea la plugul
lui, dacaă era plugar, la cinsţea lui de om, dacaă era om de omenie, adicaă
iubiţor de alţţi oameni, la carţea lui dacaă era caă rţurar, la nevasţa sţ i copiii lui,
dacaă îâi avea, la casa lui, dacaă nu voia saă se facaă de raâ s prin hoţţie, ţraă dare,
beţţie, lene sţ i minciunaă ; adicaă saă raă maâ naă om prin ţoţ ceea ce caâ sţ ţigasem ca saă
nu ne pierdem, urmaâ nd legile naţurii: cine se ridicaă îâmpoţriva alţuia se ridicaă
îâmpoţriva lui îânsusţ i, fiindcaă oamenii au descoperiţ de mulţ legea armoniei îân
ţoţ ceea ce exisţaă , din care sţ i-au faă cuţ legi morale; Exodul, ce era îân consţ ţiinţţa
mea de ţaâ naă r care îâsţi pierduse credinţţa, ciţind Biblia, dacaă nu un drum care
durase paţruzeci de ani îân Egipţ paâ naă îân Tţ ara faă gaă duinţţei? Ce era aceasţaă
ţţaraă ? Visul umaniţaă ţţii! De ce îânţaâ rziaseraă aceia aţaâ ţa îân pusţie, caâ nd drumul
puţea fi sţraă baă ţuţ îân caâ ţeva luni? Lunga lor avenţuraă era plinaă de raă ţaă ciri sţ i
ţraă daă ri sţ i omul care îâi conducea murise faă raă saă -sţ i aţingaă visul. De ce
îânţaâ rziase el aţaâ ţ? Ce îâl îâmpiedicase? De ce spaă rsese el ţablele legii furios? Iar
îân faţţa mea aveam un om care nu avea nici îândoieli, nici remusţ caă ri. „Da? zic.
IÎmi cunosţ ţi ideile? Care idei?” „Alea pe care le ai! Sţ ţii ţu!” „Bine, nasţ ule, vaă d
caă maă cunosţ ţi mai bine decaâ ţ maă cunosc eu, cu ţoaţe caă ne îânţaâ lnim penţru
îânţaâ ia oaraă de caâ nd eram mici. O saă -mi urmez soarţa, orice-ar fi, cu ideile
mele. Saă vedem ce-o saă se îânţaâ mple cu ale ţale!”
Sţ i am plecaţ…
IÎn clasaă , cei din „Fraă ţţiile de cruce” erau îâncaâ nţaţţi caă puţeau purţa o
caă masţ aă verde (un coleg, baă iaţ ai caă rui paă rinţţi erau bogaţţi, desţ i nu era primiţ
îân acele „fraă ţţii”, o purţa ţoţusţ i sţ i el, îâi plaă cea, era verde sţ i aspira sţ i la o
diagonalaă sţ i la un pisţol; poaţe caă le-ar fi avuţ, dacaă lucrurile nu s-ar fi
precipiţaţ…). Aveam un alţ coleg de o blaâ ndeţţe sţ i o candoare deosebiţe. Pe el
îâl recruţase primul pedagogul, legionar nesţ ţiuţ paâ naă îân 6 sepţembrie, dupaă
cum declarau cei din cursul superior. Profesorii se fereau de el, ţoţţi, nu era,
prinţre ei, nici maă car un simpaţizanţ al „misţ caă rii”. IÎn anii ţrecuţţi „misţ carea”
paă ţrunsese ţoţusţ i îân sţ coli, îânsaă Carol al II-lea îânfiinţţase „sţraă jeria” sţ i
reprimase faă raă cruţţare cadrele didacţice sau elevii care ciţind Pentru
legionari sţ i Cărticica şefului de cuib, inţerzise, se simţţiseraă ţenţaţţi saă adere.
Erau eliminaţţi din ţoaţe sţ colile. Le ciţisem eu îânsumi, dar mulţ mai îânainţe
ciţisem Discurs asupra metodei… de Descarţes sţ i Dialogurile lui Plaţon. Mi-ar
fi plaă cuţ sţ i mie saă pun îânţrebaă ri sţ i saă aud raă spunsuri, ca Socraţe, or îân acesţe
caă rţţi nu se puneau îânţrebaă ri sţ i nu se daă deau nici raă spunsuri. Exprimau ţoţusţ i
o sţare de spiriţ care se îânţindea pe caă i care îâmi scaă pau. Li se inculca unora
din noi doar o credinţţaă nicidecum definiţaă , un miţ care se crea îân jurul unei
singure idei sţ i anume de raă zvraă ţire, care cerea sacrificiu sţ i supunere… Aţaâ ţ!
Crisţos sţ i Tţ ara sţ i dusţ manii sţ i ai lui Crisţos sţ i ai ţţaării, evreii. Era o misţ care
religioasaă ? maă îânţrebasem.
Nu era clar. Religioasaă era sţ i mama. Dar cuvinţele „mila Domnului”,
„virţuţea”, „paă caţul”, „ierţarea”, „saă îânţinzi sţ i obrazul celaă lalţ caâ nd ţţi se daă o
palmaă ” n-aveau nicio legaă ţuraă cu „ţaâ lharii sţ i jidanii” care „ne ţoţ sug mereu,
mereu”. Cine erau acesţ ţia, îân afaraă de evrei, care erau singurii numiţţi? Iar
fapţul caă sţ eful lor, Caă piţanul, era invocaţ ca o zeiţaţe sţ i i se cerea saă facaă o
ţţaraă „ca soarele sfaâ nţ de pe cer” ţrezea îânţrebaă ri. Adicaă cum s-o facaă ? Prin ce
mijloace? Niciun raă spuns. Cine erau, îân fapţ, acei ţaâ lhari, de care pomeneau
ei? Mulţ mai ţaâ rziu am aflaţ caă regele era unul. Dar ceilalţţi? Era o misţ care
spiriţualaă care voia saă modifice naţura umanaă ? Iaraă sţ i îânţrebarea, cum?
Prinţr-o nouaă religie? Care? Saţele aveau biserici sţ i preoţţi care de douaă mii
de ani îâncercau acelasţ i lucru. Sţ i nu faă raă succes. Umilinţţa îân faţţa credinţţei
fraâ ngea adesea grumazul celui care se credea nemuriţor pe paă maâ nţ. Cu sau
faă raă credinţţaă îânţr-o viaţţaă viiţoare, fii mai puţţin ţrufasţ , paă maâ nţul ţoţ ţe
asţ ţeapţaă , o saă ai aceeasţ i soarţaă cu cel pe care îâl umilesţ ţi sau îâl despoi. Ce era
deci nou îân „misţ care”? Aţunci cum se crease miţul? Nu îânţţelegeam. Moarţea
penţru Caă piţan, de ce era necesaraă ? De ce ţrebuia saă ne fie „cea mai dragaă
nunţaă dinţre nunţţi”?
Acum, îân sfaâ rsţ iţ, dupaă ce omoraâ seraă pe mulţţi sţ i fuseseraă sţ i ei omoraâ ţţi,
luaseraă puţerea. Sţ i maă aflam îân faţţa unuia din sţ efii lor. Curioziţaţea mea era
flaă maâ ndaă , dar ascunsaă . Dacaă ar fi îânţţeles caă singuraă aceasţaă pornire maă
adusese acolo îân claă dire, bineîânţţeles caă nu mi-ar mai fi spus nimic sţ i m-ar fi
daţ imediaţ afaraă . Numai Crisţos sţ i bineîânţţeles numai îân relaţaă rile
aposţolilor, îâi spune el diavolului, invariabil, ţimp de paţruzeci de zile, retro
satana. IÎnţaâ i caă nimeni nu are, la opţsprezece ani, cerţiţudinile sţ i iluminarea
lui Crisţos (la drepţ vorbind nici ale lui nu erau de nezdruncinaţ, dovadaă caă ,
îân graă dina Gheţsimani, îâl îânţreabaă pe Taţaă l saă u dacaă n-ar fi posibil saă ţreacaă
de la el paharul acela; iar pe cruce, ţeribila îândoialaă : „Dumnezeul meu,
penţru ce m-ai paă raă siţ?”). Or, generaţţia mea abia deschidea ochii. Ce voiau saă
facaă cu noi? Tabla valorilor absoluţe, liberţaţea, arţa, filosofia, religia îân care
credeam, era raă sţurnaţaă . Tablele legii sparţe, dar nu de un profeţ îândureraţ,
ci de unul violenţ, inţoleranţ, obscur îân inţenţţiile sale. Poaţe o saă aflu caă avea
noi ţable…
14
Raă mas singur cu acesţ sţ ef, urmase o ţaă cere. Avea haâ rţii îân faţţaă, ţerminaă
ceva de ciţiţ, apoi raă spunse la un apel al unuia din ţelefoanele care sunaă pe
biroul saă u.
— Cine e acolo la voi sţ eful „Fraă ţţiilor de cruce” pe sţ coalaă ?
IÎi spusei numele pedagogului care le organizase, sţraâ mbaâ ndu-maă cu un
dispreţţ neascuns, ghidaţ de insţincţ, penţru a nu inţra îân deţalii despre
„Fraă ţţiile de cruce”, deţalii pe care nu le cunosţ ţeam sţ i penţru a-l inţriga sţ i
abaţe discuţţia spre idei sţ i nu spre fapţe din sţ coalaă .
— Ce, zise, nu se poarţaă bine cu voi?
— Nu sţ ţie saă raă spundaă la îânţrebaă ri, zisei, nu se poaţe faă raă îânţrebaă ri…
— Da? zise. Ce fel de îânţrebaă ri?
IÎnţrebaă ri aveam mulţe, pe care nu i le pusesem niciodaţaă pedagogului
verde, dar maă prefaă cui fraă maâ nţaţ. Mi-am fraă maâ nţaţ chiar maâ inile pe
genunchi sţ i am ţaă cuţ posomoraâ ţ.
— Ei, ia zi-i!
— Saă presupunem, am spus eu aţunci, caă îân ţţara noasţraă n-ar fi fosţ niciun
picior de evreu. S-ar mai fi naă scuţ misţ carea legionaraă aţunci, îân ’22?
Sţ ţiam ce spun. Ciţisem Pentru legionari sţ i descoperisem caă , penţru ei,
evreii erau sţ i raă maă seseraă o mare obsesie.
— Asţ adar, cunosţ ţi isţoria Mişcării, zise el, sţ i ţţi-a raă mas neclar acesţ lucru.
Nu i-am raă spuns. El îâsţi aprinse o ţţigare sţ i puse maâ na pe ţelefon. Nu spuse
niciun nume, dar chemaă pe cineva. Nu se mai uiţaă la mine, reîâncepu saă
ciţeascaă haâ rţii. Curaâ nd inţraă un individ a caă rui îânfaă ţţisţ are maă izbi din primele
clipe. Foarţe ţaâ naă r, saă fi avuţ caâ ţţiva ani mai mulţ decaâ ţ mine, de o raraă
disţincţţie, cu chipul oval, paă rul lins sţ i nu claie cum îâl aveau alţţi legionari,
frunţe îânalţaă sţ i ochi mari, sţ erpesţ ţi, cu cozile parcaă îânţinse saă se uneascaă cu
urechile. Se apropie de birou sţ i se asţ ezaă îân foţoliu îân faţţa mea. Purţa caă masţ aă
verde cu diagonalaă , dar faă raă pisţol, panţaloni sţraâ mţţi, de cizme, sţ i cizmele
oglindaă .
— Gheorghe, sţ oferul meu, mi-a adus baă iaţu-aă sţa, care e un elev îânţaâ rziaţ,
zise omul de dupaă birou. Are o îânţrebare, dacaă îân ţţara noasţraă n-ar fi fosţ
jidani, s-ar mai fi naă scuţ misţ carea legionaraă , aţunci îân ’22? Ia-l îân birou la
ţine sţ i explicaă -i. Pe urmaă vii sţ i-mi spui ce e cu el.
Ne ridicaraă m sţ i iesţ iraă m. Inţraraă m îânţr-un birou sţ i urmaraă lungi minuţe de
ţaă cere. Individul fuma sţ i sţaă ţea nemisţ caţ pe scaun ca un sfinx sţ i paă rea saă nu
ia îân seamaă prezenţţa mea. Paâ ndeam cu coada ochiului figura acesţui sţ ef mai
mic, ţoţusţ i sţ ef, dar nu vaă zui nimic, omul paă rea saă fie îânsaă sţ i ţaă cerea, chipul lui
araă ţa ca o placaă de plumb, ca o mascaă îânţţepeniţaă îânţr-o expresie
impeneţrabilaă : „Sunţ legionar sţ i nimic din secreţele misţ caă rii la care am
aderaţ nu vor fi exprimaţe, paă rea el saă spunaă . Sunţ un gaâ ndiţor legionar, nu
un legionar de duzinaă . Gaâ ndirea mea e meţafizicaă , aţemporalaă , ca sţ i spiriţul
Caă piţanului, care ţraă iesţ ţe îân mine. Orice s-ar îânţaâ mpla pesţe veacuri, nimic
nu maă va clinţi… Saă presupunem caă vaâ nţurile isţoriei ne-ar alunga de pe
scenaă , ei sţ i? Dacaă nu voi muri, maă voi adapţa, schimbaâ nd masca, dar esenţţa
gaâ ndirii mele va raă maâ ne nealţeraţaă . Exprim un desţin, nu o simplaă viaţţaă…”
— IÎnţrebarea dumiţale e o prosţie, vorbi deodaţaă , foarţe grosolan, sfinxul,
dar ţoţusţ i faă raă saă i se sţrice masca. Bineîânţţeles caă misţ carea legionaraă ţoţ ar fi
apaă ruţ. Ea esţe naă scuţaă din adaâ ncurile acesţui popor sţ i exprimaă aspiraţţia lui
spre eţerniţaţe. Ea a apaă raţ fiinţţa neamului de jidani îân acel ţimp, dar sţ i de
corupţţia democraţţiei sţ i a moravurilor poliţicienilor.
Aici maă uiţai sţ i eu îân jos. Asţ a era, îânainţea lui Hiţler, îân mod iraţţional
Mişcarea inţrase îân conflicţ sţ i cu poliţicienii vechilor parţide. Sţ ţiam din
poiana fieraă riei lui Iocan despre viaţţa desţ aănţţaţaă a regelui, cu Lupeasca lui, sţ i
caă regele jefuise ţţara, era unul din cei caâ ţţiva oameni bogaţţi din lume, avere
dusaă de aici din ţimp. Dar acum Carol al II-lea fusese alungaţ… Un general
energic venise la puţere sţ i adusese cu el Mişcarea. Ei bine, care fusese primul
lor gaâ nd ca saă exprime aspiraţţia eţernaă a neamului? IÎnfiinţţaseraă „poliţţii
legionare”, saă baţaă oamenii îân piaţţa publicaă . Un mare negusţor din Rosţ iori,
Colţţaţu, o paă ţţise asţfel, deci îânţaâ mplarea de la noi din saţ nu era izolaţaă . De ce
„poliţţie legionaraă ”? Cea obisţ nuiţaă , care saă respecţe legile, nu era de ajuns? Pe
cine ameninţţau ei cu acesţe poliţţii, îâmpoţriva cui erau îândrepţaţe acum dupaă
ce erau la puţere? Ce voiau saă ne facaă ? Mai ales caă vechea poliţţie era îân
picioare. Douaă poliţţii… Firesţ ţe, îâmpoţriva oamenilor, asţa era clar…
— Dumneavoasţraă sţ ţiţţi ce spune Rousseau, m-am pomeniţ eu zicaâ nd:
„Omul s-a naă scuţ liber, dar preţuţindeni e îân lanţţuri”.
— Ce vrei saă spui? ţresaă ri el.
Nici eu nu sţ ţiam clar ce voiam saă spun. Poaţe saă -i araă ţ caă misţ carea
legionaraă voia saă -l punaă pe om sţ i mai mulţ îân lanţţuri cu ajuţorul poliţţiei
legionare sţ i saă -l cobor puţţin din eţerniţaţe, spre realiţaă ţţile regimului al caă rui
spiriţ îâl îâncarna.
— Vaă d caă n-ai de pus numai o îânţrebare, ci mai mulţe, zise el, sţ i masca
îâncepu saă i se sţrice. Nu cunosţ ţi drumul pe care ţrebuie saă -l sţraă baţaă un
legionar, de care vorbesţ ţe Caă piţanul, cum ţrebuie saă urci îân genunchi sţ i saă ţe
purifici? Piscurile spiriţualiţaă ţţii noasţre sunţ îândepaă rţaţe sţ i numai prin jerţfa
ajungi la ele. Sţ i mulţţi din ai nosţ ţri s-au jerţfiţ sţ i am îânvins. Nicadorii,
Decemvirii, Moţţa, Marin…
Da, sţ ţiam:

Moţa, arhanghel şi munte,


Marin ca o flacără mare!

Muriseraă amaâ ndoi îân raă zboiul civil din Spania. Se caâ nţa acesţ caâ nţec sţ i pe
la noi prin paă dure, unde cuibul de legionari din saţ îâsţi ţţinea sţ edinţţele sţ i
faă ceau sţ i insţrucţţie…
— Niciodaţaă , zic, omul nu va îânceţa saă punaă îânţrebaă ri.
— Nu mai spune! Ce fel de îânţrebaă ri? IÎnţrebaă ri se prefac caă ne pun sţ i
dusţ manii. IÎn realiţaţe vor saă raă spaâ ndeascaă îândoiala, dubiul. Legionarul care
are îândoieli n-are ce caă uţa prinţre noi. Spiriţele dubiţaţive nu vor ajunge
niciodaţaă pe culmile credinţţei, conţinuaă el, fii aţenţ saă nu ajungi îân aceasţaă
caţegorie. Fiindcaă dimpoţrivaă , vaâ rsţa ar ţrebui saă -ţţi dea elan, spiriţ de
sacrificiu… Ce ne inţereseazaă pe noi Rousseau? Noi nu facem conţracţe
sociale, noi sunţem îânsaă sţ i ţţara, pe care o vom caă laă uzi spre desţinul ei maă reţţ
sţ i vesţ nic… Acum avem de curaă ţţiţ puţregaiul pe care l-am mosţ ţeniţ. Vom face
asţa faă raă cruţţare sţ i o s-o spaă laă m de lepra ţrecuţului…
IÎncepeam saă maă plicţisesc. Sperasem îânţr-o mare îânţaâ lnire sţ i caâ nd colo
acesţ sţ ef nu se deosebea prea mulţ de nasţ u-meu din Silisţ ţea, cu ţoaţaă
îânfaă ţţisţ area sa care voia saă sugereze acele culmi de care vorbea. Asţa m-a
faă cuţ saă maă uiţ iar îân jos, ca sţ i caâ nd spusele lui m-ar fi ţurburaţ. El se araă ţaă
îângaă duiţor:
— Pe ce clasaă esţ ţi?
IÎi raă spunsei caă eram pe-a paţra normalaă sţ i caă aveam opţsprezece ani.
— Sţ coala e de vinaă , zise el, caă gaâ ndiţţi asţfel. Dar o saă schimbaă m noi sţ i
sţ colile.
Nu maă îândoiam. Paă ţrunseseraă repede îân ele. Pedagogul verde inţra îân sala
de mese ca un adevaă raţ sţaă paâ n, subdirecţorul Lascaă r se ferea din calea lui,
iar direcţorul Ionasţ cu sţaă ţea mai mulţ îânchis îân casaă (care se afla îân incinţa
sţ colii), nu prea îâl mai vedeam prin clase.
— De la Rousseau ajungi repede la jidanul de Marx, zise el mai deparţe,
luaâ ndu-maă îân privirea ţoţalaă a ochilor lui sţ erpesţ ţi. Te pomenesţ ţi caă l-ai sţ i
ciţiţ.
— Nu, zic, n-am avuţ de unde!
Raă spunsesem ca ţaţaă l meu, cu ironie îân glas, dar el nu baă gaă de seamaă .
— Asţa a dus Rusia la aţeism, conţinuaă . Era singura ţţaraă din lume care
avea graniţţaă cu Dumnezeu! Au disţrus aceasţaă graniţţaă. Ce le-a raă mas?
„Hm! am gaâ ndiţ, graniţţaă cu Dumnezeu penţru o ţţaraă , nu e raă u zis.”
El conţinuaă :
— Sunţ aţei sţ i urmaă resc disţrugerea naţţiunilor, ca saă domneascaă pesţe
paă maâ nţ jidovimea… Unii cred caă noi avem ceva cu maă runţul ovreiasţ care are
o praă vaă lie îân colţţ . Dar au inţraţ îân culţuraă , au acaparaţ medicina, au infecţaţ
consţ ţiinţţele cu inţernaţţionalismul lor subminaţor de popoare. Noi am lupţaţ
penţru numerus clausus îân universiţaă ţţi, condusţ i de Caă piţan, care a vaă zuţ
pericolul îâncaă din ’22, sţ i dacaă aţunci n-am îânvins ţoţal, e penţru caă jidovimea
avea presa îân maâ na ei, banii, aurul, indusţriile. Acum îânsaă o saă le ţaă iem labele
lor pisţruiaţe.
Auzindu-l vorbind asţfel nu mai simţţeam plicţisealaă , ci o apaă saă ţoare sţ i
nedefiniţaă nelinisţ ţe. Taţa nu era un om foarţe umblaţ, ţoţusţ i faă cuse un raă zboi
sţ i sţraă baă ţuse oricum ţţara îân care ţraă ia. Nu-l auzisem niciodaţaă spunaâ nd ceva
despre raă daă cina raă ului de care sufeream, care saă semene cu ceea ce auzeam
acum de la acesţ sţ ef legionar.
— Sţ i ce-o saă le faceţţi? IÎi omoraâ ţţi? l-am îânţrebaţ.
Se uiţaă la mine baă nuiţor. Spusesem faceţi sţ i nu facem, dar nu maă luaă ţoţusţ i
îân seamaă saă maă dea adicaă afaraă ca pe unul care nimerisem acolo îânţaâ mplaă ţor
sţ i ţraţaţ deci ca aţare. Trecu pesţe asţa.
— IÎi pedepsim, zise cu beţţie sţaă paâ niţaă îân glas. Le luaă m puţerea sţ i îâi gonim.
Le luaă m averile sţ i fabricile. Sţ i aceia dinţre ei care n-or saă vrea saă plece, avem
noi ac de cojocul lor.
— Unde saă se ducaă ?
— Nu ne inţereseazaă ! IÎn Palesţina, îân Rusia bolsţ evicaă , îân Sţaţele Uniţe… Un
numaă r mare a veniţ la noi din Polonia, sţ i guvernele jidoviţe i-au primiţ cu
braţţele deschise… Te pomenesţ ţi caă ai prieţeni jidani.
— Nu, de ce?
— Vaă d caă îâi aperi!
Caâ nd îâi apaă rasem? Dar gaâ ndeam ţoţusţ i caă dacaă ar fi fosţ vreun evreu îân saţ
la noi n-ar fi zis nimeni nimic. Din isţorie sţ ţiam caă sunţem rezisţenţţi. Am
îânghiţţiţ mulţe imigraă ri, nu ne-a sţricaţ nimeni nici firea, nici obiceiurile.
Aveam îân saţ un bulgar, un saâ rb, ţţigani sţ i un ungur, pe Cornel, baă rbaţul
Anghelinii Bibinii, sţ i chiar sţ i un ţurc, îâl chema chiar Turcin. Sţ i Arisţide poaţe
era grec…
Sţ i aţunci m-a fulgeraţ o idee… acesţ sfinx, care îân sfaâ rsţ iţ vorbise, era el
chiar romaâ n curaţ? De unde sţ ţia?
— Dacaă din îânţaâ mplare, i-am spus, aţţi descoperi caă aveţţi saâ nge evreiesc…
dumneavoasţraă sau vreo rudaă apropiaţaă , ce-aţţi face?
Masca se refaă cu, se îândepaă rţaă de mine. Toţusţ i îâmi raă spunse cu un glas de
gheaţţaă:
— Du-ţe sţ i vezi-ţţi de ţreabaă . Nu sţ ţiu de ce ai veniţ sţ i cine esţ ţi, n-avem ţimp
saă ne gaâ ndim la dacă. E a doua oaraă caâ nd aud caă îâţţi iese din guraă acesţ
cuvaâ nţ. Sigur caă asţ raă maâ ne ţoţ legionar chiar dacă asţ fi aruncaţ îân raâ ndul
jidanilor.
— Sţ i ei ce-ar zice?
— Probabil caă m-ar blesţema sţ i m-ar goni. Fiindcaă n-asţ ţrece de parţea
lor!
Era vizibil caă nu-i plaă cuse deloc siţuaţţia sţranie îân care gaâ ndul meu îâl
aruncase caâ ţeva clipe.
— Sţ i dacaă legionarii v-ar omorîâ?
— Ar face foarţe bine!
Sţ i maă privi cu duriţaţe, cu un fanaţism care îâl faă cea murdar. Maă
asţ ţepţasem saă spunaă caă îân acea posţuraă s-ar fi sinucis, nepuţaâ nd suporţa îân
consţ ţiinţţa lui o asţfel de surpare. Ar fi fosţ mai uman… Dar sţ i raă spunsul lui
sţaâ rnea nelinisţ ţe.
M-am ridicaţ, am luaţ-o pur sţ i simplu spre usţ aă faă raă saă mai rosţesc vreun
cuvaâ nţ, sţ i am iesţ iţ afaraă …
15
Afaraă vedem ţoţdeauna cerul albasţru, sau norii, care ne proţejeazaă cu
ploile lor sţ i simţţim pasţ ii nosţ ţri sţaă paâ ni pe lume, paâ naă nu sunţem loviţţi sţ i
inima nu ne baţe saă ne spargaă piepţul… Traă isem asţfel de loviţuri; palma
grea, ţţaăraă neascaă , îânjuraă ţura, cuvaâ nţul ţrivial, josnic, la adresa mamei mele, se
abaă ţuseraă adesea asupra mea. Familia îânsaă , caâ ţ era ea de dezbinaţaă , maă
proţejase. Asţfel de oameni, pe care niciun gaâ nd îânalţ nu-i caă laă uzea, erau
dispreţţuiţţi de ţaţaă l meu. IÎi cunosţ ţeam pe ţoţţi oamenii prin el. Baâ zdoveicaă era
cu maă ciuca. Sţan Moamesţ cu beţţia. Ion al lui Miai cu nesţ ţiinţţa: „Taţaă l nosţru
care esţ ţi îân ceruri” sţ i ţoaţaă rugaă ciunea era penţru el nisţ ţe cuvinţe
„îâncurcaă laţe”. Alţul era desţ ţepţ „nevoie mare”, expresie inţraducţibilaă penţru
vaâ rsţa mea de aţunci, dar îânţţelegeam caă era o ironie, caă dimpoţrivaă , omul
acela era deparţe de desţ ţepţaă ciunea pe care o afisţ a. Ene degeaba se ducea la
bisericaă , ţoţ Ene raă maâ nea, dar bine caă se ducea: „e sţ i el un cresţ ţin”. Sţancu îâsţi
baă use ţoţ paă maâ nţul, desţ i avea unsprezece copii. IÎi mai raă maă seseraă douaă
pogoane, punea ţuţun pe ele. Fumau ţoţţi, „ce saă facaă ”? Se apucase de
cizmaă rie. Cei violenţţi sţ i josnici erau ocoliţţi. De aă sţ ţia ţrebuia „saă fugi”. Erau îân
afara oamenilor. Taţa nu sţaă ţea de vorbaă cu ei. IÎncaâ ţ uiţam ţoţul numai caâ ţ îâl
vedeam, nu-i povesţeam nimic… Mi-era de-ajuns saă -i aud glasul linisţ ţiţor:
„Ce faci, maă , copile?” sţ i lumea îânţunecaţaă , a caă rei perdea se daă duse o clipaă la
o parţe sţ i vaă zusem uraâ ţul sţ i abjecţţia, se îânchidea la loc sţ i îânceţa saă mai exisţe
penţru mine.
Era frumos îân acea zi de noiembrie sţ i am raă ţaă ciţ pe la sţ osea, prin preajma
lacurilor. L-am uiţaţ imediaţ sţ i pe acel sţ ef legionar sţ i pe Gheorghe al lui nea
Cosţicaă … Am uiţaţ sţ i de mine îânsumi, absorbiţ de conţemplarea lacului sţ i
sţaă paâ niţ, faă raă gaâ nduri, de bucuria de a ţraă i. Eram fericiţ caă scrisesem un
roman de la îâncepuţ paâ naă la sfaâ rsţ iţ (fiindcaă mai îâncepusem sţ i alţele, dar nu le
ţerminasem) sţ i aceasţaă cerţiţudine îâmi ajungea. Eroina, soţţia falsului librar,
bineîânţţeles caă nu-sţ i omoraâ se soţţul sţ i nici nu se gaâ ndea s-o facaă , dar maă
gaâ ndisem eu îân locul ei, fiindcaă îâmi povesţise viaţţa lui plinaă de ţraă daă ri… copii
îâmpraă sţ ţiaţţi pe ici, pe colo… ţraă ia simulţan cu mai mulţe femei (chiar la
Bucuresţ ţi avea una cu care faă cuse doi copii sţ i pe cea mai ţaâ naă raă , eroina îân
cauzaă , o ţţinea la Mirosţ i, la libraă rie). Maă îânţrebam unde sţaă ţuse ea la
Bucuresţ ţi caâ nd maă viziţase la sţ coalaă … IÎi faă cuse sţ i ei un copil… Falsul librar
era cuzisţ; casa lui era îânconjuraţaă de svasţici îân relief, coloraţe, iar pe unul
din fii îâl boţezase Hiţler. IÎn sepţembrie îâl viziţasem la Mirosţ i. Avea aerul caă a
veniţ la puţere, era euforic, vorbea de îânnoirea neamului; nu purţa ţoţusţ i
caă masţ aă verde sţ i la îânţrebarea mea dacaă e legionar, s-a feriţ saă -mi raă spundaă .
„Esţe, esţe, mi-a sţ opţiţ soţţia lui cu un aer misţerios, caâ nd el a dispaă ruţ caâ ţeva
minuţe prin curţe. Esţe, a repeţaţ, azi a vorbiţ…” Unde vorbise? N-a apucaţ
saă -mi precizeze, fiindcaă i-am auziţ pasţ ii falsului librar îânţorcaâ ndu-se, dar a
daţ din cap caă da, sţ i a repeţaţ caă îân sfaâ rsţ iţ sţ i-a daţ pe faţţaă ideile care de mulţ
coceau îân el… IÎi plaă ceau sţ i ei acele idei? Nu era clar, dar era maâ ndraă … Acum
acesţ baă rbaţ care nu faă cuse alţceva decaâ ţ saă alerge dupaă feţe, prin ţrenuri
caâ nd le prindea îân drum spre sţ coli, sţ i le deţurna de la desţinul lor, prin
inţernaţe, prin medii obscure, cum o gaă sise pe cea din Bucuresţ ţi, avea saă
ajungaă ceva mare… Nu era un simplu ţţap… Numai caă , ciudaţ lucru, nu
ajunsese nimic… O îânţrebasem aţunci îân hol sţ i ea îâmi raă spunsese nelinisţ ţiţaă :
„Nimic… N-a ajuns nimic…” N-am mai puţuţ saă aflu ceva din pricina
domnului Lascaă r… Ce se îânţaâ mplase? Nu era legionar? Dar aţunci de ce
fusese îân ziua aceea de îâncepuţ de sepţembrie aţaâ ţ de euforic sţ i mai ales
unde „vorbise”? Cum îânsaă „poliţica” penţru mine nu faă cea parţe din valorile
absoluţe (îân poiana fieraă riei lui Iocan îâmi apaă ruse ca o comedie), gaâ ndul la
soarţa falsului librar n-a sţaă ruiţ prea mulţ îân consţ ţiinţţa mea. Dimpoţrivaă , mi-
am aminţiţ de soarţa fraţelui soţţiei lui, de care ea îâmi vorbise des, Pavel, orb
care locuia la Vaţra luminoasaă , om deosebiţ care îâsţi pierduse vederea de mic
îânţr-un accidenţ neelucidaţ… „Saă nu-l îânţrebi, îâmi sţ opţise ea, la prima viziţaă
pe care i-o faă cusem îâmpreunaă , îânţr-o duminicaă , e foarţe sensibil, îâi face raă u
aceasţaă aminţire”. Sţ i nici ea nu vrusese saă -mi spunaă . Culţiva misţerul îân jurul
ei sţ i al familiei din care provenea de pe undeva din Moldova sţ i nici cum
ajunsese ea, ţocmai îân Mirosţ i, sub forţţa de aţracţţie a baă rbaţului pe care îâmi
sugera caă îâl ura, dar pe care nu-l paă raă sea…
Am laă saţ lacul sţ i am luaţ-o spre Vaţra luminoasaă . Taina îân care era
îânvaă luiţaă viaţţa fraţelui orb sţ i a sorei lui mi se paă rea insondabilaă . Nici nu
voiam s-o dezleg; maă duceam la Pavel aţras de puţernica lui personaliţaţe,
care se formase ciţind nu aţaâ ţ mulţ (biblioţeca lui din caă rţţi uriasţ e scrise cu
cuiul nu era mare), caâ ţ reflecţaâ nd asupra vieţţii de a caă rei luminaă din afaraă
era lipsiţ… „Faă raă îândoialaă , îâmi spuneam asculţaâ ndu-l, e un om superior” caă ci
nu mai auzisem niciodaţaă paâ naă aţunci de la cineva idei mai severe despre
liţeraţura conţemporanaă cum auzeam de la el (abordasem de la îâncepuţ
acesţ subiecţ caâ nd îâi fusesem prezenţaţ de soraă -sa drepţ „un ţaâ naă r care
scrie”) sţ i îâl asculţam uluiţ, fiindcaă aflam penţru îânţaâ ia oaraă caă Liviu Rebreanu
era îân declin, Ionel Teodoreanu esţ uaţ îânţr-un lirism faă raă fraâ naă , cu subiecţe
fanţezisţe, sţ i Cezar Peţrescu îân vorbaă rie faă raă noimaă … îâi plaă cea îân schimb
doamna Bengescu, Camil Peţrescu, Sadoveanu, Mircea Eliade… Tocmai
ciţisem sţ i eu Maitreyi sţ i Huliganii. „Scriiţorul ţrebuie saă ne iniţţieze îân ceea ce
exisţaă dincolo de realiţaţea vizibilaă , spunea el… Revelaţţia lucrurilor deja
sţ ţiuţe s-a produs îân secolul ţrecuţ prin Balzac sţ i Flauberţ, excepţaâ ndu-i pe
rusţ i, care cei dinţaâ i au exploraţ fanţasţicul realiţaă ţţii. Corespondenţţa dinţre
cei doi caâ ini ai lui Gogol ne face pe ţoţţi caâ ini, sţ i Tolsţoi devine sţ i el cal sţ i ne
face sţ i pe noi cai, dar inferiori unor cai, îân Holstomer. Fiindcaă el se îânţreabaă :
la ce folosesţ ţe un om? Saă ţaie coada caâ inilor, saă casţreze animalele, saă sţrice
ce-a faă cuţ naţura? De ce? Ca saă -i facaă lui plaă cere? Saă -l ducaă pe el cu drosţ ca,
uiţaâ nd saă -i dea apaă , biciuindu-l saă alerge dupaă o femeie desfraâ naţaă care îâl
paă raă sise? Swifţ a fosţ primul care a imaginaţ o lume îân care animalul om,
numiţ Yahoo, are sţaă ri de sufleţ capricioase sţ i inexplicabile, la care caii se
uiţaă uimiţţi sţ i îâl ţţin îân grajd asţ ţepţaâ nd linisţ ţiţţi saă -i ţreacaă isţeria sţ i ţţicneala…
Un spiriţ ţurmenţaţ, pe care nu ţrebuie saă -l urmezi. Esţ ţi baă iaţ ţaâ naă r, ai iluzii
sţ i idealuri, Swifţ ţe va ţurbura prea ţare, nu-l ciţi… dar ciţesţ ţe-i pe rusţ i… Sunţ
îângrijoraţţi de desţinul omului, pe care îâl vaă d din subţeranaă , ca Dosţoievski…
Dar maă rţuria nu e rece, soarţa omului nu e iremediabilaă , ca la acesţ englez
care a mers îân declin dupaă Gulliver, ci paţeţicaă , cu ochii spre Dumnezeu…
Tolsţoi e mai echilibraţ, nu-i ciţi acum nici pe Gogol, nici pe Dosţoievski.
Tolsţoi e mai aproape de naţuraă , mai curaţ, el n-a violaţ o feţiţţaă de nouaă ani
ca Dosţoievski, sţ i nici n-a caă zuţ îân bisericaă , îân crizaă , ca Gogol, speriaţ de
monsţ ţrii care îâl viziţau sţ i pe care îâi crease. Toţţi acesţ ţi Bobcinski sţ i Dobcinski,
de care ar ţrebui saă raâ dem, nu ne sţaâ rnesc deloc raâ sul… indivizi de cosţ mar…
caricaţuri… Dar nebunul care e loviţ îân cap sţ i îâsţi aduce aminţe de maicaă -sa…
o, mamaă , cine m-a faă cuţ asţ a?… Tu m-ai faă cuţ?… Maă baţ… Nu-l ciţi!”
Saă -i dai unui adolescenţ un sfaţ… Va face exacţ conţrariul! Am îâncepuţ saă
umblu prin anţicaă rii dupaă Swifţ, Gogol sţ i Dosţoievski sţ i îâi ciţeam îân mica
odaă iţţaă a fraţelui meu Nilaă , care îâmi daă dea sţ i bani. IÎl eviţam pe Tolsţoi…
IÎn ziua aceea l-am gaă siţ pe Pavel cu o femeie sţ i am îânţţeles de unde sţ ţia el
aţaâ ţea despre liţeraţuraă : ea îâi ciţea… Era o prieţenaă , care mi-a spus mai
ţaâ rziu caă vrea saă se maă riţe cu el. Cum el era profesor acolo la Vaţra
luminoasaă , sţ i caâ sţ ţiga, ea voia saă -l scoaţaă din acea casaă (sinisţraă penţru cine
nu era orb) sţ i saă -l aducaă la ea…
IÎnţr-adevaă r pe coridoare sţ i chiar îân odaă i mirosea parcaă a orbi, un miros
sţraniu, de cimenţ umed sţ i murdar, desţ i murdar nu era, de ceva nespaă laţ sţ i
raâ nced. Culorile erau îânţunecaţe pesţe ţoţ, desţ i grija de casaă o aveau vaă zaă ţori
angajaţţi, care ar fi puţuţ pune o culoare ici, colo, un ghiveci, un sţraţ de flori
sau ar fi puţuţ vopsi alţfel pereţţii. Curţea era animaţaă ţoţusţ i. Cei ţineri se
plimbau gaâ ndiţori, singuri sau caâ ţe doi. Numai ţineri am vaă zuţ… unii erau
frumosţ i, cu paă rul îânţr-o parţe, cu frunţea aplecaţaă , cu expresii melancolice,
îâncaă neîânţţepeniţe, cum araă ţau cei baă ţraâ ni, pe care îâi îânţaâ lneam pe scaă ri,
coboraâ nd sau urcaâ nd cu maâ inile alunecaâ nd pe cimenţul lusţruiţ al palierelor,
cu frunţea îân sus, inexpresivi sţ i decoloraţţi, îân hainele lor care se îâncheiau la
gaâ ţ faă raă croiala obisţ nuiţaă , îân bocancii lor negri sţ i grei…
— Nu vaă deranjaţţi, le-am spus, vin îân alţaă zi, dacaă acum…
— Nu, mi-a raă spuns Pavel, sţai, am ciţiţ desţul…
Sţ i m-a prezenţaţ prieţenei lui. M-a îânţrebaţ ce-am mai faă cuţ. Femeia a pus
carţea deoparţe sţ i Pavel s-a ridicaţ îân capul oaselor pe paţul lui de fier.
Sţaă ţuse lungiţ. M-am asţ ezaţ pe un scaun sţ i i-am aruncaţ femeii o privire
rapidaă . Nu era frumoasaă , nici bine îâmbraă caţaă , dar era ţaâ naă raă , cu un chip
expresiv, cu privirea îânsufleţţiţaă , desţ i puţţin ţurbure… Pavel semaă na cu ţinerii
de pe afaraă , desţ i puţea saă aibaă ţreizeci de ani. Avea îânsaă sţ i el o vagaă paloare
care nu-mi plaă cea. Dupaă raă zboi m-am dus saă -l viziţez. Mi s-a spus caă a muriţ.
Suferise de ceva? am îânţrebaţ. Nu. Am îânţţeles caă femeia aceea nu-l luase cu
ea, sau nu vrusese el, se despaă rţţiseraă sţ i îâl omoraâ se singuraă ţaţea. Ce-am mai
faă cuţ? A, da! Sţ i am îâncepuţ saă -i povesţesc îânţaâ lnirea mea cu acel sţ ef legionar.
Nu sţ ţiam saă -i redau exacţ discuţţia, ţoţul se îândepaă rţase de mine considerabil,
se sţ i îângropase îân adaâ ncul uiţaă rii, îâmi raă maă sese îân minţe doar ameninţţarea la
adresa evreilor, caă o saă li se ţaie curaâ nd labele lor pisţruiaţe…
— Asţ a a zis?!
— Da.
— Hm! Or s-o sţ i facaă ! Avem sţ i noi semne…
Sţ i îâl vaă d caă pune maâ na pe umaă rul, apoi pe paă rul femeii, pipaă ind…
— Te-ai coafaţ azi, îâl aud caă îâi spune.
— Da, i-a raă spuns femeia.
A maâ ngaâ iaţ-o…
— Unde e ziarul acela de alalţaă ieri, Buna-vestire? L-ai laă saţ aici sau l-ai
luaţ?
— Nu, i-a raă spuns femeia, ai nevoie de el?
— Da, mai ciţesţ ţe o daţaă sţ ţirea aceea cu Asociaţţia surdo-muţţilor, saă audaă
sţ i el.
Femeia se ridicaă sţ i luaă de pe biblioţecaă un ziar dinţr-un ţeanc. IÎl raă sfoi sţ i
ciţi:
— „Zilele acesţea la Bucuresţ ţi Asociaţţia surdo-muţţilor din Romaâ nia a
ţţinuţ sţ edinţţaă plenaraă îân care s-a hoţaă raâ ţ cu majoriţaţe de voţuri excluderea
membrilor evrei.”
— Cum?! am îânţrebaţ.
Auzisem bine, dar voiam saă mai aud o daţaă . Femeia ciţi din nou sţ ţirea. Am
izbucniţ îânţr-un raâ s îânalţ. Sţ ţiam cum vorbesc surdomuţţii, au alfabeţul lor, cu
degeţele… Deci au ţţinuţ sţ edinţţaă plenaraă , au luaţ „cuvaâ nţul” sţ i… Sţ i iar am
izbucniţ îân raâ s.
— Esţ ţi baă iaţ vesel, zise Pavel, nici conţrariaţ, dar nici molipsiţ de reacţţia
mea. Nu m-asţ mira saă aparaă sţ i dinţre noi nisţ ţe beţţivi care saă cearaă acelasţ i
lucru.
— Ce beţţivi? am zis faă raă saă reusţ esc saă -mi poţolesc raâ sul.
— Avem desţui beţţivi!
— Aici?!
— Da, aici.
N-am mai îânţaâ rziaţ mulţ. Mi-am daţ seama caă sţarea mea de spiriţ, cu
raâ sul acela care nu îânceţa (caâ ţ maă gaâ ndeam sţ i conţemplam îân minţe ridicola
sţ ţire, caâ ţ izbucneam îân hohoţe) s-ar puţea saă -l jigneascaă pe omul din faţţa
mea…
16
Dimpoţrivaă , Swifţ nu m-a ţurburaţ sţ i nu m-a nelinisţ ţiţ deloc posţura îân
care punea el animalul numiţ Yahoo. Recunosţ ţeam omul îân prada pornirilor
lui obscure, inferior, evidenţ, puriţaă ţţii unui cal. Cunosţ ţeam caii. Eram ţrimis
cu ei saă -i pasc sţ i ne confundam îân inţenţţii: „Voi pasţ ţeţţi, eu ciţesc. Nu inţraţţi îân
porumb caă vaă baţ.” Sţ i îâi baă ţeam caâ nd, aţrasţ i de sţ ţiuleţţi, paă raă seau mirisţ ţea sţ i
jefuiau porumbul. Dar se supuneau, reveneau la iarbaă cuminţţi, iar eu îâmi
vedeam de ciţiţ. Seara îâi despiedicam sţ i îâi legam cu caă pesţrele. Maă urcam pe
spinarea celui din sţaâ nga, nu compleţ, nu-l îâncaă lecam, daă deam piciorul îânţr-o
parţe sţ i plecam. De ce n-o luau razna? Toţusţ i, caâ ţeodaţaă se speriau, ciuleau
urechile, baă ţeau din picioare cuprinsţ i de panicaă sţ i sforaă iau, gaţa s-o ia la
goanaă bezmeţicaă sţ i aţunci copilul de pe spinarea lor, ca o zeiţaţe proţecţoare
sţ i suveranaă , ţraă gea de caă paă sţru sţ i îâi sţriga pe nume: „Zamfir, Frunza, sţai!” Sţ i
îâi raă suceam pe loc sţ i îâi baă ţeam cu palma pe ceafa. Nici n-aveam îân maâ naă un
bici. Ridicau capeţele, panica îâi paă raă sea sţ i raă maâ neau cuminţţi îân amurgul
misţerios sţ i ţaă cuţ al caâ mpiei care se pare caă îâi nelinisţ ţise. „Acasaă !” sţ opţeam sţ i
le îândrepţam gaâ ţurile lor frumoase îânapoi, spre saţul care, poaţe, le zburase o
clipaă din minţe. Traă geau singuri la faâ nţaâ naă , inţrau singuri îân grajd îândaţaă ce
descaă lecam îân curţe. Da, erau puri, fiindcaă erau casţraţţi. Armaă sarul alerga
prin curţe nechezaâ nd, izbea cu picioarele, nu puţeai saă -l îâncaleci, ţe ţraâ nţea,
rupea gardurile, musţ ca… era superb, dar era sminţiţ, ca sţ i omul… Iapa îânsaă sţ i
nu era nici ea de sţaă paâ niţ paâ naă nu era daţaă la armaă sar. Dacaă animalul numiţ
de Swifţ Yahoo ar fi paă ţţiţ sţ i el la fel, adicaă dacaă ar fi fosţ casţraţ, ar fi ajuns sţ i
el docil, pur, neţurburaţ de sţaă ri saă lbaţice, iraţţionale… Era ceva cu Swifţ,
aspira spre puriţaţe sţ i i-am ciţiţ sţ i fraţelui meu Nilaă acel paragraf îân care
biograful relaţa sţupoarea melancolicaă a acesţui englez caâ nd a surprins-o pe
iubiţa lui îânţr-o anumiţaă posţuraă : Lelia… Lelia… Lelia se… Nilaă a suraâ s sţ i l-a
îânjuraţ blaâ nd pe Swifţ zicaâ nd caă ei sţ i ce dacaă Lelia aceea se… Ce-ar fi vruţ,
adicaă ? voia saă spunaă Nilaă . Ar fi ţrebuiţ Lelia saă nu mai maă naâ nce sţ i aţunci nici
nu s-ar mai fi… Dar aţunci… hm… cum adicaă … ar mai fi ţraă iţ…
Turmenţarea marilor spiriţe îâmi daă dea o sţare inţensaă de jubilaţţiune: cu o
acuiţaţe avaâ nd de parţea mea îâncepuţul vieţţii, nu maă speria nebunul lui
Gogol, sţ i conţrariu a ceea ce îâmi spusese orbul, raâ deam de Dobcinski sţ i
Bobcinski, de Manilov sţ i de Sobakievici… Raă maâ neam pierduţ ceasuri îânţregi
cu coaţele sub ceafa, îân mica odaie a lui Nilaă , de la mansardaă , sţaă paâ niţ de
admiraţţie penţru marele Gogol, ale caă rui raă ţaă ciri nu maă inţeresau sţ i nu
voiam saă le cunosc sţ i dorind saă scriu ca el, saă surprind sţ i eu, asemeni lui,
specţacolul vieţţii, care poaţe sţaâ rni îân noi acel senţimenţ de salvare, de
eliberare, de liberţaţe a gaâ ndului, de ţriumf asupra a ceea ce e diform sţ i
groţesc… Imaginaţţia lui Swifţ îâmi era sţraă inaă , a lui Gogol apropiaţaă ,
familiaraă … Desigur, n-am îânţţeles decaâ ţ mai ţaâ rziu de ce Gulliver, îân ţţara
piţicilor, se poarţaă aţaâ ţ de blaâ nd cu acei omuleţţi caâ ţ un degeţ, caâ nd ar fi fosţ
aţaâ ţ de usţ or saă -i disţrugaă pe ţoţţi… îân loc de asţa s-a laă saţ daţ îân judecaţaă , s-a
nelinisţ ţiţ de inţrigile de la curţe ale unor vieţaă ţţi pe care, ca saă poaţaă vorbi cu
ele, le lua îân palmaă sţ i le ţţinea aproape de guraă . Simţţeam vag superioriţaţea
lui îân spiriţ, era un om care nu voia saă abuzeze de puţerea lui, desţ i ar fi puţuţ
fi scos din saă riţe de fapţul caă , sţingaâ nd incendiul palaţului regal cu propria-i
sursaă organicaă de lichid, a fosţ acuzaţ de lezmajestate. Era blaâ nd sţ i drepţ, sţ i-a
apaă raţ cauza folosind consţ ţiinţţa sa de om sţ i nu forţţa…
Faă raă saă le îânţţelegem nici bine nici ţoţal, marile opere ne raă spund, îân pragul
formaă rii idealurilor, la o îânţrebare pe care îâncaă nu ne-o punem, dar care se
insinueazaă : ce esţe un om? Ce esţe o consţ ţiinţţaă? Cunoasţ ţerea de sine, reacţţia
la pierderea liberţaă ţţii civice sţ i inţerioare, a liberţaă ţţii de gaâ ndire, sţ ocul bruţal
al vieţţii, cum puţem deveni, din îânţaâ mplare sau din absenţţa unei opoziţţii
morale, jucaă ria sţ i apoi vicţima îâmprejuraă rilor, ţoaţe acesţea apar mai ţaâ rziu.
La opţsprezece ani maă îâmbaă ţa iluzia liberţaă ţţii mele absoluţe sţ i suraâ deam de
blaâ ndeţţea sţ i puriţaţea lui Gulliver; nu-l îânţţelegeam bine! Saă caâ sţ ţigi de parţea
ţa oameni pe care ai fi puţuţ saă -i sţrivesţ ţi, fiind nisţ ţe ţicaă losţ i, mi se paă rea
desigur usţ or de faă cuţ caâ nd esţ ţi un uriasţ consţ ţienţ de forţţa ţa, dar caâ nd
adversarii sunţ egali îân puţere, îâncearcaă deci… Nu-i caâ sţ ţigi niciodaţaă ,
îâncearcaă saă raă maâ i prieţen cu un ţicaă los. Cu caâ ţţi n-o faă cusem (firesţ ţe faă raă saă
sţ ţiu ce zace îân ei) sţ i…
Plecaâ nd îân armaţaă laă sasem celui mai bun prieţen al meu ţoţ ceea ce
aveam, haine, caă rţţi, manuscrise, foţografii, scrisori… Peţrecusem îâmpreunaă
prin cafenele acele ore de credinţţaă comunaă îân desţinul nosţru liţerar, caâ nd se
spune ţoţ sţ i nimic, îânţr-o euforie îânţeţţiţaă de pahar, pe care el cerea mereu saă
fie din nou umpluţ. Miron Paraschivescu, care ne ajuţase saă debuţaă m, spunea
despre el caă „are geniu” sţ i faă cea din maâ naă îân aer elipse largi îânsoţţiţe de
îânjuraă ţuri de admiraţţie, adicaă unul ca el nu mai exisţaă sţ i se îâneca de
enţuziasm spunaâ nd acesţe cuvinţe… Povesţirile lui erau ceţţoase, viziuni de
vis, adesea de cosţ mar, cu roboţţi care prind viaţţaă sţ i ucid pe creaţorii lor…
Frankensţeini vaă zuţţi la cinema, sau oameni invizibili care ţerorizau pe
dusţ manii lor… Tţ ineam la el, avea un umor pe care îâl exprima sţ i prin ţresaă riri,
gesţuri sponţane sţ i groţesţ ţi, reluaă ri brusţ ţe de conversaţţie dupaă momenţe de
depresiune pe care le alunga cu un raâ s dispreţţuiţor adresaţ soarţei. Cum?
Noi? Eram ţineri! Soarţa ducaă -se dracului! Saă bem! Era singurul fecior al
mamei sale vaă duve care avea grijaă de el sţ i ţraă iau îânţr-un carţier saă rac, dar cu
o caă suţţaă a lor cu graă diniţţaă idilicaă .
IÎn ’44, dupaă 23 Augusţ, m-am dus la el. „Daă -mi, i-am spus, ceea ce ţţi-am
îâncredinţţaţ… Hainele, manuscrisele…” „Nu le mai am”, zice. „Dar unde sunţ?”
„A caă zuţ o bombaă pe ele!” „Ce bombaă , zic, unde, vaă d caă aici nu e nicio groapaă ,
casa e îân picioare.” „Nu, caă nu le-am ţţinuţ aici, le-am dus îân alţaă parţe!” „De
ce?” „Ca saă nu cadaă o bombaă pe ele.” „Sţ i a caă zuţ…” „Da, le-a faă cuţ praf…”
Eram sţ i indignaţ sţ i ţrisţ caă pierdusem acele lucruri. Bineîânţţeles caă
vaâ nduse ţoţ ceea ce îâl rugasem saă -mi paă sţreze, alţţii mi-au spus, sugeraâ ndu-
mi caă a faă cuţ-o ca saă aibaă ce bea. Deci, mi-am zis, vasaă zicaă asţa era… L-am
reîânţaâ lniţ dupaă caâ ţeva zile la o manifesţaţţie, sţriga saă plece guvernul sţ i araă ţa
prins de clocoţ inţerior. „Hai sţ i ţu cu noi, zice, ţreci îân raâ nd…” „Hainele, zic, nu
conţeazaă , desţ i vezi îân ce sunţ îâmbraă caţ (purţam o scaâ rboasaă uniformaă gri îân
care mi se daă duse drumul îânţr-o permisie), dar celelalţe, manuscrisele
(caă rţţile le-ai vaâ nduţ precis sţ i pe ele), ce-ţţi ţrebuiesc manuscrisele. Daă -mi-le!”
„Tţ i-am spus, a urlaţ el absenţ sţ i nepaă saă ţor, au ars ţoaţe…” Sţ i a conţinuaţ saă
sţrige. Am raă mas pe ţroţuar…
Nu ţrebuie saă fie mari sţ ocurile pe care le primim de la un prieţen (de la
alţţii raă maâ nem nepaă saă ţori chiar dacaă sunţ infamii meniţe saă ne culce la
paă maâ nţ; nu ne culcaă !), îânsaă cele primiţe de la un prieţen lovesc un
seismograf mai adaâ nc, pe care cu greu îâl repunem îân sţare de echilibru. L-am
vaă zuţ din nou sţ i i-am spus: „Miţicaă , nu conţeazaă ce mi-ai faă cuţ, manuscrisele
nu ţţineam la ele, spune-mi mai bine ce mai faci ţu?”
Lipsisem doi ani, nu mai sţ ţiam nimic din viaţţa liţeraraă sţ i mai ales nu mai
sţ ţiam ce scrisese el îân acesţ ţimp… îâncercam saă reiau prieţenia cu el cu
speranţţa caă o sinceriţaţe revelaţoare din parţea lui puţea usţ or saă sţ ţeargaă
ceea ce îâmi faă cuse, chiar sţ i o simplaă maă rţurisire caă îâi fusese greu sţ i de aceea…
„Ce saă fac, bine”, mi-a raă spuns îânsaă el cu ceva sparţ îân glas, rece sţ i agresiv… Sţ i
a raă mas muţ sţ i sţraă in.
Toţusţ i n-am rupţ cu el. Cine sţ ţie, mi-am zis, poaţe mai ţaâ rziu, caâ nd o saă
publice o carţe… Sunţem scriiţori… Ne îâmpaă caă m noi… A ajuns reporţer
efemer, ne-am revaă zuţ dupaă un esţ ec al meu, îân ’50 sţ i mi-a spus cuvinţe
oţraă viţe, ca sţ i cei ţrei scriiţori pe care vrusesem saă -i vaă d dupaă debuţ… Ca sţ i
ei, îâmi prevedea, cu saţisfacţţie, un viiţor îân care… pe marginea unui sţ anţţ … Mi
se dorea deci acesţ sţ anţţ sţ i de caă ţre el, cu care peţrecusem ore de… cu ţoaţe
caă nu-i faă cusem niciun bine ca saă se adevereascaă spusele lui Dosţoievski caă
din pricina asţa maă ura. Caâ ţ despre vreun raă u cu aţaâ ţ mai puţţin… N-am mai
auziţ de el dupaă aceasţaă îânţaâ lnire…
IÎn copilaă rie eram prieţen nedespaă rţţiţ cu un ţiz, mergeam îâmpreunaă cu caii
pe la loţuri. Alţeori ne îânţţelegeam ca dimineaţţa saă am eu grijaă sţ i de-ai lui, iar
el saă aibaă dupaă -masaă . Sţ i îânţr-o zi caâ nd vin pe mirisţ ţe saă -l schimb îâl gaă sesc
plecaţ, nu maă asţ ţepţase, iar caii erau pe mirisţ ţea alţuia. Paâ naă saă -mi dau eu
bine seama de ce se îânţaâ mplaă (erau mai mulţţi baă ieţţi adunaţţi) vaă d caă se
apropie de noi un individ negru la faţţaă sţ i îâmi zice: „Maă , aă sţa al lui Caă laă rasţ u,
de ce pasţ ţi, maă , caii pe loţul meu?!” Sţ i paâ naă saă -i dau eu un raă spuns (sunţ
oameni care nu asţ ţeapţaă un raă spuns) îâl vaă d caă ridicaă ciomagul sţ i îâmi ţrage
douaă loviţuri cumpliţe îân cap. M-am sprijiniţ cu maâ na, dar m-a doboraâ ţ. O
uraă naă prasnicaă am simţţiţ caă îâmi îângheaţţaă inima îâmpoţriva acelui ins negru la
faţţaă, care, îânainţe de a lovi, nu vrusese saă asculţe raă spunsul meu, de ce se
aflau caii acolo unde nu eu îâi dusesem. A plecaţ îânjuraâ ndu-maă sţ i a goniţ
singur caii, fiindcaă eu nu maă mai puţeam misţ ca de jos. Toţusţ i pe el l-am uiţaţ
imediaţ, gaâ ndul meu era la alde ţizu-meu… Ce se îânţaâ mplase? Seara, îân ţimp
ce îâi laă sam caii saă îânţre îân curţe, l-am îânţrebaţ: „Maă rine, de ce p… maă -ţii ai
laă saţ ţu caii pe mirisţ ţea aă luia sţ i ai plecaţ?”
IÎn loc saă -mi spunaă ceva care saă -l scoaţaă din cauzaă (sţ i puţea saă spunaă orice,
de pildaă caă l-a chemaţ ţaţ-saă u acasaă sau cine sţ ţie ce alţceva sţ i caă nu el îâi
dusese acolo, zaă u, saă -l… îân… pe maă -sa care minţe, ceea ce m-ar fi mulţţumiţ) îâl
vaă d caă raâ njesţ ţe sţ i îâmi îânţoarce spaţele. N-am îânţţeles decaâ ţ mai ţaâ rziu, de la
alţţii. Dinadins o faă cuse, sţ ţia caă insul acela cu mirisţ ţea era un om negru nu
numai la chip, ci sţ i la sufleţ sţ i dusese caii pe mirisţ ţea lui ţocmai ca acela saă
maă prindaă sţ i de aceea plecase dinainţe. La o vaâ rsţaă asţ a micaă (saă fi avuţ
amaâ ndoi ţreisprezece sau paisprezece ani) se puţuse nasţ ţe îân minţea lui…
ţocmai îâmpoţriva unui prieţen cu care… coceam porumb îâmpreunaă , vorbeam
de feţe… eu îâl iscaă leam pe braţţ cu creion rosţ -albasţru… el maă laă uda, caă dacaă
ar sţ ţi aţaâ ţa carţe caâ ţaă sţ ţiu eu, alde ţaţ-saă u… l-ar da îâncolo îân sţ coli…
Cu aă sţa am rupţ-o de-aţunci, paă raă sind saţul pe el l-am sţ ţers din memorie
ca sţ i pe alţţii care îâi semaă nau sţ i despre care mi se povesţeau isţorisiri la fel de
ţicaă loase, fiind îânsaă oameni mari. Sora mea îâi cunosţ ţea bine sţ i raâ dea de ei
ţoţţi, cum raâ dea ţaţa, ca de o mare comedie. Am auziţ caă Marin aă sţa s-a
îânsuraţ ca orice ţţaăran, a faă cuţ copii, copiii lui au faă cuţ sţ i ei copii, acum e bunic
sţ i ceea ce mi s-a paă ruţ sţ i mai ţaâ mpiţ, are sţ i ţelevizor…
Hoţaă raâ ţ Swifţ era un naiv cu Gulliver al saă u îân ţţara piţicilor… Dar era
frumos… O carţe penţru copii, gaâ ndeam, saă -i disţreze sţ i saă le surprindaă
imaginaţţia… Nu baă nuiam caă mai ţaâ rziu, reciţind-o, aveam saă gaă sesc îân ea
adaâ ncimea unui cugeţ care nu se gaâ ndise deloc la copii caâ nd o scrisese…
17
IÎnţr-o zi fraţi-meu Nilaă îâmi spuse îân ţimp ce ne pregaă ţeam de culcare
(eram numai noi doi, soţţia lui, îânsaă rcinaţaă , o ţrimisese la ţţaraă saă nascaă ; aici
cine s-o ajuţe? îân ţimp ce acolo erau moasţ e sţ i rude care se pricepeau):
— Du-ţe sţ i ţu pe la Ilie!… Al naibii, nu sţ ţiu ce-a faă cuţ!
N-aveam niciun chef! Nu-mi mai plaă cea de el. Era cel mai mare dinţre cei
ţrei copii cu care venise ţaţa de la prima lui muiere. Dupaă ce lucrase un ţimp
la U.C.B. sţaâ rnind dispreţţul nosţru al ţuţuror (la U.C.B., adicaă Uzinele
Comunale Bucuresţ ţi), fusese maă ţuraă ţor de sţradaă , inţrase la S.T.B., Socieţaţea
Tramvaie Bucuresţ ţi, unde se calificase sudor auţogen. Ar fi ţrebuiţ, dupaă
aceasţaă vicţorie, saă fie mulţţumiţ sţ i saă se îâmpace cu familia. N-asţ fi puţuţ zice
caă se purţa uraâ ţ cu mine, dar nici bine nu se purţa, ceva ţurbure îâi apaă rea îân
ochi caâ nd îâmi vorbea, caă , îâmi spunea el cu scepţicism agasaţ, ce cred eu caă o
saă ajung dacaă sunţ la sţ coalaă ? Sţ i aă sţa, ca sţ i alţţii, din saţ sţ i mai ţaâ rziu din
Bucuresţ ţi, vedeau penţru mine cu ochii minţţii un sfaâ rsţ iţ lamenţabil. Era o
dorinţţaă a lor obscuraă , dinţr-o aversiune inexplicabilaă ? Ceva din mine nu le
inspira simpatia? Ceva subţeran, faă raă nume, de care eu nu sţ ţiam, o lua
îânainţea dorinţţei mele de apropiere prin simpla mea prezenţţaă, sţ i naă sţ ţea
pofţa saă ajung raă u, saă sfaâ rsţ esc „pe sub poduri” cum îâmi spusese acesţ fraţe
caâ nd îâl viziţasem penţru prima oaraă îân acea ţoamnaă ? „Sunţ elev”, îâi spusesem.
„Ei sţ i ce dacaă esţ ţi elev? Caâ ţţi bacaloriaţţi n-am vaă zuţ eu cu ţaâ rnul îân maâ naă ?” El
scaă pase de acesţ ţaâ rn, era maâ ndru sţ i acum îâi inţrase îân cap ideea funesţaă ,
care avea saă -i scurţeze viaţţa la cincizeci de ani, saă -sţ i facaă o casaă îân Bucuresţ ţi
„saă le araţe el lor”… Cine erau acei lor nu îânţţelegeam.
Un singur lucru maă îâmpiedica saă -l uraă sc sţ i eu: faţa cu care ţraă ia. Era o
Floricaă frumoasaă , care îâl iubea, micaă de sţaţuraă , cu ochii limpezi, subţţiricaă sţ i
cu ţraă saă ţuri neobisţ nuiţ de delicaţe. Era faţaă îân casaă undeva (acolo îâi
viziţasem, îân odaă iţţa ei, unde ţraă iau îâmpreunaă ).
— Da ce-a faă cuţ? îâl îânţreb eu pe Nilaă , nu prea curios, cu gaâ ndul saă nu maă
duc.
Nilaă parcaă nici nu maă auzi. Somnolenţ sţ i cu un aer pierduţ, coplesţ iţ de
gaâ nduri, uiţaă saă -mi raă spundaă .
— Ce-a faă cuţ, maă , Nilaă ?
— Ei, ce saă facaă , spuse el deodaţaă îâmblaâ nziţ.
IÎnţţelesei. Ilie era fraţi-saă u, nu faă cuse nimic; îâl ierţa. Toţusţ i ceva se
îânţaâ mplase.
— …S-a muţaţ, murmuraă el îân prada unor gaâ nduri care nu se exprimau.
— Da? zic. Sţ i?
El daă du din cap cu ceva îân el care se îândoia: faă cuse sau nu faă cuse bine Ilie
caă se muţase? Da, paă rea el saă spunaă , oamenii se mai muţaă …
Sţ i îâsţi luaă din cap sţ apca lui pe care scria portar, o puse pe masaă cu misţ caă ri
îânceţiniţe sţ i îâncepu saă se dezbrace.
A doua zi faă cui un pacheţ din caă rţţile pe care le ciţisem sţ i plecai la anţicar
saă le schimb (plaă ţeam numai ciţiţul, anţicarul îâmi daă dea banii de garanţţie
îânapoi sţ i din ei luam alţele). IÎn hol Nilaă sţaă ţea maă reţţ îân spaţele biroului saă u
de porţar. IÎmi daă du saă maă naâ nc un sandvici cu sţ uncaă sţ i o sţiclaă de bere.
Caâ sţ ţiga bine Nilaă penţru serviciile lui aduse locaţarilor, dar nu sţ ţiam de ce
avea mereu acel aer îâmpovaă raţ. Nu era ţrisţ (fiindcaă la un pahar avea un
suraâ s de îâncaâ nţare fermecaă ţor sţ i frunţea lui laţaă sţ i îâncreţţiţaă de o linisţ ţiţaă
nedumerire se descreţţea îân sfaâ rsţ iţ), dar lupţa parcaă mereu cu gaâ nduri care
nu caă paă ţau glas. Ducea o lupţaă cu sine sau cu ceva? Nimeni nu sţ ţia, fiindcaă
sţaâ rniţ de fraţi-saă u nu se dezvaă luia, chiar dacaă acela îâi spunea lucruri
musţ caă ţoare, de pildaă îân legaă ţuraă cu nevasţaă -sa, caă reia îâi cam plaă cea saă bea sţ i
nici prea vrednicaă nu era, sau îân legaă ţuraă cu viiţorul lui, nu prea sigur, dupaă
paă rerea lui fraţi-saă u. Dar sţ i îân Nilaă zaă cea un ins care sţ ţia saă devinaă musţ caă ţor.
„Taci caă ai ajuns ţu mare, mormaă ia el, ai ţaă iaţ Bucuresţ ţiul pe din douaă .”
Erau vorbele ţaţaă lui nosţru, de o ironie pe care Ilie o suporţase greu caâ ţ
sţaă ţuse acasaă . „Ilie al meu, spunea el oamenilor, a ţaă iaţ Bucuresţ ţiul pe din
douaă : jumaă ţaţe e al lui.” Ce saă raă spunzi la asţa? Nimic!
— Vezi, zise Nilaă , caă sţaă acuma îân Colenţina, pe sţrada… lai ţramvaiul… Te
dai jos la cap, unde îânţoarce. Tu mai ai bani?
I-am raă spuns caă nu prea mai aveam sţ i mi-a îânţins caâ ţeva suţe. IÎn ţimp ce
îânapoiam caă rţţile anţicarului mi-am daţ seama caă ţoţusţ i se îânţaâ mplase ceva cu
fraţi-meu Ilie sţ i n-am mai luaţ alţe caă rţţi, hoţaă raâ ţ saă maă duc sţ i saă vaă d.
Am gaă siţ greu sţrada, dacaă sţradaă se puţea numi, caâ ţeva case raă zleţţe la
jumaă ţaţe de oraă de mers pe jos de la capaă ţul ţramvaiului 1. Am inţraţ îân curţe
unde o ţţigancaă groasaă sţ i uraâ ţaă scuţura ceva sţ i am îânţrebaţ dacaă acolo sţaă ţea
Ilie Caă laă rasţ u.
— Aicea sţaă , îâmi raă spunse femeia cu o voce izbiţor de mieroasaă , faţţaă de
uraâ ţţenia balaoachesţ aă a chipului ei. E la servici, dar ţrebuie saă pice. Tu cine
esţ ţi?
I-am raă spuns caă sunţ fraţele lui.
— A, ţrebuie saă fii Maă rin, zise.
De ce ţrebuia saă fiu chiar acel Maă rin? De unde dracu sţ ţia?
— Hai îân casaă , zise.
— Da ţu, zic, cine esţ ţi?
— Sunţ muierea lui!
M-am posomoraâ ţ. Vasaă zicaă asţa era. Ilie se despaă rţţise de Florica sţ i luase
ţţiganca asţa. Am avuţ o eziţare. Saă mai inţru sau saă plec?
— Inţraă , zise ea, caă Ilie ţrebuie saă vie sţ i el acuma. Saă pţaă maâ na asţa lucreazaă
noapţea, de la unsprezece la sţ apţe, dar dupaă ce iese din schimb se mai duce
sţ i el cu alţţii saă -sţ i dreagaă gaâ ţul îân vreo bodegaă . Munciţorul, adaă ugaă ea, ce
plaă cere saă aibaă sţ i el dupaă ce iese de la muncaă ? Saă sţea la un pahar cu alţţii,
mai vorbesc sţ i ei de-ale lor…
Am inţraţ. Uraâ ţa femeie nu era sţ i naă roadaă , dimpoţrivaă , o mare sţ ţiinţţaă a
vieţţii se ghicea din spusele ei. Era domoalaă , odihniţoare, iar mierea îân care îâsţi
îânvaă luia cuvinţele aţraă gea.
— Ce saă -ţţi dau eu ţţie? maă îânţrebaă ea dupaă ce inţrai îân odaie. O cafea, o
dulceaţţaă?
— Sţ i una sţ i alţa, îâi raă spunsei.
Odaia avea paă maâ nţ pe jos, dar era curaţaă , cu calendar îân pereţe sţ i
nelipsiţele foţografii. Se duse îân odaia de la inţrare, care era bucaă ţaă rie, sţ i îâmi
pregaă ţi, la lampa cu gaz, o cafea. De-acolo îâmi vorbea. Ce mai face ţaţa (adicaă
ţaicaă -meu!), dar surorile, ce mai zice Nilaă … Ne sţ ţia pe ţoţţi ca sţ i caâ nd am fi
fosţ rude de ani de zile. La cafea se asţ ezaă pe paţ laâ ngaă mine cu nisţ ţe caă rţţi îân
maâ naă sţ i îâmi sţ opţi:
— Saă -ţţi ghicesc…
O laă sai saă -mi ghiceascaă . Caă , îâncepu ea saă -mi spunaă ţoaţe acele lucruri care
ţe îânţrebai de unde dracu le sţ ţia o ghiciţoare (fiindcaă erau adevaă raţe), mie nu
mai mi-era gaâ ndul la sţ coalaă , asţ vrea saă plec, dar o saă mai sţau ţoţusţ i un
ţimp… O damaă de ţobaă îâmi purţa gaâ ndul, un crai de… Un drum cu un dar de
bani… Aiurea, care drum sţ i de unde bani? O îânţrerupsei:
— De caâ nd ţe cunosţ ţi ţu cu nenea?
— Paă i de prin primaă varaă !
Nu aveam, pe aţunci, grija de a nu vorbi cu oamenii despre lucruri care
consţiţuiau secreţul exisţenţţei lor. Maă inţeresa acel secreţ sţ i voiam, ca pe un
drepţ al meu, saă -l aflu. Poaţe de aceea îâmi doreau unii saă ajung raă u?
— Sţ i i-a plaă cuţ lui de ţine?! am îânţrebaţ-o sţ i am izbucniţ îân raâ s.
Dar ţţiganca a zaâ mbiţ sţ i ea, deloc ţurburaţaă .
— I-a plaă cuţ, Maă rine, mi-a raă spuns seninaă . De ce saă nu-i placaă ? Sunţ
muiere ţaâ naă raă sţ i sţ ţiu saă am grijaă de-un baă rbaţ. De Ilie ţrebuie saă ai grijaă . Asţ a
e el.
Asţ a deci. Ce voia saă spunaă ?
— Florica l-a laă saţ, sau a laă saţ-o el pe ea?
— El a laă saţ-o!
— De ce?
— Paă i de unde saă sţ ţiu eu? Crezi caă sţ ţiu?
IÎmi raă spundea cu blaâ ndeţţe. Ar fi puţuţ s-o ponegreascaă pe cealalţaă .
Oricum, paă raă sind-o pe Florica, nenea o fi ponegriţ-o faă raă doar sţ i poaţe, îâl
cunosţ ţeam bine sţ i gaâ ndeam caă îân orice caz n-a laă saţ-o el degeaba. Tţ iganca
sţ ţia, dar spre deosebire de alţele din rasa ei, nu-i mergea gura la rele.
— Sţ i bordeiul aă sţa, zic, plaă ţiţţi chirie…
— Plaă ţim.
— Sţ i ţu lucrezi undeva?
— Lucrez! Sunţ munciţoare la o fabricaă de mobilaă . Saă pţaă maâ na asţa sunţ
dupaă -masaă .
— Ai fraţţi, surori?…
— Am o graă madaă .
IÎn clipa aceea auziraă m o ţuse afaraă . Muierea îâmi sţ opţi cu nespusaă duiosţ ie,
aproape umilinţţaă:
— E Ilie.
IÎnţr-adevaă r, el era. Inţraă sţ i nu se miraă caă maă gaă sea acolo. Maă îânţrebaă
posomoraâ ţ ce mai face Nilaă . Sţ i îâmi spuse ceva neplaă cuţ. Caă dacaă era îânchisaă
sţ coala, de ce nu maă duceam acasaă ? IÎi îânţţelesei gaâ ndul, caă adicaă sţaă ţeam pe
capul lui fraţi-saă u. Mi-l confirmaă el îânsusţ i.
— Crezi caă Nilaă e bancher?
— O saă -i dau eu, odaţaă , banii îândaă raă ţ, îâi raă spunsei dezvaă luindu-mi un gaâ nd
pe care îâl aveam, saă nu uiţ, adicaă , vreodaţaă , binele pe care Nilaă mi-l faă cuse.
Fuma cu seţe, nu mai zise nimic, ceru de maâ ncare sţ i spuse caă vrea saă se
culce.
— Legionarii ţaă i, spuse deodaţaă privindu-maă ţţinţaă , l-au omoraâ ţ pe Iorga.
Nici ţrei luni nu le dau sţ i se duc dracului. Asţ a caă vezi, mai adaă ugaă , ca un
averţismenţ penţru mine.
Uiţai caă legionarii erau „ai mei”, uluiţ de sţ ţire. IÎl îânţrebai:
— Caâ nd l-au omoraâ ţ?
— L-au omoraâ ţ, raă spunse el sec, aruncaâ nd ţţigarea sţ i scuipaâ nd pesţe ea.
Cu aă sţa nu se puţea vorbi. Maă ridicai sţ i plecai.
La primul chiosţ c cumpaă rai un ziar, îâl raă sfoii chiar acolo, dar nu se gaă sea îân
el nicio sţ ţire despre Iorga. E adevaă raţ, îâl îânţrebai pe omul de la chiosţ c, caă
Nicolae Iorga a fosţ omoraâ ţ? Omul confirmaă , auzise sţ i el, dar adaă ugaă caă îân
ziare nu apaă ruse nimic, sau îâi scaă pase lui. Caâ nd se peţrecuse?… Daă du din
umeri. Zilele asţea. Maă îândepaă rţai.
Nu sţ ţiam despre Iorga cu mulţ mai mulţ decaâ ţ ţaţaă l meu: caă era un mare
caă rţurar. Dar nu ciţisem mulţ din vasţa lui operaă îân afaraă de Istoria
românilor, iar îân O viaţa de om, aşa cum a fost caă uţasem elemenţul
senzaţţional, cum promiţea ţiţlul sţ i nu gaă sisem nimic deosebiţ. IÎmi daă deam
seama caă nu ţrebuie saă fie un roman, dar oricum, caâ ţe nu se îânţaâ mplaă îânţr-o
viaţţaă de om mai ales aşa cum a fost. Rousseau, care ni se recomandase la
cursuri penţru Emile ca viiţori dascaă li, îân Confessions îâsţi povesţea îânţr-adevaă r
viaţţa dans toute vérité, sporindu-ne nemaă suraţ ochiul miraă rii penţru
sinceriţaţea ţoţalaă pe care auţorul o promiţea sţ i nu se ţraă da. Mai ţaâ rziu
aveam saă aflu caă auţorul romaâ n se ţeme saă fie sincer paâ naă la capaă ţ; dacaă se
va zice: i-auzi, a furaţ, a îânsţ elaţ, a fosţ viclean, a faă cuţ sţ coala de jandarmi, a
primiţ ouaă , gaă ini… avem alţaă fire, ne place saă raâ dem de naţura umanaă , e
marea noasţraă disţracţţie. Aţaâ ţ ar ţrebui, saă îâncerce cineva saă -sţ i exploreze
sufleţul sub ochii ţuţuror, am avea de ce raâ de… Penţru caă , saă reflecţaă m, ce-ar
fi saă vinaă un ins corupţ, saă facaă maă rţurisiri? Un ţţap baă sţ inos, o purcea
sifiliţicaă ? El ţrebuie saă ne araţe caă e culţ, are acesţ complex, murdaă riile
propriului sufleţ le varsaă îân capul conţemporanilor. Bineîânţţeles caă ţoţ nu
scapaă , vine unul care ţoţ îâi schiţţeazaă adevaă raţa biografie. Caâ nd, un an mai
ţaâ rziu, avea saă aparaă Istoria literaturii române, de G. Caă linescu, aveam îânţr-
adevaă r saă fiu uluiţ. Nu numai opera, ci sţ i viaţţa auţorului romaâ n avea saă aparaă
îân scurţe porţreţe geniale, unele nedrepţe, era adevaă raţ, alţele sţ arjaţe, dar
caâ ţ de necesare penţru ciţiţorul ţaâ naă r fascinaţ de viaţţa adevaă raţaă a unui
scriiţor. Nu cum sţ i le dorea auţorul (care îâsţi ferise opera cu îândaâ rjire, cu
referiri aureolaţe, sau cu ţoţ aţaâ ţ de vagi aminţiri meniţe saă -i confere o
luminaă care nu era nici maă car o aspiraţţie), ci aruncaâ nd fulgere de luminaă
revelaţoare, sţ i nu caă laă uziţ de dorinţţa de a scandaliza, ci de a surprinde
conţradicţţia dinţre viaţţaă sţ i operaă , penţru a o descifra mai bine ciţiţorului pe
cea din urmaă , sţ i mai ales penţru a oferi o viziune ţoţalaă .
Despre Iorga aflam prea puţţine din maă rţuria sa. Aveau îânsaă alţţii grijaă s-o
facaă oral. Auzisem caă îân ţimpul caâ ţ fusese el odaţaă prim-minisţru nu plaă ţise
lefurile funcţţionarilor sţaţului ţrei luni de zile. IÎnvaă ţţaăţorii din saţ îâl îânjurau sţ i
povesţeau caă o delegaţţie de profesori din Bucuresţ ţi se dusese cu o jalbaă dupaă
el, la mare. „Domnule prim-minisţru, dacaă nu ne plaă ţiţţi salariile, îâi spuseseraă
ei, nu ne raă maâ ne decaâ ţ saă ne spaâ nzuraă m!” Caă rţurarul ţaă cuse caâ ţeva clipe,
reflecţaâ nd, apoi avusese un gesţ: „De ce, le raă spunsese el, saă vaă spaâ nzuraţţi?
Mai bine aruncaţţi-vaă îân mare!” Erau, faă raă îândoialaă , cuvinţe naă scociţe de
dusţ manii lui, caă ci nu ducea lipsaă , îâi avea, numerosţ i sţ i necruţţaăţori, sţ i îân
poliţicaă sţ i îân culţuraă . Cei mai orbiţţi erau legionarii, care credeau caă el era
vinovaţ de moarţea Caă piţanului lor. O spuneau sţ i cei din saţ, cei mici, cu
luciri de uraă fanaţicaă îân priviri. „De ce nu fugise din ţţaraă imediaţ dupaă 6
sepţembrie? maă îânţrebam. Proţecţorul saă u, Carol al II-lea, fusese deţronaţ, la
ce se mai puţea asţ ţepţa?” Nu îânţţelegeam… Sţ ţiam, din isţorie, cum domniţori
sau sţ efi de osţ ţi, îân loc saă se paă zeascaă , mergeau drepţ spre cursele pe care li le
îânţindeau dusţ manii lor, cum erau prinsţ i sţ i caă laă ul le ţaă ia capeţele. Maă opream
din ciţiţ, prins de nedumerire. IÎn lupţaă ţrebuie saă ţe aperi, saă -ţţi cunosţ ţi
adversarii, sau saă nu ţţi-i faci, saă nu inţri îân acea lupţaă dacaă nu esţ ţi îânzesţraţ
cu inţeligenţţa necesaraă penţru a dibui firele comploţurilor sţ i raă sţurnaă rilor.
Marele Mihai paă raă sise Munţenia sţ i se aliase cu un oarecare Basţa. Ucigasţ ii îâl
gaă siseraă singur îân corţul lui, nepaă ziţ, deparţe de ţabaă ra sa, care ţrebuia saă -l
apere. IÎl crezuse prieţen, pe acel Basţa? Sţ i Braâ ncoveanu? De ce se dusese el
la Isţanbul caâ nd sţ ţia ce joc dublu faă cuse?…
De ce inţrase Iorga îân poliţicaă , un caă rţurar, caâ nd sţ ţia care erau moravurile
parţidelor poliţice din ţimpul saă u? Venise el cu un parţid mai bun? Nu venise.
De ce nu-sţ i vaă zuse de caă rţţile lui? Era puţţin lucru saă scrii caă rţţi? Rousseau,
Volţaire, Dideroţ, Monţesquieu fuseseraă mai puţernici decaâ ţ regii, scriind
caă rţţi. Nu ei îâi inspiraseraă pe Robespierre sţ i Danţon, revoluţţionarii care aveau
saă schimbe desţinul Franţţei? Era adevaă raţ caă nici scrierea caă rţţilor nu era o
îândeleţnicire pasţ nicaă , faă raă riscul de a fi exilaţ, urmaă riţ, îânchis. IÎn Rousseau se
aruncase cu pieţre, unele din caă rţţile lui inţerzise sţ i i se pregaă ţea une lettre de
cachet. Dar de aţunci moravurile socieţaă ţţilor evoluaseraă . Asţ a credeam…
Sţ ţiam caă marele caă rţurar iubise neamul romaâ nesc, dar iaţaă cum alţţii, care sţ i
ei ziceau caă iubesc neamul romaâ nesc, îâl omoraâ seraă …
18
IÎn aceeasţ i zi am caă uţaţ-o pe Florica. A iesţ iţ o doamnaă care mi-a spus caă nu
mai e la ei de caâ ţeva saă pţaă maâ ni. Am îânţrebaţ-o dacaă nu sţ ţie cumva unde e.
— Nu sţ ţiu unde e, dar mi-a spus caă o saă lucreze la Filaţura romaâ neascaă de
bumbac. Cauţ-o acolo…
Am gaă siţ usţ or Filaţura, dar caâ nd porţarul m-a îânţrebaţ, Florica sţ i mai cum,
mi-am daţ seama caă nu-i sţ ţiam numele de familie. M-am hoţaă raâ ţ saă asţ ţepţ
ora ţrei. Dacaă lucra dimineaţţa avea saă iasaă , dacaă lucra îân schimbul doi, avea
saă vinaă , mi-a explicaţ porţarul. Nu mi-am daţ seama nici caâ nd s-a faă cuţ ora
ţrei, nici caâ nd a veniţ. M-am pomeniţ apucaţ de braţţ . I-am vaă zuţ chipul
îângrijoraţ:
— Ce e cu ţine, zise. Nu mai ţraă iesc cu Ilie. S-a îânţaâ mplaţ ceva?
— Nu s-a îânţaâ mplaţ nimic, i-am raă spuns eu ferm, îânţţelegaâ nd îânţr-o clipaă caă
îâsţi îânchipuia caă m-o fi ţrimis fraţi-meu.
A îânţţeles sţ i ea îân aceeasţ i clipaă din glasul meu caă nu eram mesagerul unei
îâmpaă caă ri, pe care poaţe o dorea, ci venisem… Ei, de ce venisem?
— Ai fosţ sţ i ai vaă zuţ-o? zise ea inţuind caă sţ ţiam eu ceva, nu venisem de-a
surda.
— Da, am fosţ chiar azi.
— Cine e?
— O ţţigancaă , zic.
— Sţ i penţru o ţţigancaă , Marine?
Pusese îânţrebarea ei sponţan sţ i cu un paţeţism simplu, ca sţ i caâ nd era
penţru ea un adevaă r de nezdruncinaţ caă o ţţigancaă nu puţea lua decaâ ţ ţoţ un
ţţigan… sţ i iaţaă , ţocmai ea fusese schimbaţaă asţfel… Dumnezeu i-a faă cuţ pe
oameni diferiţţi, de ce saă se amesţece îânţre ei?
Valul de feţe sţ i muieri care inţrau sţ i iesţ eau din schimb se subţţiase. Ne
îândrepţaraă m spre sţaţţia de ţramvai. Nu mai araă ţa aţaâ ţ de frumoasaă Florica.
Loviţţi, oamenii se îânţunecaă , ceva sţraă in pune sţaă paâ nire pe ei, le spulberaă
frumuseţţea privirii, le ia suraâ sul, le chircesţ ţe sufleţul sţ i le desfigureazaă
chipul. Asţ fi vruţ s-o vaă d caă araţaă ca îânainţe sţ i i-am raă spuns:
— Sţ i ce dacaă e ţţigancaă ? Parcaă dacaă ar fi fosţ o prinţţesaă ţţi-ar fi paă ruţ mai
bine?
Ne-am urcaţ îân ţramvai sţ i ne-am asţ ezaţ. O ţrisţeţţe gravaă , care îâi mai
armoniza chipul ei pe care îâl sţ ţiam frumos, se asţ ţernuse pesţe ţraă saă ţuri. Era
îâmbraă caţaă saă rac, îânţr-un palţon vechi, dar cu gheţe curaţe îân picioare. Nu
îânţţelegeam. Asţfel de suferinţţe erau deparţe de mine. De ce saă paă raă sesţ ţi, maă
îânţrebam, sţarea anţerioaraă ? Glasul era vesel, jocul privirii aţaâ ţ de aţraă gaă ţor…
Chiar aţaâ ţ de mulţ puţem depinde de alţul? Chiar aţaâ ţ de… Baă nuiam caă
sufleţul nosţru nu e îânconjuraţ de ziduri de neţrecuţ, caă alţţii, perfizi sţ i
puţernici, ne puţeau surprinde sţ i saă ri pesţe el sţ i saă producaă îân noi ravagii,
dar pe urmaă îâi gonesţ ţi de-acolo sţ i redevii sţaă paâ n. Asţa caâ nd n-o doresţ ţi, îân
conflicţele noasţre cu alţţii, dar de bunaă voie saă lasţ i pe cineva saă îânţre faă raă saă
sţ ţii cine e? Fraţi-meu nu-sţ i ascundea firea vindicaţivaă , lipsa de respecţ
penţru orice fel de oameni… Penţru el nimeni nu era bun. Nu iubea pe
nimeni, nici maă car pe sine, mersul saă u legaă naţ se armoniza cu grimasa
chipului, vesţ nic iriţaţ sţ i nemulţţumiţ. Clipe senine peţrecuse doar la ţţaraă , dar
scurţe, caâ nd fuma raâ njind sţ i îâi spunea caâ ţe unei ţinere sţ i frumoase muieri: „…
bine, faă , Mariţţo, ţe maă riţasţ i sţ i nu maă pusei sţ i eu o daţaă pe ţine.” „De, Ilie, dacaă
ţe puneai pe alţele, ce saă -ţţi fac?” Avea un cinism degajaţ sţ i parcaă asculţa sţ i el
adesea un caâ nţec îân el, al ţinereţţii îân floare, caâ nd se credea, poaţe, nemuriţor.
Acum, desţ i nu ţrecuse mulţ de ţreizeci de ani, penţru mine era baă ţraâ n.
— Sţ i ce faci ţu la Filaţuraă ? Cum ţe-ai angajaţ?
— Am ciţiţ îân ziar: angajaă m feţe cu sţ apţe clase primare. Ce sţau eu, mi-am
zis, la sţaă paâ n… Fiindcaă de la îâncepuţ am vruţ saă inţru îânţr-o fabricaă , dar el m-
a baă gaţ la sţaă paâ n, era sţ eful lui de la S.T.B., un inginer.
— Caâ nd ai veniţ ţu îân Bucuresţ ţi?
Sţ ţiam caă venise de la ţţaraă , dar nu sţ ţiam de caâ nd sţ i caâ nd îâl cunoscuse pe
fraţi-meu. Mi-a raă spuns caă pe primaă varaă sţ i caă ţoţ aţunci îâl cunoscuse sţ i pe el,
dar caă nu ţraă iau de mulţ îâmpreunaă .
— Bine caă nu m-a laă saţ îânsaă rcinaţaă . Raă maâ neam cu copilul îân braţţe.
— Paă i vezi? zic.
— Ce saă vaă d!
— Caă ai noroc… Zic, ţu ai ceva pe-aici, vreo rudaă …
— N-am pe nimeni.
— Sţ i acum unde sţai?
Sţaă ţea prin apropiere de Filaţuraă , pe Panţelimon. Ne daă duraă m jos,
opriraă m la o bruţaă rie de unde ea cumpaă raă o franzelaă , pe urmaă inţraraă m îânţr-
o curţe. IÎn odaia ei inţrai direcţ de pe paă maâ nţ. Proprieţarul sţaă ţea îân faţţaă
îânţr-o casaă adevaă raţaă , iar de-a lungul curţţii îânţinse, faă cuse acesţe caă maă ruţţe
de îânchiriaţ. Singurul geam era cel al usţ ii. Sobaă n-avea, dar avea o pliţaă , sub
care aprinse focul cu lemne sţ i aerul se mai dezmorţţi. Scoase dinţr-un mic
dulap salam, sparse caâ ţeva ouaă îânţr-o ţigaie sţ i ne asţ ezaraă m la mica maă suţţaă
de laâ ngaă pliţaă sţ i maâ ncaraă m. Avea sţ i cafea.
— Dupaă ce maă calific maă muţ din odaia asţa.
— Merge greu cu calificarea?
— Nu, dar leafa mai bunaă nu-mi daă decaâ ţ dupaă ţrei luni. Nu e grea
calificarea, masţ inile merg singure, dar sunţ supravegheaţaă paâ naă mi se dau
maâ inile… ţrebuie saă scoţţi îân viţezaă fusele, saă legi repede firul caâ nd se rupe.
Am avuţ noroc cu o maisţoriţţaă care s-a dus la inginer sţ i i-a spus: „De ce saă
maă ţure faţa asţa pe jos degeaba, caâ nd ţe uiţţi la ea sţ i vezi caă îâi merge minţea,
n-are nevoie saă sţea aţaâ ţa vreme paâ naă se îânvaţţaă cu masţ inile.” Fiindcaă asţ a era
obiceiul acolo, caâ ţeva luni saă maă ţuri aţelierul… Mi-a daţ un halaţ alb, mi-a
spus saă viu îângrijiţaă la lucru, saă fiu curaţaă sţ i piepţaă naţaă … îân ţrei zile a îâncepuţ
saă maă lase singuraă , dar se cam supaă ra: „De ce nu esţ ţi aţenţaă , n-ai vaă zuţ caă s-a
opriţ un fus?” Nu vedeam… fusele se îânvaâ rţesc de-ţţi iau ochii, ai zice caă nici
nu merg. Sţ i aţunci cum saă -ţţi dai seama caă unul s-a opriţ? Trebuie saă ţe uiţţi
bine!
— Sţ i pe Ilie unde l-ai cunoscuţ?
— La S.T.B… Maă dusesem ţoţ asţ a, dupaă ziar, saă inţru funcţţionaraă la
regisţraţuraă . Dar mi-au spus caă nu maă poţ angaja, ţrebuia saă am paţru clase
de liceu. La iesţ ire am sţaţ sţ i eu pe la poarţaă … Ce saă fac, ziceam, unde saă maă
duc… Acasaă sunţem sţ ase fraţţi pe sţ ase pogoane de paă maâ nţ, nu poţ saă maă
îânţorc… Sţ i aţunci l-am vaă zuţ pe el, mergea agale, sţ ţii cum calcaă el, asţ a, îân
dorul lelii sţ i cu capul sus, ai fi zis ca e mare sţ ef acolo. „Nu sţ ţiţţi, zic, unde poţ
saă lucrez sţ i eu?” „De unde esţ ţi, faă ?” zice. Era saă maă supaă r sţ i saă plec, dar zic,
sţai, Florico, aă sţa o fi sţ i el de pe la ţţaraă , de-aia vorbesţ ţe asţ a, sţ i pe urmaă ţţie îâţţi
mai arde caă -ţţi zice faă ? I-am spus de unde sunţ sţ i am plecaţ amaâ ndoi. Am
inţraţ îânţr-un birţ sţ i am maâ ncaţ ciorbaă îâmpreunaă . Pe urmaă el a ceruţ sţ i o
sţiclaă de vin. Nu vorbea nimic, dar dupaă vin s-a deschis la faţţaă sţ i mi-a spus caă
o saă vorbeascaă el cu inginerul, poaţe îâmi gaă sesţ ţe ceva… „Unde sţai?” zice. I-
am spus caă dorm pe jos la cineva de la noi, din saţ, caă nu e loc, au sţ i ei o odaie
cu ţrei copii. Lucreazaă la Depoziţul saniţar, îâncarcaă , descarcaă … „Gaă sim noi”,
zice. Mi-a plaă cuţ de el caă nu paă laă vraă gea… Sţa, asţ a, pe gaâ nduri sţ i bea ţuţun, îâi
plaă cea saă -sţ i raă suceascaă îânceţ foiţţa sţ i saă ţrosneascaă ţabachera. Maă asţ ţepţam
saă maă cheme la el, cum auzisem caă se îânţaâ mplaă sţ i sţ ţiam caă ţrebuie saă maă
feresc. Nu m-a chemaţ, m-a dus la Obor, saă -mi araţe ţiribombele sţ i am inţraţ
sţ i îânţr-o baracaă , cu unul care ridica o muiere îân aer faă raă saă se aţingaă de ea, cu
o nuia îân maâ naă … Am sţaţ paâ naă pe searaă , am baă uţ ţţuicaă fiarţaă sţ i am maâ ncaţ
miţiţei. Ne-am sţ i pozaţ… Cum saă -ţţi spun, mi-a plaă cuţ de el, era poţoliţ, un om
serios… Ne-am despaă rţţiţ sţ i mi-a spus saă viu poimaâ ine, ţoţ asţ a, la poarţaă sţ i saă -
l asţ ţepţ. Am veniţ sţ i mi-a spus caă a vorbiţ cu inginerul, ca saă maă duc la el faţaă
îân casaă paâ naă una-alţa, saă nu mai dorm pe jos… M-am gaâ ndiţ. Avea drepţaţe.
Paâ naă gaă sesc ceva mai bun, ce rosţ are saă dorm pe jos sţ i saă maă naâ nc maâ ncarea
alţuia, sţ i-aă la saă rac. Inginerul a fosţ mulţţumiţ caă sţ ţiam saă spaă l sţ i saă calc, caă voi,
zicea, feţele asţea de la ţţaraă , sunţeţţi bune la ţoaţe, dar nu sţ ţiţţi saă caă lcaţţi o
caă masţ aă. Asţ a sţ i era, dar eu am un fraţe mai mic la liceu, foarţe boieros, îânvaţţaă
bine, are bursaă , sţ i caâ nd venea îân vacanţţe, voia saă aibaă caă maă sţ ile albe ca o
colilie sţ i bine caă lcaţe, caă se ducea sţ i el cu domnisţ oarele saă se plimbe…
îâmprumuţam masţ ina de caă lcaţ de la un croiţor vecin cu noi sţ i nu maă laă sam
paâ naă nu-i faă ceam gulerul ţţeapaă n, faă raă nicio dungaă … Sţ i îânţr-o zi vine Ilie pe la
mine sţ i-mi spune: „Faă , zice, ţu esţ ţi faţaă mare?” „Nu sunţ, Ilie, da ce-ţţi veni?”
„Ai vreun baă iaţ pe-acolo prin saţ care ţe-asţ ţeapţaă ?” „N-am niciun baă iaţ!” „Hai
saă ne luaă m!” zice. „Cum saă ne luaă m, zic, asţ a faă raă forme?” „Facem noi sţ i
formele.” Am sţaţ sţ i m-am gaâ ndiţ. De douaă luni de caâ nd ne cunosţ ţeam, ţoţ
bine se purţa, venea sţ i maă lua caâ nd eram liberaă , se îâmbraă ca îângrijiţ, cu
cravaţaă frumoasaă la gaâ ţ, cu un fular de maă ţase… Ne îânţaâ lneam cu Nilaă … IÎmi
daă deam seama, sunţem ţţaărani, nu mahalagii… N-avea nici el pe nimeni, îâmi
spusese odaţaă Nilaă caă nu era îâncurcaţ… Nilaă ţţinea la mine sţ i credea caă ne-am
sţ i luaţ, îâi paă rea bine de Ilie, uiţe, baă , al naibii, zicea, gaă si sţ i el o faţaă ţinericaă sţ i
frumoasaă . Parcaă îâi paă rea raă u. A lui nu era nici prea ţinericaă sţ i nici frumoasaă ,
am gaă siţ-o odaţaă acasaă , cu claia de paă r neţţesaă laţaă … Dormea, era beaţaă ţun,
nici n-am puţuţ s-o ţrezesc. Era o minune, Nilaă claă ţina din cap sţ i l-am
descusuţ. Caă îânainţe de mine Ilie nu araă ţa asţ a. Bea, îânjura pe aă ia din saţ (n-a
vruţ saă -mi spunaă pe cine), avea o oţravaă îân el, sţ i pe el, pe Nilaă îâl lua pesţe
picior… acum… hm!… Al naibii, sţ ţii cum zice Nilaă sţ i raâ dea sţ i el blaâ nd, se
daă dea pe spaţe sţ i zicea: „Beţţi, baă ! Hai, baă , saă bem!” Ce saă îânţţeleg eu? Caă Ilie nu
mai îânjura pe nimeni, caă bea cu maă suraă , caă îâi plaă cea saă sţea cu mine… O fi!
mi-am zis. Omul singur… Era la noi unul îân saţ pe care nu vrea saă -l ia nimeni,
nu sţ ţiu de ce; nu numai o faţaă , dar sţ i un flaă caă u poaţe saă raă maâ naă neîânsuraţ…
Am sţaţ sţ i m-am gaâ ndiţ. De ce nu se îânsurase el paâ naă aţunci? De ce? Cine sţ ţie
de ce, o fi asţ ţepţaţ sţ i el saă -sţ i facaă un rosţ… Sţ i-l faă cuse! Sţ i îân seara aia caâ nd mi-
a spus saă ne luaă m, bine, i-am spus, ne luaă m, esţ ţi om mare, sţ ţii ce faci, am
îâncredere îân ţine… Dimineaţţa i-am faă cuţ un ceai, a plecaţ la servici sţ i seara s-
a îânţors, îâmi spunea din ziua-aia nevesţicaă .
Florica se opri sţ i daă du din umeri. Asupra acelor aminţiri se da marţoraă pe
sine caă ţoţul a porniţ de la el sţ i nu de la ea.
— Crezi caă am pomeniţ eu de casaă , Marine? A îâncepuţ saă -mi spunaă caă noi
ţrebuie saă ne facem o casaă îân Bucuresţ ţi, sţ i eu saă nu mai lucrez nicaă ieri, saă ne-
o zidim noi singuri, cu maâ inile noasţre, dar caă ţrebuie saă ne cumpaă raă m îânţaâ i
un loc, saă sţraâ ngem bani… Cum saă nu! Facem, Ilie, orice faţaă vrea casa ei, aia
nu e viaţţaă saă plaă ţesţ ţi mereu chirie. Nici nu sţ ţiu cum a ţrecuţ vara. Sţ i pe
ţoamnaă , asţ a, îâl vaă d caă îâncepe saă vie acasaă posomoraâ ţ. Nu mai zicea nimic de
casaă , iar de forme parcaă uiţase ce zisese. Era supaă raţ, parcaă cine sţ ţie ce i-asţ fi
faă cuţ. M-am supaă raţ sţ i eu. Nu vrei saă ţe îânsori, ţreaba ţa, dar nu da vina pe
mine. Nu i-am spus nimic, am asţ ţepţaţ. Cine sţ ţie ce-o fi, îâi ţrece lui. Sţ i acum
douaă saă pţaă maâ ni îâl vaă d caă îâsţi ia hainele, îâsţi face geamanţanul sţ i cu mine îân
casaă pleacaă faă raă saă -mi spunaă sţ i el o vorbaă . Florico, mie nu mai îâmi place de
ţine, am gaă siţ alţa, maă duc…
— Sţ i parcaă dacaă ţţi-ar fi spus era mai bine? am zis eu.
— Da ce, sunţem caâ ini? zise ea indignaţaă .
— Adicaă la ce îâţţi folosea ţţie saă -ţţi spunaă ? Saă ţe vadaă plaâ ngaâ nd?
— Eu saă plaâ ng?! zise ea cu o maâ ndrie neasţ ţepţaţaă . Dar ţraă iesţ ţi cu cineva, îâi
spui c-o iei, caă vrei saă -ţţi faci casaă … De ce îâi mai spui? Mai bine ţaci!
— Da ce s-a îânţaâ mplaţ cu el? zic. I-ai faă cuţ ceva?
— Nu i-am faă cuţ nimic!
— Tţ iganca nu ţe-a vorbiţ de raă u, dar mi-a spus caă ea sţ ţie saă aibaă grijaă de-
un baă rbaţ. Caă asţ a e Ilie, ţrebuie saă ai grijaă de el.
— Eu n-am avuţ grijaă ?
— Eu sţ ţiu? Asţ a i s-o fi paă ruţ lui.
Florica raă mase ţaă cuţaă .
— Nu l-am gaâ dilaţ la ţaă lpi, spuse ea deodaţaă , sarcasţicaă , sţ i frumuseţţea pe
care i-o cunosţ ţeam sţraă luci inţens pe chipul ei. Tţ ineam la el, dar asţ ţepţam saă
facaă pasul. De ce nu-l faă cea?
— Tţ iganca e foarţe mieroasaă , zisei sţ i izbucnii îân raâ s.
Dar ea avea lacrimi îân ochi sţ i raă maă sei sţ i eu ţaă cuţ, îânţru ţaâ rziu o îânţrebai:
— Sţ i ţu ce ai acuma?
— …Am plecaţ din saţ ţoţ din pricina unui naă ţaă raă u, zise ea deodaţaă . Caă ţe
iau azi, caă ţe iau maâ ine, dar ţacţ-ţaă u, zice, nu poaţe saă -ţţi dea douaă pogoane de
paă maâ nţ? De unde saă -mi dea?
Sţ i nu mai zise nimic. Iar eu îânţţelesei: caâ nd erai asţ a ca mine, caâ nd nu ţe
îânsţ elase nimeni, puţeai saă raâ zi. Dar ea fusese îânsţ elaţaă de douaă ori.
— Cel mai bine, zisei eu, e saă nu ţe lasţ i îânsţ elaţ.
— Sţ i cum saă ţraă iesţ ţi? ţresaă ri ea.
— Poţţi saă ţraă iesţ ţi sţ i singur.
Da, dar faţa asţa era sţaă paâ niţaă de un gaâ nd: un baă rbaţ al ei, o casaă … Cum saă
i-l smulgi? Sţ i dacaă ar fi fosţ uraâ ţaă sau o neroadaă , ai mai fi puţuţ zice caă asţa e
soarţa neroadelor sţ i a uraâ ţelor, saă raă maâ naă singure.
— Parcaă ai fi o babaă , îâi spusei raâ zaâ nd din nou. Ai saă ţe califici sţ i o saă -ţţi
gaă sesţ ţi ţu un baă iaţ cu care saă ţe îânţţelegi.
— Dar cum, zise ea, chiar cu o ţţigancaă ?!
— Ei, asţa e acuma, hohoţii eu. Asţa ţe doare pe ţine! Dacaă o saă -ţţi spun caă
e grasaă sţ i uraâ ţaă , ţe pomenesţ ţi caă nu mai dormi ţrei zile…
Izbucni sţ i ea îân raâ s.
— Chiar asţ a, grasaă sţ i uraâ ţaă ? Eu credeam caă ţrebuie saă fie una de-alea
ochioase sţ i afurisiţe…
— Nu e!
— Bieţul Ilie! exclamaă ea aţunci nedumeriţaă , dar seninaă . Mai raă u o saă fie
dacaă o saă -i paraă raă u, fiindcaă eu cu el nu mai maă îâmpac.
— Fii faă raă grijaă , n-o saă -i paraă raă u. Dacaă vrei saă sţ ţii, spusei eu îâmbaă ţaţ
deodaţaă de propria-mi sţ ţiinţţaă despre viaţţaă, pe care nu îânţţelegeam de unde o
aveam, Ilie ţe-a iubiţ sincer, caâ ţ a puţuţ sţ i el, pe urmaă n-a mai puţuţ sţ i a
plecaţ. Pe ţţiganca aia nu ţrebuie s-o iubeascaă . Tu esţ ţi de vinaă ! Acum ai
îânţţeles?
Nu îânţţelegea.
— Marine, ce spui ţu n-are niciun rosţ… Ilie ţţinea la mine sţ i eu nu poţ saă
îânţţeleg ce l-a apucaţ de-a fugiţ…
Nu mai puţeam îânsaă nici eu saă -i repeţ ceea ce îâi spusesem. Gaâ ndul ţrecuse
prin capul meu ca un fulger, ea nu-l prinsese sţ i îâmi zburase sţ i mie din minţe.
Am raă mas amaâ ndoi ţaă cuţţi sţ i nedumeriţţi.
— Zici caă eu sunţ de vinaă , reluaă ea îânţru ţaâ rziu. De ce?
Paă i aici era! Nu mai sţ ţiam nici eu de ce. Se purţase bine cu el, îâl iubise,
avusese îâncredere. Dar dacaă ar fi faă cuţ ţoţul pe dos, saă nu-l fi primiţ îân odaia
ei, saă -i fi raâ s îân nas, saă nu fi daţ doi bani pe promisiunile lui… Cine sţ ţie? Poaţe
ar fi fugiţ de la îâncepuţ (sţ i aţunci n-ar mai fi fosţ îânsţ elaţaă ), dar poaţe s-ar fi
prins de ea prin acesţ joc pe care unele feţe îâl au din nasţ ţere, sau îâl îânvaţţaă de
nevoie, dupaă prima dezamaă gire, sţ i ar fi iubiţ-o ţoaţaă viaţţa. Nu sţ ţiam îânsaă pe
aţunci caă asţa e, la o faţaă , o armaă faă raă gresţ , mai puţernicaă decaâ ţ sinceriţaţea
ţoţalaă sţ i îâncrederea. IÎncaâ ţ am ţaă cuţ mai deparţe sţingheriţ.
Ea reluaă îâncaă paă ţţaânaţaă :
— Zici caă n-a mai puţuţ saă maă iubeascaă . Dar la îâncepuţ cum a puţuţ? Era
om îân ţoaţaă firea.
— Saă nu crezi, îâi raă spunsei, caă i-a faă cuţ ţţiganca farmece.
— Nu cred îân farmece. Dar aţunci de ce s-a dus la ea?… Unde Dumnezeu o
fi gaă siţ-o, caă am sţaţ aproape ţoţ ţimpul îâmpreunaă …
— Sţ i ţţie nu ţţi-e frig aici? schimbai eu vorba.
— Nu mi-e frig, maă bag sub paă ţuraă .
Maă ridicai saă plec. Dar raă maă sesem cu senţimenţul caă îâi adaâ ncisem o
îândoialaă , fapţul caă ea ar fi vinovaţaă . Sţ i ideea care maă fulgerase îâmi reveni pe
neasţ ţepţaţe:
— Esţ ţi vinovaţaă caă nu ţţi-ai daţ seama de un lucru simplu: fraţi-meu nu era
de ţine.
— Cum saă -mi dau seama? Tţ i-am povesţiţ, îâmi plaă cea, se purţa bine.
— IÎţţi plaă cea, se purţa bine, raâ sei eu. Uiţe caă nu s-a purţaţ bine!
Asţa era, dovada, se purţase bine un ţimp. Taă curaă m iaraă sţ i. Se gaâ ndea,
paă rea saă îânţţeleagaă . IÎmi îâmbraă cai palţonul. IÎmi puse maâ na pe braţţ .
— Am baă nuiţ eu, zise, caă e asţ a cum spui ţu, dar credeam caă … Nu sţ ţiam…
Nu sţ ţia ce? Caă rivala ei era groasaă sţ i uraâ ţaă ? o îânţrebai. Ea raâ se, apoi adaă ugaă
caă îâi paă rea raă u de el. Maă asţ ezai pe scaun cu palţonul pe mine. De pe aţunci
îâmi plaă cea saă maă desparţ bine de cineva, saă nu ţurbur un om sţ i apoi saă -l
paă raă sesc.
— Da, zic, sţ i mie îâmi pare raă u, dar nu mai e nimic de faă cuţ. Nilaă avea
drepţaţe caâ nd daă dea din cap caă era o mare minune ce se îânţaâ mpla cu Ilie.
Sigur, ne pare raă u caă minunea asţa se ţerminaă . Sţ i lui îâi paă rea raă u, nu
îânţţelegeam, caâ nd mi-a spus saă maă duc pe la el, de ce araă ţa asţ a de… cum saă -ţţi
spun… parcaă era un bou care ţrage la apaă sţ i ţţaăranul, îân loc saă -l lase, îâl îânjuraă
sţ i daă cu ciomagul îân el. I-ar fi plaă cuţ sţ i lui saă aibaă o cumnaţaă ca ţine, asţ a
frumoasaă . Dar ce saă -i faci dacaă nenea a ţras îân alţaă parţe. Acuma ţoţul s-a
sţricaţ. Nu e vina ţa.
— Bine, Marine! Tu cum sţai cu sţ coala?
— Merge! E îân reparaţţie din pricina cuţremurului. Sţau la Nilaă .
— Bine…
Deci era bine! Puţeam saă maă duc.
M-a condus paâ naă la ţramvai, m-am urcaţ sţ i i-am faă cuţ un semn nedefiniţ
cu maâ na, adicaă n-o saă ne mai vedem… sau poaţe… cine sţ ţie… la revedere…
Dar nu era bine deloc. Urmaă rind-o cu ochii prin geam am vaă zuţ cum, raă masaă
singuraă îân sţaţţie, deodaţaă o spaimaă bruscaă i-a acoperiţ chipul. Nu se mai
gaâ ndea la mine, mi-am daţ seama, dar raă maă sese cu ea îânsaă sţ i sţ i cu o
îânţrebare, pe care nu reusţ isem saă i-o alung sţ i nici s-o laă muresc; de ce fusese
paă raă siţaă ? Zadarnic îâmi povesţise, degeaba îâncercasem saă -i explic… Am vruţ
saă maă dau jos la sţaţţia urmaă ţoare, dar simţţeam caă nici resursele mele nu
erau mari. Ce puţeam saă -i mai spun? Abia mulţţi ani mai ţaâ rziu aveam saă
îânţţeleg caă singuraă ţaţea celor paă raă siţţi nu e chinuiţoare din iubire, ci din
pricina chiar a acelei singuraă ţaă ţţi. Sţ i caă e bun îân acele ore grele oricine e
alaă ţuri de noi sţ i caă aţunci se fac sţ i cele mai mari gresţ eli: nu suporţţi acesţ gol
care se face îân sufleţ sţ i nu alegi pe cel care vine saă -l umple. Am caă uţaţ-o pe
Florica nu mulţ ţimp dupaă aceasţaă îânţaâ lnire sţ i am gaă siţ-o cu un ins piperniciţ,
de-acolo de la Filaţuraă . Mi-am daţ seama repede caă îânţre ei nu era dragosţe,
ci unire îânţre doi nefericiţţi. Adicaă ea era nefericiţaă sţ i el praă paă diţul care se
agaă ţţase de ea sţ i fusese accepţaţ. Era aţaâ ţ de pricaă jiţ la minţe, nu numai la
ţrup (fiindcaă adesea un ţrup firav ascunde o imensaă voinţţaă), îâncaâ ţ ţoţ ţimpul
caâ ţ am sţaţ eu de vorbaă cu ea, el n-a scos un cuvaâ nţ, desţ i paă rea saă aibaă
ţreizeci de ani, era, adicaă , un baă rbaţ formaţ, iar îân meserie era elecţrician,
deci ceva ţoţ sţ ţia. Pe laâ ngaă el fraţi-meu Ilie, cu gama lui de uraă nedefiniţaă
îâmpoţriva saţului pe care îâl paă raă sise, de ranchiunaă nedomoliţaă îâmpoţriva
ţaţaă lui sţ i a mamei viţrege, de ambiţţie să le arate el lor de ce e îân sţare, de
fapţul caă sţ ţia cine e Iorga sţ i legionarii (caă rora nu le daă dea nici ţrei luni: nu le
dădea, îânseamnaă caă îâi judeca), era o puţernicaă personaliţaţe. Numai Florica
avea îân ochi o sţraă lucire de maâ ndrie care îânsaă nu-mi plaă cea. De ce ar fi fosţ ea
asţ a de maâ ndraă ? Individul de laâ ngaă ea nici maă car nu araă ţa acea supunere faţţaă
de o faţaă care îâi era superioaraă , supunere, saă zicem, de caâ ine, dar care îâsţi
iubesţ ţe sţaă paâ nul. Era ţern, insignifianţ, ţaă cuţ faă raă saă ascundaă un gaâ nd, o
inţenţţie sţ i nici maă car nu paă rea caă laă uziţ de un insţincţ oarecare: va ţraă i cu
aceasţaă faţaă , va îânţemeia o familie, va fi un sprijin penţru ea sţ i copiii care vor
urma… Dimpoţrivaă , faă raă saă paraă neajuţoraţ, nu inspira ţoţusţ i siguranţţa caă nu
va fi penţru ea o povaraă . IÎn naţuraă îânsaă sunţ ierburi pe care nu le maă naâ ncaă
nici oamenii, nici animalele, nici paă saă rile. Au un singur meriţ: cresc din
paă maâ nţ, fixeazaă ţţaăraâ na saă n-o ia ploile. Individul aă sţa semaă na parcaă cu o
asţfel de iarbaă : o fixa pe Florica de viaţţaă, saă n-o ia apele, de care îânsaă ,
credeam eu, n-ar fi ţrebuiţ saă se ţeamaă …
19
IÎn duminica urmaă ţoare mi-am adus aminţe caă Gheorghe al lui Cosţicaă
bruţarul maă inviţase la el acasaă , dar uiţasem saă maă duc din pricina caă rţţilor.
Nu-i nimic, mi-am spus, maă duc îân duminica asţa.
Sţrada Tuţunari nu era usţ or de gaă siţ, n-o cunosţ ţea nimeni, dar paâ naă la
urmaă am daţ de ea. Gheorghe îânsaă nu era acasaă . Soţţia lui, o ţaâ naă raă doamnaă cu
paă r bogaţ, dar cu un nas proeminenţ, m-a inviţaţ îân casaă (aveau o odaie îânţr-
o curţe frumoasaă , cu pomi, cu asfalţ pe alee sţ i pompaă de apaă ) sţ i mi-a spus caă
maă asţ ţepţaseraă duminica ţrecuţaă .
— Acum nu e acasaă , vino sţ i dumneaţa duminica viiţoare, zise ea rece.
Nu-mi plaă cea, dacaă voiam saă vaă d pe cineva, saă nu-l vaă d. Mulţţi ani, îân
Bucuresţ ţi, maă duceam sţ i neanunţţaţ. Nici la noi acasaă nu se anunţţa nimeni,
vedeai cum omul, îân mod firesc, inţra îân curţe sţ i mama abia avea ţimp saă
ascundaă o caâ rpaă , saă ţragaă o paă ţuraă , iar dacaă nu era daţ cu maă ţura îân casaă
surorile erau dupaă aceea brufţuluiţe de mama caă sunţ mele (un cuvaâ nţ
folosiţ numai la noi îân familie… se referea la isţeţţimea unei feţe, grija ei de
locul îân care ţraă iesţ ţe… „faă , melo, sţriga ea, ţu nu vezi caă sţicla aia de lampaă e
nesţ ţearsaă ?”).
— Unde e plecaţ, doamnaă ? am îânţrebaţ-o eu cu un glas bruţal.
Cum sţ i-a permis, caâ nd sţ ţia caă ţrebuie saă vin eu? N-am veniţ duminica
ţrecuţaă ! Ei sţ i? Unde dracu s-a dus?
— Mi-a spus caă se duce pe la Megherel.
— Cine e aă sţa, Megherel?
— E ţoţ unul de pe la voi din saţ, mi-a raă spuns femeia cu un respecţ
îândoielnic penţru noi ţoţţi care veneam de-acolo. E sţ ofer sţ i el, du-ţe, dacaă vrei
saă -i vezi.
— Pe ce sţradaă , doamnaă ?
— De unde saă sţ ţiu eu pe ce sţradaă ?
Sţ ţia, dar nu voia saă -mi spunaă . Eu eram de vinaă . IÎi vaă zusem poaţe nasul sţ i
ceva de pe expresia chipului meu îâi spunea caă nici mie nu-mi plaă cea un
asemenea nas? Sţ i aţunci m-am hoţaă raâ ţ saă nu plec, voiam negresţ iţ saă -l vaă d pe
Gheorghe, m-am asţ ezaţ mai bine pe scaun.
— Spune-i, zise ea, observaâ nd caă nu maă laă sam dus, saă se îânţoarcaă repede
acasaă .
— Paă i cum, i-am raă spuns, se poaţe? Unde ţoţ umblaă ?
— E deparţe, îân Parcul Domenii, pe sţrada Aviaţor Popisţ ţeanu 14. Sţaă la
mansardaă . Ajungi acolo cu ţramvaiul 19.
Cine era Megherel aă sţa? I-am gaă siţ pe amaâ ndoi îânţunecaţţi, ţrasţ i la faţţaă,
sţraă ini unul de alţul, ţaă cuţţi îân faţţa unor pahare goliţe. Mansarda nu era
ţerminaţaă , casa era nouaă , am baâ jbaâ iţ paâ naă saă -i gaă sesc prinţre fraâ nghii,
praguri false, cimenţ proaspaă ţ, usţ i neţencuiţe…
— Baă , ce faceţţi voi aicea? am sţrigaţ eu dupaă ce am dibuiţ usţ a sţ i am inţraţ.
S-au uiţaţ la mine cu o dusţ maă nie care nu-mi era necunoscuţaă . Brusţ ţele
mele apariţţii de acesţ fel nu plaă ceau nimaă nui. M-am asţ ezaţ la masaă faă raă saă fiu
inviţaţ sţ i i-am spus lui Gheorghe:
— Doamna ţe asţ ţeapţaă acasaă foarţe supaă raţaă .
El a ţresaă riţ îânţţelegaâ nd caă ţrecusem pe la el sţ i nu-l gaă sisem; apariţţia mea
paă rea mai fireascaă .
— Maă rine, zice, bea sţ i ţu un pahar de vin.
Saă beau un pahar cu vin… Era ca o promisiune. Dupaă ce aveam saă -l beau
puţeam fi egal cu ei, alţfel nu… L-am baă uţ sţ i m-am uiţaţ ţţinţaă la Megherel. Era
un ins cu faă lci puţernice, care faă ceau din chipul lui ceva paă ţraţ. Privirea îâi era
dominaţoare, dar ţurbure, frizura neagraă , îânalţaă , umerii laţţi, gaâ ţul vaâ njos.
Purţa un cosţum bej care sţaă ţea pe el ca pe-un cal, nu se mula, se sţraâ mba
din coaţe sţ i la revere. IÎi cunosţ ţeam pe zbanghiii aă sţ ţia, erau din alţaă lume
decaâ ţ a noasţraă , cum maă vedeau, nu sţ ţiu de ce, maă ameninţţau: „Baă , al lui
Paţţac!” Nu spuneau mai mulţ, dar desţul saă simţ o uraă ucigasţ aă îâmpoţriva lor,
cuvinţele, al lui Paţţac, erau naă scociţe de ei, Paţţac fiind ţaţaă l meu. De ce Paţţac?
La Bucuresţ ţi aveam saă descopaă r o firmaă „La Paţţac”, deci era un nume ca
oricare alţul, dar poaţe saă ţţi se spunaă oricum, depinde cu ce îâncaă rcaă ţuraă . Era
adevaă raţ, Cocosţ ilaă îâi spunea sţ i el ţaţaă lui meu, adesea, Paţţanghele, sţ i nu
îânţţelegeam de ce ţaţa sţa de vorbaă cu el sţ i paă rea caă nu aude porecla. Treacaă -
meargaă Paţţanghel, i se spunea cu prieţenie, dar aă sţ ţia spuneau Paţţac cu uraă sţ i
ceva saă lbaţic, ca sţ i caâ nd viaţţa ar fi fosţ numai a lor sţ i noi, ţaţa sţ i copiii lui, saă
nu mai fim… De asţfel de un nimiciţoare m-am degajaţ usţ or îân Bucuresţ ţi,
orasţ ul e mare sţ i nu esţ ţi obligaţ saă -l îânţaâ lnesţ ţi pe cel care nu poaţe ţraă i fiindcaă
ţu exisţ ţi, la faâ nţaâ naă , la vie, pe mirisţ ţe sau pe uliţţele saţului. E drepţ caă
avanţajul îân saţ e caă îâl poţţi vedea murind îânainţea ţa îân ţimp ce îânţr-un mare
orasţ se inţerneazaă îânţr-un spiţal sţ i îân zilele urmaă ţoare e dus repede cu
camionul spre un cimiţir absţracţ sţ i nu-i vezi corţegiul, saă -ţţi aminţesţ ţi caă sţ i
ţu poţţi s-o paă ţţesţ ţi ca sţ i el sţ i saă -l poţţi ierţa. Spre sţ aizeci de ani Zaharia Sţancu
îânghiţţea ţoţ felul de maâ rsţ aăvii sţ i îâl îânţrebam de ce nu rupe cu cei care îâi
oţraă veau baă ţraâ neţţea. „Nu poţ saă rup, îâmi raă spundea, da, nu poţ, ce saă fac…”
„Dar de ce nu? Ce vaă îâmpiedicaă ?” „Fiindcaă nu mai am ţimp saă maă mai îâmpac”,
mi-a raă spuns el. Sţ ţia deci caă ura celor mai ţineri are o duraţaă lungaă sţ i
baă ţraâ neţţea îâl silea saă depunaă armele.
La nouaă sprezece ani îânsaă , caâ ţţi aveam eu aţunci, nu-mi paă sa dacaă n-o saă maă
mai îâmpac niciodaţaă cu de-alde Megherel, cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ soarţa
noasţraă nu era aceeasţ i.
Sţ i îâl vedeam acum, nu faă raă o saţisfacţţie secreţaă , pe acesţ aţoţpuţernic piţiţ
îân acel pod, deparţe de caii lui pe care îâi caă laă rea ţrecaâ nd ca o vijelie pe uliţţi,
speriind-o pe mama, adesea cu capul plin de saâ nge dupaă cine sţ ţie ce
îâncaă ierare penţru un raă zor pe care plugul vecinilor îâl musţ case, sau dupaă o
baă ţaie cu socrii care nu daă duseraă feţei nu sţ ţiu ce viţaă promisaă . Nu mai era
mai-marele saţului.
— Tu esţ ţi baă iaţul lui nea Tudor Caă laă rasţ u? îâl aud caă maă îânţreabaă .
Parcaă avea o nosţalgie îân glas. Deci nu eram al lui Paţţac…
— Ce mai face Ilie?
Ilie, nu Nilaă . I-am raă spuns caă îâsţi vede de ţreabaă . M-am miraţ, zicaâ ndu-i caă
nu-l cunosc. Pe unde sţaă ţea îân Silisţ ţea? Prin Caă ţţelesţ ţi… Maă sţ ţia de caâ nd eram
la sţ coalaă , am fosţ coleg cu fraţi-saă u. Nu-mi aduceam aminţe de niciunul pe
care saă -l fi chemaţ Megherel. Cum saă nu, mi-a raă spuns el. Megherel
Consţanţin… O fi raă mas repeţenţ îân clasa îânţaâ ia, i-am raă spuns cu neîâncredere
îân dorinţţa lui de apropiere, nu, a zis el, pe-a doua… L-am îânjuraţ îân gaâ nd sţ i pe
el sţ i pe fraţi-saă u sţ i m-am ridicaţ.
— Gheorghe, mergi, sau mai sţai?
— Nu, nu, merg, mi-a raă spuns el, am plecaţ, maă , Megherel, nevasţaă -mea e
borţţoasaă sţ i are draci. Dacaă sţau acasaă zice caă sţau pe capul ei, caă maă ţţin de
fusţele ei, dacaă plec, caă umblu faă raă caă paă ţaâ i sţ i o las singuraă … Cu chesţia aia n-
ai nicio grijaă … Ai execuţaţ un ordin…
— Taci din guraă , zice Megherel paă maâ nţiu.
IÎnţţelesei caă era un secreţ al lor sţ i nu maă mirai. Ca sţ i îân saţ, aă sţa nu puţea
ţraă i nici aici decaâ ţ vaâ raâ ţ îân ţaine îânţunecoase…
Afaraă o luaraă m pe jos; Gheorghe simţţea nevoia de misţ care. Mergea
repede…
— Mi-e prieţen, zise el, vindeam bragaă îân Bucuresţ ţi, m-a ajuţaţ saă maă fac
sţ ofer ca el sţ i saă inţru îân Legiune.
Neaţenţ, raă spunsei prinţr-o îânjuraă ţuraă , ţrimiţţaându-l pe Megherel la
origine, pe el sţ i ţoţ neamul lor din Caă ţţelesţ ţi.
— De ce? zise Gheorghe maâ hniţ, e un baă iaţ bun, ţţi-a faă cuţ ceva?
— N-a avuţ ocazia, îâi raă spunsei.
— Nu, pe mine m-a ajuţaţ…
Dar Gheorghe, el îânsusţ i, araă ţa îâncordaţ, nelinisţ ţiţ… Se uiţa îân jur:
— Hai saă bem undeva o bere.
Am inţraţ îânţr-o bodegaă sţ i Gheorghe a comandaţ douaă halbe. Mie mi-era
foame sţ i am ceruţ berarului ceva de maâ ncare. Ne-a adus mezeluri care mi-au
dilaţaţ naă rile, musţ ţar sţ i franzelaă pufoasaă .
— Maă , zice, ţţie ţţi-e foame…
— Cum saă nu-mi fie, venisem la ţine la masaă sţ i n-am maâ ncaţ nimic…
— Te-am asţ ţepţaţ duminica ţrecuţaă … Adusese nevasţaă -mea baclavale de
la cofeţaă rie…
— Bine caă le-aţţi maâ ncaţ singuri…
Cunosţ ţeam baclavalele. Cu puţţinii bani pe care mi-i daă dea Nilaă maâ neam sţ i
eu caâ ţe una sţ i îâmi plaă cea aţaâ ţ de mulţ îâncaâ ţ paâ naă seara îâmi ajungea doar aţaâ ţ.
Berea parcaă l-a ţreziţ pe Gheorghe din îâncordarea lui. Sţ i-a adus aminţe… mi-
a sţ opţiţ:
— Ce-ai faă cuţ aţunci?
— Caâ nd aţunci?
— Caâ nd am fosţ la sediu.
Am daţ din umeri sţ i am uiţaţ saă -i raă spund. Mi-era foame, îânţrebarea mi-a
ţrecuţ pe laâ ngaă ureche faă raă s-o îânţţeleg bine.
— A, zic, da, la sediu… Ce credeai c-o saă fac?…
— Da, zice, nu e de ţine, vezi-ţţi de sţ coalaă …
Ce era cu Gheorghe? M-am prefaă cuţ neaţenţ, dar mi-era fricaă saă nu ţacaă .
— Mai luaă m caâ ţe-o halbaă ? l-am îânţrebaţ sţ i el a faă cuţ semn cu maâ na.
La a doua halbaă , dupaă vinul pe care îâl baă use mai îânainţe,
Gheorghe a îâncepuţ saă -mi sţ opţeascaă … Saă nu spun la nimeni… a fosţ
chemaţ îânţr-o noapţe la Prefecţuraă , mai mulţe masţ ini s-au dus la Jilava sţ i au
omoraâ ţ oameni… Gheorghe se uiţaă îân jur, iar eu maă daă dui insţincţiv îânapoi.
Gheorghe omoraâ se oameni?
— Nu, îâmi raă spunse, Megherel. Da nu el, aă ia din masţ inaă … Megherel n-a
sţ ţiuţ nimic…
Deci de Megherel era vorba. Dar nu era clar, fusese sţ i Gheorghe cu el?
— Ieri mi-a daţ ţelefon la servici, caă vrea saă -mi spunaă ceva. N-a vruţ saă -mi
spunaă . Zic, ce e, maă , Megherel, de ce m-ai chemaţ? l-am îânţrebaţ azi, îânainţe
saă vii ţu. „Maă i fraţe, zice, nu poţ saă dorm, ieri, caâ nd ţţi-am ţelefonaţ, era saă
inţru cu masţ ina îânţr-un sţaâ lp.” „De ce, maă , Megherel?” „Nu poţ saă spun, zice, e
secreţ, dacaă se aflaă caă am spus, s-a zis cu mine? „Aţunci de ce dracu m-ai
chemaţ?” „Saă sţai cu mine, zice, mi-e uraâ ţ.” „Bine, sţau? A scos o sţiclaă de vin
sţ i dupaă ce am baă uţ-o îâl aud caă zice: „Ce-ar fi saă maă îânţorc acasaă ?” „IÎnţoarce-
ţe! dar e paă caţ, aici ai leafa, o meserie…” „Asţa nu e meserie, zice, îân fiecare
noapţe maă îânţorc acasaă la miezul nopţţii sţ i dimineaţţa la opţ ţrebuie saă fiu la
Prefecţuraă . IÎn alţaă parţe saă maă angajez sţ ofer nu se mai poaţe, nu-mi daă
drumul… Sţ i nici nu-mi spune, caâ nd îâi duc undeva, unde îâi duc… îânţr-o
noapţe…”
Sţ i Gheorghe se opri din povesţiţ sţ i mai ceru un raâ nd de halbe… Caă îânţr-o
noapţe, reluaă el apoi, vaâ raâ ndu-sţ i capul îân halba mea… dar, Maă rine, saă nu spui
la nimeni, ne omoaraă pe ţoţţi… raă zbunarea legionaraă … Sţ i aici Gheorghe,
pronunţţaând acesţe cuvinţe magice, deodaţaă ţaă cu sţ i se holbaă la mine:
— Tţ i-am spus ceva?
— Nu, zic, n-am îânţţeles… Unde zici caă s-a dus Megherel îân noapţea-aia?
Dar auzisem bine, îânsaă el claă ţinaă din cap ca sţ i caâ nd ar fi vruţ asţfel saă -l
limpezeascaă . Nu mai vru saă conţinue. Mai spuse doar aţaâ ţ:
— …Sţ i acuma nu doarme de-o saă pţaă maâ naă … Bea, dar nu se îâmbaţaă … A
auziţ sţ i el… generalul a daţ ordin saă fie prinsţ i ţoţţi…
— Care general? zic.
— Conducaă ţorul sţaţului.
Nu-mi era prea clar: pe cine omoraâ se? Sţ i nu îânţţelegeam nici nelinisţ ţea lui
Gheorghe.
— Bine, nu vrei saă -mi spui, dar ţţie ce-ţţi pasaă ? zic. Tu n-ai faă cuţ nimic… sau
ai faă cuţ?
Nu faă cuse, dar îâmi reaminţii, lucra sţ i el acolo, puţea sţ i el saă fie chemaţ
îânţr-o zi… Nu ţransporţase el arme sţ i muniţţie la sediu?… Sţ i cine sţ ţie ce mai
puţea fi pus saă facaă … Dar eram miraţ. Nu erau la puţere?
— Sunţeţţi la puţere, Gheorghe, zic, de ce îâi e fricaă lui Megherel?
Nu mi-a raă spuns. Am mai baă uţ halbe sţ i nu mai sţ ţiam ce vorbim. Beraă ria
era plinaă de oameni, glasurile noasţre se pierdeau îân gaă laă gia din bodegaă .
Berea curgea îân spume pe ţejghea… Gheorghe daă dea din maâ ini, îâsţi araă ţa
piepţul cu degeţul, mi-l araă ţa pe-al meu… caă el i-a zis… e regele… sţ i regele a
îâmbraă caţ caă masţ a verde… Domnul general… ofiţţerii… dar n-a îânţţeles? era
secreţ? De ce secreţ?… Prigoniţorii… Ionel Moţţa sţ i-a daţ viaţţa ca un marţir…
Au vruţ saă -i dea sţ i lui un pisţol… Camarade, zice, o saă ai nevoie… Ce saă facaă
cu el? IÎn cine saă ţragaă ?… Legiunea… Caă piţanul… Echipa morţţii…
Era beaţ. Am iesţ iţ amaâ ndoi pe searaă îâmpleţicindu-ne sţ i nu mai sţ ţiu unde sţ i
cum ne-am despaă rţţiţ. Acasaă , Nilaă , caâ nd m-a vaă zuţ, a raâ njiţ. Mi-a desfaă cuţ
paţul.
— Culcaă -ţe naibii sţ i dormi, mi-a spus el cu blaâ ndeţţe. Te-ai îâmbaă ţaţ sţ i ţu…
Am adormiţ cu un vag, dar ţreaz semn de îânţrebare raă ţaă cind prinţre
gaâ ndurile mele ţurburi. Sţ ţiam de ce vrusesem saă -l vaă d pe Gheorghe, îâl
vaă zusem, dar gaâ ndul îâmi fugea ca o sţ opaâ rlaă , maă apropiam, a, da, sţ i apoi un
val de ameţţealaă maă rosţogolea îân paţ… Ce voiam saă -l îânţreb?… Mi-era raă u,
camera se îânvaâ rţea cu mine…
20
Vaă zaâ ndu-maă caă ţţineam carţea prea aproape de ochi, Nilaă maă îânţrebaă la un
momenţ daţ de ce naibii nu-mi puneam o pereche de ochelari. Caă el maă sţ ţia
de mic caă nu vaă d bine, caâ nd maă ţrimiţea saă -i aduc un lanţţ , caă lanţţul era la
picioarele mele sţ i eu maă chioram la el sţ i nu-l vedeam. Ce-ar fi? mi-am zis. Sţ i
îânţr-o dupaă -masaă am raă mas minuţe lungi îân faţţa unei viţrine de pe sţrada
Doamnei, pe care scria amicii orbilor. Eu paâ naă aţunci nu fusesem la un
cinemaţograf… O saă -i pun sţ i eu numai aţunci, mi-am zis, îâncolo nu simţţeam
caă am nevoie, uiţaâ nd caă sţ i îân clasaă adormeam îân ţimpul orelor de maţemaţici
sţ i chimie din pricinaă caă ţabla la care profesorul faă cea demonsţraţţie raă maâ nea
îân faţţa mea neagraă .
Am inţraţ îânaă unţru. O luminaă vie, odihniţoare îânvaă luia un domn sţ i o
doamnaă îâmbraă caţţi îân halaţe albe. Femeia mi se paă rea ca de obicei frumoasaă ,
caâ nd nimic de pe chipul ei nu maă izbea, un nas sţraâ mb, o guraă prea mare sau
zbaâ rciţuri pe obraz, ca sa îânţţeleg caă era baă ţraâ naă . Am fosţ îânţrebaţ ce doresc sţ i
la raă spunsul meu caă vreau ochelari am fosţ inviţaţ saă iau loc pe un scaun
îânţr-o odaă iţţaă îânţunecoasaă de alaă ţuri.
— Reţţeţaă aveţţi? m-a îânţrebaţ doamna.
— Nu.
— Nu-i nimic. Ce vi se îânţaâ mplaă ?
— Nu vaă d la ţablaă , i-am raă spuns.
— Sunţeţţi elev sau sţudenţ?
— Sunţ elev…
— Sţ i de caâ nd nu vedeţţi la ţablaă ?
— De mulţ.
— Caâ ţ de demulţ?
— Cred caă din copilaă rie.
— Sţ i de ce nu ţţi-ai pus paâ naă acuma?
Am daţ din umeri.
— Sigur, zice, sţ i acum miopia a crescuţ. Dacaă puneai de mic, se corecţa
foarţe bine… Ia saă vedem…
Sţ i a aprins o luminaă îân fund, unde era o ţablaă cu liţere ale alfabeţului. Nu
le vedeam decaâ ţ pe cele mari, din primele raâ nduri. A ţras scaunul laâ ngaă
genunchii mei sţ i mi-a spus saă maă uiţ îânţr-o parţe, mi-a araă ţaţ cu maâ na pe-
alaă ţuri de umerii ei. A îâncepuţ saă mi se uiţe îân ochi cu o luminiţţaă micaă sţ i
inţensaă , îânţaâ i de deparţe sţ i apoi foarţe aproape, îâi auzeam respiraţţia usţ oaraă .
— Hm, zice, nu e grav, n-ai leziuni, dar miopia e crescuţaă , e spre paţru.
Poaţe saă creascaă sţ i paâ naă la doisprezece… N-ai avuţ pe nimeni îân familie saă -ţţi
spunaă ? Sau esţ ţi orfan?
— Nu sunţ orfan!
Auzi, orfan… Parcaă alţaă ţreabaă n-avea ţaţa sau ceilalţţi din familie decaâ ţ saă
se ocupe de ochii mei. Traă iesţ ţi cum esţ ţi, dacaă esţ ţi sţ chiop, sţ chiop raă maâ i, chior,
ţţi se spune chiorul sţ i cu asţa s-a ţerminaţ. Era unul care se auţomuţilase îân
ţimpul raă zboiului, ţraă gaâ ndu-sţ i un glonţţ îân palmaă , palma se infecţase sţ i i se
ţaă iase maâ na: i se spunea Ciungul. Toţţi ceilalţţi primiseraă paă maâ nţ, lui nu i se
daă duse. Cu maâ na ailalţaă îânsaă care îâi raă maă sese ne baă ţea cu maă ciuca pe caâ mp
caâ nd ne prindea caă furaă m pepeni de pe loţul alţora: era paâ ndar. Lumea nu se
naă sţ ţea îânţreagaă , unii faă ceau copii cu bale la guraă , nu cresţ ţeau, dar nici nu
mureau, alţţii cocosţ aţţi… Baâ zdoveicaă avea o faţaă care ai fi zis caă e îânţreagaă (era
sţ i frumoasaă ), sţaă ţea ţoaţaă ziua pe gard la drum sţ i vorbea sţ i raâ dea singuraă .
Era neconţeniţ veselaă sţ i spunea ţoţ ce se îânţaâ mpla la ei îân curţe sau pe drum:
ţoţ ce vedea, ca o oglindaă vie a misţ caă rii vieţţii din jurul ei. Taţa daă de maâ ncare
la cai… ha-ha…! Nea Ilie a iesţ iţ din curţe. Uiţe-l sţ i pe nea Achim, unde s-o fi
ducaâ nd?… Tţ aţţaă Mariţţo, ţe duci la apaă ? He, he… De ce n-o ţrimiţţi pe Leana? Faă ,
Gherghino, ce-ai îân cusţ niţţaă?… He, he, sţruguri… Nea Gheorghe s-a supaă raţ, l-
a baă ţuţ ţa-saă u caă l-a prins cu ţţigarea îân guraă …
Unul, Ilie Caâ rcaâ daţţ , era cersţ eţor, singurul din saţ, afaraă de milogi, care
veneau din lume îân caă ruţţele lor cu covilţir (unde aveau copii schilozi) sţ i ale
caă ror vaieţe se auzeau de deparţe, ţe ţreceau fiorii: „Maicaă , fie-ţţi milaă sţ i
îândurare…” Caâ rcaâ daţţ aă sţa maâ nca ţoaţaă ziua (fiindcaă asţa i se daă dea, de
maâ ncare) sţ i uneori se scaă pa pe el. Dar nu-i era nimaă nui rusţ ine, iesţ ea caâ ţe-o
muiere, îâl baă ga îân curţe, îâl dezbraă ca sţ i îâl spaă la. Ce vinaă avea el saă racul, caă era
slaă baă nog, spunea ea, sţ i îâl laă sa saă doarmaă îân baă ţaă ţuraă pe ţroscoţ. Mai ţaâ rziu
am auziţ sţ i ciţiţ caă poporul e vaâ njos, saă naă ţos. E cine e, dar caâ ţţi sţraâ mbi nu
vedeam eu ţrecaâ nd pe drum, sţ oldii, feţe cu picioarele caâ ţ nisţ ţe puţinee, muţţi
frumosţ i, de care abuzau vaă duvele, insţ i cu ţoţ felul de gaâ lme la gaâ ţ… Mama
zicea caă sunţ „paă caţe de la nouaă neamuri” care loveau muierea care îâi naă sţ ţea.
Eu îânsumi eram asţfel marcaţ, o maă ţusţ aă, soraă mai micaă a mamei, se uiţa asţ a
ca mine la lucruri faă raă saă le vadaă .
Dinţr-un clasor cu lenţile doamna lua ceva sţ i vaâ ra îânţr-o ramaă de meţal pe
care mi-o pusese pe nas. Ce vaă d?… Mai bine, i-am raă spuns. Dar acum? Sţ i mai
bine. Dar asţ a? Poţţi ciţi ulţimele raâ nduri? Lumina ţţaâsţ nea îân ochii mei cu o
puţere minuţţioasaă exţraordinaraă , vedeam acum chipul doamnei care îâmi
suraâ dea cu nisţ ţe dinţţi de o albeaţţaă nefireascaă , un ins care ţocmai inţra sţ i îâi
vedeam bine nasul, caă ciula, fularul sţ i chipul, nu doar ca silueţaă , ci cu ţoţ ce
avea el, paâ naă sţ i sţ ireţurile de la panţofi.
— Sunţ prea puţernici penţru îâncepuţ, zise doamna, îâţţi dau cu
O diopţrie mai puţţin, ţrebuie saă sţ i ciţesţ ţi, s-ar puţea saă ţe oboseascaă .
Avea o voce crisţalinaă , dar cu un ţimbru afecţuos sţ i maâ ini neverosimil de
frumoase, parcaă nu mai vaă zusem niciodaţaă asţfel de maâ ini… Chiar nu mai
vaă zusem… Le ţţineam minţe pe ale mamei, ca nisţ ţe crengi, le punea adesea
laâ ngaă ale mele, saă vadaă cum sunţ, caâ ţţi ani ţrecuseraă pesţe ele, caâ ţe secerisţ uri,
caâ ţe veri îân care le baă ga îân urzici saă le ţoace cu saţaâ rul, saă dea la raţţe…
Cresţ ţea caâ ţe-o suţaă , lua pe ele o suţaă de poli, ca saă cumpere o suţaă de meţri
de paâ nzaă …
I se chirciseraă , erau craă paţe, urzicaţe de hraă niţoarea iarbaă , arse de focul
de paie pe care îâl vaâ ra mereu sub caă ldare, de saă punul cu sodaă puţernicaă cu
care ne spaă la caă maă sţ ile… Era seninaă sţ i resemnaţaă vaă zaâ nd diferenţţa dinţre
maâ inile noasţre, ale mele ţinere, albe sţ i îângrijiţe (fiindcaă dupaă ce inţrasem la
sţ coalaă , furca, sapa, secerea, baă ligarul, ţţesala nu le mai aţingeam), ale ei
baă ţaă ţoriţe sţ i avaâ nd culoarea paă maâ nţului, cu noduri ţari ca lemnul îân podul
palmei sţ i cu pielea îâncreţţiţaă . „Uiţe, maicaă , zicea, nici nu poţ saă le mai îânţind
bine”… Sţ i îâncerca saă le îânţindaă . Avea mijlociul chiar zgaâ rciţ, se îânţţepase îânţr-o
furcaă , se obrinţise sţ i o varaă îânţreagaă îâi cursese din ţoţ degeţul puroi. Iarna
suferea de el, îâi îângheţţa… Mi-acoperea pe ale mele cu un gesţ reţţinuţ, vraâ nd
parcaă saă spunaă caă nu îân zadar muncise dacaă eu o saă am o soarţaă mai bunaă . Sţ i
îâsţi aminţea: „ …paă rinţele Alexandru are maâ ini ca ale ţale…” Sţ i gaâ ndul îâi zbura
la bisericaă sţ i chipul i se lumina… „De ce nu ţe duci sţ i ţu, maicaă , la bisericaă ?”
Era blaâ ndaă sţ i ţoleranţaă cu mine, poaţe-poaţe o saă maă convingaă saă nu uiţ îân
viaţţaă caă biserica îâi poţolise ei ţoaţe nelinisţ ţile sţ i îâi ridicase sufleţul din
îânţunericul îân care ţraă ise caâ nd ne faă cuse pe noi. Dacaă s-ar fi dus de ţaâ naă raă ,
spunea ea, mulţe suferinţţe ar fi ocoliţ-o… „Te duci, maicaă ?” „Nu maă duc!” îâi
raă spundeam scurţ sţ i cu o ţandreţţe îâncaă rcaţaă de veselie. „De ce?” „N-am
ţimp!” Minţea îâmi era aiurea, raă spunsul era al ţaţaă lui, cu lipsa ţimpului. IÎn
realiţaţe nu faă ceam nimic, îâl pierdeam, acel ţimp; era un senţimenţ divin, n-
aveam ce caă uţa la bisericaă saă -l gaă sesc…
Sţ i acum maă uiţam la maâ inile acelei doamne care îâmi lua disţanţţa dinţre
pupile sţ i scria cifre pe haâ rţie penţru laboraţor, saă -mi facaă ochelarii. Le-am
simţţiţ sţ i parfumul sţ i m-am îândraă gosţiţ de ea pe loc, iesţ ind de acolo foarţe
ţurburaţ…
Afaraă îânsaă mi-am reveniţ sţ i am îânţţeles. Pe geam scria amicii orbilor. Nu
numai caă ţe ajuţau saă vezi mai bine cu lenţilele lor, dar îâţţi erau sţ i prieteni. Ce
loc minunaţ! „De ce, maă îânţrebam, n-ar fi pesţe ţoţ, unde exisţaă m sţ i ne
ducem, aceeasţ i prieţenie, acelasţ i calm, aceeasţ i caă lduraă umanaă linisţ ţiţaă sţ i
afecţuoasaă ? Inima omului e largaă , de ce unii sţ i-o poarţaă sţraâ mţaă sţ i plinaă de
uraă ?
De ce unii vor saă -i omoare pe alţţii? Cine face ţimpurile? Oamenii sau
alţcineva sţraă in de ei? Sţ i acel cineva sţraă in, dacaă exisţaă , nu poaţe fi goniţ?…
De ce a fugiţ fraţi-meu Ilie de Florica?… Dar Megherel? De ce sţ i-a laă saţ el caii
lui cu care alerga liber pe caâ mpie sţ i a veniţ aici saă ducaă pe alţţii cu masţ ina,
faă raă saă -l îânţrebe dacaă … Nu mai aveam nicio uraă conţra lui Megherel, poaţe caă
îân saţ, îâmi ziceam, el nu faă cea parţe dinţre cei care ar fi vruţ ca noi saă nu mai
ţraă im, de bine n-a plecaţ el de-acolo, îânseamnaă caă ai lui erau saă raci… Sţ i dacaă
a ajuns sţ ofer la Bucuresţ ţi de ce s-a faă cuţ el legionar? Da, de ce, ce l-o fi
aţras…
Sţ i aţunci mi-am adus aminţe de ce vrusesem eu negresţ iţ saă -l vaă d pe
Gheorghe al lui Cosţicaă bruţarul îân duminica aceea. Da, asţa era, saă -l îânţreb
ca pe un vechi prieţen de ce s-a îânscris el îân Legiune? Saă -mi spunaă cu gura
lui! Era un secreţ care îâmi scaă pase, acesţ raă spuns pe care mi l-ar fi daţ,
fiindcaă degeaba nu s-a dus el acolo, ceva i-a plaă cuţ, ceva l-a îândemnaţ…
Pe urmaă mi-am aminţiţ caă el, faă raă saă -l îânţreb, îâmi daă duse un soi de
raă spuns: Megherel îâl ajutase. Da, se luase dupaă el, asţa era, dar aţunci care
era secreţul aă sţuilalţ, iniţţiaţorul, al lui Megherel?…
O saă aflu eu… IÎn ceasurile acelea gaâ ndul mi-a reveniţ la doamna de la
amicii orbilor sţ i deodaţaă m-a ţraă sniţ parcaă o revelaţţie. Asţ a era, îâmi plaă cuse,
dar eu ei? Sţ i m-am zaă riţ îânţr-o oglindaă a unei viţrine sţ i m-am opriţ. Slab,
osos, raă u îâmbraă caţ… haine laă baă rţţaţe, negre, ţţesuţe îân casaă , cusuţe de Iangaă cu
nasţuri puţţini. Palţon de aba, parcaă eram popaă … Araă ţam mai baă ţraâ n decaâ ţ
eram cu zece ani sţ i îân clipa aceea m-am sţ i simţţiţ asţfel, cu regreţul caă nu i-am
ţraă iţ, acei zece ani… Acum îânţţelegeam de ce un idioţ din clasaă îâmi spunea
călugăre… Nicio speranţţaă, mi-am zis, saă -i plac acelei doamne… Ei sţ i? Am daţ
din umeri cu nepaă sare. Bine caă îâmi place ea mie…
Am reveniţ dupaă caâ ţeva zile sţ i mi-am luaţ ochelarii.
— Or saă ţe jeneze caâ ţva ţimp, mi-a spus ea, sţ i s-ar puţea saă ţe doaraă puţţin
sţ i capul. Dar saă nu-i mai scoţţi. Trebuie saă -i porţţi de-aici îânainţe ţoaţaă viaţţa,
alţfel îâţţi cresţ ţe miopia sţ i o saă ai mari necazuri. Dupaă un an, asţ a, vii iar pe-aici
la conţrol.
Dupaă un an! Vasaă zicaă paâ naă aţunci nu puţeam s-o mai vaă d! Ca orice femeie
frumoasaă (fiindcaă era, desţ i acum, cu ochelarii, îâi vedeam bine rujul care o
cam îâmbaă ţraâ nea sţ i ridurile de la coada ochilor) ea a suraâ s observaâ ndu-mi,
desigur, lipsa de grabaă (plaă ţisem sţ i ţrebuia saă plec) sţ i mi-a luaţ ochelarii sţ i a
îâncepuţ saă -i ţreacaă prinţr-o flacaă raă de spirţieraă . Nu se graă bea. IÎi îândoia ţare la
braţţe sţ i mie mi-era fricaă saă nu-i rupaă . Colegul ei se ocupa de un alţ clienţ.
— Acuma e mai comod, îâncearcaă -i…
Nu-mi daă deam seama. A ţras un serţar sţ i mi-a îânţins o cuţie îân care saă -i
pun seara, zice, „saă nu-i spargi din gresţ ealaă ”. Pe urmaă m-a părăsit, a dispaă ruţ
îân biroul unde îâsţi apropiase aţaâ ţ de mulţ faţţa de-a mea, saă mi se uiţe cu
insţrumenţul acela îân ochi.
Am iesţ iţ afaraă sţ i am vaă zuţ lumea asţ a cum era. Mi se paă rea caă nu mai
gaâ ndesc, caă nu mai poţ saă fiu aţenţ la mine îânsumi, violenţaţ cum eram de
imagini sţ i culori orbiţoare. Nu-mi plaă cea… Parcaă eram separaţ de mine
îânsumi. Oamenii, sţraă zile, reclamele, pe care acum le ciţeam de deparţe, maă
sileau saă le vaă d îâmpoţriva voinţţei mele, golindu-maă de ceea ce sţ ţiam caă sunţ,
singur eu sţ i resţul o foialaă prin care ţreceam nepaă saă ţor. Vedeam chipuri
baă ţraâ ne, babe pe care paâ naă aţunci nu le observam, expresia grabei la unii,
picioarele feţelor, murdaă ria de pe ţroţuare. Vedeam numerele ţramvaielor
(mare minune), paâ naă aţunci ţrebuia saă îânţreb ca sţ i caâ nd n-asţ fi sţ ţiuţ saă ciţesc:
„ce ţramvai e aă la care vine?”, adaâ ncimea bulevardelor, cerul limpede sţ i îânalţ,
de un albasţru meţalic, numerele sţraă zilor…
Nilaă a faă cuţ asţ a, hîâ, caâ nd m-a vaă zuţ, adicaă asţ a, ca penţru sine, saă nu ţe
superi caă raâ njesţ ţe de ţine, e sţ i el vesel din caâ nd îân caâ nd… M-a îânţrebaţ dacaă
acum vaă d mai bine. Vaă d perfecţ, i-am raă spuns sţ i i-am mulţţumiţ penţru bani,
alţfel, am adaă ugaţ, îân naă dejdea ţaţei puţeam saă sţau asţ a mulţ sţ i bine…
Aţunci m-am dus la primul film. Neverosimil! Felii de viaţţaă din lumea
realaă , insţ i foţografiaţţi sţaâ nd îândelung de vorbaă , deschizaâ nd sţ i îânchizaâ nd usţ i,
femei frumoase cuceriţe sţ i apoi paă raă siţe, pisţoale care doborau cu adevaă raţ
oameni, care mureau faă raă regreţul nimaă nui, adicaă al nosţru, al specţaţorilor,
fiindcaă saă vaâ rsţ iseraă nu se sţ ţie ce maâ rsţ aăvii. Am iesţ iţ îâmpleţicindu-maă sţ i m-am
plimbaţ mulţ paâ naă saă -mi revin. Pe aţunci nu exisţa orar sţ i nici îânghesuialaă ,
saă li arhipline, dupaă ce filmul se ţermina puţeai saă raă maâ i sţ i saă -l mai vezi o
daţaă . Maă apucau uneori ore ţaâ rzii, fiindcaă rula sţ i dupaă miezul nopţţii. Am uiţaţ
mulţaă vreme de caă rţţi sţ i caâ nd am reveniţ la ele, anţicarul a exclamaţ:
— Ce e cu dumneaţa? Am crezuţ caă ţe-ai dus la alţul. Nu s-a miraţ de
ochelarii mei, m-a recunoscuţ de îândaţaă .
— Tţ i-am gaă siţ, zice, Dosţoievski, Casa morţilor, sţilizaţaă de domnul
Arghezi, Fraţii Karamazov, una micaă , dar genialaă , Visul unui om ridicol, una
ţoţ micaă , dar la fel de genialaă , Iubire tragică, un roman capiţal, Crimă şi
pedeapsă sţ i Idiotul. Ba nu, mai am ceva, îâi spune Nebunul. Traducerea e
execrabilaă , am ciţiţ-o sţ i eu, Eternul soţ sţ i Jucătorul. Sţ i mai am ceva îân
franţţuzesţ ţe: La voix souterraine. Tţ i le-am îâmpacheţaţ, le-am pus deoparţe, n-
am vruţ saă le vaâ nd fiindcaă mi-ai spus caă ţe inţereseazaă . Saă sţ ţii caă Fraţii
Karamazov e masacraţaă , ediţorul romaâ n ţaie cu nerusţ inare, mai ales analiza
psihologicaă , paă sţreazaă doar firul principal al acţţiunii. Dacaă vrei, îâţţi cauţ o
versiune francezaă , dar sţ i aă sţ ţia ţaie ca îân braâ nzaă . Un clienţ a vruţ s-o cumpere
sţ i mi-a spus caă el sţ ţie rusesţ ţe, a avuţ-o îân original sţ i a pierduţ-o sţ i caă s-a ţaă iaţ
din ea ce era mai bun… Cum vrei!
I-am spus caă oricum o fi raă mas ceva, sţ i mi-am luaţ pacheţul sţ i m-am îânţors
acasaă neraă bdaă ţor. Saă vedem, îâmi spuneam, de ce zicea orbul caă nu ţrebuie saă -
l ciţesc pe Dosţoievski? Poaţe din pricina celei care se inţiţula Nebunul!
Tocmai de-aia am s-o ciţesc! Sţ i am îâncepuţ cu aceasţaă carţe.
21
Dupaă Însemnările unui nebun, ale lui Gogol, domnul Goliadkin mi s-a paă ruţ
puţţin inţeresanţ. Fapţul caă se vedea pe sine îân alţul, un alţ Goliadkin care i-o
lua ţoţdeauna îânainţe îânţr-o posţuraă ameninţţaăţoare, realizaâ nd ceea ce el doar
gaâ ndea, un dusţ man al saă u, nu maă impresiona caâ ţusţ i de puţţin. Saă ciţesţ ţi îânsaă
scrisorile unei caă ţţele, aă sţa da nebun, mai ales caă un suraâ s sarcasţic apaă rea
dincolo de pagini… Dar aici ţoţul era posomoraâ ţ sţ i cenusţ iu, iar domnul
Goliadkin n-avea niciun haz. IÎnţaâ i caă nu cunoscusem niciodaţaă un nebun
adevaă raţ, ci doar un fel de Don Quijoţe care se scraâ nţise din dragosţe,
cuţreiera, pe un fel de Rosinanţaă din Silisţ ţea, caâ mpurile sţ i paă durile, alergaâ nd
dupaă fanţoma iubirii lui. IÎl chema Chiran… Tema dedublaă rii consţ ţiinţţei
umane, pe care aveam s-o descopaă r mai ţaâ rziu la Dosţoievski, îâmi scaă pa.
Domnul Goliadkin nu m-a speriaţ deloc, cum crezuse orbul.
Am ciţiţ ţoţul îânsaă cu raă suflarea ţaă iaţaă . Coincidenţţa gaâ ndirii, care aţraă gea
un personaj de alţul, mi se paă rea halucinanţaă . Un om se afla îân Siberia, un
alţul se gaâ ndea la el la Peţersburg sţ i îân ţoiul gaâ ndirii lui febrile cineva baă ţea
îân usţ aă. Omul deschidea sţ i îân faţţa lui se gaă sea, cine? Chiar individul din
Siberia. Cineva era obsedaţ de un necunoscuţ pe care îâl zaă rea mereu prin
mulţţime. IÎnţr-o bunaă zi iaraă sţ i cineva baă ţea la usţ aă. Cine era? Chiar acel
necunoscuţ… Un alţul ucidea o baă ţraâ naă cu un ţopor, dupaă un plan minuţţios,
ca saă îânfaă pţuiascaă ceva maă reţţ , ca sţ i Napoleon, pe care nimeni nu-l acuzase de
crime, desţ i saă vaâ rsţ ise aţaâ ţea… Dimpoţrivaă , fusese aclamaţ… Credeam caă dupaă
crimaă va urma îânfaă pţuirea acelui ceva maă reţţ , eroul îânsaă e prins de spaime sţ i
remusţ caă ri sţ i cade îân mod inexorabil îân plasa unui Porfir Peţrovici formidabil,
care avea saă -l lase liber paâ naă ce îâsţi va dezvaă lui singur crima, îân genunchi, îân
piaţţa publicaă . Nu prea era pe gusţul meu. Caâ ţ despre Svidrigailov, n-am
îânţţeles de ce se sinucide, îâncepuse saă -mi placaă sţ i m-au surprins cosţ marurile
lui. Se pare caă violase o feţiţţaă… îân schimb Feodor Pavlovici Karamazov mi s-a
paă ruţ mai apropiaţ sţ i desfraâ ul lui, de care îâl acuzau mulţţi sţ i îânsusţ i
Dosţoievski, nu mi s-a paă ruţ deloc odios. Aveam simpaţie penţru el, era plin
de viaţţaă. (Toţ asţ a am fosţ miraţ caă maleficul personaj feminin din Cei trei
muşchetari era consideraţ cu naiviţaţe de auţor drepţ un personaj care
ţrebuia marcaţ pe umaă r cu fierul rosţ u; dimpoţrivaă , mie mi-a plaă cuţ cel mai
mulţ, îân ţimp ce nesaă raţţii d’Arţagnan sţ i ceilalţţi m-au plicţisiţ, cum m-a
plicţisiţ sţ i purul Aliosţ a Karamazov.) Caâ ţ despre „paţimile”, „zbuciumul
sufleţesc” al lui Dimiţrie, îânţaâ i caă nu am simţţiţ îân comporţarea lui cine sţ ţie ce
paţimi; fapţul caă era porniţ îâmpoţriva ţaţaă lui saă u, caă nu-i daă dea nisţ ţe ruble,
mi se paă rea caâ ţ se poaţe de firesc… N-am îânţţeles de ce Ivan voise saă -sţ i
omoare ţaţaă l prin Smerdiakov sţ i nici de ce Smerdiakov accepţaă sugesţia…
Cele ţrei mii de ruble puţeau jusţifica un paricid? Caă ci Feodor Pavlovici
Karamazov era ţaţaă l saă u, concepuţ cu o neroadaă a orasţ ului, îânţr-o graă dinaă ,
dupaă o searaă de beţţie. De ce îânnebunea Ivan? Caă sugerase „ideea” uciderii
ţaţaă lui? Dar de ce saă -l ucidaă ? Nebunia îâl faă cuse saă -i îâncolţţeascaă gaâ ndul, sau
gaâ ndul, dupaă îânfaă pţuirea lui, îâi sţaâ rnise nebunia? Poemul lui cu Marele
inchizitor, ca sţ i conversaţţiile lui cu diavolul erau ţurburaă ţoare, ceva
asemaă naă ţor nu mai ciţisem, ţoţusţ i mi-ar fi plaă cuţ ca Ivan saă fie saă naă ţos sţ i saă
nu fi doriţ moarţea ţaţaă lui saă u. Un asţfel de om cu o asţfel de gaâ ndire
profundaă , saă fie marcaţ penţru ţoţdeauna de nebunie? Caă ci carţea asţ a se
ţermina: „Ivan era mereu nebun…” Carţea era îânsaă sumaraă , aveam saă
descopaă r mai ţaâ rziu caâ ţ de mulţ fusese schilodiţaă îân acea ţraducere, ca de
alţfel ţoţ ce ciţisem îân aceasţaă primaă îânţaâ lnire a mea cu Dosţoievski. Ceva
misţerios îânsaă mi se sugera sţ i asţa era nou penţru mine. Mizerabilii pe care o
ciţisem îân ulţima mea vacanţţaă la ţţaraă (maă ţrimisese dupaă aceasţaă carţe,
undeva îânţr-o comunaă la ţreizeci de kilomeţri de Mirosţ i, soţţia falsului librar,
caă laă ţorie miraculoasaă pe care am faă cuţ-o pe jos, sţraă baă ţaâ nd saţele ca un
pelerin) era o ţraducere compleţaă sţ i îâmi domina ţoaţe lecţurile mele de
aţunci. Carţe puţernicaă , cu un suflu grandios pe care reciţind-o mai ţaâ rziu
mi-a reîâmprospaă ţaţ senţimenţul de sublim care o cuţreieraă de la un capaă ţ la
alţul.
Era saă îâmpacheţez sţ i saă duc anţicarului caă rţţile îânapoi, caâ nd mi-am daţ
seama caă ocolisem sţ i uiţasem de La voix souterraine. Am deschis-o sţ i am daţ
pesţe primele propoziţţii: Je suis malade… Je suis méchant… Era un ţexţ
accesibil sţ i am îâncepuţ s-o ciţesc. Cum nu eram îâncaă obisţ nuiţ saă ciţesc caă rţţi
aţaâ ţ de rele, dupaă ce am ţerminaţ-o mi s-a faă cuţ greaţţaă. M-am dus la baie sţ i
am vomiţaţ. Sţ i aţunci mi-am adus aminţe de spusele orbului. Ce carţe
îânţunecaţaă , îân îânsaă sţ i inţimiţaţea ei, ce sţ obolan acesţ ins pe care îâl urmaă risem
cu speranţţa unei redresaă ri, a unei raze de luminaă , paâ naă spre sfaâ rsţ iţ. Toţ
credeam caă paâ naă la urmaă se va îândraă gosţi de faţa aceea îân care ţrezise
demniţaţea, pe care o îângrozise descriindu-i mlasţ ţina îân care ţraă ia sţ i moarţea
care nu-i aducea nicio speranţţaă, ci sfaâ rsţ iţul îân aceeasţ i mocirlaă , îân paă maâ nţul
clisos, pe o ploaie umedaă , de nimeni peţrecuţaă la mormaâ nţ, de nimeni iubiţaă .
Da, el o va salva, o va ridica… Nu-i ţrebuia penţru asţa decaâ ţ saă -sţ i urmeze
senţimenţul care îâl sţaă paâ nea, el îânsusţ i fiind singur sţ i nefericiţ… Ca saă aflu
apoi, caâ nd ea vine la el, caă ţoţul fusese un joc, o îânscenare a unui ţicaă los,
ţicaă losţ ie de care era consţ ţienţ, era propria sa naţuraă … Da, dar nu a sa
propriu-zis… A omului îân general. Un degeţ îâl araă ţa: ecce homo! Sţ i auţorul îân
spaţe: eu îânsumi sunţ la fel. Sţ i caâ nd am ciţiţ fraza finalaă , caă ţrebuie saă
renunţţaăm la dicţonul pe care Socraţe îâl ciţise pe fronţispiciul oracolului de la
Delfi, Cunoaşte-te pe tine însuţi, fiindcaă dacaă o vom face vom descoperi îân noi
îânsţ ine un mizerabil, am simţţiţ caă Dosţoievski îânsusţ i se praă busţ ea îân sine
faă caâ nd aceasţaă descoperire, sţ i m-am simţţiţ raă u caâ ţeva zile. E drepţ caă
fusesem averţizaţ: mica brosţ uraă , Visul unui om ridicol, cu acea planeţaă
imaginaraă de oameni fericiţţi pe care îâi sţricaă un ins veniţ de pe planeţa
noasţraă , conţţinea ceva asemaă naă ţor, dar auţorul parcaă sţ ţia caă acesţ om ridicol,
îân pragul sinuciderii, cunoscuse sţ i el odaţaă asţfel de oameni fericiţţi, deci ei
exisţau sţ i numai el, eroul, era disperaţ, nu sţ i auţorul… Aici îânsaă scriiţorul
paă ţrundea aţaâ ţ de adaâ nc îân el îânsusţ i îâncaâ ţ, revenind la suprafaţţaă, ne
ţransmiţea acesţ mesaj infam, ca o profeţţie de care noi, oamenii, nu mai
puţeam saă nu mai ţţinem seama de-aici îânainţe. Avea îân Idiotul un fel de sfaâ nţ,
dar sfaâ nţul era chiar idioţ, dupaă ce ne faă cuse aţaâ ţa vreme saă credem caă nu
era… Mi se îânţaâ mpla penţru prima oaraă saă ciţesc o carţe sţ i saă prind aversiune
penţru auţorul ei. Mulţţi ani mai ţaâ rziu, reciţind aceasţaă povesţire, am rezisţaţ
mai bine, fiindcaă celelalţe opere, de asţaă daţaă îân bune ţraduceri, o coplesţ eau.
Am îânţţeles caă Dosţoievski avea el îânsusţ i o aversiune nepoţoliţaă îâmpoţriva
ţrufiei umane, generaţoare de aţaâ ţea josnicii pe care le acoperea cu ideea
orgolioasaă caă am fi îânaă lţţaăţori, plini de virţuţe, expresia diviniţaă ţţii sţ i
perfecţţiunii pe paă maâ nţ sţ i caă el voia saă -i punaă îân genunchi pe acesţ ţi ţicaă losţ i, sţ i
saă -i umileascaă , umilinţţa fiind primul pas spre maâ nţuire.
Penţru mine îânsaă vechiul dicţon grec se resţabilea. Dupaă caâ ţeva zile uiţam
groaznica profeţţie, fiindcaă aveam îân minţe Dialogurile sţ i pe Descarţes, care
îâmi saă diseraă mai dinainţe ideea caă prin gaâ ndire puţem descoperi îân noi
lumina. Nu umilinţţa, ci flacaă ra cugeţaă rii ne poaţe îânaă lţţa…
22
Caâ nd spiriţul sţaă prea mulţ fixaţ asupra unei singure idei, inţensiţaţea lui
slaă besţ ţe. Acesţe aminţiri, acuţe îân primele saă pţaă maâ ni de la venirea mea la
Sinaia, au îâncepuţ saă se esţompeze faă raă saă îânţrezaă resc un raă spuns la
îânţrebarea ce să scriu. Am peţrecuţ un revelion de care nu vreau saă -mi
aminţesc, cum spune Cervanţes despre un anumiţ saţ din Mancha, sţ i m-am
reîânţors la Sinaia îâmpins de ora mea care simţţeam caă sunase. Dar faă raă saă sţ ţiu
spre ce anume avenţuraă eram îâmpins. Aveam saă scriu sau nu? Nu puţeam sţa
acolo la infiniţ. Ediţura de sţaţ, prin Silvian Iosifescu, îâmi daă duse un avans de
10 000 lei, dar dupaă aceea cum aveam saă mai caâ sţ ţig un ban dacaă repeţam
esţ ecul de la Baă lcesţ ţi?
Am simţţiţ ţoţusţ i caă ţrebuie saă maă relaxez, mai ales caă Furnica se umpluse
de scriiţori sţ i arţisţ ţi. Venise Geo Dumiţrescu, pianisţul Maâ ndru Kaţz, Valenţin
Gheorghiu, Alfred Mendelsohn (faă raă Barţholdy, cum îâi spunea Alexandru Jar
raâ njind, dar care îâi scrisese ţoţusţ i un scenariu de baleţ, Harap alb, despre a
caă rui muzicaă proaspaă ţul meu prieţen Paul Georgescu avea saă -i spunaă la
premieraă compoziţorului caă e „ca la noi la Tel-Aviv”, provocaâ ndu-i aceluia o
reacţţie de isţerie). Ne caâ nţa îân fiecare searaă bucaă ţţi din acea muzicaă pe care
ţocmai o compunea, nu era „ca la noi la Tel-Aviv”, ci de prin Maramuresţ , cu
sacadaă ri din Haciaţurian, dar pe vremea aceea Paul Georgescu avea geniul
formulaă rilor causţice, adesea graţuiţe, dar ţoţdeauna memorabile sţ i care îâi
aduceau mulţţi dusţ mani. IÎn aţmosfera aceea îânsaă de aţunci enţuziasmul
îâncepea saă îânfloreascaă sţ i Paul Georgescu vedea îân unii ceva suspecţ,
incredibil, sţ i nu-i cruţţa. Nu-i paă sa îâncaă pe vremea aceea de dusţ mani, era
ţaâ naă r, cui îâi pasaă , îân ţinereţţe, de acumulaă rile neierţaă ţoare care se sţraâ ng îân
urma noasţraă ?
Am faă cuţ cunosţ ţinţţaă cu o doamnaă crishnamurţisţaă , cu care m-am plimbaţ
pe aleile îânzaă peziţe… Krishnamurţi maă ţurburase sţ i pe mine prin anii ’42, cu
criţica pe care o faă cea el consţ ţiinţţei umane vesţ nic condiţţionaţaă de obiceiul
individului de a-sţ i face din credinţţe, prejudecaă ţţi, idealuri, fricaă , ziduri
îâmpoţriva curgerii ei libere, curgere care l-ar pune îân armonie cu neîânceţaţa
schimbare a lumii sţ i l-ar face fericiţ dacaă el ar fi consţ ţienţ sţ i nu s-ar laă sa
ispiţiţ de ţoţ felul de docţrine sţ i sisţeme filosofice care îâl subjugaă . Simpliţaţea
acesţui indian care fusese un copil minune sţ i unii credeau, auzindu-l la
maţuriţaţe, îâmpliniţ sţ i fascinanţ prin promisiunea pe care o faă cea
asculţaă ţorilor, caă poţ deveni liberi sţ i cunoasţ ţe exţazul, caă ar fi nu un nou
Mesia, ci chiar Crisţos reîânviaţ, un Crisţos modern, care faă cuse pe deplin
experienţţa acţualaă a omului! „De ce vrei dumneaţa ca eu saă fiu Crisţos? îâl
îânţreba el pe asculţaă ţorul naiv, care îâsţi exprimase aceasţaă credinţţaă (adunaă rile
aveau loc îân ţabere speciale, îân Olanda sţ i îân alţe paă rţţi unde el vorbea zilnic sţ i
dupaă aceea raă spundea la îânţrebaă ri). Dumneaţa vrei ca eu saă fiu Crisţos, ca saă
maă poţţi urma, asţ a ţe-ai îânvaă ţţaţ, saă urmezi ţoţdeauna pe cineva. Sţ i ce poaţe
saă -ţţi iasaă ? O nouaă credinţţaă, o nouaă condiţţionare, îân ţimp ce dumneaţa vei
raă maâ ne neschimbaţ, cu aceleasţ i manii, aceeasţ i insecuriţaţe, aceeasţ i ţeamaă de
ziua de maâ ine.” „Dar ce saă facem? îânţreabaă aţunci alţul. Asţ a sunţem!” „Iar eu
vaă spun caă ţoaţe acesţea se poţ schimba prin gaâ ndire, dar nu o gaâ ndire îân
care dumneaţa sţai conforţabil sau chinuiţ de loviţurile vieţţii…”
Sţ i formidabila iluzie conţinua, omul nefiind ţoţusţ i un iluzionisţ, un guru
cum erau sţ i sunţ sţ i acum desţui, ci un iluminaţ lucid, cunoscaă ţor admirabil al
naţurii umane sţ i al moravurilor lumii îân care ţraă ia. Nu-i cruţţa pe asculţaă ţori.
„Sunţeţţi bogaţţi, le zicea, aveţţi un conţ îân bancaă , ţerenuri sţ i acţţiuni, case sţ i
uzine sţ i ţoţusţ i nu sunţeţţi mulţţumiţţi, simţţiţţi vidul vieţţii, ţemerea obscuraă caă
asţa nu e ţoţul, caă esenţţa vieţţii vaă scapaă . Ce esţe de faă cuţ? Un nou raă zboi ne
ameninţţaă sţ i sunţeţţi dezarmaţţi îâmpoţriva lui, nepuţinciosţ i…”
Era chiar raă zboi caâ nd îâl ciţeam sţ i profeţţia fusese faă cuţaă cu zece ani îânainţe.
O admiraţoare a lui îâmi daă duse caă rţţile, doamna Sorana Tţ opa, acţriţţaă la
Teaţrul Naţţional. I se jucase o piesaă , Călătorie în întuneric, sţ i scrisesem
despre ea îânţr-o gazeţaă o cronicaă neîândemaâ naţecaă sţ i confuzaă ; piesa îâmi
plaă cuse, dar mesajul ei, caă ci avea unul, maă enervase. Prinţr-o a ţreia
persoanaă îâi fusesem prezenţaţ. Nu ideile sunţ inţeresanţe, gaâ ndeam eu pe
aţunci îân mod insţincţiv, ci oamenii care le poarţaă . Depinde de om.
Krishnamurţi aă sţa e inţeresanţ ca om, i-am spus dupaă ce i-am îânapoiaţ
caă rţţile, resţul penţru mine conţeazaă mai puţţin. Da, ar fi bine ca minţea
omului saă fie liberaă de condiţţionaă ri, dar poaţe fi? Domnul Krishnamurţi din
ce ţraă iesţ ţe, fiindcaă sţ ţiu caă îân India mor oamenii pe sţradaă de foame… „N-are
imporţanţţaă”, mi-a raă spuns ea cu un paţeţism care nu era profesional,
influenţţa ţeaţrului, ci al gaâ ndirii ei inţime. „IÎn lupţa penţru paâ ine, oamenii n-
au paâ ine.” „Ba mi se pare caă au mai puţţinaă paâ ine ţocmai indienii, care nu prea
lupţaă penţru ea, gaâ ndesc cam asţ a ca iluminaţul lor compaţrioţ… Gaâ ndire
liberaă , exţaz, dar ce dai la copii saă maă naâ nce? Repeţ, cine îâi daă lui
Krishnamurţi bani?” „N-are nevoie, nevoile lui sunţ simple, sapaă o graă dinaă ,
îângrijesţ ţe un pom…” „E îânsuraţ?” zic. „Nu…” „Saă se îânsoare, zic, saă facaă sţ ase
copii ca ţaţa sţ i aţunci saă vedem cum se îâmpacaă cu nevasţa, cu copiii. Nu e
vorba numai de maâ ncare, ci de o relaţţie fundamenţalaă a omului care e sursa
celor mai violenţe conflicţe… Baă rbaţul sţ i femeia… Adam sţ i Eva… Ce-au faă cuţ
ei îân Paradis?” „Femeia a fosţ ispiţiţaă , mi-a raă spuns ea. Ispiţa a fosţ sţ arpele,
care a gaă siţ oameni inocenţţi. Dar noi nu sunţem inocenţţi…” „Ba puţem fi.” „E
adevaă raţ, dar, dragul meu, odaţaă inocenţţa pierduţaă omul nu mai are nicio
scuzaă , el ţrebuie saă lupţe sţ i saă -sţ i recapeţe puriţaţea!” „Fecioara odaţaă inţraţaă
îân ciclul ei biologic, i-am raă spuns, nu se mai poaţe susţrage: ea ţrebuie saă
nascaă sţ i nasţ ţerea asţa nu e îân Paradis, ci alaă ţuri de un soţţ care… Repeţ, saă ia
domnul Krishnamurţi o nevasţaă frumoasaă ca sţ i el, pe care s-o iubeascaă , saă
vedem ce face nevasţa cu aceasţaă iubire, saă ne vorbeascaă pe urmaă , ca
Shakespeare, de ţraă dare, gelozie, îânsţ elaă ciune, de îândoiala care ca un vierme
ne roade sufleţul… e al nosţru acel vierme, din noi îânsţ ine, nu vine din afaraă …”
„Ba vine, a sţrigaţ acţriţţa ridicaâ nd o maâ naă îân sus, îândoiala sţ i cumpliţa gelozie
e legaţaă de iubire, asţ a cum o îânţţelege omul asţaă zi, ca posesiune, sţ i nu ca o
infiniţaă daă ruire de sine…”
Frumos, gaâ ndeam apoi singur, cum saă nu, hm, daă ruire, dar îân aceasţaă
daă ruire omul se îâmbaţaă de cel caă ruia i se daă ruiesţ ţe sţ i uneori aceasţaă beţţie
dureazaă caâ ţva ţimp, paâ naă vine caţasţrofa… Sţ i caâ nd vine, caâ nd cel caă ruia i ţe
daă ruiesţ ţi suraâ de alţcuiva, da, cu acel suraâ s divin care ţţi-a furaţ sufleţul, ce
poţţi saă mai faci, cum saă -ţţi iei sufleţul îânapoi, ce faci cu hoţţul sau hoaţţa caă reia
puţţin îâi mai pasaă de daă ruirea ţa!?
Reveneam cu inţenţţia s-o ironizez pe uimiţoarea acţriţţaă sţ i ea maă asculţa
cum raâ d cu nepaă sare, orgolios… O vedeam cum îâsţi schimba coloraţura
glasului, ţimbrul devenea confesiv sţ i coboraâ ţ, gaâ ndirea inspiraţaă … Nimic
ţeaţral, ţoţul era adevaă raţ, ţraă ise ea îânsaă sţ i ţoţ ceea ce îâi spuneam… Sţ i îâmi
povesţea… Iubire, glorie… Paris… Le ţraă ise… Toţul avusese… Paâ naă îânţr-o zi
caâ nd îâl auzise pe Krishnagi (asţ a îâl maâ ngaâ ia ea) vorbind sţ i îânţţelese caă ţoţul
fusese o vanaă amaă gire, iubirea nu era penţru celaă lalţ, ci penţru sine, gloria
un fum care se risipea îân sţradaă odaţaă cu aplauzele la scenaă deschisaă … o
imensaă vaniţaţe, aceasţaă glorie care îâţţi saă dea îân sufleţ dorinţţa saă ai sţ i mai
mulţe sţ i frica obscuraă caă ţoaţe acesţea se vor sfaâ rsţ i îânţr-o zi, sţ i ţinereţţea sţ i
iluziile… Da, fusese sţ i ea îânţr-o asţfel de ţabaă raă la Omnen, îân Olanda… Sţ i
îânţţelesese… „Exisţaă penţru om scaă pare, dragul meu, îân orice condiţţii l-ar
pune viaţţa… Lasţ iţaţea nu e o scuzaă … Caâ ţ m-am lupţaţ cu colega mea mai
ţaâ naă raă , saă aibaă îân rolul din Călătorie revelaţţia lasţ iţaă ţţii. Ea îâi spunea amanţului
(sţ i aici imiţaă deodaţaă vocea lipsiţaă de haz a acelei ţinere acţriţţe care nu sţ ţia
ce spune): lasţ ule, esţ ţi un lasţ ! Parcaă ar fi spus un ţexţ faă raă îâncaă rcaă ţuraă , cum
spun copiii, prosţule, esţ ţi un prosţ. (Sţ i aici ea deodaţaă schimbaă ţonul.)
Lasţ ule! cuvaâ nţ care i-a veniţ îân minţe rapid, dar odaţaă pronunţţaţ, are
revelaţţia (cu vocea dramaţicaă a cerţiţudinii care o zguduia)… Esţ ţi un lasţ ! Da,
dragul meu, ai drepţaţe, lasţ iţaţea face din noi nisţ ţe viermi, cum spune
Hamleţ, dar Tolsţoi ne araţaă îân Părintele Serghei caă puţem sţ i îân caă uţarea
noasţraă sţ i gaă sim, dacaă nu îân noi, la alţţii, sţ i asţa poaţe saă fie penţru noi un sţ oc,
un impuls salvaţor, inocenţţa pierduţaă …”
Pe acesţ ţeren al creaţţiei arţisţice o îânţţelegeam mulţ mai bine. O mare
operaă ne poaţe zgudui mai mulţ decaâ ţ discursurile lui Krishnamurţi, dar nu-i
spuneam, adicaă , bruţal, caă un mare scriiţor e ţoţdeauna penţru mine
superior unui iluminaţ faă raă operaă . Crisţos a îânţţeles acesţ lucru sţ i din
iluminarea lui au iesţ iţ nemuriţoarele parabole… Sunţ opera lui, care,
îâmpreunaă cu raă sţignirea, n-a creaţ numai o religie, ci un permanenţ
cuţremur îân consţ ţiinţţa omenirii, faă caâ nd viu sţ i ţragic senţimenţul
culpabiliţaă ţţii noasţre. IÎmi apaă ram poziţţia elasţic, reflecţaâ nd apoi îân
singuraă ţaţe la dizerţaţţiile indianului dacaă îânţr-adevaă r el cunosţ ţea exţazul de
care vorbea… Un exţaz perpeţuu era oare posibil? maă îânţrebam. IÎnsusţ i
Crisţos s-a îânfuriaţ odaţaă sţ i a goniţ negusţorii din ţemplu cu fraâ nghia sţ i
îândoiala i-a viziţaţ sufleţul pe cruce. Desele referiri ale evanghelisţ ţilor caă „fiul
omului” sţ ţiuse de ţoţdeauna caă va fi raă sţigniţ erau îân acesţ sţrigaă ţ al lui
infirmaţe. Nu sţ ţiuse, nu avea de unde, ţraă darea lui Iuda, judecaţa, calvarul,
ţoţul fusese o surprizaă care îâi pricinuise o imensaă suferinţţaă. Asţfel, noi îânsţ ine,
îân plin exţaz, care ne sţaă paâ nesţ ţe adesea sufleţul, ne ţrezim loviţţi, îânjuraţţi,
ţraă daţţi, sţ i îân noi se nasţ ţe revolţa, dorinţţa dacaă nu de raă zbunare ucigaă ţoare,
cel puţţin mobilizarea rapidaă a forţţelor penţru a para noi infamii care, într-o
lume dată sţ i nu ideală, ne-ar murdaă ri cu noroi, ne-ar ameninţţa chiar
exisţenţţa îân daţele ei naţurale, munca unde caâ sţ ţigaă m o paâ ine, repuţaţţia
prinţre oamenii de bunaă -credinţţaă. Sţ i apoi marile ţurburaă ri sociale care ne
duc cu ele, cu forţţa caţaclismelor naţurale, precum seceţa, cuţremurul,
inundaţţiile? îân curaâ nd aveam saă plec miliţar sţ i chiar saă mor, sau saă raă maâ n
schilod îân raă zboiul care baâ nţuia ca o molimaă îânfricosţ aăţoare. Maă puţeam
opune? O omenire îân exţaz, era ea posibilaă ? Omenirea e ca un ocean
sţraă baă ţuţ vesţ nic de curenţţi puţernici sţ i conţrari sţ i din caâ nd îân caâ nd de
uragane… Toţusţ i indianul rezisţa îân reflecţţiile mele. Era raă u mesajul saă u?
Cum puţea fi? Sţ i maă îânţorceam la noua mea prieţenaă unde gaă seam adesea sţ i
pe alţţii, ţinere acţriţţe, picţori, scriiţori… Discuţţiile îânsaă îânţre adepţţii convinsţ i
nu erau prea inţeresanţe… Mimau îânţţelegerea, unii erau ridicoli… îânsaă
doamna Sorana Tţ opa ţţinea la ei…
Doamna de la Sinaia faă cea parţe din aceasţaă ulţimaă caţegorie, care mima
îânţţelegerea, parcaă avea prune îân guraă sţ i plimbarea noasţraă pe aleile
îânzaă peziţe, cu îâncercarea de a reediţa pe conţ propriu aţmosfera viziţelor
mele la doamna Sorana Tţ opa, a caă zuţ îân balţaă desţ i ideile erau aceleasţ i. Mi se
confirma vechea mea convingere, caă nu ideile îân sine sunţ inţeresanţe, ci
oamenii care le poarţaă sţ i le ţraă iesc.
Am îâncepuţ saă jucaă m popice undeva la Pelesţ sţ i saă îânţaâ rziem la Verbancu,
la un pahar de ţţuicaă . Jar îâmi spunea confidenţţial despre unul sau alţul caă
sufleţul cuţaă ruia e o îânchisoare, faă caâ ndu-maă curios. De ce? îâl îânţrebam. Cum
de ce? îâl cunosţ ţea el, sufleţul lui e o ocnaă … „Bine, gaâ ndeam, asţa ai mai spus-
o, dar de ce?” N-avea fapţe, sau nu voia saă mi le dezvaă luie? Camilar se plimba
maă reţţ pe alee sţ i ne araă ţa cu maâ na îân depaă rţare… Dacaă noi vedem cum
respiraă munţţii, ne îânţreba. Vedeam, ei sţ i? îânţr-adevaă r norii îânvaă luiau îân
misţ carea lor lanţţul de munţţi care se desfaă sţ urau specţaculos sţ i îâi puţeai
conţempla caâ ţ voiai de acolo de pe dealul Furnica. N-aveam îânsaă nici fiorul
cosmic, nici geologic, mie îâmi plaă cea caâ mpia, pe care adesea o visam…
Jar avea un admiraţor, pe J. Popper, care veni îânţr-o duminicaă îân viziţaă sţ i
îâncepu saă ţune sţ i saă fulgere la masaă îâmpoţriva lui Camilar, care lipsea. IÎi
dispreţţuiam. Dupaă ce scrisese despre debuţul meu douaă cronici rele, una îân
Flacăra sţ i alţa îân România liberă, sub pseudonim, m-am dus la redacţţie saă -l
cunosc. Era raă gusţ iţ, dar ţoţusţ i sţriga la mine, asţ a raă gusţ iţ cum era, caă sţ ţiu eu
de ce era el asţ a de raă gusţ iţ? Nu, i-am spus. Paă i penţru caă el nu sţaă , ca mine îân
Bucuresţ ţi, a reluaţ el, chiar aţunci se îânţorcea de la Agniţa-Boţorca, unde se
sapaă un ţunel, un fapţ isţoric incomparabil sţ i nu povesţiri cu oameni care
omoaraă cai sau fug prin ceaţţaă bezmeţici (asţea erau povesţirile mele!…) sţ i,
uiţe (sţ i a deschis gura sţ i mi-a araă ţaţ omusţ orul), am sţrigaţ cu enţuziasm
sincer, acolo e arţa, menirea ei, de ce nu ţe-ai dus sţ i dumneaţa, era loc îân
camion… „De pe acesţe poziţţii, sţ i-a conţinuaţ el sţrigaă ţele îânţr-adevaă r
raă gusţ iţe (caâ ţ despre enţuziasmul sincer eram mai puţţin convins, nu mi se
ţransmiţea deloc), de pe acesţe realiţaă ţţi, vedem noi arţa (îâi plaă cea saă spunaă
noi sţ i nu eu, ca saă araţe caă nu e singur), nu dupaă idealul burghez al zugraă virii
impasibile a ceea ce are ţurbure omul…” Mulţţi ani mai ţaâ rziu, dupaă ce
ţrecuse prin alţe avenţuri sinuoase, l-am vaă zuţ îânţr-o zi la Talcioc, vindea nu
sţ ţiu ce, rufaă rie inţimaă , pe care o primise nu sţ ţiu de unde… Tţ inea îân maâ ini
delicaţele maă rfuri femeiesţ ţi sţ i e drepţ caă nu mai sţriga, dar voia saă fie
elocvenţ, de aceea l-am sţ i zaă riţ… „sţ i alţceva, zic, nu mai ai nimic de vaâ nzare,
domnule Popper?” „Nu, mi-a raă spuns el cu o hoţaă raâ re nezdruncinaţaă ,
prefaă caâ ndu-se caă nu maă cunoasţ ţe, numai ţexţile!” Era perfecţ! Nu l-am mai
dispreţţuiţ. Mi-am adus aminţe de reflecţţiile eroului din Jucătorul de
Dosţoievski. Dacaă nu sunţ sţ i alţe lucruri de preţţ pe care le poaţe face un om…
„Oui, le commerce! Pourquoi pas?”
La Sinaia îânsaă am avuţ baă nuiala caă pe Jar îâl gaâ dila acesţ om, el care, cu o
voce misţerioasaă , promiţea dezvaă luiri infernale despre alţţii. Despre Popper
nu spunea îânsaă nimic. E drepţ caă raâ njea caâ nd îâi asculţa elogiile, dar îâi
plaă ceau…
Ne-a viziţaţ aţunci Alfredo Varella, scriiţor laţino-american, care ne-a
povesţiţ despre miţurile din ţţara sa… Le culte de Pachamamma… sţ i alţe
legende care ţraă iau îân sufleţul lui… uiţaâ ndu-se cu simpaţie la noi, caâ nd la
unul, caâ nd la alţul. Un baă rbaţ frumos, de vaâ rsţa mea, poaţe cu doi-ţrei ani
mai baă ţraâ n (la cei douaă zeci sţ i sţ ase ai mei asţa nu era puţţin), vorbea o
franţţuzeascaă claraă , puţţin îânţrerupţaă de opţimismul care îâl sţaă paâ nea sţ i ni se
ţransmiţea, caă uţaâ nd comuniune de idei, care la el îân ţţaraă nu erau prea
limpezi, o ţţaraă aspraă , îân care revoluţţionarii abia iesţ iseraă pe scena poliţicaă .
Venise la noi îân caă uţarea acesţor idei, acesţei comuniuni sţ i era bucuros ca sţ i
caâ nd le-ar fi gaă siţ…
Curaâ nd am aflaţ caă la îânţoarcerea îân ţţaraă a fosţ aresţaţ sţ i îânchis. S-au scris
aţunci la noi despre el arţicole de proţesţ îân credinţţa pe care o aveam caă asţa
îâl puţea ajuţa… Nu sţ ţiu caâ ţ a sţaţ îân îânchisoare sţ i nu sţ ţiu dacaă iesţ ind a scris
ceva, dacaă le culte de Pachamamma l-a inspiraţ sţ i i-a îâncoronaţ suferinţţele.
O viziţaă ne-a faă cuţ sţ i Jorge Amado, ţoţ de pe-acolo, îânsoţţiţ de Corin Grossu,
fosţ redacţor la Revista Fundaţiilor dupaă raă zboi, sţ i care îâncercase saă maă
publice. Povesţirea pe care i-o daă dusem îânsaă nu era realizaţaă . I-am daţ un
fragmenţ de roman care a apaă ruţ, cu Achim Moromeţe erou, îânţr-o siţuaţţie
dosţoievskianaă . Acel fragmenţ nici nu-l mai sţ ţiu, dar aţunci l-am scris cu
pasiune sţ i am primiţ sţ i ceva bani penţru el… Bieţul Corin Grossu, de la
Fundaţii, n-am mai sţ ţiuţ ce-a ajuns, ulţima oaraă caâ nd l-am vaă zuţ la el acasaă ,
chiar îân acel an, pe primaă varaă , cu Paul Georgescu, era vesel, maâ ncase, ne
spunea, îân ziua aceea un ou sţ i era surprins sţ i îâncaâ nţaţ caă „n-a avuţ nimic”. Am
baă uţ cafea (bea mulţaă , pe laâ ngaă ficaţ suferea de hipoţensiune gravaă ) sţ i ne-a
araă ţaţ paţul îân care dormea, ceva sţraâ mţ, dur, lipiţ de pereţe, din care ţoţusţ i i
se îânţaâ mpla saă cadaă …
Am viziţaţ îâmpreunaă Dofţana. Jorge Amado nu scoţea un cuvaâ nţ, îân
schimb soţţia lui, o feţiţţaă, paă laă vraă gea ţoţ ţimpul, îâncercaâ nd saă prindaă cuvinţe
romaâ nesţ ţi. Am ciţiţ apoi o carţe a lui, descripţivaă sţ i puţţin comunicaţivaă ca sţ i
el, un fel de reporţaj despre felul cum se culeg arborii de cacao, îân noroi, sţ i
cum se îânţemeiazaă marile orasţ e din munca indienilor, exploaţaţţi saă lbaţic de
marii laţifundiari, exporţaţori ai acelui preţţios frucţ…
Asţfel, îânţre popice, viziţe, Verbancu (unde ţoţusţ i nu beam, experienţţa
aceasţa o faă cusem odaţaă la douaă zeci de ani, cu Dimiţrie Sţelaru, Peţru
Solomon sţ i genialul Miţicaă , de care am vorbiţ, sţ i am iesţ iţ cu bine; baă uţura, îân
mod inexplicabil, nu mai mi-a plaă cuţ, dar îâmi plaă cea saă sţau cu alţţii care
beau, faă raă saă -i jenez, eram la fel de vesel ca sţ i ei), îânţre plimbaă ri cu Jar sţ i
discuţţii nesfaâ rsţ iţe despre alţţii, am uiţaţ de mine o vreme…
IÎn acele zile a sosiţ îân sţaţţiune Nicolae Moraru. Era un sţ ef mare, secreţar
general la minisţerul pe la care ţrecusem sţ i eu ţrei luni (ulţerior am aflaţ caă
nu mai era, fusese numiţ redacţor-sţ ef al Vieţii româneşti). Acesţ om îâncepu saă
ne inviţe la el pe raâ nd. Sţ i m-a inviţaţ sţ i pe mine…
23
Venise îân vacanţţaă cu copiii sţ i avea un aparţamenţ îânţr-o vilaă pe coasţaă , pe
celaă lalţ drum al Furnicii, care urca spre Pelisţ or. I-am îânţrebaţ pe ceilalţţi ce
discuţaseraă cu el; mi-au daţ raă spunsuri vagi. IÎl auzisem pe Nicolae Moraru
vorbind o singuraă daţaă , la o mare adunare a U.S.A.S.Z.ului (Uniunea de
scriiţori, arţisţ ţi sţ i ziarisţ ţi formaţaă prin ’46 sau ’47). Nu mai aveam îân minţe
ceea ce spusese, dar vorbise mulţ, aproape douaă ore, îân orice caz despre
angajarea arţisţului, care nu poaţe raă maâ ne indiferenţ faţţaă de evenimenţele
ţimpului saă u, ca sţ i caâ nd asţa ar fi fosţ posibil penţru un adevaă raţ arţisţ. Avea
voinţţa de a dovedi, cum spune Malraux, sţ i l-am asculţaţ paâ naă la sfaâ rsţ iţ, faă raă
saă raă maâ n cu mare lucru, ci doar cu o baă nuialaă , caă exisţau scriiţori sţ i arţisţ ţi
care nu voiau saă parţicipe la evenimenţele ţimpului lor. Ei sţ i? Puţeau fi
convinsţ i? Sţ i mai îânţaâ i care evenimenţe?
Sţaă paâ niţ de curioziţaţe am sunaţ la usţ a vilei lui sţ i m-a primiţ îân hol,
îâmbraă caţ îânţr-o flanelaă . M-a inviţaţ saă iau loc îânţr-un foţoliu, iar el a îâncepuţ
saă se plimbe caâ nd îâncolo, caâ nd îâncoace, de la un pereţe la celaă lalţ al îâncaă perii.
Era un om puţţin îânalţ, subţţire de ţalie, cu spraâ ncene accenţuaţe, slab faă raă saă
fie ţras, puţţin baă ţraâ nicios penţru mine, reflexiv cum araă ţa sţ i se plimba domol
cu maâ inile la spaţe. Focul ardea îân sobaă , era linisţ ţe mare sţ i el conţinua
plimbarea sa monoţonaă , gaâ ndiţor.
— Te-am inviţaţ, zice, saă ne cunoasţ ţem… Scuzaă -maă caă maă plimb… E un
obicei din îânchisoare, caâ nd sţaă ţeam singur îân celulaă .
Vorbea aproape îân sţ oapţaă sţ i avea un puţernic accenţ, parcaă rusesc, desţ i
sţ ţiam caă rus nu era.
— Presupun, reluaă el, caă ai veniţ aici saă scrii… Sper caă nu-ţţi pun o
îânţrebare jenanţaă dacaă ţe îânţreb, ce scrii?!
Ce saă -i raă spund? Sţ i îândaţaă mi-a veniţ îân minţe romanul scris la Baă lcesţ ţi. Ce
subiecţ avea? Da, un baă ţraâ n ţţaăran, îân conflicţ cu nisţ ţe fii ciudaţţi… Karamazov,
Feodor Pavlovici, Miţia, Grusţ enka… Achim Moromeţe…
— Scriu la un roman…
— Inţeresanţ! zise cu o voce caâ nţaţaă , vaă zaâ nd caă m-am opriţ. Sţ i unde se
peţrece acţţiunea?
— IÎnţr-un saţ…
— IÎn ce epocaă ?
— IÎn zilele noasţre.
— Foarţe inţeresanţ, repeţaă el. Dar permiţe-mi saă ţe îânţreb: de ce scrii?
Taă cere. De ce scriam? Fiindcaă eram scriiţor, de ce alţceva? De ce eram
scriiţor? Fiindcaă de la Homer îâncoace exisţaă oameni care simţ nevoia saă
povesţeascaă alţora fapţele oamenilor sţ i fiindcaă s-a observaţ caă exisţaă oameni
pasionaţţi saă le asculţe.
— Caâ nd ciţesţ ţi o carţe care îâţţi place, i-am raă spuns, gaă sesţ ţi îân ea sţ i
raă spunsul de ce a fosţ scrisaă . Dumneavoasţraă de ce vaă place saă ciţiţţi?
— Ai drepţaţe, raă spunse el dupaă o clipaă de reflecţţie. Toţusţ i, ceva ţe
deţerminaă saă ţe asţ ezi îân faţţa haâ rţiei sţ i saă scrii. Urmaă resţ ţi un scop?
— Bineîânţţeles!
— La romanul la care lucrezi ce scop ţe-a deţerminaţ? Ce vrei saă ne spui?
… Nu-mi spune subiecţul, îânţţeleg caă e dificil, din momenţ ce carţea nu e
ţerminaţaă , dar ideea generalaă , scopul final, ţţi-e clar?
Nu mi-era clar, de aceea sţ i esţ uasem. Am ţaă cuţ iar. El se opri la sobaă , îâi
deschise mica usţ aă sţ i vaâ rîâ îân ea caâ ţeva lemne. Apoi îâsţi reluaă plimbarea.
— Un scriiţor are, vraâ nd-nevraâ nd, o concepţţie despre lume. Te-ai gaâ ndiţ la
acesţ lucru?
Nu maă gaâ ndisem. Dacaă e vraâ nd-nevraâ nd, de ce saă -mi sparg capul? mi-am
spus eu îân clipa aceea.
— E cumva mai bine dacaă o are vraâ nd? l-am îânţrebaţ faă raă ironie.
— Desigur!
— Din momenţ ce concepţţia se exprimaă oricum, care e deosebirea?
Scopul e realizaţ.
— Da, dar scriiţorul poaţe exprima sţ i o concepţţie gresţ iţaă despre lume. IÎn
ulţima analizaă scriiţor mare e numai acela care exprimaă o concepţţie
îânainţaţaă sţ i aceasţaă concepţţie superioaraă se poaţe caâ sţ ţiga.
Deci cei care n-o caâ sţ ţigau erau mai mici. Cine erau acesţ ţia? Omul îânsaă îâmi
voia binele, voia apropiere sţ i nu era poliţicos saă -i pun aceasţaă îânţrebare
dificilaă la care sţ ţiam caă nu poaţe raă spunde. Ce concepţţie îânainţaţaă despre
lume au avuţ Gogol, Dosţoievski, Tolsţoi, Caragiale, Sadoveanu, Balzac (de
care Marx faă cuse aţaâ ţa caz!), Shakespeare? Ei, care era concepţţia îânainţaţaă
despre lume a marelui Will? A scris piese de un opţimism feeric ca Visul unei
nopţi de vară sau Noaptea regilor, dar a scris sţ i ţragedii, unele pline de
maă reţţie ca Hamlet, dar alţele îânţunecaţe, ca Macbeth sau Othello.
— Ce îânţţelegeţţi prin concepţţie îânainţaţaă ?
Indirecţ îâi sugeram saă -sţ i exemplifice ţeza. Dar el nu se graă bi saă -mi
raă spundaă . Se posomoraâ se.
— Spune, ţe rog, ai ciţiţ clasicii marxism-leninismului? Discuţţia va fi cu
aţaâ ţ mai edificaţoare cu caâ ţ ne vom clarifica poziţţiile. Arţa e ideologie sţ i dacaă
esţ ţi de acord cu acesţ puncţ de vedere, puţem mai usţ or saă discuţaă m despre
modul specific cu care arţa exprimaă o concepţţie despre lume.
Ciţisem clasicii marxism-leninismului sţ i îâmi plaă cuse exţraordinara lor
vervaă polemicaă . Cea despre renegaţul Kauţsky maă îâncaâ nţase, desţ i prin
ciţaţele daţe de Lenin îânţţelegeam caă nici acel Kauţsky nu era de ici de colo.
Mi-ar fi plaă cuţ saă -l ciţesc sţ i pe el, dar n-aveam de unde. Luptele de clasă din
Franţa sţ i 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte de Marx aveau un sţil de îânalţaă
ţţinuţaă , iar Stângismul, boala copilăriei comunismului de Lenin mi se paă ruse
de mare acţualiţaţe. Capitalul îânsaă maă depaă sţ ea, am fosţ repede convins
despre ţeoria plusvalorii, dar îân Salar, preţ, profit mi s-a paă ruţ de la sine
îânţţeles caă exisţaă o lege care sţaă la baza producţţiei capiţalisţe. Cum saă produci
dacaă nu-ţţi iese un ce profiţ? N-ar avea niciun haz. Faă cusem sţ i eu o experienţţaă
oarecare prin ’47. Un prieţen îâmi adusese acasaă cinci saci cu mesţ e de
farmacie sţ i maă rugase saă -i ţţin la mine caâ ţeva zile paâ naă îâi vinde. Zilele
ţrecuseraă îânsaă sţ i el nu mai venise dupaă acei saci. Trecuseraă apoi saă pţaă maâ ni,
luni. L-am caă uţaţ acasaă saă vinaă saă sţ i-i ia. Dispaă ruse. Aţunci m-am hoţaă raâ ţ saă -i
vaâ nd eu, sţ i dacaă el se îânţoarce saă -i dau banii paă sţraâ nd bineîânţţeles sţ i penţru
mine un profit. M-am dus la o farmacie saă îânţreb caâ ţ cosţaă o mesţ aă. M-am
îânţors acasaă , am numaă raţ mesţ ele dinţr-un sac sţ i am ajuns la concluzia caă îân
ţoţal cei cinci saci valoreazaă cam douaă zeci sţ i cinci de milioane, salariul meu
lunar de la Socieţaţea Scriiţorilor Romaâ ni fiind cam ţrei milioane. M-am dus
la Miron Paraschivescu sţ i l-am îânţrebaţ cui le-asţ puţea vinde… „IÎţţi spun, zice
poeţul dupaă puţţinaă gaâ ndire, dar adaă ugaă el îânaă busţ indu-se de raâ s, îâmi dai sţ i
mie douaă zeci la suţaă .” „Cam mulţ, Miroane”, i-am replicaţ. „Aţunci nu-ţţi spun”,
zice… Cum îânsaă voiam saă maă debarasez repede de acei saci, nu m-am mai
ţocmiţ sţ i îân aceeasţ i zi i-am vaâ nduţ unui medic, scriiţor sţ i el, un ins cu un cap
ca de crap, prieţen cu Miron. Nici acela nu s-a ţocmiţ, m-am dus la el cu un
ţaxi, sţ oferul m-a ajuţaţ saă -i urc îân aparţamenţul cumpaă raă ţorului, care mi-a
ceruţ saă semnez o chiţanţţaă, faă raă saă specific naţura banilor, mi-a numaă raţ
suma, i-am daţ lui Miron doar ţrei milioane îân loc de cinci preţexţaâ nd caă
mesţ ele nu erau ale mele sţ i caă nu-mi raă maâ nea nici mie mai mulţ, el a raâ s iar
parcaă îânecaâ ndu-se, exclamaâ nd „M-ai aţins!” sţ i asţfel m-am pomeniţ cu un
profit care mi-a produs o exţremaă îâncaâ nţare, cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ pe acel
prieţen nu l-am mai vaă zuţ niciodaţaă de aţunci. Legea eţernaă a comerţţului!…
E posibil comerţţul faă raă profiţ? Hm! Caâ nd ţaţaă l meu se îânţorcea de la munţe sţ i
ne povesţea caâ ţ de bucurosţ i erau mocanii caă li se aducea porumb, ce puţeam
saă cred caâ nd îâl vedeam sţ i pe el caâ ţ de bucuros era caâ nd vaă rsa polii galbeni îân
paţ, profitul lui obţţinuţ îân urma acelui drum? Bineîânţţeles caă nu faă ceam
confuzie îânţre munca salariaţaă , profiţul capiţalisţului care provenea din
exploaţarea muncii sţ i comerţţul propriu-zis, adicaă aceasţaă vesţ nicaă circulaţţie a
maă rfurilor, veche caâ ţ sţ i omul, bazaţaă pe cerere sţ i oferţaă , sţ i nici îânţre comerţţul
cinsţiţ sţ i speculaă . Caâ ţ despre liţeraţuraă , fapţul caă Marx aflase de la Balzac mai
mulţe despre economie decaâ ţ de la ţoţţi economisţ ţii luaţţi la un loc, mi se
paă rea caă e cu aţaâ ţ mai bine penţru Balzac, al caă rui legiţimism desigur caă nu-i
plaă cuse lui Marx sau Engels, dupaă cum nici lui Lenin nu-i plaă cuse îân Tolsţoi
„mosţ ierul scraâ nţiţ îânţru Crisţos”. Dar era Lev Nikolaevici o „oglindaă a
revoluţţiei ruse”? Era! Perfecţ!
Suraâ deam îân sinea mea. Sţ ţiam caă acesţe gaâ nduri erau copilaă resţ ţi (îân mod
curios, la nouaă sprezece ani eram mai grav), ţinereţţea ne daă adesea aceasţaă
sţare de spiriţ de jubilaţţiune nemoţivaţaă sţ i puţţin profundaă , paâ naă n-o paă ţţim
(sţ i ulţerior aveam s-o paă ţţesc, nu aţaâ ţ de raă u ca alţţii, numai îânţaâ mplarea m-a
feriţ, ţoţusţ i am fosţ declaraţ la un momenţ daţ caă asţ fi îân mod dialecţic, adicaă
faă raă voia mea, „dusţ man al republicii populare romaâ ne”; asemenea calificaţiv
nu era o glumaă , am fosţ probabil salvaţ de acel „faă raă voia mea”). Am observaţ
la ţimp caă omul care se plimba prin odaie nu avea suraâ s. El sţaă ţuse la
pusţ caă rie penţru ideile lui, ceva dramaţic se produsese îân ţimp ce eu eram
copil, nu sţ ţiam îâncaă de ce sţ i voiam saă aflu. Sţ i Paul Georgescu sţaă ţuse, dar de
caâ ţe ori îâl îânţrebam, paă sţra o ţaă cere.
— Puneţţi prea mulţe sarcini pe spinarea arţei, i-am spus ţoţusţ i. Dacaă
arţisţul simţe alţe greuţaă ţţi decaâ ţ cele pe care sţ i le pune singur, daă îândaă raă ţ
nelinisţ ţiţ…
— De ce? a ţresaă riţ el.
— Eu sţ ţiu de ce? Nu poţ saă vaă spun de ce. Arţisţul ţrebuie saă fie liber, saă
descopere lumea singur.
— E orgoliul arţisţului, dar el sţ ţie bine pe cine ciţesţ ţe, ce aflaă sţ i ce-l
influenţţeazaă .
— Sţ i ce dacaă sţ ţie? Ciţesţ ţe ce-i place, îâl influenţţeazaă cine i se poţrivesţ ţe.
— Inţeresanţ!
Era o reflecţţie calmaă , nu prea siguraă , dar parcaă ameninţţaăţoare. Nu mi-a
plaă cuţ. Eu maă dezvaă luisem, el nu. Sţ i ţoţusţ i ceea ce gaâ ndea el maă inţeresa. De
ce sţaă ţuse îân îânchisoare? Ce se îânţaâ mplase? Nici proaspaă ţul meu prieţen nu-
mi povesţea, dar acesţ sţ ef de ce ar fi faă cuţ-o? Da, dar aţunci cum puţeam saă
ne cunoasţ ţem?
— Nu mi-ai raă spuns la îânţrebarea dacaă ai ciţiţ clasicii marxism-
leninismului…
— Nu i-am ciţiţ, i-am raă spuns eu curios saă -l aud ce zice îân acesţ caz.
— Foarţe raă u! Dacaă i-ai fi ciţiţ ai fi aflaţ caă Lenin spune: „jos cu arţisţ ţii
supraoameni”.
— Are drepţaţe, zic, dar exisţaă asemenea arţisţ ţi?
— Desigur!
— Daţţi-mi sţ i mie un exemplu.
— IÎn concepţţia sa arţisţul burghez se consideraă supraom, îân sensul caă se
crede liber sţ i nu vrea saă serveascaă nicio cauzaă ! IÎn realiţaţe servesţ ţe
burghezia care ţocmai asţa doresţ ţe, ca el saă nu serveascaă nicio cauzaă . La
asţfel de arţisţ se referaă Lenin.
„Faă raă exemple, am gaâ ndiţ eu, n-o saă aflu niciodaţaă care sunţ acei arţisţ ţi
supraoameni!” Sugesţia îânsaă mi se faă cuse: mie îâmi plaă cea saă fiu un asţfel de
arţisţ supraom. Nu formulasem eu erezia: arţisţul ţrebuie saă fie liber, saă
descopere lumea singur!
— Ai ciţiţ nuvela S-a spart satul de Gheorghe Crisţea? reluaă el parcaă
absorbiţ de adaâ nci gaâ nduri.
— Am ciţiţ-o.
— Sţ i ce paă rere ai?
— E o ţaâ mpenie.
— De ce?
— Fiindcaă ne propune delaţţiunea îân relaţţiile dinţre oameni. Saă ne
demascaă m rudele, paă rinţţii.
— Ai scaă paţ esenţţialul, reflecţaă el parcaă uluiţ, dar sţaă paâ n pe sine,
îângaă duiţor, raă bdaă ţor saă explice. Saţul nu mai e ce-a fosţ îânainţe. Tţ aăranii saă raci
devin ţoţ mai mulţ o forţţaă revoluţţionaraă sţ i îân acesţ sens îânţr-adevaă r saţul s-a
sparţ. Auţorul a vaă zuţ acesţ lucru jusţ sţ i foarţe imporţanţ penţru noi, caă
ţţaăraă nimea nu mai e sţ i nici n-a fosţ vreodaţaă o clasaă omogenaă . De acesţ
adevaă r va ţrebui saă ţţii seama sţ i dumneaţa, saă ţe duci pe la ţţaraă sţ i saă vezi
forţţele îân lupţaă .
IÎncepeam saă maă plicţisesc. Fusesem pe la ţţaraă sţ i nu vaă zusem niciun fel de
forţţe îân lupţaă . Auzisem, adicaă mi se povesţise despre unul, un baă iaţ de vaâ rsţa
mea, care ţţinuse un discurs îân faţţa oamenilor; îâi ameninţţase saă dea un fel de
coţe ca saă fie ajuţaţţi cei loviţţi de seceţaă din Moldova sţ i caă dacaă n-or saă dea, or
saă vadaă ei. Fusese caâ ţ pe-aci saă fie baă ţuţ. Chiar sţ i ţaţ-saă u îâl îânjura. IÎncolo se
schimbau mereu presţ edinţţii, îân acesţ sens exisţa îânţr-adevaă r o fraă maâ nţare îân
saţ, erau numiţţi ţoţ felul de fosţ ţi vaă cari, praă paă diţţi scosţ i din umilinţţa lor de
odinioaraă , care îâsţi pierduseraă loţurile din puţurosţ enie sţ i care numiţţi
presţ edinţţi îâsţi daă deau îân peţic, se legau nu de cei bogaţţi, ci ţoţ de cei de
ţreabaă , cu care aveau ei vechi raă fuieli. Erau daţţi imediaţ jos sţ i se caă uţau alţţii.
Desigur, era o fraă maâ nţare socialaă . Dar eu nu voiam saă scriu un roman social,
mi se paă rea plicţicos un asţfel de gen. Caâ nd am vruţ saă ciţesc ceva de Zola îân
acesţ sens, am vaă zuţ caă ediţorul, preveniţor, scrisese sub ţiţlu roman social, sţ i
nu l-am ciţiţ. Ce fel de roman voiam ţoţusţ i saă scriu? Asţa era, caă nu sţ ţiam sţ i
nici nu credeam caă ţe poţţi asţ eza îân faţţa haâ rţiei sţ i saă -i spui: vreau saă scriu un
roman asţ a sţ i pe dincolo, sţ i saă -l sţ i scrii sţ i saă mai fie sţ i bun. Impasul îân care maă
aflam era îânsaă cerţ sţ i de aceea am deveniţ aţenţ cu omul din faţţa mea. Era
clar, voia saă maă ajuţe, îâncaâ ţ am ţaă cuţ mai deparţe, saă -l aud ce spune.
Dar el, mohoraâ ţ, ţaă cea sţ i el. Am îânţţeles caă asţa era ţoţ sţ i caă ţrebuia saă plec.
M-am ridicaţ. Mi-a îânţins maâ na sţ i am iesţ iţ. Nu comunicasem, dar nu eram
supaă raţţi unul pe alţul. Cel puţţin asţ a credeam. Era o neîânţţelegere linisţ ţiţaă .
Seara, ţaâ rziu, dupaă miezul nopţţii, am fosţ ţreziţ din somn de caâ ini. Era o
haă rmaă laie îân curţea vilei. Maă scoţeau din saă riţe caâ inii, mai ales o caă ţţea pe
care o hraă neau ţoţţi, se îângraă sţ ase sţ i ţoaţaă ziua laă ţra ţrecaâ nd de la o vilaă la
alţa… Heam, heam, heam… Radu Boureanu era foarţe grijuliu cu ea, îâi daă dea
oase, o maâ ngaâ ia… Aruncam îân ei cu pieţroaie… Mirosind milosţ ii îân jurul vilei-
canţinaă , veniseraă cu duiumul, flocosţ i sţ i polţroni, nu fugeau caâ nd îâi goneam,
sţ ţiau caă alţţii îâi proţejeazaă . Se uiţau uraâ ţ la mine, ce-ai, domnule, cu ei?… Caă
nu iubesc animalele… îâmi aminţeam animalele… Bisisica… caâ inii la noi îân
curţe nu-i raâ zgaâ ia nimeni, nu-i îândopa saă haă maă ie la fereasţraă faă raă niciun rosţ,
se duceau dracului la paie sţ i se îâncolaă ceau acolo paâ naă dimineaţţa… AĂ sţ ţia
laă ţrau ţoaţaă noapţea pe ţoaţe ţonurile sţ i de la ţoaţe disţanţţele, caâ nd credeai
caă a ţaă cuţ unul, îâncepea celaă lalţ… Am iesţ iţ afaraă cu un alpensţ ţoc îân maâ naă , pe
care îâl cumpaă rasem din orasţ saă urc cu el la coţa 1400 sţ i am îâncepuţ saă -i
pocnesc. Erau îândaâ rjiţţi, claă nţţaăneau la mine, dar eu eram sţ i mai îândaâ rjiţ, ţrosc,
buf, îân dreapţa sţ i îân sţaâ nga, paâ naă s-au îâmpraă sţ ţiaţ saă rind gardurile sţ i
araă ţaâ ndu-mi cozile sţufoase… M-am îânţors sţ i am adormiţ saţisfaă cuţ…
A doua zi, dimineaţţaă am vaă zuţ, miraţ, cum zaă pada din curţe era plinaă de
saâ nge sţ i floace sţ i Borisţ ca, îângrijiţoarea vilei, mi-a spus caă azi-noapţe au veniţ
lupii îân curţe sţ i au maâ ncaţ caă ţţeaua aia grasaă .
— Care lupi? am îânţrebaţ-o.
— Lupii, zice, azi noapţe pe la ora unu, i-am vaă zuţ eu prin geam, de la
demisol, sţ i m-a luaţ frica…
M-a apucaţ sţ i pe mine o clipaă caâ nd am auziţ-o, ţe pomenesţ ţi, mi-am spus,
caă aă ia pe care i-am goniţ eu cu alpensţ ţocul erau lupi… claă nţţaăniţul lor… cozile
sţufoase… Ducaă -se dracului, bine caă au maâ ncaţ caă ţţeaua, am scaă paţ de ea…
Am povesţiţ la masaă , raâ njind de saţisfacţţie, îânţaâ mplarea din ţimpul nopţţii.
Bineîânţţeles caă nu m-a crezuţ nimeni, dar, le-am spus, unde e caă ţţeaua, ei!?
Unde e? Sţ i raâ deam îân hohoţe…
24
IÎnţaâ mplarea cu lupii m-a disţraţ colosal. „Acum ţrebuie saă scrii, mi-am
spus, ţe-ai disţraţ desţul, pune maâ na sţ i scrie…” Simţţeam caă fapţul era iminenţ
sţ i m-am asţ ezaţ la masa pe care o paă raă sisem aţaâ ţea zile. Am sţaţ caâ ţeva ore
nemisţ caţ, asţ ţepţaâ nd cu sţiloul îân maâ naă . Ce saă scriu?… Sţ i gaâ ndul mi se
îânţorcea îânapoi cu forţţe proaspeţe. Maă simţţeam minunaţ pe scaunul meu, îân
faţţa peisajului de vis de afaraă . Am laă saţ ţocul jos îânveseliţ de o aminţire. „Ca
saă fii romancier, ţrebuie saă ai oase ţari, îâmi spusese odaţaă Miron
Paraschivescu. Pe ţine nu ţe dor oasele caâ nd sţai la masaă ?” „Nu, i-am spus, de
ce saă maă doaraă ?” „Eu am oasele subţţiri, nu poţ saă sţau mulţ, vezi, de-aia n-o
saă fiu eu niciodaţaă romancier…”
…De saă rbaă ţori Nilaă a plecaţ la ţţaraă la nevasţaă -sa, asţ a s-a îânţţeles cu domnul
Algiu, proprieţarul blocului, sţ i mi-a spus saă maă duc sţ i eu acasaă … Oricum, de
Craă ciun… maă naâ nc sţ i eu din porcul ţaă iaţ, sţ orici, calţabosţ i, caâ rnaţţi… Avea
drepţaţe. Dar acasaă am caă zuţ raă u. IÎn anul acela ţaţa nu crescuse niciun porc,
m-am îânfuriaţ sţ i am plecaţ. Cum adicaă , nu puţuse saă cumpere sţ i el din
primaă varaă un purcel, care, sţ ţiam bine, cresţ ţea din nimic? Toţusţ i la plecare
mi-a daţ o mie cinci suţe de lei, saă -i dau sţ i eu acolo, adicaă la sţ coalaă , saă nu
pierd anul. Despaă rţţire rece, familia ţoaţaă supaă raţaă pe el, dar sţ i pe mine, de ce
venisem? Sţ i acei bani, de ce mi-i mai daă duse?
M-am îânţors la Bucuresţ ţi. Unde saă maă duc eu de revelion? m-am îânţrebaţ.
La Ilie n-aveam niciun chef, penţru Gheorghe al lui Cosţicaă bruţarul, dupaă
berea aceea, pierdusem orice inţeres… Aveam s-o vaă d iar pe naă soasa de
nevasţaă -sa, care ne-ar fi îâmpiedicaţ saă sţaă m de vorbaă sţ i chiar caă m-asţ fi
plicţisiţ… Sţ i aţunci mi-a veniţ îân minţe Dobrinescu, sţ eful clasei, proţejaţul
direcţorului, cel cu bursaă de orfan de la minisţer. Era cu un an mai mic decaâ ţ
mine, sţ i el faă cuse sţ apţe clase primare; eram pe jumaă ţaţe prieţeni, la
despaă rţţire îâmi spusese, auzind caă o saă raă maâ n îân Bucuresţ ţi, saă maă duc pe la el,
îâmi daă duse adresa, undeva îân Daă maă roaia.
Am luaţ ţramvaiul 6 sţ i am raă ţaă ciţ mulţ paâ naă am gaă siţ adresa. Principiul
ţaţaă lui meu, pe care mi-l spusese caâ nd ne despaă rţţisem („Maă rine, îân
Bucuresţ ţi, dacaă nu sţ ţii ceva: îânţrebi, domnule!”) sţ i cu care maă descurcasem
bine paâ naă aţunci, îân aceasţaă Daă maă roaie n-a mai fosţ eficace. Ori ţoaţaă lumea
se ţaâ mpise îân ziua aceea, ori sţrada nu exisţa. Pe cine îânţrebam, da din umeri,
unii nici maă car nu-mi raă spundeau, ca sţ i caâ nd ar fi fosţ surzi. Dobrinescu îâmi
spusese numai sţaţţia de coboraâ re, dar a caâ ţa la dreapţa sau la sţaâ nga, uiţase
saă -mi precizeze. Era saă renunţţ , caâ nd am daţ pesţe un pusţ ţi, un vagabond cu
genunchii goi pe vremea aceea rece; m-a dus foarţe sigur pe sţrada pe care o
caă uţam. Era deparţe de sţaţţie sţ i îân afara bulevardului principal, spre caâ mpie,
doar cu caâ ţeva case, plinaă de gropi, haâ rţoape…
— Na, maă , sţ i ţţie, i-am zis baă iaţului, sţ i i-am daţ nisţ ţe maă runţţisţ .
Dobrinescu era acasaă sţ i îân mod bizar singur. Nu era o casaă , ci un fel de
daă raă paă naă ţuraă , cu o singuraă odaie. IÎn odaie, frig ca afaraă .
— Ce dracu faci ţu aici? l-am îânţrebaţ.
Sţaă ţea îân paţ sţ i ciţea, îânveliţ îânţr-o plapumaă dubioasaă , sordidaă ca sţ i
îâncaă perea. Mi-a faă cuţ cu ochiul sţ i vesel nevoie mare de vederea mea, a raâ s.
Era ţicul lui, nu era prea vorbaă reţţ , dar era elocvenţ, faă cea cu ochiul sţ i da din
cap ca saă -ţţi sugereze caă siţuaţţia era asţ a cum o vedeai sţ i el era consţ ţienţ de
acesţ lucru. Puţeai saă crezi, asţfel, caă sesiza orice subţiliţaţe. Dacaă a ciţiţ
carţea cuţare? Evidenţ! Ce paă rere avea despre ea? îâţţi faă cea cu ochiul, adicaă
bunaă carţe, hoaţţaă, ai vaă zuţ? Alţeori, misţerios, dupaă ţeze, celor nelinisţ ţiţţi,
care îâl îânţrebau cum rezolvase el, ţoţ asţ a le faă cea cu ochiul… Sţ i îâsţi îânsoţţea
ţicul de un raâ s care parcaă le spunea: sţ ţiu caă sunţeţţi prosţ ţi, dar nu vaă
dispreţţuiesc, sunţ baă iaţ bun.
S-a daţ jos din paţ sţ i îânţr-un minuţ am iesţ iţ afaraă . Mergea agale, era vag
adus de spaţe, sţ i caă lca asţ ezaţ, cu pas mare. Nu l-am îânţrebaţ a cui era casa
aceea praă paă diţaă îân care îâl gaă sisem sţ i nici el nu mi-a spus. Avea aerul caă maă
duce undeva. L-am îânţrebaţ ce se aude cu sţ coala noasţraă . A faă cuţ un gesţ,
adicaă , ehe, mai e mulţ…
— Nu îâncepem dupaă saă rbaă ţori?
— La îânţaâ i februarie…
Sţ i a schiţţaţ un suraâ s:
— Avem ce sţa, zice, bine penţru cleiosţ i!… Tţ i-ai pus ochelari, zice, ţrebuia
saă ţţi-i pui mai de mulţ.
— De ce?
— Credeai caă nu vede ţoaţaă lumea cum dormi la chimie? O saă raă maâ i
corigenţ sţ i n-o saă poţţi saă -ţţi iei capaciţaţea.
— Nu numai la chimie dorm, ci sţ i la geologie, i-am raă spuns. Domnul
Peţricu are un glas care ţe vraă jesţ ţe, n-ai zice caă vorbesţ ţe despre roci, ci îâţţi
povesţesţ ţe un basm fanţasţic. N-ai vaă zuţ, am adaă ugaţ, i se usucaă sţ i lui limba
îân guraă sţ i o scoaţe afaraă s-o umezeascaă …
— E un profesor exţraordinar! Sţ i chiar e fanţasţic ce spune el, rocile asţea,
cum s-au formaţ ele…
Sţ i aici Dobrinescu se uiţaă la mine, îâmi faă cu cu ochiul. Nu sţ ţii, parcaă îâmi
spune, e inţeresanţ, dincolo de obligaţţia de a îânvaă ţţa o maţerie. Am ţaă cuţ. Nu
sesizasem ce era pasionanţ îân formarea rocilor sţ i simţţeam vaga superioriţaţe
a colegului meu, ca elev aţenţ la cursuri, asupra mea care ţrebuia saă fac un
eforţ suprem ca saă le urmaă resc. Nu era un ţocilar, ne îânţrebam ţoţţi caâ nd
îânvaă ţţa, fiindcaă la mediţaţţii îâl vedeai sţaâ nd mereu caâ nd îân banca unuia, caâ nd îân
a alţuia.
— E isţoria paă maâ nţului, zise el. Eu ţoţdeauna am crezuţ caă o piaţraă e o
piaţraă oarecare, conţinuaă el. Ei, piaţra aia! exclamaă el sţ i îâmi faă cu de ţrei ori cu
ochiul.
— Ei, zic, ce poaţe saă fie o piaţraă !?
Daă du din cap îân ţoaţe paă rţţile îân riţmul pasţ ilor lui largi sţ i nu-mi raă spunse.
— Dar ţu sţai prosţ sţ i la Iordache, zise el cu un glas din care reiesţ ea caă era
mare naă zdraă venie cu mine. Tu care sţ ţii mai mulţaă liţeraţuraă decaâ ţ ţoţţi din
sţ coalaă . De ce ţţi-a daţ ţrei la ţezaă ?
Iordache se mai numea sţ i Vladimir Sţreinu. Publicase poezii sţ i faă cea sţ i
criţicaă liţeraraă prin revisţe. Am raâ s caâ nd am auziţ caă îâl cheamaă Iordache, dar
iscaă lesţ ţe alţfel. De ce? Pe Racine îâl chema Raă daă cinaă , pe Corneille, Cioaraă , La
Fonţaine, Faâ nţaâ naă , Boileau, Beapaă . Nume frumoase. Iordache ce cusur avea?
Sţ i de ce Sţreinu?
De cine se simţţea sţrein? Maă pomenisem sţ i eu cu un ţrei faă raă saă îânţţeleg de
ce chiar ţrei. L-am îânţrebaţ îân clasaă , cu ţeza îân maâ naă , care era plinaă de creion
rosţ u la fiecare virgulaă pe care o pusesem îân compoziţţia mea, eţerna
compoziţţie liberaă pe care o dau la ţeze profesorii de limba romaâ naă .
„Dumneaţa… dumneaţa… mi-a raă spuns el clar sţ i afecţaţ (afecţare cu care
se plimba sţ i prinţre raâ nduri, cu raglanul pe el sţ i se uiţa la noi faă raă saă ne
vadaă ), dumneaţa nu sţ ţii saă pui virgulele…” „Virgulele sunţ gesţiculaţţia
gaâ ndirii, i-am raă spuns, sţ ţim asţa de la Caragiale, sţ i îânţr-o compoziţţie liberaă le
pun unde cred eu caă e necesar…” „Iar eu, ca dascaă l al dumiţale, ţe previn caă le
pui gresţ iţ din puncţ de vedere gramaţical!” mi-a raă spuns el cu un dispreţţ la
fel de afecţaţ ca sţ i îânţreaga lui persoanaă . Am ţaă cuţ sţ i eu dispreţţuiţor sţ i nici
maă car n-am vruţ saă -mi revaă d ţeza sţ i saă maă conving dacaă el sau eu aveam
drepţaţe. Paă sţram îân aminţire nesţ ţearsaă preţţuirea profesorului meu de
romaâ naă Iusţin Salanţţiu, din Crisţur-Odorhei, care îâmi daă duse ţoţdeauna zece,
aţaâ ţ la asţfel de ţeme libere, caâ ţ sţ i la gramaţicaă .
IÎnţre ţimp iesţ isem cu Dobrinescu pe bulevard. IÎncepuse saă se îânnopţeze.
Pasţ ii lui largi erau nesţ ovaă iţori.
— Unde mergem? l-am îânţrebaţ.
Mi-a faă cuţ un semn cu maâ na: undeva!
— Domnul Iordache, zic, dacaă mai îâmi daă sţ i de-aici îânainţe ţrei…
Ei, da, ce puţeam saă -i fac? Dobrinescu era aţenţ la alţceva. IÎmi araă ţaă cu
maâ na:
— Vezi ce e acolo?
Era o casaă plinaă de lume, îân sţradaă sţ i îân curţe. Vedeam acum bine de la
disţanţţaă. Baă ţraâ ni, copii cu capul gol, femei faă raă vaâ rsţaă … Ne apropiaraă m sţ i
ţrecuraă m de acea curţe.
— Legionarii, zise Dobrinescu, dau de maâ ncare la saă raci… Tţ i-araă ţ sţ i Casa
verde, dacaă vrei, mai adaugaă el.
Mi-a araă ţaţ-o, dar îân ceaţţa serii nu mi-am puţuţ da seama dacaă era verde
sau nu. Colegul meu îâmi explicaă : fusese consţruiţaă înainte de legionari, cu
maâ inile lor. IÎn sfaâ rsţ iţ îâl vaă zui caă se abaţe din drum sţ i se urcaă îân ţramvaiul 6,
îânapoi spre orasţ . L-am urmaţ. Nu mi-a spus nici acum unde mergem, avea îân
el senţimenţul de sţ ef (nu era el sţ ef al clasei?) sţ i sţ efii nu se simţ obligaţţi saă
spunaă ce-au îân gaâ nd, ţrebuie saă -i urmezi sţ i o saă vezi ţu unde ţe duc.
Paâ naă la capul liniei n-am mai vorbiţ. Acolo ne-am daţ jos sţ i am iesţ iţ pe
Brezoianu. IÎn drepţul unei claă diri Dobrinescu se opri sţ i îâmi faă cu semn cu
capul: inţraraă m îânaă unţru. Toţusţ i ciţii afaraă o placaă pe care scria: Cantina
refugiaţilor ardeleni. Inţraraă m îânţr-o salaă mare sţ i îânţr-adevaă r vaă zui oameni
mulţţi la mese, maâ ncaâ nd. „Ce cauţaă Dobrinescu aici?” m-am miraţ. La inţrare,
îân sţaâ nga, laâ ngaă pereţe, o ladaă cu paâ ine, laâ ngaă ladaă o masaă la care sţaă ţea un
domn, iar îân sţaâ nga lui o marmiţaă uriasţ aă cu maâ ncare. IÎnainţea noasţraă erau
alţţii care inţraseraă ca sţ i noi, domnul le daă dea caâ ţe o jumaă ţaţe de paâ ine
neagraă , un casţron, iar o femeie îân halaţ alb de laâ ngaă marmiţaă le ţurna îân el
ciorbaă cu polonicul. Dobrinescu îâi sţ opţi ceva omului de la masaă . El nu auzise
nimic, dar daă du din cap sţ i luaă din ladaă paâ ine sţ i ne-o îânţinse. IÎn ţimp ce
femeia ne umplea casţroanele mi se faă cuse rusţ ine. Ce caă uţam noi acolo, saă
maâ ncaă m aceasţaă paâ ine neagraă a refugiaţţilor ardeleni? Aveam bani la mine, asţ
fi puţuţ… Dar era prea ţaâ rziu, Dobrinescu o sţ i luase îânainţe sţ i se asţ ezase la
masaă . Mi-am spus caă poaţe el e refugiaţ ardelean (de fapţ nu sţ ţiam de unde e,
crezusem caă e bucuresţ ţean) sţ i n-am vruţ saă -l jignesc, m-am asţ ezaţ sţ i eu îân
faţţa lui sţ i am îâncepuţ saă maâ ncaă m. Era varzaă cu carne, o porţţie mare, iar
paâ inea, desţ i neagraă , era proaspaă ţaă .
— Tu esţ ţi refugiaţ ardelean? l-am îânţrebaţ ţoţusţ i.
Mi-a faă cuţ cu ochiul, cu un suraâ s senin: nu era, ei sţ i? Era orfan, el unde saă
maă naâ nce? IÎn fond cineva ţrebuia saă aibaă grijaă sţ i de el, poaţe chiar sţaţul,
adicaă cei care se ocupau de orfani îâl îândrumaseraă aici. M-am uiţaţ îân jur. Erau
numai baă rbaţţi, aproape ţoţţi ţineri, adicaă n-am vaă zuţ niciun mosţ prinţre ei.
Erau bine îâmbraă caţţi, dar ţaă cuţţi, absorbiţţi de clipa de faţţaă, grea penţru ei, cu
gaâ ndul poaţe mereu îânapoi, acolo unde laă saseraă casa paă rinţeascaă , cu paă rinţţii
poaţe baă ţraâ ni, care nu puţuseraă suporţa un refugiu. Aveam saă aflu mai ţaâ rziu
caă era chiar asţ a, cei mai mulţţi plecaseraă ţinerii, cei faă raă familii proprii, care
puţeau s-o ia de la cap mai usţ or sţ i bineîânţţeles cei care, din mulţe pricini, se
simţţeau ameninţţaţţi sau iubiţori îânfocaţţi ai Ardealului lor pe care nu
suporţau saă -l vadaă sfaâ rţecaţ.
Sţ i deodaţaă unul dinţre ei se ridicaă de la masa lui, se asţ ezaă la a noasţraă sţ i
îâmi sţ opţi numele. Mi se îânţaâ mpla acesţ lucru des, eu saă nu vaă d pe cineva pe
care îâl cunosţ ţeam, dar saă fiu apucaţ de braţţ , opriţ sţ i saă recunosc un vechi
prieţen sau pe cineva îân aminţirea caă ruia sţaă ruiam eu mai mulţ decaâ ţ el îânţr-
a mea. M-am uiţaţ ţţinţaă la el sţ i a suraâ s cu chipul inundaţ de o bucurie
inţensaă .
— Codrine, am sţrigaţ.
L-am recunoscuţ dupaă aceasţaă expresie a chipului saă u îân care bucuria de a
ţraă i nu era umbriţaă decaâ ţ la lecţţii, acolo, la Crisţur-Odorhei, unde mi-era
coleg de bancaă , sţ i caâ nd era ridicaţ îân picioare de profesor sţ i pus saă raă spundaă .
Era pierduţ, sţ ţia caă nimeni nu mai poaţe saă -i vie îân ajuţor, cum se îânţaâ mpla la
ţeze, caâ nd îâi sţrecuram repede pe sub bancaă raă spunsul sţ i se salva cu un
vesţ nic sţ ase. Ce era ciudaţ îânsaă sţ i se mirau sţ i unii profesori de el era fapţul caă
aţunci caâ nd sţ ţia, raă spunsurile lui erau scaă paă raă ţoare: „De ce nu îânveţţi,
Codrine, îâl îânţrebau, de ce esţ ţi lenesţ ? Uiţe, acuma sţ ţii, unde-ţţi umblaă minţea
la mediţaţţii?” Unde saă -i umble? De la o bancaă la alţa, sţaâ rnind raâ seţe pe unde
ţrecea. Ce le povesţea? Avea un puţernic accenţ ardelenesc, sţ i îân limbaj un
argou de la el din saţ, care nouaă , regaă ţţenilor, ne sţaâ rnea o vesţ nicaă îâncaâ nţare,
mai ales caâ nd faă ceam schimb de îânjuraă ţuri: el raâ dea de-ale noasţre,
neîânţţelegaâ ndu-le îâncaă rcaă ţura, noi de-ale lui, ţoţ asţ a, fiindcaă ne scaă pa
semnificaţţia. Caă lca-ţe-ar vaca neagraă ! Sau, bolaâ ndule! Ei sţ i?! Mare lucru saă ţe
calce o vacaă , fie ea sţ i neagraă … Caâ ţ despre „bolaâ nd” puţea saă -mi spunaă mulţ sţ i
bine, daă deam din umeri. Iar caâ nd eu, furios, îâi spuneam: f… îân… pe maă -ţa!, îâi
sţicleau ochii de veselie, nu îânţţelegea nimic, adicaă saă -l… eu pe el, pricepea sţ i
îâl amuza, dar a doua parţe a îânjuraă ţurii, maă -sa adicaă , ce rol mai avea? Dupaă
un ţimp deveni curios de lecţurile mele sţ i îâi povesţii caă ei, ardelenii,
daă duseraă mari scriiţori. IÎi cunosţ ţea? Nici pomenealaă , dar curaâ nd îâncepu saă -i
ciţeascaă , saă -sţ i dea sţ i el seama de ce sţaă ţeam eu cu asţfel de caă rţţi îân loc saă ies
duminicile îân orasţ cum faă ceau ţoţţi sţ i saă maă laud pe urmaă caă am faă cuţ
cunosţ ţinţţa cuţaă rei feţe… Liţeraţura îâi plaă cu, dar faă raă saă -l pasioneze, nu-i
schimbaă firea, ţoţ Codrin era, sţ i sunau neverosimil îân limbajul lui nume de
scriiţori, amaă nunţe din biografia lor, chiar idei despre opere sţ i caă rţţi. Am
îânţaâ lniţ sţ i mai ţaâ rziu acesţ fenomen, care e caracţerisţic penţru unii ciţiţori,
acela de a lua ficţţiunea drepţ fapţ real, cum o lua Codrin, sţ i la persoane culţe
sţ i maţure, care nu reţţineau de pildaă adevaă raţa dramaă saă zicem a lui Ivan Ilici,
ci fapţul caă nu se sţ ţia de ce murise, ce avusese el adicaă , de fapţ, acolo îân
dreapţa, lucrul acela pe care nici docţorii nu-l sţ ţiau. Caâ ţ despre resţ, hm! S-a
îâmbolnaă viţ omul sţ i a muriţ… Asţa o saă ni se îânţaâ mple la ţoţţi sţ i nu scrie
nicaă ieri caă o s-o paă ţţim chiar ca Ivan Ilici.
Am pus maâ na pe umaă rul lui sţ i l-am zgaâ lţţaâiţ de bucuria revederii.
— Codrine, ce faci ţu aici?
— Bine, ţu ce faci?
IÎn ulţimul an, ’39, îâmi peţrecusem vacanţţa de Craă ciun la el. Scrisese acasaă
din ţimp sţ i paă rinţţii lui îâi raă spunseseraă caă da, maă puţeau primi, dacaă eram asţ a
de saă rac sţ i n-aveam bani de ţren saă maă duc acasaă . Cum saă nu, bucurosţ i, dacaă
era vorba de colegul lui de bancaă sţ i care îâl ajuţa la lecţţii. Taicaă -saă u a veniţ cu
sania sţ i ne-a luaţ sţ i am mers o zi îânţreagaă paâ naă am ajuns îân saţul lui. Ce
caă laă ţorie! Saţe de mocani, pe care îâi cunosţ ţeam din drumul la Caâ mpu-Lung,
dar sţ i de secui, cum îâmi spunea Codrin, penţru care aveam simpaţie, nu
îânţţelesesem de ce Mihai Viţeazul pusese saă li se ţaie capeţele celor ţrei
omoraâ ţori secui ai lui Baá ţhory, sţ i de ce domniţorul nosţru fusese aţaâ ţ de
cuţremuraţ caâ nd îâsţi vaă zuse dusţ manul ucis: saă racul popaă ! Cavalerismul
acesţa avea saă -l cosţe viaţţa. Faă ceau isţorie îânţre ei, el, Baá ţhory, Rudolf, Basţa
sţ i nu le plaă cea caâ nd alţţii, nu de dragul unei recompense, veneau sţ i aduceau
capul dusţ manului pe ţipsie!… De ce? Se gaâ ndeau cumva caă puţeau avea
aceeasţ i soarţaă dacaă laă sau fraâ u liber populaţţiilor lipiţe de paă maâ nţ cu
ţendinţţele lor obscure? Saă racul popaă ! De ce saă rac? Adicaă cum, de ce ţrebuia
saă -i fie milaă de el? Din conţra, eu i-asţ fi raă splaă ţiţ pe acei secui, care sţ ţiau ei ce
faă cuseraă , sţ i nu saă dau ordin saă fie… Hop! Sania se opri sţ i urmaă o foialaă . Am
inţraţ îân casaă , am ajuns…
Codrin avea o soraă de o frumuseţţe deosebiţaă , faţţaă baă laie, cu paă rul galben…
De revelion o raă sucea un flaă caă u îân îânvaâ rţiţe ameţţiţoare… Sţaă ţea parcaă pe loc
sţ i ai fi zis caă doar ea juca. Fusţele ei zburau îân aer, picioarele acesţei
cosaâ nzene i se dezveleau paâ naă sus.
Paâ naă la revelion am crezuţ caă e inocenţaă , de vaâ rsţa mea, sţ i caă sţ i ea se
îândraă gosţise de mine, fiindcaă îâmi spunea „domnisţ orule” sţ i avea grijaă saă nu
maă simţ prinţre sţreini, îâmi faă cea paţul, îâmi punea maâ ncare îân farfurie… Ca s-
o vaă d la joc, luaţaă de acel flaă caă u cu cizme bine lusţruiţe pesţe cioarecii lui
sţraâ nsţ i pe pulpe (maă îânţrebam cum dracu îâi ţraă gea pe picioare), maâ ndru,
cum saă nu, blond ca sţ i ea, cu ţţundraă suraă , ce saă mai vorbim. Se ţţinea de el
raă piţaă , pierduţaă îân vaâ rţejul dansului, prea sţraâ ns lipiţaă de el sţ i cu o expresie
de beaţiţudine pe chipul ei feciorelnic. „Se maă riţaă cu el, e cel mai bogaţ din
saţ”, mi-a sţ opţiţ Codrin îân seara aceea ca sţ i caâ nd ar fi ghiciţ ce simţţeam sţ i saă -
mi iau, deci, gaâ ndul de la ea. „Cum, am zis, asţ a micaă ?” „Asţ a!” Caâ nd viaţţa îâi
sţaă ţea îânainţe ca un vis, ea, îâncaă de la sţ aisprezece ani, saă îânceapaă saă ţraă iascaă
sţ i saă spulbere minunea, ţinereţţea ei de faţaă ! Baă rbaţ, pe urmaă copii sţ i gaţa,
asţa era ţoţul?
Codrin era îânalţ sţ i mi se paă rea caă îân cele sţ ase luni de caâ nd ne despaă rţţisem
chipul lui de ardelean spelb îâsţi pierduse ţraă saă ţurile de adolescenţ; araă ţa
acum ca un flaă caă u hoţaă raâ ţ, cu privirea sţabilaă (nu-i mai jucau ochii ca
îânainţe) sţ i nici nu mai araă ţa asţ a gras la faţţaă, cu obrajii prea albi sţ i care îâi cam
îânghesuiau nasul mic, daâ ndu-i acea expresie de veselie nemoţivaţaă , dar care
era sţ i conţagioasaă : sţaâ rnea simpaţie… I-am spus lui Dobrinescu:
— Un normalisţ din Crisţur, faceţţi cunosţ ţinţţaă… Sţ i ţu, am conţinuaţ eu
apoi, Codrine, ai plecaţ singur sau cu paă rinţţi cu ţoţ?
— Nu, am plecaţ ţoţţi, paă rinţţii sunţ la Brasţ ov.
— Sţ i sora ţa, ce face?
— Ea a raă mas.
— S-a maă riţaţ, aţunci, cu baă iaţu-aă la?
— Da, s-a maă riţaţ, au raă mas îân casa noasţraă .
— Sţ i voi de ce aţţi plecaţ?
Codrin îâsţi puse coaţele pe masaă sţ i maă privi ţţinţaă caâ ţeva clipe lungi.
Privirea îâi sţiclea, ai fi zis caă îâsţi fraâ na cu greu o veselie, bucuria aceea a lui de
a ţraă i care îân faţţa mea îâl sţaă paâ nea ca mai îânainţe. Sţ i asţfel, îân aceasţaă sţare de
spiriţ, îâmi spuse caă îânainţe de primul raă zboi bunicul lui, preoţ îân saţ, a paă ţţiţ
ceva… au inţraţ îân ograda lui unguri caă laă ri, au pus maâ na pe el, au ţras
buţucul de ţaă iaţ lemne îân mijlocul baă ţaă ţurii, l-au pus cu gaâ ţul pe el sţ i (sţ i aici
Codrin scoase un scurţ sţ uieraţ) i-au ţaă iaţ gaâ ţul cu securea. Taţa era de faţţaă.
Codrin ţaă cu, dar nu vaă zui nicio ţresaă rire pe chipul sau alb.
— Sţ i din pricina asţa aţţi fugiţ? am zis eu.
— Nu!
— Aţunci de ce?
— Dupaă raă zboi ţaţa era saniţar îân mai mulţe saţe de prin preajmaă . Sţ i îânţr-
o zi a vaă zuţ pe unul din aă ia caă laă ri care îâl ţţinuseraă pe bunicul cu capul pe
buţuc. S-a îânţors îân saţ, a vorbiţ cu alţţi oameni sţ i l-au paâ ndiţ pe-aă la caâ nd se
îânţorcea cu caă ruţţa de la orasţ . L-au daţ jos, l-au legaţ sţ i au ţrecuţ cu caă ruţţa de
douaă ori pesţe el.
— Dar ce-au avuţ aă ia caă laă ri cu bunicul?
— Ce-au avuţ? I-au ceruţ saă vorbeascaă unguresţ ţe îân bisericaă sţ i la sţ coalaă . Sţ i
el n-a vruţ.
Iaraă sţ i s-a laă saţ o ţaă cere. IÎn acesţ ţimp ulţimii refugiaţţi ţreceau prin faţţa
acelui domn, îâsţi luau paâ inea sţ i ciorba sţ i se asţ ezau pe la mese. Sala se golise.
Nu sţ ţiam nimic despre acesţe realiţaă ţţi crunţe ale ţrecuţului Transilvaniei.
Ciţisem Mara de Slavici, sţ i alţe povesţiri sţ i nu mi-aminţeam de nimic
asemaă naă ţor. Marţiriul lui Horia, Closţ ca sţ i Crisţ an era legaţ îân minţea mea de
revolţa lor esţ uaţaă , dar un simplu preoţ de saţ… Un preoţ avea sţ i Rebreanu îân
Ion, pe Belciug, caă ruia i se ceruse de caă ţre inspecţor saă predea îân sţ coalaă
limba maghiaraă , dar refuzase, sţ i nu paă ţţise nimic.
— Codrine, zic, maă rţuria lui Rebreanu, îân Ion, e caă relaţţiile dinţre romaâ ni
sţ i maghiari erau desţul de pasţ nice. Herdelea cel ţaâ naă r vorbea bine
unguresţ ţe, iar ţaicaă -saă u, care era dascaă l îân saţ, aleargaă la un momenţ daţ îân
ţoaţe paă rţţile sţ i face propagandaă elecţoralaă îân favoarea depuţaţului maghiar.
Nu mai spun caă la peţrecerea care urmeazaă dupaă alegeri, un paă durar ungur
(parcaă asţ a sţ ţiu, caă era paă durar) sţrigaă ridicaâ nd paharul: ţraă iascaă romaâ nii.
— Asţ a e la Rebreanu, raă spunse Codrin. IÎn realiţaţe a fosţ alţfel.
— Bine, zic, dar nu ţţii minţe caă la Crisţur aveam doi unguri colegi gemeni
Ugon Ferenc sţ i Ugon Francisc sţ i îân celelalţe clase ţoţ asţ a sţ i ne îânţţelegeam
bine?
— Asţ a esţe, zise Codrin. IÎn armaţaă ţaţa ne povesţea caă la examenul de
sergenţţi era prinţre ei sţ i un ungur sţ i ofiţţerul, caâ nd s-a daţ proba scrisaă , s-a
opriţ sţ i s-a uiţaţ saă vadaă ce scrie aă la sţ i i-a spus, dupaă ce a ciţiţ, baă ţaâ ndu-l pe
umaă r: „Boanghin ai fosţ, boanghin ai raă mas.” Dar ţoţ l-au faă cuţ sergenţ,
fiindcaă nu sţ ţia el bine limba noasţraă , dar era osţasţ îân armaţa romaâ naă , prieţen
cu ţaţa, cu ţoaţe caă ţaţa nu uiţa ce i se îânţaâ mplase bunicului… Rebreanu sţ ţia
sţ i el perfecţ unguresţ ţe, fusese ofiţţer îân imperiu, ca sţ i fraţi-saă u, care a fosţ
spaâ nzuraţ… Nu uiţa caă Aposţol Bologa se angajeazaă volunţar sţ i abia pe
fronţul romaâ nesc îâsţi aduce aminţe caă e pus saă ţragaă îân fraţţii saă i.
— Ce vrei saă spui, Codrine?
Dobrinescu ne asculţa, curios. Codrin suraâ se sţ i o luminaă bizaraă apaă ru,
involunţar, pe chipul saă u. Ar fi vruţ saă -mi raă spundaă , dar nu mai puţea. Nici el
nu sţ ţia ce vrusese saă spunaă . Desigur, caă ţoaţe acesţea ar fi ţrebuiţ saă
îânceţeze? Caă dacaă ar fi fosţ dupaă noi, cei mai ţineri, chiar asţ a s-ar fi sţ i
îânţaâ mplaţ? Dar iaţaă , ţrebuiseraă saă fugaă , era limpede, omorurile nu se uiţau sţ i
acum, caâ nd Ardealul era ciopaâ rţţiţ, puţea fi ciopaâ rţţiţ sţ i ţaicaă -saă u.
— Vreau saă spun, zise Codrin, caă ţoţusţ i Rebreanu s-a îânţors la paţria-
mumaă , dar caă , dacaă imperiul nu s-ar fi praă busţ iţ… Cine sţ ţie? Ar fi raă mas ofiţţer
la Budapesţa sţ i ar fi ajuns chiar saă facaă liţeraţuraă îân unguresţ ţe, el, romaâ n…
Maă rţuria lui, îân care ţu ţe îâncrezi… am aflaţ acum caă ţoţţi romaâ nii sunţ siliţţi saă
adopţe nume unguresţ ţi…
Revenea la realiţaă ţţile lui crunţe.
— Nu puţem face nicio presupunere despre soarţa cuiva, i-am raă spuns.
Dovadaă caă fraţi-saă u, un om mulţ mai slab, a preferaţ spaâ nzuraă ţoarei.. Iar
maă rţuria lui din Ion pledeazaă penţru îânţţelegere…
— Da, sţ ţiu, e frumos, dar…
Codrin se poţicni.
— Vreau saă spun, reluaă el, caă Ardealul e al nosţru. Sţ i caă e presaă raţ de
marţiri, de care voi, regaă ţţenii, nu sţ ţiţţi nimic.
— Aflaă m de la voi, i-am raă spuns. Povesţiţţi-ne!
— Asţa sţ i facem! Taţa, la Brasţ ov, s-a dus la un ziar sţ i a scris.
— Bine, Codrine, sţ i ţu ce faci îân Bucuresţ ţi?
— Sunţ pedagog îânţr-un inţernaţ.
Nu l-am îânţrebaţ unde. Sţ ţiam caă îâl puţeam gaă si acolo seara la canţinaă … Ne-
am despaă rţţiţ, ne-am spus la revedere sţ i am plecaţ. Am reveniţ, caâ ţeva zile
mai ţaâ rziu, saă -l revaă d, dar nici aţunci sţ i nici îân zilele urmaă ţoare n-am daţ de
el. Plecase la Brasţ ov, dupaă ţaicaă -saă u? Sau caâ sţ ţiga desţul de bine sţ i renunţţase
la canţinaă ? îâmi aminţeam, aţunci la Sinaia, caă anul ţrecuţ daă duse el de adresa
mea sţ i primisem o scrisoare saă viu saă -l viziţez la Crisţur, unde era îânvaă ţţaăţor.
M-am dus, prins de nosţalgie, saă revaă d orasţ ul îân care peţrecusem doi ani din
viaţţa mea. M-a primiţ îânţr-o casaă nu prea grozavaă penţru un îânvaă ţţaăţor, un fel
de colibaă la marginea orasţ ului plinaă îân inţerior de icoane pe sţiclaă ca un
paraclis sţ i singur cuc; neîânsuraţ, am îânţţeles. M-a laă saţ singur caâ ţva ţimp,
scuzaâ ndu-se, spunaâ ndu-mi caă se îânţoarce repede sţ i m-a gaă siţ amorţţiţ pe paţ,
cu gaâ ndurile îâmpraă sţ ţiaţe, îânţre somn sţ i veghe. Venise îânsoţţiţ de cinci-sţ ase
insţ i sţ i am îânţţeles caă era un evenimenţ sosirea mea acolo. A îâncepuţ saă se
agiţe, saă aducaă sandviciuri sţ i sţicle de pe undeva din curţe, am îâncepuţ saă
maâ ncaă m sţ i saă bem sţ i îânceţul cu îânceţul m-am pomeniţ luaţ la îânţrebaă ri… Ce
era la Bucuresţ ţi, ce se îânţaâ mpla? Ce saă se îânţaâ mple, le-am raă spuns, nimic
deosebiţ… Cum nimic, caâ nd a caă zuţ Paă ţraă sţ canu, care a spus la Cluj caă … L-au
aresţaţ, ce i-au faă cuţ? Nu sţ ţiam… Sţ i au îâncepuţ, pe sţ opţiţe, desţaă inuirile… Caă
aici unii unguri se purţau ca sţ i caâ nd nu Ardealul s-ar fi îânţors îân graniţţele lui
firesţ ţi, ci dimpoţrivaă . Caă aproape nu se puţea vorbi romaâ nesţ ţe îân resţauranţe,
îân magazine, la paâ ine, la posţ ţaă … Caă ţaţaă l lui, al lui Codrin, era aresţaţ penţru
acţiviţaţea lui din ţimpul raă zboiului, de la Brasţ ov, acuzaţ de sţ ovinism, el care
miliţase doar penţru alipirea Ardealului sţ i nimic alţceva. „Sunţ evenimenţe
nefiresţ ţi, le-am raă spuns. Nu poţ saă cred caă , dacaă sunţ adevaă raţe ţoaţe acesţea,
vor dura.” Aveam o îândoialaă : cum saă fie aresţaţ un om care dorise îânţoarcerea
acelei paă rţţi din Ardeal la paţria-mumaă ? Nu puţeam saă cred, ţoţusţ i, de ce mi-
ar fi spus ei un lucru care nu era adevaă raţ? IÎn acelasţ i ţimp simţţeam caă maă
sufoc, senţimenţele lor maă apaă sau, nu sţ ţiam ce saă le raă spund sţ i îân plus maă
enerva acel du-ţe-vino al lui Codrin undeva îân curţe. „Unde se ţoţ duce?” i-am
îânţrebaţ pe ceilalţţi. Unul din ei mi-a raă spuns. IÎnţr-o alţaă odaă iţţaă era nevasţaă -
sa. De-acolo adusese ţoţ ceea ce pusese pe masaă . „Sţ i de ce nu vine sţ i ea
îâncoace?!” am spus eu nedumeriţ. „E unguroaicaă , mi s-a raă spuns, sţ i nu vrea
ca ea saă audaă ţoţ ce discuţaă m noi!” „Dar sţ ţie ce se discuţaă ?” „Bineîânţţeles caă
sţ ţie, adicaă baă nuiesţ ţe.” „Sţ i ţraă iesţ ţe mai deparţe cu Codrin?” „Traă iesţ ţe, e
îânsaă rcinaţaă , or saă aibaă sţ i un copil.” „Sţ i ce limbaă vorbesc ei îâmpreunaă ?”
„Romaâ nesţ ţe!” „Sţ i, ţaţaă l aresţaţ sţ ţie?” Nu mai mi-au raă spuns. „Sţ i ce saă îânţţeleg
eu din asţa?” am îânţrebaţ mai deparţe, iriţaţ. Nu mai sţ ţiam ce saă spun, am
plecaţ seara sţ i Codrin n-a zis nimic, nici eu nu i-am pomeniţ caă sţ ţiam cu cine
e îânsuraţ sţ i nici el n-a insisţaţ saă mai raă maâ n. Pe enigma acelei viziţe, gaâ ndul
îâmi sţaă ruia la Sinaia: Ce-o mai fi faă caâ nd Codrin? O fi scaă paţ ţaicaă -saă u? I-o fi
naă scuţ nevasţa? Ce limbaă avea saă vorbeascaă noul naă scuţ?…
…De la canţina refugiaţţilor ardeleni l-am urmaţ la iesţ ire pe Dobrinescu.
Faă raă sţ ovaă ire, maă ducea iar undeva. Nu, nicaă ieri, îânapoi la ţramvaiul 6. Iar la
coboraâ re, îân Daă maă roaia, nicio surprizaă : la el acasaă . Zic:
— Hai saă luaă m sţ i noi un chil de vin, e revelionul, saă ciocnim sţ i noi un
pahar…
— Cum saă nu, zice, dar eu n-am un leu.
— Am eu, i-am raă spuns.
Sţ i am inţraţ îânţr-un magazin de vinuri, am cumpaă raţ o sţiclaă sţ i am ajuns îân
daă raă paă naţa lui odaie.
Numai caă pe mine m-a apucaţ deodaţaă frigul sţ i au îâncepuţ, cu palţonul pe
mine, saă -mi claă nţţaăne dinţţii. Afaraă era mai cald decaâ ţ acolo. I-am spus caă nu
poţ saă sţau, saă mergem la mine, unde e calorifer, sunţ singur, poaţe saă
doarmaă la caă lduraă , de ce saă sţaă m acolo saă îângheţţaăm?
— Nu îângheţţaăm, zice, fac eu cald…
Dar cu ce? N-avea un lemn…
— N-are rosţ, hai la mine, i-am spus.
— Nu, de ce, sţaă m aici, e bine aici, ne baă gaă m sub plapumaă .
— Nu maă bag îân nicio plapumaă .
Daâ rdaâ iam. Preocupaţ, vesel, îâncaă paă ţţaânaţ, faă caâ ndu-mi cu ochiul, a iesţ iţ
afaraă sţ i s-a îânţors cu nisţ ţe surcele.
— Punem dulapul pe foc, zice.
— Care dulap?
Maă uiţ sţ i vaă d la lumina chioaraă a laă mpii, îânţr-adevaă r, un dulap cenusţ iu,
desţul de mare, asţ ezaţ îânţr-un colţţ .
— De ce saă sţrici dulapul? zic, hai la mine.
Nici nu m-auzea. A pus maâ na pe-un ţopor sţ i s-a apucaţ de ţreabaă . Dulapul
sfaâ rţecaţ faă cea un zgomoţ groaznic. Dobrinescu era din ce îân ce mai vesel. IÎn
curaâ nd focul îâncepu saă ardaă ţrosnind îân sobaă sţ i odaia se îâncaă lzi. Maă dezbraă cai
de palţon. Raâ deam amaâ ndoi. Desţuparaă m sţicla vaâ raâ nd dopul îânaă unţru sţ i
ciocniraă m, el cu o ceasţ caă , eu cu singurul pahar pe care îâl avea.
— Nici eu nu mai sţau la sţ coalaă dupaă ce îâmi iau capaciţaţea, îâl aud caă zice.
Deci nici el? Nu spusesem nimaă nui caă acel an era penţru mine ulţimul. Dar
gaâ ndurile se ghicesc. Indolenţţa mea îân clasaă , ce puţea saă îânsemne decaâ ţ caă
gaâ ndurile îâmi zburau îân alţaă parţe?
— Sţ i ce-ai saă ţe faci? îâl îânţreb.
— Vaă d eu, zice.
Ne-am uraţ noroc, succes… Sţ i am baă uţ din nou, îânseţaţţi de gusţul vinului
sţ i surprinsţ i de ameţţeala care ni se sţ i urcase la cap sţ i ne licaă rea îân priviri.
— Hai saă fugim, zise el pe neasţ ţepţaţe.
Sţ i îân clipa urmaă ţoare îâsţi îândulci gaâ ndul, faă caâ ndu-mi cu ochiul, adicaă fugim,
ce! Cine ne opresţ ţe, nu sunţem noi mari, nu sţ ţim noi desţulaă carţe, nu
sunţem liberi? Maă apucaă raâ sul. El, cuminţele Dobrinescu, sţ eful clasei, cu
bursaă îâncaă paţru ani, iesţ ea sigur îânvaă ţţaăţor… Ce-l apucase?
— Fugim îân ţţaări sţraă ine, reluaă el cu o sţiclire sţranie îân ochi, dar cu un glas
domol, gospodaă resc. Paâ sţ , paâ sţ , sţ i…
Sţ i araă ţaă cu maâ na îân depaă rţaă rile îânchipuirii. Tţ elul prea sigur al vieţţii sale
nu-i mai plaă cea, baă nuia, inţuia poaţe caă desţinul meu avea saă fie mai
avenţuros sţ i maă invidia? Raâ sul meu ţriumfaă ţor i-o confirma, se daă duse de
gol, dar era alaă ţuri de mine, nu avea îân firea lui nimic obţuz sau ranchiunos.
— Bine, zic, hai saă fugim!
— Clar!… Ne facem marinari. Sau mergem pe jos, ca Mihai Tican
Rumano… Dar pe apaă e mulţ mai… Saă sţraă baţţi oceanul ca Crisţofor Columb…
Descoperim noi ceva… mai sunţ insule. IÎi supunem pe baă sţ ţinasţ i… Sţ ţii caă un
romaâ n a fosţ rege undeva îân America de Sud?…
Sţ i îâmi faă cu cu ochiul; ei, rege, ce, e raă u?… De unde saă sţ ţim ce e simplu gaâ nd
sau aspiraţţie secreţaă îân sufleţul unui adolescenţ?
Caâ ţe nu s-au vaă zuţ? Sţ i pe acesţ dubiu pe care Dobrinescu îâl exprima cu
egalaă maă suraă , raâ sul meu se ţransformaă îân zbiereţe sţ i Dobrinescu îân sfaâ rsţ iţ
zaâ mbi sţ i el cu ţoţ chipul. Baă uraă m ce mai era îân sţiclaă sţ i ne dezbraă caraă m. Mie
mi se faă cuse somn, dar el conţinua saă -mi vorbeascaă insisţenţ. Nu mai sţ ţiam
ce spune, din caâ nd îân caâ nd doar ţresaă ream, mormaă iam… da, da, cum saă nu…
sigur… asţ a o saă facem… îâncepaâ nd chiar de maâ ine… domnul Lascaă r… domnul
Iordache… Mihai Tican Rumano… Racoviţţaă… banchize, paâ naă nu mai auzii
nimic sţ i caă zui îânţr-un somn agiţaţ.
Dobrinescu mi-a spus dimineaţţa caă de vreo douaă ori am ţraâ nţiţ plapuma
pe jos.
— Paă i dacaă visam! i-am raă spuns. Tu esţ ţi de vinaă , caă vrei saă fii rege.
25
Banii daţţi de ţaţaă l meu erau penţru ţaxe. Dar nici nu maă gaâ ndeam s-o fac.
IÎl îânţrebai pe Nilaă , care se îânţorsese de la nevasţaă -sa, dacaă puţeam, cu o mie
de lei, saă -mi cumpaă r un cosţum de haine, o caă masţ aă mai bunaă sţ i o pereche de
panţofi. Nilaă se gaâ ndi.
— Hai cu mine saă caă uţaă m, zise.
IÎn drum ne opriraă m sţ i ne uiţaraă m îânţr-o viţrinaă , adicaă eu maă oprii, Nilaă maă
laă saă saă maă uiţ, cu maâ inile îân buzunare sţ i cu un suraâ s de îângaă duinţţaă pe buze.
— Nu de-aici, îâmi spuse, de-aici niciun panţalon nu poţţi saă -ţţi iai cu o mie
de lei. O pereche de panţofi cosţaă sţ ase suţe, ţu vrei sţ i caă masţ aă!… Hm!… Hîâ…
Raâ dea de mine, dar ţoţusţ i avea el ceva îân cap, dacaă o pornise…
Sţraă baă ţuraă m marele bulevard paâ naă la piaţţa Braă ţianu, cu sţaţuia pe care o
ocoleau ţramvaiele, sţ i inţraraă m spre Sfaâ nţul Gheorghe. Acolo Nilaă o luaă la
sţaâ nga sţ i curaâ nd daă duraă m de nisţ ţe sţraă zi pline de praă vaă lii deschise sţ i lume
care forfoţea; parcaă era un baâ lci.
— Ce e aici? îâl îânţrebai.
— Taica Lazaă r, zise el.
A, Taica Lazaă r, cum saă nu, auzisem, da, asţ a era, aici ţoţul era iefţin, paâ naă sţ i
îân saţ era cunoscuţaă aceasţaă sţradaă . Ne oprisem nehoţaă raâ ţţi. IÎn care praă vaă lie
saă inţraă m? Sţ i aţunci din usţ a uneia mai apropiaţaă se desprinse un om, veni
drepţ spre noi sţ i îâmi sţ opţi mie la ureche.
— Domnu, am un cosţum de haine special penţru dumneaţa!
Am ţresaă riţ! De unde dracu sţ ţiuse caă chiar un cosţum de haine caă uţam?
Maă uiţai la Nilaă , care laă sase capul îân jos.
— Paă i n-are nevoie numai de cosţum, murmuraă el, vrea sţ i o caă masţ aă sţ i o
pereche de panţofi.
— Am sţ i panţofi sţ i caă maă sţ i, zise individul. Inţraţţi, veniţţi cu mine.
Am inţraţ îân praă vaă lie, care îânţr-adevaă r era îânţţesaţaă cu de ţoaţe sţ i omul luaă
de pe o vergea un cosţum gri, unde erau îânsţ iraţe cu zecile sţ i mi-l araă ţaă .
— Special penţru domnul, zise el, îâncercaţţi-l.
Maă vaâ rîâ undeva îân spaţe, maă dezbraă cai sţ i îâl îâncercai, cu caă masţ aă nouaă . Era
perfecţ! îâmi aduse sţ i o pereche de panţofi, care nu erau chiar noi, dar nici
ţociţţi sţ i maă uiţai îân oglindaă . Ei, asţ a da! îâmi legai la gaâ ţ sţ i o cravaţaă , pe care
negusţorul îâmi spusese caă mi-o daă pe deasupra, nu inţra îân cosţ sţ i maă
îânţorsei saă maă vadaă Nilaă .
— Un domn eleganţ! exclamaă individul, asţea cu care aţţi veniţ puţeţţi saă le
aruncaţţi, domnul e sţudenţ, dacaă nu maă îânsţ el, nu se face ca un sţudenţ saă
poarţe asemenea…
— Sţ i caâ ţ cosţaă , murmuraă Nilaă îândoiţ.
Sţ ţia el caă aici e iefţin, dar nici pe degeaba nu ţţi le daă dea nimeni, or o mie
de lei… Negusţorul faă cu un gesţ: caâ ţ poaţe saă cosţe? O nimica ţoaţaă .
— Facem o reducere penţru un sţudenţ, zise el. Sţ ţim noi caă sţudenţţii o duc
greu, dar ţrebuie saă fie sţ i ei îâmbraă caţţi bine, se îânţaâ lnesc cu sţudenţele, ies la
plimbare… Am sţ i palţon… Special. AĂ la nu e palţon pe care îâl aveţţi, nici nu poţ
saă spun ce e, manţa, dulamaă ţţaăraă neascaă , scurţeicaă … Seamaă naă cu o scurţeicaă
de muiere…
Nilaă raâ nji. Asţ a era. Toţusţ i se opuse:
— Palţon, nu, vine primaă vara… Sţ i paâ n’ la anu’…
— Bine, conveni individul, sţ i puse palţonul la loc.
— Caâ ţ zici caă cosţaă ? sţ opţi Nilaă .
— A, exclamaă negusţorul ca sţ i caâ nd ar fi crezuţ caă spusese lucrul acela
lipsiţ de imporţanţţaă, preţţul adicaă ; paţru mii de lei! se miraă el îânsusţ i de caâ ţ de
iefţin era.
Nilaă îâsţi îâncreţţi frunţea. Eu simţţii caă ţrebuie saă maă îânţorc la vechiul meu
cosţum pe care cu adevaă raţ maă gaâ ndisem o clipaă caă ţrebuie saă -l arunc. Chiar
dacaă ne ţocmeam, caâ ţ puţea saă lase? O mie, chiar douaă , sţ i? De unde luam mia
cealalţaă ? Nilaă se gaâ ndea. Se uiţaă la mine.
— Spune-i, zise, caâ ţţi bani ai. Sţ i dacaă nu vrea, mergem îân alţaă parţe.
— N-am decaâ ţ o mie de lei, spusei eu.
Negusţorul îâncepu saă raâ daă sţ i saă enumere… cosţum special, panţofi,
caă masţ aă, cravaţa o laă sa deoparţe… IÎncepui sţ i eu saă raâ d. Maă asţ ezai pe scaun saă
maă descalţţ . Dar observasem caă de caâ ţ ţimp sţaă ţeam noi acolo nu mai inţrase
niciun clienţ, desţ i misţ unau cu suţele pe-afaraă . Sigur, ne ducem la alţul, gaă sim
noi…
— Daţţi douaă mii de lei sţ i gaţa, zise individul. Nu caâ sţ ţig nimic, dar poaţe
dacaă vaă fac cadoul aă sţa, o saă am sţ i eu noroc cu alţul care are mai mulţţi bani.
Nilaă daă du din cap îâmpovaă raţ:
— De unde, raâ nji el blaâ nd, dacaă n-are decaâ ţ o mie?
— Bine, se hoţaă rîâ brusc negusţorul. Scoaţeţţi mia sţ i saă -l purţaţţi saă naă ţos.
Sţ ţia, din experienţţa lui de negusţor, cine sţ i caâ ţţi bani are îân buzunar. Iar o
vaâ nzare era mai bunaă decaâ ţ nimic. I-am plaă ţiţ sţ i am vruţ saă plec. Nilaă îânsaă m-
a opriţ saă iau sţ i hainele vechi, sunţ bune, zise el, de ţociţ pe bancaă la sţ coalaă .
Pe-asţea noi saă le ţţin sţ i eu de sus, adicaă de saă rbaă ţoare.
Avea drepţaţe. Cine sţ ţie caâ nd aveau saă -mi mai pice nisţ ţe bani… Sţ i aţunci
mi-am adus aminţe de ghiciţul ţţigaă ncii lui Ilie: un dar de bani… Da, iaţaă ,
fusese… Sţ i drumul pesemne era cel faă cuţ de mine acasaă … Nilaă , îâncaâ nţaţ, sţ i ca
saă saă rbaă ţorim evenimenţul, maă duse îânţr-o bodegaă . Ceruraă m bere sţ i
debreţţini calzi, cu musţ ţar.
— De fapţ caâ ţ cosţaă ce-am luaţ? îâl îânţrebai curios.
— La Taica Lazaă r cam aţaâ ţ cosţaă , zise el. Daă -i naibii, adaă ugaă , le iau sţ i ei de
ocazie. Sţ i puse maâ na sţ i-mi pipaă i sţofa. Daă du din cap: E cam subţţire, dar e
bunaă .
— Tu caâ ţ ai daţ pe-al ţaă u? Toţ de la Taica Lazaă r l-ai luaţ?
Al lui era mai frumos, culoare bej, parcaă mai bine croiţ, cu alţfel de
nasţuri… îâmi spuse caă nu, l-a cumpaă raţ de la un magazin, de la Sţ erg, asţea de
la Taica Lazaă r nu prea ţţin, caă nu sţ ţii caâ ţ au fosţ purţaţe… A luaţ unul odaţaă ,
ţoţ asţ a, iefţin sţ i dupaă caâ ţeva luni i s-au rupţ panţalonii îân cur…
— Paă i aţunci, zic, pe mine de ce m-ai laă saţ saă -l iau pe-aă sţa? Dacaă mi se rup
sţ i mie?
— Fii sţ i ţu cu grijaă … Poaţe nu se rup, caă nu sţ ţii care e mai nou sţ i care e
mai vechi. La noroc!
Ciocniraă m halbele sţ i baă uraă m.
— Ce îânseamnaă ocazie, îâl îânţrebai. Adicaă de unde le iau?
— Daă -i naibii, zise, ţoaţe sunţ de furaţ. Vin hoţţii, sparg o casaă sţ i pe urmaă le
vaâ nd aici pe caâ ţeva suţe de lei.
— Sţ i aă ia de la care se furaă nu poţ veni aici saă le recunoascaă ?
— Nu, caă le schimbaă , le mai vopsesc, sţ ţiu ei ce saă le facaă … Nu le scoţ
repede la vaâ nzare, paâ naă uiţaă paă gubasţ ul. De-aia le vaâ nd iefţin, fiindcaă nici
hoţţul nu se ţocmesţ ţe. Crezi caă ţţi-l vindea el cu o mie de lei dacaă nu-i
convenea?
— Sţ i poliţţia, zic, nu poaţe saă -i prindaă ?
— Poliţţia nu se bagaă , le daă sţ i lor o parţe din bani ca saă -i lase îân pace.
Inţeresanţe lucruri, secreţele Bucuresţ ţiului, gaâ ndeam eu naiv.
Nilaă ţrebuie saă sţ ţie mulţe.
— Asculţaă Nilaă , zic, ţu de ce nu ţe-ai faă cuţ legionar?
Se uiţaă la mine surprins sţ i deodaţaă îânţunecaţ. IÎnghiţţi ce mai avea din
debreţţin sţ i murmuraă sţingheriţ:
— Maă naâ ncaă acolo sţ i nu mai vorbi prosţii.
Toţusţ i se gaâ ndea la ceva. IÎsţi laă saă frunţea îân jos sţ i sţ opţi:
— AĂ sţ ţia omoaraă lumea!… îânţr-o zi au veniţ sţ i au luaţ un jidan de la noi din
bloc, un docţor… I-au luaţ aparţamenţul. Cicaă l-ar fi omoraâ ţ acolo la
pusţ caă rie… Barmanul de vizavi, un prieţen de-al meu, povesţea caă un prieţen
al paţronului, ţoţ jidan, cu un magazin mare, au inţraţ pesţe el îân birou sţ i cu
pisţoalele îân maâ naă l-au siliţ saă iscaă leascaă un acţ caă le-a vaâ nduţ lor magazinul
cu ţoţ ce era îân el…
— Sţ i?
— Sţ i l-au daţ afaraă . Dacaă nu iscaă lea, îâl îâmpusţ cau… Nu sţau ei mulţ, mai
adaă ugaă el cu o mohoraâ ţaă convingere, nu neaţinsaă de îândoieli: sţ i dacaă ţoţusţ i
sţaă ţeau? Cine saă -i goneascaă ? Lumea îâsţi vedea de ţreabaă , umbla pe sţraă zi, prin
magazine, prin ţramvaie… Sau sţaă ţeau prin beraă rii ca noi sţ i beau bere. Ce-o
saă se îânţaâ mple? Cum o saă ţraă im? Ce-or saă facaă legionarii?
Nilaă reluaă dupaă o lungaă ţaă cere.
— Saă ţaci din guraă , nu mai vorbi de lucrurile asţea…
Sţ i ţaă cu el îânsusţ i, gaâ ndiţor sţ i posomoraâ ţ. Avea grijaă de mine saă nu vorbesc
cu cineva. Taă cerea lui era linisţ ţiţaă sţ i îân adaâ ncurile ei zaă cea o neclinţiţaă
convingere.
— Cine face raă u unora, n-o saă facaă sţ i alţora? murmuraă el.
26
Anţicarul meu îâmi daă du un Război şi pace îân douaă volume, pline de
chenare sţ i prinţţi desenaţţi îân caâ ţeva linii sţ i prinţţese care semaă nau unele cu
alţele, baă gaţe îân ţexţ, cu un Napoleon sţriviţ de paă laă rie… Abia ciţeam un
capiţol, caă se ţermina faă raă îânţţeles, aruncaâ ndu-maă îân alţul pe care îândaţaă ce
îâncepeam saă -l descifrez, apaă rea o liţeraă mare îânfloraţaă sţ i o prinţţesaă
necunoscuţaă inţra îân scenaă … mon cher prince… Ausţerliţz… drapelul…
îâmpaă raţul Alexandru… Kuţuzov… Naţasţ a… Nu îânţţelegeam nimic… Numele
Tolsţoi pe coperţaă îâmi aminţea de un om cu barbaă , despre care sţ ţiam caă
fusese conţe… Un scriiţor e un scriiţor, nu conţe… Forţţa de creaţţie nu sţaă îân
ţiţluri, Vicţor Hugo n-a fosţ nici duce, nici marchiz. Jean Valjean nu e prinţţ ,
iar Cozeţa nu e ducesaă … Prinţţesa Maria avea mosţ ii, nu-sţ i smulgea dinţţii din
guraă sţ i nu-sţ i ţaă ia paă rul ca saă poaţaă ţrimiţe bani mizerabilului Thenardier.
Niciun Javerţ nu sţaă ţea îân spaţele grasului Bezuhov, care venea sţ i el la
Borodino ca un ţaâ mpiţ sţ i îâi îâncurca prin prezenţţa lui pe ţunarii care lupţau sţ i
mureau eroic pe o colinaă , alungaâ ndu-l cu blaâ ndeţţe: „Boierule, nu e de ţine
aici, pleacaă …” (O ediţţie a unei capodopere din care se ţaie haă lci îânţregi e o
infamie; ca sţ i caâ nd ai sţoarce-o de viaţţa ei secreţaă sţ i ai prezenţa apoi
ciţiţorului un cadavru; îânţaâ lnirea mea adevaă raţaă cu Tolsţoi avea saă se
peţreacaă mai ţaâ rziu sţ i suflul epopeic din Război şi pace saă -mi aminţeascaă de
Homer; caâ ţ despre Moartea lui Ivan Ilici, cu acel lucru din dreapţa corpului
saă u pe care îâl caă paă ţase îân urma unei loviţuri de un scaun sţ i care avea saă -i
pricinuiascaă o moarţe lenţaă îânsoţţiţaă de groaznice chinuri morale, acesţe
chinuri aveau saă mi se ţransmiţaă sţ i mie vreme îândelungaţaă , sţ i mie mi se
paă rea caă ţraă iam ca Ivan Ilici sţ i eram îânspaă imaâ nţaţ; cum ţraă im, unde e lumina
vieţţii pe care Ivan Ilici o descoperaă abia caâ nd e vaâ raâ ţ îân sacul morţţii?;
imagine ţeribilaă , moarţea ca sţ i caâ nd ai inţra cu capul îân jos îânţr-un sac, îân
care nu vrei saă inţri, dar esţ ţi îâmpins; prin eliminarea savanţaă a deţaliilor unei
vieţţi meschine, dar care semaă na cu a ţuţuror oamenilor, Tolsţoi îâsţi îâmpingea
eroul spre ţragedie cu vigoarea unei faţaliţaă ţţi inexorabile; niciodaţaă n-aveam
saă ciţesc ceva mai zguduiţor.)
Maă enerva sţ i un zgomoţ care se auzea prin mica fereasţraă a camerei lui
Nilaă . Ta-ţa-ţa-ţa! Apoi ţaă cere sţ i pe urmaă iar: ţa-ţa-ţa-ţa… Am laă saţ carţea sţ i
am deschis geamul. Marele orasţ respira calm, sub un soare sţ i o luminaă rece,
vedeam cerul senin, spaă laă ciţ, puţţin îânceţţosţ aţ de frigul iernii. Alaă ţuri ruinele
unui bloc care se praă busţ ise din ţemelii de cuţremurul din noiembrie, îân
dreapţa o firmaă pe vaâ rful alţui bloc îânalţ, care se aprindea sţ i se sţingea
neîânceţaţ: Jawohl (alaă ţuri era Cheia Roseţi, puncţ de reper). Ta-ţa-ţa! Apoi
iar: ţa-ţa-ţa-ţa! undeva aproape, dar greu de spus unde, îânsaă prezenţ,
persisţenţ, misţerios… Ce era?
Cine ne îândeamnaă saă iesţ im? M-am îâmbraă caţ sţ i am coboraâ ţ cu lifţul. Nilaă
era jos, îân hol, la posţul lui sţ i caâ nd m-a vaă zuţ mi-a faă cuţ un semn hoţaă raâ ţ.
— Sţai naibii, aicea, zice, apropiindu-se de mine. Nu iesţ i afaraă .
— De ce?
Ei, de ce! Saă raă spundaă Nilaă precis la asţfel de îânţrebare… De ce, de ne ce,
nu era bine saă ies… Cu frizura iesţ indu-i de sub sţ apcaă sţ i cu maâ inile îân
buzunarele panţalonilor, îândoindu-se, îâmi repeţaă :
— Sţai naibii aci!
IÎn clipa aceea zgomoţul bizar paă ţrunse prin poarţa de la inţrare: ţa-ţa-ţa-
ţa! Apoi imediaţ: ţa-ţa-ţa-ţa! Ta-ţa-ţa-ţa!
O luai spre iesţ ire sţ i Nilaă nu mai puţu saă maă opreascaă . Bulevardul era
aproape pusţiu. Tramvaiele numeroase care ţreceau pe-aici pieriseraă .
IÎncepui saă merg aiurea, la dreapţa, îân palţonul meu ale caă rui pulpane
fluţurau îâmpinse de genunchii care se ridicau repede îân mers. IÎmi cunosţ ţeam
acesţ mers care parcaă maă ţaâ ra, îânainţe, unde-o fi, pe marginea paă durilor, a
saţului, a loţurilor cu mirisţ ţi pusţii, de la Mirosţ i la Silisţ ţea, noapţea pe
îânţuneric, dimineaţţa lovindu-maă de ţijele de floarea-soarelui, caă lcaâ nd îân
dovlecii de prin porumburi…
Ajunsei îânţr-o piaţţaă cu sţaţuie. Piaţţa era plinaă de coloane de indivizi îân
caă ciuli ţţaăraă nesţ ţi, dar sţ i îân sţ epci de elevi, sţ i indivizi raă u îâmbraă caţţi, cu palţoane
ca ale mele, dar sţ i cu palţoane bune, bine croiţe pe corp, cu umeri ascuţţiţţi…
Ce caă uţau elevii aceia acolo? Sţrigau sau caâ nţau… Disţinsei urleţe: Jos
nasonii… jos nasonii… Cine dracu erau nasonii aă sţ ţia? Maă oprii la disţanţţaă,
prudenţ. IÎn clipele urmaă ţoare zaă rii îân depaă rţare, îânainţaâ nd spre piaţţaă
ţancuri, care faă ceau saă se cuţremure paă maâ nţul. Paă ţrunseraă îân piaţţaă, inţraraă
prinţre coloanele care raă cneau ridicaâ nd maâ inile îân sus, ocoliraă sţaţuia sţ i
pieriraă pe unde veniseraă . Auzii huiduieli, îânjuraă ţuri: huooo!… huooo!… Sţ i din
nou caâ nţece îânţreţaă iaţe, isţerice, haă rmaă laie de glasuri… Camarazi, camarazi,
îâncolonarea, mergem spre Piaţţa Vicţoriei… Nu vaă ţemeţţi de hidra masonicaă …
Aha, vasaă zicaă aă sţ ţia erau nasonii, masonii… Sţ i iaraă sţ i: ţa-ţa-ţa-ţa! De asţaă daţaă
era aproape, la dreapţa. O luai îânţr-acolo. Nimic. Taă cere ţoţalaă . Iesţ ii la o
raă spaâ nţie de sţraă zi sţ i pasţ ii maă duseraă ţoţ la dreapţa. Alţaă piaţţaă cu sţaţuie.
Pusţiu. Dinţr-o sţradaă laţeralaă naă vaă li un om îân goanaă îâmpleţiciţaă . Caă zu sţ i nu
se mai ridicaă . Maă apropiai de el. IÎn caă dere îâmbraă ţţisţ ase piaţra neagraă care
acoperea paă maâ nţul. Musţaţţa îâi îânflorise de saâ nge, care repede se faă cu negru
laâ ngaă gura raâ njiţaă sţ i ţaă cuţaă . IÎnţţelesei caă era morţ. Sţ i aţunci ţţaâsţ niraă spre
direcţţia din care venise omul gloanţţe care faă ceau fiu-fiu, fiu-fiu sţ i undeva
aproape ţa-ţa-ţa-ţa, ţa-ţa-ţa-ţa… dar gloanţţele se opriraă îân aceeasţ i clipaă , acesţ
zgomoţ ţocaţ venea de undeva din îânalţul claă dirilor sţ i se îândrepţa îânţr-o
direcţţie nedefiniţaă , alţţi oameni fugeau ţropaă ind sţ i privii îândelung saă vaă d dacaă
mai caă dea vreunul. Nu mai caă zu sţ i pieriraă pe o sţradaă laţeralaă . Maă uiţam
îândaă raă ţ spre omul morţ laâ ngaă sţaţuie. Cine îâl omoraâ se? Ce se îânţaâ mpla îân
orasţ ? „Un om morţ seamaă naă cu un animal morţ”, gaâ ndeam. Vaă zusem cai
morţţi cu dinţţii raâ njiţţi. O luai ţoţ la dreapţa.
Pe marele bulevard pe care iesţ ii, prinţre blocuri, zaă rii îân depaă rţare
reclama Jawohl. Mersesem îân cerc. Un resţauranţ luxos era deschis, se
vedeau prin geam oameni sţaâ nd la mese, rasţ i, eleganţţi, cu cravaţele la gaâ ţ…
Inţrai îânaă unţru sţ i caă ldura maă îânvaă lui. Tremuram. Trecui prinţre mese, inţrai
la ţoaleţaă … apoi maă uiţai îân oglindaă o clipaă , saă maă recunosc, saă iau cunosţ ţinţţaă
de îânfaă ţţisţ area mea… Revenii îân resţauranţ, ocolii mesele sţ i iesţ ii prin usţ a care
se îânvaâ rţea.
IÎn bloc, pe Cheia Roseţi, oameni ţaă cuţţi se sţraâ nseseraă îân hol sţ i se plimbau
de colo paâ naă colo. Se uiţaraă la mine baă nuiţori caâ nd vaă zuraă caă veneam de-
afaraă . Nilaă se apropie sţ i maă luaă .
— Du-ţe naibii sus sţ i sţai acolo, îâmi spuse aproape sţrigaâ nd, cu o voce
porunciţoare, ca la noi îân curţe, caâ nd ceva ţrebuia imperios faă cuţ, ca la o
poruncaă faţalaă , de care ţrebuia saă asculţţi faă raă saă îânţţelegi.
Sţ i aceasţaă voce a lui, îân care auzeam parcaă pe ţaţaă l nosţru pe vreme de
furţunaă , baă , inţraţţi îân casaă , îânchideţţi feresţrele, îân ţimp ce ţraă sneţele
spinţecau cerul sţ i ploaia izbea îân geamuri, maă faă cu saă îânţţeleg caă marele orasţ
ţraă ia sţ i el ceva asemaă naă ţor cu o primejdie sţ i caă ţrebuia saă maă îânchid îân odaie
sţ i saă îânchid sţ i geamurile.
…Maă ţrezii a doua zi spre praâ nz, dupaă un somn lung, cu Nilaă vesel, care
inţraă îân odaie sţ i îâmi aruncaă pe masaă un pacheţ de salam sţ i o franzelaă .
— Ia, maă , sţ i maă naâ ncaă !
Parcaă ar fi zis: ţţi-am spus eu, acuma vezi… maă naâ ncaă sţ i ţaci! Maă uiţai la el:
adicaă cum?!
— Legionarii! murmuraă .
— Ce e cu ei?!
— S-a ţerminaţ cu ei. A veniţ armaţa sţ i i-a goniţ.
— Care armaţaă , Nilaă ?
Cum care armaţaă ?! Armaţa! Nu sţ ţiam ce e o armaţaă ?… Maă asţ ezai la masaă
sţ i îâncepui saă maă naâ nc. Nu îânţţelegeam bine. I-a goniţ de unde?
— Hîâ, faă cu Nilaă . Credeau ei caă o saă -l dea jos pe general…
— Au vruţ saă -l dea jos pe general?
— Au vruţ…
— Sţ i?
— Sţ i generalul a scos armaţa sţ i i-a beliţ pe ţoţţi…
— Caâ nd, Nilaă ?
— Azi…
— Sţ i nu mai sunţ la puţere?
Nilaă se îândoi de spinare, îâsţi vaâ rîâ maâ inile îân buzunarele panţalonilor sţ i nu-
mi raă spunse. Semaă na cu un cal nepaă saă ţor care îâsţi scaă rpina cu dinţţii un
genunchi.
— Nu mai sunţ, sţ opţi el parcaă cu melancolie.
Sţ i dupaă puţţinaă gaâ ndire puse maâ na pe clanţţaă. Nu îânţţelegeam. Nu generalul
proclamase sţaţul naţţional legionar la 6 sepţembrie, caâ nd îâl deţronase pe
Carol al II-lea? IÎi vaă zusem sţ i poza îânţr-o viţrinaă , sau îânţr-un ziar, îâmbraă caţ îân
caă masţ aă verde. De ce vruseseraă legionarii saă -l dea jos? îânţrebaă rile îânsaă nu-mi
sţaă ruiraă îân minţe, ca sţ i Nilaă îâmi maâ neam franzela ca un cal nepaă saă ţor…
firesţ ţe… cu pisţoalele lor… Trebuia s-o paă ţţeascaă … Maă miram îân clipele acelea
cum de ajunseseraă ei saă … Hm!… Sţ i acum… Gheorghe… Megherel…
Dar nu maă mai gaâ ndii nici la Gheorghe sţ i nici la Megherel. Toţul fugea
parcaă cu viţezaă îân urma mea sţ i gaâ ndul mi se îânţorcea îânapoi la despaă rţţirea de
ţaţa, îân acel drum spre garaă , caâ nd îâmi spusese caă nu mai avea de-aici îânainţe
de unde saă -mi dea bani de ţaxe. Mia aceea de lei, cu care îâmi cumpaă rasem
haine, era, faă raă doar sţ i poaţe, ţoţ ce mai puţuse sţraâ nge. De aceea nici n-o
paă sţrasem. Sţ i cu ea sţ i faă raă ea, ţoţuna era, bine caă eram îâmbraă caţ, dacaă o saă fiu
daţ afaraă din sţ coalaă , maă car… Taxa era de sţ apţe mii de lei. Ce mai conţa o mie?
Ce-aveam saă fac dacaă la îânţaâ i februarie domnul Ionasţ cu avea saă -mi spunaă caă
nu puţuse aranja nimic penţru mine? Cum aveam saă -mi urmez eu liceul îân
parţicular dacaă nu-mi luam capaciţaţea sţ i apoi sţ i dupaă aceea, ce saă fac, unde
saă lucrez? Fiindcaă Nilaă maă ţţinea la el sţ ţiind caă o saă plec sţ i nu c-o saă raă maâ n.
Vorba lui Ilie: nu era bancher.
27
Direcţorul Ionasţ cu îânsaă nu maă chemaă la el paâ naă la sfaâ rsţ iţul anului sţ colar,
an pe care îâl peţrecui îân amorţţealaă sţ i asţ ţepţare. Dupaă -amiezile iesţ eam îân orasţ
faă raă îânvoire sţ i porţarul se îânvaă ţţaă cu mine vaă zaâ nd caă nu paă ţţesc nimic, îâmi
deschidea poarţa din curţe cu o micaă eziţare (îâi aduceam din caâ nd îân caâ nd
caâ ţe un pacheţ de Maă raă sţ esţ ţi), iesţ eam sţ i eram dus. IÎnţr-o duminicaă ţrecui pe
la Gheorghe al lui Cosţicaă bruţarul curios saă vaă d dacaă nu paă ţţise ceva. Nu
paă ţţise. IÎn ţimpul rebeliunii fugise de la sediu, îâmi povesţi el, sţ i fugise la ţimp,
fiindcaă a doua zi ţoţţi cei de-acolo fuseseraă omoraâ ţţi sau prinsţ i de armaţaă sţ i
baă gaţţi prin pusţ caă rii. Acum lucra la Uzinele Cenţrale Bucuresţ ţi (U.C.B.) ţoţ ca
sţ ofer. Ce faă cea, îâl îânţrebai. Nu-mi raă spunse, se feri. Paă sţra îâncaă pe chip urmele
spaimei prin care ţrecuse îân acele zile, se uiţa îânţr-o parţe, nu îânţru ţoţul
sigur caă primejdia nu-l mai paâ ndea sţ i n-avea saă fie sţ i el prins sţ i îânchis. Cicaă la
U.C.B. IÎl chesţionaseraă : „Ai fosţ legionar?” „Am fosţ!” „Ai luaţ parţe la
rebeliune?” „N-am luaţ.” „Te angajaă m, dar dacaă se dovedesţ ţe caă ai luaţ, dacaă
ţe cauţaă armaţa, nu raă spundem.”
Armaţa ne caă uţase sţ i pe noi îân sţ coalaă , care îâsţi deschisese cursurile normal
îândaţaă dupaă saă rbaă ţori sţ i nu asţ a cum spusese Dobrinescu, caă adicaă o saă fie
îânchisaă paâ naă la îânţaâ i februarie. Absenţţa mea îânsaă nu fu observaţaă , nici maă car
subdirecţorul Lascaă r nu-mi spuse nimic. A doua sau a ţreia zi dupaă
rebeliune, mi se povesţi, inţraseraă prin clase miliţari cu caă sţ ţi de oţţel pe cap sţ i
faă cuseraă percheziţţie pipaă indu-i pe fiecare dacaă n-au pisţoale, caă uţaraă sţ i prin
baă nci sţ i pe sub salţelele din dormiţoare. Nu gaă siseraă nimic. Pedagogul verde,
care îânfiinţţase îân sţ coalaă „fraă ţţiile de cruce”, dispaă ruse sţ i nu se mai îânţorsese.
Nimeni nu spuse nimic elevilor care fuseseraă recruţaţţi, îâsţi vedeau de
îânvaă ţţaăţuraă ca sţ i caâ nd nimic nu s-ar fi îânţaâ mplaţ. Blaâ ndul Baă dilaă , care fusese
sţ eful „fraă ţţiei de cruce” din clasaă , nu fu cerţaţ de nimeni, profesorii îâl
simpaţizau mai deparţe penţru inocenţţa sţ i mai ales penţru eforţul lui de a
raă spunde bine la lecţţii, caă ci îânvaă ţţa greu, dar se sţraă duia sţ i asţa place
profesorului, caă ci cine se sţraă duiesţ ţe are sţ ansa de a reusţ i, spre deosebire de
cei mai inţeligenţţi, dar sţ mecheri sţ i puţurosţ i, care cine sţ ţie ce vor ajunge îân
viaţţaă… (Baă dilaă a ajuns îân cele din urmaă îânvaă ţţaăţor, s-a caă saă ţoriţ sţ i a avuţ sţ i un
copil, a muriţ îânsaă de ţaâ naă r, de o ţuberculozaă galopanţaă .)
I-am spus lui Gheorghe caă aţunci imediaţ dupaă rebeliune a fosţ pericol saă
fie prins, caâ nd armaţa îâi caă uţa pesţe ţoţ (sţ i îâi povesţii cum caă uţaseraă sţ i la noi
îân clasaă ) sţ i dacaă paâ naă acum nu l-au caă uţaţ, a scaă paţ.
— Asţ a zice sţ i nevasţaă -mea, raă spunse el, dar faă raă ca urmele acelei nelinisţ ţi
saă -i piaraă de pe chip.
— Sţ i Megherel? zic.
— Pe Megherel l-au prins! Sau a fugiţ el, nu sţ ţiu unde, fiindcaă l-am caă uţaţ
de caâ ţeva ori pe acasaă sţ i nu l-am gaă siţ.
— O fi scaă paţ sţ i el, cine sţ ţie, zic, ca saă -l fac saă -sţ i ia gaâ ndul de la ţoaţe asţea.
Dar nu sţ i-l lua. Avea sţ i de ce. De unde saă fi sţ ţiuţ el îân ce se baă gase aţunci
caâ nd se luase dupaă Megherel? Ca sţ i Megherel îânsusţ i care îâl aţraă sese? Poaţe
cineva saă ne averţizeze de pericolele acesţei lumi? Zici caă sunţ normale, vin
oameni mari la puţere, nu vine fiţecine sţ i crezi caă nimic raă u nu se va
îânţaâ mpla… De ce saă se îânţaâ mple? E cineva nebun saă le facaă ceva oamenilor,
asţ a degeaba? Carol al II-lea desfiinţţase parţidele, foarţe bine faă cuse, prea
mare ţaă mbaă laă u cu ţoţ felul de alegeri sţ i pe urmaă nici nu se faă cea bine
guvernul, caă sţ i caă dea… Aţunci ce rosţ mai aveau alegerile? Dar sţ i regele aă sţa
ţraă ia ca un nerusţ inaţ cu o ţţiiţoare îân vaă zul lumii, curva Elena Lupescu. Sţ i
fusese deţronaţ! Foarţe bine! Mai mulţe nu sţ ţiam despre domnia lui Carol al
II-lea, dacaă era vinovaţ sau nu de ciopaâ rţţirea ţţaării, dacaă daă duse sau nu
daă duse ordin saă cedaă m faă raă lupţaă . Meseria de rege nu e lipsiţaă de riscuri.
Gaâ ndeam, desigur, ca sţ i Gheorghe sţ i Megherel, caă bine i-au faă cuţ caă l-au
goniţ, dar sţ i bine era dacaă îâl judecau ca pe Louis Capeţ sţ i îâi ţaă iau capul… Nu
esţ ţi rege saă jefuiesţ ţi ţţara, porţţi raă spunderea sţ i esţ ţi daţor, caâ nd vezi caă nu mai
esţ ţi îân sţare s-o conduci sţ i s-o aperi de pericole, saă pleci din ţimp, saă lasţ i pe
alţţii mai îândraă zneţţi sţ i care o poţ feri de primejdii… Sţ i pe urmaă la puţere
venise un general… Sţ i îâmi aminţii de baâ lbaâ ielile lui Gheorghe din beraă rie…
Regele Mihai îâi luase locul lui ţaţ-saă u… era sţ i el legionar, din momenţ ce
domnea pesţe o ţţaraă legionaraă … Generalul… Ce, un general era o glumaă ?!… Sţ i
apoi deodaţaă rebeliunea… Ce vinaă aveau Gheorghe sţ i Megherel? Se
angajaseraă sţ i ei sţ oferi… Gheorghe vindea bragaă sţ i… asţa nu era o meserie…
Puţuse sţ i el saă se îânsoare cu o faţaă mai bunaă abia dupaă ce îâsţi luase carneţul…
— Caâ nd ţţi-ai luaţ ţu carneţul, Gheorghe? îâl îânţrebai.
— Prin iulie anul ţrecuţ, zise el surprins. De ce maă îânţrebi?
— Sţ i unde lucrai?
— La Gagel…
— A, zic, la paâ ine. Sţ i de ce ai plecaţ de-acolo?
Gheorghe îânţaâ rzie saă raă spundaă . Voiam saă -l mai îânţreb dacaă Megherel era
legionar faă cuţ îânainţe de 6 sepţembrie, sau dupaă . Gheorghe se faă cuse dupaă .
Dar nevasţaă -sa ne chemaă la masaă afaraă , îân alţaă cameraă , care era de fapţ
bucaă ţaă ria micului proprieţar al acelei curţţi, gaă ţise acolo sţ i ne asţ ezaraă m saă
maâ ncaă m. Acele baclavale de care îâmi vorbise Gheorghe asţaă -ţoamnaă , caâ nd nu
venisem, apaă ruseraă iar, pesemne caă îân fiecare duminicaă vaâ nzaă ţoarea de
cofeţaă rie le aducea soţţului ei, acasaă . La sfaâ rsţ iţ ne servi cafele. IÎnţre ţimp
femeia naă scuse, dar nu vaă zusem copilul sţ i o îânţrebai unde era.
— Cum unde, se miraă ea, nu l-ai vaă zuţ îân odaie? Doarme îân paă ţucul lui.
Nu vaă zusem paă ţucul. Femeia îâsţi aprinse un ciubuc sţ i îâncepu saă fumeze
linisţ ţiţaă . Dupaă nasţ ţere se calmase sţ i parcaă nici nasul nu-l mai avea asţ a mare,
poaţe din pricina piepţaă naă ţurii, aţunci paă rul casţaniu îâi caă dea bogaţ pe laâ ngaă
obraji, acum îâsţi eliberase chipul ridicaâ nd paă rul îânţr-un coc. IÎi sţaă ţea mai bine,
da, iaţaă , nasul araă ţa obisţ nuiţ, ca orice nas. Observaâ nd poaţe privirea mea de
simpaţie mi se adresaă sţ i maă îânţrebaă dacaă am fosţ pe la ţţaraă sţ i ce mai fac
socrii sţ i cumnaţele ei. IÎi raă spunsei caă n-am fosţ.
— Noi vrem saă ne ducem, dar nu acum, îâncolo spre primaă varaă , o saă luaă m
sţ i copilul.
Nu mai avea deci nimic cu noi aă sţ ţia de la ţţaraă , cum mi se paă ruse daţa
ţrecuţaă . Maă îânţrebaă caâ ţ am daţ pe cosţum, îâi spusei caâ ţ sţ i de unde îâl luasem,
ea spuse iefţin sţ i caă îâmi sţaă ţea bine, nu ca aă la vechi, îân care araă ţam parcaă … Sţ i
raâ se sţ i raâ sei sţ i eu… Gheorghe îânsaă nu raâ dea. Sţ i aţunci renunţţai saă -l mai îânţreb
cum ajunsese el de la Gagel la sediul Legiunii, observasem caă eviţase saă -mi
raă spundaă . Cum saă fi ajuns? Toţ prin Megherel, prin cine alţul?
Nu paă ţţi nimic Gheorghe, dar îân aprilie fu îâncorporaţ. Despre Megherel aflaă
de la cineva sţ i îâmi spuse sţ i mie caă nu fusese prins, dar nici îân ţţaraă nu mai era,
fugise chiar aţunci, îân zilele reprimaă rii Legiunii, pesţe hoţare, cu alţţi sţ efi
legionari. Megherel era sţ i el un asţfel de sţ ef? Gheorghe daă du din umeri. Nu
credea, dar era desigur legaţ de unii dinţre ei, care îâl scaă paseraă , cum
scaă paseraă sţ i ei, cu ajuţorul nemţţilor. IÎl îânţrebai aţunci pe Gheorghe de ce
nemţţii, de care Legiunea era legaţaă , nu-i sprijiniseraă pe legionari îân ţimpul
rebeliunii?
— Care nemţţi? zise Gheorghe miraţ sţ i îânţţelesei caă nu sţ ţia caă îâncaă din
ţoamna ţrecuţaă se vorbea caă generalul adusese îân ţţaraă insţrucţori germani
penţru armaţa romaâ naă . Sau poaţe sţ ţia, dar nu vedea nicio legaă ţuraă îânţre
nemţţi sţ i legionari. Eu îânsaă sţ ţiam, ciţisem îânţr-un ziar, la Crisţur-Odorhei, îân
’38, procesul lui Codreanu, îân care era acuzaţ de legaă ţuri îânţre organizaţţia sa
sţ i Germania lui Adolf Hiţler sţ i cum spusese el caă a doua zi dupaă ce avea saă ia
puţerea, Romaâ nia va fi alaă ţuri de Germania. Fusese condamnaţ la zece ani
îânchisoare, dar Carol daă duse ordin saă fie omoraâ ţ dupaă proces… Legionarii
luaseraă puţerea, Romaâ nia era alaă ţuri de Germania sţ i ţoţusţ i… Fuseseraă
îânlaă ţuraţţi, de ce Hiţler nu-i apaă rase? Habar n-avea Gheorghe de ţoaţe asţea,
dar nici eu nu îânţţelegeam.
28
Luai noţe proasţe la ţoaţe examenele, dar reusţ ii saă -mi iau ţoţusţ i examenul
final de capaciţaţe, adicaă de ţerminare a paţru clase normale, dupaă care
puţeam urma cursul superior. Media generalaă 6,26, iar la purţare 6. Sţ i ţoţusţ i
paâ naă aţunci foaia mea maţricolaă , dupaă care mi se îânmaâ naă o copie, araă ţa noţe
mari, îânţre 8 sţ i 10, îân cei ţrei ani anţeriori, iar la purţare 10. Domnul Lascaă r
îâmi daă duse acel 6 la purţare, dar nu îâmi mai paă sa…
Sţ i paă raă sii sţ coala.
Cine ghideazaă pasţ ii unui ţaâ naă r? Unde mi-am dus eu lucrurile? Fiindcaă
sţ ţiind caă aici n-o saă maă mai îânţorc, îâmi luasem caă rţţile, caieţele cu îânsemnaă ri,
plapuma dinţr-o paă ţuraă violeţaă , dar cu nasţuri sţ i cearceafuri faă cuţe de
surorile mele Miţţa sţ i Ilinca, sţ i unde le dusesem, pe unde umblasem cu ele?
Fiindcaă Nilaă , îânţre ţimp plecase de la Bloc-Algiu… Daă dui de el pe sţrada
Caă raă midari, dar cine îâmi spusese unde sţaă ? Lucra acum la Fabrica de laâ naă rie,
pe sţrada Laâ naă riei, dar ce faă cea acolo? Am dus lucrurile la el? Desigur, lunile
care au urmaţ m-au gaă siţ la el. Dar ce-am caă uţaţ eu îân zilele urmaă ţoare pe
Sţ erban Vodaă ? Tocmai îân faţţa unui afisţ pe care scria caă se angajeazaă ţineri
penţru deschiderea sţ anţierului C.F.R. Fierbinţţi!?… Doriţorii se vor prezenţa
chiar azi la sediul cuţare din Sţ erban Vodaă . Maă uiţai la daţaă . Azi era chiar azi,
luna iunie, ziua aceea, iar claă direa sediului era chiar acolo. Cum de
nimerisem? Am ciţiţ din nou afisţ ul… Tineri… Nu eram eu ţaâ naă r? Era penţru
mine acel afisţ .
— Mergem? auzii o voce alaă ţuri.
A, Niculescu, un coleg… Un ins miţiţel, isţeţţ , insinuanţ sţ i cam ţicaă los, dar
familiar, apropiaţ, saă riţor. Fura îân clasaă sţ i îân dormiţor sţilouri, caă rţţi sţ i chiar
flanele, zicea caă sunţ ale lui, dar era un consens, caâ nd îâl prindeam îâi ţraă geam
pumni îân cap, el raă bda, nega îân ciuda evidenţţei sţ i noi îâl ierţam ţocmai fiindcaă
sţ ţiam caă e hoţţ , raă maâ nea îânţre noi, nu-l reclama nimeni. Odaţaă a purţaţ
panţofii alţuia caâ ţeva saă pţaă maâ ni. Paă gubasţ ul naă vaă lea asupra lui, era ţaâ raâ ţ pe
jos, bumbaă ciţ zdravaă n, dar pe urmaă se ridica, raă spundea la îânjuraă ţuri, mereu
cu un suraâ s sţ i o sclipire vicleanaă îân ochii lui care se îânecau parcaă îân sudoare.
Nu îânvaă ţţa nici bine, nici prosţ, faă cea parţe din galeria de ţipi ai clasei, el era
hoţţ , alţul era gras sţ i onanisţ, Taă nase era ţocilar, Enache era uriasţ , afabil, Ene
avea ţoţ ţimpul ochii caâ ţ cepele, Amuza, misţerios, avea aerul saă ne spunaă caă
el sţ ţia secreţe mari, vorbea puţţin dar îân doi peri, echivoc, impeneţrabil.
Baâ rzoi era complexaţ, raâ deam caă era scos mereu la vioaraă de un profesor
care caâ nd deschidea caţalogul daă dea pesţe numele lui: Baâ rzoi, sţ opţea sţ i
Baâ rzoi iesţ ea din bancaă disperaţ sţ i ne chinuia îândelung urechile cu
scaâ rţţaâiţurile viorii lui… habar n-avea, dar nu sţ ţiam ce avea cu el sţ ţersul sţ i
bizarul profesor, îâl scoţea numai pe el sţ i voia cu ţoţ dinadinsul saă -l îânveţţe, îâl
sfaă ţuia, îâl corecţa, îâl punea s-o ia de la cap, era numai un dialog al lor, al caă rui
sens ne scaă pa, uneori suna clopoţţelul sţ i ţoţ nu-l slaă bea… Baâ rzoi se îânţorcea
îân bancaă cu sţicliri de uraă îân priviri la adresa ţuţuror, îân ţimp ce din clasaă se
auzeau sţrigaă ţe, Baâ rzoi, Baâ rzoi, sţ i profesorul iesţ ea pe usţ aă ca o fanţomaă faă raă
chip sţ i formaă .
— Ce e, Niculescule, îâl îânţreb, ce cauţţi aici?
— Ne angajaă m? zice. Sţ i ţu vrei saă ţe angajezi?
— Dar ţu nu ţe duci acasaă ?
— Care casaă ? zice.
A, da, crescuse îânţr-un orfelinaţ, sigur, nu voia saă se îânţoarcaă acolo. I-am
raă spuns caă ne angajaă m, dar ne angajeazaă ?
— Mergem sţ i vedem.
Erau mulţţi baă ieţţi îân faţţa acelei claă diri care daă duse anunţţul, dar nu aveau
sţudii sţ i un ins simpaţic, blond, foarţe ţaâ naă r, îân cosţum sporţ, cu panţaloni
care se ţerminau sub genunchi, cu panţofi cu ţalpa dublaă , ars de soare, ne
angajaă pe noi doi sţ i îâncaă doi domni baă ţraâ ni penţru mine, pe unul îâl chema
Jumanca, pe celaă lalţ Ionescu, paţru insţ i… Trebuia saă ne prezenţaă m a doua zi
dimineaţţa la acelasţ i sediu sţ i saă plecaă m la Fierbinţţi. Ce vom face acolo? Ce
vom fi? Blondul ne spuse doar aţaâ ţ: vom lucra cu el. Era perfecţ. Cu un
asemenea baă rbaţ deschis, simplu, ţaâ naă r aproape ca sţ i noi, nici nu mai era
nevoie saă sţ ţii ce vei lucra: era clar, n-aveam saă daă m cu ţaâ rnaă copul.
Am semnaţ caâ ţe-o cerere de angajare, vagaă , „îân serviciul sţ anţierului
Fierbinţţi” sţ i am plecaţ. A doua zi dimineaţţa un camion ne-a dus îân comuna
Fierbinţţi, unde de îândaţaă am sţ i gaă siţ un coleg dinţr-a opţa, care m-a luaţ, pe
mine, nu sţ i pe Niculescu, la el. Legaă ţura cu sţ anţierul avea s-o facaă domnul
Jumanca, saă ne anunţţe caâ nd vine inginerul, caă ci blondul care ne angajase era
inginer, sţ i saă îâncepem lucrul.
Dar el nu veni curaâ nd… Sţaă ţeam ţoaţaă ziua de vorbaă cu acesţ coleg despre
filosofi pe care îâi ciţisem sau nu-i ciţisem, ne ameţţeam pronunţţaând cuvinţe
mari sţ i gaâ nduri incoerenţe, ore îânţregi, plimbaâ ndu-ne prin saţ (comuna era
îânţinsaă , avea chiar edificii impunaă ţoare) sţ i pe caâ mp, prin cimiţir sţ i uliţţe cu
pomi îâncaă rcaţţi cu frucţe… Volţaire… Da, Volţaire… Fichţe… A, Fichţe…
Leibniz… Fenelon, da, educaţţia feţelor… Candide… Micromegas. Caâ ţeodaţaă ne
opream sţ i raă maâ neam nemisţ caţţi unul îân faţţa alţuia, cu maâ na la baă rbie,
reflecţaâ nd… Volţaire e mai larg, el nu considera caă ţraă ia îân cea mai bunaă
dinţre lumi, îân ţimp ce Leibniz… Da, Leibniz simţţea caă lumea e imperfecţaă îân
eţerniţaţe sţ i aţunci considera prezenţul lumii îân care ţraă ia drepţ cel mai bun.
Avea drepţaţe. Ba nu, Volţaire avea drepţaţe! Ba nu, Leibniz, Tout est pour le
mieux dans le meilleur des mondes possibles… Oui, mais…
Eram inviţaţţi de domnisţ oarele saţului, eleve sau sţudenţe care ne serveau
cafele îân odaă i mari sţ i raă coroase, îâncaă rcaţe cu mobile de nuc sţ i covoare pe jos
sţ i pe pereţţi… Ne araă ţau albume eleganţe, pline chiar cu foţografii cu ofiţţeri
supli sţ i doamne îân floarea vaâ rsţei, care fuseseraă rude sau prieţeni sau bunici
dispaă ruţţi de pe aceasţaă lume.
Nu sţ ţiam nici caâ nd adormeam, nici caâ nd maă ţrezeam. Cred caă a mai ţrecuţ
o saă pţaă maâ naă paâ naă a veniţ domnul Jumanca saă maă anunţţe saă maă prezinţ la
biroul sţ anţierului. Acolo credeam caă o saă -l gaă sim pe inginer, dar era un
funcţţionar care ne puse saă semnaă m o haâ rţie mare caâ ţ un cearceaf sţ i ne daă du
fiecaă ruia caâ ţe-o mie de lei. Toţ el spuse caă de-aici îânainţe aveam saă dorm sţ i
eu îân acea claă dire, ca sţ i ceilalţţi, iar îân ceea ce privea masa, era un caâ rciumar
mai îâncolo, unde puţeam saă maâ ncaă m zilnic. O mie de lei faă raă saă fi faă cuţ
nimic…
Nu era glumaă , eram cineva. Niculescu îâsţi cumpaă raă un pacheţ de ţţigaă ri sţ i
îâmi daă du sţ i mie. Nu fumam, dar aprinsei ţoţusţ i ţţigarea sţ i îân caâ ţeva zile
cumpaă rai eu îânsumi un pacheţ de la caâ rciumar. IÎn schimb îâmi dispaă ru
caă masţ a mea cea mai bunaă . IÎl luai la rosţ pe Niculescu, dar el se juraă pe maă -sa
pe care n-o cunosţ ţea caă nu el mi-o furase. Nu-mi ţrecu prin minţe saă -i cauţ îân
geamanţan, maă scaâ rbii de el sţ i îâmi cumpaă rai de la magazinul din comunaă
alţa.
IÎn sfaâ rsţ iţ blondul inginer sosi îânţr-o bunaă dimineaţţaă sţ i ne luaă cu el pe
caâ mp. Nu era niciun sţ anţier, urma saă se deschidaă . Ne daă du saă ducem îân
spinare nisţ ţe scule, alţţi oameni veneau cu ţţaărusţ i, ajunseraă m la caâ mpie
îânţinsaă . Inginerul baă ţu un ţţaărusţ coloraţ, aranjaă ţrepiedul sţ i ne ţrimise îân
depaă rţare cu alţţi ţţaărusţ i. Ne spuse saă ţţinem unul îân maâ naă . El se asţ ezaă îân faţţa
ţrepiedului ca un foţograf, se uiţaă prinţr-un aparaţ de ochire sţ i îâncepu saă ne
facaă semn cu maâ na: mai asţ a! mai la dreapţa! Mai la sţaâ nga… Acolo! IÎnfigeţţi
ţţaărusţ ul! Aveam un ciocan, baă ţuraă m ţţaărusţ ul. Pe urmaă veni spre noi cu ţoaţaă
aparaţura, cu domnii Jumanca sţ i Ionescu caă raâ nd acea aparaţuraă sţ i noii ţţaărusţ i
sţ i ne ţrimiseraă iar îân depaă rţare, îân urma noasţraă domnii Jumanca sţ i Ionescu
ţraă geau o sfoaraă de la un ţţaărusţ la alţul. Iaţaă penţru ce fusesem angajaţţi…
La masaă domnul Jumanca ciţea ziarul sţ i îâl comenţa, spunaâ nd caă generalul
aă la Degaule (asţ a pronunţţa, cum se scrie) conţinua lupţa conţra nemţţilor, dar
îân zadar, fiindcaă acum Rusia se va praă busţ i (îânţre ţimp inţrasem îân raă zboi
alaă ţuri de nemţţi îâmpoţriva Rusiei) sţ i Hiţler o saă invadeze Anglia sţ i o saă punaă
maâ na pe generalul aă sţa nebun, Degaule. Eu raâ deam sţ i domnul Jumanca se
uiţa uraâ ţ la mine, de ce raâ d…
Curaâ nd, îân urma noasţraă apaă ruraă oameni care îâncepuraă saă sape. Noi eram
deparţe, faă ceam îân fiecare zi kilomeţri dus sţ i îânţors. Domnii Jumanca sţ i
Ionescu sţaă ţeau mereu cu inginerul sţ i îânţr-o zi ne spuse caă nu mai era nevoie
de noi doi, dacaă vrem puţem saă ne îânţoarcem îânapoi acolo unde se saă pa sţ i saă
ne angajaă m ca ponţaţori. IÎnţre ţimp mai primisem caâ ţe o mie de lei.
Ne îânţoarseraă m îânapoi… Ce era un ponţaţor? Niculescu îâmi explicaă : unul
care ţţine socoţeala orelor de muncaă ale alţora. De unde dracu le afla, asţ a mic
cum era? îân orice caz n-avea îâncaă opţsprezece ani, dar ai fi zis caă are
douaă zeci sţ i cinci dupaă felul insidios cu care cuvaâ nţul lui inţra sţ i iesţ ea din
lucruri, cunoscaâ ndu-le ţoaţe feţţele, sţ i dupaă felul baă ţraâ nicios cum îâi fugeau
privirile, faă raă saă comunice de îândaţaă ce vedea. IÎi daă deam pumni îân spinare saă
vorbeascaă , saă raă spundaă caâ nd îâl îânţrebam: „Cum dracu ai ajuns ţu îân sţ coalaă ?
De îânvaă ţţaţ îânveţţi prosţ, hoţţ esţ ţi sţ i ai sţ i bursaă ca Dobrinescu!” îâsţi araă ţa dinţţii
îânţr-un suraâ s îâncremeniţ, îâncaă inocenţ, sţ i nu zicea nimic. Penţru feţe nu
manifesţa niciun inţeres ca sţ i caâ nd le cunosţ ţea el, sţ ţia caâ ţe parale fac. „Tu, saă
ajungi îânvaă ţţaăţor? exclamam eu furios (îânvaă ţţaăţorii mei fuseseraă inflexibili, nu
alunecosţ i cum era el). Sţ i cum saă pedepsesţ ţi ţu un copil care a sţ ţerpeliţ ceva?
Nici n-o saă -l pedepsesţ ţi, o saă raâ zi îân sinea ţa sţ i o saă faci din ei oameni dupaă
chipul ţaă u, dacaă n-or saă ţe ia ţţaăranii la goanaă cu ţţaăpoaiele! Sau ţe pomenesţ ţi
caă o saă le ţţii discursuri sţ i ei or saă se uiţe uluiţţi îân gura ţa ipocriţaă ?” „Nu sunţ
ipocriţ, zicea, suraâ d sincer, dar nu raâ d ca ţine de domnul Jumanca. Din
pricina ţa or saă ne dea afaraă pe-amaâ ndoi, o saă -i spunaă inginerului caă sunţem
derbedei…”
Uiţe caă se adeverise aceasţaă prezicere a lui, dar nu se gaâ ndea saă -mi
reprosţ eze. Poaţe caă nu era adevaă raţ? Poaţe caă îânţr-adevaă r nu mai era nevoie
de noi? Soarele de iulie ne bronzase, îâncepuse saă ne placaă ceea ce faă ceam sţ i
iaţaă , eram ţrimisţ i îânapoi, saă …
— Ne pricepem noi saă fim ponţaţori? îâl îânţrebai.
— IÎnvaă ţţaăm repede, raă spunse el linisţ ţiţ.
Caâ ţeva ore raă ţaă ciraă m prinţre munciţori nesţ ţiind cui saă ne adresaă m. Pe
cine îânţrebam, daă dea din umeri. Dar ce munciţori ciudaţţi. Unii cu ochelari, cu
caă maă sţ i de maă ţase pe ei, cu ceasuri la maâ naă , unii ţineri, alţţii îâncaă runţţiţţi…
Daă deau cu ţaâ rnaă copul, ridicau ţerasamenţul de-a lungul acelei sfori îânţinse
de domnii Jumanca sţ i Ionescu. Aveau bocanci noi îân picioare, panţaloni
eleganţţi.
— Sunţ jidani! îâmi sţ opţi Niculescu.
Ia uiţe! Formidabil! De unde aflase sţ i asţa? Sţ i ţoţ el îâmi spuse caă jidanii
aă sţ ţia nu veniseraă acolo de bunaă voie, ci… Sţ i raâ se… adicaă erau adusţ i cu forţţa?
Desigur! Desţ i legionarii fuseseraă beliţţi, aă sţ ţia ţoţ nu scaă pau.
Gaă siraă m paâ naă la urmaă un domn care ne spuse caă ponţaţori nu puţea saă ne
angajeze, n-aveau nevoie, dar dacaă voiam saă caâ sţ ţigaă m un ban puţea saă ne
angajeze la nivelare, adicaă nu chiar la lopaţaă sţ i la ţaâ rnaă cop, ci – sţ i ne araţaă –
cu un fel de mai saă ţasaă m paă maâ nţul pe care îâl saă pau sţ i îâl aruncau ceilalţţi sţ i
pesţe care urma saă se punaă pieţrisţ ul sţ i ţraversele. Nu ţrebuia loviţ cu acel
mai, ci doar ţţinuţ de coadaă drepţ, ca pe un baă ţaă ţor de puţinei de lapţe sţ i
îândesaţ cu el paă maâ nţul deja faă raâ miţţaţ de alţţii. Nu, spusei. Dar Niculescu, cu
ţţigarea îân guraă , puse maâ na pe un asţfel de mai sţ i de îândaţaă îâncepu saă lucreze.
Era mic, baă ţaă ţorul de paă maâ nţ era caâ ţ el. Dar îâl maâ nuia cu pricepere, îân
secunda îân care îâl luase îân sţaă paâ nire sţ i îânvaă ţţase ce are de faă cuţ. IÎmi îânţoarse
spaţele, din clipa aceea nici nu se mai uiţaă la mine. Maă îândepaă rţai, laă saâ nd îân
urmaă ţaâ rnaă coape care se ridicau îân aer, braţţe care aruncau, sţ ir nesfaâ rsţ iţ de
oameni pesţe caâ mpia faă raă margini. IÎmi sţaă ruia îân minţe chipul viclean al lui
Niculescu, care se pierduse îân marea de oameni. Se pierduse?! Ceva îâmi
spunea caă nu raă maâ nea el acolo saă facaă la nesfaâ rsţ iţ munca aceea, prinţre acei
insţ i pe care îâi recunoscuse aţaâ ţ de rapid cine sunţ. Un gaâ nd care îâmi scaă pa îâl
deţerminase saă raă maâ naă . Ce gaâ nd? N-aveam saă -l mai aflu.
Caâ ţeva ore mai ţaâ rziu un camion al sţ anţierului maă ducea pe plaţforma lui
îânapoi la Bucuresţ ţi. Aveam o mie de lei îân buzunar sţ i mai ţrebuia saă primesc
una de la C.F.R. (asţ a credeam), un ţimp incalculabil de liberţaţe maă asţ ţepţa îân
marele orasţ . Zburam, iar zdruncinaă ţurile camionului îâmi sporeau
senţimenţul de ţriumf care maă sţaă paâ nea. Ce, fusese raă u? Caâ sţ ţigasem… Era
soare, bolţa cerului, spre care îâmi ridicam privirea, era faă raă cuprins, vaâ nţul
îâmi biciuia faţţa, drumul fugea îân urmaă cu viţezaă .
29
Aveam îân minţe un gaâ nd: unde puţeam eu lucra cel mai bine? îân preajma
caă rţţilor, bineîânţţeles, saă am salariul meu lunar, saă maă îânţorc acasaă sţ i saă maă
apuc saă îânvaă ţţ , saă -mi dau examenele îân parţicular, la un liceu sţ i pe urmaă saă
urmez la universiţaţe. IÎncaă opţ ani de sţudii sţ i îâmi luam licenţţa îân liţere la
douaă zeci sţ i sţ apţe de ani. Era prea ţaâ rziu? Nicidecum! Dar uiţam caă era raă zboi
sţ i caă îân '43 ţrebuia saă fiu îâncorporaţ. IÎn '43? E, he! Paâ naă aţunci raă zboiul… cine
sţ ţie…
Pe Caă raă midari am gaă siţ usţ a îâncuiaţaă . M-am dus la Fabrica de laâ naă rie, l-am
chemaţ pe Nilaă la poarţaă sţ i i-am ceruţ cheia. L-am îânţrebaţ ce faă cea el acolo.
A daţ din cap sţ i din umeri: faă cea el ceva, avea o leafa, n-a vruţ saă -mi spunaă ,
dar era puţţin îâncurcaţ.
— Vezi, zice, caă îân zilele asţea vine Veţa… hîâ, unde saă sţai sţ i ţu…
I-am raă spuns caă nu e nimic, o saă dorm pe jos. Nu m-a îânţrebaţ nici unde
fusesem douaă luni, nici ce gaâ nduri aveam raă maâ naâ nd la Bucuresţ ţi (îâi
spusesem caă la sţ coalaă nu mai maă puţeam duce), nu era ca Ilie, saă mi se bage
îân sufleţ…
Veţa a veniţ, dar curaâ nd a plecaţ, s-a îânţors la ţţaraă unde îâsţi laă sase copilul.
Curaâ nd dupaă plecarea ei plecaă sţ i Nilaă .
— Vezi, mi-a spus îânţr-o dimineaţţaă.
Era îângaâ nduraţ ca de obicei, absenţ cu alţţii, dar nu cu sine. Mi-a sţ opţiţ:
— Maă duc îân concenţrare.
Simplu, parcaă mi-ar fi spus un lucru obisţ nuiţ, firesc sţ i faă raă implicaţţii
penţru soarţa lui. A adaă ugaţ caă odaă iţţa era plaă ţiţaă pe ţrei luni, puţeam saă sţau,
proprieţarul sţ ţie… Nu era scumpaă chiria, un pol pe lunaă , dupaă ţrei luni
ţrebuia saă plec sau s-o plaă ţesc mai deparţe…
— Bine, Nilaă !
Lucruri aveam, o plapumaă , cearceafuri, resţul, care era al lui, avea saă vinaă
Veţa saă le ia. Dar al cui era paţul? Al proprieţarului. Sţ i Nilaă mi-a îânţors
spaţele sţ i a luaţ-o cu pas vioi spre poarţaă .
Credeam caă o saă revinaă saă -sţ i ia la revedere, fiindcaă plecase faă raă saă -mi
spunaă un cuvaâ nţ mai mulţ, faă raă un gesţ, faă raă o privire care puţea ţţine loc de
despaă rţţire. Nu s-a mai îânţors niciodaţaă , regimenţul lui 5 Dorobanţţi din
Giurgiu inţra îân foc sţ i Nilaă avea saă moaraă un an mai ţaâ rziu pe fronţul rusesc.
Cu o mie de lei îân buzunar maă simţţeam la adaă posţ. Cu îâncaă o mie pe care
aveam s-o mai primesc de la C.F.R. puţeam saă maă bucur de liberţaţea mea
mulţaă vreme sţ i îânţre ţimp saă -mi cauţ un posţ. Gaâ ndul îâmi mergea spre o
biblioţecaă , saă fiu deci biblioţecar, saă maă îânscriu la un liceu sţ i saă -mi realizez
planurile, care erau aţaâ ţ de simple îâncaâ ţ niciun nor nu-mi ţurbura zilele.
Deocamdaţaă eram absorbiţ de lecţura unui mare roman, îân ţrei volume, Casa
de lut de Pearl Buck sţ i Mama, de aceeasţ i auţoare sţ i de un volum de miţologie
greacaă , pe care voiam saă -l asimilez îân îânţregime, caă ci isţoria Greciei anţice
maă prinsese îâncaă din clasa îânţaâ ia, maă pasiona.
La anţicar (acesţ anţicar se afla îânţr-o micaă piaţţaă nu deparţe de Cheiul
Gaâ rlei, îânţr-un mic pavilion numiţ Casa anticarilor, erau vreo sţ ase, nici acum
nu sţ ţiu cum îâi zice, un orasţ nu-l cunosţ ţi bine nici dacaă locuiesţ ţi îân el zeci de
ani) îânţaâ lnesc îânţr-o zi, pe cine? Diaconescu! Cea mai proeminenţaă figuraă din
Sţ coala normalaă de la Crisţur-Odorhei, elev pe clasa opţa, puţernicaă
personaliţaţe, respecţaţ de ţoţţi profesorii, îâi daă deau zece faă raă saă -l examineze,
fiindcaă ceea ce sţ ţia el depaă sţ ea mulţ manualele, era inuţil saă -i pui acesţui
baă iaţ îânţrebaă ri.
— Domnul Diaconescu! Ce e cu dumneavoasţraă aici? l-am îânţrebaţ eu. Nu
sunţeţţi îânvaă ţţaăţor?
Maă cunosţ ţea. Desţ i doar pe clasa a ţreia, elevi dinţr-a opţa veneau la mine
saă le fac o lecţţie model. Tema lecţţiei. Inţroducerea. Expunerea subiecţului.
IÎncheierea. Tema aceea ţrebuia formulaţaă îân scris, sţ i caâ nd era vorba de
liţeraţuraă nu era o glumaă . Pusţ i îân siţuaţţia de a urmaă ri o idee (sţ i mai ţaâ rziu, îân
viaţţa liţeraraă , am cunoscuţ scriiţori ţalenţaţţi sţ i vaâ njosţ i, cu sevaă îân ei, dar care
chiar dacaă ar fi mers aiurea sţ i s-ar fi izbiţ cu capul de un copac, dupaă cum
spusese la un momenţ daţ ţoţ unul dinţre ei, ţoţ n-ar fi gaă siţ o idee) veneau la
mine cu manualul pe care nu-l îânţţelegeau sţ i maă rugau saă le fac eu lecţţia; sţ i le-
o faă ceam. Sţ i Diaconescu aflase sţ i ne îâmprieţenisem.
Era un ins mic de sţaţuraă , ţoţdeauna bine îâmbraă caţ, maţur îânainţe de
vreme, desţinaţ unui viiţor sţraă luciţ… Ce caă uţa el la Casa anticarilor? M-am
uiţaţ la el. Cosţum impecabil, panţofi bine lusţruiţţi, sţaă paâ nire de sine de
baă rbaţ precoce, ironie spusaă cu îânţoarcerea capului îânţr-o parţe, saă vadaă sţ i
alţţii comedia sau valoarea ignoraţaă .
— IÎn acesţe ţimpuri, zise, caâ nd Europa e ţurbure, Portrete lirice de
domnul Ion Pillaţ ne asiguraă de permanenţţa poeziei.
Sţ i îâmi araă ţaă orgolios volumul pe care ţocmai îâl gaă sise sţ i îâl cumpaă rase.
Maă îânţrebaă ce fac îân Bucuresţ ţi.
— Bine, zic, sţ i i-am dezvaă luiţ gaâ ndurile necomplicaţe care sţaă paâ neau viaţţa
mea.
El maă asculţaă aţenţ, îâmi spuse caă planul era realizabil dacaă îâl urmaă ream cu
perseverenţţaă sţ i conţinuiţaţe, cum spunea adolescenţul lui Dosţoievski sţ i maă
inviţaă pe la el.
Locuia, ce îânţaâ mplare, pe-aproape de Caă raă midari, îânţr-o odaă iţţaă îânsaă mai
luminoasaă sţ i mai bunaă decaâ ţ a mea, cu chiuveţaă sţ i luminaă elecţricaă .
— IÎnţaâ i, zise, saă maâ ncaă m (îânţre ţimp se faă cuse searaă ). Poeţţii maâ ncau sţ i ei,
conţinuaă punaâ nd carţea lui Pillaţ pe nopţieraă . Nu sţ ţim îâncaă prea bine ce faă cea
Eminescu, cum îâsţi lua micul dejun, unde îâsţi lua praâ nzul sţ i cu cine. Vorbesc de
viaţţa lui coţidianaă . Exemplarele deosebiţe ale speţţei noasţre ne inţereseazaă
îân cele mai mici amaă nunţe… Dar romanul pe care l-a scris domnul Cezar
Peţrescu despre poeţul nosţru cel mai mare e neinspiraţ, nu se vede geniul,
fiindcaă asţa ne inţereseazaă .
IÎn ţimp ce vorbea pusese masa sţ i aprinsese o lampaă de peţrol de gaă ţiţ.
Avea ciorbaă , maâ ncare de zarzavaţ cu carne, un fel de ghiveci maă celaă resc,
salaţaă de vineţe, braâ nzaă sţ i unţ. L-am îânţrebaţ cine îâi gaă ţesţ ţe.
— Eu, mi-a raă spuns el daâ nd capul îânţr-o parţe, ironic la adresa cui l-ar
dispreţţui sţ i nu faă raă maâ ndrie. Cei mai buni bucaă ţari sunţ ţoţ baă rbaţţii, aici la
Bucuresţ ţi, îân lumea civilizaţaă . Numai ţţaăranii consideraă caă bucaă ţaă ria e ţreaba
muierii sţ i ţoţ ce face îân acesţ sens un ţţaăran ţţine de maă celaă rie: ţaie un porc, un
viţţel…
Avea drepţaţe sţ i am raâ s.
— Deci liceul îân parţicular, a conţinuaţ el cu o voce scaă zuţaă , dar limpede,
foarţe bine, eu sunţ funcţţionar la U.C.B. („iaraă sţ i U.C.B.! am exclamaţ îân sinea
mea, U.C.B.-ul aă sţa e o adevaă raţaă salvare penţru ţoaţaă lumea”), dar am inţraţ
greu sţ i numai fiindcaă am avuţ faţţaă de alţţii avanţajul sţudiilor. La ţoamnaă maă
duc la posţul meu, sunţ îânvaă ţţaăţor, dar îân ţimpul vacanţţei am vruţ saă caâ sţ ţig
nisţ ţe bani, penţru sora mea, care e sţ i ea la liceu, pe clasa cincea. Saă -ţţi araă ţ.
Sţ i se duse sţ i ţrase de sub paţ un cufaă r, îâi deschise capacul sţ i îâmi araă ţaă un
ţeanc de bani.
— IÎnţr-adevaă r poţţi îânvaă ţţa linisţ ţiţ dacaă gaă sesţ ţi o slujbaă , conţinuaă el
inviţaâ ndu-maă la masaă .
Ciorba era excelenţaă , de mulţ nu mai maâ ncasem ceva asţ a de bun. IÎn
inţernaţ numai foamea ne îâmpiedica saă ne daă m seama caâ ţ de infecţaă era
maâ ncarea. Din mia mea faă ceam economie, maâ neam numai paâ ine cu rosţ ii sţ i
adesea un corn cu lapţe.
— IÎţţi cumperi ca mine o lampaă cu gaz, un ţacaâ m sţ i douaă farfurii sţ i îâţţi faci
acasaă . Piaţţa ţe îânvaă ţţ eu, mergi cu mine maâ ine dupaă -masaă saă vezi ce saă
cumperi sţ i cum saă ţe ţocmesţ ţi.
Caă rţţi avea puţţine, îân franţţuzesţ ţe, Valeá ry, Mallarmeá , Baudelaire (sţ i o
ţraducere a acesţuia de Sţ erban Bascovici). Am uiţaţ de Portretele lirice ale
domnului Pillaţ sţ i am ciţiţ din Baudelaire, îânţaâ i din original, apoi ţaă lmaă cirea
lui Sţ erban Bascovici. Nu ciţisem paâ naă aţunci nimic din poeţul francez sţ i
auzind Stârvul, Spleen-urile, Albatrosul, Corespondenţele, am avuţ un sţ oc.
Ciţisem Villon, cu dicţţionarul îân maâ naă sţ i dupaă ce îâl descifrasem, îâl reciţisem
luni de zile, prizonier ţoţal al celebrelor Balade. Dupaă Eminescu era al doilea
poeţ care maă faă cea saă simţ caă poezia e un miracol care ne scoaţe din efemer
sţ i ne face saă ne simţţim eţerni. Sţ i ţaţei îâi plaă cea poezia… Cosţ buc…
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea?

O auzise la sţ coalaă , reciţaţaă de copii la sfaâ rsţ iţul anului sţ i adesea repeţa
acesţe versuri, a caă ror imagine simplaă îâl faă cuseraă saă aibaă o idee de ceea ce
îânseamnaă un om îân mijlocul omenirii. Sţ i acum, iaţaă , un alţul care puţuse
scoaţe asţfel de accenţe conţemplaâ nd cu iubiţa de braţţ un sţaâ rv plin de
viermi. Iluminarea din final, îân care poeţul afirmaă caă desţ i iubiţa lui va ajunge
ca acel sţaâ rv, el va paă sţra îân sufleţ spiriţul descompusei sale iubiri, m-a faă cuţ
saă ţresar. Da, iaţaă ideea genialaă care salveazaă o formidabilaă descripţţie care
nu promiţea nimic bun sţ i cum nu exisţaă un univers deosebiţ al poeziei, iar
alţul separaţ, nepoeţic, vulgar… Un sţaâ rv! Sţ i cum a ţţaâsţ niţ scaâ nţeia divinaă din
sufleţul poeţului! Aţunci am îânţţeles sţ i n-am uiţaţ caă se poaţe scrie despre
orice, caă un om, un animal, un mediu social, un lucru au îân consţ ţiinţţa
arţisţului o imporţanţţaă egalaă . Saă scrii despre bufniţţe!… Ce se puţea scrie? Caă
sunţ prevesţiţoare de rele? O idee comunaă . Baudelaire descoperea caă ele
iubesc nemisţ carea sţ i mediţeazaă , sţ i caă numai omul poarţaă penţru ţoţdeauna
osaâ nda de a fi vruţ saă schimbe locul. Dar despre pisici? Ce saă scrii despre o
pisicaă ? Edgar Poe, ale caă rei povesţiri fanţasţice le ciţisem, araă ţa caă o pisicaă
puţea îâmpinge la crimaă . Baudelaire le iubea ochii, îân care conţempla ora…
Faă raă o idee, gaâ ndeam, nu exisţaă operaă de arţaă durabilaă .
I-am spus lui Diaconescu acesţ gaâ nd al meu sţ i el a confirmaţ, corecţaâ ndu-
maă îânsaă . Uneori poezia îâsţi ajunge ei îânsaă sţ i, faă raă a exprima neapaă raţ o idee
originalaă . Bacovia, de exemplu, îân admirabila Lacustra, are doar un
senţimenţ caă plouaă sţ i ţoţul se praă busţ esţ ţe. Sţ i îâncaă aici exisţaă ideea caă un gol
isţoric îâl cuprinde sţ i se simţe ca pe vremea locuinţţelor lacusţre ale
sţraă mosţ ilor nosţ ţri, dar alţeori nu descrie decaâ ţ un peisaj dezolanţ sţ i cerul
plumburiu, pe care îâl sţraă baţe un corb diameţral.
— Ba nu, zic, sţ i acolo apare un senţimenţ, care e de fapţ o idee, caă naţura
ne apasaă cu elemenţele ei:

Chemări de dispariţie mă sorb.

— Da, dar nu e o idee prea originalaă . Dominaă descripţţia peisajului,


îânvaă luiţ îân poezia sumbrului.
Ne-am despaă rţţiţ la sugesţia lui discreţaă caă dimineaţţa ţrebuie saă se scoale
devreme, desţ i eu asţ fi vruţ saă mai raă maâ n. Poezie, da, dar el avea o slujbaă , nu
se puţea duce obosiţ de nesomn. Urma saă ne vedem a doua zi pe la orele
sţ ase.
30
L-am gaă siţ gaţa pregaă ţiţ saă iesţ im, saă maă îânveţţe cum se face o piaţţaă. Sţ i-a
luaţ o plasaă sţ i am porniţ-o pe jos spre Piaţţa Mare. Pe drum a îâncepuţ saă -mi
vorbeascaă despre feţe sţ i caâ ţ sunţ ele de draă guţţe, dar caă dacaă voiai saă le placi
ţrebuie saă araă ţţi bine îâmbraă caţ, piepţaă naţ sţ i cu cravaţaă la gaâ ţ. Sţ i m-a maă suraţ
o clipaă . Nu purţam cravaţaă sţ i panţalonii mei nu erau caă lcaţţi ca ai lui…
— Saă vezi, zice, dacaă maă uiţ eu la una, cum îânţoarce capul… Ia uiţe ce
frumoasaă e asţa care vine.
Sţ i îânţr-adevaă r faţa zaâ mbi caâ nd, ajungaâ nd îân drepţul nosţru, Diaconescu o
saluţaă sţ i îâi spuse:
— Saă ruţ maâ na, domnisţ oaraă ! Plimbare plaă cuţaă … Puţeam saă facem
cunosţ ţinţţaă, îâmi sţ opţi, dar nu acuma. Duminicaă iesţ i cu mine sţ i ai saă vezi. Dar
saă ţe pui la puncţ, nu asţ a…
Am ajuns îân piaţţaă sţ i l-am urmaă riţ cum ţaâ rguia sţ i se ţocmea penţru un
firicel de maă rar. Nu se graă bea sţ i ţoţdeauna iesţ ea, dupaă cum îâmi demonsţra el,
îân caâ sţ ţig. Cunosţ ţea ţoaţe legumele sţ i de caâ ţe anume legaă ţuri avea nevoie. IÎsţi
faă cea socoţeli: asţa da, asţa nu, fiindcaă mai maâ ncase cu o zi îânainţe felul
cuţare, penţru maâ ine o saă -sţ i facaă iar o ciorbaă sţ i o saă cumpere o pasaă re, saă
facaă pilaf.
— Saă vii, zice, sţ i maâ ine, saă maă naâ nci la mine sţ i saă vezi ce bun e.
A cumpaă raţ o pasaă re sţ i ne-am despaă rţţiţ. A doua zi m-a faă cuţ saă descopaă r
un nou poeţ, nu mare, dar de o blaâ ndeţţe ca un balsam: Francis Jammes, îân
ţraducerea ţoţ a domnului Ion Pillaţ. Poeţul aă sţa iubea maă garii sţ i romaâ nul
ţraducea asţfel:

Iubesc măgarul dulce


Călcând lângă uluce

sţ i ar fi vruţ, caâ nd avea saă moaraă , saă îânţre îân rai cu maă garii.
— Pe laâ ngaă marii damnaţţi, Villon, Poe, Baudelaire, apar pe lume sţ i asţfel
de poeţţi, mi-a spus Diaconescu cu o expresie de îâncaâ nţare exţremaă , vraâ nd
parcaă saă -mi spunaă caă ţrebuie saă raă maâ n deschis penţru ţoţţi, adicaă sţ i penţru
cei mai mici. Ei corespund, a conţinuaţ el, infiniţelor sţaă ri afecţive ale
lecţorului, care nu e ţoţdeauna, mon semblable, mon frère, caâ nd ciţesţ ţe
Spleen-urile baudelairiene. Noi sţ ţim caă maă garul nu e dulce, e îâncaă paă ţţaânaţ sţ i
imprevizibil, ţe poaţe ţraâ nţi saă -ţţi sune oasele. Dar poeţului îâi plac, asţ a i se par
lui… E frumos sţ i senin acesţ domn care iesţ ea la plimbare pe caâ mp prinţre
poţeci sţ i se gaâ ndea saă îânţre îân rai îân asemenea ţovaă raă sţ ie…
IÎn acesţ ţimp ţrupele romaâ ne se apropiau de Odesa. Raă zboiul era îâncaă pe-
aproape, dar nu ne inţeresa. Singurul efecţ îân Bucuresţ ţi era fapţul caă apaă ruse
paâ ine amesţecaţaă cu maă lai; caâ nd era proaspaă ţaă , era bunaă . Adesea îânţaâ lneam
nemţţi pe marile bulevarde, ţoţdeauna îân grupuri, îân linie de paţru sau cinci,
îân ţţinuţaă impecabilaă , rasţ i, uniforme gri-bleu, frizaţţi, descheiaţţi la gaâ ţ, cu
boneţa pe-o parţe, îân acelasţ i pas, auţomaţe bizare îânţr-o lume pesţriţţaă, care
se daă dea la o parţe din calea lor: nu erau ei ceva nefiresc? Diaconescu avea
faţţaă de raă zboi o aţiţudine de specţaţor: „Dacaă nemţţii nu caâ sţ ţigaă imediaţ, se
îâmpoţmolesc ca armaţa lui Napoleon. Dar nu se sţ ţie. Saă vedem. Au laă saţ
Anglia necuceriţaă … Poaţe vor saă se îânţţeleagaă cu englezii, dupaă ce disţrug
bolsţ evismul.”
Mai mulţe nu sţ ţia nici el sţ i nici eu. Maă miram caă nu era îâncaă miliţar. Mi-a
spus caă îân primaă varaă va fi îâncorporaţ. Zilele lui augusţ îânsaă ţreceau îân discuţţii
despre poezie sţ i liţeraţuraă , cu Diaconescu, îân plimbaă ri duminicile, îân care el
voia saă -mi araţe cum se poaţe face cunosţ ţinţţaă cu o faţaă (faă raă ţoţusţ i saă -mi
demonsţreze ceva concludenţ), sţ i mia mea se ţopea. Firesc, i-am spus îânţr-o
zi caă nu mai aveam bani, saă -mi îâmprumuţe cinci suţe de lei sţ i i-i dau îânapoi,
am de îâncasaţ salariul meu pe o lunaă de la C.F.R. Faă raă eziţare a deschis
cufaă rul sţ i mi-a daţ banii. IÎn acelasţ i ţimp maă îânţrebam de ce dracu nu maă
dusesem eu aţaâ ţa vreme saă -mi îâncasez acei bani de la C.F.R. M-am dus îân
zilele urmaă ţoare. Funcţţionarul de la ghisţ eul la care am fosţ îândrumaţ mi-a
raă spuns îânsaă caă nu mai aveam nimic de îâncasaţ. Gaţa, simplu, din momenţul
plecaă rii mele din Fierbinţţi, s-a calculaţ caă îâncasasem ceea ce mi se cuvenea,
ba chiar pe caâ ţeva zile îân plus sţ i fusesem ras, „liber la îâmbarcare” a mai
adaă ugaţ acel funcţţionar, care, conţrariu a ceea ce se spunea despre ei, aveau
sţ i humor îân anumiţe siţuaţţii daţe.
— Dar asţ a mi s-a spus, am proţesţaţ eu indignaţ, caă mai am de primiţ o
mie de lei.
— Cine v-a spus? m-a îânţrebaţ el luaâ ndu-sţ i brusc ochelarii de la ochi sţ i
inţerogaâ ndu-maă faă raă îâncredere, dar ţoţusţ i curios.
Ei? Cine îâmi spusese? Niculescu? Te pomenesţ ţi caă idioţul aă sţa… Ce saă fac
acuma cu spusele lui Niculescu, îân faţţa unui funcţţionar care avea scripţe cu
daţe precise? IÎn realiţaţe nu sţ ţiusem nimic clar despre salariul meu, caâ ţ era,
caâ ţe zile lucrasem sţ i dacaă mai aveam sau nu ceva de primiţ.
„Ce poţ saă fac? m-am îânţrebaţ. N-am de unde saă -i dau lui Diaconescu banii
îânapoi.” Sţ i viziţele mele la el au îânceţaţ. Bine caă nu sţ ţia unde sţau. N-a ţrecuţ
îânsaă o saă pţaă maâ naă sţ i a surveniţ caţasţrofa. Eram îân odaă iţţa mea, caâ nd am auziţ
o voce auţoriţaraă îân curţe:
— Unde sţaă domnul Marin Preda?
Erau mai mulţe odaă iţţe îân acea curţe sţ i o voce i-a raă spuns sţ i i-a araă ţaţ-o pe
a mea. Am auziţ o baă ţaie îân usţ aă sţ i am saă riţ din paţ. IÎn prag se afla
Diaconescu, un domn sever, indignaţ, sţraă in sţ i implacabil.
— Ai spus, a îâncepuţ el, caă îâmi dai banii îân caâ ţeva zile. Au ţrecuţ douaă
saă pţaă maâ ni sţ i ai dispaă ruţ. Ce îânseamnaă asţa? Tţ i-am spus caă adun bani penţru
sora mea, nu sunţ bogaţ, muncesc cu un scop. E o lipsaă de sensibiliţaţe sţ i de
consţ ţiinţţaă saă maă ţragi pe sfoaraă îân felul aă sţa. Te rog saă -mi dai imediaţ banii
îânapoi.
Eu eram îâncaă sţupefiaţ de fapţul caă maă gaă sise. Nu-mi aminţeam saă -i fi daţ
adresa. Am îâncepuţ saă maă baâ lbaâ i, coplesţ iţ. Caă n-am bani… Caă …
— Cum n-ai bani? Nu ţţi-ai îâncasaţ leafa de la C.F.R.? a conţinuaţ el uiţaâ ndu-
se baă nuiţor îân jur, îân mizerabila mea odaă iţţaă.
— N-am îâncasaţ, nu mai aveam nimic de primiţ.
— Aţunci nu ţrebuia saă ţe îâmprumuţţi.
— N-am sţ ţiuţ… Caâ nd m-am dus acolo…
Sţ i i-am explicaţ ce se îânţaâ mplase. M-a crezuţ imediaţ, dar jignirea ţoţ nu-i
ţrecea. Toţusţ i s-a îâmblaâ nziţ.
— Trebuia saă vii saă -mi spui. De ce saă maă lasţ i saă cred caă esţ ţi un om care a
pus mai mulţ preţţ pe fuga de sinceriţaţe decaâ ţ pe o prieţenie. Nu e nimic, n-
ai, am îânţţeles… Dar saă eviţţi saă maă vezi… Credeai caă n-o saă ţe îânţţeleg?
Avea drepţaţe, maă baâ lbaâ isem lamenţabil la prima mea ciocnire liberaă cu
viaţţa, vrusesem îânţr-adevaă r saă -l ţrag pe sfoaraă , recunosţ ţeam îân sinea mea
acesţ lucru, faă raă saă sţ ţiu de ce nu alesesem calea simplaă a maă rţurisirii.
Preferasem saă las îân urmaă un om care maă faă cuse saă descopaă r pe Baudelaire,
decaâ ţ saă … Preferaă m saă fugim îân mod lasţ , decaâ ţ saă maă rţurisim un lucru
neîânsemnaţ. Ne despaă rţţim de oameni pe care îâi admiraă m, numai penţru caă …
Ei, penţru ce? Penţru nimic…
— N-are imporţanţţaă, a conţinuaţ el asţ ezaâ ndu-se îân sfaâ rsţ iţ pe paţ,
ţraă gaâ ndu-sţ i usţ or panţalonii cu dunga bine caă lcaţaă . Tţ i-a fosţ fricaă saă îânfrunţţi o
micaă siţuaţţie imprevizibilaă , dar saă fii aţenţ caă vei avea de îânfrunţaţ siţuaţţii
infiniţ mai grele sţ i mai complexe. Nu fugi!… Cinci suţe de lei nu e o avere, nu
ţe mai gaâ ndi, am uiţaţ… Cauţaă -ţţi ţoţusţ i un serviciu. Ce faci ţoaţaă ziua? Fiindcaă
n-o saă poţţi ţraă i asţ a, o saă mori de foame. Te-ai îânscris maă car la liceu? Ai spus
caă ai un plan…
— Nu m-am îânscris…
— Paă i pierzi anul, cursurile au îâncepuţ. Nu cunosţ ţi pe nimeni saă ţe ajuţe?
Eu nu poţ, ţrebuie saă plec, am aranjaţ saă lipsesc paâ naă la îânţaâ i ocţombrie, dar
sţ i asţ a, la U.C.B. n-am nicio ţrecere saă ţe recomand…
„U.C.B.?! Fereascaă Dumnezeu, am gaâ ndiţ. Dacaă aflaă ţaţa o saă creadaă …
soarţa de la îâncepuţ a lui Ilie…”
— Maă car ai îâncercaţ undeva?
IÎncercasem la ţrei biblioţeci, nici maă car nu vruseseraă saă sţea de vorbaă cu
mine. „N-avem loc” (sţ i un gesţ cu maâ na saă ies afaraă ). Cumpaă rasem Universul,
maă dusesem la caâ ţeva insţiţuţţii saă fiu angajaţ funcţţionar… Nimic… Sţudii
puţţine, mi se raă spunsese sţ i, cu o privire de neîâncredere: eram prea mic, nu se
angaja un funcţţionar faă raă sţaţe de serviciu, sţ i mai ales la vaâ rsţa asţa.
— De ce nu ţe îânţorci la inţernaţ? zise aţunci Diaconescu nedumeriţ. Mi-ai
spus caă ţţi-ai luaţ capaciţaţea… Sţ ţiu, n-ai bani de ţaxe, dar saă vorbim cu
direcţorul, nu poaţe saă ţe lase asţ a pe drumuri…
Am ridicaţ privirea. Era o idee.
— Ai drepţaţe, i-am spus, maă îânţorc la inţernaţ.
De ce nu? Toaţe punţţile nu fuseseraă ţaă iaţe cu Sţ coala normalaă . Erau ţaă iaţe
numai îân gaâ ndul meu, dar poaţe caă domnul Ionasţ cu gaă sise penţru mine o
soluţţie, nimeni nu-mi spusese caă nu puţeam saă maă mai îânţorc sţ i saă urmez
acolo cursul superior.
— Maă îânvoiesc maâ ine dimineaţţaă de la serviciu sţ i vin cu ţine, a mai spus
Diaconescu vaă zaâ nd caâ ţ de abaă ţuţ araă ţam. De ce saă nu-ţţi dea o bursaă ? Aţaâ ţţia
neispraă viţţi o primesc. Vin maâ ine sţ i ţe iau.
Sţ i a plecaţ. Scena care a avuţ loc îânsaă ia sţ coalaă a fosţ sţ i mai lamenţabilaă , de
asţaă daţaă penţru amaâ ndoi. Caâ ţ am inţraţ îân hol ne-am îânţaâ lniţ cu domnul
Lascaă r, care parcaă ne-ar fi asţ ţepţaţ.
— Ce e cu dumneaţa aici? a sţrigaţ el. Dumneaţa nu mai ai drepţul saă inţri
îân aceasţaă sţ coalaă … Iar dumneaţa, cine esţ ţi? Ucebe, a silabisiţ el cu dispreţţ ,
apucaâ ndu-l cu o smuciţuraă pe Diaconescu de braţţ , care avea îânţr-adevaă r pe
maâ necaă o banderolaă U.C.B., iesţ i imediaţ afaraă din hol, nu primim aici pe ţoţţi
maă ţuraă ţorii de sţradaă .
Diaconescu a zvaâ cniţ din umeri cu acelasţ i dispreţţ penţru individul din faţţa
lui:
— Sunţ absolvenţ al Sţ colii normale, sţ i nu vaă permiţ…
Dar cel care nu puţea permiţe era celaă lalţ, insţalaţ îânţr-o claă dire îân care
era sţaă paâ n sţ i a chemaţ porţarul saă ne dea afaraă . Sţ i ne-a sţ i daţ. Simpla lui
prezenţţaă, desţ i umilaă , dar hoţaă raâ ţaă , ne-a convins caă ţrebuie saă iesţ im.
— Un imbecil, un zbir, a zis Diaconescu îân sţradaă . Araă ţa linisţ ţiţ, sţaă paâ n pe
sine, deloc jigniţ de cele îânţaâ mplaţe… Da, dar ce era de faă cuţ cu mine?
— O saă ţe descurci, o saă gaă sesţ ţi undeva un loc, mi-a spus el îâncrezaă ţor.
Sţ i l-a îânjuraţ de mamaă cum îâl îânjurasem sţ i eu anul ţrecuţ pe individul care
ne daă duse afaraă , spunaâ nd caă mi-l faă cusem dusţ man din cine sţ ţie ce prosţie,
pesţe care un baă rbaţ adevaă raţ ar fi ţrebuiţ saă ţreacaă . Dar caâ ţţi sunţ cu
adevaă raţ baă rbaţţi?… Sţ i cu acesţe cuvinţe linisţ ţiţoare ne-am despaă rţţiţ la prima
raă spaâ nţie de sţraă zi, el cu gaâ ndul la sora lui penţru care muncea, eu îân faţţaă cu
liberţaţea mea, care ajunsese la limiţaă .
N-am mai auziţ de-aţunci nimic despre el. O fi muriţ pe fronţ? (Caă ci mai
ţaâ rziu aveam saă aflu caă erau faă cuţţi rapid ofiţţeri sţ i ţrimisţ i îân foc) sau, cumva,
îân ’49, se gaă sea îân vreun saţ sţ i îâi îânvaă ţţa pe copii? Dar cum avea el sţ i cu cine saă
mai ciţeascaă sţ i saă discuţe despre Baudelaire sţ i Francis Jammes?! caâ nd
Arghezi sţ i Blaga erau inţerzisţ i? Trecuţ prinţr-un raă zboi sţ i prinţr-o revoluţţie
care era îân curs, pierdusem conţacţul cu generaţţia mea… N-am mai auziţ
nimic nici despre Niculescu, ce-o fi faă cuţ el acolo pe sţ anţierul din Fierbinţţi,
dacaă s-a îânţors la sţ coalaă sţ i ce s-a ales de el. Despre unul dinţre ţurnaă ţorii cei
mai fideli ai domnului Lascaă r am auziţ caă a ajuns cerceţaă ţor la Academie. M-
am miraţ. Pe cine dracu saă ţorni la Academie sţ i cui, caâ nd acolo cerceţaă rile nu
poţ fi ţurnaţe, ci doar apreciaţe sau dispreţţuiţe. Asţ a credeam, nu sţ ţiam caă
mulţe se poţ peţrece sţ i cu cerceţaă rile… Pe Amuza cel misţerios l-am îânţaâ lniţ
îânţr-o zi, prin ’49, îân ţramvai. „Amuza, am exclamaţ, ce faci, ce-ai ajuns?”
Taă cere. „Du-ţe dracului, i-am spus, unde lucrezi?” Misţer. Niciun cuvaâ nţ.
„Unde lucrezi, spune, ce, e secreţ? Spune orice, caă nu maă inţereseazaă , spune
sţ i ţu o minciunaă .” „Sunţ carţograf”, zice. „Ce e aia carţograf? N-ai ajuns
îânvaă ţţaăţor?” Iaraă sţ i ţaă cere. „Carţograf unde? am repeţaţ. La ce insţiţuţţie?” La ce
insţiţuţţie?! Ce glumaă ! Cum saă spunaă ţocmai insţiţuţţia!? Pe Dobrinescu ţoţ
asţ a, l-am îânţaâ lniţ îânţaâ mplaă ţor pe sţradaă … „Ei, i-am spus, n-ai fugiţ îân ţţaări
sţraă ine? Maă car ai ajuns îânvaă ţţaăţor?” Caă lca ţoţ asţ a, asţ ezaţ, cu aţenţţia puţţin
îâmpraă sţ ţiaţaă , dar mulţţumiţ, cu o expresie îâmpaă rţţiţaă îânţre aminţiri sţ i realiţaţe.
Lucra la ediţura sindicaţelor, redacţor sau ceva asemaă naă ţor. Sţ i mi-a faă cuţ cu
ochiul: e de lucru acolo, e inţeresanţ, îân general viaţţa e inţeresanţaă , dacaă nu
ajungi rege îân Terra Nova, ajungi ţoţusţ i ceva sţ i nimeni nu ţe îâmpiedicaă saă -ţţi
meargaă ţoţusţ i gaâ ndul, asţ a, domol, cine sţ ţie, caâ ţ sunţem ţineri (sţ i eram) nimic
nu era pierduţ… Nici despre el, de-aţunci, n-am mai auziţ… Baâ rzoi, cel
chinuiţ la vioaraă , mi-a daţ îânţr-o zi un ţelefon sţ i ne-am îânţaâ lniţ la Capsţ a. Era
ofiţţer superior, procuror miliţar, sţ i ţoţ ce-am puţuţ auzi de la el… dusţ manii
poporului… îân numele legii… Hai saă nu mai vorbim despre asţa… Nici nu
vorbisem, i se paă ruse lui caă vorbise, am îânţţeles, ţoţusţ i, caă nu dormea bine, caă
gemea sţ i bolborosea îân somn chinuindu-sţ i nevasţa, se ţrezea îân miez de
noapţe, caâ nd nu ţrebuia saă fie la orele cinci dimineaţţa îân incinţa îânchisorilor
sţ i saă ciţeascaă senţinţţele care nici maă car nu erau ale lui, sţ i nici ale
judecaă ţorilor… „Despre ce saă vorbim aţunci, Baâ rzoi, gaâ ndeam, dacaă ţu nu ai
idenţiţaţe? IÎn acel an sţ colar ’40-’4l eram legaţţi prin uraă . Tţ i-aminţesţ ţi cum ne-
am baă ţuţ odaţaă cu disperare, faă raă saă sţ ţim de ce? Tu ai saă riţ la mine, ne-am
rupţ gulerele de la caă maă sţ i, ne-am îânsaâ ngeraţ obrajii, ne-am ţaă vaă liţ pe jos
gaâ faâ ind, caă uţaâ ndu-ne gaâ ţurile saă ne ucidem, saă disparaă unul din noi doi, desţ i
ţe ajuţam la lecţţii, îâţţi araă ţam dificulţaă ţţile… îâmi plecam frunţea laâ ngaă a ţa, cu
ţoaţe caă nici eu nu sţaă ţeam prea bine, iar soarţa ţa, nelinisţ ţile ţale le simţţeam
deznaă daă jduiţe, faă raă iesţ ire… Ne-am redresaţ, inocenţţa vaâ rsţei a faă cuţ ca ura saă
se reţragaă , iar acum e uiţaţaă … Ei, ce-ai ajuns ţu?…” Masa s-a ţerminaţ faă raă
desţaă inuiri, ne-am despaă rţţiţ sţ i nu ne-am mai vaă zuţ ca sţ i caâ nd n-am fi
exisţaţ… Cine mi-a spus de soarţa unui alţuia, care a plecaţ îân anii raă zboiului
îân Germania saă se insţruiascaă , saă se facaă ofiţţer? Nu era din clasa mea, ci
dinţr-a opţa, dar eram prieţeni. S-a îânţors, a fosţ ţrimis pe fronţ la
îânţoarcerea armelor conţra celor care îâl insţruiseraă , un glonţţ l-a loviţ îân gaâ ţ, a
îâncepuţ saă verse saâ nge, a îâncepuţ saă horcaă ie sţ i a muriţ pe linia îânţaâ i faă raă
ajuţor… un flaă caă u blond, cu ochi albasţ ţri de basarabean, frumos, îâmpliniţ la
douaă zeci de ani, a caă rui soraă avea saă -l plaâ ngaă faă raă saă -l îânţţeleagaă , prinsaă de
isţeriile vaâ rsţei, dupaă cum mi s-a povesţiţ…
Ce saă scriu despre generaţţia mea îâmpraă sţ ţiaţaă , prinsaă de valurile isţoriei sţ i
a caă rei soarţaă îâmi scaă pa? maă îânţrebam îân faţţa mesei mele de scris la Sinaia, îân
acea iarnaă bogaţaă îân zaă padaă a anului ’49. Saă scriu despre un ţaâ naă r care îâsţi
caă uţa un drum, singur îân marele orasţ sţ i necunoscaâ nd pe nimeni? Ce mi se
mai îânţaâ mplase?
31
La Casa anticarilor, singurul loc la care reveneam neîânceţaţ, desţ i acum nu
mai aveam bani saă ciţesc caă rţţi, privirea îâmi caă zu îânţr-o zi pe un ţiţlu: Cum am
cucerit viaţa de Georgescu Delafras. I-am ceruţ voie anţicarului meu s-o
ciţesc chiar acolo; sţ i îân caâ ţeva ore am sorbiţ-o. Georgescu Delafras povesţea
cum, simplu baă iaţ de la ţţaraă cu sţ apţe clase primare, ajunsese (prin
„perseverenţţaă sţ i conţinuiţaţe”, desigur) unul dinţre cei mai mari ediţori din
Bucuresţ ţi. Iaţaă , mi-am zis, omul care maă poaţe ajuţa. Eu sunţ mai bine
îânarmaţ, am sţudii secundare, am ciţiţ cel puţţin o mie de caă rţţi, am
nouaă sprezece ani sţ i poţ saă fac orice… la ediţura lui, firesţ ţe! Nu se poaţe saă nu
maă îânţţeleagaă , el care a ţrecuţ pe unde ţreceam eu sţ i cunosţ ţea nelinisţ ţea celui
ameninţţaţ cu esţ ecul. Esţ ecul ar fi îânsemnaţ, îân cazul meu, îânţoarcerea la ţţaraă ,
pe capul familiei, care ţrudise penţru mine paţru ani… Cum aveam saă -i
raă scumpaă r acei ani sţ i ce saă fac acolo îân mijlocul unei lumi care ar fi raâ njiţ:
„Uiţe-l pe-aă sţa, chelţui alde ţaţ-saă u cu el degeaba aţaâ ţţia bani, ca saă se
îânţoarcaă ţoţ la sapaă .”
Am reveniţ îân odaă iţţa mea sţ i i-am scris o scrisoare de paţru pagini. Am
pus-o îânţr-un plic sţ i a doua zi m-am dus cu ea pe sţrada Popa Nan. Vederea
acelei claă diri, cu ţipografie la subsol, care lucra sţ i scoţea un zumzaă iţ ca o
muzicaă , m-a faă cuţ visaă ţor. „Da, îân sfaâ rsţ iţ aici voi lucra, gaâ ndeam, sţ i odaţaă
îânţors acasaă am saă ciţesc sţ i saă scriu.” Gaâ ndul nu m-a mai dus la îânvaă ţţaăţuraă ,
vederea acelei claă diri care ţipaă rea caă rţţi parcaă m-a apropiaţ verţiginos de un
scop pe care îâl aveam îân minţe îândepaă rţaţ, dupaă ţerminarea sţudiilor sţ i
luarea licenţţei, adicaă saă public o carţe. De ce ţocmai aţunci? Da, am gaâ ndiţ,
era prea ţaâ rziu penţru mine saă -mi mai conţinui sţudiile. Nici Caragiale nu sţ i
le-a conţinuaţ, sţ i ţoţusţ i… O saă ciţesc penţru mine, nu penţru examene, e prea
îândepaă rţaţaă ziua caâ nd puţeam saă maă îânscriu la Universiţaţe sţ i saă -mi iau
Licenţţa… Opţ ani… Nu, hoţaă raâ ţ, ediţura asţa îâmi deschidea ţoaţe
perspecţivele… Puţeam chiar, nu dupaă mulţaă vreme, saă -mi adun povesţirile
mele, saă mai scriu alţele sţ i saă fac un volum pe care chiar domnul Delafras saă
mi-l sţ i publice… De ce nu?
N-am predaţ scrisoarea imediaţ, m-am plimbaţ mulţaă vreme de la un
capaă ţ la alţul al sţraă zii. Paă raă sirea gaâ ndului de a mai îânvaă ţţa maă arunca îân
prada unei exalţaă ri neasţ ţepţaţe. Aveam senzaţţia bizaraă caă am caâ sţ ţigaţ,
prinţr-un simplu acţ de voinţţaă, opţ ani de viaţţaă, care îâmi apaă reau liberi, faă raă
obsţacole, ai mei singuri… Da, crezusem caă sunţ liber, dar abia aţunci maă
simţţeam cu adevaă raţ liber…
Am predaţ, dupaă ce baă ţaă ile inimii mi s-au mai linisţ ţiţ, plicul sţ i n-am luaţ îân
seamaă vaga sţ i absenţa nedumerire a funcţţionarului, care mi-a spus:
— Paţronul e îân birou sţ i e singur, dacaă vreţţi îâl anunţţ sţ i vaă poaţe primi, ce
nevoie aveţţi de scrisoare?
— Nu, am raă spuns, am saă viu maâ ine…
A daţ din cap cu neîâncredere:
— Bine, zice, veniţţi sţ i maâ ine!
Dupaă exalţarea din ajun a doua zi eram linisţ ţiţ, chiar puţţin mohoraâ ţ,
viziţaţ de îândoieli… Sţ i dacaă … O saă vedem… Fapţ e caă am viaţţa îânainţe…
isţoria asţa care paă rea asţ a de simplaă , cu examenele îân parţicular, îân realiţaţe
maă îâncaă ţusţ a…
Domnul Georgescu Delafras, un domn mic de sţaţuraă , bondoc chiar, cum
mi s-a paă ruţ aţunci, nici ţaâ naă r, nici baă ţraâ n, m-a primiţ cu scrisoarea mea pe
birou, nu graă biţ, dar nici dispus saă sţea îândelung de vorbaă cu mine, cum
credeam. IÎnţaâ lnirea a fosţ scurţaă , îâmi pledasem cauza îân scrisoare, nimic nu
mai era de adaă ugaţ din parţea mea. S-a ridicaţ îân picioare sţ i nici mie nu mi-a
spus saă sţau. Caă , scrisoarea mea, a îâncepuţ el, dovedesţ ţe caă am ţalenţ liţerar…
Dar, n-are nimic penţru mine…
Aţaâ ţ, asţa era ţoţul sţ i sţ i-a desfaă cuţ braţţele îânţr-un mic gesţ, nu
nepuţincios, ci indiferenţ, n-avea adicaă niciun chef saă ajuţe sţ i pe alţcineva saă
cucereascaă viaţţa ca sţ i el.
— Chiar nimic, am zis, îân ţoaţaă ediţura?
— Da, nu poţ saă dau pe nimeni afaraă ca saă ţe angajez pe dumneaţa…
care… maă rog, îân afaraă de ţalenţ liţerar, nu sţ ţii nimic. Ce sţ ţii? m-a îânţrebaţ.
— Poţ îânvaă ţţa, i-am raă spuns.
— Nu, n-am unde. Cine saă ţe îânveţţe?
Am îânţţeles caă n-avea rosţ saă insisţ. I-am ceruţ scrisoarea îânapoi, mi-a daţ-
o, am rupţ-o îân faţţa lui sţ i i-am aruncaţ-o pe birou. Voiam asţfel saă -mi araă ţ
dispreţţul penţru neîânţţelegere sţ i micime sufleţeascaă crezaâ nd, îân naiviţaţea
mea, caă o saă -i pese. Sţ i am paă raă siţ indignaţ îâncaă perea faă raă saă -i dau bunaă ziua.
„Dacaă m-am hoţaă raâ ţ ca de pe acum saă fiu scriiţor, mi-am spus afaraă linisţ ţiţ,
aţunci saă îâncerc saă public ceva sţ i cu revisţa respecţivaă îân maâ naă s-o ţţin ca un
cerţificaţ caă sţ ţiu ceva pe lume. O scrisoare care dovedesţ ţe ţalenţ e una, îân
ţimp ce numele ţipaă riţ sub o povesţire era cu ţoţul alţceva.”
Dar unde saă public? Mie îâmi plaă cea revisţa Gândirea, formaţul ei eleganţ,
desenele lui Demian… O nuvelaă îân Gândirea! De ce saă nu îâncerc?
Mi-am vaâ nduţ plapuma saă am din ce ţraă i, puţţinele caă rţţi pe care le aveam sţ i
am îâncepuţ saă scriu o nuvelaă . Mergea bine. Din caâ nd îân caâ nd iesţ eam, îâmi
cumpaă ram paâ ine sţ i rosţ ii, dormeam caâ ţeva ore sţ i maă îânţorceam la nuvela
mea. O vecinaă îâmi daă dea ţaâ rcoale, curioasaă sau poaţe grijulie saă vadaă dacaă
mai ţraă iesc, îâmi baă ţea îân usţ aă.
— Ce esţe? o îânţrebam.
Ce saă fie, nimic, nici ea nu sţ ţia ce saă spunaă . Dupaă o saă pţaă maâ naă mi-am
baă gaţ manuscrisul îân buzunar sţ i m-am dus acasaă la domnul Nichifor Crainic.
Sţ ţiam caă e minisţru, dar îâmi spuneam caă n-a îânceţaţ saă fie scriiţor, sţ i cum
nuvelele care apaă reau îân Gândirea nu erau formidabile, a mea, îâmi spuneam,
îân mod sigur va plaă cea poeţului sţ i îâi va da drumul la ţipar.
La poarţaă minisţrul avea o ghereţaă cu un soldaţ.
— Bunaă ziua, zic.
Sţ i m-am apropiaţ ca acasaă , îânţre ţţaărani, caâ nd ţe opresţ ţi la poarţa unuia
care sţ i el sţaă sţ i ţimpul curge pesţe el faă raă sfaâ rsţ iţ. Era îân glasul meu ceva sţ ţiuţ,
universal, un semn al nosţru, al ţţaăranilor, care nu deschidem gura degeaba,
chiar dacaă nu vrem saă spunem nimic. Un gaâ nd ne îâmpinge, un senţimenţ pe
care chiar dacaă nu-l exprimaă m, sţaă m îâmpreunaă sţ i, vorbind, acel gaâ nd îâsţi
gaă sesţ ţe îânţţelesul, senţimenţul se limpezesţ ţe.
— Minisţrul, zic, o fi acasaă ?
Ca sţ i caâ nd asţ fi spus „nea Sţan, nea Gheorghe… Ce mai fac?”
— Da, zice, e acasaă …
Cu voce scaă zuţaă , ca sţ i a mea, fireascaă , da, e acasaă , a fosţ pe la deal, a dus de
dimineaţţaă o caă ruţţaă de baă ligar pe loţ, dar pe la praâ nz, asţ a, s-a îânţors… Ai ceva
cu el? Nu, îânţrebam sţ i eu… Conţigenţul? A, conţigenţul! Treizeci sţ i nouaă … De
unde, din ce judeţţ? Ilfov! A, chiar Ilfov.
— Sţ i nu poţ saă sţau sţ i eu de vorbaă cu el?
— Nu acum, zise sanţinela, acuma doarme…
— Aha! Sţ i caâ nd se scoalaă ?
— Asţ a, pe la sţ ase. Mai plimbaă -ţe, zice, pe ici, pe colo, un ceas-douaă sţ i
îânţoarce-ţe pe la sţ ase, sţ ase jumaă ţaţe.
Nichifor Crainic (Ion Dobre) m-a primiţ îân biroul lui dupaă ce sanţinela l-a
anunţţaţ caă un scriiţor îâl roagaă saă -l primeascaă . Era un om îân puţerea vaâ rsţei,
ţuciuriu, cu musţaţţaă sţ i chelie avansaţaă , exacţ cum araă ţa îân proaspaă ţa Istorie a
literaturii române de G. Caă linescu, pe care apucasem s-o cumpaă r din banii
mei din Fierbinţţi. Toţusţ i parcaă puţţin mai gras sţ i cu un chip mai puţţin
spiriţualizaţ ca îân acel desen. Se vedea caă maâ nca sţ i bea zdravaă n. Despre asţa
sţ ţiam mulţe, se auzise sţ i îân sţ coalaă (ţoţul se aude caâ nd e vorba de-un scriiţor)
cine era, din ce ţaţaă era naă scuţ, cum era adunaţ de prin caâ rciumi sţ i dus acasaă
beaţ morţ. Ei sţ i? Cine sţ ţie ce îâl îâmpingea la beţţie. Treaba lui. Sţ i Poe sţ i Villon…
Sţ ţiam caă îâi luase apaă rarea lui Codreanu ca marţor îân procesul aceluia, caâ nd
raă spunsese agresiv la îânţrebarea acuzaă rii dacaă îâl considera sau nu pe sţ eful
legionarilor ţraă daă ţor de ţţaraă : „Traă daă ţor de ţţaraă ? Maă asţ ţepţam saă -mi puneţţi o
îânţrebare mai serioasaă ”, raă spunsese el, ai fi zis eschivaâ ndu-se, dar vizibil îân
favoarea Caă piţanului. Fiindcaă îânţrucaâ ţ îânţrebarea era neserioasaă ? Adicaă ,
nefondaţaă ? Era aceasţaă îânţrebare o glumaă de prosţ gusţ, acuzaţul fiind haă ţ
deparţe de asţ a ceva? Era clar caă aă sţa era sensul raă spunsului saă u, desţ i ar fi
puţuţ spune mai simplu: „Nu, nu-l consider ţraă daă ţor de ţţaraă .” Toţusţ i, dupaă
caâ ţe sţ ţiam eu, nu îâmbraă case caă masţ a verde îân ţimpul celor caâ ţeva luni caâ ţ
sţaă ţuseraă legionarii la puţere, îânsaă dupaă aceea generalul îâl faă cuse minisţru al
propagandei. Nu fusese, deci, legionar.
IÎnţţelesesem eu gresţ iţ poziţţia sa îân acel proces. Nu ţrebuia el saă fie alaă ţuri
de legionari? Nu fusese! Numele lui nu apaă ruse nicaă ieri îân acele zile verzi.
Raă maă sese deci poeţ…
I-am spus caă vreau saă debuţez îân liţeraţuraă sţ i anume la Gândirea, sţ i am
scos manuscrisul din buzunar.
— IÎţţi place Gândirea?
— Da.
— De ce?
— Penţru caă a publicaţ mari scriiţori romaâ ni, sţ i…
Sţ i m-am poţicniţ. Eram neinformaţ îân ce privesţ ţe curenţele sţ i ţendinţţele
nu numai ale revisţelor, ci sţ i ale îânţregii liţeraţuri. Nu mi se paă rea pe aţunci
imporţanţ dacaă un scriiţor era orţodoxisţ, ţradiţţionalisţ, ermeţic, mesianic,
suprarealisţ sau misţic… Toţul era saă fie bun. Sţ i Nichifor Crainic era bun, ca sţ i
Gândirea de care era legaţ. IÎnţr-o revisţaă ţoţ ţrebuie saă public, gaâ ndeam, asţa
nu îânseamnaă caă o saă adopţ ţendinţţele acelei revisţe, îân oricare asţ fi publicaţ,
ţoţ daă deam o ţendinţţaă. O saă vaă d mai ţaâ rziu ce e sţ i cu acesţe ţendinţţe, nu-mi
spaă rgeam, îân acele clipe, capul, saă raă spund de ce îâmi place Gândirea.
— Maă i baă ieţe, mi-a spus poeţul, vaă d caă ai o figuraă de caă lugaă r, sţ i o credinţţaă
caă manuscrisul ţaă u e bun. O fi! Dar eu sunţ minisţru, sţ i îâmi pare raă u, nu am
ţimp sţ i nici pasiune penţru debuţanţţi. Cauţaă -ţţi un obscur descoperiţor de
ţalenţe, ţţine-ţe de el paâ naă ţe lanseazaă sţ i dupaă aia daă -i un picior îân cur sţ i
urmeazaă -ţţi desţinul. Eu sţ ţiu, voi veniţţi îân urma noasţraă , esţ ţi sau nu unul care
saă ne conţemple sfaâ rsţ iţul, puţţin îâmi pasaă , dar eu maă hraă nesc acum din rodul
credinţţei mele sţ i dupaă pofţa pe care o am, ar ţrebui saă domnesc un veac!
Aruncaă -ţe îân viaţţaă! Definesţ ţe-ţţi credinţţa! Sţ i poaţe ne vom îânţaâ lni sţ i maă vei
sfida: îân acele clipe, dusţ maă nindu-ne, vom avea amaâ ndoi cerţiţudinea
permanenţţei noasţre pe acesţ paă maâ nţ.
Sţ i puncţ. A baă ţuţ cu palma îân masaă . A urmaţ o ţaă cere ca un piuiţ dupaă o
loviţuraă daţaă îânţr-o nicovalaă . Dar eu n-am îânţţeles nimic din ceea ce îâmi
spusese, îân loc de acesţe cuvinţe gaă unoase, nu puţea saă ridice un degeţ sţ i saă
maă punaă îân legaă ţuraă cu unul din cei ce faă ceau Gândirea sţ i saă maă scoaţaă din
impas? Nu, nu puţea. S-a ridicaţ sţ i a dispaă ruţ din îâncaă pere. Biroul saă u mi s-a
paă ruţ mai pusţiu decaâ ţ caâ mpia, morţ, inexisţenţ, cu covor pe jos, cu caă rţţi îân
rafţuri negre, cu usţ i îân dreapţa sţ i îân sţaâ nga…
Pe unde era iesţ irea? Am gaă siţ-o, m-am pomeniţ îân sţradaă , faă raă saă -mi uiţ de
asţaă daţaă manuscrisul (pe care ţoţusţ i l-am pierduţ…).
„Ion Dobre! Dobre esţ ţi, mi-am spus, nu Crainic, un Crainic nu se poarţaă
asţfel… Ai ajuns minisţru, sţ i la poarţa ţa sţaă un ţţaăran, saă sţ ţie caâ nd dormi ţu sţ i
caâ nd ţe ţrezesţ ţi, sţ i noi doi, eu sţ i sanţinela ţa, saă credem caă esţ ţi de-al nosţru,
osţeniţ dupaă ţrudaă sţ i saă asţ ţepţaă m saă -ţţi ţermini somnul, ca saă ne auzi vorbind
de-ale noasţre sţ i saă vedem cum îâi facem… Taţaă l ţaă u a fosţ gaă zar sţ i mai
degrabaă el decaâ ţ ţine o fi avuţ nosţalgia paradisului despre care ai scris o
ilizibilaă carţe. De ce bei? Ce ţe nelinisţ ţesţ ţe? Dacaă zici caă ţe hraă nesţ ţi din rodul
credinţţei ţale, aţunci de ce…”
Dar inţerogaţţiile mele se rupseraă brusc. „Nu ţrebuia, mi-am zis, saă maă duc
la unul asţ a mare. Oricum, e minisţru, chiar caă n-o fi avaâ nd nici chef sţ i nici
ţimp saă se ocupe de un debuţanţ.” Da, dar unde saă maă duc? Saă las
manuscrisul unui necunoscuţ, se pierde prinţre aţaâ ţea manuscrise… Da,
ţrebuie mai îânţaâ i saă -l copiez sţ i saă îâncerc ţoţusţ i la Gândirea…
32
Deocamdaţaă , raă ţaă cind pe Calea Vicţoriei, am inţraţ la Teaţrul Naţţional.
Bileţele la galerie erau iefţine. De ce nu? Am vaă zuţ Faust, cu George Vraca îân
rolul savanţului care nu-sţ i ţraă ise ţinereţţea. Maă duceam penţru îânţaâ ia oaraă la
un specţacol de ţeaţru sţ i cum ciţisem piesa, am fosţ uluiţ saă vaă d ce poţ face
acţorii cu un rol. Fausţ, un savanţ, era dinamic pe scenaă , puţţin fanfaron,
oricum gaă laă gios, îân ţimp ce eu îâl credeam mediţaţiv, cel puţţin paâ naă nu i se
reda ţinereţţea, ţoţusţ i îâmi plaă cea, avea grandoare, iar Mefisţo, cu Baă lţţaăţţeanu
îân rol, insinuanţ, viu, inţeligenţ, îânsusţ i spiriţul diavolesc, maă îânfiora. Tragedia
Margareţei apaă rea îânsaă sţ ţearsaă , din pricina sţrigaă ţelor lui Vraca. Dar ceea ce
nu apreciai bine îân ţexţ, peţrecerea din pivniţţa lui Auerbach, ţe îâncaâ nţa pe
scenaă , cum Mefisţo faă cea saă ţţaâsţ neascaă vinul din masaă sţ i alţe arţificii ignoraţe
mai ţaâ rziu îân ţeaţru, cu absţracţizarea exţremaă a decorurilor sţ i cosţumelor sţ i
ciopaâ rţţirea operei de caă ţre regizori care puneau îân scenaă „o piesaă a lor”, nu a
lui Goeţhe sau Shakespeare. Horaţţio avea saă aparaă nu ca prieţen al lui
Hamleţ, ci ca inţriganţ sţ i ţraă daă ţor, nu numai al prieţeniei, ci sţ i al ţţaării, iar
regina, asasinaă a Ofeliei.
Desţ i nu aveam bani m-am dus îân zilele urmaă ţoare sţ i am vaă zuţ pe Uranus
Ciuta de Vicţor Ion Popa. Dupaă specţacol mi-a veniţ un gaâ nd: ce-ar fi saă inţru
îân cabineţul direcţorului? (ţeaţrul „Muncaă sţ i voie bunaă ” era al saă u). Nu
cumva?… Desţ i era ţaâ rziu, scriiţorul era acolo sţ i m-a primiţ îânţr-adevaă r cu
„voie bunaă ”. IÎi ciţisem caă rţţile, îâmi plaă cuseraă , cu idilismul sţ i moldovenismele
lor cu ţoţ. I-am spus-o sţ i am îâncepuţ o discuţţie despre ele care l-a îâncaâ nţaţ pe
auţorul lui Sfârlează cu fofează sţ i mi-a fosţ rusţ ine aţunci saă -i cer ceva.
Toţusţ i, ghicind parcaă , mi-a spus saă mai ţrec pe la el.
Am ţrecuţ, dar auzind caă nu lucrez nicaă ieri sţ i nici maă car n-am debuţaţ, e
greu, mi-a spus, e foarţe greu, sţ i a raă mas gaâ ndiţor. Paâ naă la urmaă a scos
porţofelul sţ i mi-a daţ nisţ ţe bani, spunaâ ndu-mi saă nu maă jenez sţ i saă -i primesc
cu ţiţlu de îâmprumuţ, caâ nd o saă am, sţ ţie el caă o saă viu sţ i saă i-i dau îânapoi. Un
om simplu, cald, al caă rui mare ţalenţ îân ţeaţru aveam saă -l descopaă r mulţ mai
ţaâ rziu vaă zaâ nd Take, Ianke şi Cadâr, piesaă admirabilaă îân care sufleţul generos,
lipsiţ de prejudecaă ţţi al lui Vicţor Ion Popa îâsţi gaă sise o albie poţriviţaă .
Caă maă ruţţa laă saţaă de Nilaă era ea iefţinaă , dar nu avea sobaă sţ i chiar dacaă ar fi
avuţ nu aveam eu lemne. M-am muţaţ pe Panţelimon, numaă rul 64, îânţr-o
odaie cu douaă paţuri mari sţ i cu îâncaă ţrei baă ieţţi ca sţ i mine, ţineri munciţori
necalificaţţi… Caâ sţ ţigau aţaâ ţ de puţţin îâncaâ ţ n-aveau banii necesari ca saă
plaă ţeascaă , pesţe chirie, lemnele penţru îâncaă lziţ odaia. N-am plaă ţiţ nici eu.
Unul era un fel de ajuţor de dulgher, alţul ucenic la o croiţorie, celaă lalţ, care
caâ sţ ţiga mai bine, era picolo la un resţauranţ. M-am îâmprieţeniţ cu el sţ i a
îâncepuţ saă maă inviţe la acel birţ sţ i saă -mi dea acolo din mica lui porţţie,
spunaâ ndu-i paţronului caă îâi sunţ fraţe. Dar baă ieţţii aă sţ ţia n-aveau nici bani de
maâ ncare, îân unele zile raă bdau, îân alţele cumpaă rau carţofi, îâi daă deau
proprieţaă resei saă -i cureţţe, cereau de la ea puţţin unţdelemn sţ i îâi praă jeau…
Maâ neam ţoţţi… Proprieţarul, un piţic, vindea ciurele îân orasţ . Camera lor era
laâ ngaă a noasţraă , acolo ţraă iau sţ i gaă ţeau, era cald, aveau o sobaă mare,
ţţaăraă neascaă , spoiţaă cu var. Miloasaă , caâ nd veni iarna ţimpurie sţ i geamurile
noasţre îâncepuraă saă îânfloreascaă , asţ ţepţa saă -i plece baă rbaţul îân orasţ sţ i
deschidea usţ a spre noi maă car saă se dezgheţţe geamurile.
Ideile nu vin decaâ ţ caâ nd vor ele. O inerţţie inexplicabilaă a minţţii le
îâmpiedicaă adesea saă se formeze sţ i saă ţţaâsţ neascaă îân consţ ţiinţţaă sub formaă de
idee-acţţiune sau nu vin la ţoaţaă lumea. Nu sţ ţiam ce saă mai fac, dar nici nu maă
misţ caă m. Trimisesem de mulţ nuvela la Gândirea, dar nu primisem niciun
raă spuns. Adesea gaâ ndeam caă numai cu paâ ine sţ i apaă , o saă maă îâmbolnaă vesc de
ofţicaă sţ i o saă mor. Eram chiar îâncredinţţaţ, dar nu faă ceam nimic. Proprieţarul
avea alţaă idee: caă , zise el odaţaă îân faţţa ciorbei de fasole care îâi aburea îân faţţaă,
„cine maă naâ ncaă mereu numai paâ ine goalaă , se ţaâ mpesţ ţe la cap”. Am raâ s de
aceasţaă idioţţenie sţ i am inţraţ îân odaie cu paâ inea îân maâ naă , s-o maă naâ nc sţ i saă -
mi vaă d de scris. Dar parcaă avea drepţaţe, scrisul nu prea mergea, scriam o
alţaă nuvelaă îânţr-adevaă r faă raă niciun gaâ nd, nici nu sţ ţiam ce scriu, am rupţ-o sţ i
am aruncaţ-o.
De revelion unul din baă ieţţi plecaă , gaă sise undeva de lucru îânţr-o
suburbanaă , proprieţaă reasa puse afaraă pe gard un bileţ „de îânchiriaţ”, sţ i veni
alţul. Asţa aduse cu el un acordeon, ne caâ nţa din el seara îânainţe saă adormim,
caâ sţ ţiga ceva mai bine sţ i plaă ţi el lemnele saă ni se facaă foc, bineîânţţeles numai o
daţaă pe zi, saă fie cald spre searaă , caâ nd se îânţorcea el de la un depoziţ unde
caă ra ceva cu spinarea.
Sţ i îânţr-o zi îâmi veni o idee. Era micaă , dar ţrebuia îâncercaţ. Saă maă duc, mi-
am spus, la baă iaţu-aă la care vrusese saă maă publice îân efemera lui revisţaă
Albatros, anul ţrecuţ prin primaă varaă , caâ nd îâi ţrimisesem o schiţţaă care fusese
reţţinuţaă . IÎn amorţţeala lunilor de inţernaţ scrisesem ţoţusţ i ceva bun, iaţaă , va
apaă rea, primisem raă spunsul prin posţ ţa redacţţiei sţ i faă cusem dupaă aceea o
viziţaă la „sediul” revisţei, o simplaă odaie pe Calea Griviţţei sţ i un singur
redacţor, care se prezenţase: Geo Dumiţrescu. Era chiar odaia lui… Dar
revisţa fusese inţerzisaă penţru orienţarea ei „rosţ ie”, cum mi s-a spus. Rosţ ie?
îân primul numaă r era elogiaţ Baudelaire, de la care se luase ţiţlul celebrei
poezii, îân care poeţul era comparaţ cu albaţrosul care îânfrunţaă , sus, furţunile,
dar exilaţ jos, îân mijlocul huiduielilor, aripile lui de uriasţ îâl îâmpiedicaă saă
meargaă . Ce era rosţ u aici? Dar inţrasem îân raă zboi sţ i pesemne muzele ţrebuiau
saă ţacaă . Saă maă duc, mi-am spus, saă -i mai fac o viziţaă . El cunoasţ ţe lumea presei
sţ i a redacţţiilor liţerare, cine sţ ţie?
L-am gaă siţ ţoţ acolo sţ i dupaă ce i-am spus, s-a gaâ ndiţ puţţin, apoi a scos o
carţe de viziţaă sţ i a scris ceva pe ea, caă ţre un domn Al. Cerna-Raă dulescu,
secreţar de redacţţie la un ziar de pe Saă rindar. Am ciţiţ cele caâ ţeva cuvinţe de
recomandare: erau simple sţ i paţeţice, îân numele unor principii de
colegialiţaţe sţ i nu numai aţaâ ţ, era rugaţ saă sţea de vorbaă cu mine sţ i saă maă
ajuţe. Eram scriiţor.
— Care sunţ celelalţe principii, îân afaraă de cele de colegialiţaţe? l-am
îânţrebaţ.
— E un om de sţaâ nga, mi-a raă spuns Geo Dumiţrescu. Dar saă nu-i vorbesţ ţi
despre asţa.
Ca sţ i caâ nd asţ fi sţ ţiuţ ce puţea saă îânsemne asţa: un om de sţaâ nga… Sţaâ nga,
dreapţa erau penţru mine noţţiuni necunoscuţe îân orienţarea poliţicaă a cuiva.
L-am gaă siţ pe Cerna-Raă dulescu îân ţipografie. Purţa un pulover „rosţ u” sţ i era
foarţe prins, mi-a spus saă -l asţ ţepţ vreo oraă paâ naă ţerminaă ziarul de paginaţ sţ i
pe urmaă sţaă m de vorbaă .
— Sţ ţii saă faci corecţuraă ? m-a îânţrebaţ apoi la fel de graă biţ. Ne-a plecaţ un
corecţor, l-a concenţraţ, ziarul merge sţ i faă raă el, dar poţ saă -ţţi fac loc.
Am raă spuns caă sţ ţiu, desţ i nu sţ ţiam, dar maă gaâ ndeam caă o saă îânvaă ţţ repede…
— Dureazaă , zice, vreo douaă saă pţaă maâ ni, fiindcaă adminisţraţţia i-a plaă ţiţ
celuilalţ acesţe douaă saă pţaă maâ ni sţ i nu angajeazaă alţul paâ naă nu ţrece acesţ
ţermen. Paâ naă aţunci îâţţi dau îânsaă alţceva, ţoţ la corecţuraă , la o revisţaă
saă pţaă maâ nalaă pe care o fac eu, cu corecţuraă cu ţoţ. IÎţţi cedez locul.
S-a sculaţ sţ i mi-a adus un vraf de sţ palţuri, daă -le drumul, zice, sţ i a dispaă ruţ.
Era o revisţaă de humor. Am lucraţ la acele sţ palţuri sţ i n-am gaă siţ aproape
nicio gresţ ealaă . A doua zi îânsaă caâ nd am reveniţ, omul care îâmi cedase locul era
foarţe supaă raţ.
— Mi-ai spus caă sţ ţii, nu cunosţ ţi nici semnele care se fac pe margine ca saă
indici gresţ eala. Nu-i nimic, le-am ciţiţ eu, dar ce-i facem? N-ai ochi îâncaă ,
meseria asţa se îânvaţţaă, nu e grea, dar cine saă ţe îânveţţe, fiindcaă eu n-am ţimp.
Mi-a adus noi sţ palţuri sţ i m-a ţţinuţ douaă saă pţaă maâ ni, caâ nd mi-a spus caă
locul acela liber s-a ocupaţ… Sţ i mi-a daţ de îânţţeles caă nici la revisţa aceea nu
mai puţeam saă sţau. Toţusţ i am îâncasaţ ceva bani…
M-am îânţors la Geo Dumiţrescu, caă ci asţ a ne îânţţelesesem, saă viu saă -i spun…
N-a fosţ miraţ de nereusţ iţaă , se gaâ ndea…
— Saă inţri, zice, funcţţionar la Insţiţuţul de sţaţisţicaă . Cunosc pe cineva
acolo, un poeţ, sţ i poaţe saă -ţţi gaă seascaă ceva… Au ţoţ felul de posţuri…
Dar nu mi-a mai daţ nicio recomandare scrisaă , mi-a spus îânsaă numele
poeţului sţ i a adaă ugaţ caă e comunisţ, nu-l cunoasţ ţe bine, saă îâncerc… Sţ i dacaă nu
se aranjeazaă nimic saă vedem, poaţe inţru la Timpul saă îânvaă ţţ acolo corecţura
sţ i pe urmaă saă maă angajez, a adaă ugaţ, caă el îânsusţ i era faă raă serviciu, dar avea
perspecţiva apropiaţaă saă îânţre acolo îân redacţţie, la acel ziar, la pagina
culţuralaă . Am reţţinuţ sţ i eu perspecţiva ca dupaă el saă inţru sţ i eu la corecţuraă ,
dar paâ naă aţunci saă îâncerc la insţiţuţul acela de sţaţisţicaă . Ce bine faă cusem caă
venisem la acesţ baă iaţ. Iaţaă , faă raă saă aibaă aerul, calm sţ i eficienţ, faă raă saă -mi dea
iluzii care saă maă enţuziasmeze, cum îâmi daă duse Georgescu Delafras cu carţea
sţ i ediţura lui, faă raă saă maă lase faă raă speranţţaă, fosţul redacţor-sţ ef al efemerului
Albatros nu numai caă îâsţi cerceţa cunosţ ţinţţele saă gaă seascaă penţru mine o
soluţţie, dar era alaă ţuri de mine, faă raă cuvinţe umflaţe, gaâ ndiţor, grav, sţ i faă raă
chiar saă ne spunem prea mulţe cuvinţe. Era el îânsusţ i poeţ, scosese sau avea
saă scoaţaă curaâ nd un volum de versuri, Aritmetică, versuri admirabile, parcaă
noi penţru mine, ironice, sţ i de o clariţaţe scaă paă raă ţoare.
Am plecaţ de la el cu senţimenţul caă nu mai eram singur îân Bucuresţ ţi.
IÎnainţe saă plec se uiţase discreţ la panţofii mei a caă ror ţalpaă se desfaă cuse.
Eram vesţ nic cu picioarele ude, caă lcaâ nd prin lapoviţţaă, dar eram îânvaă ţţaţ, caâ nd
eram mic puţeam saă maă joc cu alţţi copii ore îânţregi prin zaă padaă , desculţţ , faă raă
saă -mi îângheţţe picioarele. „IÎţţi ţrebuie, mi-a spus ca sţ i caâ nd eu n-asţ fi sţ ţiuţ, iar
dacaă sţ ţiam nu ţrebuia saă mai ignor fapţul, o pereche de panţofi noi. Sţ i a
adaă ugaţ dupaă puţţinaă gaâ ndire: Ai puţea saă raă cesţ ţi, ar fi dezagreabil.” Nu
raă cisem niciodaţaă sţ i nu sţ ţiam caâ ţ ar puţea fi de dezagreabil, dar grija lui pur
consţaţaţivaă , faă raă inuţile efuziuni, m-a misţ caţ. „îâţţi dau eu o pereche, a zis
apoi. Sunţ cam vechi, dar sunţ mai buni decaâ ţ cei pe care îâi porţţi.” Cu o ironie
faă raă suraâ s. Dar eu m-am îânveseliţ: asţ a era, oricare alţţi panţofi nu puţeau fi
mai raă i decaâ ţ flesţ caă iţurile pe care le purţam eu îân picioare. Am îâncaă lţţaţ
panţofii. Erau uscaţţi, sţ i mi se poţriveau. M-am ridicaţ. Da, asţ a mai mergea.
„Normal, a zis el cu aceeasţ i ironie. Paâ naă îâţţi cumperi alţţii din leafa de la
sţaţisţicaă , sunţ buni sţ i aă sţ ţia.”
Deci era îâncredinţţaţ caă voi reusţ i acolo unde maă ţrimiţea.
33
Poeţul comunisţ de la sţaţisţicaă era eleganţ îâmbraă caţ sţ i nu prea prieţenos.
Caâ nd a auziţ caă vreau saă debuţez, caă adicaă sunţ scriiţor, i-a saă riţ ţţandaă ra.
— Ce e asţa, ţoţţi vreţţi saă ajungeţţi scriiţori, de ce nu vaă apucaţţi saă îânvaă ţţaţţi o
meserie? Umblaţţi ţoaţaă ziua prin caâ rciumi, scrieţţi lucruri ceţţoase cu care
umpleţţi revisţele sţ i nu munciţţi, saă vi se dea, alţceva nu sţ ţiţţi…
Eram îân biroul lui sţ i era singur, îânsemna caă era mare sţ ef… La inţrare
zaă risem o salaă imensaă , cu zeci de funcţţionari, ţoţţi la un loc, unii la mese, îân
faţţa unor masţ ini mici, alţţii îân picioare, îân faţţa alţor masţ ini, acesţea îânsaă mari
caâ ţ nisţ ţe ţrioare, cu care de alţfel sţ i semaă nau.
— Vreau saă muncesc, i-am spus, de-aia am sţ i veniţ la dumneavoasţraă .
— Vrei saă muncesţ ţi, vrei saă muncesţ ţi, se izmeni el cu gaâ ndul pesemne la
alţcineva, fiindcaă nu vedeam de ce m-ar fi imiţaţ pe mine, îâi raă spunsesem cu
ţoaţaă graviţaţea. Am mai angajaţ unul, a conţinuaţ el, am fosţ la domnul
Manuilaă cu insisţenţţaă, ca pe urmaă saă nu sţea nici douaă saă pţaă maâ ni… S-a
caă raţ… Paă i îân ce siţuaţţie maă puneţţi, baă ?
Avea un glas subţţire, faă raă forţţaă, dar indignarea îân el era mare.
— Nu ţe recomand, decise iriţaţ. De ce saă ţe recomand? Mai bine îânvaţţaă o
meserie. Uiţe, am un unchi, paţron de frizerie. Du-ţe acolo la el sţ i îânvaţţaă
chesţia asţa, faă -ţe frizer, caâ sţ ţigi bine, bacsţ isţ ul e bacsţ isţ sţ i scoaţe-ţţi din cap
fumurile de scriiţor, caă mori de foame pe sţradaă …
— Fumurile, i-am raă spuns, maă privesc, nu fac raă u la nimeni cu ele, vreau
saă lucrez îânţr-un loc pe maă sura sţudiilor mele, caâ ţ de modesţ ar fi.
— Ei, ce sţudii ai? Sţ i auzind raă spunsul meu iar maimuţţaări pe cineva, dar
cu cuvinţele mele (refuzam saă cred caă se referaă la mine, nu-i faă cusem nimic sţ i
nu îânţţelegeam de ce ar fi fosţ aţaâ ţ de porniţ îâmpoţriva mea), am paţru clase
normale, am paţru clase normale, asţea sunţ sţudii?
— Sunţ, ţoaţaă familia mea a munciţ ca saă le urmez, ca saă ajung frizer nu
era nevoie de aţaâ ţa ţrudaă .
Se mai calmaă . Puse maâ na pe ţelefon.
— Pavele, zise, vino, ţe rog, puţţin paâ naă la mine.
IÎnchise. Urmaă o ţaă cere. Nu-mi spunea saă plec, se gaâ ndise pesemne la ceva
chemaâ ndu-l pe acel Pavel. Tresaă rii. Pavel, aă sţa era numele orbului. Cine o fi?
IÎsţi vaâ rîâ nasul îân haâ rţii. Dupaă caâ ţeva minuţe inţraă pe usţ aă un domn subţţirel,
faă raă frizuraă , ţuns perie, cu ţraă saă ţuri fine, prelungi, sţ i misţ caă ri domoale,
conţrolaţe.
— Uiţe, dragaă , îâl îânţaâ mpinaă poeţul, mai recomandaă sţ i ţu scriiţori, caă eu m-
am saă ţuraţ. Ia-l cu ţine sţ i sţaţţi de vorbaă . Dacaă ai îâncredere, îâncearcaă . E
inţeligenţ, are ceva sţudii, faă -i un loc jos la masţ ini, vorbesţ ţe cu domnul
Bosch, el are ţoţdeauna locuri libere la direcţţia lui. Vrea saă fie scriiţor, mai
adaă ugaă el scos din pepeni, dar n-are ce maâ nca…
Nu-i spusesem caă n-aveam ce maâ nca, sţ i nici caă voiam saă mi se dea ceva
faă raă saă fac nimic, ca acei scriiţori care veniseraă la el sţ i fugiseraă , la care faă cea
aluzie, sţ i care îâl puseseraă îân grea dificulţaţe faţţaă de acel Manuilaă , pe laâ ngaă
care el insisţase. Am îânţţeles caă era bine insţalaţ îân acel insţiţuţ sţ i caă numai
asţ a, bine insţalaţ, puţeai fi scriiţor… Alţţii nu puţeau saă viseze saă fie scriiţori
decaâ ţ dacaă erau sţ efi îânţr-un birou, bine îâmbraă caţţi sţ i cu relaţţii asiguraţe…
Manuilaă , Bosch, direcţţie… un Pavel care puţea saă risţ ţe penţru unul nou, el nu,
se saă ţurase… Bine caă ţoţusţ i maă îâncredinţţase unui alţuia… Se debarasa, dar
nu faă raă saă facaă nimic. Cineva (asţ a îânţţelegeam) mai îâncrezaă ţor îân oameni,
puţea fi îâmpins îân faţţa acelui Manuilaă saă -sţ i ia raă spunderea penţru mine. El
era, îân consţ ţiinţţa poeţului scaâ rbiţ de asţ a-zisţ ii scriiţori sţ i de preţenţţiile lor,
mai eficienţ decaâ ţ el…
Domnul Pavel îâmi faă cu semn: saă mergem. Era un om ţaă cuţ, la el îân birou
nu-mi puse decaâ ţ caâ ţeva îânţrebaă ri faă raă imporţanţţaă. Dar caâ nd auzi caă sunţ de
la ţţaraă se gaâ ndi caâ ţva ţimp sţ i maă îânţrebaă dacaă l-am ciţiţ pe poeţul Dumiţru
Corbea. IÎi raă spunsei caă nu.
— E un mare poeţ, ciţesţ ţe-l! spuse el.
Se ridicaă de la birou, îâmbraă caă un fel de raglan, prea subţţire penţru vremea
de afaraă sţ i plecaraă m. O luaraă m pe jos. IÎmi spuse caă maă inviţaă la masaă .
Sţraă baă ţuraă m drumul de la Splaiul Independenţţei paâ naă la Piaţţa Vicţoriei, ţoţ
pe jos.
— Nu vaă e frig cu capul gol? îâl îânţrebai eu, care aveam o claie de paă r pe
cap.
El ţaă cu mai deparţe. Avu doar un gesţ: nu-i era frig… Locuia îân douaă odaă i
îânţr-o curţe pe Sţ oseaua Sţ ţefan cel Mare, nu prea mari, dar cu ţoţ conforţul.
Ne îânţaâ mpinaă o doamnaă micaă de sţaţuraă , aţraă gaă ţoare, care nu se miraă caă avea
un musafir. Era cald, un caă min ţihniţ… Taă cerea soţţului se ţransmisese sţ i
soţţiei. Ne asţ ezaraă m la masaă sţ i paâ naă saă fim serviţţi, domnul Pavel se scufundaă
îân lecţura unui ziar.
— Sţ i ce vrei saă scrii? maă îânţrebaă el îân ţimpul mesei.
— Acum nu maă gaâ ndesc la scris, îâi raă spunsei. E greu saă scrii caâ nd nu
maă naâ nci decaâ ţ paâ ine sţ i sţai îân frig. Ba chiar îâncepi saă uiţţi caă esţ ţi o vieţţuiţoare
pe paă maâ nţ sţ i poţţi saă sţ i mori faă raă saă mai ridici un degeţ saă ţe aperi. Nici nu-ţţi
mai dai seama caă esţ ţi îân primejdie…
El ţaă cu mulţaă vreme sţ i dupaă expresia chipului saă u îânţţelesei caă nu maă
aproba.
— Asculţaă , Marine, zise îân cele din urmaă , ţu sţ ţii caă exisţaă îân îânchisori
oameni care lupţaă penţru o cauzaă ? Sţ i ei sţau îân frig sţ i nu maă naâ ncaă decaâ ţ
paâ ine sţ i apaă .
Am ţresaă riţ. IÎn îânchisori sţ ţiam caă erau sţ i legionarii care luaseraă parţe la
rebeliune, adicaă nu sţ ţiam precis dacaă mai erau sau nu.
— Ce fel de oameni? am îânţrebaţ.
A ţaă cuţ iar.
— Vrei saă mergi cu mine saă -i vezi?
— Nu mi-aţţi spus despre ce oameni e vorba.
— Sunţ comunisţ ţi.
Comunisţ ţi? Asţ adar domnul Pavel era comunisţ, ca sţ i poeţul…
— Mergem îânţr-o zi, dacaă vrei, sţ i îâi viziţaă m… Traă iesc îân beciuri, supusţ i la
un regim de exţerminare… Maă îânţrebai pe drum dacaă nu mi-e frig. Nu mi-era
frig…
Adicaă se gaâ ndea la ei îân acele clipe, de aceea era asţ a ţaă cuţ. Sţ i la ce folosea
acelor comunisţ ţi caă el umbla cu capul gol iarna sţ i ţuns scurţ? îânţrebarea pe
care mi-o pusese, ce vreau saă scriu, ascundea ceva, dar nu-mi daă deam seama
ce anume. Parcaă ar fi vruţ saă spunaă caă nu poţţi scrie dacaă nu sţ ţii ce, sţ i caă acesţ
ce ţrebuia laă muriţ. Puţea fi? Sţ i eu voiam. El conţinua îânsaă saă ţacaă , enigmaţic,
sau poaţe penţru caă nu era vorbaă reţţ , sau poaţe fiindcaă nu ne cunosţ ţeam bine,
desţ i eu sţ ţiam din Dosţoievski caă o desţaă inuire e ca o faţaliţaţe, vii ţocmai din
Siberia ca s-o faci, îâmpins de un demon inţerior… Avea el legaă ţuri cu acei
comunisţ ţi îânchisţ i îân beciuri? Ce fel de legaă ţuri? Nu mi le puţea dezvaă lui sţ i
mie? Sţ i cum de nu-l aresţau, sţ i pe el sţ i pe poeţul iriţaţ caă scriiţorii nu
munceau? Ideile unui regim, chiar dacaă nu le urmaă resţ ţi îân presaă sau îân
discursuri (sţ i eu nu le urmaă ream), pluţesc îân aer, ţţi se insinueazaă faă raă saă vrei
sţ i sţ ţiam caă erau urmaă riţţi sţ i îânchisţ i comunisţ ţii, cu ţoaţe caă nu-i vaă zusem paâ naă
aţunci nicaă ieri. Iaţaă caă acum cunoscusem doi, un ins cu o ranchiunaă
îâmpoţriva scriiţorilor, al doilea îânsaă , domnul Pavel, venea cu o enigmaă , se
îânvaă luia îânţr-o ţaă cere pe care n-o îânţţelegeam. De ce credea el caă Dumiţru
Corbea era un mare poeţ? Nu auzisem de Dumiţru Corbea, singurul nume
ţainic care îâi scaă pase din guraă .
— Sţ i-a daţ palţonul sţ i caă ciula, zise soţţia lui, de aia umblaă asţ a. O saă facaă
îânţr-o zi o meningiţaă .
Era alaă ţuri de el, dar era îângrijoraţaă . Iar eu eram nedumeriţ: îânţţelegeam,
sţ i-a daţ caă ciula sţ i palţonul acolo îân îânchisoare, dar de ce s-a mai ţuns sţ i asţ a
scurţ?
34
Aveam deci de asţ ţepţaţ. Am vaâ nduţ cu un preţţ bun Istoria literaturii
române de Caă linescu, singura care îâmi mai raă maă sese, sţ i dupaă caâ ţeva zile i-am
faă cuţ din nou o viziţaă lui Geo Dumiţrescu pe Griviţţei. Era opţ seara. O
doamnaă mi-a spus caă nu e acasaă , dar caă îâl poţ gaă si la redacţţia ziarului Timpul,
unde fusese angajaţ.
IÎnţr-adevaă r, era acolo. M-a îânţrebaţ ce-am faă cuţ. Caâ nd a auziţ felul cum maă
primise poeţul sţaţisţician a suraâ s. Dar s-a abţţinuţ saă facaă vreun comenţariu.
Toţ e bine, a adaă ugaţ, caă l-am cunoscuţ pe acel Pavel. IÎnseamnaă caă o saă se
aranjeze. Sţaă ţeam deoparţe îân îâncaă perea redacţţiei, îân picioare, caâ nd se
apropie de noi un ins spelb, pe care îâl cunosţ ţeam, îâl chema Virgil Unţaru.
Anul ţrecuţ, îân desele mele iesţ iri pe poarţa Sţ colii normale, nimerisem de
caâ ţeva ori la cursurile lui Tudor Vianu sţ i îânţr-o zi, la iesţ ire, m-am apropiaţ de
un grup care discuţa una din îânţrebaă rile profesorului: dacaă Rafael n-ar mai fi
avuţ maâ ini ar mai fi raă mas ţoţ aţaâ ţ de mare arţisţ? Prinţre ei Geo Dumiţrescu,
care m-a prezenţaţ celorlalţţi asţfel: „Un viiţor colaboraţor la Albatros.”
Ceilalţţi erau acesţ Virgil Unţaru (care avea sub braţţ Ulysse de Joyce), Marin
Saâ rbulescu, un uriasţ sţ i Tib Treţinescu, un baă iaţ cu gaâ ţul sţraâ mb. „Sţ i ţu de ce
umbli cu Joyce sub braţţ , l-a îânţrebaţ Geo, acasaă nu poţţi saă -l lasţ i?” „Nu poţ saă -l
las din maâ naă , i-a raă spuns Virgil Unţaru îânrosţ indu-se, îâl ciţesc îân ţramvai.”
„Sigur, a conţinuaţ Geo, James Joyce, cum saă nu, caâ ţusţ i de puţţin, noi aă sţ ţelanţţii
nu ciţim James Joyce, eu am ţras de el inuţil, imposibil de îânghiţţiţ, el vrea saă
ne facaă saă -l credem caă e pasionanţ, îâl ciţesţ ţe îân ţramvai.” Unţaru se prefaă cea
caă raâ de, dar se vedea caă suporţaă greu acesţe ironii.
Sţ i acum aflam caă ţoţţi, afaraă de Treţinescu, erau angajaţţi la Timpul.
Saâ rbulescu, aplecaţ asupra unei mese, scria. Ce poţ saă -sţ i spunaă nisţ ţe ţineri
care nu se cunosc? Nu-sţ i spun nimic, dar sţau îâmpreunaă , ghidaţţi de insţincţ:
„Nu ne cunoasţ ţem, dar cine poaţe saă sţ ţie ce esţe celaă lalţ? Saă sţaă m deci
îâmpreunaă saă aflaă m.” Desigur, fiecare poarţaă cu sine un mic semn. Ei, sţ i ce
dacaă e mic?… fosţ viiţor colaboraţor al unei revisţe care nu mai exisţa, ce, era
o glumaă ? Fusese revisţa lor, Albatrosul maă aţinsese cu aripa lui, ei, era
puţţin?! Unţaru maă îânţrebaă dacaă m-am îânscris la faculţaţe. I-am raă spuns caă
nu, am pierduţ aceasţaă caă ruţţaă de mulţ, am aproape douaă zeci de ani sţ i sunţ
abia absolvenţ a paţru clase normale.
— Paă caţ, a zis, ţe-ar fi ajuţaţ.
— Dacaă mai sţai pe-aici, zise Geo Dumiţrescu, ţe luaă m cu noi la Tiparul
universiţar.
Era ca o promisiune caă acolo o saă vaă d ceva deosebiţ.
Sigur caă mai sţaă ţeam. Faă raă saă -mi spunaă sţ i nici eu nu l-am îânţrebaţ, ce
urma saă facem la acel Tipar. Alaă ţuri, pe un pupiţru mare, se afla colecţţia
ziarului, am îâncepuţ s-o raă sfoiesc sţ i curaâ nd am descoperiţ caă Timpul avea o
paginaă (a doua) inţiţulaţaă „Popasuri”, cu versuri, prozaă sţ i arţicole despre
liţeraţuraă . Frumoasaă paginaă , îâsţi meriţa îânţr-adevaă r numele, îân resţul ziarului
nu gaă seai nimic, aici îânsaă erai îândemnaţ saă poposesţ ţi, erau discuţaţe caă rţţi,
polemici cu un ziar, Porunca vremii (despre care aveam saă aflu curaâ nd caă era
violenţ anţisemiţ), sţ i polemici sţ i cu alţe revisţe liţerare sţ i chiar cu scriiţori
despre care sţ ţiam prea puţţin. Dupaă vreun ceas Geo Dumiţrescu a daţ
semnalul de plecare. Am iesţ iţ ţoţţi paţru pe Brezoianu, apoi pe Bulevardul
Elisabeţa sţ i la a doua sau a ţreia la sţaâ nga grupul nosţru a luaţ-o pe sţrada
Elie Radu sţ i am inţraţ îânţr-adevaă r îânţr-o ţipografie. Am coboraâ ţ ţrepţe sţ i la
inţrare am daţ îânţr-un mic birou. De dupaă el un ins gras, bondoc, cu ochelari,
s-a uiţaţ la noi sţ i a avuţ un suraâ s de îâncaâ nţare:
— Aţţi veniţ, baă ? Uiţe-acuma mergem, mai am puţţinaă ţreabaă …
Sţ i sţ i-a îânţors faţţa de la noi sţ i a conţinuaţ o discuţţie cu un subalţern care îâi
spunea caă are necazuri cu cei de la Pepegaz, cu cei care ţrebuiau saă le livreze
nu sţ ţiu ce, haâ rţie de-o anumiţaă caliţaţe, saă le ridice nisţ ţe comenzi… Unţaru îâi
raă sfoia caă rţţile de pe birou. Maă uiţam sţ i eu. Prinţre ele o brosţ uraă , dar nu raă u
ţipaă riţaă , iar auţorul era chiar poeţul comunisţ de la sţaţisţicaă . Dar nu era un
volum de poezii.
— Aveţţi fiecare caâ ţe-un volum cu dedicaţţie, zise grasul, zilele asţea a
apaă ruţ, a ţrecuţ pe-aici sţ i vi le-a laă saţ.
Sţ i le îâmpaă rţţi. Mie îâmi îânţinse doar maâ na sţ i maă îânţrebaă cine sunţ. Raă spunse
Geo Dumiţrescu îân locul meu, iar grasul nu paă ru miraţ caă numele meu nu-i
spunea nimic. Dar n-avea imporţanţţaă, simpla mea prezenţţaă îân grup era
suficienţaă ca saă ghiceascaă ; eram fie un nou poeţ, criţic, sau prozaţor.
— Mergem, zise el.
Iesţ iraă m sţ i refaă curaă m drumul spre Brezoianu. IÎn colţţ îânsaă ne opriraă m sţ i
inţraraă m îânţr-un resţauranţ, maă uiţai saă vaă d: Gambrinus. Nu sţ ţiam de unde,
dar numele îâmi era cunoscuţ. Plin de lume, cu saă li mari sţ i cu eţaj, cu bolţaă sţ i
scaă ri uriasţ e. Era de fapţ o beraă rie, chelnerii caă rau halbe de la ţejghea la care
berea curgea neîânceţaţ îân valuri de spumaă . Ne asţ ezaraă m la o masaă sţ i un
chelner se apropie sţ i-sţ i apropie capul de umaă rul grasului; îâl cunosţ ţea sţ i
acesţa ne îânţrebaă :
— Luaă m, baă , caâ ţe-o chesţie d-aia?
Cum saă nu, dar paâ naă aţuncea bere. Bineîânţţeles, zise chelnerul sţ i curaâ nd se
îânţoarse sţ i ne asţ ezaă îânainţe halbe sţ i îâncaă pe-aţaâ ţea de rezervaă . Le apucaraă m
de ţoarţaă , ciocniraă m sţ i le goliraă m pe jumaă ţaţe. Eu ameţţii imediaţ. Ceilalţţi
raă sfoiau brosţ ura poeţului comunisţ de la sţaţisţicaă îân ţimp ce grasul îâi privea
baţjocoriţor, dar cu afecţţiune.
— Mi-a spus caă ţrebuie saă scrieţţi despre ea, zise el.
— O saă daă m o noţaă , raă spunse Geo Dumiţrescu preocupaţ, rece, faă raă ironie,
desţ i ironia exisţa, dar era greu saă -ţţi dai seama din ce reiesţ ea.
— Hîâ, faă cu Marin Saâ rbulescu sţ i avu un suraâ s sţraâ mb, ţimid sţ i fermecaă ţor.
Faţţaă de sţaţura lui uriasţ aă blaâ ndeţţea suraâ sului era cuceriţoare.
— Ce hîâ? zise Geo Dumiţrescu cu aceeasţ i raă cealaă , faă raă umor, desţ i umorul
raă zbaă ţea, dar ai fi zis ca el n-avea chef de glume. Vrei saă spui caă nu-ţţi place?
conţinuaă . O saă -i spun lui Miron saă ţe punaă chiar pe ţine saă scrii noţa.
— Sţ i ce, zise uriasţ ul, ai vrea s-o îânjur?
— Cum s-o îânjuri dacaă nici n-ai ciţiţ carţea! Avea o falsaă uluire sţaă paâ niţaă sţ i
se uiţaă la noi ţoţţi luaâ ndu-ne marţori: am zis caă ţrebuie îânjuraţaă ? AĂ sţa e cam
îânţr-o ureche, îâţţi inţerpreţeazaă cuvinţele cum i se naă zare lui! Ciţesţ ţe-o îânţaâ i sţ i
pe urmaă faci noţa. IÎţţi place, nu-ţţi place, ţe privesţ ţe.
Dar sţ i grasului îâi sţicleau ochii sub lenţilele groase ale ochelarilor. Inţre
ţimp Unţaru o sţ i ciţise, raă sfoia ulţimele pagini. De-aţunci am aflaţ caă esţ ţi
pierduţ dacaă forţţezi maâ na recenzenţului; poeţul sţaţisţician faă cuse aceasţaă
imprudenţţaă, ţransmiţţaându-le prin bondocul gras care o ţipaă rise caă ţrebuie saă
se scrie despre ea. Asţa raă maâ ne ţoţdeauna de vaă zuţ dacaă trebuie, sţ i ai mai
mulţe sţ anse saă fii bine primiţ dacaă lasţ i libera opinie saă se exprime. IÎnţr-un
minuţ se sţ i decisese saă se scrie despre carţea poeţului o notă, îân ţimp ce dacaă
ar fi ţaă cuţ, poaţe caă s-ar fi scris un arţicol. IÎncreţţindu-sţ i frunţea îân semn caă
era sţaă paâ niţ de cea mai sinceraă obiecţiviţaţe, Geo Dumiţrescu i se adresaă lui
Unţaru:
— Ei, cum e?!
— Inţeresanţ! zise acesţa, dar se rosţ i sţ i izbucni îân raâ s.
— Ei, vezi?! se adresaă Geo Dumiţrescu uriasţ ului, ai fi zis supaă raţ, sţ i era
chiar supaă raţ, dacaă n-ai fi simţţiţ îân cuvinţele lui nepaă sarea.
Ameţţeala dupaă prima halbaă mi se îâmpraă sţ ţie la a doua. Ni se aduse ceea ce
grasul numea „chesţie d-aia”. Era maă maă ligaă la cupţor aurie cu unţ sţ i sţraţuri
groase de braâ nzaă sţ i ouaă , se pare o specialiţaţe a beraă riei.
Dupaă ce o maâ ncaraă m sţ i baă uraă m a doua halbaă scoaseraă m ţţigaă ri. Deodaţaă
Geo Dumiţrescu îâncepu saă raâ daă . Spuse caă nouaă ne e suficienţaă porţţia asţa,
dar cu Saâ rbu ce facem, caă lui nu i-a ajuns nici pe-o maă sea. Chemaă chelnerul
din proprie iniţţiaţivaă sţ i îâsţi desfaă cu maâ inile: avem aici, zise el, sţ i clienţţi mai
corpolenţţi, saă mai aducaă o chesţie d-aia dacaă nu cumva Saâ rbu dorea alţceva.
Uriasţ ul îânsaă îâsţi daă du cuvaâ nţul caă nu mai dorea nimic, numai bere. Auzi! Bere!
Dar asţa mai voiam sţ i noi! Apoi mi se adresaă , ce fac, de ce n-aduc nuvela
aceea saă debuţez? Dacaă n-ar fi pierduţ-o (adicaă pe cea care i-o ţrimisesem
anul ţrecuţ penţru Albatros) ar fi daţ-o acum la „Popasuri”… s-o aduc eu
neapaă raţ chiar zilele asţea dacaă am paă sţraţ o copie. Sau dacaă nu-mi mai
plaă cea, saă aduc alţceva… Discuţţia reveni apoi asupra poeţului comunisţ de la
sţaţisţicaă sţ i fui inviţaţ saă povesţesc cum maă primise. Eu îânsaă ţaă cui sţ i Geo
Dumiţrescu îâmi respecţaă discreţţia. Nume de ziare, revisţe sţ i polemici de care
eram sţraă in urmaraă îân discuţţie amesţecaâ ndu-se cu rumoarea beraă riei. Maă
simţţeam aţaâ ţ de bine, îâncaâ ţ aveam senţimenţul caă sţarea mea de spiriţ se
ţransmiţea sţ i caă n-avea nicio imporţanţţaă fapţul caă nu scosesem paâ naă aţunci
niciun cuvaâ nţ. Acesţ lucru avea saă mi se îânţaâ mple mulţaă vreme. Veseli ţoţţi,
ţraă indu-sţ i bucuria de a fi, grupul lor, angajaţţi la un ziar, puneau la cale noi
polemici, îân special cu acelasţ i ziar Porunca vremii, raâ zaâ nd, ciţind pasagii ţari
care ţrecuseraă prin cenzuraă , furia celui cu care polemizau; ţemerea voalaţaă a
lui Unţaru caă ar puţea-o paă ţţi, sţaâ rnind ironiile raă suciţe ale celui care avea un
ascendenţ asupra ţuţuror, Geo Dumiţrescu. Grasul se uiţaă la ceas, sţaâ rnind
proţesţe. Saă sţea, unde se graă bea asţ a? El le spuse cu un glas care ţe faă cea saă
îânţţelegi caă asţ a se îânţaâ mpla ţoţdeauna:
— Voi maâ ine sunţeţţi liberi paâ naă seara, îân ţimp ce eu la opţ dimineaţţa
ţrebuie saă fiu la Tipar.
Ei sţ i? Grasul zaâ mbi sţ i mai raă mase, dar nu mulţ, chemaă chelnerul sţ i ceru
noţa. Caâ nd plaă ţi scoase un ţeanc de bani.
— Nu îânţţeleg, zise Geo parcaă scaâ rbiţ, cum poaţe cineva saă aibaă aţaâ ţţia bani!
Nu ţe jeneazaă caâ nd sţai cu porţofelul plin? IÎmprumuţaă -l sţ i pe el cu vreo mie
de lei, zise aruncaâ ndu-mi o privire, ţţi-i daă îândaă raă ţ la prima leafa pe care o s-o
îâncaseze de la sţaţisţicaă .
Grasul raâ se, luaă , faă raă saă numere sţ i faă raă saă eziţe, o felie din ţeanc sţ i mi-i
îânţinse. Adaă ugaă caă nu chiar la prima leafa saă i-i îânapoiez, ci la a doua sţ i saă
ţrec pe la el caâ nd vreau, saă sţaă m de vorbaă … Ne ridicaraă m. Ne duse pe ţoţţi cu
un ţaxi acasaă . IÎl chema Niculescu sţ i era, acolo la Tiparul universiţar, sţ ef al
ţipografiei, direcţor fiind profesorul Bagdasar. Poeţ, semna Sergiu Fileroţ…
35
Cu acei bani am puţuţ asţfel saă paă raă sesc odaia faă raă foc din Panţelimon sţ i
saă maă muţ îânţr-una de pe sţrada Traian, ţoţ cu îâncaă ţrei insţ i îân cameraă , dar
îâncaă lziţaă . Proprieţaă reasa, o femeie ţomnaţicaă sţ i cam prea îâmpliniţaă , ţraă ia cu
un pesţ ţe, un ins care venea la ea doar seara, de alţfel ca sţ i ceilalţţi chiriasţ i, îâi
gaă seam îân paţ (fiindcaă sţ i ea ocupa prima cameraă , de la inţrare, ca sţ i
ciurelarul de la care plecasem).
Asţ adar puţeam debuţa la „Popasuri”. Caâ ţeva zile am sţaţ îân casaă sţ i am
scris. Am reluaţ ceva deja scris de pe vremea caâ nd eram la Crisţur-Odorhei.
Erau primele mele îâncercaă ri, le ciţisem îân cenaclul sţ colii, mici schiţţe care
povesţeau despre nedumerirea unui ţţaăran care nu îânţţelegea alţ ţţaăran. Am
daţ amploare acesţei nedumeriri, am inţiţulaţ una din ele Pârlitu (care voia
saă spunaă caă ţţaăranul care sţaâ rnea nedumerirea era un paâ rliţ, adicaă un
praă paă diţ, nu chiar maţerial, ci la minţe), mi-am faă cuţ o copie sţ i m-am dus la
Timpul saă -l cauţ pe Geo Dumiţrescu…
Caâ nd m-a vaă zuţ inţraâ nd îân redacţţie a ridicaţ braţţele îân sus:
— Ce faci, domnule, unde ai dispaă ruţ? Te-am caă uţaţ pe Panţelimon 64 sţ i
nu ţe-am gaă siţ. Voiam saă -ţţi anunţţ vesţea: ai fosţ angajaţ aici corecţor, asţ a cum
ţţi-am promis… Du-ţe jos sţ i îâncepi imediaţ lucrul. Vezi caă ai sţ ef pe unul
Grigorescu, ţe asţ ţeapţaă . Uiţe pe-aici, mi-a araă ţaţ el o usţ aă micaă , duce îân
ţipografie sţ i acolo e un birou al corecţorilor…
Am coboraâ ţ sţ i am inţraţ îân sala linoţipurilor. Zumzeţul masţ inilor sţ i
mirosul de plumb ţopiţ mi-erau familiare, ţoţusţ i m-au ameţţiţ. IÎn sfaâ rsţ iţ,
gaâ ndeam, eram angajaţ de asţaă daţaă îân mod sigur, caă ci nu era nicio îândoialaă ,
Geo Dumiţrescu i-a preveniţ pe sţ efii acesţui ziar caă nu cunosc meseria de
corecţor sţ i dacaă ţoţusţ i maă angajeazaă îânsemna caă se va ţţine seama de acesţ
lucru sţ i caă ţrebuia saă fiu îânţaâ i îânvaă ţţaţ.
Am sţraă baă ţuţ aţelierul sţ i am inţraţ îân biroul corecţorilor, despaă rţţiţ de resţ
prinţr-un placaj.
— Bunaă seara, am spus, îâl cauţ pe domnul Grigorescu.
Erau îânaă unţru paţru sau cinci insţ i insţalaţţi la o masaă uriasţ aă, aplecaţţi
asupra sţ palţurilor, sub lumina puţernicaă a unui bec care aţaâ rna aproape
paâ naă jos din ţavan.
— Eu sunţ, a raă spuns unul dinţre ei, un ins mic de sţaţuraă , cocosţ aţ,
eleganţ îâmbraă caţ, cu un chip aspru, sever, privire rapidaă sţ i paă ţrunzaă ţoare.
Mi-a sţrigaţ numele sigur caă nu se îânsţ ela, sţ i mi-a spus caă am lipsiţ. Nici nu
maă apucasem de lucru, caă sţ i lipsisem. Am vruţ saă -i explic, dar m-a îânţrerupţ:
— Faă cunosţ ţinţţaă cu viiţorii dumiţale colegi… Domnul Orleanu… Domnul
Sachelarie… Domnul Ecovescu… Domnul Orleanu, a sţrigaţ apoi din nou
acesţ domn (nu era chiar sţrigaă ţ, era o voce ridicaţaă , cu volum naţural, cu
ţimbru baă rbaă ţesc, care conţrasţa cu sţaţura lui infirmaă ), domnul Orleanu, a
reluaţ el apoi cu o voce obisţ nuiţaă , îânvaţţaă-l pe noul nosţru coleg corecţura.
Rapid! Araţaă -i semnele sţ i pe urmaă daă -i un sţ palţ de probaă . Nu e greu, mi-a
spus el de asţaă daţaă amical, dar ţrebuie mulţaă aţenţţie, fiindcaă ţe furaă fluxul
ţexţului sţ i nu mai vezi gresţ elile. Dar ele sunţ, aici e ţoţ secreţul, saă îânveţţi saă le
vezi.
Domnul Orleanu, un baă iaţ cam de vaâ rsţa mea, vorbea, spre deosebire de
domnul Grigorescu, îân sţ oapţaă , cu un aer confidenţţial, sţ i cu dublu sens,
semaă na îân aceasţaă privinţţaă cu fosţul meu coleg Dobrinescu. Avea ironie dar
sţ i caă lduraă , m-a îânvaă ţţaţ îânţr-adevaă r rapid meseria.
Ne-am sţ i îâmprieţeniţ auzind caă vreau saă debuţez ca scriiţor. Sţ i el voia.
Pracţic la ora unu din noapţe munca noasţraă se ţermina, paginile inţrau la
calandrare sţ i roţaţiva inţra îân funcţţiune. Formidabilaă aceasţaă roţaţivaă , cum
vuia, sţ i din burţa ei, dupaă ce primea paginile sub formaă de sul de plumb,
ţţaâsţ nea ziarul proaspaă ţ îân fiecare secundaă Timpul, Timpul, cu ţiţlul rosţ u,
mirosind puţernic a cernealaă . Toaţaă lumea care îâl faă cuse se afla adesea acolo
sţ i plecam ţoţţi cu el îân buzunar, dupaă ce îâl raă sfoiam saă nu fi scaă paţ ceva… Se
îânţaâ mpla rar de ţoţ, ţoţusţ i se îânţaâ mpla, uneori ne veneau cenzuri îânţaâ rziaţe:
se repagina, recalandra, adicaă se imprima pagina plaţaă de plumb, îânţr-un
carţon special, flexibil, dupaă care se forma sulul de plumb. Se auzeau
îângrijoraă ri… daţţi-i drumul îân viţezaă … e ora douaă … pierdem provincia…
Orleanu sţaă ţea deparţe, n-avea cu ce ajunge acasaă dupaă ora unu sţ i se culca
pe masaă . La fel sţ i domnul Sachelarie, care faă cea singur ziarul economic-
financiar Argus, direcţor fiind celebrul Timoleon Pisani, care publica sţ i el pe
pagina îânţaâ ia caâ ţe-un arţicol inţiţulaţ „Nu poci limba”. Ce caă uţa acolo un
asţfel de arţicol îânţr-un ziar al bursei sţ i al vieţţii financiare? De fiecare daţaă îâl
ciţeam sţ i raâ deam ţoţţi de acesţ îânversţ unaţ dusţ man al neologismelor.
Propunea de pildaă ca îân loc de ţramvai, cuvaâ nţ englezesc, saă spunem
peşinealergător, îân loc de cravaţaă , cuvaâ nţ franţţuzesc, gâtlegău, sţ i alţele, îân
fiecare numaă r avea caâ ţe ceva.
IÎnţr-o zi i-am faă cuţ o viziţaă cu Orleanu, saă ne disţraă m. Redacţţia Argusului
era îân aceeasţ i claă dire sţ i avea adminisţraţţie comunaă cu Timpul, direcţor
Grigore Gafencu, care era îân diplomaţţie. Baă ţraâ nul, cu musţaă ţţi uriasţ e, ne-a
primiţ îânsaă foarţe cordial, crezaâ ndu-ne admiraţori de-ai lui. I-am spus caă
sunţem redacţori de jos de la Timpul sţ i ne-am asţ ezaţ, ca doi domni gravi, îân
foţolii. Orleanu sţ i-a scos ţţigareţa sţ i a ceruţ voie saă fumeze. Fumam sţ i eu, dar
am uiţaţ saă aprind, aţaâ ţ de curios eram saă vaă d ce-o saă se îânţaâ mple.
— Domnule Pisani, i-a spus Orleanu faă raă obisţ nuiţul lui suraâ s care se voia
fin, puţţin baţjocoriţor (îâi masca de fapţ o ţimidiţaţe discreţaă sţ i un complex de
om de culţuraă auţodidacţ), ce ziceţţi dumneavoasţraă de cuvaâ nţul inefabil?
Baă ţraâ nul s-a zbaâ rliţ cu mulţ mai mulţ decaâ ţ sperasem noi caă avea saă se
îânţaâ mple, s-a ridicaţ pesţe birou agresiv sţ i a îâncepuţ saă bolboroseascaă :
— Inefabil… Ce e asţa inefabil?… N-am auziţ de acesţ… Cum? De unde l-aţţi
mai naă scociţ?… Caâ nd o saă îânceţaţţi cu…
— Domnule Pisani, a conţinuaţ Orleanu neţurburaţ, cuvaâ nţul exisţaă , a
inţraţ îân limbajul culţurii sţ i chiar îân vorbirea curenţaă .
— IÎn vorbirea curenţaă ? Inefabil? O saă scriu un arţicol îâmpoţriva acesţui
cuvaâ nţ… Chiar îân numaă rul de saâ mbaă ţaă … Ce îânseamnaă , dupaă voi, ce vrea saă
exprime acesţ cuvaâ nţ?
— Ceva care nu se poaţe exprima.
— Cum nu se poaţe exprima?
— Se referaă la ceva care nu se poaţe exprima.
— De exemplu, a ceruţ baă ţraâ nul.
— De exemplu: femeia aceea e de o frumuseţţe inefabilaă .
— Iesţ iţţi afaraă , a raă cniţ baă ţraâ nul scos din saă riţe, avaâ nd poaţe brusc
baă nuiala caă acesţ cuvaâ nţ nici nu exisţaă sţ i caă venisem acolo (ceea ce era
adevaă raţ) saă ne baţem joc de el.
Ne-a scaă paţ, n-am mai urmaă riţ aţenţţi dacaă avea saă scrie sau nu un arţicol
îâmpoţriva absurdului cuvaâ nţ, care, ca sţ i alţele, îâi ţerorizau de aţaâ ţţia ani
consţ ţiinţţa. Mie ţoţusţ i îâmi plaă cuse sţ i îâmi sţaâ rnea o afecţţiune îângaă duiţoare.
Mania lui era dinţre cele inofensive, nu faă cea raă u nimaă nui, sau cel puţţin nu
sţ ţiam eu, grija faţţaă de limbaă , ridiculaă îân formele pe care le luase la el sau le
avusese ţoţdeauna, nu era grijaă penţru chivernisire sau îânsţ elaă ţorie, ci una
nobilaă , dezinţeresaţaă .
La prima chenzinaă Orleanu maă preveni:
— Vezi caă Sachelarie o saă ţe aţace maâ ine saă -l îâmprumuţţi cu bani.
— Cum, dar el nu-sţ i ia leafa?
— Da, dar chiar azi se duce cu ea sţ i o pierde la curse. A avuţ mosţ ii pe care
le-a ţocaţ îân felul acesţa, case, proprieţaă ţţi…
M-am uiţaţ curios la domnul Sachelarie, caâ nd, cu chenzina îân maâ naă , ne-am
dus ţoţţi la bufeţieraă , care îâsţi avea mica ei odaă iţţaă chiar îân ţipografie, saă -i
plaă ţim ceea ce ne servise îân conţ îân ţimpul celor douaă saă pţaă maâ ni care
ţrecuseraă : ouaă , lapţe, debreţţini, braâ nzaă , cafele… Domnul Sachelarie a plaă ţiţ sţ i
el sţ i a plecaţ graă biţ. Era nu aţaâ ţ baă ţraâ n, caâ ţ ros de ani, îânalţ, slab, cu gaâ ţ
puţernic. Nu deschidea gura decaâ ţ ca saă spunaă cuvinţe scurţe sţ i memorabile,
pe care apoi le repeţam zile îânţregi… Viaţţa e o faâ nţaâ naă … Omul e soiul
dracului… Norocul e chior… Felul cum le spunea, cu resemnare, sau cu
dispreţţ amuzaţ, le îâncaă rca de un umor îân care zaă cea experienţţa lui de-o
viaţţaă… nu-i paă rea raă u, dar nici, privind îân urmaă , nu se enţuziasma: un imens
caă scaţ peceţluia adesea acesţ ţrecuţ dominaţ de o singuraă paţimaă , fiindcaă
nici nevasţaă , nici copii nu avea. La bilanţţuri sţ i la bursaă îâl ajuţam cu raâ ndul,
fiindcaă o cifraă gresţ iţaă îânţr-unul din ele puţea saă sţaâ rneascaă deruţaă îân viaţţa
financiaraă . Unul ciţea cu glas ţare, alţul urmaă rea… Creditul minier… cifre…
Astra română… alţe cifre… Nu s-a adeveriţ ce-mi spusese Orleanu: nu m-a
aţacaţ nici aţunci sţ i nici mai ţaâ rziu de sume de bani. Tţ ineam ţoţţi la el, ne
îânveselea adesea sţ i cu anecdoţe vechi (cunoscuse mulţaă lume) sţ i era un
corecţor bun.
Mai aveam o daţorie de plaă ţiţ, lui Sergiu Fileroţ sţ i dupaă -amiazaă m-am dus
pe la el la Tipar. Pe cine gaă sesc îânsaă ? Toţ grupul! (Din seara aceea nu mai
fusesem cu ei nicaă ieri, fiindcaă la ora caâ nd ei plecau, eu ţrebuia saă fiu jos la
corecţuraă .) IÎn mijlocul lor poeţul sţaţisţician, exţrem de iriţaţ, cu ziarul
Timpul îân maâ naă la pagina „Popasuri”. Am raă mas ţaă cuţ deoparţe. Ce se
îânţaâ mplase? Nota n-o scrisese ţoţusţ i Saâ rbulescu, ci Unţaru, sţ i acum daă duse
pesţe ei poeţul comunisţ. Cum, aproape caă sţriga el, asţ a se scrie despre o
asţfel de carţe?
— Ce consţ ţiinţţe aveţţi voi, care vaă preţindeţţi oameni de sţaâ nga, dacaă nu
sesizaţţi conţţinuţul subversiv al unei asţfel de lucraă ri? O noţaă se scrie? Sţ i îâncaă
sţ i aia asţ a, la f… maă -sa?
Ciţisem sţ i eu carţea. IÎn ce consţa acel conţţinuţ subversiv care ţrebuia saă
ne cuţremure consţ ţiinţţele? IÎn fapţul caă poeţţii ţrubaduri francezi din secolul
al XVI-lea ţraă iau îân mizerie, îân ţimp ce seniorii chefuiau sţ i bencheţuiau. Tţ ipa
la ei cu vocea lui subţţire, îâi besţ ţelea, îâi îânţreba de ce ţţineau un condei îân maâ naă
dacaă despre asţfel de caă rţţi demascaţoare ei scriau asţfel de noţaă mizerabilaă ?
— Paă i, am zis eu aţunci, dupaă paă rerea dumneavoasţraă , ar fi ţrebuiţ ca acei
ţrubaduri saă se ducaă sţ i saă se facaă frizeri, de ce vaă miraţţi caă noi nu scriem
nimic despre brosţ ura dumneavoasţraă ?
Era, firesţ ţe, o remarcaă inţolerabilaă . Cine eram eu?! S-a îânţors spre mine sţ i
drepţ raă spuns m-a ameninţţaţ cu baă ţaia, liţeralmenţe, avea acesţ chef, sţ i nu
numai pe mine, ci pe ţoţţi cei grupaţţi la pagina „Popasuri” din Timpul sţ i la
Tiparul universiţar, care ţoţusţ i îâl ţipaă rise, dar care refuzam saă vedem
conţţinuţul exploziv al brosţ urii lui apaă ruţe cu viza cenzurii.
Nici maă car nu sţ i-a daţ seama caă depaă sţ ise maă sura sţ i saă plece, a sţaţ un
ţimp inţerminabil, peroraâ nd îân acelasţ i sţil. Paâ naă la urmaă a îâncercaţ saă smulgaă
o promisiune caă ţoţusţ i se va scrie un arţicol „ca lumea”, dar nu i-a promis
nimeni nimic. IÎn sfaâ rsţ iţ a plecaţ, nu furios, fiindcaă furia lui era micaă , ci
oţraă viţ, neîâmpaă caţ.
Ne-am dus la fraţţii Rochus din apropiere, am ceruţ bere, salam, paâ ine sţ i
„mulţ musţ ţar”, am raâ s de poeţul care ne ameninţţase caă ne ţrage palme, l-am
ţrimis la origine sţ i am hoţaă raâ ţ saă -l ignoraă m mai deparţe. Auzi, asţ a credea el
caă se rezolvaă conflicţele de idei, cu baă ţaia, ce individ bizar! Ce-o saă facaă aă sţa,
ne îânţrebam, dacaă vine la puţere? Ne belesţ ţe pe ţoţţi, dacaă acum caâ nd nu avea
îâncaă aceasţaă puţere, avea asţfel de apeţiţuri… Am ţaă baă raâ ţ sţ i noi cu reprosţ uri
pe Sergiu Fileroţ, care ţipaă rise brosţ ura. L-am luaţ îân balon, am raâ s de el, cum
a puţuţ saă bage bani îânţr-o asemenea caă rţţulie faă raă sare sţ i piper, care avea
preţenţţia saă ne îândrume pe noi… Nu-l chemase nimeni saă ne fie sţ ef, dar el
asţ a credea, caă e sţ eful nosţru…
Sergiu Fileroţ, care nici el nu debuţase, lua, dupaă cum aveam saă ne daă m
seama curaâ nd, îân acele clipe, o hoţaă raâ re irevocabilaă , cu grave consecinţţe:
— O saă vaă araă ţ eu ce îânseamnaă poezie sţ i saă vaă îânvaă ţţ minţe saă maă mai luaţţi
pesţe picior…
Sţ i n-a mai adaă ugaţ nimic, ţaă cea, privirea îâi sţiclea sub ochelari, suraâ dea
mereu sţ i asemeni ţuţuror oamenilor grasţ i expresia chipului saă u era aceeasţ i,
de baă iaţ bun abia iesţ iţ din adolescenţţaă, ţaă cuţ sţ i jovial. Cuvinţele lui au ţrecuţ
neobservaţe, la vaâ rsţa aceea sţ i laă udaă rosţ enia faă cea parţe din psihologia
debuţanţului, desţ i sunase bizar la el.
Pe la îâncepuţul lui marţie primii sţ ţirea, prin Sergiu Fileroţ, care primise la
raâ ndul lui un ţelefon de la poeţul sţaţisţician, saă maă prezinţ la Insţiţuţul de
sţaţisţicaă (deci nu era un om raă u, nu ţţinea ranchiuna penţru replica mea).
Asţ adar sţaţisţica! Uiţasem de ea. Te pomenesţ ţi, mi-am zis, caă s-a aranjaţ ceva
sţ i acolo.
Maă prezenţai la domnul Pavel îân birou, caă ci el maă caă uţase, aflai de la
poeţul îânsusţ i care îâmi vorbi îânţr-adevaă r faă raă urmaă de resenţimenţ sţ i domnul
Pavel îâmi spuse caă eram angajaţ jos la masţ ini, saă maă prezinţ domnului Bosch,
care era la curenţ.
Asţ adar, douaă slujbe, de unde paâ naă aţunci caă uţasem zadarnic saă gaă sesc
doar una.
— Sţ ţiu, mi-a spus domnul Pavel, caă îânţre ţimp ţe-ai angajaţ la un ziar, dacaă
vrei, alegi, ziarul sau Insţiţuţul, dar poţţi saă faci sţ i una sţ i alţa.
— Bineîânţţeles, i-am raă spuns, le fac pe amaâ ndouaă .
— E îân regulaă . IÎţţi urez succes.
Am coboraâ ţ îân sala de masţ ini sţ i m-am prezenţaţ domnului Bosch, care
avea biroul chiar la inţrare îân salaă , îân dreapţa. M-a pus saă fac o cerere de
angajare sţ i m-a daţ îân primire unei doamne, care la raâ ndul ei m-a dus sţ i m-a
predaţ de asţaă daţaă unei domnisţ oare. Era o faţaă isţeaţţaă sţ i bine îâmbraă caţaă , m-
am simţţiţ jenaţ de cosţumul meu de la Taica Lazaă r, care îânţre ţimp se uzase la
maâ neci sţ i nici caă masţ a nu era prea curaţaă , era murdaraă de ţusţ ul de pe
sţ palţuri, care se lua repede, chiar îân ziua caâ nd o schimbai. „Trebuie saă -mi
cumpaă r alţ cosţum sţ i ţoţ ce-mi ţrebuie, mi-am zis, nu poţ veni aici, prinţre
cucoanele asţea, sţ ifonaţ sţ i cu panţalonii burlan. Sţ i ţrebuie saă maă sţ i muţ, de
asţaă daţaă îânţr-o cameraă a mea, singur, am cu ce plaă ţi.”
Domnisţ oara mi-a daţ îân primire o masţ inaă de calculaţ sţ i haâ rţii. Trebuia saă
adun sţ i saă îânmulţţesc sţ i saă fac ţoţalul acelor cifre, care veneau de la alţe
masţ ini, de la cele mari, ţrioarele, care chiar asţa faă ceau, ţriau nisţ ţe carţoane
sţ i rezulţaţul parţţial se îânscrie pe o diagramaă .
— Ce sunţ cifrele asţea? am îânţrebaţ-o.
— Cifre! zice.
Adicaă nu ne inţereseazaă ce sunţ, nici nu e nevoie, ţreaba noasţraă e saă le
adunaă m sţ i saă le predaă m domnului Bosch. Toţusţ i mi-a explicaţ: reprezenţau
ţoţ ce exisţaă îân ţţaraă , de la gaă ini sţ i viţe, paâ naă la oameni sţ i alţe bunuri mobile sţ i
imobile.
Am îâncepuţ saă manipulez buţoanele, care erau simple. Am apaă saţ pe cel
rosţ u: ceva s-a zbaă ţuţ îân inţeriorul masţ inii, ca o fiinţţaă vie, apoi pe haâ rţie a
apaă ruţ o cifraă sţ i ţaă cere: ţoţalul! Clar! Faţa a sţaţ laâ ngaă mine îân ziua aceea,
paâ naă s-a convins caă am prins secreţul sţ i pe urmaă s-a îândepaă rţaţ.
36
IÎmi plaă cuse carţierul Ferenţari (unde sţaă ţea Gheorghe al lui Cosţicaă
bruţarul) cu caă suţţele acelea cu pompaă îân curţe sţ i mulţaă verdeaţţaă. M-am dus
chiar pe Tuţunari, dar Gheorghe nu mai era acolo, îân schimb, ciudaă ţţenie,
camera lui era liberaă . Am îânchiriaţ-o eu. Avea un geam miţiţel, ca la piţici, dar
da spre graă dinaă , avea luminaă elecţricaă , podea de lemn, mobilaţaă , paţ mare cu
salţea de laâ naă sţ i cearceafuri albe, o maă suţţaă laâ ngaă fereasţraă . Era perfecţ!
Aveam eu saă caâ sţ ţig de-aici îânainţe zece mii de lei pe lunaă , dar n-aveam chef
saă dau douaă mii pe una cenţralaă sţ i eleganţaă , caâ ţ aflasem caă m-ar cosţa. Mai
ţaâ rziu, mai vedem, acum îâmi plaă cea aici.
E bine saă ai douaă servicii, nu-ţţi mai pasaă de sţ efi. IÎn orice caz nu-ţţi pasaă de
cel care ar dori prea mulţ saă -ţţi pese. N-asţ fi puţuţ spune caă domnul Bosch
faă cea parţe dinţre acesţ ţia, dar nici caă era un direcţor care nu ţe lua la ochi
dacaă nu-l saluţai la sosire sţ i la plecare. Nu mi-am daţ seama caă ţoţţi o faă ceau,
era sţ i plasaţ asţfel (îân apropierea usţ ii) îâncaâ ţ nu-l puţeai eviţa. Dar eu
gaâ ndeam caă n-avea nevoie de saluţul nosţru sţ i nu observasem decaâ ţ ţaâ rziu
fenomenul. Venea primul sţ i pleca ulţimul sţ i îân acele minuţe sţaă ţea îân picioare
(era îânalţ, impunaă ţor, puţţin chel, cu musţaţţaă de modaă veche), nu raă spundea
la bunaă dimineaţţa, bunaă ziua, care i se adresau, nici nu se uiţa, dar era la
posţul lui, faă raă saă paraă caă ne observaă curgerea, defilare dezordonaţaă îân
aparenţţaă, pe care ţoţusţ i o primea…
A îâncepuţ saă vinaă pe laâ ngaă mine, saă vadaă cum muncesc. Nu zicea nimic, se
uiţa, dar nu pleca. Dupaă caâ ţeva saă pţaă maâ ni fusesem daţ la ţrioare, care erau
foarţe ingenios consţruiţe. Aveam alaă ţuri caseţe pline cu carţoane, care erau
perforaţe diferiţ, dupaă semne de sţaţisţicaă secreţe penţru mine sţ i masţ ina le
arunca îân inţeriorul ei sţ i le îâmpraă sţ ţia ghidaâ ndu-se dupaă acele gaă uri, penţru
ca diagrama, sus, saă îânscrie nisţ ţe cifre. Se puţea gresţ i îân aceasţaă muncaă ? N-
aveai cum, ţoţusţ i domnul Bosch îânţaâ rzia prea mulţ laâ ngaă mine. Era un semn?
Desigur, mi-a explicaţ un coleg, un fosţ sţudenţ cu care maă îâmprieţenisem.
Era un baă iaţ disţins, care paâ naă avea saă fie plasaţ îân îânvaă ţţaămaâ nţ se angajase
acolo ca sţ i mine.
— E nemulţţumiţ de ţine, mi-a spus, nu-i dai bunaă ziua… Daă -i sţ i ţu bunaă
ziua, nu mai ţrece asţ a pe laâ ngaă el ca sţ i caâ nd ţu ai fi marele sţ ef sţ i nu el.
Am daţ din umeri:
— Ei sţ i? Mai am un serviciu, la care ţţin mai mulţ, poţ saă plec oricaâ nd de-
aici.
— Nu pleca, zice, aici ai leafa mai mare sţ i o saă ai sţ i pensie mai mare.
— Pensie? am sţrigaţ. Care pensie?…
„Auzi idioţul, gaâ ndeam. AĂ sţa vrea saă -mi sugereze ideea caă o saă sţau acolo
la ţrioare paâ naă la pensie!” Nici nu îâncepusem saă ţraă iesc sţ i el îâmi comprima
viaţţa saă rind pesţe paţruzeci de ani ca sţ i caâ nd curaâ nd aveau saă se sţ i scurgaă sţ i
eu ţrebuia saă maă gaâ ndesc de pe acum la ce-o saă fac dupaă . Nu m-a ţrecuţ un
fior, dar nici n-am raâ s ca de obicei, fiindcaă nu era de raâ s. IÎnţr-adevaă r,
gaâ ndeam, ce e o viaţţaă? Da, iaţaă , paţruzeci de ani îân faţţa acelor masţ ini, nicio
schimbare sţ i hop, declinul… Inţuisem aţunci fulgeraă ţor de ce singurul lucru
care puţea aduce furţuni saă misţ ţe aceasţaă viaţţaă erau femeile… Cel exasperaţ
puţea da iama îân ele, cu a doua sa forţţaă viţalaă care zaă cea îân el (prima se
consuma sub supravegherea unui domn Bosch) sţ i saă simţaă caă ţraă iesţ ţe…
Traă darea, gelozia, sţ i chiar crima care ar surveni (sţ i de care ziarele de
senzaţţie erau pline), fie caă ar ucide el pe vreuna, soţţia care l-ar îânsţ ela, fie caă
l-ar ucide pe el alţa îânsţ elaţaă de el sau paă raă siţaă , ţoaţe asţea n-ar mai fi
obsţacole de ţemuţ…
Eram îân pauzaă , îânţr-un chiosţ c Herdan de alaă ţuri, avea excelenţţi biscuiţţi sţ i
briosţ i sţ i iaurţ proaspaă ţ. Fosţul sţudenţ era de o nerusţ inare simplaă , sub ochii
vaâ nzaă ţorului îânţindea maâ na sţ i fura biscuiţţi din rafţ, îâi baă ga îân buzunar sţ i nu-i
plaă ţea. Maă miram de ce chiosţ carul nu zicea nimic. Ca saă aflu caă nu vedea
bine, era un om baă ţraâ n, dar caâ ţ de raă u vedea! O maâ naă îânţinsaă îân aer era
pesemne penţru el o ceaţţaă… „Sţ i ţu cum ai observaţ?” l-am îânţrebaţ pe fosţul
sţudenţ. N-a vruţ saă -mi spunaă .
— Vasaă zicaă pensie, zic, ţu ţe sţ i gaâ ndesţ ţi la pensie?
— De ce nu?! Caâ nd iesţ i la pensie sţ i un pol conţeazaă .
— Un pol? am sţrigaţ iar. Sţ i saă ţe gaâ ndesţ ţi cu paţruzeci de ani îânainţe la un
pol?
— Te gaâ ndesţ ţi… Voi nu vaă lupţaţţi la ţţaraă saă paă sţraţţi o viaţţaă îânţreagaă o
brazdaă de paă maâ nţ? Asţ a e sţ i polul aă sţa.
— Sţ i dacaă mori dracului îânainţe de pensie, am spus eu sumbru, aţunci ce-i
mai faci?
— De ce saă mori? Taţa are opţzeci de ani sţ i se ţţine bine.
— Bine, zic, o saă -l saluţ pe domnul Bosch la sosire sţ i la plecare, dar cum ai
observaţ ţu caă n-o faă ceam?
— Se observaă , raă spunse el filosofic.
— Te pomenesţ ţi caă au observaţ sţ i ceilalţţi!
— Toaţaă lumea.
— I-auzi!
Sţ i eu care nu observasem nimic la nimeni, decaâ ţ caă prieţenul aă sţa
proaspaă ţ al meu, absolvenţ al unei faculţaă ţţi, fura biscuiţţii sţ i briosţ ii unui
baă ţraâ n! îâncepui saă maă uiţ mai aţenţ îân jur, dar nu descoperii nimic. Toaţaă
lumea lucra îân ţaă cere sţ i caâ nd cineva se ridica sţ i se ducea undeva, avea o
haâ rţie îân maâ naă , sau se ducea saă verifice ceva, ţoţ îân legaă ţuraă cu vreo
diagramaă sau grafic…
Veneam la Insţiţuţ direcţ de la ziar, unde dormeam cu Orleanu pe masaă , saă
caâ sţ ţig ţimp, dupaă -amiazaă îâncercam îân odaia mea saă scriu sau saă ciţesc ceva,
maă apuca somnul. Iar cele douaă zile pe saă pţaă maâ naă , caâ nd aveam program de
la cinci la opţ, erau cele mai grele. De la sţaţisţicaă maă duceam direcţ la ziar sţ i
moţţaăiam pe sţ palţ, caâ nd nu-mi pica chiar capul pe el. „Domnul Preda!” sţriga
aţunci Grigorescu sţ i o formidabilaă palmaă îân masaă maă faă cea saă sar îân sus ca sţ i
caâ nd asţ fi primiţ palma aceea chiar îân cap.
De dorinţţa de a debuţa, uiţasem, paâ naă ce îânţr-o zi am veniţ la redacţţie cu
schiţţa aceea, Pârlitu, îân buzunar sţ i i-am daţ-o lui Geo Dumiţrescu.
Nu maă simţţeam ţoţusţ i obosiţ. Orasţ ul era frumos seara caâ nd iesţ eam de la
sţaţisţicaă sţ i o luam îân jos spre Saă rindar, desţ i luminile nu se mai aprindeau
feeric, viţrinele nu mai aveau chenare mulţicolore sţ i reclamele îânalţe care
anul ţrecuţ scaâ nţeiau îânţr-o aprindere sţ i sţingere neîânceţaţaă , de albasţru sţ i
rosţ u, sţ i care maă faă ceau saă simţ caă ţraă iesc, cum spune Hemingway, îânţr-o
saă rbaă ţoare conţinuaă , dispaă ruseraă sţ i ele. Camuflajul aruncase la îâncepuţul
raă zboiului orasţ ul îân îânţuneric, sţ i conţinua sţ i acum, desţ i raă zboiul era
deparţe… Tramvaiele circulau seara cu asţ a-numiţele lumini oarbe, care nu se
vedeau de sus, sţ i mergeau cu viţezaă redusaă , iar îân sţaţţii vaţmanii se orienţau
dupaă semne sţ ţiuţe numai de ei. Orasţ ul mi se paă rea acum mai misţerios,
fiindcaă se vedea cerul plin de sţele sţ i cu îânţunericul serilor eram îânvaă ţţaţ, mie
mi se paă rea caă e luminaă , ca îân unele nopţţi de la ţţaraă , caâ nd îân plin miez de
noapţe vedeai omul ca ziua sţ i îâl recunosţ ţeai, iar paă maâ nţul devenea parcaă
albicios. Oamenii forfoţeau pe sţraă zi, sţ i din caâ nd îân caâ nd caâ ţe-o lanţernaă se
aprindea sţ i se sţingea scurţ. Eu vedeam ţoţusţ i, dupaă ce ora crepusculului se
sţingea sţ i orasţ ul caă dea îânţr-un îânţuneric ţoţal, culoarea rochiilor la femei,
albeaţţa gulerelor, paă rul revaă rsaţ pe umeri al feţelor. Maă misţ caă m repede
sţrecuraâ ndu-maă cu usţ urinţţaă prinţre oameni. Urcam spre Sfaâ nţul Gheorghe,
ajungeam la Piaţţa Braă ţianu, o luam la sţaâ nga pe bulevardul Elisabeţa, coţeam
pe dupaă frumoasa claă dire a libraă riei Carţea Romaâ neascaă sţ i coboram apoi pe
Saă rindar. Sţaţisţica maă laă sa de obosiţ sţ i corecţura maă asţ ţepţa de odihniţ.
Dimineţţile, caâ nd o luam îânapoi spre sţaţisţicaă , ţoţ pe jos, ca sţ i îânţoarcerile
acasaă pe la ora douaă dupaă -masaă nu-mi alungau cu nimic euforia îân care
ţraă iam… Zece mii de lei, pe care abia asţ ţepţam saă -i vaă d pe ţoţţi îân maâ naă , saă maă
îâmbrac sţ i saă -mi cumpaă r cu ei caă rţţi, se aflau, desigur, la sursa acesţei euforii.
Dar nu era numai aţaâ ţ… îâncepeam saă am îân jurul meu prieţeni… Marele orasţ ,
îân care raă ţaă cisem paâ naă aţunci aţaâ ţa vreme caă uţaâ ndu-mi îân el un rosţ, îâncepea
saă fie sţ i al meu. Blocurile, marile lui bulevarde, ţramvaiele, resţauranţele,
cinemaţografele sţ i ţeaţrele îâmi plaă ceau, ca alţaă daţaă uliţţele, gardurile,
salcaâ mii care acopereau saţul…
37
Da, îânţr-o searaă fiii opriţ îân ţrecere prin redacţţie (ţreceam pe-acolo, sţ i nu
pe jos prin gang) sţ i îâmi faă cui un nou prieţen, un poeţ, îânsusţ i sţ eful „paginei a
doua”, „Popasuri”, a ziarului, Miron Radu Paraschivescu. Geo Dumiţrescu se
afla sţ i el acolo, dar de caâ nd îâncepusem saă lucrez nu mai schimbam îân
redacţţie decaâ ţ saluţuri, îân afaraă de cazurile caâ nd maă inviţa saă mergem la
Gambrinus la o bere. Venea Unţaru, care îâncepuse saă semneze Virgil Ierunca,
acesţ baă iaţ care nu dormea nopţţi îân sţ ir luaâ nd cofeinaă , aţaâ ţ de mulţ era
pasionaţ dupaă caă rţţi (anul ţrecuţ, îân ’47, Virgil Unţaru, Ierunca, paă raă sea ţţara
sţ i, cu anii, acesţ om de sţaâ nga îân perioada raă zboiului a evoluaţ îânceţ, dar faă raă
îânţoarcere, spre dreapţa), venea Saâ rbulescu, „masivul” cum îâl poreclisem eu,
credeam caă o saă ţraă iascaă o suţaă de ani, a muriţ de inimaă pe la cincizeci, sţ i
Sergiu Fileroţ.
Poeţul, sţ eful „paginei a doua”, un om smead, subţţirel sţ i mic de sţaţuraă , cu
un nas de pasaă re, cu voce confidenţţialaă , plaă cuţaă , afecţuoasaă , îâmi ceru saă iau
loc caă are ceva saă -mi spunaă . Redacţţia avea un birou comun cu secreţariaţul
(Sţ ţefan Roii), alaă ţuri era biroul redacţorului-sţ ef, Mircea Grigorescu, pe care
nu-l cunosţ ţeam.
Faă raă saă -mi spunaă de ce, Miron Paraschivescu îâncepu saă maă îânţrebe: cine
eram, de unde veneam… De caâ nd îâncepusem saă scriu? Sţ i o îânţrebare ca o
paranţezaă , bizaraă , care venea dinţr-un inţeres al lui anţerior îânţaâ lnirii
noasţre: cum scriu?! N-am îânţţeles.
— Cum faci caâ nd scrii? precizaă el. Te gaâ ndesţ ţi dinainţe, sau îâţţi vine?
— Doresc saă scriu, îâi raă spunsei.
— Sţ i pe urmaă îâţţi vine! zise el parcaă ţriumfaă ţor.
Era mulţţumiţ, îâi confirmam ceva, sau mai bine zis îâmi smulsese el
confirmarea de care avea nevoie îân secreţul gaâ ndirii lui. Asţ fi vruţ saă -i
precizez caă uneori maă gaâ ndeam sţ i dinainţe la un subiecţ care nu venea
singur, ci îâl smulgeam din viaţţa cunoscuţaă , cu un eforţ de a exprima o idee,
asţ a cum îâmi aminţeam caă faă cuse Baudelaire îân La charogne, dar am ţaă cuţ, nu
voiam saă -i sţric plaă cerea acelui gaâ nd al saă u confirmaţ…
Sţ i pe urmaă îânţrebaă rile conţinuaraă . Ce ciţesc? Ce ciţeam? Nu prea mai
aveam chiar aţunci ţimp saă ciţesc, i-am raă spuns. L-a apucaţ un enţuziasm. A
îâncepuţ saă raâ daă sufocaâ ndu-se, aruncaâ ndu-mi îân acelasţ i ţimp priviri
îânduiosţ aăţoare, paţerne sţ i îân mod surprinzaă ţor pline de admiraţţie. N-am
îânţţeles comporţarea aceasţa bizaraă , adicaă , era bine caă nu ciţeam, sau era ceva
de raâ s?… Faă cusem ceva, sţ i acesţ ceva se afla îân sţraâ nsaă legaă ţuraă cu baâ lbaâ iala
mea, adicaă se poţrivea sţ i de aceea era el aţaâ ţ de vesel? îâmi sugera îânsaă o
experienţţaă de viaţţaă sţ i de oameni îân care eu ocupam un loc prinţre cei care îâl
inţeresau, îâncaâ ţ mi-am simţţiţ baă ţaă ile inimii de emoţţie.
Timpul ţrecea îânsaă sţ i eu eram asţ ţepţaţ jos. I-am spus acesţ lucru. A raâ s iar:
— Daă -i îân… Apoi a reveniţ: Bine, du-ţe!
IÎn clipa aceea s-a apropiaţ Geo Dumiţrescu.
— Dorn Preda, îâl aud caă zice, cu vocea lui neuţraă (asţ a avea saă -mi zicaă
ţoţdeauna, dorn Preda sau domn Marin, penţru a eviţa o prieţenie pe care n-
o dorea), maâ ine dupaă -masaă ce faci?
— Ce saă fac, sunţ liber.
— Nu ţe duci la sţaţisţicaă ?
— Nu, poimaâ ine.
— Hai saă mergem maâ ine pe la Tib (aă sţa era ţipul cu gaâ ţul sţraâ mb, Geo îâl
agrea, dar eu, nu sţ ţiu de ce, maă feream de el, dar sţ i el de mine), venim ţoţţi,
mai sţaă m de vorbaă sţ i pe urmaă mergem la Gambrinus. Nu sţ ţii unde sţaă , saă -ţţi
dau adresa… Vino asţ a, pe la cinci.
I-am gaă siţ îânţr-adevaă r a doua zi adunaţţi pe ţoţţi la Tib. Numai Unţaru
lipsea. Taţaă l lui Tib era ofiţţer superior sţ i fiul, Tib adicaă , avea camera lui
spaţţioasaă , mobilaţaă bine sţ i o masaă roţundaă îân mijloc, la care probabil scria,
caă ci era sţ i el scriiţor, publicase un volum de vioaie schiţţe bucuresţ ţene. Sţ i
îâmpreunaă cu ei, cine? Miron Paraschivescu, pe care nu-l vaă zusem paâ naă aţunci
cu noi sţ i îândaţaă ce maă asţ ezai pe scaun el îâncepu, supaă raţ, dar preveniţor:
— Am vruţ saă ţe vedem, Tib, ca saă -ţţi spunem caă ai faă cuţ o fapţaă execrabilaă .
Cum e posibil ca ţu saă nu sţ ţii cine sunţem sţ i ce reprezenţaă m noi ţoţţi cei de la
„Popasuri”, pe care ţu ne cunosţ ţi sţ i ne urmaă resţ ţi? Ai vaă zuţ ţu vreodaţaă pe
vreunul dinţre noi caă scrie arţicole anţibolsţ evice, aluzii de vreun fel, reporţaj,
cum ai scris ţu faă raă saă ţe fi dus pe fronţ, din burţaă , sţ i îân asţ a hal de minciunaă sţ i
misţificare? Ce sunţem noi dupaă ţine? Legionari „adevaă raţţi” dinţre cei care
au mai raă mas sţ i pe care Maresţ alul îâi ocroţesţ ţe, sau redacţori la Porunca
vremii sau la Sfarmă piatră?
— Miroane, nu m-am gaâ ndiţ, se baâ lbaâ i Tib.
Nu sţ ţia ce saă mai spunaă sţ i ţaă cu, dar nu prea opresaţ de cuvinţele poeţului,
care, îânneguraţ, raă sfoi ziarul (nu era Timpul) sţ i îâncepu saă ne ciţeascaă din el,
adicaă din reporţajul lui Tib, pasagii îânţregi, îânţr-adevaă r, anţibolsţ evice…
expresiile curenţe… cei faă raă cruce sţ i credinţţaă… barbarii de la raă saă riţ…
Miron Paraschivescu se opri sţ i izbucni îân raâ sul acela al saă u îânecaţ, care nu
îânsemna numai enţuziasm, ci sţ i o ironie la adresa cuiva sau ceva aţaâ ţ de
coplesţ iţoare îâncaâ ţ ai fi zis caă îâi venea sţ i îâţţi venea sţ i ţţie, auzindu-l, saă ţe
ţaă vaă lesţ ţi pe jos de raâ s.
— Barbarii de la raă saă riţ… a… ha, ha… a… ha, ha…
Pe urmaă îâsţi reveni, deveni brusc grav.
— Saă fie ulţima ţa prosţie pe care ai faă cuţ-o. Passons… Saă speraă m caă dupaă
raă zboi acesţ reporţaj nu va ţrece îân dosarul ţaă u. Caă ci vor fi dosare! Vor caă dea
mulţe capeţe.
Se laă saă sţ i pesţe noi o ţaă cere grea.
De unde sţ ţia el, maă îânţrebam, ce va fi dupaă raă zboi? Sţ i de unde era aţaâ ţ de
sigur caă raă zboiul va fi pierduţ de nemţţi sţ i caâ sţ ţigaţ de rusţ i? Dar poeţul ne
smulse din aceasţaă apaă sare prea duraă penţru vieţţile noasţre ţinere (el era
mai baă ţraâ n, saă fi avuţ ţreizeci sţ i ceva de ani), scoase din buzunar nisţ ţe haâ rţii
sţ i ne spuse:
— Saă vaă ciţesc acum ceva, o schiţţaă… Se numesţ ţe Pârlitu, iar auţorul, a… ha,
ha… se îânaă busţ i el scurţ, nu vi-l spun. Asculţaţţi…
Sţ i îâncepu saă ciţeascaă . Eram nelinisţ ţiţ… Dacaă aceasţaă schiţţaă avea îân paginile
ei ceva asemaă naă ţor cu ceea ce faă cuse Tib, îân alţ sens, desigur… desigur îân
sens liţerar, sţ i o ciţea aici ca saă maă ia sţ i pe mine la rosţ ca pe acela, penţru…
cine poaţe saă sţ ţie, gresţ eli… necunoasţ ţerea limbii… Dar curaâ nd maă linisţ ţii sţ i
inima îâncepu saă -mi baţaă iaraă sţ i cu puţere, ca asearaă caâ nd sţaă ţuse de vorbaă cu
mine: se opri la un pasaj saă -sţ i vie îân fire de enţuziasm.
— Cum a puţuţ saă -i zicaă , voi auziţţi?
Sţ i reciţi pasajul sţ i mimaă apoi o perplexiţaţe exţraordinaraă . Nu era nicio
îândoialaă sţ i avui brusc revelaţţia desţinului meu confirmaţaă specţaculos: îâi
plaă cuse schiţţa mea sţ i îânţţelesei caă Geo Dumiţrescu i-o daă duse, dupaă ce o ciţise
el îânsusţ i sau poaţe n-o ciţise… Sţ i de aceea sţaă ţuse asearaă de vorbaă cu mine,
saă cunoascaă mai îânţaâ i animalul care o scrisese sţ i abia dupaă aceea saă -mi
comunice verdicţul.
A conţinuaţ lecţura cu numeroase pauze ca saă ne explice subţiliţaă ţţile de
limbaj, dialogul, inţervenţţiile auţorului, care, a, ha, ha, era acolo, cu paâ rliţu-
aă la, îâl auzea vorbind, vorbesţ ţe ca el… a, ha, ha…
De fapţ nu ciţea, faă cea ca la ţeaţru, regiza, îâsţi schimba vocea poţriviţ cu
replicile sţ i eroii, din caâ nd îân caâ nd se oprea supaă raţ sţ i îâmi punea caâ ţe-o
virgulaă (cam mulţe dupaă mine sţ i maă corecţa saă zicaă eroii mei dă, îân loc de de,
pă, îân loc de pe, n-avea nicio imporţanţţaă, gaâ ndeam, lasaă -l saă le punaă ).
Terminaă lecţura îânţr-un ţriumf al lui personal, scrise pe manuscrisul meu
cuvaâ nţul „Popasuri”, puse corpul de liţeraă de cules sţ i numaă rul de coloane sţ i îâi
daă du manuscrisul lui Geo Dumiţrescu.
— Penţru numaă rul de duminicaă , îâi spuse.
Sţ i se ridicaă sţ i îâsţi îâmbraă caă palţonul, care îân mod curios îâl faă cea parcaă sţ i mai
mic.
— Domnule, îâmi spuse, debuţezi. Scrie! Dar ţoţ asţ a, de-asţea (sţ i le luaă cu
palma pe dedesubţ, asţea la care se referea, sţ i care puţeau saă -l îâncaâ nţe pe el
aţaâ ţ de mulţ…). Saă nu scrii alţele, cel puţţin o vreme, maă averţizaă el. Mai ţaâ rziu
laă rgesţ ţi aria, ţe privesţ ţe, dar penţru îâncepuţ e bine asţ a, saă ţe ţţii de acesţ filon.
Pe urmaă , e adevaă raţ, ţrebuie saă -l depaă sţ esţ ţi.
Sţ i a plecaţ. Iar noi ne-am pus ca sţ i el palţoanele sţ i ne-am dus la locul sţ ţiuţ,
saă saă rbaă ţorim evenimenţul…
Saâ rbulescu, masivul, cum îâi spuneam eu cu infiniţaă simpaţie, fiindcaă
vederea lui ţe calma ca o forţţaă linisţ ţiţaă a naţurii, era cel mai comunicaţiv, desţ i
nu vorbea mulţ.
— Ei, vezi? zise el caâ nd ciocniraă m halbele cu bere. Hîâ, ai vaă zuţ?
Ei, na! Bineîânţţeles caă vaă zusem. Cum saă nu fi vaă zuţ ceea ce se peţrecuse?
Ceva îânsaă nu mergea. Geo Dumiţrescu era ţaă cuţ, ţoţusţ i aţenţ, îânsaă rezervaţ,
circumspecţ, inamic al efuziunilor deplasaţe sţ i de gusţ îândoielnic, represiv
conţra senţimenţelor laă baă rţţaţe, pe care cu un umor sţ i o ironie ai fi zis amaraă
(îâl faă cea pe feciorelnicul Unţaru, care îâncepuse saă semneze Ierunca, saă
rosţ eascaă ) le lua îân deraâ dere. IÎn seara aceea paă rea chiar scaâ rbiţ de ceva, poaţe
de paţa aceea de cernealaă de pe maâ naă , cu care se naă scuse sţ i pe care o
remarcasem de la prima noasţraă îânţaâ lnire. Era semnul unui desţin? Poaţe caă
da, dar el îâl privea cu neîâncredere, îâncaă miraţ, dacaă nu chiar scepţic…
— Faă sţ i ţu cinsţe aicea, mi se adresaă iar masivul cu un enţuziasm
conţrolaţ, nu de propria sa naţuraă , ci de prezenţţa „sţ efului generaţţiei”, cum
avea saă fie numiţ mai ţaâ rziu Geo Dumiţrescu. Acuma, mai adaă ugaă masivul,
gaţa…
— Gaţa, ce? zise îânţr-adevaă r Geo Dumiţrescu cu un dispreţţ inţerogaţiv.
Trebuie saă vii saă -i spui un lucru pe care el singur îâl sţ ţie de mulţ? Nu ţrebuia
saă debuţeze la Albatros îâncaă de anul ţrecuţ? Ce-ţţi lucesc asţ a ochii de
enţuziasm? El e mai linisţ ţiţ. Parcaă ai fi scris ţu Pârlitu, dacaă judecaă m dupaă
figura ţa bovinaă .
Veselia mea, auzind acesţe cuvinţe necruţţaăţoare, izbucni faă raă maă suraă .
IÎnsusţ i masivul raâ dea, ca sţ i caâ nd cine sţ ţie ce lucru maă guliţor se spusese la
adresa lui. Gambrinusul, ca îânţoţdeauna, era plin de bucuresţ ţeni. Berea, aici,
avea îân ea ceva îân plus faţţaă de alţele, nimeni nu sţ ţia ce, sţ i al caă rei secreţ pe
urmaă s-a pierduţ. Am mai ceruţ un raâ nd sţ i ceva de maâ ncare, aveau pesţ ţe, am
comandaţ pesţ ţe.
— Un scriiţor, conţinuaă Geo Dumiţrescu, nu ţrebuie deranjaţ cu inviţaţţia
la congraţulaă ri reciproce. Ai vrea saă -ţţi spunaă sţ i el ce-i spui ţu, numai caă el n-o
saă -ţţi spunaă , aici e surpriza. Nu-l cunosţ ţi!
Dar ce-mi spusese Saâ rbulescu? Nimic! Era primul meu admiraţor, ce avea
cu el? Ce faă cusem eu saă spunaă caă eram greu de cunoscuţ, caă numai el, Geo,
maă cunoasţ ţe? Sugesţia lui era spre reţţinere, dar ce sţrica puţţin enţuziasm?
Masivul se supaă raă de asţaă daţaă :
— Dacaă îâl preţţuiesţ ţi asţ a de mulţ, de ce l-ai publicaţ pe Nic Smeureanu sţ i
nu l-ai publicaţ pe el?
— Penţru caă nu mi-a ţrecuţ prin cap caă o saă ne desfiinţţeze revisţa, sţ i proza
lui Nic Smeureanu o aveam dinainţe, raă spunse Geo prompţ.
— Hîâ! faă cu masivul, sţ i el ironic.
— Ce hîâ? zise Geo sarcasţic. Reţţinusem nuvela De capul ei, s-o public îânţr-
unul din numerele viiţoare.
— De ce nu imediaţ?
— Penţru caă numaă rul care urma imediaţ era îân îânţregime consacraţ
Istoriei literaturii române a lui Caă linescu. Era urgenţ. Ai vaă zuţ ce campanie
furibundaă se dezlaă nţţuise îâmpoţriva acesţei capodopere. Sţ i acesţ numaă r a fosţ
inţerzis, pe urmaă a fosţ ucis sţ i Albatrosul. Caă linescu, emoţţionaţ, mi-a ceruţ
saă -i ţrimiţem sţ i lui numaă rul care era paginaţ. L-am ţrimis.
— Hîâ! faă cu iar masivul, neîâncrezaă ţor.
Dar Geo nu-i mai raă spunse. Se aplecaă asupra pesţ ţelui, care ţocmai ne
sosise. Era primul joc la care luam parţe, de cucerire de admiraţori, faă raă de
care se paă rea caă un scriiţor nu poaţe ţraă i. De aceea nici nu inţervenisem, desţ i
discuţţia maă jena. Un admiraţor absţracţ, ciţiţorul anonim, cum saă sţai de
vorbaă cu el despre lucraă rile ţale? Sţ i de aceea nu e lipsiţaă de dramaţism lupţa
pe care o daă , cel puţţin la îâncepuţ, un arţisţ saă -i cucereascaă pe cei din jur.
Sţ i îânţr-adevaă r, îân saâ mbaă ţa urmaă ţoare Orleanu, caă ruia sţ eful nosţru,
Grigorescu, îâi îâncredinţţase pagina „Popasuri”, primi prinţre sţ palţurile sale
nuvela mea, Pârlitu. Avea un suraâ s mai accenţuaţ ca de obicei, nu era un
invidios, sţ i ciţind-o, la un momenţ daţ izbucni îân raâ s, semn neobisţ nuiţ la el.
Acesţe mici semne ale primilor nosţ ţri ciţiţori nu le uiţaă m sţ i îân cronicile
sofisţicaţe care se scriu mai ţaâ rziu despre noi, caâ nd, desţ i pe drumul
consacraă rii cu caă rţţi de maţuriţaţe, am vrea ţoţusţ i saă regaă sim acesţe semne
simple, caă , adicaă , scrisul nosţru ţrezesţ ţe uimire, ciţiţorul e prins, luaţ cu noi
sţ i dus îân lumea din care vrem saă caă uţaă m un îânţţeles.
— E bunaă , zise el dupaă ce o ţerminaă , ridicaâ nd frunţea din sţ palţ. Feliciţaă ri!
— IÎmi rezerv plaă cerea s-o ciţesc sţ i eu maâ ine dupaă -masaă , la cafea, zise
Grigorescu. Dupaă caâ ţe îânţţeleg, e un debuţ?
— Da, zise Orleanu îân locul meu. Sţ i îâncaă unul reusţ iţ.
Orele au ţrecuţ repede pesţe mine, paâ naă ce, îâmpreunaă cu Orleanu, ne-am
dus la roţaţivaă sţ i am asţ ţepţaţ primele numere ale Timpului. Caâ nd, cu ele îân
maâ ini, am deschis pagina, am ţraă iţ, cred, aceeasţ i senzaţţie pe care ţrebuie s-o
simţaă marinarul caâ nd iese prima oaraă îân larg sţ i vede marea. Aici ea era
cuprinsul ţţaării, zecile de mii de ciţiţori care vor deschide maâ ine la praâ nz ca sţ i
mine Timpul cu frumosul lui ţiţlu rosţ u, cei caă rora le plaă cea pagina „Popasuri”
sţ i se vor opri sţ i vor fi curiosţ i saă afle ce nouţaă ţţi mai erau îân liţeraţuraă . Acum
marea era penţru mine seninaă , aveam noroc, dar sţ ţiam, din biografii, caă
furţunile sţ i valurile ameninţţaăţoare nu maă vor feri. Da, dar asţa mai ţaâ rziu,
acum eram fericiţ, cerul era senin, primejdiile îândepaă rţaţe.
Am baă gaţ amaâ ndoi ziarul îân buzunar sţ i am iesţ iţ. Noapţea de marţie, a
acelui an ’42, era limpede sţ i rece. Ne-am opriţ o clipaă pe sţrada pusţie,
asculţaâ nd vuieţul familiar al roţaţivei, penţru mine singurul vuieţ din afaraă
care suna ca un caâ nţec al desţinului: ceva îâncepea sţ i ceva se ţermina; gaţa,
de-aici îânainţe soarţa mea n-avea saă se mai schimbe, n-aveam saă mai ajung
nici comandanţ de armaţe, cum visam adesea, nici mare om de sţaţ, nici saă
cuceresc noi insule sţ i saă -i supun pe baă sţ ţinasţ i; isţoria, acesţ fluviu care
îânainţa spre necunoscuţ, sţ i la al caă rui capaă ţ viu simţţisem aţaâ ţţia ani caă eram
eu, aveau s-o facaă alţţii, mie îâmi raă maâ nea doar acesţ ţeriţoriu de cuceriţ sţ i
singurul cu care puţeam s-o influenţţez: cuvaâ nţul scris. Nu era mulţ, dar nici
puţţin.
Orleanu maă îânţrebaă dacaă nu dau sţ i eu un coniac. Un coniac? Unde, la
aceasţaă oraă ? Chiar alaă ţuri, îân colţţ . Nu sţ ţiam? E un mic birţasţ care sţ ţie caă
noapţea ţaâ rziu ies ziarisţ ţii de pe Saă rindar sţ i de la Universul sţ i vor saă dea un
pahar pe gaâ ţ saă se cureţţe de plumb, sţ i ţţine deschis paâ naă dimineaţţa la cinci.
Ce plaă cere! Cum saă nu, mai îâncape vorbaă ?
Am inţraţ sţ i ne-am asţ ezaţ la o masaă . Micul birţ nu era îânsaă plin, cum
credeam, doar douaă mese mai erau ocupaţe. Dacaă nu doream cumva îânainţe
nisţ ţe crenvursţ ţi calzi, cu musţ ţar sţ i chifle proaspeţe? ne-a îânţrebaţ birţasţ ul.
Auzi! Cum saă nu! Pe urmaă ne-a adus coniac sţ i ne-au prins zorile. De o raraă
discreţţie, Orleanu nu mi-a spus nimic de proiecţele sale liţerare, desţ i maă
asţ ţepţam, el nu era ca genialul Miţicaă , saă ne ameţţim amaâ ndoi cu vorbe sţ i
pahare reîânnoiţe. Desţ i am sţaţ mulţ, am baă uţ sţ i am vorbiţ puţţin… Despre
colegii nosţ ţri, ciudaţul domn Ecovescu, cu care el, Orleanu, ducea un duel de
prioriţaţe, caâ nd pe faţţaă, caâ nd îânaă busţ iţ de auţoriţaţea lui Grigorescu, isţorii
noi despre baă ţraâ nul Sachelarie, praă paă dindu-ne de raâ s, sţ i ce iniţţiaţive îân
comun saă luaă m sţ i saă presaă m adminisţraţţia saă ne maă reascaă salariile, care erau
mai mici decaâ ţ la alţe ziare.
Ne-am despaă rţţiţ vorbind clar sţ i caă lcaâ nd drepţ…
38
Am publicaţ apoi la „Popasuri”, aproape la raâ nd, îâncaă paţru sau cinci
nuvele, scrise sub impulsul debuţului, apoi m-am opriţ. Venise primaă vara,
lepaă dasem de mulţ uraâ ţul meu palţon de aba, îâmi cumpaă rasem douaă
cosţume de la Galeriile Lafayeţţe sţ i spre surpriza mea, desţ i aveam douaă
salarii, banii nu-mi ajungeau saă maă muţ din Tuţunari, fiindcaă desţ i camera îâmi
plaă cea, proprieţaă reasa maă anunţţase caă vrea saă mai aducaă un chiriasţ pesţe
mine. I-am raă spuns caă voi plaă ţi chiria spre dublu, numai saă raă maâ n singur. Era
ţoţusţ i cu mulţ mai puţţin decaâ ţ dacaă asţ fi îânchiriaţ o garsonieraă cenţralaă sau
chiar semicenţralaă .
IÎnţr-o zi i-am faă cuţ o viziţaă lui Sergiu Fileroţ, la Tiparul universiţar. Nu
aveam îâncaă un volum, dar voiam saă -l sondez: caâ nd voi avea (sţ i asţa puţea fi
curaâ nd, chiar prin ţoamnaă ), o saă -l ţipaă reascaă ? Asţ a, caâ ţ al poeţului sţaţisţician
de pildaă . L-am gaă siţ îânsaă îânţr-o sţare de spiriţ schimbaţaă . Nu mai era jovial,
era posomoraâ ţ, chiar îânţunecaţ. Nu i-am spus nimic. Sţaă ţea cu capul îân haâ rţii
sţ i ţaă cea. Pe urmaă a chemaţ pe cineva, a ceruţ douaă cafele sţ i la cafea a luaţ de
alaă ţuri de pe birou un manuscris sţ i mi l-a îânţins. Era un volum de poezii, al
saă u, carţonaţ, baă ţuţ la masţ inaă , inţiţulaţ Om. Chiar sub ţiţlu am vaă zuţ o
sţ ţampilaă parcaă ameninţţaăţoare prin liţerele ei groase sţ i verzi, aplicaţe ca o
sancţţiune: cenzuraţ. Vasaă zicaă Fileroţ avea un volum, vrusese saă -l ţipaă reascaă
sţ i…
Am ţaă cuţ nesţ ţiind ce saă spun. Mi l-a luaţ îânapoi, l-a pus pe birou sţ i a
conţinuaţ saă lucreze la fel de puţţin comunicaţiv sţ i de sumbru. Mi-aminţeam
de cuvinţele lui spuse parcaă îânţr-o doaraă sau din laă udaă rosţ enie, la fraţţii
Rochus, caă o saă ne araţe el nouaă … sţ i uiţe caă nu puţea. „Ce-o fi îânaă unţru?” m-
am îânţrebaţ.
— Fileroţ, daă -mi-l sţ i mie saă -l ciţesc.
Sţ i-a ridicaţ privirea, care nu mai sclipea veselaă dupaă ochelari sţ i mi-a
raă spuns:
— Nu vezi ce scrie pe el? Vrei saă inţru îân pusţ caă rie?
— Nu spun la nimeni! îâl iau acasaă sţ i maâ ine searaă ţţi-l aduc îânapoi.
Nu mi-a raă spuns. Am plecaţ sţ i am uiţaţ de îânţaâ mplare. Ca saă ne pomenim,
caâ ţeva saă pţaă maâ ni mai ţaâ rziu, ţoţ grupul de la „Popasuri” cu sţ ţirea uluiţoare
caă , îâmpoţriva cenzurii, Sergiu Fileroţ ţipaă rise un volum de versuri pe care
paâ naă aţunci îâl ţţinuse ascuns. Ne-am dus la el, sţ i de asţaă daţaă , vesel sţ i jovial ca
sţ i îânainţe, ni l-a daţ fiecaă ruia cu dedicaţţie.
— Luaţţi, baă , zice, ciţiţţi!
— Fileroţ, zic, ţţi-a daţ drumul cenzura, l-ai ţrimis din nou?
— Nu, zice, e acelasţ i volum.
— Paă i ce-ai saă faci, Fileroţ?
— O saă vaă d eu!
Am raâ s ţoţţi, raâ dea sţ i el, masivul puţţin sţraâ mb, Geo Dumiţrescu admiraţiv,
ţoţusţ i îângrijoraţ, Ierunca depaă sţ iţ. Ei, gaâ ndeam, Fileroţ ne minţe, face pe
nebunul, alţfel n-ar fi asţ a de vesel. M-am dus acasaă sţ i l-am ciţiţ. Era îânţr-
adevaă r subversiv, versuri „ţari” despre raă zboiul pe care îâl duceau armaţele
noasţre, prin care poeţul exprima presenţimenţul dezasţrului final: ne
îânhaă masem la un car sţraă in, care avea saă se sfaă raâ me, al lui Hiţler, sţ i muream
zadarnic pe îânţinse pusţiuri de zaă padaă sţ i saâ rmaă ghimpaţaă . IÎn '42, caâ nd zeul
raă zboiului paă rea saă fie de parţea lui Hiţler, sţarea aceasţa de spiriţ a lui
Sergiu Fileroţ ne uimi pe ţoţţi. A difuzaţ carţea sţ i a fosţ imediaţ aresţaţ.
Am fosţ ţoţţi sţ i l-am vaă zuţ la Malmaison, pe Plevnei, dar nu îânaă unţru, ci din
sţradaă . A apaă ruţ dupaă graţii, care daă deau chiar spre ţroţuar, cu figura lui
grasaă , vesel, cu ochelari, ţţinaâ ndu-se cu maâ inile de barele de fier.
— Ce faceţţi, baă ? ne-a zis.
Am sţaţ îân faţţa lui lungi minuţe. Nici maă car nu ne daă deam seama: noi
eram liberi, puţeam merge îân voie unde doream, ne puţeam îânţaâ lni caâ nd
voiam, sau sţa acasaă sţ i… Sţ i iaţaă , unul din noi caă lcase draconica cenzuraă ca saă
exprime sţarea noasţraă de spiriţ, faă raă saă -i pese de ceea ce avea saă i se
îânţaâ mple. Am ciţiţ abia aţunci, îân privirea lui, cum sţaă ţea cu maâ inile de barele
de fier sţ i se uiţa la noi, caâ ţ de mulţ îâl fascina prezenţţa noasţraă , caâ ţ de mulţ îâl
fascinase, faă raă saă ne-o araţe, caâ ţ fusese liber.
— Fileroţ, am sţrigaţ, ce faci, Fileroţ?
— Bine, zice, ce faceţţi voi?
Ce faă ceam noi? Ce puţeam face? Ce saă -i raă spundem? Nici noi nu sţ ţiam ce
facem. IÎn orice caz nu ceea ce faă cuse el. Sţ i-a lipiţ obrazul lui gras de graţii sţ i
se uiţa la noi cu o nosţalgie ironicaă , afecţuoasaă . „Penţru voi am faă cuţ ţoţul”,
paă rea el saă ne spunaă sţ i noi sţ ţiam prea bine acesţ lucru, Fileroţ, îâi sţrigam,
Fileroţ, nu mai mergem la Gambrinus, unde ţu plaă ţeai, sţ i ne duceai sţ i acasaă
cu ţaxiul? Fileroţ, ţu nu ne-ai daţ saă -ţţi ciţim volumul, saă decidem dacaă era
bine sau nu saă îânfrunţţi cenzura, sunţem ţoţusţ i alaă ţuri de ţine, Fileroţ…
— Veniţţi, baă , la procesul meu, la Curţea marţţialaă , ne-a spus el faă raă emfazaă ,
parcaă ne-ar fi spus, ne vedem, baă , maâ ine, la Tiparul universiţar, ca de obicei,
sţaă m de vorbaă sţ i pe urmaă mergem la Gambrinus.
Ne-am îâmpraă sţ ţiaţ sţ i ne-am regaă siţ caâ ţeva saă pţaă maâ ni mai ţaâ rziu la
procesul lui. Inţrasem îân claă dire faă raă nicio auţorizaţţie, sau poaţe aveam
auţorizaţţie, nu sţ ţiam nimic. Lume nu era, ţribunalul gol. L-am zaă riţ pe Fileroţ
îân dreapţa esţradei judecaă ţorului îânţre douaă baioneţe, precedaţ îânsaă de
caâ ţţiva dezerţori, al caă ror proces, faă raă avocaţţi, a fosţ scurţ. Noi îânsaă , prin
sţraă daniile fraţelui lui Fileroţ, sţ ţiam caă el, Fileroţ, avea ca apaă raă ţor un
celebru avocaţ îân care ne pusesem mari speranţţe sţ i ale caă rui ţeze de apaă rare
le cunosţ ţeam. A îâncepuţ saă pledeze bombasţic, spunaâ nd caă clienţul saă u,
civilul bondoc sţ i gras din boxaă , poeţ imprudenţ sţ i obscur, avea ceva cu
glanda ţiroidaă , care glandaă puţuse saă -l aducaă spre manifesţaă ri inconţrolabile,
asţ a cum spunea avizul unor celebriţaă ţţi medicale, aviz pe care îâl îânmaâ na
preţţios sţ i sigur de el, judecaă ţorilor… Piesa de la dosar, acuzaţoare, ridicaă el
vocea, adicaă volumul de versuri Om, nu era emanaţţia unui spiriţ lucid, ci a
unei dereglaă ri care se idenţifica cu arţicolul… paragraful… cerea insţanţţei saă -
l considere iresponsabil…
Credeam cu ţoţţii caă acesţ ţruc îâl va salva pe prieţenul nosţru. Insţanţţa îânsaă
nu ţţinu seama de asemenea subţiliţaă ţţi sţ i asemenea somiţaă ţţi sţ i aflaraă m a
doua zi caă Sergiu Fileroţ fusese condamnaţ la moarţe.
Ciţisem Ultimele ore ale unui condamnat la moarte, de Hugo, dar
experienţţa lecţurii, care poaţe cuţremura consţ ţiinţţa noasţraă îân ţimp ce ciţim
(o experienţţaă a spiriţului), nu coincide sţ i nu e acelasţ i lucru cu viaţţa noasţraă
concreţaă , care nu ţoţdeauna angajeazaă spiriţul, desţ i oroarea poaţe fi cu mulţ
mai mare. Nu sţ ţiam cine era sţ i ce faă cuse condamnaţul lui Vicţor Hugo, dar
eram alaă ţuri de cel care îâsţi imagina supliciul, adicaă scriiţorul! Acum sţ ţiam
cine era condamnaţul, dar nu puţeam saă -mi imaginez caă supliciul va avea loc.
Adicaă cum? Fileroţ va fi omoraâ ţ, îâmpusţ caţ? De ce? El? Penţru ce? Era prinţre
noi, faă cea parţe din viaţţa noasţraă , de ce saă fie el îâmpusţ caţ? Aţunci ţrebuia saă
fim ţoţţi îâmpusţ caţţi, ţoţ grupul! Sţ i cum acesţ lucru nu-l concepeam, dar nici nu
ne desolidarizam de el, îân ziua caâ nd am aflaţ senţinţţa, am luaţ volumul lui de
versuri sţ i îân singuraă ţaţea camerei mele am scris cu nepaă sare de ceea ce
puţea saă mi se îânţaâ mple, pe coperţa ulţimaă , cu liţere apaă saţe, îân caâ ţeva fraze,
cuvinţe despre desţinul unui poeţ, îânţr-un ţimp isţoric ţurbure sţ i primejdios.
Cine doresţ ţe saă fie aresţaţ? Nimeni. Dar cine vrea saă sţea acasaă
asţupaâ ndu-sţ i urechile caâ nd un prieţen a paă ţţiţ-o, penţru gaâ nduri care au fosţ
comune?
Maă asţ ţepţam, de la o zi la alţa, saă fiu ridicaţ de-acasaă , sau ţoţţi îâmpreunaă saă
fim aresţaţţi la redacţţie. Fiecare avea la el volumul lui Fileroţ, probaă siguraă a
adeziunii la conţţinuţul lui. Firesţ ţe, gaâ ndeam, chiar la moarţe n-aveam saă fim
condamnaţţi, dar nici iefţin n-aveam saă scaă paă m. Porneam de la gaâ ndul caă ,
ţorţuraţ, Fileroţ spusese la ancheţaă cui îâi mai daă duse el volumul. Sau chiar
dacaă nu spusese sţ i nu fusese ţorţuraţ, ancheţaţorul, faă raă saă fie prea abil, avea
saă cauţe îân jurul aresţaţului sţ i saă afle foarţe simplu cine îâi sunţ prieţenii.
Zilele ţreceau îânsaă sţ i nu ne aresţa nimeni. Mulţţi ani mai ţaâ rziu, prin ’57 sau
’58, am îânţţeles de ce. Mecanismul represiunii lui Anţonescu nu era bine pus
la puncţ. Nu era, adicaă , rodaţ. A aresţa pe ţoaţaă lumea care era prieţenaă cu
condamnaţul era o subţiliţaţe la care acesţ mecanism îâncaă nu ajunsese.
IÎn acele zile am viziţaţ-o pe doamna Niculescu, mama lui Fileroţ, ca saă aflu
sţ ţiri despre el. Micaă figuraă care semaă na cu fiul ei, nu asţ a grasaă , dar la fel de
linisţ ţiţaă sţ i ţaă cuţaă . Mi-a spus caă fiul ei nu e acasaă , sţ i a vruţ saă îânchidaă usţ a,
crezaâ nd caă sunţ un sţraă in oarecare. Locuiau pe Colenţina, îân douaă odaă i
modesţe, care le aparţţineau. Taţaă l murise. Mi-a spus caă baă iaţul (asţ a îâl vedea
ea, un baă iaţ) nu fusese îâmpusţ caţ, pedeapsa i se comuţase îân muncaă silnicaă pe
viaţţaă sţ i caă fusese ţrimis deocamdaţaă îânţr-un lagaă r miliţar.
L-am revaă zuţ pe Sergiu Fileroţ dupaă raă zboi. Araă ţa neschimbaţ, ca sţ i
Bezuhov, cu care semaă na sţ i la chip sţ i la impulsul care îâl deţerminase saă se
vaâ re singur îân mecanismul orb al represiunii; scaă pase ca sţ i eroul ţolsţoian ca
prin minune din faţţa pluţonului de execuţţie, dar nu sţ ţiam cum, îân ce
îâmprejuraă ri, fusese maresţ alul îânsusţ i cel care îâi comuţase pedeapsa, sau alţaă
auţoriţaţe miliţaraă din ordinul acesţuia, îân urma unui raporţ favorabil,
misţerios sau de ruţinaă , pedeapsa cu moarţea fiind meniţaă doar saă
îânspaă imaâ nţe? N-aveam saă aflu, fiindcaă el n-a vruţ saă -mi povesţeascaă . A lucraţ
un an, doi, la un ziar, pe urmaă ne-am pierduţ unul de alţul.
39
Deparţe de a simţţi nevoia de a maă debarasa de cel care cu aţaâ ţa enţuziasm
maă descoperise, cum îâmi spusese Nichifor Crainic caă ţrebuie saă fac, adicaă de
Miron Paraschivescu, dimpoţrivaă , îâncepu saă maă lege de el o prieţenie
fecundaă , comunicaţivaă sţ i plinaă de afecţţiune. Ne plimbam îâmpreunaă prin
Bucuresţ ţi zile la raâ nd, luam masa ţoţ îâmpreunaă , maă ducea prin sţraă zi ţaă cuţe,
îâncremeniţe sţ i misţerioase, de-o frumuseţţe care ne oprea pe loc uluiţţi. „Ai
vaă zuţ, zicea, lumina-aia de-acolo? Nu ţţi s-a paă ruţ caă era eţernaă sţ i caă sţ i noi am
avuţ o clipaă senţimenţul caă ne aflam pe sţrada aia de ţoţdeauna?” Odaţaă am
sţaţ caâ ţeva ore sţ i am conţemplaţ busţul lui Anţon Pann, îânţr-o micaă piaţţeţaă
pe o asţfel de sţradaă care, cum spunea Maţeiu Caragiale, venea parcaă „zice-se
de demulţ”. IÎi plaă cea Anţon Pann sţ i nu se mai dezlipea de laâ ngaă epiţaful
poeţului, scris de el îânsusţ i, pe care îâl reciţea cu hohoţe de admiraţţie sţ i pe
care mai ţaâ rziu avea saă -l imiţe. Peţreceam lungi dupaă -amiezi îân frumoasa lui
garsonieraă de pe sţrada Romniceanu, din Coţroceni, raă vaă sţ indu-i biblioţeca.
Ar fi vruţ saă -mi placaă ce-i plaă cea lui, de pildaă Lauţreamonţ, care îânsaă pe mine
maă plicţisea. A fosţ îâncaâ nţaţ îânsaă caă mi-au plaă cuţ Craii lui Maţeiu Caragiale,
desţ i nu aţaâ ţ de mulţ caâ ţ lui, i-am spus caă Pirgu era confecţţionaţ sţ i îâncaă rcaţ cu
prea mulţe vicii ca saă fie convingaă ţor sţ i caă naţura adevaă raţaă a acesţui
personaj ţrebuie saă fi fosţ alţa. „De ce crezi?” m-a îânţrebaţ el. „Trebuie, i-am
raă spuns, saă fi avuţ sţ i el poezia lui din momenţ ce sţ i cei ţrei crai, la fel de
sţricaţţi, o aveau pe-a lor. Or, aici Maţeiu îâl despoaie prea ţare pe Pirgu sţ i-i
araţaă ţoaţe paă rţţile rusţ inoase. Un scriiţor nu ţrebuie saă aibaă aversiune penţru
niciunul din personajele pe care le creeazaă , sunţ rodul imaginaţţiei lui… De
pildaă ţaicaă -saă u, simţţi caă ţţine paâ naă sţ i la Dandanache. I-o fi faă cuţ ceva îân viaţţaă
acesţ Pirgu, lui Maţeiu.” „Da, mi-a raă spuns Miron, asţ a esţe, i-a faă cuţ, Pirgu
reprezinţaă canalia, noroiul, omul faă raă nicio nobleţţe, îân ţimp ce Maţeiu se
credea descendenţ din prinţţi îândepaă rţaţţi… Gaâ ndul caă socialmenţe puţea fi
egal cu de-alde Pirgu îâl indigna probabil prea ţare, fiindcaă ţaicaă -saă u i-a araă ţaţ
capul lui mare spunaâ nd caă e ţurţiţ de aţaâ ţea ţaă vi de plaă cinţe pe care
îânainţasţ ii lui le-au purţaţ pe cresţ ţeţ.” Mi-a daţ saă ciţesc Jean Giono, care scria
ţoţ despre ţţaărani, nu m-a enţuziasmaţ, prea mulţ lirism, i-am spus. „Da, e un
poeţ al naţurii saă lbaţice. Ciţesţ ţe aţunci Les paysans, de Reymonţ, e un
polonez, mai realisţ…” Era îânţr-adevaă r foarţe realisţ, dar Rebreanu mi se
paă rea mai viguros sţ i mai epic. IÎnţr-o zi am daţ de un filosof, Friedrich
Nieţzsche, Ecce Homo. „Asţa e ulţima lui carţe, mi-a spus Miron, dacaă ţe
inţereseazaă ciţesţ ţe-i-le îânţaâ i pe celelalţe sţ i pe urmaă Ecce Homo, fiindcaă aici
vorbesţ ţe despre ele sţ i dacaă nu le-ai ciţiţ, n-o saă îânţţelegi…” Care erau
celelalţe? Erau îânscrise pe o paginaă inţerioaraă sţ i mi le-am noţaţ.
Am gaă siţ la anţicarul meu Aşa grăit-a Zarathustra, îân romaâ nesţ ţe sţ i îâncaă
douaă îân versiune francezaă , Par delà le bien et le mal sţ i La genealogie de la
morale, vechi, galbene, aproape zdrenţţuiţe, apaă ruţe demulţ la Mercure de
France. Acesţ Zaraţhusţra mi-a faă cuţ impresia caă ţrebuie saă fie o specie de
profeţ indian, persan sau brahman, o ţraducere faă cuţaă de filosof dupaă o
operaă necunoscuţaă sau reluaţaă dupaă ţexţe vechi. Indienii aă sţ ţia au obiceiul saă
moaraă volunţar apoi saă se ţrezeascaă ţoţ volunţar, saă se ridice îân vaă zduh dupaă
îândelungi pracţici yoghine, saă aţingaă Nirvana. Krishnamurţi era mulţ mai
inţeresanţ decaâ ţ acesţ Brahmapuţra care vorbea diţirambic, cu o vervaă
neobosiţaă . Se îânţţelegea bine cu soarele caă ruia îâi spunea, o, mare asţru, care
ar fi fericirea ţa dacaă nu ne-ai lumina pe mine, vulţurul sţ i sţ arpele meu?…
Coboaraă îân orasţ sţ i vorbesţ ţe poporului: Vaă îânvaă ţţ ce esţe supraomul. Omul e
ceva care ţrebuie depaă sţ iţ. Ce-aţţi faă cuţ ca saă -l depaă sţ iţţi? Alţaă daţaă omul era
maimuţţaă sţ i acum îâncaă omul esţe mai maimuţţaă decaâ ţ o maimuţţaă… Sufleţul
vosţru esţe saă raă cie, murdaă rie sţ i demnaă de milaă mulţţumire de sine…
Dumnezeu e morţ… Unde e deci fulgerul care vaă va linge cu limba lui? Unde
e nebunia care ar ţrebui saă vi se inoculeze? Iaţaă , vaă anunţţ supraomul: el esţe
acesţ fulger sţ i aceasţaă nebunie!… Iaţaă , sunţ un vizionar al ţraă sneţului sţ i acesţ
ţraă sneţ se numesţ ţe supraom…
IÎn loc saă maă îâmbeţe, cum ar fi fosţ firesc la vaâ rsţa aceea, îâl ciţeam pe
marele filosof cu neîâncredere; ţrufia pe care i-o simţţeam prinţre raâ nduri maă
îândepaă rţa de mesajul saă u.
Bineîânţţeles caă mulţţimea nu-l îânţţelege, raâ de de el, asţ a cum nu sunţ îânţţelesţ i
sţ i se raâ de de marii profeţţi. O saă vaă spun ţrei meţamorfoze ale spiriţului,
conţinua filosoful, cum spiriţul devine caă milaă , cum caă mila devine leu sţ i cum
îân fine leul devine copil… Sţ i filosoful conţinua luaâ nd îân deraâ dere idolii,
preoţţii, milosţ ii, virţuosţ ii, canaliile, îânţţelepţţii ilusţ ţri, oamenii sublimi, savanţţii,
poeţţii. O poezie abia fraâ naţaă , o poezie a gaâ ndirii îânsaă , dar sţ i a unei exalţaă ri
lucide, curgea ca un ţorenţ pesţe pagini. Era greu saă spui caă îânsaă sţ i gaâ ndirea
era sţ i ea aruncaţaă îân aer, fiindcaă gaâ ndirea exisţa, dar una abia coerenţaă . Ce
faă cea el îân caverna lui din munţţi? Urmaă ream paginaă dupaă paginaă saă -l vaă d
ţrecaâ nd îân sfaâ rsţ iţ la acţţiune, fiindcaă ceva pregaă ţea, dar ce? Evanghelia dupaă
Maţei avea paţruzeci de pagini, îân care gaă seai o nouaă religie, pe concreţ, cu
parabole clare, o viaţţaă, o raă sţignire sţ i o îânviere. AĂ sţa nu mai ţermina cu
profeţţiile lui deliranţe sţ i îân plus nu paă ţţea nimic sţ i nici nu era limpede cum
dupaă spusele lui puţeai deveni supraom. M-am uiţaţ la sfaâ rsţ iţ saă vaă d dacaă
îânţr-adevaă r îânfaă pţuia sau paă ţţea ceva. Nimic, sţaă ţea mai deparţe, îân cavernaă ,
iesţ ea afaraă , vorbea cu soarele, paă saă rile, animalele îâl îânconjurau, eţţeţera,
eţţeţera… M-am uiţaţ prin celelalţe douaă volume. Acolo, da, era filosofie,
dificilaă îânsaă penţru gusţul meu de clariţaţe, sţ i poaţe caă sţ i limba era un
handicap, nu ciţisem paâ naă aţunci filosofie decaâ ţ îân ţraduceri.
— Miroane, spune-mi ţu ce e supraomul lui Nieţzsche, rezumaă -mi ţu
filosofia lui, fiindcaă nu poţ saă -l ciţesc, maă enerveazaă .
— Supraomul, zise Miron, e îân primul raâ nd omul eliberaţ de orice moralaă
sţ i îân care irump forţţele viţale, insţincţuale. Filosofia lui e un aţac la adresa
cresţ ţinismului, pe care îâl consideraă o caţasţrofa îân care a caă zuţ omenirea de
douaă mii de ani. Trebuie ciţiţ, orice aţac asupra valorilor le poaţe îânţaă ri. Dacaă
iubesţ ţi civilizaţţia noasţraă greco-cresţ ţinaă ai saă vezi cum efecţul dupaă lecţuraă
esţe exacţ conţrariu celui sconţaţ de filosof. Nenorocirea e caă a fosţ luaţ îân
braţţe de Hiţler sţ i banda lui, care se cred supraoameni… Te inciţaă saă aperi
ceea ce el vrea saă daă raâ me. Aţacul e îândaâ rjiţ, ai saă vezi. Ce e de raâ s îânsaă e caă
nici nemţţii nu scapaă de diaţribele lui, aproape nimeni, nici maă car Luţher,
acesţ popaă faţal, Kanţ, Schopenhauer, iar din resţ, Danţe e un nenorociţ de
cresţ ţin. IÎn Shakespeare n-ai saă gaă sesţ ţi un aer aţaâ ţ de ţare ca îân Zaraţhusţra,
zice el îânsusţ i despre sine. Caâ ţ despre Shakespeare, îân general n-are culţuraă …
— Asţ a zice?
— Da, geniu inculţ. Volţaire e mai generos, îâi spune geniu barbar, dar asţa
penţru caă Shakespeare nu scria ca Racine sţ i Corneille. E mai explicabil. Cine
sparge formele clasice poaţe saă paraă unui conţemporan sau iubiţor al
clasicismului, barbar. IÎi place îânsaă Heine, care e evreu, a, ha, ha, cum se
îâmpacaă Goebbels cu chesţia asţa nu sţ ţiu… Sţ i mai cine crezi? Cine crezi caă îâi
place?
— Ei, cine?
— Paul Bourgeţ, Pierre Loţi, Gyp, Meilhac…
Miron se îâneca de raâ s: Auzi cine!
— E de-al nosţru, saă racu, adaă ugaă el, e simpaţic.
N-am îânţţeles, cum de-al nosţru? l-am îânţrebaţ.
— E scriiţor, îân loc saă -i placaă Danţe sau Shakespeare, îâi place Paul Bourgeţ,
Pierre Loţi, Gyp, Meilhac… E invidios sţ i el pe cei mai mari ca el.
Asţ a deci! Supraomul era prin urmare o simplaă fanţezie?
— Nu chiar, zise Miron, descoperaă -l singur, nu-ţţi spun mai mulţ, nici îân
raă u, nici îân bine. Asţea sunţ lucruri faă raă imporţanţţaă, caă îâi plaă cea Bourgeţ sţ i
ceilalţţi, poaţe caă îâl disţrau cum ne disţreazaă muzica usţ oaraă , ceea ce nu ne
îâmpiedicaă saă ne îânfioraă m de ţuneţele lui Beeţhoven. Mai bizar (adicaă nu e
bizar, e conform cu aţacul lui îâmpoţriva idealismului) e fapţul caă îân clipa caâ nd
el vede caă Socraţe de pildaă opune insţincţelor raţţiunea, imediaţ îâi apare îân
faţţaă decadenţul ţip, insţrumenţul descompunerii grecesţ ţi. Lui îâi place zeul
Dionisos, care nu e numai un zeu al viei, al vinului sţ i al nasţ ţerii, ci sţ i al
ţenebrelor, expresia vieţţii plenare, insţincţuale, Dionisos pe care Crisţos l-a
omoraâ ţ. Crisţos, dupaă el, a îânjosiţ asţfel omul, îânsţraă inaâ ndu-l de naţura sa
dionisiacaă .
— Sţ i ce e Zaraţhusţra?
— Oricine disţruge ţrebuie saă punaă , sau saă propunaă ceva îân loc, raă spunse
Miron. Tţ i-am spus, Zaraţhusţra e ţipul de om pe care îâl propune el îân locul
omului moral, infesţaţ de cresţ ţinism sţ i de orice idealism de orice speţţaă.
— Nu îânţţeleg, ce gaă sesţ ţe el raă u îân cresţ ţinism?
— Resenţimenţul, sţ i idealul asceţic al preoţului, care reprezinţaă voinţţa
sfaâ rsţ iţului, adicaă o decadenţţaă, îân ţimp ce el propune docţrina eţernei
îânţoarceri, l’éternel Retour, adicaă repeţarea absoluţaă sţ i infiniţaă a ţuţuror
lucrurilor.
— IÎnseamnaă , spusei eu aţunci, caă penţru aţei filosofia lui e o manaă
cereascaă .
— Nu sţ ţiu dacaă nu e penţru cresţ ţini, zise Miron sţ i raâ se de paradoxul saă u.
El nu sţ ţie, adicaă ce zic eu caă nu sţ ţie, sţ ţie, caă e mare, dar mi se pare caă scapaă
din vedere fapţul caă fraâ na cresţ ţinismului a faă cuţ sţ i face sţ i mai puţernicaă
explozia dionisiacaă .
— Da, dar e îânsoţţiţaă de caă inţţaă, de consţ ţiinţţa paă caţului, zisei eu. Mama a
îâncepuţ saă se ducaă la bisericaă dupaă o ţinereţţe paă gaâ naă .
— Vezi, zise Miron, ţoţ ai îânţţeles ceva din Zaraţhusţra, ţe referi ţocmai la
senţimenţe care lui Nieţzsche îâi repugnaă : caă inţţa, paă caţul, mila, bunaă ţaţea,
virţuţea… Toaţe asţea ţţin dupaă el sub obroc manifesţarea plenaraă a
insţincţelor viţale.
— Bine, zic, dar Eriniile nu le-a invenţaţ Crisţos.
— Le-a amplificaţ, zise Miron.
— Deci Iuda nu ţrebuia saă se spaâ nzure, dupaă vaâ nzarea lui!
— Cred caă nu, zise Miron sţ i raâ se.
Fremaă ţa de plaă cerea conversaţţiei, iar eu simţţeam o plaă cere egalaă sţ i îâmi
paă rea raă u caă nu puţeam îâncaă saă -l ciţesc pe filosof inţegral. IÎmi apaă rea, îânţr-o
fulgerare, ca un demon sţ i la douaă zeci de ani demonii ne aţrag mai mulţ decaâ ţ
îângerii… Dar nu eram pregaă ţiţ saă -l îânţaâ lnesc…
M-am reîânţaâ lniţ cu el mulţţi ani mai ţaâ rziu, dupaă ce am fosţ conţrariaţ de
neocresţ ţinismul sţ i faţalismul ţolsţoian. Raă zboaiele, marile caţaclisme? Nu
vin de la oameni… îân lupţaă , inţeligenţţa e o ispiţaă . Ceea ce ţe aţrage spre un
succes orbiţor e o capcanaă , mai mulţ, o zaă daă rnicie sţ i o vaniţaţe sminţiţaă . Vrei
saă -l prinzi pe Napoleon îân cursaă sţ i saă -l iei prizonier? Ce prosţie! E raă niţ
morţal, nu-ţţi ucide zadarnic oamenii îâncercaâ nd saă -l aţaci, merge sţ i singur
spre pieire. E suficienţ saă -l urmaă resţ ţi ca pe-o fiaraă pe care condiţţii mai rele
decaâ ţ aţacul îâl vor disţruge: frigul, zaă pada, drumul lung… „Adio, Andrei, zice
prinţţesa Maria fraţelui ei, care refuza saă ierţe raă ul care i se faă cuse. Adu-ţţi
aminţe caă nenorocirile vin de la Dumnezeu sţ i caă oamenii nu sunţ niciodaţaă
vinovaţţi.” Chiar asţ a, nu sunţ niciodată vinovaţţi? Adicaă ce sunţ, doar
insţrumenţul a ceva mai presus de noi? Sţ i fraţerniţaţea lui Andrei, caâ nd vede
caă rivalului saă u i se ţaie picioarele, sţ i simţe penţru el o adaâ ncaă milaă . Esţe sau
nu esţe Anaţol un ţicaă los? Aţunci de ce saă versţ i lacrimi penţru el caâ nd a vruţ
(sţ i n-a reusţ iţ decaâ ţ din îânţaâ mplare) saă -ţţi fure iubiţa sţ i saă se delecţeze ţocmai
de inocenţţa ei? Subjugaţ de grandoarea creaţţiei, eram iriţaţ de docţrina care
se insinua din ea: Plaţon Karaţaev mi se paă rea un guguman, cu rugaă ciunile
lui: „Doamne, faă -maă saă dorm ca o piaţraă sţ i faă -maă saă maă scol ca o paâ ine
coapţaă .” Caă era prizonier sţ i puţea muri sţ i de ce era prizonier sţ i de ce ţrebuia
saă moaraă , erau îânţrebaă ri pe care insţincţele sale moarţe nu-l mai îâmpingeau
saă sţ i le punaă . Dar de caâ nd insţincţele viţale s-au sţins ele asţfel îân noi? Caâ nd
s-au ţransformaţ îânţr-o asţfel de resemnaţaă îânţţelepciune? Sţ i Bezuhov îâl
admiraă , el care îâsţi asculţase odaţaă insţincţele sţ i pusese maâ na pe placa de
marmuraă a biroului saă -i crape capul desfraâ naţei Helene: ţe omor, uriasţ e el,
îânspaă imaâ nţaâ nd-o. Asţ a da! Sţ i dacaă ar fi omoraâ ţ-o pe loc penţru nerusţ inarea ei
sfidaă ţoare, penţru murdaă ria ei de a fi aţras îân cursaă un inocenţ fiindcaă era
bogaţ, penţru ca dupaă aceea saă -i aducaă îân casaă amanţţi, ar fi fosţ îân ordinea
naţurii, ca un ţraă sneţ… Asţ a, e doar ca un fulger sţ i fapţul caă Helene moare de
o anginaă pecţoralaă e uman, prea uman… O slaă biciune a creaţorului ei ca sţ i îân
cazul lui Kuraghin, caâ nd doar raă zboiul îâi ţaie picioarele… Dubla naţuraă a
eroilor ţolsţoieni, prinsţ i îânţre insţincţe sţ i îân acelasţ i ţimp deţasţ are faţalisţaă de
ele, mi se paă rea o sfaâ sţ iere a naţurii umane care maă ameţţea sţ i îân acelasţ i ţimp
maă revolţa. Homeric, cu forţţa caţaclismului, simţţeam caă ţţaâsţ nise din firea
omului acel te omor sţ i penibilaă experienţţa moralaă alaă ţuri de Plaţon Karaţaev.
Teren al acesţei dedublaă ri aflam caă a fosţ îânsusţ i Tosţoi, care îân clipa caâ nd
soţţia lui bolnavaă se pregaă ţea saă moaraă îân mod sublim, el era fericiţ
(deţasţ area ei de viaţţaă, cuvinţele frumoase pe care le rosţea sub febraă ,
ierţarea pe care o cerea ţuţuror) penţru ca a doua zi, caâ nd avea saă afle caă ea a
îânvins moarţea, saă fie profund dezamaă giţ. Toţul ar fi puţuţ saă fie aţaâ ţ de
frumos, aţaâ ţ de îânalţ… Sţ i caâ nd colo ea avea saă se facaă saă naă ţoasaă , saă reîânvie
puţernica ei gelozie, îâncaă paă ţţaânaţa ei dorinţţaă de a-sţ i paă sţra soţţul numai
penţru ea sţ i penţru numerosţ ii ei copii… Exasperaţ, îâncrezaâ ndu-se îânţr-un
medic imbecil sţ i adormiţ, baă ţraâ nul avea saă fugaă cu un ţren, sţ i îânţre
ţampoane, sau pe scaraă , saă prindaă o pneumonie sţ i saă moaraă îânţr-o garaă
pusţie.
Humain, trop humain! Era o exclamaţţie nieţzscheanaă sţ i mi-am aminţiţ
aţunci de acesţ dionisian conţemporan cu Tolsţoi, care îâmi apaă ruse la
douaă zeci de ani ca un demon. Mai bine îânarmaţ, am caă uţaţ din nou caă rţţile lui.
N-am gaă siţ îânsaă îân ele experienţţa unei Helene sau a unei Naţasţ e faă raă saă
doresc bineîânţţeles saă le prezinţe ca un romancier. Era un filosof sţ i un poeţ,
nu un creaţor epic, se compara cu Shakespeare sţ i Danţe, nu cu Homer sau
Balzac. Zaraţhusţra îânsaă , îân caverna lui din munţţi, declaraă caă n-are penţru
femei decaâ ţ un mic adevăr, biciul! Meschin, prea meschin, am gaâ ndiţ. Penţru
sursa primordialaă a vieţţii pe care o exalţa, aţaâ ţ gaă sise el!? E adevaă raţ caă nici
Crisţos n-a cunoscuţ o Helene ca baă rbaţ, desţ i se pare caă da, pe Maria
Magdalena, dar celor care voiau saă omoare cu pieţre o desfraâ naţaă , el le-a
spus: cel care se crede îân sinea lui curaţ, saă arunce primul cu piaţra. Toaţaă
vorbaă ria lui Zaraţhusţra nu aţingea nici pe deparţe aceasţaă îânţţelegere a
naţurii umane, violenţaă , raă zbunaă ţoare, plinaă de prejudecaă ţţi, robiţaă
insţincţelor, infamaă , cum a îânţţeles-o nazarineanul. Dionisianul era prea
inferior îân isţeria cu care exalţa el insţincţele, ca saă nu îânţţeleg caă nu le
cunosţ ţea deloc, cum le cunosţ ţea uriasţ ul de la Iasnaia Poliana, care lupţase
îâmpoţriva lor cu ţoaţaă forţţa geniului saă u, ca saă nu sucombe. Criţica
cresţ ţinismului sţ i a oricaă rei morale era usţ or de faă cuţ sţ i nu ţrebuia penţru asţa
un curaj colosal, cum declara Nieţzsche. Dar penţru îâncrederea ţoţalaă îân
insţincţe ce garanţţii aveam caă ne va daă rui un om liber, maâ ndru sţ i asţ ţepţaţ?
Selecţţia naţuralaă ? îân secolul nosţru s-a vaă zuţ caă biruiţor nu iese un asţfel de
om liber, maâ ndru sţ i asţ ţepţaţ; ci bruţa lasţ aă, care, eliberaţaă de orice moralaă , se
selecţţioneazaă rapid sţ i se unesţ ţe cu alţe bruţe îâmpoţriva oricaă ror veleiţaă ţţi de
liberţaţe sţ i maâ ndrie, omoraâ nd orice scaâ nţeiere a spiriţului sţ i aruncaâ nd omul
îân perversiunea delaţţiunii, a corupţţiei sţ i fanaţismului. Spinoza, îân
singuraă ţaţea sa unde sţ lefuia lenţile ca saă -sţ i caâ sţ ţige exisţenţţa, a fosţ mulţ mai
linisţ ţiţ decaâ ţ Nieţzsche sţ i mai profund, fiindcaă a fosţ mai adaâ nc loviţ:
renunţţaând la religia sa ca saă poaţaă ţraă i cu faţa iubiţaă , i s-a ceruţ saă ţreacaă la
religia ei. A raă spuns: n-am renunţţaţ la o religie, ca saă ţrec la alţa, ci am
renunţţaţ la orice religie. A pierduţ ţoţul, ai saă i l-au blesţemaţ sţ i l-au izgoniţ
din comuniţaţea lor, ceilalţţi nu l-au primiţ. Senin, l-a corecţaţ pe nazarinean
mai modesţ, dar mai convingaă ţor, ura nu poaţe fi îânvinsaă prin simpla iubire,
ci prinţr-o iubire mai puternică decaâ ţ ura. IÎnţr-adevaă r, o uraă mare nu poaţe fi
îânvinsaă prinţr-o iubire micaă ! Acesţ joc dramaţic îân care omul e prins saă -l
joace i-a scaă paţ lui Nieţzsche, n-a vruţ saă accepţe caă e un blesţem, a imaginaţ
un om pe deasupra acesţei realiţaă ţţi, care daă nasţ ţere conflicţelor dinţre
oameni, caâ nd linisţ ţiţe, caâ nd demenţţiale, îânchipuindu-sţ i caă dacaă ispiţesţ ţe
omul cu eliberarea de orice moralaă , va iesţ i din asţa o specie maâ ndraă , liberaă sţ i
bineveniţaă . Laă udaă rosţ enia lui din Ecce Homo caă el ar fi o faţaliţaţe ca sţ i
cresţ ţinismul, m-a faă cuţ saă maă îânţreb de ce nu sţ i-a daţ seama caă nu mai
îânfrunţa el de mulţ un cresţ ţinism acţiv sţ i dacaă ar fi fosţ îân faţţa unui nou
Savonarola n-ar mai fi îândraă zniţ saă fie aţaâ ţ de diţirambic: l-ar fi ars pe rug la
prima erezie, cum a fosţ ars el îânsusţ i. IÎnseamnaă caă ţimpurile erau schimbaţe
(sţ i nu de el!) caâ nd puţea saă scrie: „…Un jour s’attachera à mon nom le
souvenir de quelque chose formidable – le souvenir d’une crise comme il n’y en
eut jamais sur la terre, le souvenir d’un jugement prononce contre tout ce qui
jusqu-à présent a été exigé, sanctifié. Je ne suis pas un homme, je suis de la
dinamite!” Hm mai spune! Bizuindu-se pe aforismele lui, s-au puţuţ pronunţţa
caâ ţeva decenii mai ţaâ rziu cuvinţele: ucideţţi, iau asupra mea remusţ caă rile
voasţre de consţ ţiinţţaă. „Il y aura des guerres comme il n’y en eut jamais sur la
terre. C’est seulement à partir de moi qu’il y a dans le monde une grande
politique…” A fosţ, filosoful a fosţ luaţ îân braţţe de o „mare poliţicaă ”. „Je suis de
beaucoup l’homme le plus terrible qu’il y eut jamais.” Da, dar n-a baă nuiţ caă
ceea ce i se paă rea lui caă aduce raă u, morala, nu venea de la moralaă , ci ţoţ din
om, din naţura lui, fiindcaă nimeni n-a crezuţ vreodaţaă caă faă ţţaărnicia,
minciuna, sţ ireţenia, perfidia sub care se ascundea dupaă el vampirismul
preoţţilor ar veni de la Crisţos. Toaţe acesţea capaă ţaă o eţernaă mascaă , sţ i puţţin
inţereseazaă denumirea ei. Obsesia sa de a disţruge valori care numai îân
aparenţţaă erau legaţe de morala vampiricaă (cresţ ţinismul fiind dupaă el o
docţrinaă care suge saâ ngele vieţţii, al ţrupului) exţinsaă la orice moralaă , maă
nelinisţ ţi. Sţ ţiam de mic caă omul nu e îâncaă ţusţ aţ aţaâ ţ de ţare de oprelisţ ţile
moralei, caâ ţ de puţerea condiţţiilor, a nasţ ţerii sale sub semnul erediţaă ţţii sţ i a
socieţaă ţţii îân care ţrebuie saă ţraă iascaă sţ i saă -sţ i cauţe fericirea. IÎn secolul XX noi
ne-am îândrepţaţ mai aţenţ privirea spre socieţaţe, aceasţaă zeiţţaă suveranaă , pe
care aţaâ ţ Dionisos caâ ţ sţ i Crisţos au ignoraţ-o. Care sunţ legile care o
guverneazaă ? Ca scriiţor îânsaă am reveniţ îâncaă mulţaă vreme sub vraja
faţalismului ţolsţoian. IÎn ziua aceea îânsaă , caâ nd eram cu Miron Paraschivescu,
eram liber ca o pasaă re a cerului sţ i prieţenia care maă lega de el era singurul
miţ îân care credeam…
Tocmai se dezbraă ca de pijama saă iesţ im îân orasţ sţ i raă maă sese pe marginea
paţului, nedumeriţ sţ i abaă ţuţ. Era mic, ca sţ i mine, o maâ naă de om, cu picioarele
subţţiri ca nisţ ţe ţţurloaie.
— Miroane, zic, ce e pe picioarele ţale? Ce ai?
De la genunchi îân jos picioarele lui erau rosţ ii. El sţ i le maâ ngaâ ia de sus paâ naă
jos parcaă ar fi vruţ saă -sţ i dea seama dacaă simţţea vreo durere sţ i nu zise nimic.
Nu erau bube, pur sţ i simplu pielea sa brunaă îân resţul corpului era rosţ ie ca
focul îâncepaâ nd de sub genunchi paâ naă la ţaă lpi.
— Nici eu nu sţ ţiu, o saă maă duc la un docţor.
Taâ njea dupaă o iubiţaă , Loţi, care îâl paă raă sise sţ i nu se puţea consola, îâmi
povesţea de fiecare daţaă noi deţalii despre aceasţaă mare iubire a vieţţii lui sţ i
cum n-o s-o mai revadaă niciodaţaă , desţ i sţ i ea îâl iubea. Dar nu-mi dezvaă luia
secreţul, faţaliţaţea care îâi despaă rţţise. IÎn schimb îâmi povesţea cum se iubeau,
cum fiecare obiecţ sţ i fiecare colţţ al fosţului lor caă min era impregnaţ de
dorinţţele lor, sţ oapţele sţ i declaraţţiile lor paţeţice. Aerul pe care îâl respirau,
cuvinţele sţ opţiţe de unul sţ i reluaţe de celaă lalţ ca sţ i caâ nd i-ar fi urmaă riţ chiar
gaâ ndul îân smulgerea lui inţimaă . Nopţţi nedormiţe, imposibiliţaţea de a se
despaă rţţi fie sţ i un minuţ, suferinţţa despaă rţţirii imense a unei dimineţţi
îânţregi… Avea foţografii cu ea (dar sţ i alţe foţografii cu ţţigani) sţ i maă uiţam
curios saă vaă d dacaă maă car Loţi a lui era frumoasaă .
Nu era nici frumoasaă , nici uraâ ţaă sţ i îâncepuse saă maă plicţiseascaă discreţ
aceasţaă isţorie… „Miroane, îâi spuneam, cauţ-o, ea ţe asţ ţeapţaă !” „Crezi?” „Sunţ
sigur!” Taă cea sţ i nu îânţţelegeam de ce nu acţţiona sau de ce n-o uiţa, dacaă
lucruri de nemaă rţurisiţ îâl îâmpiedicau s-o mai vadaă . La resţauranţ se uiţa ca
un sţ arpe la muierile alţora sţ i îâmi propunea saă le urmaă rim la plecare. Nu-sţ i
lua ochii de pe caâ ţe una sţ i abia mai vedea ce are îân furculiţţaă. IÎnţr-o zi mi-a
araă ţaţ locul unde se peţrece ceea ce povesţea Maţeiu Caragiale îân Sub
pecetea tainei sţ i cam pe unde se peţrecuse sţ i scena cu Pena Corcodusţ a, care,
beaţaă , plinaă de murdaă rie, faă caâ nd scandal, fosţa iubiţaă a marelui duce rus
sţriga vaă zaâ nd craii: „Crailor! Crai de Curţe Veche”. IÎnţre ficţţiune sţ i realiţaţe,
poeţul Cânticelor ţigăneşti fugea de singuraă ţaţe, îân ţimp ce eu o caă uţam,
fiindcaă îânţre douaă servicii, nopţţi nedormiţe la ziar sţ i îânţaâ lnirile cu el, nu
puţeam saă scriu nimic…
40
Simţţind caă prieţenia noasţraă inţra îânţr-o penumbraă din lipsaă de
evenimenţe, îânţr-o zi îâi raă spunsei da, la o îânţrebare pe care mi-o pusese de
caâ ţeva ori de-a lungul acelor luni de varaă : dacaă iubeam pe cineva, pe cine, sţ i
saă -i povesţesc sţ i lui…
— Hai, zice, ţe asculţ. Cunosţ ţi versul: „Ma chair est triste, hélas! et j’ai lu
tous les livres.” Asţ a maă simţ eu acum.
Eram la el sţ i sţaă ţeam îânţins îân paţ, cu maâ inile sub ceafa. Am vruţ saă îâncep,
dar cineva a baă ţuţ îân usţ aă. A sţrigaţ inţraă , dar faă raă saă se ridice. Inţraă o pereche.
Baă rbaţul sţ ţers, dar femeia, o bruneţaă , era de o frumuseţţe curioasaă , îânţre
vampaă sţ i inţelecţualaă , ceva fascinanţ. Ea se duse drepţ la Miron, se asţ ezaă
laâ ngaă el pe paţ sţ i, îângrijoraţaă , îâl îânţrebaă ce are. IÎi puse maâ na pe frunţe sţ i îâl
îânţrebaă dacaă n-are un ţermomeţru, fiindcaă i se paă rea caă îâi ardea frunţea.
Miron raă spunse caă are 37 cu 2-3, i se îânţaâ mplaă adesea saă aibaă acesţe sţaă ri
subfebrile, dar caă … Femeia, îân panţalon bine sţraâ ns pe un corp micuţţ , faă cu
caâ ţţiva pasţ i prin cameraă sţ i schimbaraă caâ ţesţ ţrei sţ ţiri poliţice sţ i de pe fronţ. Da,
nu era bine. Nemţţii îânainţau adaâ nc îân inima Rusiei, mai ales spre sud, spre
Dombass sţ i Volga. Era claraă inţenţţia lor, voiau saă ţaie Volga sţ i sursele de
peţrol ale Rusiei, s-o asfixieze sţ i saă îânvaă luie Moscova dinspre Sţalingrad. Era
adevaă raţ, caâ ţeva lucruri imporţanţe se peţrecuseraă , nemţţii fuseseraă respinsţ i
îân decembrie din faţţa Moscovei, raă zboiul fulger esţ uase, nicio revolţaă nu se
peţrecuse îân spaţele fronţului rusesc, cum sperase Hiţler, Sţaţele Uniţe
inţraseraă îân raă zboi aţacaţe de japonezi (Japonia nu avea de gaâ nd saă aţace
Sovieţele), dar, iaţaă , pericolul era mare, îâncordarea germanaă supremaă , rusţ ii
conţinuau saă fie îâmpinsţ i îânapoi. Miron mormaă ia, nu se îânviora deloc sţ i
eleganţţii musafiri (caă ci erau foarţe eleganţţi amaâ ndoi) se reţraseraă cu
promisiunea caă îâi vor ţrimiţe un medic. Erau evrei, îâmi spuse Miron. Locuiau
îânţr-o garsonieraă deasupra lui. Evrei? maă mirai eu sţ i îâi relaţai experienţţa mea
din Fierbinţţi.
— Nu pe ţoţţi îâi ia la muncaă , zise Miron. Unii plaă ţesc sţ i îâsţi vaă d de ţreabaă .
Mai ţaâ rziu aveam saă -i îânţaâ lnesc (sţ i îâncaă cum!) pe cei doi, îân presaă sţ i îân
lumea liţeraraă . Insul avea saă facaă saă aparaă îân Scânteia un arţicol injurios la
adresa mea, dupaă debuţul îân volum, îân ’48, iar mai ţaâ rziu saă fie numiţ
secreţar general al Uniunii Scriiţorilor sţ i aveam saă scaă paă m de el cu greu, îânţr-
o sţ edinţţaă memorabilaă prezidaţaă de un membru al Biroului poliţic, care îâl
susţţinea. Acuzaţţii precise n-aveam îâmpoţriva lui, dar era o nuliţaţe sţ i nu
puţeam suporţa saă fie pus îân frunţea Uniunii un asţfel de zero ţoţal, care pe
deasupra locuia îânţr-o vilaă sompţuoasaă , cu graă dinaă sţ i cu ţrei serviţori, caâ ţe
unul penţru fiecare opţ ore, saă -l vegheze caâ nd scria el caâ ţe un arţicol de
îândrumare, nesaă raţ sţ i îânţţesaţ de lozinci.
— Spune, zise Miron ţoropiţ. Te asculţ. Pe urmaă iesţ im saă ne plimbaă m.
Am îâncepuţ prin a-i povesţi cum am cunoscuţ-o, caă era opţicianaă sţ i caă
mulţaă vreme dupaă ce m-am îândraă gosţiţ de ea, de aţunci de caâ nd s-a apropiaţ
aţaâ ţ de ţare de mine sţ i mi s-a uiţaţ îân ochi, n-am mai îândraă zniţ saă maă duc s-o
vaă d, desţ i un preţexţ aveam, ochii, bineîânţţeles, dar eram raă u îâmbraă caţ sţ i îâmi
daă deam seama caă n-ar fi puţuţ iesţ i cu mine pe sţradaă nicicum asţ a cum
araă ţam, cu un palţon de popaă sţ i cu un cosţum cumpaă raţ cu o mie de lei de la
Taica Lazaă r. Acum caâ ţeva luni îânsaă m-am dus. IÎnţaâ i m-am uiţaţ îândelung prin
geam s-o vaă d dacaă îâmi plaă cea, dacaă era aceeasţ i femeie frumoasaă , cum mi se
paă ruse aţunci caă e, sţ i dacaă îânaă unţru era aceeasţ i aţmosferaă îânvaă luiţoare sţ i
dulce, de caă lduraă umanaă sţ i prieţenie care maă faă cuse saă -mi baţaă inima. Da, era
aceeasţ i, ţoţul era neschimbaţ, ba chiar chipul ei era mai ţaâ naă r decaâ ţ îân ziua
aceea caâ nd îâmi pusese cu maâ na ei ochelarii la ochi sţ i prima fiinţţaă pe care o
vaă zusem cu ei fusese ea sţ i mi se paă ruse mai baă ţraâ naă , cu accenţuaţe riduri la
coada ochilor. Dar de-aţunci am observaţ caă ţoţţi avem, chiar sţ i cei ţineri,
acesţ îâncepuţ de labaă de gaâ scaă deasupra pomeţţilor sţ i opţiciana, gaâ ndeam îân
clipa aceea, abia dacaă puţea fi mai mare decaâ ţ mine cu doi-ţrei ani. Am inţraţ
îânaă unţru. Eram linisţ ţiţ, sţ ţiam de ce veneam sţ i asemeni lui Julien Sorel aveam
îân cap un plan pe care saă -l pun îân pracţicaă dacaă îânţaâ lnirea esţ ua. IÎnţaâ i: saă vaă d
dacaă maă recunoasţ ţe. Al doilea, saă vaă d dacaă avea saă maă inviţe ca aţunci, îân
camera semiobscuraă sţ i scena saă se repeţe. Sţ i al ţreilea, acolo, saă -i sţ opţesc
ceva, nu sţ ţiam ce, îân orice caz o sţ oapţaă care, gaâ ndeam eu, faă raă saă maă fac
ridicul, saă fie o îânţrebare acoperiţaă , dar îândraă zneaţţaă, din care ea saă ghiceascaă
sţarea mea de spiriţ. Avea un clienţ îânainţe sţ i am asţ ţepţaţ caâ ţeva minuţe. Pe
urmaă , ce surprizaă ! Faă raă saă se fi uiţaţ la mine, sau cel puţţin eu nu observasem,
îân acele minuţe maă zaă rise sţ i maă recunoscuse, desţ i nu-i aruncasem nicio
privire, sţaă ţusem chiar cu spaţele uiţaâ ndu-maă îân viţrinaă , nu maă holbasem
adicaă la ea… Apoi o îâmprejurare favorabilaă , era singuraă , colegul cu care lucra
lipsea. Sţ i apoi surpriza ţoţalaă : mi-a zaâ mbiţ. „Bravo, zice, n-ai uiţaţ ce ţţi-am
spus, saă vii, dupaă un an, la conţrol. Unii nu mai vin, desţ i e necesar, ochii
ţrebuiesc conţrolaţţi chiar mai des. Cum ţe simţţi?” Ideea de conţrol fusese
exprimaţaă , ţoţusţ i i-am raă spuns: „Nu prea bine, adicaă nu formidabil de bine…”
„Adicaă ?” „IÎmi vine saă dorm la lecţuraă . Acum sunţ ziarisţ, m-am graă biţ eu saă
maă desţaă inui sţ i saă minţ (eram corecţor sţ i scriiţor, ziarisţ nici vorbaă , dar eu
maă feream saă spun caă sunţ scriiţor) sţ i caâ nd ciţesc maţerialele, maă apucaă
somnul.” „Poaţe esţ ţi obosiţ?” „Tocmai, caă nu sunţ.” „Sţ i la ce ziar lucrezi?” „La
Timpul.” „Tţ i-am gaă siţ daţa ţrecuţaă leziuni pe fundul ochiului?” „Nu!” „Cum ţe
numesţ ţi?” S-a uiţaţ îânţr-o carţoţecaă sţ i a verificaţ. „Da, s-ar puţea ca ochelarii
saă fie prea puţernici, sunţ penţru disţanţţaă, desţ i la vaâ rsţa dumiţale ochiul se
adapţeazaă , e ţaâ naă r, n-are îâncaă nevoie de ochelari de apropiere. Pe la
paţruzeci sţ i cinci de ani asţ a s-ar puţea saă ai nevoie.” Inţraă un clienţ sţ i
expresia frumosului ei chip se faă cu mai rece… „Ei, zise ea apoi, ia saă
conţrolaă m.” Dar era deţasţ aţaă , puţţin ironicaă sţ i un vag suraâ s îâi îânflorise îân
colţţul gurii. „Sţ ţiu eu ce vrei, parcaă îâsţi spunea îân sinea ei, n-ai nimic, dar vrei
saă maă uiţ îân ochii ţaă i, saă fiu aproape de ţine.” „Da, doamnaă , dacaă nu vaă
deranjeazaă !” am raă spuns… „Nu e niciun deranj, dar dacaă ai ceva, saă sţ ţii caă
ţrebuie saă consulţţi un oculisţ. Eu nu sunţ oculisţ, sunţ opţicianaă sţ i nu poţ saă -
ţţi prescriu un ţraţamenţ…” „Bineîânţţeles”, am raă spuns. IÎmi sugerase caă pe
viiţor saă nu mai vin la ea, îâmi faă cuse aţunci o favoare caă eram elev, acum,
dacaă eram ziarisţ, puţeam foarţe bine saă plaă ţesc o consulţaţţie la un
specialisţ. Am inţraţ îân mica îâncaă pere semiobscuraă , sţ i-a ţras un scaun paâ naă
laâ ngaă mine, a aprins micul insţrumenţ sţ i scena de anul ţrecuţ s-a repeţaţ, dar
mai raă u, îâsţi lipise genunchii de-ai mei, iar chipurile ne erau aţaâ ţ de apropiaţe
îâncaâ ţ am uiţaţ caă nu ţrebuia decaâ ţ saă -i sţ opţesc ceva sţ i cu raă suflarea îânaă busţ iţaă
de baă ţaă ile inimii, ameţţiţ, îân prada unei mari ţurburaă ri, i-am luaţ capul îân
maâ ini sţ i mi-am lipiţ buzele de-ale ei îânţr-o saă ruţare îânclesţ ţaţaă . Ea mi-a
raă spuns dupaă o secundaă de eziţare, ţimp îân care am îâmbraă ţţisţ aţ-o sţ i saă ruţul a
deveniţ mai paă ţimasţ . Apoi ea s-a ridicaţ imediaţ sţ i a dispaă ruţ caâ ţeva clipe
dincolo. S-a îânţors sţ i mi-a spus puţţin posomoraâ ţaă : „Acum saă sţai linisţ ţiţ, esţ ţi
baă iaţ inţeligenţ sţ i îânţţelegi de ce.” „Nu, i-am sţ opţiţ, nu îânţţeleg, vaă iubesc, din
prima clipaă v-am iubiţ.” „Am vaă zuţ eu, mi-a raă spuns, dar eram siguraă caă ţţi-a
ţrecuţ. La vaâ rsţa dumiţale asţa ţrece repede.” „Nu mi-a ţrecuţ sţ i nici n-o saă -
mi ţreacaă …” Ea raâ se la un gaâ nd care îâi venise auzindu-mi spusele dar nu-l
exprimaă . Araă ţaă cu insţrumenţul spre usţ aă saă maă uiţ îânţr-acolo sţ i se aplecaă din
nou sţ i mica luminaă elecţricaă îâncepu iaraă sţ i saă -mi exploreze ochii. IÎnţaâ rzie
îândelung, dar valul afecţţiunii mele ţumulţuoase era îân reţragere, dupaă ce se
consumase îân acea saă ruţare sţ i îâmbraă ţţisţ are pasionaţaă . De-aproape chipul ei
îâmi paă rea mai mare decaâ ţ al meu, gura cu carnaţţie bogaţaă , ochii imensţ i, nasul
cu raă daă cina laţaă îânţre ochi, semn de personaliţaţe puţernicaă , ţurbulenţaă ,
îâncaă paă ţţaânaţaă sţ i îândraă zneaţţaă paâ naă la capaă ţ îân ceea ce faă cea, cum aveam saă
descopaă r mai ţaâ rziu. „Toţul e curaţ îân ochii ţaă i”, îâmi spuse ameţţindu-maă
deodaţaă din nou cu aceasţaă inţimiţaţe, spunaâ ndu-mi ţu. Dar raă maă sei linisţ ţiţ
ca orice baă rbaţ care dupaă ce a cuceriţ o îâmbraă ţţisţ are sţ i un saă ruţ ţoţal sţ i
raă scoliţor, ţrebuia apoi saă sţea linisţ ţiţ sţ i saă conducaă cu calm evenimenţele
care vor urma. „Cauţaă ţoţusţ i saă lucrezi la lumina naţuralaă a zilei sţ i caâ ţ mai
puţţin noapţea, conţinuaă ea. Din ce parţe îâţţi vine lumina veiozei sau a laă mpii
de birou?” „Nici nu sţ ţiu! A veiozei vine din dreapţa.” „Nu e bine, saă -ţţi vinaă
ţoţdeauna din sţaâ nga, sţ i a veiozei sţ i a laă mpii de birou. E imporţanţ, sţ i asţa
penţru ţoaţaă viaţţa sţ i nu numai penţru cei care poarţaă ochelari. Lumina din
dreapţa urcaă drepţ îân ochi sţ i-i obosesţ ţe, îân ţimp ce cea din sţaâ nga o ia pe de
laă ţuri, nimeni nu sţ ţie de ce, dar s-a descoperiţ acesţ fenomen.” „Doamnaă , am
spus, vaă mulţţumesc, o saă vaă urmez sfaţurile sţ i îân clipele caâ nd am s-o fac, o saă
maă gaâ ndesc la dumneavoasţraă .” „Fii linisţ ţiţ, zise ea, n-ai nimic la ochi!” Sţ i
spuse aceasţaă frazaă apaă saâ nd pe cuvinţele la ochi cu o inţensaă ironie
afecţuoasaă , adicaă alţceva puţea saă maă nelinisţ ţeascaă sţ i ţrebuia saă maă
nelinisţ ţesc din parţea aceea, nu a ochilor. Inţuiam ţoţusţ i caă acesţe cuvinţe maă
averţizau. Raă spunsese la saă ruţul meu, dar dacaă nu eram liniştit, adicaă sţaă paâ n
pe mine ca un baă rbaţ (sţ i dacaă puţeam fi baă rbaţ!), aţunci nu ţrebuia s-o mai
vaă d, fiindcaă asţfel de efuziuni, dacaă nu erau sţaă paâ niţe, îânsemna caă erau
îânţaâ mplaă ţoare, ţurburaă ri ale vaâ rsţei, care pe o femeie îâmpliniţaă o puţeau
ameţţi doar penţru o clipaă … Ca saă -i spulber acesţ gaâ nd m-am îânclinaţ rece,
am plecaţ sţ i am pus o lunaă disţanţţaă îânţre dorinţţa mea de a o vedea sţ i ironia
ei afecţuoasaă . Caâ nd am reveniţ, posomoraâ ţ, disţanţ, absenţ, mi-a aruncaţ o
privire rapidaă , gravaă , aproape nelinisţ ţiţaă , mi-a luaţ ochelarii de la ochi, a
dispaă ruţ îân îâncaă perea semiobscuraă (nu mai era singuraă ) sţ i dupaă un minuţ a
reveniţ cu ei îân maâ naă sţ i mi i-a daţ cu un bileţţel pe care l-am vaâ raâ ţ imediaţ îân
buzunar. Am spus bunaă ziua sţ i am iesţ iţ. Am mers cel puţţin un sferţ de oraă cu
bileţul îân buzunar, uiţaâ ndu-maă la oameni faă raă saă -i vaă d, cu privirea micsţ oraţaă
de ţriumf, dar faă raă ţresaă riri inţerioare, cu senţimenţul neţ caă puţeam pur sţ i
simplu saă scoţ bileţul din buzunar sţ i, faă raă saă -l ciţesc, saă -l rup sţ i saă -l arunc pe
jos. Aţaâ ţ de ţare o iubeam penţru abandonul ei (fiindcaă eram sigur caă e un
abandon compleţ sţ i ţoţal) îâncaâ ţ puţeam saă renunţţ la ea, adicaă la iniţţiaţiva ei,
din bileţ, saă amaâ n deznodaă maâ nţul, sţ i saă vin îân alţaă zi ca sţ i caâ nd nimic nu s-ar
fi îânţaâ mplaţ. Apoi am deschis bileţul: Vino duminică la ora cinci după amiază
pe strada Lunii numărul şapte, apartamentul… numărul… „Da, mi-am spus, e
ceea ce am baă nuiţ, maă voi duce, dar nu se va îânţaâ mpla decaâ ţ ceea ce ţrebuie
sţ i nu voi admiţe inţruziunea obisţ nuiţului îân aceasţaă neobisţ nuiţaă avenţuraă …”
Era îânţr-o vineri sţ i îâmi paă rea raă u caă nu era îânţr-o marţţi, penţru ca disţanţţa
dinţre noi saă fie mai mare sţ i asţ ţepţarea saă fie mai lungaă … Am lungiţ-o eu îân
mine îânsumi aceasţaă disţanţţaă uiţaâ ndu-maă indiferenţ la misţ carea sţraă zii,
plicţisiţ, neîâncrezaă ţor îân fericirea care îâmi daă dea ţaâ rcoale caă uţaâ nd saă -mi îânţre
îân inimaă , prudenţ nu din experienţţaă, ci din insţincţ, desţ i chipul ei grav maă
urmaă rea, gesţul cu care îâmi luase ochelarii de la ochi maă asalţa… Am inţraţ la
un cinemaţograf sţ i am vaă zuţ un film din care n-am îânţţeles nimic, o comedie
idioaţaă care sţaâ rnea hohoţe îân salaă … Dragosţea e ca moarţea, îâţţi inţraă îân
sufleţ sţ i ţoţul amorţţesţ ţe îân ţine, alungaă ceea ce era îânainţe fiinţţa ţa inţimaă sţ i
se insţaleazaă ea, femeia care ţţi-a luaţ piuiţul… A doua zi îânsaă mi-am veniţ îân
fire sţ i maă gaâ ndeam la ea doar cu afecţţiunea primei îânţaâ lniri, linisţ ţiţaă , fragedaă
sţ i de lungaă duraţaă , asţ a cum o paă sţrasem îân aminţire un an îânţreg. Saă ruţul sţ i
îâmbraă ţţisţ area de ieri îâmi apaă reau sţraă ine sţ i vulgare… Am sunaţ la usţ a ei chiar
cu acesţ senţimenţ de îânsţraă inare, aveam senzaţţia caă sunam la usţ a unei
necunoscuţe sţ i nu m-asţ fi miraţ dacaă mi-ar fi deschis sţ i mi-ar fi spus pur sţ i
simplu saă plec sţ i saă n-o mai cauţ niciodaţaă . Dar inima mi-a baă ţuţ caâ nd am
vaă zuţ-o: era ca sţ i îân clipa caâ nd îâmi luase ochelarii de la ochi (gravaă sţ i
inţrepridaă îân acelasţ i ţimp, cum se gaâ ndise ea îânţr-o secundaă ce ţrebuie saă
facaă , saă -mi scrie acel bileţ faă raă saă baă nuiascaă colegul ei ceva) complice sţ i
nelinisţ ţiţaă … Acum aceeasţ i nelinisţ ţe îâi cuţreiera ochii ei mari: da, ai veniţ sţ i
ce-o saă fie? Ce ni se îânţaâ mplaă ? Cine sunţem noi doi?… I-am saă ruţaţ maâ na sţ i
am inţraţ. Locuia îânţr-un aparţamenţ aţaâ ţ de frumos cum nu vaă zusem paâ naă
aţunci. Parcaă era un mic muzeu (fiindcaă îân hol erau douaă coloane, iar
feresţrele erau ovale, cu picioare ţoţ de coloanaă , cu perdele albasţre) cu mici
biblioţeci raă spaâ ndiţe ici-colo, cu ţablouri pe pereţţi sţ i pereţţii îân calcio-vecchio,
ca îân reproduceri nu sţ ţiu unde vaă zuţe sau îânchipuiţe… un covor gros îân
mijlocul holului sţ i unul mai mic îân faţţa unei canapele aurii laâ ngaă care sţaă ţea
ceva cu picior de lemn, care nu sţ ţiam ce îânseamnaă , ca o paă laă rie uriasţ aă îân cinci
colţţuri, ca un cap de pagodaă … „Vaă d caă îâţţi place casa, zise, e a mea de la
paă rinţţi care nu mai sunţ…” Dispaă ru sţ i reveni prin alţe usţ i, paâ naă maă ţrezii
îânţr-un ţaâ rziu caă adusese cafele, o sţiclaă de coniac, praă jiţuri sţ i pahare cu
apaă … O vedeam faă raă halaţul ei alb de la Amicii orbilor, dar îânţr-o rochie
usţ oaraă , ţoţ albaă , cu puncţe albasţre, cu îâncreţţiţuri bogaţe îân poale, cu gaâ ţul sţ i
braţţele descoperiţe, sţ i îâi vedeam acum sţ i picioarele, cu glezna sţ i pulpele îân
deplinaă armonie cu chipul ei cu carnaţţie bogaţaă … „Ei, domnule, zise
asţ ezaâ ndu-se pe canapea laâ ngaă mine, vaă d caă n-ai chef nici de cafea, nici de
praă jiţuri sţ i nici de coniac. Le-am pregaă ţiţ îânsaă penţru ţine, ţe-asţ ruga saă ţe
servesţ ţi”. Sţ i privirea ei maă prinse sţ i se misţ caă la dreapţa, la sţaâ nga, apoi din
nou la mine, îânţrebaă ţoare, parcaă fascinaţaă sţ i îân acelasţ i ţimp prinsaă de
îândoieli, ţoţusţ i zaâ mbind… Aveam senţimenţul neţ caă sunţem amaâ ndoi douaă
zeiţaă ţţi pe acesţ paă maâ nţ, cum simţţeam ţoţdeauna sţ i îân saţ, caâ nd maă aflam îân
faţţa feţelor sţ i nu aveam curajul saă maă aţing de ele, desţ i vedeam, pe caâ mp,
cum alţţii o faă ceau, le luau îân braţţe, se îânţindeau pesţe ele sţ i îâncercau saă le
ridice fusţele… Ele se zbaă ţeau, loveau cu pumnii, îâsţi îânfigeau maâ inile îân chica
lor, îâi musţ cau sţ i scaă pau, vesele dar inţangibile, desţ i ai fi zis caă erau pradaă
usţ oaraă . Flaă caă ul se domolea, se îânţindea alaă ţuri ca un caâ ine, rugaă ţor, insisţenţ,
paâ naă la urmaă domoliţ sţ i ţaă cuţ… îâi vedeam apoi sţaâ nd cuminţţi unul laâ ngaă alţul
ore îânţregi, îân behaă iţul animalelor, paâ naă îâncepeau saă se reverse lung pesţe
caâ mpie razele aurii ale asfinţţiţului… Zeiţaţea de laâ ngaă mine îâmi aminţise de
maâ inile mamei, de aceea maă îândraă gosţisem de ea sţ i m-am uiţaţ saă i le vaă d…
Sţaă ţeau, îân asţ ţepţare, îânţinse pesţe genunchii acoperiţţi de rochia îânfoiaţaă . I-
am luaţ una îânţr-ale mele sţ i i-am saă ruţaţ-o. Ea mi-a raă spuns îân aceeasţ i clipaă
sţ i prinţr-o sţraâ ngere mi-a prins-o pe-a mea sţ i ne-am ţreziţ iar faţţaă îân faţţaă
îâmbraă ţţisţ aţţi ca îân camera semiobscuraă sţ i, penţru mine, ca pe caâ mpie (acesţe
douaă imagini conţopindu-se, una de sfialaă sţ i ţandreţţe, alţa de violenţţaă
exţremaă sţ i uiţare de sine) sţ i ne-am regaă siţ parcaă uluiţţi prin ceea ce e aţaâ ţ de
sţraă in îân noi sţ i îân acelasţ i ţimp aţaâ ţ de inţim, ţiranic sţ i besţial… Abia suporţa
violenţţa, îâsţi îânţorcea faţţa de la mine caâ nd îânţr-o parţe caâ nd îân alţa, docilaă sţ i
furioasaă , blaâ ndaă sţ i revolţaţaă … Apoi s-a faă cuţ aţaâ ţ de frumoasaă îâncaâ ţ am
raă mas sţ i m-am uiţaţ la ea raă piţ clipe faă raă duraţaă … Buzele parcaă i se
umflaseraă , obrajii îâi ardeau, pleoapele nu mai voiau saă i se ridice… I-am pus
maâ na pe ţaâ mplaă , maâ ngaâ indu-i paă rul revaă rsaţ, urechile fierbinţţi, frunţea mare
sţ i albaă , obrazul sţ i gura adormiţaă sţ i am uiţaţ sţ i eu de mine… Nu-sţ i îânvelise
frumosul ei picior gol. Sţ i-l îânţinse fraţern pesţe ale mele. „Esţ ţi uraâ ţ, îâmi sţ opţi,
dar ceva ţe ţransfigureazaă … o, ceva ţerifianţ… ţoaţe vaă lurile cad îân faţţa ţa…”
N-am îânţţeles acesţe cuvinţe faă raă noimaă , dar îâmi plaă cea caă era supusaă , fericiţaă ,
ţoropiţaă sţ i pierduţaă … Am apucaţ-o de umeri sţ i am ridicaţ-o sţ i ea sţ i-a dres
paă rul faă raă saă -sţ i deschidaă pleoapele. I-am sţ opţiţ la ureche saă -sţ i vinaă îân fire sţ i
ea, deodaţaă , a suraâ s sţ i s-a ridicaţ… S-a îânţors dupaă ce a lipsiţ caâ ţva ţimp,
caă lcaâ nd îânsaă ţoţ ca îânţr-un vis, desţ i era acum ţreazaă , îânsaă gaâ ndiţoare, cu
privirea îânţr-o parţe, fumaâ nd linisţ ţiţaă sţ i ţaă cuţaă . „Ce frumos e, zise, caâ nd se
îânţunecaă îân casaă … Unde sţai? Ai o casaă bunaă ?” „Desţul de bunaă ”, i-am
raă spuns. „Poţ saă ţe viziţez?” „Sigur caă poţţi, i-am raă spuns, dar la ţine e aţaâ ţ de
frumos!” „Sţ i chiar nu vrei saă iei nimic? Hai maă car saă bem un pahar…” Fiindcaă
eziţam, a ţurnaţ ea îânsaă sţ i din sţiclaă sţ i am baă uţ. Mi-a îânţins apoi paharul ei
imediaţ sţ i am baă uţ din nou, amaâ ndoi. Ceva iminenţ am vaă zuţ caă se naă sţ ţea pe
chipul ei, sţ i se uiţa la mine cu aceasţaă expresie caâ nţaă rindu-maă parcaă .
Deodaţaă chipul îâi îânflori, privirea i se aprinse de o viaţţaă exţraordinaraă , sţ i
îâncepu saă caâ nţe cu o voce nebaă nuiţaă , veselaă sţ i paţeţicaă îân acelasţ i ţimp, ca sţ i
caâ nd ceva s-ar fi descaă ţusţ aţ din dorinţţa naă valnicaă de a spune ţoţ, dar sţ i de a
ascunde ţoţ… Ce era mai ciudaţ, caâ nţa asţ a cum auzisem feţele la ţţaraă ,
pierduţaă îân melodie, conţopiţaă impersonal îân ea, cu doruri parcaă cosmice sţ i
faţale, îânţr-un poţop de cuvinţe pe care le ardea aţaâ ţ de ţare glasul ei
paă ţimasţ , îâncaâ ţ nu le puţeam reţţine nicio clipaă îânţţelesul… Vino, draga mea-n
graă dinaă … Cu dorul care suspinaă … cuvinţe ridicule, dar ce vaă iţaă ţuri
fermecaă ţoare cu care parcaă se elibera de un blesţem al clipei, care ţoţusţ i o
subjuga, dar o sţ i îânspaă imaâ nţa de suferinţţele viiţoare pe care le presimţţea…
Un caâ nţec aduce alţul, de la sine, ţţaâsţ nea imediaţ dupaă o ţaă cere de o clipaă ,
caâ nţa cu îânţreaga ei fiinţţaă sţ i se consuma ca o flacaă raă pe un rug… Pe urmaă
deodaţaă îâsţi îânclinaă capul, se opri sţ i îâmi spuse cu melancolie: „Acuma eu o saă
maă duc sţ i o saă maă îâmbrac îân caă masţ a mea de femeie sţ i o saă maă culc. Vino cu
mine. Mi-e somn… Saă dormim…” Avea misţ caă ri îânceţiniţe, dar îân paţ îâsţi ţrase
cuverţura pe ea ca sţ i caâ nd i-ar fi fosţ frig sţ i îâmi îânţoarse spaţele cu misţ caă ri
freneţice. „Ia-maă îân braţţe”, sţrigaă . Sţ i o luai îân braţţe sţ i îânţr-adevaă r un frig
inţerior o zgaâ lţţaâi îân clipa aceea…
Ne-am ţreziţ parcaă îânspaă imaâ nţaţţi, îânecaţţi îân propriile noasţre sţ oapţe, ca sţ i
caâ nd fiorul morţţii adus din somn ne-ar fi aruncaţ unul spre alţul, ea mai
speriaţaă decaâ ţ mine, eu aţins de aripa neagraă a necunoscuţului, caă uţaâ ndu-mi
salvarea îân ochii ei mari sţ i frumosţ i, care sţicleau îân îânţuneric ca o faâ nţaâ naă
adaâ ncaă …
Aici maă oprii. Se asţ ţernu o ţaă cere. Miron se ridicaă îân capul oaselor:
— Formidabilaă imagine proiecţaţaă a unei dorinţţi de fericire, zise el.
— Care dorinţţaă, Miroane? Toţul e adevaă raţ…
— Dacaă e adevaă raţ, maă garule, aţunci esţ ţi fericiţ, zise el ridicaâ ndu-se greu
din paţ. Vreau s-o cunosc sţ i eu pe iubiţa ţa…
— Nu se poaţe, Miroane, ai fi îân sţare saă ţe iei dupaă ea faă raă nicio rusţ ine sţ i
saă uiţţi caă e iubiţa mea.
El raâ se…
— Asţ a esţe, bine, nu mi-o prezenţa, dar fii aţenţ, o saă ţe maă naâ nce de viu…
41
Ce caâ sţ ţigam eu cu douaă servicii? Bani, dar caâ ţ de mulţ pierdeam îân
schimb! Maă gaâ ndeam caă era ţimpul saă renunţţ la Sţaţisţicaă , cu aţaâ ţ mai mulţ
cu caâ ţ opririle ţaă cuţe sţ i acuzaţoare ale domnului Bosch laâ ngaă masţ ina mea
deveniseraă aproape zilnice. IÎn acelasţ i ţimp un individ unsuros de la masţ ina
vecinaă maă maă sura neîânceţaţ cu o dusţ maă nie ţenace sţ i neascunsaă . Nici nu
sţ ţiam cum îâl cheamaă , nu-i faă cusem nimic, nu schimbasem cu el niciun cuvaâ nţ
de caâ nd venisem acolo. Sţ i ţoţusţ i aveam senţimenţul caă ne cunoasţ ţem bine
unul pe alţul, eu ura lui mocniţaă , absurdaă sţ i scabroasaă , el nepaă sarea sţ i
dispreţţul meu penţru persoana lui care nu maă inţeresa. Pe domnul Bosch îâl
îânţţelegeam, nu-l saluţasem aţaâ ţa vreme dupaă ce maă angajase, eroare care se
îândreapţaă greu, sau nu se îândreapţaă , îâncepusem sţ i eu saă -i porţ picaă , serviciul
îâmi devenise nesuferiţ, dar ce-avea cu mine unsurosul? Eram cumva eu de
vinaă caă o faţaă venea des la mine sub preţexţ caă vrea saă se uiţe la diagramaă ?
Era veselaă caâ nd venea sţ i maă feliciţase penţru nuvelele mele din Timpul.
IÎncepusem saă iesţ im la ora unu îâmpreunaă . IÎi plaă cea lui, unsurosului, aceasţaă
domnisţ oaraă ? Te pomenesţ ţi caă voia saă se îânsoare cu ea sţ i eu îâi sţaă ţeam îân cale.
Ce ţicaă los! El nu vedea caă feţei nu-i plaă cea? Sau vedea sţ i poaţe ţocmai de-aia
maă ura? (Mai ţaâ rziu am aflaţ caă paâ naă la urmaă s-a îânsuraţ cu ea.)
— Da, ţrebuie saă pleci, îâmi confirmaă îânţr-o zi gaâ ndul hoţţul de briosţ i sţ i
biscuiţţi, fosţul sţudenţ, cel cu gaâ ndul la pensie, îân ţimp ce ne maâ neam îânţr-o
pauzaă iaurţul de la chiosţ cul Herdan. N-asţ ţepţa, zise el, saă vie Bosch saă -ţţi
spunaă , dacaă îâţţi dai demisia o saă fie mulţţumiţ sţ i o saă -ţţi plaă ţeascaă sţ i leafa paâ naă
la sfaâ rsţ iţul lunii, îân ţimp ce dacaă ţe daă afaraă , se va noţa îân carţea ţa de muncaă
sţ i nu e plaă cuţ… demisionaţ e una, concediaţ e alţa… Sţ i pe urmaă nu-ţţi pasaă , ai
alţ serviciu…
Maă hoţaă raâ i repede. IÎi spusei domnului Bosch caă saă naă ţaţea nu-mi mai
permiţea saă lucrez îân douaă paă rţţi sţ i caă vreau saă plec.
IÎnţr-adevaă r funcţţionarul deveni binevoiţor sţ i îâmi adresaă cuvinţe
maă guliţoare despre acţiviţaţea mea îân presaă sţ i caă maă îânţţelegea, mi-era greu
saă dau randamenţ saţisfaă caă ţor aţaâ ţea ore de muncaă din douaă zeci sţ i paţru.
Riscam, mai adaă ugaă el, saă dau nasţ ţere la nemulţţumiri îân ambele paă rţţi.
Ceea ce se sţ i îânţaâ mplase. Loviţura cu palma îân masaă a lui Grigorescu maă
ţrezea din ce îân ce mai des din somnul care maă biruia nopţţile la corecţuraă cu
capul pe sţ palţ.
Prieţenii se fac îân mari cicluri de viaţţaă, caâ nd se pierd sţ i se regaă sesc dupaă
decenii, adesea dupaă experienţţe ţragice, care îâi reapropie, sau dupaă îânaă lţţaări
sţ i caă deri care le aminţesc ziua caâ nd s-au cunoscuţ sţ i prieţenia reîânvie cu noi
elanuri; sau dimpoţrivaă , se sţinge definiţiv caâ nd unul inţraă faă raă scaă pare pe
orbiţe sţraă ine primelor elanuri sţ i esţe scurţcircuiţaţ penţru orice prieţenie.
Prieţenia mea cu Ion Caraion nu s-a legaţ deloc chiar din zilele caâ nd ne-am
cunoscuţ, ci asemeni unei seminţţe cu gesţaţţie lungaă , a raă saă riţ ţaâ rziu,
acoperiţaă des de zaă pezi grele. Dupaă plecarea mea de la Sţaţisţicaă îânţr-o searaă
am avuţ la corecţuraă un nou coleg. Era chiar el, un baă iaţ cu iriţaă ri brusţ ţe,
repede reprimaţe, cu un raâ s subţţire sţ i sarcasţic. Ceva ne aţraă gea pe noi doi,
dar naţura fiecaă ruia era aţaâ ţ de diferiţaă îâncaâ ţ zadarnic plecam îâmpreunaă
dupaă ora unu sţ i raă ţaă ceam îân noapţe, discuţaâ nd îândelung, caă apropierea nu se
producea. Sţarea sa de spiriţ era dominaţaă de o amaă raă ciune a caă rei sursaă îâmi
scaă pa, îâi ironizam deprimaă rile iriţaţe, el umplea cu invenţive imprecaţţii
sarcasţice opţimismul meu congeniţal sţ i mai ales naiva mea îâncredere îân
mine. Ei bine, de ce nu o naivaă îâncredere îân ţine îânsuţţi? E mai bunaă o
inţeligenţţaă prea ascuţţiţaă , care saă -ţţi aducaă drepţ dar zilnic revelaţţia ţicaă losţ iei
alţora sţ i saă ţţi se depunaă îân sufleţ ca o drojdie care saă -ţţi ţaie ţoaţe elanurile?
„Ochii îâţţi sunţ daţţi ca saă vezi, urechile ca saă auzi sţ i minţea saă descopere”, îâmi
raă spundea el. „Nu maă inţereseazaă , dacaă ceea ce e de vaă zuţ, auziţ sţ i
revelaţoriu penţru mine duce la un scepţicism nepuţincios, cu ţoaţe caă
jusţificaţ”, îâi raă spundeam. „E condiţţia ţa de om, a consţ ţiinţţei ţale”, sţriga el pe
sţraă zile pusţii cu acele exasperaă ri brusţ ţe, care îâi erau caracţerisţice. Eu
raâ deam sţ i se uiţa la mine dinţr-o parţe, sţraâ mbaâ ndu-se ca la o vieţaţe prea
puţţin demnaă de inţeres, desţ i vieţaţea aceasţa îâl lua îân raâ s, ţoţ ca pe o vieţaţe
bizaraă , raă suciţaă îân reacţţiile ei imprevizibile. „Scepţicismul e mai viu sţ i mai
acţiv decaâ ţ nepaă sarea mulţţumiţaă , relua el apoi afecţuos, daâ ndu-sţ i poaţe
seama caă îân forul meu inţerior maă bizuiam sţ i eu pe ceva, dacaă raâ deam de el,
sţ i fiindcaă raâ sul meu nu era sarcasţic ca al lui, ci îâncaă rcaţ de dorinţţa
neascunsaă de prieţenie. Ce-ai de gaâ nd saă faci cu nuvelele ţale ţţaăraă nesţ ţi? Sunţ
bune, ai ţalenţ, dar depinde ce faci cu el.” „Ce poţ saă fac, Ioane, decaâ ţ ceea ce
se face cu ţalenţul: saă -l urmezi sţ i saă nu-l ţraă dezi. Crezi caă e puţţin?” „E foarţe
puţţin, asţa se îânţţelege de la sine, n-o saă -l ţraă dezi sţ i asţa faă raă niciun eforţ, e
haina ţa, dacaă o lepezi mori de frig. E cum sunţ caii ţaă i de la ţţaraă , care îâţţi pasc
linisţ ţiţţi îân graă dinaă . Or, pe cai ţrebuie saă ţe arunci, saă iesţ i ca o vijelie pe poarţaă
sţ i saă sţraă baţţi drumuri, locuri necunoscuţe, peisaje insoliţe… Omul, consţ ţiinţţa
lui, e acesţ peisaj. Or ţu îâl refuzi.” „Ioane, caii mei sunţ paă scuţţi de un om care
are abia douaă zeci de ani. Marile avenţuri îâncaă n-au veniţ penţru mine. Voi, ca
poeţţi, sunţeţţi ispiţiţţi de ele de ţimpuriu sţ i din pricina asţa nu o daţaă o paă ţţiţţi.
De ce ţe graă besţ ţi?” „Ai drepţaţe”, spunea deodaţaă cu o voce ţaă raă gaă naţaă ,
visaă ţoare sţ i obosiţaă .
Primul obiecţ al nemulţţumirii lui ascunse era corecţura. Nu venise din
Buzaă u îân capiţalaă ca saă maâ zgaă leascaă semne de erori ţipografice pe ţexţele
alţora, îânţr-un birou de la subsol, îân ţovaă raă sţ ia unor insţ i fie mulţţumiţţi de ei
cum eram eu, fie maă rginiţţi, raâ zaâ nd de glumele idioaţe ale unui baă ţraâ n
decaă zuţ ca Sachelarie. Se sufoca. Sţ i acţţionaă , sţ i norocul (sau poaţe nenorocul)
îâi suraâ se. Scrise un arţicol bun despre ulţima carţe a lui Arghezi, un roman
(Lina) sţ i poeţul ţelefonaă lui Mircea Grigorescu sţ i îâi spuse caă i-a plaă cuţ mulţ
arţicolul redactorului dumneavoastră, un baă iaţ necunoscuţ pesemne, nu mai
auzise de el, dar îânzesţraţ, cu verb incisiv. E redacţor, nu? mai adaă ugase
marele poeţ, daâ ndu-i asţfel o preţţuire pe care Mircea Grigorescu o prinse din
zbor: saă fie, hoţaă rîâ el, adus baă iaţu-aă la, Ion Caraion, de jos de la corecţuraă sus
îân redacţţie. Sţ i plecaă rile noasţre îâmpreunaă îân noapţe au îânceţaţ.
Cum sţ i producţţia mea liţeraraă se oprise, sţ i cum prieţenia mea cu Miron
Paraschivescu îâmi ajungea, am îâncepuţ saă fiu, dacaă nu eviţaţ de cei de la
„Popasuri”, cel puţţin ignoraţ. Numai Orleanu, ciţind „Pagina a doua”, maă
inţriga prin claă ţinaă rile lui din cap: aă sţ ţia, spunea el, or s-o paă ţţeascaă . Luau îân
deraâ dere producţţia liţeraraă a unor revisţe ca Gândirea, Meşterul Manole,
Dacia rediviva, Dacia sţ i alţele, unde pe laâ ngaă ţracisme sţ i un ridicul
imperialism, era elogiaţ soldaţul german sţ i raă zboiul de cruciaţţi pe care îâl
duceam alaă ţuri de el. Alţeori Orleanu ne ciţea raâ zaâ nd caâ ţe-o micaă eraţaă ,
asţfel: „arţicolul cu ţiţlul… din numaă rul de ieri care a apaă ruţ din gresţ ealaă faă raă
semnaă ţuraă esţe al colaboraţorului nosţru cuţare”. Nu vedeam ce era de raâ s
aici sţ i ne explica. IÎn haă rţţuiala lor cu cenzura, cei de la „Popasuri”, iar apoi din
a doua paginaă a ziarului Ecoul, recurgeau la ţoţ felul de sţraţageme ca saă -i
îânsţ ele vigilenţţa. Observaseraă de pildaă caă de la o vreme orice ar fi semnaţ unii
din ei, saă zicem Caraion, se cenzura auţomaţ. Trimiţeau aţunci arţicolul faă raă
semnaă ţuraă sţ i cenzura îâi daă dea drumul sţ i aţunci, faă caâ nd pe naivii, adaă ugau
numele, ca sţ i caâ nd ar fi fosţ omis doar dinţr-o simplaă gresţ ealaă . Cum cenzorii
au descoperiţ îân cele din urmaă ţrucul sţ i le-au pus îân vedere caă se cenzureazaă
adesea nu conţţinuţul arţicolului, ci mai ales numele, aţunci au schimbaţ
procedeul, laă sau saă aparaă maţerialul faă raă semnaă ţuraă sţ i îân numaă rul urmaă ţor
daă deau eraţa, fiindcaă o ciţea alţ cenzor, caă ruia o simplaă eraţaă nu i se paă rea
suspecţaă . Acum îâl îânţţelegeam mai bine pe Caraion: ar fi ţrebuiţ saă iau sţ i eu
parţe la aceasţaă acţiviţaţe plinaă de riscuri, caâ nd Porunca Vremii sţ i Neamul
românesc, sţ i chiar Viaţa lui Liviu Rebreanu îâi ameninţţau pe cei de la
„Popasuri” sţ i de la Ecoul aproape zilnic… Da, dar nu sţ ţiam pur sţ i simplu saă
scriu arţicole sţ i mulţaă vreme n-am sţ ţiuţ, am consideraţ ţoţdeauna acesţ dar
ceva aparţe, pe care îâl ai sau nu.
Toţ Orleanu mi-a povesţiţ sţ i avenţurile celor de la „Popasuri” cu un anume
Consţanţin Virgil Gheorghiu, care, dupaă amplul saă u reporţaj anţisovieţic „Ard
malurile Nisţrului”, monopolizase cu ajuţorul lui Eugen Crisţescu, sţ eful
serviciului secreţ, Faptul divers a cel puţţin sţ apţe ziare. Scria pe plombaginaă ,
îân sţ apţe exemplare, sţ ţirile despre crime, procese specţaculoase sţ i ucideri
senzaţţionale, le ţrimiţea la sţ apţe ziare sţ i îâncasa sţ apţe salarii ca de la sţ apţe
vaci grase, luaâ nd paâ inea de la guraă a cel puţţin sţ apţe reporţeri care maâ ncau
asţfel de la vache enragée. Furiosţ i, Ion Caraion sţ i Virgil Ierunca s-au dus sţ i ei
la poliţţie dupaă informaţţii penţru ziarul de dimineaţţaă, Poporul, saă culeagaă
fapte diverse, saă caâ sţ ţige sţ i ei un ban. Comisarul care îâmpaă rţţea sţ ţirile, un
coţţcar sţ i un pilangiu, nici nu s-a uiţaţ la ei. A fi reporţer de fapţe diverse, ehe,
asţa ridica ţirajul unui ziar, sţ i lui, comisarului, ce-i iesţ ea de-aici? Nu-i
cunosţ ţea pe cei doi sţ i nu le-a spus nimic. Sţ i aţunci Ion Caraion sţ i Ierunca au
naă scociţ ei, dupaă meţoda lui Caracudi, al lui Caragiale, fapţe diverse de un
senzaţţional care depaă sţ ea fapţul real, bine scrise, cu suspens, cu amaă nunţe de
roman foileţon, aţaâ ţ de gusţaţe de public. Poporul le publica. Poziţţia lui C. V.
Gheorghiu ca sţ i a comisarului coţţcar erau minaţe. Tirajul ziarului a crescuţ,
eroziunea fapţului divers a sţaâ rniţ deruţaă . Comisarul pilangiu era acuzaţ caă
vinde alţora sţ ţirile ţari. Pe urmaă cei doi imiţaţori ai lui Caracudi s-au plicţisiţ,
desţ i primeau 6 000 penţru ficţţiunile lor, sţ i au abandonaţ ziarul Poporul Eram
bucuros caă puţerea imaginaţţiei era superioaraă , îân ochii publicului, bruţalului
fapţ divers. Sţ i caă Ion Caraion era mai desţins, dacaă puţuse invenţa un asţfel
de joc vesel…
Mai ţaâ rziu am aflaţ cu nedumerire de renumele mondial al lui Consţanţin
Virgil Gheorghiu, daţoraţ romanului saă u prosţ Ora 25. Personaliţaţe de
anverguraă , care îân Romaâ nia, îân colaborare cu Eugen Crisţescu, denunţţa sţ i
dreapţa sţ i sţaâ nga, aţraă gaâ nd ura sţ i a comunisţ ţilor sţ i a legionarilor, cunoscuţ
de nemţţi, a faă cuţ îân ’43 o caă saă ţorie cu o avocaţaă evreicaă nu foarţe bogaţaă , dar
nici saă racaă ; i-a obţţinuţ ţoţ prin Eugen Crisţescu acţe de arianaă , a plecaţ la
Zagreb ca aţasţ aţ de presaă pe laâ ngaă Anţe Pavelici, unde l-a gaă siţ sfaâ rsţ iţul
raă zboiului. Cum a ţrecuţ el apoi îân Germania lui Hiţler sţ i cum a ajuns îânţr-un
lagaă r unde, îân faţţa americanilor, a faă cuţ pe anţihiţlerisţul? Cel care îâmi
povesţea sţ i care îâl cunoscuse bine, îâmi relaţa uluiţ caă , vraâ nd saă -l demasţ ţe
acolo la Paris (caă ci la Paris mi s-au povesţiţ ţoaţe acesţea) îândaţaă dupaă
succesul saă u raă sunaă ţor cu Ora 25, n-a puţuţ-o face: mai mulţe ziare l-au
refuzaţ… Mai ţaâ rziu renumiţul scriiţor, pe care un american, cunoscuţ de
mine la Moscova, l-a pus alaă ţuri de cei caâ ţţiva romaâ ni prin care ne cunosţ ţea el
pe noi, Lipaţţi, Enescu sţ i Braâ ncusţ i, a simţţiţ nevoia unei redempţţiuni sţ i s-a
faă cuţ preoţ. Iaţaă , am gaâ ndiţ eu, caâ nd am auziţ de aceasţaă ulţimaă sţ ţire, cum
poţţi deveni curaţ sţ i inţangibil dupaă o viaţţaă plinaă de peripeţţii…
42
IÎn ţoamnaă am paă raă siţ Bucuresţ ţiul sţ i m-am prezenţaţ la recruţare, la
Turnu-Maă gurele. Acolo îânsaă un majur mi-a spus caă e vorba de recruţarea
celor cu sţudii, penţru sţ coala de ofiţţeri sţ i saă -i prezinţ dovada caă am faă cuţ doi
ani premiliţaraă . I-am spus caă n-am faă cuţ.
— Aţunci, zice, o saă faci armaţa ca simplu soldaţ.
Puţţin îâmi paă sa, dar aceasţaă decizie a subofiţţerului mi-a salvaţ, poaţe, viaţţa.
Faă cuţţi repede ofiţţeri, cei din generaţţia mea au fosţ dupaă aceea ţrimisţ i pe
fronţ de unde puţţini au scaă paţ… Conţingenţul meu de soldaţţi, mi-a mai spus
acel majur, va fi recruţaţ abia îân primaă vara lui ’43, saă maă îânţorc deci acasaă sţ i
saă -mi vaă d de ţreabaă . Jumaă ţaţe de an raă gaz îân plin raă zboi a fosţ, dupaă cum s-a
dovediţ, un semn caă nu ţrebuia saă mor îân flaă caă rile lui negre.
IÎnţors la ziar, m-am pomeniţ caă direcţorul adminisţraţiv Udrea nu mai
voia cu niciun chip saă maă reprimeascaă . L-am îânţrebaţ de ce, n-a vruţ saă -mi
spunaă . Asţ a, nu mai voia el. Am ridicaţ glasul, am îâncepuţ saă ne cerţaă m, eram
furios, dacaă asţ fi sţ ţiuţ caă asţfel avea de gaâ nd saă se poarţe cu mine, i-am spus,
nu-mi paă raă seam serviciul meu de la Sţaţisţicaă , faă caâ ndu-l vinovaţ caă de unde
paâ naă nu de mulţ aveam douaă servicii, din pricina lui acum nu mai aveam
niciunul sţ i eram din nou pe drumuri. Paâ naă la urmaă mi-a spus caă maă mai ţţine
paâ naă la îânţaâ i ianuarie, dar caă dupaă aceea, sau poaţe mai bine de pe-acum, saă -
mi cauţ un loc îân alţaă parţe.
De revelion Saâ rbulescu m-a inviţaţ la el sţ i cum sţ ţia caă nu mai lucram la
ziar sţ i nici nu gaă sisem un posţ îân alţaă parţe, mi-a spus caă paâ naă gaă sesc poţ saă
sţau la el sţ i saă scriu linisţ ţiţ, nu deranjam pe nimeni sţ i loc era desţul ca saă nu
fiu eu deranjaţ. Locuia îân Giulesţ ţi. Am sţaţ caâ ţeva saă pţaă maâ ni, dar n-am scris
nimic.
IÎn acesţ ţimp nu se sţ ţie care dinţre noi a avuţ ideea saă mergem la cenaclul
lui Lovinescu sţ i saă ciţim. Criţicul s-a familiarizaţ repede cu grupul nosţru. Ne
îânţaâ mpina cu vocea lui seninaă , ce faci, domn’ Geo, ce faci, domn Preda… La
recomandarea lui caă ţre Ion Vinea am inţraţ secreţar de redacţţie la un ziar
afiliaţ Curentului lui Sţ eicaru, Evenimentul zilei, unde de îândaţaă mi s-a daţ
ziarul pe maâ naă . Secreţariaţ îânsaă sţ ţiam saă fac faă raă saă fi fosţ vreodaţaă secreţar
de redacţţie, o îânvaă ţţasem sţaâ nd adesea laâ ngaă paginaţori sţ i laâ ngaă Sţ ţefan Roii,
care, cu ciubucul îân guraă , cobora seara îân ţipografie sţ i îâncepea saă se misţ ţe de
colo paâ naă colo araă ţaâ nd doar cu degeţul: asţa, aă la, celaă lalţ, sus îân sţaâ nga, cu
chenar, jos pe douaă coloane, îân ţimp ce paginaţorul se misţ ca odaţaă cu el sţ i
umplea drepţunghiul de meţal sţ i sţriga: pagina cuţare, perie penţru revizie,
hai repede caă ne-apucaă dimineaţţa. Secreţul acesţei meserii nu era îânsaă la
paginaţţie, unde lucraă ţorul cunosţ ţea rubricile, ţipicul paginii îânţaâ ia, cu
comenţariul despre raă zboi pe cinci coloane sţ i locul normaţivului sţ i al ulţimei
pagini, cu ţelegrame exţerne, ci îân redacţţie unde, pe maă suraă ce primeai
maţerialele, ţrebuia saă faci îânţaâ i ziarul îân cap, îânainţe de a coborîâ saă -l
paginezi. Aici, la Curentul, ţipografia era nu jos la subsol, ci sus la eţajul opţ.
Am fosţ aţaâ ţ de enţuziasmaţ de noul meu posţ îâncaâ ţ am uiţaţ cu ţoţul de cei
de la „Popasuri”. Am aflaţ sţ ţiri despre ei ţaâ rziu, prin iulie, caâ nd dupaă ce
fusesem îâncorporaţ îân primaă varaă , mi s-a daţ o permisie de o lunaă sţ i m-am
îânţors îân luna aceea la ziar. Am paginaţ singur, îânţr-o noapţe, caă derea lui
Mussolini.
— Hm! Senzaţţional, am sţrigaţ, nea Gogule, refaci pagina îânţaâ ia, a caă zuţ
Mussolini!
— Hai, laă saţţi, mi-a raă spuns paginaţorul scepţic, ca sţ i caâ nd aceasţaă
zgaâ lţţaâiţuraă a lumii i-ar fi paă ruţ neverosimilaă , aţaâ ţ de mulţ se îânvaă ţţase saă ţoţ
pagineze: Hiţler asţ a sţ i pe dincolo. Mussolini pe parţea cealalţaă …
— Ce saă las, zic, uiţe ţelegrama, ţrebuie saă vedem dacaă zincografia o fi
faă cuţ vreodaţaă poza lui Badoglio aă sţa…
— Cine mai e sţ i aă sţa?
— Noul sţ ef al Iţaliei, un maresţ al.
Cum saă nu, îân mod miraculos am gaă siţ clisţ eul acesţui Badoglio. Am daţ
sţ ţirea cu liţere de-o sţ chioapaă , pe ţoaţe coloanele, iar ţexţul cu corp gros, ca la
crimele de mare senzaţţie. N-am ţelefonaţ nimaă nui, nici lui Vinea, care nu
daă dea pe-acolo cu saă pţaă maâ nile, nici paţronului, lui Sţ eicaru, era o lege viţalaă a
presei, ţţi-a veniţ bomba, o dai la cules, paţronul o ciţea sţ i el dimineaţţa ca
orice muriţor de raâ nd, nu ţrebuia deranjaţ penţru asţa din somn la ora unu
noapţea, îâţţi faă ceai meseria sţ i gaţa.
M-a caă uţaţ îânsaă pe mine cenzura, un domn care maă cunosţ ţea sţ i mi-a spus
cu o voce deloc ţurburaţaă , mai degrabaă veselaă , caă saă nu daă m sţ i noi sţ ţirea
chiar pe ţoaţaă pagina, cum faă cusem, ci, saă zicem, pe cinci coloane. Eram
numai noi doi îân noapţea aceea care o cunosţ ţeam, ciţiţorii dormeau, abia a
doua zi aveau saă afle caă Axa paâ raâ ia. Caţasţrofa de la Sţalingrad din iarnaă
fusese bine filţraţaă îân presaă , se sugerase caă o baă ţaă lie pierduţaă nu îânsemna
îâncaă nimic, nemţţii erau mai deparţe îân inima Rusiei sţ i caă îân vara aceasţa
(vara obţţineau ei succese specţaculoase) vor da o baă ţaă lie decisivaă sţ i vor
caâ sţ ţiga, faă raă doar sţ i poaţe, îân acesţ an, raă zboiul. Acum îânsaă cenzorii laă sau saă
aparaă sţ ţirea despre caă derea dicţaţorului iţalian, aliaţul numaă rul unu al lui
Hiţler, pe pagina îânţaâ ia, pe cinci coloane. Ceva se schimbase.
Un an mai ţaâ rziu, ţoţ îânţr-o permisie, raă ţaă cind prin orasţ , m-am îânţaâ lniţ cu
Caraion. Araă ţa nelinisţ ţiţ, crispaţ sţ i mi-a spus caă ţrebuie saă fugaă din Bucuresţ ţi.
De ce, ce se îânţaâ mplase? Am inţraţ la Café de la Paix, am luaţ masa îâmpreunaă
sţ i a îâncepuţ saă -mi povesţeascaă .
— Dupaă obiceiul, sau mai bine zis dupaă firea ţa, mi-a spus el, ţu nu mai sţ ţii
nimic (sţ i poaţe e mai bine penţru ţine) de ceea ce ni se îânţaâ mplaă nouaă la
Ecoul. (Mircea Grigorescu a îânfiinţţaţ acesţ nou ziar de care ţu, desigur, nici nu
sţ ţii sţ i noi cei de la „Popasuri”, unii, l-am urmaţ.) Tu ai plecaţ sţ i parcaă ai plecaţ
de ţoţ, n-ai mai daţ niciun semn… Nesfaâ rsţ iţele ameninţţaări, haă rţţuielile
cenzurii sţ i ale presei oficiale, raă bdarea lor ca saă zic asţ a, n-aveau saă dureze la
infiniţ faă raă ca îânţr-o zi saă nu ţreacaă sţ i la fapţe. O saă -ţţi relaţez douaă episoade
mai recenţe. Primul, episodul Gheorghe Vasilescu. IÎnţr-o searaă a veniţ la
redacţţie o faţaă îân negru, modesţ îâmbraă caţaă sţ i a îânţrebaţ de mine. IÎmi aducea
o carţe de versuri ţipaă riţaă pe haâ rţie proasţaă , undeva îân Bucuresţ ţii-Noi sţ i
semnaţaă Gheorghe Vasilescu. Fusese ţipaă riţaă prin mijloacele proprii ale
familiei poeţului. Cine era Gheorghe Vasilescu? La ora aceea nu mai era
nimeni, fusese fraţele acelei feţe, abia iesţ ise sublocoţenenţ sţ i direcţ din
sţ coala miliţaraă fusese, faă raă saă fie îânţrebaţ dacaă dorea sau nu, ţrimis la
insţrucţţie îân Marele Reich. Dupaă o foarţe scurţaă perioadaă de insţruire îân care
n-avusese voie saă comunice cu familia sţ i faă raă ca maă car familia saă sţ ţie unde se
afla, ceea ce nu era numai cazul lui, sublocoţenenţul Gheorghe Vasilescu,
ofiţţer romaâ n, fusese îâncadraţ îân raâ ndurile armaţei germane sţ i ţrimis pe fronţ,
faă raă voia lui sţ i îâmpoţriva nuanţţei de alianţţaă dinţre noi sţ i nemţţi. Ofiţţerul
caă zuse îân lupţe. IÎn ţunica lui, un alţ romaâ n, îân aceeasţ i siţuaţţie ca sţ i el, gaă sise
ca de obicei caâ ţeva scrisori, foţografii de feţe sţ i, ceea ce era mai puţţin
obisţ nuiţ, un carneţ mic cu versuri. Le-au ţrimis prin mijloacele obisţ nuiţe
prin cei care, penţru un moţiv sau alţul, plecau îân ţţaraă , familiei, care a pus
maâ naă de la maâ naă sţ i a ţipaă riţ versurile. Taţaă l ofiţţerului nu mai ţraă ia de mulţ,
murise îân raă zboiul celaă lalţ, din 1916. Sţ i mi-au adus carţea mie. Am ciţiţ
versurile. Erau frumoase, îâmpoţriva raă zboiului. Am scris dupaă lecţura lor un
arţicol, spunaâ ndu-i povesţea, pe care o îâncheiam asţ a: „…Sţ i poaţe caă a muriţ
cu faţţa caă ţre ţţaraă , caă ţre coţul Carpaţţilor, unde cu douaă zeci sţ i sţ apţe de ani
îânainţe murise ţaţaă l saă u cu faţţa la dusţ manul de-aţunci…”
— Sţ i cum a apaă ruţ, Ioane? l-am îânţrebaţ.
— A apaă ruţ! O saă -ţţi spun… Saă -ţţi povesţesc acum episodul arţicolului
„Teaţru îân Norvegia”. IÎnţr-o noapţe sosesţ ţe la redacţţie o ţelegramaă , care fie
din gresţ ealaă , fie dinadins, comprima ilogic sţ i caraghios conţţinuţul a douaă
sţ ţiri ţamponaţe parcaă anume una de alţa ca saă ţe facaă saă raâ zi. Una relaţa
despre o piesaă de ţeaţru a lui Mussolini (auzi! Mussolini auţor de piese!) care
se juca îân Norvegia, iar cealalţaă despre debarcarea aliaţţilor îân Iţalia, pe o
scenaă de asţaă daţaă îân care se juca o piesaă neficţivaă sţ i îân care îân mod bizar sţ i
incongruenţ apaă rea iar Mussolini. Se îânţţelegea ceva paralogic, ceva
paradoxal. Asţa mi-a inspiraţ un arţicol sarcasţic cu drama lui Mussolini, cu
regreţ causţic sţ i ipocriţaă maâ hnire caă ţalenţului saă u de dramaţurg i-a fosţ daţ
saă fie gusţaţ îân Norvegia, îânainţe de a ne fi daţ nouaă , aici îân Romaâ nia, saă -l
gusţaă m ca fraţţi îânţru laţiniţaţe sţ i saă ne reaminţim cu aceeasţ i ocazie ţeaţralaă
de lamenţabilele lui afirmaţţii din ’40, îân ţimpul dicţaţului de la Viena, caâ nd
preţinsese „drepţaţe Ungariei muţilaţe”… Acesţe douaă arţicole apaă ruţe au
deţerminaţ chemarea mea la sţ eful cenzurii miliţare, colonelul Aţanasiu.
— Dar nu mi-ai spus cum de-au apaă ruţ, l-am îânţrerupţ.
— Pe acesţ ţi cenzori, zise Ion, ţrebuie saă sţ ţii caă nu-i daă afaraă din casaă nici
perspicaciţaţea, nici inţeligenţţa sţ i sunţ sţ i ciubucari. Saă -ţţi dau un exemplu:
unul din ei lucreazaă sţ i la Viaţa lui Rebreanu sţ i la alţ ziar sţ i lucreazaă sţ i la
cenzuraă . Trei salarii! IÎnţr-o zi caâ nd era la unul din acesţe ziare a îâncepuţ saă
scrie un arţicol, dar nu l-a ţerminaţ fiindcaă ţrebuia saă se ducaă la cenzuraă sţ i a
rugaţ pe un alţul saă -i punaă caâ ţeva fraze de îâncheiere, saă -i gaă seascaă sţ i un ţiţlu
sţ i saă -i dea drumul la ţipar. A doua zi, caâ nd s-a dus la redacţţie, a vaă zuţ caă
arţicolul lui nu apaă ruse. A faă cuţ scandal. O asemenea porcaă rie, chiar lui
(adicaă saă i se ţaie asţfel ciubucul) sţ i sţrigaă ţe sţ i îânjuraă ţuri. Ceilalţţi l-au
asculţaţ, l-au laă saţ saă sţrige, pe urmaă i-au spus caă arţicolul saă u fusese
cenzuraţ. Cenzuraţ? Cum, imposibil, de cine? Saă i se dea numaă rul sţ ţampilei
cenzorului. I s-a daţ. Era numaă rul lui. IÎsţi cenzurase ca un ţaâ mpiţ propriul
arţicol.
Am izbucniţ îân raâ s, dar Caraion, cu o cuţaă amaraă , preţimpurie îân colţţul
gurii, n-a schiţţaţ maă car un suraâ s.
— Colonelul Aţanasiu, a conţinuaţ el, m-a îânţaâ mpinaţ zbieraâ nd îânţr-un
neconţrolaţ acces de furie, unde maă ţrezeam? Cum am îândraă zniţ saă aţac Axa,
cum mi-am permis saă sugerez caă ţaţaă l sţ i fiul (episodul Vasilescu) au muriţ
amaâ ndoi din pricina nemţţilor? Sţ i cum mi-a ţrecuţ prin cap saă am curajul saă -l
aţac chiar pe Marele Mussolini? (episodul „Teaţru îân Norvegia”). Sţ i urlaâ nd
asţfel a saă riţ îân picioare, a scos revolverul sţ i mi l-a pus la ţaâ mplaă … Dacaă se
mai repeţaă , îâmi zboaraă creierii cu maâ na lui. Sţ i m-a daţ afaraă . Afaraă îânsaă , prin
impulsul unei îâncrederi ţoţale îân mine îânsumi sţ i îân drepţul generaţţiei noasţre
de a proţesţa, n-am crezuţ îân ameninţţare, mi-am spus caă a vruţ saă maă sperie,
dar la redacţţie Macovescu, Ocţavian Neamţţu sţ i Mircea Grigorescu mi-au spus
caă îân lipsa mea m-a caă uţaţ Gesţapoul. N-am mai ţrecuţ de-aţunci nici pe-
acolo, nici pe-acasaă , am dormiţ la un prieţen. Asţ ţepţ un raă spuns din Moldova
ca saă fug acolo…
43
…Sţ i deodaţaă , aţunci la Sinaia, îân ianuarie 1949, sonda gaâ ndirii mele se
opri, veneam prea aproape de prezenţ sţ i firele vieţţii mele de dupaă raă zboi se
îâncurcau cu clipa de faţţaă. Or, cine îâsţi cunoasţ ţe clipa de faţţaă, paâ naă nu devine
ţrecuţ? Sensul ei ţoţal ne apare mai ţaâ rziu, asţ a cum mergaâ nd pe un drum
necunoscuţ, desţ i avem iluzia caă îâl cunoasţ ţem cu fiecare pas pe care îâl facem,
abia uiţaâ ndu-ne îân urmaă ne daă m seama caâ ţ de drepţ sau de sinuos a fosţ…
Acei ani ai debuţului se luminau, dar desţinele celor pe care îâi cunoscusem
aţunci nu-mi ofereau raă spunsul la îânţrebarea mea: ce saă scriu acum?
Dupaă raă zboi, domnul Pavel apaă rea ca redacţor-sţ ef al ziarului Clopotul
dinţr-un orasţ din Moldova. I-am scris, fiind îâncaă îân armaţaă , cu enţuziasm.
Iaţaă , îâmi spuneam, un om cu o credinţţaă are acum un ziar unde, îân sfaâ rsţ iţ liber,
va puţea vorbi sţ i saă ne spunaă ţoţ ceea ce sţ ţia, despre îânchisorile pe care le
cunosţ ţea sţ i despre cei care fuseseraă prizonieri acolo sţ i supusţ i unui regim de
exţerminare; voiam saă ţţin conţacţul cu el, saă -mi raă spundaă sţ i eliberaţ din
armaţaă saă maă duc sţ i saă -l urmez. Ca saă aflu, prin ’46, dupaă ce asţ ţepţasem
zadarnic un raă spuns, caă niciodaţaă nu fusese redacţor-sţ ef la acel ziar. Probabil
o coincidenţţaă de nume. Era mai deparţe la Sţaţisţicaă , dar nu pe Splaiul Unirii
ci undeva pe Brezoianu… „Ei, l-am îânţrebaţ, ce facem acum, caâ nd nu ţrebuie
saă vaă mai daţţi nici palţonul nici caă ciula?” Mi-a faă cuţ un semn energic saă ţac
din guraă . „De ce, i-am sţ opţiţ, ce vi se îânţaâ mplaă , domnule Pavel?” Nu mi-a
raă spuns. Am plecaţ ca sţ i îân acea zi de iarnaă , îâmpreunaă , dar nu m-a mai inviţaţ
la masaă , era la fel de ţaă cuţ ca aţunci. Era varaă , eram liberi, raă zboiul se
ţerminase… Ce era cu el? „Bine, i-am spus la despaă rţţire, saă sţ ţiţţi caă nu
recunosc acesţe semne sţ i nici n-am cum saă le descifrez dacaă nu vorbiţţi. Nu
sunţ ale mele, nu le inţuiesc îânţţelesul sţ i nici n-am cum, dacaă dumneavoasţraă
ţaă ceţţi, saă mi le îânsusţ esc!” Nu l-am mai revaă zuţ caâ ţţiva ani ca saă aflu chiar îân
primaă vara debuţului meu îân volum, cu Întâlnirea din pământuri, caâ nd m-am
dus la el acasaă saă i-l dau, caă fusese aresţaţ de curaâ nd, dispaă ruse (îâmi spuse
soţţia lui) pe drum, îânţre birou sţ i casaă . Toţ cam pe aţunci fusese aresţaţ sţ i
poeţul sţaţisţician sţ i ceva mai ţaâ rziu Ion Caraion. Nedumeriţ, caă uţam
zadarnic un îânţţeles al acesţor desţine ţragice. Ce saă scrii?
Sţ i cu ţoaţe caă aveam îân urmaă un raă zboi sţ i armaţa îân care îâmi peţrecusem
doi ani, acei ani îâmpreunaă cu raă zboiul erau un subiecţ aparţe pe care gaâ ndul
nu-l aţingea, aveam saă scriu, îâmi spuneam, despre asţa mulţ mai ţaâ rziu.
Simţţeam caă aţunci îân ’49 oricaâ ţ m-asţ fi gaâ ndiţ n-asţ fi puţuţ s-o fac: nu luasem
parţe la raă zboi direcţ, ci ţraă isem doar îân aţmosfera lui, ţrebuiau culese
maă rţurii, raă spuns la îânţrebarea ţolsţoianaă , de ce izbucnise acesţ caţaclism, de
ce Germania aţacase Rusia? Lipseau documenţele secreţe, nu maă puţeam
mulţţumi doar cu efecţele lui, sau doar cu maă rţuriile despre uciderea a
milioane de vieţţi îân lagaă re ale morţţii, care îânţr-adevaă r nu lipseau. Dar eu nu
fusesem îân acele lagaă re despre care n-aveam saă aflu decaâ ţ dupaă raă zboi, nu
puţeam scrie despre ele. Eram prea ţaâ naă r, consţ ţiinţţa mea era seninaă . Ce saă
scriu aţunci?
Sţ i brusc m-am hoţaă raâ ţ saă paă raă sesc Sinaia sţ i saă maă îânţorc la Bucuresţ ţi.
Aveam o meserie, sţ ţiam saă fac un ziar, de la corecţuraă paâ naă la secreţariaţ de
redacţţie, uiţaâ nd caă ţimpurile se schimbaseraă sţ i un ziar, acum, nu mai era daţ
pe maâ na unui baă iaţ. Nu fusesem eu corecţor la România liberă îândaţaă dupaă
raă zboi sţ i Niculae Bellu maă daă duse afaraă faă raă saă sţ ţim nici eu, nici el din ce
pricinaă ? Adicaă , el poaţe sţ ţia bine, dar eu nu. Sţ i Zaharia Sţancu de la
Socieţaţea scriiţorilor romaâ ni, unde eram funcţţionar la serviciul drepţurilor
de auţor? (Inţrasem daţoriţaă lui Eugen Jebeleanu care, desţ i nu maă cunosţ ţea,
auzise caă un ţaâ naă r scriiţor n-avea de lucru sţ i era indignaţ: maă recomandase
lui Efţimiu, presţ edinţe.) Maă gaâ ndeam saă maă duc, îân cazul caâ nd n-asţ fi gaă siţ un
ziar, la Mihai Novicov, saă -i spun caă deocamdaţaă romanul meu merge greu sţ i
saă -i soliciţ saă maă angajeze la el la Flacăra, unde era direcţor.
Dar o obsesie abandonaţaă sţ i minţea odaţaă eliberaţaă de presiunea unei
îânţrebaă ri chinuiţoare, revelaţţia se produce ţocmai prin eliminarea acelor
vaă luri de care vorbesţ ţe Tolsţoi, care ascund adaâ ncimile sufleţului.
Incursiunea mea nu era îâncheiaţaă , dar se oprise îân curgerea ei spre prezenţ.
De ce?
IÎmi faă cusem geamanţanul sţ i o luasem îânceţ spre garaă . Eram linisţ ţiţ sţ i
îâncrezaă ţor, asemeni copiilor care ţraă iesc proţejaţţi sub lumina soarelui. Cine
maă proţeja? Nu sţ ţiam…
Am luaţ ţrenul, un rapid, sţ i m-am urcaţ îân vagonul resţauranţ. E aţaâ ţ de
plaă cuţ saă sţai îânţr-un vagon resţauranţ, caâ nd nu e mulţaă lume, saă bei ceva sţ i
saă ţe uiţţi pe geamul mare, prin care se vede defilaâ nd peisajul, cu vaâ rfuri sţ i
praă paă sţii ameţţiţoare îâncaă rcaţ de zaă padaă , dar plin sţ i de uriasţ e paă duri verzi…
Ce-am faă cuţ, deci, la Sinaia? maă îânţrebam. Nimic. Caâ ţ de orgolios venisem!…
Cum vrusesem, îâncaă din prima zi, saă maă sţ i apuc de lucru sţ i cum amaâ nasem
pe a doua zi, dupaă ce îân prealabil disţrusesem ţoaţe capodoperele care îâmi
veniseraă îân minţe îânainţe de a adormi, inclusiv ceea ce scrisesem eu îânsumi…
Nu chiar ţoţ, o micaă schiţţaă cu ţaă ierea unui salcaâ m scaă pase… îânainţe de a
adormi! Da, adormisem cu un gaâ nd nelaă muriţ, cu o luminaă care paâ lpaâ ia
îânainţe de a se sţinge. O îânţrebare. De ce nu indusesem eu îân volumul de
debuţ, Întâlnirea din pământuri, schiţţa Salcâmul? Iaţaă , acum eram ţreaz. IÎnţr-
adevaă r, de ce o laă sasem deoparţe caâ nd sţ ţiam caă era lucrul cel mai inspiraţ pe
care îâl scrisesem? Caâ nd se îânţaâ mplase asţa? Chiar anul ţrecuţ, caâ nd predam
volumul la Carţea Romaâ neascaă . La ce maă gaâ ndisem?
Da, îâmi aminţeam de ce. Schiţţa asţa era un secreţ care nu ţrebuia
dezvaă luiţ. De ce? Asţ a! Era secreţul meu. Caă apaă ruse îân Timpul ţrebuia,
debuţam, dar salcaâ mul acela ţrebuia feriţ, era ceva de preţţ , inţim, care puţea
fi ucis îânţr-o carţe de nuvele. Sţ i acum deodaţaă mi-am daţ seama de ce. Acesţ
salcaâ m doboraâ ţ era singura îânţaâ mplare din ceea ce scrisesem la douaă zeci de
ani care avea legaă ţuraă adaâ ncaă , nesţ ţearsaă , cu familia mea. Fragmenţul final
din Întâlnirea din pământuri, prin care maă angajam saă scriu un roman, era
uiţaţ, era o ilusţraţţie a lecţurilor mele din Swifţ prin care urmaă ream saă araă ţ
caă Yahoo-ii saă i nefericiţţi, slugi ale cailor, nu sţ i-au schimbaţ firea… Salcâmul
era îânsaă un cod care nu ţrebuia divulgaţ. Scena cu doboraâ rea lui îâmi apaă rea
acum ca o poarţaă pe care dacaă sţ ţiam s-o deschid inţram pe un ţeriţoriu îân
care ţraă ia o lume miraculoasaă pe care o cunosţ ţeam sţ i pe care o puţeam
povesţi. Cum s-o deschid? m-am îânţrebaţ. Bine, dar nu era ea deschisaă ?
Aţunci, îân ’42, caâ nd publicasem cele ţrei pagini nu-mi apaă ruse aceasţaă poarţaă
îân faţţaă? Nu fusesem adaâ nc ţurburaţ caâ nd acesţ falnic copac caă zuse? Taţaă l
meu nu era deloc vesel îân dimineaţţa aceea. Ce i se îânţaâ mplase?… îâmi
aminţeam caă dupaă aceea îânţr-o zi scara noasţraă de la prispaă , care avea doi
sţaâ lpi jos, laâ ngaă ulţima ţreapţaă , fusese rupţaă de un cal. Trecuseraă zile sţ i
saă pţaă maâ ni sţ i ea raă maă sese asţ a rupţaă . Nici ţaţa, nici fraţţii mei mai mari n-o
dreseseraă . Curaâ nd pierise cu ţoţul. Ce se îânţaâ mpla îân familia noasţraă caâ nd
nicio ulucaă nu era, paâ naă aţunci, uiţaţaă ? Sţaâ lpii aceia nu foloseau la nimic, ne
puţeam lipsi sţ i de scaraă , puţeam saă ri direcţ din baă ţaă ţuraă pe prispaă , sau de pe
prispaă jos. Se puţea ţraă i sţ i faă raă ei. Dar îâmi daă deam seama caă apaă ruse îân
sufleţul celui care, ţaâ naă r fiind, simţţise nevoia saă -i ridice acolo: nepăsarea!
Ceva fusese sţricaţ sţ i el nu mai voia saă dreagaă acel lucru. Nu-i mai păsa! De
ce? Aminţirile mai dramaţice erau esţompaţe. Cum zaă ceam de friguri sţ i el
discuţa linisţ ţiţ cu saniţarul dacaă o saă mor sau nu sub febraă , uruiţul masţ inii sţ i
dialogul mamei cu vecinele: „…caă aă sţa îâl lasaă saă moaraă sţ i nu vrea saă -l ducaă la
spiţal!” Dar eu îânviasem sţ i îâmi raă maă sese îân aminţire raă spunsul lui. „Ce vinaă
am eu caă pe lume sunţ friguri! Ce, le-am adus eu!? Sau esţ ţi nebunaă ?!” Sţaâ lpii
aceia îânsaă îân jurul caă rora maă jucasem aţaâ ţţia ani cu sculpţurile lor
romboidale, de ce nu-i dresese, de ce nu faă cuse alţţii noi? Gaâ ndul, sufleţul lui
fusese acolo caâ nd îâi faă cuse, era casa lui, cu femeia lui, cuibul pe care se
gaâ ndise saă -l facaă frumos, sţ i îân incrusţaţţiile acelor sţaâ lpi simţţeam o viaţţaă
sţaţornicaă sţ i eţernaă . Se zdruncinase ceva? Ce se îânţaâ mplase?
Sţ i aţunci, îân ţren, mi-am auziţ gaâ ndul sţ opţindu-mi: „scrie sţ i cauţaă saă afli ce
s-a îânţaâ mplaţ. Scriind sţ i spunaâ nd ţoţ despre el sţ i despre acea aminţire, o saă
gaă sesţ ţi raă spunsul. Sţ i dacaă n-o saă -l gaă sesţ ţi, nu ţe nelinisţ ţi. O saă lasţ i isţoria cu o
enigmaă .”
Nu m-am laă saţ îânsaă ispiţiţ de acesţ gaâ nd, desţ i îâl purţasem îân consţ ţiinţţa
mea, ca o nebuloasaă , aţaâ ţţia ani. Mi-am conţinuaţ drumul spre Bucuresţ ţi
chemaţ de iluziile sţ i dramele propriei mele vieţţi… Am reveniţ dupaă caâ ţeva
zile sţ i din nou, îân ţren, la îânţoarcere, sub riţmul roţţilor, asţ ezaţ la geamul
aceluiasţ i vagon resţauranţ, absorbiţ de peisajul mereu fanţasţic al munţţilor
sub zaă padaă , mi-am daţ seama caă gaâ ndul meu rezisţa, nu era o vagaă ispiţaă , nu
se clinţise de la locul lui, maă coplesţ ea, sţ i caă ţrebuia saă -l urmez…
Acasaă , adicaă la Sinaia, îân singuraă ţaţea vilei unde maă reţraă sesem, m-am
asţ ezaţ din nou la masaă îân faţţa feresţrei sţ i dupaă ce am conţemplaţ caâ ţeva
minuţe acelasţ i peisaj feeric de afaraă , am pus maâ na pe sţilou sţ i am îâncepuţ saă
scriu: Ilie Moromeţe…
N-am baă uţ nici cafele nici alcool. Iar de fumaţ abia îâmi aduceam aminţe.
Scriam linisţ ţiţ, faă raă febraă sţ i faă raă sţ ţersaă ţuri. Caâ inii nu-i mai auzeam, iar la
masaă nu uiţam saă maă duc. Eram mic, maă caâ nţaă risem odaţaă îân garaă sţ i vaă zusem
cu uimire cum cu palţon cu ţoţ abia aveam cincizeci sţ i sţ ase de kilograme.
Caâ nd, mai ţaâ rziu, m-am îâmprieţeniţ cu Zaharia Sţancu sţ i i-am spus caă asţ vrea
saă fiu sţ i eu cum i-ar fi plaă cuţ mamei, adicaă „asţ a gras, frumos”, conjudeţţeanul
meu a raâ s sţ i mi-a raă spuns caă saă n-am nicio grijaă , o saă ajung sţ i cu chelie sţ i cu
burţaă . N-am ajuns, desţ i îânţr-o vreme am fosţ ameninţţaţ.
N-am uiţaţ nici de Verbancu, nici de popice. Prin iulie, desţ i eram îân plin
lucru, am primiţ o scrisoare de la Uniunea Scriiţorilor îân care mi se spunea
caă sţ ederea mea la Sinaia s-a ţerminaţ.
M-am îânţors la Bucuresţ ţi sţ i am conţinuaţ saă scriu. Nu sţ ţiam de ce, îânsaă nu
mai puţeam sţa la masaă . Aţunci m-am dus la un ţaâ mplar sţ i am comandaţ un
fel de cuţie pe care s-o poţ ţţine pe genunchi sţ i saă scriu pe ea rezemaţ îân paţ.
Spre ocţombrie am pus sţiloul jos. Nici cu acea cuţie nu era bine. Mi se
îânmuiau acum braţţele.
M-am inţernaţ îân spiţal. Aveam eu oase de romancier, cum îâmi spusese
Miron Paraschivescu, dar pe laâ ngaă oase un organism mai are sţ i alţele, care ţe
poţ paă raă si…
Mi-au faă cuţ ţoţ felul de invesţigaţţii, m-au maă suraţ, m-au pus saă suflu îânţr-
un burduf care îâmi sorbea respiraţţia (meţabolism bazai), mi-au daţ o ceasţ caă
sţ i la îânţrebarea mea, ce saă fac cu ea, infirmiera, cinicaă , mi-a raă spuns cu
humor bruţal: „Mergeţţi dumneavoasţraă colea alaă ţuri, îân odaie sţ i”… sţ i a folosiţ
expresia popularaă a ceea ce ţrebuia saă fac îân ea, adicaă saă -sţ i dea seama dacaă
poţ saă procreez, mi-au îânsaâ ngeraţ braţţul cu seringi umplaâ nd cu saâ nge cinci
eprubeţe, mi-au daţ saă îânghiţ un maţţ subţţire de cauciuc care mi-a scos ţimp
de ţrei, paţru ore, îânţaâ i din sţomacul gol subsţanţţaă penţru chimismul gasţric,
apoi din vezica biliaraă ţoţ aţaâ ţea eprubeţe pline cu bilaă (ce frumoasaă e bila,
aurie, maă îânţrebam cu ce secreţe fabrica îân noi ficaţul aceasţaă maţerie faă raă de
care am muri oţraă viţţi de ceea ce îânghiţţim). Dar n-au gaă siţ nimic. Miraţ,
docţorul Parhon, care mai venea îâncaă la Endocrinologie sţ i faă cea viziţe, m-a
îânţrebaţ ce am. N-aveam nimic precis, dar doamna Piţisţ a raă spuns îân locul
meu:
— Are ţensiunea micaă .
— Ei, caâ ţ? s-a miraţ mai deparţe savanţul.
Doamna Piţisţ a spus o cifraă : zece cu sţ ase, sţ i a adaă ugaţ:
— Hiposuprarenalism!
— Maă riţţi-i puţţin ţensiunea sţ i saă elibereze paţul, a raă spuns marele savanţ
plicţisiţ. Cum araţaă 17 ceţosţeroizi?
— Bine!
— Hiperglicemia provocaţaă ?
— IÎn limiţe normale.
— Maă naâ ncaă , doarme?
— Da.
— Iasaă vedem!
M-a dezveliţ la burţaă sţ i m-a palpaţ.
— Are sţ i un îâncepuţ de pţozaă visceralaă , a spus din nou doamna Piţisţ .
— Paă i penţru caă e slab, maţţele cad caâ nd nu e puţţinaă graă sime saă îânţaă reascaă
musţ chiul diafragmei, a zis savanţul.
Dar eu sţ ţiam caă e din copilaă rie, caâ nd maă surpam des, saă rind din pomi.
Mama îâmi punea o oalaă pe burţaă cu lumaâ naă ri aprinse îânaă unţru, lipiţe de o
cuţie de chibriţ sţ i enorma venţuzaă îâmi sugea maţţele sţ i le aranja la loc.
Savanţul m-a îânţrebaţ ce meserie am, i-am raă spuns caă sunţ gazeţar, m-a
îânveliţ la loc sţ i a iesţ iţ din rezervaă .
De hiposuprarenalism suferea ţoaţaă lumea îân clinica lui, era un diagnosţic
la modaă . N-aveam niciun fel de hiposuprarenalism, cum avea saă -mi dezvaă luie
mai ţaâ rziu, raâ zaâ nd, docţorul Sţaă nescu, un ţaâ naă r de vaâ rsţa mea, chel, foarţe
inţeligenţ sţ i care îâsţi paă sţra un ochi criţic faţţaă de maniile savanţului. Dar mi-
au faă cuţ ţoţusţ i injecţţii cu un exţracţ din glanda respecţivaă , suprarenalaă ,
ţensiunea mi s-a ridicaţ cu o cifraă („Ei, vezi, acum ţţi-e mulţ mai bine!” a
exclamaţ doamna Piţisţ ) sţ i am paă raă siţ clinica „amelioraţ”. IÎn realiţaţe
maâ ncasem sţ i dormisem zdravaă n sţ i maă odihnisem douaă saă pţaă maâ ni faă raă saă fac
nimic. Crescusem chiar sţ i îân greuţaţe.
M-am îânţors saă descifrez mai deparţe viaţţa eroului meu. IÎl laă sasem îân
preajma secerisţ ului… Clipe fericiţe! Sţ i eu fusesem la secerisţ ! IÎl vedeam, îâi
auzeam glasul, îâmi aminţeam de febra plecaă rii, apoi lungi zile sub arsţ iţţaă,
raă saă riţul soarelui care ne gaă sea gaţa de muncaă îân mijlocul lanului de spice,
ţalger rosţ u care limpezea caâ mpia de urmele nopţţii sţ i îânfiora clipa, sţ i care îâl
faă cea pe ţaţa saă -sţ i scoaţaă paă laă ria sţ i saă se îânchine… Apoi ţreierisţ ul, carele cu
graâ u care ne inţrau îân curţe, numeroase, nu se mai ţerminau, apoi prima
paâ ine din graâ ul nou care ne îâmbaă ţa cu mirosul ei…
Maă apropiam de sfaâ rsţ iţ sţ i îâmi paă rea raă u. Sfaâ sţ iasem miracolul…
Maă simţţeam baă ţraâ n… Carţea nu era îânţreagaă , ceva lipsea din ea, eroul meu
nu era fericiţ sţ i nu eram nici eu… Nu-mi plaă cea senţimenţul care maă
sţaă paâ nea, caă aţaâ ţ de ţaâ naă r, laă sam îân urmaă paă rinţţi sţ i fraţţi, casa îân care maă
naă scusem, graă dina îân ale caă rei ierburi sţaă ţeam zile îânţregi cu ochii spre cer
paă ziţ de salcaâ mi îânalţţi îân care caâ nţau grauri sţ i zburau vraă biile. Carţea asţa nu
ţrebuia scrisaă , sţ i îân niciun caz publicaţaă , acesţe lucruri nu se spun…
Scrisesem, dar nu jubilam. Mulţ mai mulţ îâmi plaă ceau povesţirile mele din
Întâlnirea din pământuri, dure, reci, necruţţaăţoare, pesţe care ochiul meu
ţrecea cu privirea micsţ oraţaă sţ i impasibilaă . Trebuie saă scriu alţceva sţ i saă -mi
regaă sesc acea privire, îâmi spuneam…
Am luaţ manuscrisul, l-am dacţilografiaţ, apoi l-am baă gaţ îân serţar sţ i am
uiţaţ de el cinci ani. Obsedaţţi ai scrisului sţ i ai afirmaă rii, dar sţ i iubiţori
pasionaţţi ai cuvaâ nţului scris, maă îânţaâ mpinau nedumeriţţi:
— Ce mai asţ ţepţţi? Daă -i drumul!…
Refuzam saă accepţ caă sunţ scriiţor, spuneam, senin, caă vreau saă maă las de
scris. Sţ i ce saă fac? IÎnţr-adevaă r, ce voiam saă fac? Timp de paţru ani insidioasa
obosealaă , care nu maă îâmpiedica saă ţraă iesc, daâ ndu-mi doar iluzia caă exisţ, îâmi
îânţindea o cursaă pe care ţinereţţea anilor n-o vedea (caă puţeam realiza ceva
mulţ mai mare decaâ ţ liţeraţura), îâmpiedicaâ ndu-maă asţfel saă -mi revaă d
manuscrisul, saă -mi aduc aminţe caă fusesem fericiţ caâ ţ ţimp îâl scrisesem sţ i caă
nu era nimic raă u îân el nici la adresa ţaţaă lui meu, nici a copilaă riei mele sţ i caă ,
oricum, zadarnic îâncercam saă refuz saă dau urmare pacţului: scrisesem,
ţrebuia saă public. Semnasem acel pacţ de mulţ, îânapoi nu mai puţeam da.
…Sţ i îânţr-o zi puţerea mi-a reveniţ îânţreagaă , mi-am aminţiţ de ţoţ. „Ce-o
mai fi, mi-am spus resemnaţ, o saă mai vedem. O saă scrii ceva care saă ţe facaă
saă ţe simţţi din nou suveran pesţe eroii ţaă i ca la îâncepuţ, caâ nd ai scris Calul,
dacaă vrei saă nu mai sfaâ sţ ii miracolele. Daă -i acum drumul la aceasţaă carţe.”
Sţ i am scos manuscrisul din serţar sţ i am îâncepuţ din nou saă lucrez la el. Era
îân primaă vara lui ’55. Lipseau legaă ţuri dinţre principalele scene, îânsusţ i
conflicţul nu avea relief pregnanţ… Dar ce clar apaă rea acum ceea ce nu
puţusem vedea cu cinci ani îân urmaă . Eram redacţor la Viaţa Românească, mi-
am luaţ un concediu mai lung, m-am dus din nou la Sinaia, de asţaă daţaă la
Pelisţ or, sţ i dupaă opţ luni, îân decembrie, Moromeţii apaă reau… Avenţura îân care
de mulţ consţ ţiinţţa mea era implicaţaă conţinua…
CRONOLOGIE
1922
La 5 augusţ se nasţ ţe, îân comuna Silisţ ţea Gumesţ ţi (judeţţul Teleorman),
Marin Preda, fiul Joiţţei Preda sţ i al lui Tudor Caă laă rasţ u (caă saă ţoria nefiind
legalizaţaă , baă iaţul va lua numele de familie al mamei). Paă rinţţii mai aveau,
fiecare, copii dinţr-o caă saă ţorie anţerioaraă , ţaţaă l – ţrei baă ieţţi, iar mama – douaă
feţe. IÎmpreunaă , mai au doi copii, Marin sţ i Alexandru (Sae). Modelul familiei
moromeţţiene de mai ţaâ rziu.
1930-1934
Urmeazaă sţ coala primaraă îân comuna naţalaă , proţejaţ de figura fasţaă a
îânvaă ţţaăţorului Ionel Teodorescu.
1934-1937
Ciclul secundar la aceeasţ i sţ coalaă .
Susţţine examenul de absolvire a clasei a VII-a îân comuna Ciolaă nesţ ţi
(Teleorman).
1937
Doresţ ţe saă se îânscrie la Sţ coala Normalaă din Caâ mpulung Muscel, dar esţe
respins din cauza miopiei. Va fi îânsaă primul admis la Sţ coala Normalaă din
Abrud.
1938
Sţ coala din Abrud desfiinţţaându-se, se ţransferaă la Sţ coala Normalaă din
Crisţur-Odorhei.
1940
Consecinţţaă a Dicţaţului de la Viena, Crisţur-Odorhei devine ţeriţoriu
ocupaţ, iar ţaâ naă rul Preda se muţaă la Sţ coala Normalaă din Bucuresţ ţi.
1941
Inţraă îân conţacţ cu membrii grupaă rii liţerare „Albaţros”. Inţeresaţ de scris,
ţaâ naă rul Marin Preda ţrimiţe douaă ţexţe la revisţa Albatros. Din cauza
suspendaă rii publicaţţiei, proza aleasaă de redacţţie (De capul ei) nu va mai fi
ţipaă riţaă .
Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, penţru volumul colecţiv Sârma
ghimpată, al grupului de la „Albaţros”, volum care nu ţrece îânsaă de cenzuraă .
1942
IÎn aprilie, Marin Preda debuţeazaă îân Timpul cu proza Pârlitu. Toţ aici îâi vor
fi publicaţe sţ i povesţirile Calul, La câmp, Salcâmul, Strigoaica, Noaptea.
Lucreazaă îân caliţaţe de corecţor la coţidianul Timpul (recomandaţ de Geo
Dumiţrescu) sţ i la Insţiţuţul de Sţaţisţicaă .
1943
Esţe îânţaâ lniţ la cenaclul lui E. Lovinescu, „Sburaă ţorul”, unde ciţesţ ţe De
capul ei sţ i Calul. IÎsţi îâncepe sţagiul miliţar (-1945). IÎi apare, îân Vremea
războiului, proza Colina. Se angajeazaă ca secreţar de redacţţie la Evenimentul
zilei (la recomandarea lui Ion Vinea).
1945-1947
Corecţor la Timpul (1946) sţ i la România libera. Publicaă prozele Plecarea,
Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oara, întâia moarte a lui Anton Tudose, ale
caă ror nuclee vor fi valorificaţe îân Moromeţii. IÎn 1946, pregaă ţesţ ţe volumul de
povesţiri Întâlnirea din pământuri penţru a parţicipa la un concurs de debuţ
organizaţ de Ediţura Culţura Naţţionalaă – caâ sţ ţigaţ îânsaă de Cella Delavrancea.
1948
Apare volumul Întâlnirea din pământuri (Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi), recepţaţ ca nesaţisfacaă ţor din puncţ de vedere ideologic.
Anţologia cuprinde nuvelele: în ceată, Colina, Întâlnirea din pământuri, O
adunare liniştită, Calul, La câmp, înainte de moarte, Dimineaţă de iarnă.
Secreţar de presaă la Minisţerul Informaţţiilor; pesţe doar paţru luni renunţţaă
la slujbaă .
1949
Esţe ediţaţaă , îân colecţţia „Carţea Poporului”, nuvela O adunare liniştită.
Descoperirea vocaţţiei de scriiţor a avuţ-o, va maă rţurisi mai ţaâ rziu Marin
Preda, „îân ziua îân care am scris O adunare liniştita”. Prozaţorul îâncearcaă saă
corecţeze impresia de inadecvare ideologicaă suporţaţaă de primul volum,
Întâlnirea din pământuri, prin nuvela Ana Roşculeţ (Ediţura penţru
Liţeraţuraă sţ i Arţaă , Bucuresţ ţi).
Membru al Uniunii Scriiţorilor. Proiecţeazaă romanul Moromeţii.
1952
Publicaă îân volum nuvela Desfigurarea (Ediţura de Sţaţ penţru Liţeraţuraă sţ i
Arţaă , Bucuresţ ţi); povesţirea va fi disţinsaă , îân acelasţ i an, cu Premiul de Sţaţ.
Redacţor la Viaţa românească.
1954
Nuvela Desfigurarea esţe ecranizaţaă .
Se caă saă ţoresţ ţe cu poeţa Aurora Cornu.
1955
Apare romanul Moromeţii, vol. I (Ediţura de Sţaţ penţru Liţeraţuraă sţ i Arţaă ,
Bucuresţ ţi), operaă de maximaă relevanţţaă îân proza romaâ neascaă posţbelicaă .
1956
Esţe publicaţaă nuvela Ferestre întunecate (Ediţura Tinereţului, Bucuresţ ţi).
1957
Romanul Moromeţii primesţ ţe Premiul de Sţaţ penţru Liţeraţuraă , clasa 1.
Devine membru îân Biroul Uniunii Scriiţorilor.
1958
Divorţţeazaă de Aurora Cornu sţ i se caă saă ţoresţ ţe cu Eţa Vexler (de care se va
despaă rţţi îân 1966).
1959
Apare nuvela Îndrăzneala (Ediţura Tinereţului, Bucuresţ ţi).
1962
Apare prima versiune a romanului Risipitorii (Ediţura penţru Liţeraţuraă ,
Bucuresţ ţi). O a doua ediţţie, „îân îânţregime revaă zuţaă ”, va fi publicaţaă îân 1965,
iar o a ţreia ediţţie, „revaă zuţaă sţ i definiţivaă ”, îân 1969).
1963
Se pronunţţaă, îân cadrul Conferinţţei Scriiţorilor, penţru respecţarea
sţaţuţului scriiţorului sţ i a misiunii lui, îâmpoţriva modelului oferiţ de auţorul
Mihai Beniuc.
Esţe publicaţaă nuvela Friguri (Ediţura Tinereţului, Bucuresţ ţi), inspiraţaă de
o caă laă ţorie îân Vieţnam.
Susţţine o rubricaă la Scânteia Tineretului, îân cadrul caă reia raă spunde la
îânţrebaă rile ciţiţorilor.
1964
Apare ediţţia a VII-a, revaă zuţaă , a romanului Moromeţii, vol. I (Ediţura
penţru Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi).
1965
Esţe ales depuţaţ. Traduce romanul Ciuma de Alberţ Camus (îân colaborare
cu soţţia sa, Eţa Preda). Caă laă ţoresţ ţe la Paris, unde îâi cunoasţ ţe pe Elvira
Popescu sţ i Eugen Ionescu.
1967
Apare volumul al doilea al romanului Moromeţii (Ediţura penţru
Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi). Vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor.
1968
Esţe publicaţ romanul Intrusul (Ediţura penţru Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi),
disţins îân acelasţ i an cu Premiul Uniunii Scriiţorilor. Se caă saă ţoresţ ţe cu Elena
Miţev.
Scrie piesa Martin Bormann (Ediţura penţru Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi), jucaţaă
la Teaţrul Naţţional din Bucuresţ ţi îân sţagiunea 1967-1968.
1970
I se nasţ ţe primul fiu, Nicolae.
Direcţor al Ediţurii Carţea Romaâ neascaă . Publicaă arţicolul de referinţţaă
„Obsedanţul deceniu”, îân revisţa Luceajarul (seria condusaă de Sţ ţefan
Baă nulescu), unde îânţreţţine rubrica „IÎn fiecare saă pţaă maâ naă Marin Preda
raă spunde la o îânţrebare”.
Traduce romanul Demonii de EM. Dosţoievski (îân colaborare cu Nicolae
Gane).
1971
Se nasţ ţe al doilea fiu al scriiţorului, Alexandru. Dezavueazaă „ţezele din
iulie”, decreţaâ nd îân faţţa lui Nicolae Ceausţ escu: „Dacaă inţroduceţţi realismul
socialisţ, eu maă sinucid!” Apare volumul de eseuri Imposibila întoarcere
(Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi).
1972
Publicaă romanul Marele singuratic (Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi), disţins cu Premiul Uniunii Scriiţorilor.
Reales vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor. Elaboreazaă sţ i prefaţţeazaă o
anţologie îân douaă volume din liţeraţura lui I.L. Caragiale.
La îâmplinirea a 50 de ani, esţe omagiaţ la Uniunea Scriiţorilor.
1973
Se documenţeazaă la Biblioţeca Academiei penţru un viiţor roman, Delirul.
Apare volumul de Convorbiri cu Marin Preda, realizaţ de Florin Mugur
(Ediţura Albaţros, Bucuresţ ţi). Esţe publicaţaă ediţţia definiţivaă a volumului
Întâlnirea din pământuri (Ediţura Eminescu, Bucuresţ ţi).
1974
Membru corespondenţ al Academiei RSR.
1975
Apare prima ediţţie a romanului Delirul (Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi); îân acelasţ i an, va fi publicaţaă o a doua ediţţie, revizuiţaă . Romanul
are un mare succes la public, dar va fi puţernic conţesţaţ îân presa sţraă inaă , îân
special îân cea sovieţicaă .
Publicaă sţ i ediţţia definiţivaă a romanului Moromeţii, I-II (Ediţura Carţea
Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi). IÎnţr-un dialog cu Eugen Simion (Gazeta literară, nr.
3, 18 ianuarie, 1968; reprodus îân Marin Preda, Opere, ediţţie îângrijiţaă de
Vicţor Craă ciun, prefaţţaă de Eugen Simion, Ediţura Academiei, Univers
Enciclopedic, Bucuresţ ţi, 2003, vol. IV, pp. 954-955), chesţionaţ asupra
raporţului adevaă r – ficţţiune îân Moromeţii, Marin Preda raă spundea:
Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările. […] În fond,
abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele ca să pună în mişcare
imaginaţia şi inspiraţia unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva, o
creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea:
eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest
sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea,
cât şi josnicia, omorurile şi spânzurările des întâlnite la Rebreanu şi la
Sadoveanu, şi existente, de altfel, în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în
universul meu scăldat în lumina admiraţiei. În realitate, în amintire, îmi zac
fapte de violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum
nu le-am găsit un sens. Poate că nici nu-l au?
1976
Esţe ecranizaţ romanul Marele singuratic.
1977
Reales vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor. Iese de sub ţipar romanul
memorialisţic Viaţa ca o prada (Ediţura Albaţros, Bucuresţ ţi), disţins cu
Premiul Uniunii Scriiţorilor.
1978
IÎncepe saă scrie Cel mai iubit dintre pământeni, abandonaâ nd lucrul la
Delirul îânţr-un inţerviu din acelasţ i an (realizaţ de Geo Sţ erban sţ i apaă ruţ îân
volumul Timpul n-a mai avut răbdare, 1981; reprodus îân Opere, ed. ciţ., pp.
1177-1178),
Marin Preda îâsţi expunea „fascinaţţia” penţru noul proiecţ:
Mă apropiu, am impresia, de sfârşitul unui roman pe care l-am început anul
trecut: nu Delirul volumul doi, ci ceva din intenţia de a duce cititorul pe alt
drum. Va fi un roman scris cu acel sentiment adesea întâlnit la scriitorii ajunşi
la apogeul carierei lor, când îi copleşeşte ambiţia de a dezvălui întreaga lor
experienţă. Pesemne, dintr-o nelinişte. Nu putem fi siguri dacă marile noastre
proiecte aşezate şi gândite calm, în care ceea ce ai acumulat se exprimă pe
spaţii bine organizate, se împlinesc în totalitate. Ar însemna să te crezi mereu
ca la treizeci de ani, când ai tot timpul în faţă. Poate că nu mă înşel dacă afirm
că este un roman în care vreau să spun totul […]
1980
Candideazaă penţru un loc îân Marea Adunare Naţţionalaă . Apare ulţimul
roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (Ediţura Carţea
Romaâ neasca, Bucuresţ ţi), excepţţional primiţ de public sţ i de criţicaă .
La 16 mai, Marin Preda se sţinge din viaţţaă la Mogosţ oaia. Esţe
îânmormaâ nţaţ la Cimiţirul Bellu din Bucuresţ ţi.

La douaă decenii de la moarţea scriiţorului, academicianul Eugen Simion,


dedicaţ sţ i pasionaţ exegeţ al operei lui Marin Preda, maă rţurisea:
M-am bucurat de prietenia lui Preda mulţi ani, dar mai puternică şi mai
complexă a fost, cred, prietenia mea faţă de el. Am venit relativ târziu în cercul
său de prieteni (ştiu precis când: în 1967, după apariţia volumului al doilea
din Moromeţii) şi, de atunci, nu l-am părăsit până la moartea scriitorului
(1980). Am avut şi am încă prieteni buni din viaţa literară, cu unii dintre ei am
copilărit (Nichita Stănescu), cu alţii am debutat împreună şi, ca să zic o vorbă
mare, am militat împreună pentru aceleaşi idei (Lucian Raicu, Valeriu
Cristea), în fine, pe Marin Sorescu l-am descoperit după debutul lui şi, tot aşa,
am avut cu el până la sfârşit o relaţie puternică de prietenie şi iubire
spirituală. Cu Fănuş Neagu vorbesc la telefon în fiecare dimineaţă, ne supărăm
cam de două ori pe an, apoi ne împăcăm şi o luăm, bucuroşi, de la capăt…
Pentru Marin Preda am nutrit şi nutresc încă, la peste douăzeci de ani de la
moartea lui, un sentiment special în care intră, pe lângă afecţiune, stimă,
iubire intelectuală, o puternică pasiune comună. Pe Preda l-am înţeles mai
mult decât pe alţii, în Preda am avut cea mai mare încredere, în primul rând
ca scriitor: am avut de la început impresia că el îşi asumă, în vremuri grele, nu
sarcina lumii – cum zic filosofii existenţialişti –, ci sarcina umanului şi,
totodată, sarcina literaturii române. Semnase şi el, ca şi Thomas Mann, un
contract cu umanul şi ţin să spun că şi-a achitat nota de plată. Chiar dacă n-a
avut parte de o viaţă prea lungă… întâlnirea cu el a fost pentru mine un mare
noroc Pentru mine, ca individ, şi pentru opera mea critică… Am scris la
moartea scriitorului că merită să fii critic literar într-o literatură în care
există Marin Preda… Cred şi azi acelaşi lucru.
PREFATţ AĂ
Viaţa ca o pradă (1977) nu esţe propriu-zis o carţe de memorii, nu esţe
nici un roman de formaţţie, cum l-au socoţiţ unii comenţaţori. Un numaă r de
pagini reconsţiţuie debuţul liţerar al auţorului: aminţiri, porţreţe de scriiţori
cunoscuţţi, evocarea aţmosferei culţural-poliţice de la îâncepuţul deceniului al
cincilea, experienţţe de lecţuraă eţc. Alţele (nu puţţine) inţraă îân sfera liţeraţurii
de ficţţiune: mici naraţţiuni ce poţ fi ciţiţe independenţ, eu (naraţorul) paă raâ nd
a fi un personaj ca oricare alţul.
Viaţa ca o pradă esţe sţ i un jurnal, îân sensul Cuvintelor lui Jean-Paul Sarţre,
despre nasţ ţerea sţ i criza vocaţţiei liţerare. Acesţ aspecţ esţe, de alţfel, esenţţial
sţ i neobisţ nuiţ îân liţeraţura noasţraă . Prin alţe aspecţe, carţea lui Marin Preda
poaţe fi apropiaţaă sţ i de formula lui Gide din Jurnalul falsificatorilor de bani, o
prelungire a liţeraţurii îân consţ ţiinţţa individualaă sţ i a ţipologiei livresţ ţi îân
viaţţaă. Prozaţorul vorbesţ ţe despre personajele din caă rţţile sale anţerioare
(Nilaă , Ilie-Paraschiv, Gheorghe, „omul chemaţ” din Delirul Megherel eţc.) ca
de nisţ ţe indivizi cu o sţare civilaă precisaă sţ i reia la persoana îânţaâ i scene pe
care le-a naraţ îânainţe, indirecţ, îân opera de ficţţiune. Trecerea de la universul
livresc la universul exisţenţţial se face faă raă nicio pregaă ţire specialaă .
Prozaţorul esţe sigur de compliciţaţea sţ i de puţerea de îânţţelegere a
ciţiţorului saă u: fraţele Nilaă , porţarul unui bloc de pe C.A. Roseţţi, nu esţe alţul
decaâ ţ personajul din Moromeţii sţ i Delirul. Greoi, cu frunţea groasaă sţ i pururi
îâncrunţaţaă , ca sţ i caâ nd desţinul îânţregii lumi s-ar sprijini pe ea, omul se
plimbaă cu aceleasţ i gesţuri sţ i ţrece prin aceleasţ i evenimenţe, sţ i îân romanele
ciţaţe, sţ i îân confesiunea auţobiograficaă de acum. Marin Preda nu spune îân
niciun loc: fiţţi aţenţţi caă Nilaă de aici, fraţele meu, esţe proţoţipul personajului
din caă rţţile mele! Nu simţe nevoia unei jusţificaă ri.
Aceasţaă confuzie voiţaă de planuri daă ciţiţorului senţimenţul caă fapţele s-
au peţrecuţ îânţocmai îân creaţţia liţeraraă sţ i îân viaţţaă. Rar caz de idenţificare
îânţre liţeraţura sţ i exisţenţţa biograficaă a creaţorului. Am puţea numi Viaţa ca
o pradă, din ţoaţe acesţe pricini, un roman-indirect (ca Şantier al lui Mircea
Eliade), unde personajele, dupaă ce au ţraă iţ o daţaă ca ficţţiuni, mai vin a doua
oaraă îân faţţa ochilor nosţ ţri ca indivizi reali, idenţificabili, îânţr-o nouaă
naraţţiune ce îâsţi propune saă deconspire liţeraţura îân umbra caă reia a crescuţ.
Nu reusţ esţ ţe îânsaă decaâ ţ s-o îânţaă reascaă , saă -i dea girul auţenţiciţaă ţţii
documenţare, dupaă ce a avuţ girul auţenţiciţaă ţţii esţeţice.
Carţea a avuţ succes (de public sţ i de criţicaă ) sţ i esţe explicabil de ce.
Asemenea scrieri plac din moţive diferiţe. Unii sunţ inţeresaţţi de biografia
auţorului, alţţii vor saă afle lucruri noi despre caă rţţile sale. Preda vine, prin
sţrucţura specialaă a caă rţţii lui, îân îânţaâ mpinarea ţuţuror.
Penţru criţicul liţerar, Viaţa ca o pradă esţe, dincolo de plaă cerea lecţurii,
un prilej de a-sţ i verifica inţuiţţiile. Caâ nd un mare scriiţor vorbesţ ţe de caă rţţile
sţ i despre vocaţţia lui liţeraraă , mulţe usţ i se deschid sau se îânchid îân faţţa
imaginaţţiei criţice. Sţ i Marin Preda nu ne dezamaă gesţ ţe asţ ţepţaă rile. IÎi regaă sim,
îânţaâ i, ţonul auţoriţar din Imposibila întoarcere sţ i Convorbiri cu Florin Mugur,
subiecţiv, ţoţusţ i nu imperios, gaă laă gios subiecţiv, ţonul unui spiriţ implicaţ îân
marile probleme ale isţoriei conţemporane, suficienţ de deţasţ aţ îânsaă penţru
a le îâmbraă ţţisţ a cu o privire ţoţalizanţaă , clasificaţoare. Cu un pas îân urma
evenimenţelor penţru a le puţea judeca mai bine, îâncrezaă ţor îân valorile
morale, necruţţaăţor cu formele abjecţţiei umane. Ton superior ironic care
feresţ ţe confesiunea de poezia lucrurilor ce mor, prezenţaă , de regulaă , îân
memorii.
Viaţa ca o pradă îâncepe cu fapţele peţrecuţe îân planul exisţenţţei
(desţ ţepţarea conştiinţei individuale îân mijlocul familiei) sţ i dezbaţe îân
primele capiţole o ţemaă ce a inţraţ sţ i îân epica propriu-zisaă : despărţirea de
familie, evadarea din lumea ţţaăraă neascaă . Despaă rţţirea de familie esţe, îân
primul raâ nd, despaă rţţirea de paă rinţele auţoriţar. Miţul paţerniţaă ţţii, pe care l-
am semnalaţ îân mai mulţe raâ nduri îân caă rţţile lui Marin Preda, esţe reluaţ, aici,
din alţ unghi. Taţaă l mai apare o daţaă , misţ caâ ndu-se, sţaâ ngaci, îân hainele unui
mare personaj. Moromeţianismul a deveniţ (ca donquijotismul, bovarismul) o
aţiţudine umanaă deţerminabilaă , un sţil de exisţenţţaă. Dupaă ce a creaţ un
concepţ moral prin opera lui liţeraraă , Marin Preda îâl idenţificaă , acum, îân sfera
vieţţii obisţ nuiţe. Taţaă l real al prozaţorului are ţoaţe aţribuţele miţului liţerar
pe care, îân vesţ minţele ficţţiunii, l-a creaţ. Glasul lui esţe, ca sţ i acela al lui Ilie
Moromeţe, caâ nd „îâmpiedicaţ”, caâ nd gros, auţoriţar sau sfaâ sţ ieţor ironic. Fiul
real nu-sţ i ascunde uimirea faţţaă de capaciţaţea ţaţaă lui de a crea, din orice
povesţire, un specţacol verbal: „Cum o spunea, asţa era uluiţor.” Am mai
auziţ, de douaă ori cel puţţin, aceasţaă replicaă (îân Moromeţii sţ i îân Delirul). Viaţţa
îâncepe saă imiţe liţeraţura.
Scena despaă rţţirii Fiului de Taţaă l saă u esţe, sţ i îân Viaţa ca o pradă,
admirabilaă . Discuţţia pregaă ţiţoare are loc pe drumul ce duce din sau spre
garaă . De observaţ caă dialogurile hoţaă raâ ţoare dinţre Taţaă sţ i Fiu au loc, îân
liţeraţura lui Preda, îân ţimpul unei caă laă ţorii sţ i, de regulaă , Fiul ia îân raâ s vorbele
grave ale paă rinţelui. Scena se repeţaă : ţaţaă l hoţaă raă sţ ţe saă -sţ i ia maâ na de pe
umaă rul ţaâ naă rului de 18 ani sţ i, eziţaâ nd saă -i spunaă direcţ ceea ce gaâ ndesţ ţe,
îâncepe pe ocoliţe. Maţei Caă laă rasţ u folosesţ ţe sţraţegia lui Ilie Moromeţe:

— Domnule, îâncepu el, ţe duci la Bucuresţ ţi…


Sţ i ţaă cu vreme îândelungaţaă . Nu eram aţenţ la el, dar nu eram nici
nelinisţ ţiţ. Nu credeam îân adevaă rul evenimenţelor care se
peţreceau, asţ a cum nu credeam îân lucrurile nefiresţ ţi. Acesţ
senţimenţ de neîâncredere care mi se naă sţ ţea îân consţ ţiinţţaă îân acea
ţoamnaă era adaâ nc sţ i cu anii a deveniţ foarţe sţabil sţ i m-a eliberaţ
penţru mulţaă vreme de presiunea ţimpului ţragic… Raă sţurnaă ri
nefiresţ ţi… puţeau avea o duraţaă … nu puţeau avea viiţor…
— Te duci la Bucuresţ ţi, reluaă ţaţa.
Sţ i cu o insisţenţţaă cu care vocea sa groasaă se ferea saă maă sperie,
dar nu sţ ovaă ia saă maă facaă ţoţusţ i saă îânţţeleg caă îâncepaâ nd din clipele
acelea maă aflam pe un drum pe care urma saă merg singur, îâncepu
saă -mi spunaă caă mai mulţ decaâ ţ faă cuse penţru mine paâ naă aţunci nu
mai puţea, caă el de bani nu mai avea cum saă facaă rosţ; chiar aţunci
caâ nd maă îânsoţţea saă maă urc îân ţren nu avea saă -mi dea niciun leu, nu
avea, îânţţelegeam sau nu îânţţelegeam?!
— Baă , ţu auzi ce spun eu aicea?!
Nu auzeam. Adicaă auzeam, dar nu îânţţelegeam.

Marin Preda anunţţase, îânţr-o carţe anţerioaraă , caă a descoperiţ tema


autorului. A descoperiţ-o, desigur, dar consţaţaă m caă ţema nu mai poaţe fi
exprimaţaă îân afara unei miţologii liţerare. Vorbind, la modul propriu, despre
sine, prozaţorul nu-sţ i mai poaţe sau nu mai vrea saă -sţ i gaâ ndeascaă exisţenţţa îân
afara miţologiei pe care a creaţ-o. El îânsusţ i îâncepe saă se comporţe sţ i, indirecţ,
saă se observe ca un personaj. Insaă , observaâ ndu-se, spune lucruri inţeresanţe
despre ceea ce, cu o formulaă veche sţ i preţenţţioasaă , se poaţe numi psihologia
creaţiei.
IÎn Viaţa ca o pradă esţe vorba mai ales de apariţţia inţeresului penţru
liţeraţuraă sţ i despre faţalele vicisiţudini ale debuţanţului. Noţaţţiile sunţ
coloraţe. Taâ naă rul, ameninţţaţ de mizerie, sunaă la usţ a unui scriiţor-minisţru
(Nichifor Crainic), sţ i scriiţorul se poarţaă lamenţabil. Acelasţ i ţaâ naă r ciţesţ ţe
carţea auţobiograficaă a unui ediţor sţ i, îâncurajaţ de promisiunile de acolo,
cauţaă pe ediţorul care izbuţise îân viaţţaă. Deziluzie ţoţalaă ! Ediţorul, bine
insţalaţ, nu mai esţe dispus saă îâncurajeze alţe desţine. Naraţorul (deveniţ
propriul erou liţerar) aflaă de exisţenţţa unui ţaâ naă r cerc liţerar („Albaţros”) sţ i,
dupaă oarecare vreme, daă de urma liderului, un baă iaţ, ca sţ i el, de 20 de ani.
Esţe Geo Dumiţrescu. Carţea inţraă , cu acesţ deţaliu, îân aţmosfera liţeraraă a
momenţului. Caâ ţeva porţreţe sunţ memorabile (Miron Radu Paraschivescu,
Ion Caraion, Sergiu Fileroţ, poeţul comunisţ de la Sţaţisţicaă ), scenele au
savoare, discuţţiile cu M.R.P., legendarul, de acum, M.R.P., sunţ edificaţoare
penţru preocupaă rile unei generaţţii. Marin Preda daă o istorie verosimilaă a
generaţţiei pe care, mai ţaâ rziu, noi am numiţ-o generaţia pierdută. Indirecţ, se
configureazaă îân acesţe pagini evocaţoare sţ i alţe douaă moţive: experienţţa
lecţurii sţ i experienţţa eroţicaă , ambele esenţţiale penţru biografia unui creaţor.
Ce selecţeazaă , ce îânţţelege un spiriţ de 20 de ani, el îânsusţ i obsedaţ de
liţeraţuraă , dornic, îân orice caz, saă scrie? Marin Preda îâi ciţesţ ţe pe Dosţoievski
sţ i pe Tolsţoi, fascinaţ de ulţimul, dar urmaâ ndu-l, îân propria creaţţie, pe cel
dinţaâ i. Parcurge pe neraă suflaţe Vocea subterană sţ i, la urmaă , i se face raă u sţ i
vomiţaă . La recomandarea lui M.R.P., ciţesţ ţe sţ i pe Nieţzsche, sţ i filosoful
supraomului nu-i place. IÎl plicţisesc noţa oracularaă sţ i furia filosofului conţra
moralei raţţionale. Trageţţi îâmpoţriva moralei nu-i o propoziţţie convenabilaă
penţru cine a crescuţ îân culţul valorilor morale ţţaăraă nesţ ţi.
Noţaţţiile acesţea au sinceriţaţea (sţ i naiviţaţea) vaâ rsţei. Tocmai de aceea sţ i
sunţ inţeresanţe: nu ne inţereseazaă aţaâ ţ jusţeţţea comenţariului, caâ ţ modul
personal al unui creaţor, aflaţ îân faza de formaţţie, îân a primi ideile culţurii.
Avenţura lecţurii inţraă îân avenţura consţ ţiinţţei sale. Sţ i nu îân ulţimul raâ nd!… IÎn
privinţţa erosului, Marin Preda nu are obisţ nuiţa reţţinere a memorialisţului.
IÎn felul lui Hemingway din Sărbătoarea continuă, el povesţesţ ţe ceea ce i se
îânţaâ mplaă pe acesţ plan. Prozaţorul american nu eziţaă saă spunaă ce face îân
cameraă cu ţaâ naă ra lui soţţie dupaă ce sţinge lumina. Proverbiala perdea nu mai
esţe ţrasaă pesţe scenele inţime. Marin Preda nu îâmpinge aţaâ ţ de deparţe
cruzimea confesiunii: relaţeazaă doar lui M.R.P., îânseţaţ de asemenea fapţe, o
scenaă de dragosţe cu o misţerioasaă opţicianaă , ferindu-se saă dea amaă nunţe.
Scena esţe, epic vorbind, excelenţaă . Cel care iese mai luminaţ pe dinaă unţru
din asemenea relaţaă ri esţe nu naraţorul (eroul) avenţurii, ci asculţaă ţorul:
Miron Radu Paraschivescu, cu simţţurile sţ i fanţezia pururi inflamaţe, cu o
mare dorinţţaă de acaparare pe acesţ plan.
IÎnsaă Viaţa, ca o pradă îâmpinge avenţura consţ ţiinţţei sţ i spre alţaă zonaă , sţ i
aceasţa mi se pare a fi cea mai originalaă sţ i mai profundaă . Esţe zona
(problemaţica, angoasa) ţalenţului care se formeazaă sţ i redebuţeazaă cu un
mare eforţ. Carţea are, din acesţ puncţ de vedere, un scenariu simplu. Reţras
la Sinaia saă scrie o carţe, auţorul vede caă nu poaţe saă scrie nimic. Despre ce
saă scrie? Sţ i nareazaă despre ceea ce n-ar ţrebui (sau nu poaţe) saă scrie:
despre familie, copilaă rie, sţ coalaă , despre generaţţia sa eţc. Mediţaţţia îân jurul
nepuţinţţei de a scrie îâl face saă scrie, paâ naă la urmaă , jurnalul unui scriiţor care
asţ ţeapţaă revelaţţia unei mari ţeme liţerare.
Asţ ţepţarea ţemei duce gaâ ndul spre o inţerogaţţie fundamenţalaă : originile
sţ i naţura specialaă a vocaţţiei. Nu se poaţe imagina o îânţrebare mai dificilaă
penţru un creaţor, penţru caă , voind saă raă spundaă , el ţrebuie saă vorbeascaă
despre ceva unic, irepeţabil, ca sţ i secreţul care prezideazaă nasţ ţerea fiinţţei
umane. Nicio explicaţţie nu concordaă cu alţa, penţru caă ţoţdeauna alţe
elemenţe îâmping viaţţa unui ţaâ naă r spre un mare desţin arţisţic. Un creaţor
auţenţic ţrebuie saă ajungaă , îânţr-o zi, îân faţţa acesţei inţerogaţţii. Marin Preda se
pregaă ţesţ ţe de mulţ saă dea o jusţificare vocaţţiei sale epice, ţoţdeauna cu
senţimenţul caă n-a spus ţoţul, n-a mers paâ naă la capaă ţ. IÎn Imposibila
întoarcere, îân Convorbiri… el coboaraă spre raă daă cinile acesţui misţerios
fenomen, îân romane daă indirecţ (ţoţdeauna caâ nd esţe vorba de figura
ţuţelaraă a Taţaă lui) o sugesţie despre darul neobisţ nuiţ de a spune. IÎnţţelegem
caă penţru Marin Preda cuvaâ nţul esţe poarţa care duce spre secreţul creaţţiei.
O confirmaă limpede îân Viaţa ca o pradă îân nisţ ţe pagini superior eseisţice:

Am deveniţ scriiţor descoperind ţrepţaţ forţţa lui magicaă […].


Caâ nd am îânţţeles caă eu sţ i naţura n-aveam o soarţaă comunaă , caă adicaă
eu voi dispaă rea îân cele din urmaă sţ i ea va raă maâ ne, am văzut-o sţ i a
îâncepuţ saă -mi placaă , dar nu penţru caă era frumoasaă , ci penţru caă va
daă inui sţ i asţ a cum m-am naă scuţ eu, avaâ nd mulţaă vreme fiorul
eţerniţaă ţţii, se vor nasţ ţe sţ i alţţii sţ i o vor vedea ca sţ i mine. Animalele,
îân afaraă de cai, nu-mi vorbeau nici ele, caă ci mugeţul sau behaă iţul
lor nu-mi spunea decaâ ţ caă le e foame sau seţe sau caă ţrebuiau daţe
la ţaur.
Vaâ nţul, vijelia, ţraă sneţul, zaă pezile nu-mi daă deau un fior cosmic,
mi-erau familiare. Nu maă conţopeam cu ploile, saă cadaă apa pesţe
mine sţ i eu saă sţau sub ea sţ i saă gaâ ndesc caă sunţ fiul naţurii, cu nimic
deosebiţ de animale sţ i paă saă ri, de pesţ ţii din balţaă sţ i raţţa saă lbaţicaă …
Nu credeam caă paă maâ nţul e îân mod egal al meu sţ i al lupoaicii din
paă dure… Singurul lucru care maă faă cea saă raă maâ n muţ de fascinaţţie
era cuvaâ nţul rosţiţ de oameni.

Jean-Paul Sarţre maă rţurisesţ ţe caă a ajuns la liţeraţuraă imiţaâ nd (penţru


plaă cerea celor mari) liţeraţura. Marin Preda se apropie de liţeraţuraă sub
puţerea de fascinaţţie a cuvaâ nţului. Auzul îâl faă cuse saă îânţţeleagaă caă exisţaă .
Forţa cuvântului îâl îâmpinge spre liţeraţuraă sţ i-l face scriiţor.
Marin Preda nu are, de la îâncepuţ sţ i nici mai ţaâ rziu, îân chip expres, niciuna
din formele vizibile, sclipiţoare, ale ţalenţului liţerar. Nu are greaţă, ca
Sarţre, de liţeraţuraă , dar nici nu se daă îân vaâ nţ dupaă caliţaă ţţile pe care le
reclamaă , de obicei, scriiţorul. Caâ nd un coleg îâi aţrage aţenţţia asupra felului
cum respiraă munţţii maiesţuosţ i sţ i araţaă cu maâ na îân depaă rţare, spre orizonţuri
nedefiniţe, prozaţorul ridicaă din umeri: vede, „ei sţ i?”… „N-aveam îânsaă nici
fiorul cosmic, nici geologic, mie îâmi plaă cea caâ mpia, pe care adesea o visam…”
Un amaă nunţ priviţor la desţinul operei aţrage aţenţţia îân acesţ jurnal. Esţe
vorba de schiţţa Salcâmul, publicaţaă îân Timpul, îân vremea raă zboiului, sţ i
neinclusaă , din moţive pe care nici auţorul nu sţ ţie saă le explice, îân volumul
întâlnirea din pământuri. Dupaă mulţţi ani, îân asţ ţepţarea marii ţeme,
prozaţorul se gaâ ndesţ ţe la schiţţa uiţaţaă îân paginile unui coţidian sţ i aţunci ceva
se lumineazaă îân minţea lui: „Salcaâ mul acela ţrebuia feriţ, era ceva de preţţ ,
inţim, care puţea fi ucis îânţr-o carţe de nuvele. […] Salcâmul era îânsaă un cod
care nu ţrebuia divulgaţ…” Codul duce spre familia pe care o paă raă sise sţ i spre
nepaă sarea care se insţaurase îân sufleţul ţaţaă lui saă u. „Ce se îânţaâ mplase?” Ca saă
raă spundaă , Marin Preda scrie Moromeţii. Scriiţorul aflaă , îân sfaâ rsţ iţ, marea
ţemaă , dupaă ce îândepaă rţase din imaginaţţia lui numeroase alţele. IÎndepaă rţarea
n-a fosţ îânsaă decaâ ţ o conservare a lor, o amaâ nare penţru alţ ţimp epic. Dupaă
ţrei decenii, ţemele revin îânţr-o carţe (cea de faţţaă) ce vorbesţ ţe despre
dificulţaă ţţile creaţţiei. Simbolul ei manifest esţe explicaţ de auţor îân
urmaă ţoarele fraze:

Inţenţţiile mele asalţau din ţoaţe paă rţţile viaţţa pe care o


cunoscusem paâ naă aţunci faă raă saă reusţ esc saă inţru îân miezul ei.
Imagini groţesţ ţi îâmi reveneau îân minţe. Vaă zusem odaţaă un cal morţ
îânţr-o vaă gaă unaă , cu o graă madaă de caă ţţelandri schelaă laă ind de foame sţ i
de nepuţinţţaă care se repezeau îân el saă -l sfaâ rţece. Dar de oriunde îâl
apucau, nu reusţ eau nimic, calul rezisţa. IÎsţi îânfigeau dinţţii îân burţaă ,
îân pulpe, îân spinare, se propţeau îân picioare baâ ţţaâind din cap sţ i
scheunaâ nd. Prima îâmbucaă ţuraă , care ar fi deschis drumul celorlalţţi,
le scaă pa.
De unde? Din ce loc? Am sţaţ mulţ saă -i vaă d ce fac sţ i maă uiţam la
ei raâ zaâ nd. Nu era prinţre ei niciunul baă ţraâ n sţ i experimenţaţ care
saă -i îânveţţe. Desigur, viaţţa nu e un cal morţ, dar e, penţru un scriiţor
ţaâ naă r, o pradaă care nu cedeazaă dacaă nu sţ ţii de unde s-o apuci.

Simbolul latent, codul secreţ al operei ţrebuie saă -l descoperim noi, la


lecţuraă . El ne deschide (dar numai pe jumaă ţaţe) o fereasţraă spre îâncepuţurile
misţerioase ale creaţţiei. Vorbind despre ele, Marin Preda esţe asalţaţ din
ţoaţe paă rţţile de imaginaţţia sa epicaă . Dinţr-o confesiune despre originile
creaţţiei, carţea esţe pe puncţul de a deveni un ţulburaă ţor roman despre
nelinisţ ţea care precedaă scrierea unui mare roman.

Eugen SIMION
Marin Preda despre Viaţa ca o pradă

Mihai Ungheanu: Viaţa ca o pradă are o proeminenţaă laţuraă


memorialisţicaă . De obicei caă rţţile de memorii se scriu la anii baă ţraâ neţţii. Unele
apar chiar dupaă îânceţarea din viaţţaă a auţorului. Trebuie saă îânţţelegem din
fapţul caă aţţi scris sţ i aţţi publicaţ Viaţa ca o pradă, îânţr-un momenţ îân care
sunţeţţi îân plinaă puţere de creaţţie, caă sfidaţţi o prejudecaţaă ?
Marin Preda: Am îânţr-adevaă r o alţaă opţicaă asupra caă rţţilor de memorii
decaâ ţ cea obisţ nuiţaă . Vaâ rsţa poaţe aduce surprize scriiţorului, îân sensul caă nici
memoria saă nu-i mai fie aţaâ ţ de bunaă , nici puţerea creaţoare acuţaă , scrierea
ţaâ rzie a memoriilor dovedind îân acesţ caz o reconsţiţuire nesiguraă , o
îânsaă ilare de fapţe a caă ror semnificaţţie scriiţorul îâmbaă ţraâ niţ saă o fi pierduţ sţ i
saă nu le mai poaţaă conduce caă ţre o idee unificaţoare. Temaâ ndu-maă de o asţfel
de surprizaă , am crezuţ caă nu e bine saă las la urmaă capiţolul povesţirilor
despre noi îânsţ ine sţ i caă el ţrebuie scris mai de ţimpuriu.
M.U.: IÎn liţeraţura romaâ naă ţermenii de comparaţţie penţru Viaţa ca o
pradă sunţ insuficienţţi. Aţţi avuţ un model îân minţe, caâ nd aţţi ţrecuţ la scrierea
acesţei caă rţţi?
M.P.: Da, o serie de caă rţţi libere, care nu ţţineau saă se îâncadreze neapaă raţ îân
genul memoriilor sau biografiilor sţ i îân care scriiţorul vorbesţ ţe mai ales
despre îânţaâ mplaă rile unui desţin creaţor, faă raă grija de a sisţemaţiza îânţr-un
gen liţerar anume. IÎn liţeraţura romaâ naă , o sugesţie îân acesţ sens ar fi
Pseudokineghetikos, dar eseul lui Odobescu e cu ţoţul alţceva, o carţe aparţe.
Sţ i Odobescu pleacaă de la biografie, de la Baă raă gan, de la dropii; dar imaginaţţia
îânsemneazaă la el ţoţul. Chingile genului lipsesc sţ i ele sţ i îân Viaţa ca o pradă,
unde lucruri dragi, scumpe scriiţorului, gaă sesc drumul direcţ îân pagina
scrisaă , faă raă ţeama vreunei prescripţţii de gen. Am ciţiţ acum doi sau ţrei ani
Anii de ucenicie ai lui Sadoveanu, carţe care mi-a plaă cuţ foarţe mulţ, penţru
caă nu esţe o carţe de memorii propriu-zise. Nu esţe aţaâ ţ vorba despre „anii
de ucenicie” ai scriiţorului, caâ ţ despre senţimenţul dominanţ al acelor ani.
Mihail Sadoveanu vrea saă exprime senzaţţia caă la Bucuresţ ţi, îân lumea liţeraraă
a acelui ţimp, pe care anii de ucenicie o descriu paginaă cu paginaă , el nu va
puţea scrie, deoarece mediul liţerar, morala lui, marile lui pasiuni – unele
meschine, alţele nefericiţe – îângreuiazaă pasţ ii, imaginaţţia sţ i preocupaă rile unui
scriiţor ţaâ naă r, sţ i aţunci el a simţţiţ nevoia saă se reţragaă . Iaţaă senţimenţul pe
care cred caă a vruţ saă -l exprime prin Anii de ucenicie, ţiţlu care nu exprimaă
exacţ ideea caă rţţii.
M.U.: Aveţţi senţimenţul caă Viaţa ca o pradă a fosţ ciţiţaă sţ i îânţţeleasaă îân
sensul doriţ de auţor, adicaă mai mulţ decaâ ţ ca o scriere memorialisţicaă ?
M.P.: Da. Criţica a vorbiţ despre caă rţţile cu care Viaţa ca o pradă se
îânrudesţ ţe. De pildaă , despre Cuvintele lui Sarţre sţ i Parisul în sărbătoare de
Hemingway. Exisţaă îân Viaţa ca o pradă sţ i o îâncercare de eseu asupra mea
îânsumi îân maniera îân care a faă cuţ-o Sarţre îân Cuvintele, adicaă de a explica idei
care s-au formaţ sau care se formau penţru prima oaraă , fapţe care-mi
apaă reau îânţr-o luminaă ciudaţaă sţ i pe care ţrebuia saă le descifrez, dar
asemaă narea nu e inţegralaă . Ciţindu-i pe Sarţre, Hemingway, Sadoveanu, cele
ţrei caă rţţi pomeniţe, am îânţţeles caă se poaţe scrie liber, faă raă saă faci liţeraţuraă de
ficţţiune, dar faă raă saă ţe îâncadrezi îân specia memoriului, a aminţirilor liţerare,
laă saâ ndu-ţe condus de senţimenţul, de ideea prin care ele dau semnificaţţie
vieţţii sţ i nu cronologia. Cele ţrei caă rţţi m-au faă cuţ saă descopaă r caă un scriiţor
poaţe scrie orice, adicaă orice doresţ ţe saă scrie, cum a faă cuţ-o Odobescu, faă raă
saă se lase speriaţ, ţimoraţ, maă rog, disperaţ, de fapţul caă nu se îâncadreazaă îân
cuţare sau cuţare ţemaă , îân cuţare sau cuţare gen.
M.U.: Acum, caâ nd Viaţa ca o pradă esţe gaţa, caâ nd a inţraţ îân conţacţ cu
ciţiţorul, aveţţi cerţiţudinea caă ea conţţine ţoaţe fapţele pe care doreaţţi saă le
cuprindaă ? Cu alţe cuvinţe, nu credeţţi caă au raă mas pe dinafaraă mulţe lucruri
ce se cereau povesţiţe?
M.P.: Cred caă ţocmai asţa a faă cuţ ca lucrarea saă fie aţaâ ţ de bine primiţaă de
public, penţru caă ea nu esţe îângreunaţaă de lucruri care ar fi puţuţ fi spuse sţ i
n-au fosţ spuse. Mi-ar fi displaă cuţ saă fiu ispiţiţ saă pomenesc pe ţoţţi scriiţorii
pe care i-am cunoscuţ, ţoaţe personaliţaă ţţile marcanţe ale epocii. N-am
inţenţţionaţ saă scriu un raporţ. Se degajaă din ea, dupaă cum am îânţţeles fie din
conversaţţiile cu colegii mei scriiţori, fie din scrisorile pe care le primesc îân
legaă ţuraă cu carţea, ţocmai saţisfacţţia acesţei abordaă ri selecţive. […]
Viaţa ca o pradă a fosţ scrisaă îânţr-adevaă r cu douaă ţreimi din forţţele pe
care le-ar fi puţuţ convoca. Nu m-am gaâ ndiţ nici saă spun ţoţ ce sţ ţiu, nici saă
coplesţ esc pe ciţiţor cu mosţre de erudiţţie, asţ a cum fac unii, saă -l impresionez.
Ciţiţorul cauţaă îânţr-o carţe acel ceva care se aflaă dincolo de ţoaţe acesţea sţ i
care ţţine de o esenţţaă ascunsaă , mai exacţ spus, de esenţţa creaţţiei, de misţerul
ei. […]
M.U.: Mi se pare caă privirea care prezideazaă îân îânţregime Viaţa ca o pradă
esţe aceea care pleacaă din capiţolul final, unde se vorbesţ ţe despre felul îân
care scriiţorul îâncepe saă scrie Moromeţii. Asţa duce la o uniţaţe ascunsaă a
caă rţţii îân ciuda episoadelor de aparenţţaă cenţrifugaă pe care le conţţine. E
inţeresanţ de sţ ţiuţ dacaă auţorul a gaâ ndiţ, dacaă a deliberaţ subţila reţţea de
relaţţii din Viaţa ca o pradă.
M.P.: Exisţaă la îâncepuţul caă rţţii referirea la ideea ţolsţoianaă , caă uneori ideea
arţisţicaă esţe acoperiţaă de vaă luri. IÎn consţ ţiinţţa, îân fanţezia unui scriiţor se
aflaă , alaă ţuri de fapţe diverse, unele senzaţţionale, ca sţ i de o mare canţiţaţe de
evenimenţe sociale, poliţice, de exisţenţţaă, sţ i o inţenţţie mai adaâ ncaă , o idee
arţisţicaă . Imporţanţ penţru scriiţor esţe saă dea ţoaţe celelalţe sţraţuri la o
parţe penţru a ajunge la acel fapţ, la acele lucruri care-i convin lui
arţisţicesţ ţe vorbind sţ i care l-au marcaţ, asţ puţea saă spun, îân mod faţal îânţr-un
anumiţ momenţ al vieţţii lui. Numai acesţea sunţ lucrurile pe care le poaţe
scrie sţ i care-i poţ reusţ i. IÎnţrebarea care revine ca o obsesie îân carţea mea, pe
care mi-o puneam îân 1948 la Sinaia, esţe ce saă scriu, despre ce saă scriu.
Iesţ isem aţunci dinţr-un raă zboi mondial, evenimenţ capiţal sţ i specţaculos
penţru îânţreaga lume, penţru Romaâ nia, care a influenţţaţ majoriţaţea
desţinelor. Logic ar fi fosţ ca ţoţ ce era legaţ de raă zboi saă ţenţeze pe scriiţori.
Maă rţurisesc caă sţ i eu am fosţ ispiţiţ de ţema asţa sţ i m-am chinuiţ mulţ ţimp cu
ideea de a scrie despre raă zboi. N-am scris îânsaă despre raă zboi, ci despre cu
ţoţul alţceva. Avenţura consţ ţiinţţei mele mi-a impus alţe ţeme. Viaţa ca o
pradă e ţocmai explicarea acesţui fenomen, comun cred ţuţuror arţisţ ţilor,
dupaă care nu ceea ce pare, nu ceea ce asţ ţeapţaă chiar scriiţorii, nu ceea ce
asţ ţeapţaă publicul devine ţema scriiţorului. Aceasţa se impune pe alţe caă i, are
legile ei care dirijeazaă munca scriiţorului, iar eforţul pe care-l depune acesţa
esţe ţocmai de a caă uţa, cum am spus mai îânainţe, saă ajungaă exacţ, saă capeţe
consţ ţiinţţa c-a gaă siţ, îânlaă ţuraâ nd ţoaţe evenimenţele sţ i ţenţaţţiile care-l
asediazaă , ţema lui, mai modesţaă poaţe îân aparenţţaă, dar capabilaă saă -i
mobilizeze ţoaţe forţţele. […]
M.U.: Cine vaă cunoasţ ţe îândeaproape romanele sţ ţie caă ele au suferiţ de la o
ediţţie la alţa revizuiri imporţanţe. Cea de a ţreia ediţţie a Risipitorilor ne
îânfaă ţţisţ eazaă o alţaă carţe decaâ ţ prima ediţţie a aceluiasţ i roman. Un sţudiu
privind Moromeţii vol. II de la prima ediţţie la ulţima consţaţaă deosebiri
semnificaţive îânţre primul ţexţ, adicaă prima ediţţie, sţ i cel de-al doilea,
versiunea, paâ naă acum, definiţivaă . Acesţe consţaţaă ri ne dau senţimenţul caă
opera dumneavoasţraă e îânţr-o conţinuaă prefacere. Va suferi sţ i Viaţa ca o
pradă revizuiri la urmaă ţoarele ediţţii?
M.P.: Sunţ puţţine cazurile îân care scriiţorul reusţ esţ ţe de la prima îâncercare
o carţe. Mi s-a îânţaâ mplaţ sţ i mie acesţ lucru cu Intrusul, desţ i, sţ i aici, la ediţţia a
doua, sunţ caâ ţeva modificaă ri. Scriind o carţe, scriiţorul ţraă iesţ ţe o experienţţaă
sţ i se formeazaă ca scriiţor. Nu îânţoţdeauna poţţi nimeri dinţr-odaţaă ţonul, nu
poţţi saă cumulezi sţ i saă canalizezi fapţe, îânţaâ mplaă ri sţ i semnificaţţii, care, desţ i ne
apar îân minţe, nu ne apar la fel de clar sţ i pe haâ rţie. IÎn ceea ce privesţ ţe
ulţimele caă rţţi pe care le-am scris, poţ saă spun caă perioada formaă rii mele ca
scriiţor s-a îâncheiaţ. Acum sţ ţiu saă scriu o carţe. Delirul a fosţ scris îânţr-o
primaă formaă , care a sţ i apaă ruţ sţ i nu va suferi modificaă ri îânţr-o ediţţie viiţoare.
Despre Viaţa ca o pradă cred caă poaţe avea o conţinuare, carţea e deschisaă ,
un volum doi sau ţrei, dar nu cred caă va mai suferi modificaă ri.
Marin PREDA îân dialog cu Mihai UNGHEANU,
Luceafărul, nr. 20,1981
REFERINTţ E CRITICE
Am urmaă riţ cu ţoţ mai mulţaă nedumerire comenţariile faă cuţe îân marginea
caă rţţii lui Marin Preda, Viaţa ca o pradă. Raâ nd pe raâ nd, acesţe aminţiri
ţrunchiaţe au deveniţ eseu, auţobiografie povesţiţaă , „cartea Moromeţilor”, iar
recenţ, îânţr-un anunţţ publiciţar descopaă r caă Viaţa ca o pradă e prezenţaţaă
pur sţ i simplu ca roman. M-am îânţrebaţ dacaă aceasţaă „curţoazie liţeraraă ” e
necesaraă , ori dacaă vine dinţr-un respecţ faă raă margini penţru opera acesţui
mare scriiţor. […]
„Nosţalgic” e un fel de a spune, scrisul lui Marin Preda, îânţors cu ţandreţţe
asupra unei vaâ rsţe revoluţe, disimuleazaă senţimenţul, dinţr-un insţincţ de
apaă rare pe care îâl au mai ţoaţe personajele sale. Saă ne aminţim scenele de
familie povesţiţe îân Viaţa ca o pradă, unde simpaţia, la fel sţ i repulsia, sunţ
reprimaţe laă saâ nd locul unei parţicipaă ri ironice. Saă nu ne pripim saă ţaxaă m
aceasţaă veriţabilaă spaimaă de afecţiviţaţe drepţ marcaă a sţeriliţaă ţţii
senţimenţale. Aţiţudinea se îânglobeazaă unei viziuni mai largi pe care asţ
numi-o „privirea vieţţii ca specţacol”.
E posibil caă ţabloul devenirii spiriţuale pe care îâl propune acesţ
caleidoscop de aminţiri conţţine maă runţe inadverţenţţe; cum nu dispunem de
un maţerial mai larg decaâ ţ ne oferaă scriiţorul îânsusţ i, nu le-am puţea indica
faă raă rezerve. IÎn esenţţaă, aminţirile lui Marin Preda sunţ cele mai modesţe
maă rţurii liţerare pe care le-am ciţiţ. Le esţe cu ţoţul sţraă inaă egolaţria, care e
moţorul îânsusţ i al celor mai mulţe scrieri auţobiografice. Se poaţe consţaţa caă
niciodaţaă figura scriiţorului nu esţe scoasaă îân prim-plan, din ţabloul evocaţ;
desţ i are ocazia, Marin Preda nu se face „personaj” al aminţirilor sale. Exisţaă ,
orice ar spune scepţicii, romancieri „obiecţivi”, sorţiţţi saă nu-sţ i poaţaă spune
adevaă rul „propriei vieţţi” decaâ ţ proiecţaâ ndu-l îân personaje ficţive, ţopindu-l
îânţr-o subsţanţţaă îân care nu mai poaţe fi recunoscuţ.
Scrise cu „ţalenţ”, aminţirile lui Marin Preda sunţ pur sţ i simplu aminţiri,
consţiţuindu-se, nu prin viaţţa resusciţaţaă , ci prin aţiţudine, îânţr-un admirabil
documenţ de demniţaţe scriiţoriceascaă .

Val CONDURACHE, „Epos sţ i memorie”,


îân Convorbiri literare, nr. 6,1977

Desţ i ţimpul scurs de la apariţţia acesţei caă rţţi esţe desţul de scurţ, daţoriţaă
inţeresului aţaâ ţ de legiţim penţru orice scrie auţorul Moromeţilor, Viaţa ca o
pradă a fosţ sţ i conţinuaă saă fie amplu comenţaţaă . Tonul, cum era de asţ ţepţaţ,
esţe pe de-a-nţregul elogios, aproape saă rbaă ţoresc sţ i fesţiv, caă ci Marin Preda a
deveniţ, de mulţaă vreme, eţalonul de sus al scrisului acţual. Sţ i, dupaă ce i-am
ciţiţ schiţţele, nuvelele, Moromeţii, Intrusul, Delirul sţ i ţoaţe celelalţe, dupaă ce i-
am cunoscuţ, adicaă , opera, de o caliţaţe cu ţoţul superioaraă , ţoţ aţaâ ţ de mare
ca a celor mai mari de dinainţea sa, simţţim o nevoie irepresibilaă saă -l
cunoasţ ţem ca muriţor pe cel care a inţraţ deja îân raâ ndul nemuriţorilor. Ca saă
vedem, adicaă , miraculoasa meţamorfozaă . Iaţaă de ce maă rţuriile de orice fel ale
marilor creaţori ţrezesc, cel puţţin îân raâ ndul specialisţ ţilor, dar sţ i îân raâ ndul
ciţiţorului de raâ nd, un inţeres cu ţoţul aparţe. Esţe, desigur, la mijloc sţ i o
curioziţaţe fireascaă , sţ i îânclinaţţia mai puţţin fireascaă de a privi dupaă perdea ori
de a asculţa la usţ aă. […]
Caă o asemenea caţegorie de caă rţţi esţe mai mulţ decaâ ţ necesaraă , nu îâncape
discuţţie. Ele lumineazaă , ca un reflecţor, opere „de creaţţie”, descifraâ ndu-i
sensurile sţ i laţurile mai absconse, oferind ţemeiuri sţ i cerţiţudini, îân
inţerpreţarea ei. Aţare caă rţţi sunţ un fel de „addenda”, aţaâ ţ de necesare, mai
ales exegeţţilor specializaţţi, ţexţe de bazaă îân susţţinerea ţezelor sţ i ideilor.
Penţru aceasţaă caţegorie, asemenea scrieri procuraă , pe de alţaă parţe,
volupţaă ţţi sţ i delicii speciale, de unde provine, credem, sţ i marele enţuziasm
penţru ele. […]
Trecaâ nd, acum, la comenţariul concreţ al caă rţţii lui Preda, se cuvine, asţ a
cum au faă cuţ-o sţ i alţţii, saă desprindem, mai îânţaâ i, sensul ţiţlului ei, mai ales caă
nu e deloc îânţaâ mplaă ţor. Cheia ne esţe oferiţaă , direcţ, la pag. 74: „Văzusem
odată – îâsţi aminţesţ ţe auţorul – un cal mort într-o văgăună, cu o grămadă de
căţelandri schelălăind de foame şi de neputinţă care se repezeau în el să-l
sfârtece. Dar de oriunde îl apucau nu reuşeau nimic, calul rezista. Îşi înfigeau
dinţii în burtă, în pulpe, în spinare, se propteau pe picioare bâţâind din cap şi
scheunând. Prima îmbucătură, care ar fi deschis drumul celorlalţi, le scăpa. De
unde? Din ce loc?… Nu era printre ei niciunul bătrân şi experimentat care să-i
înveţe. Desigur, viaţa nu e ca un cal mort, dar e, pentru un tânăr scriitor, o
pradă care nu cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci! Ideea ce se degajaă ,
limpede, esţe, prin urmare, aceea caă viaţţa esţe luptă îndârjită, dar sţ i şansă.
[…]
Viaţa ca o pradă ne dezvaă luie o laţuraă fundamenţalaă a individualiţaă ţţii de
creaţor a lui Marin Preda pe care, dacaă am baă nuiţ-o ori am reconsţiţuiţ-o din
Moromeţii sţ i din celelalţe romane, de aceasţaă daţaă ne sprijinim pe
maă rţurisirile direcţe, deci ţoţal revelaţoare, ale prozaţorului. Esţe vorba de
ceea ce am puţea numi lucidiţaţea scrisului saă u, alţfel spus, cenzura severaă a
raţţiunii sţ i a bunului-simţţ îân faţţa ispiţelor de senţimenţalizare, de idilizare, de
afecţare paţeţicaă , de exalţare neconţrolaţaă ori facilaă enţuziasmare, adicaă faţţaă
de orice exces ar puţea saă ne producaă dezechilibru, raă ţaă cire, saă ne facaă
ridicoli ori aberanţţi. Caţalizaţaă de lucidiţaţe sţ i bun-simţţ , mai ales de sorginţe
ţţaăraă neascaă , ţrecuţaă prinţr-un fel de scepţicism saă naă ţos, menţaliţaţea arţisţicaă
a lui Marin Preda se consţiţuie îânţr-unul din momenţele proeminenţe ale
raţţionalismului arţisţic romaâ nesc.

Pompiliu MARCEA, „Viaţţa ca o pradaă ”,


îân Ramuri, nr. 6, 1977

„Avenţura consţ ţiinţţei” ar fi fosţ un subţiţlu foarţe poţriviţ penţru Viaţa ca


o pradă. Comenţaţorii caă rţţii s-au solidarizaţ îân a sublinia respecţiva idee, sţ i
nu faă raă jusţeţţe de vreme ce confesiunea lui Marin Preda o conţţine expliciţ, cu
funcţţie chiar de laiţmoţiv: cu acesţe ţrei vorbe, „avenţura consţ ţiinţţei mele”,
se deschide sţ i se îânchide carţea.
IÎncepuţul inefabilei „avenţuri” sţaă , firesc, sub semnul cuvaâ nţului. […]
IÎnţaâ mplaă rile vieţţii personale (care alţele?) deschid drumul spre îânţrebaă ri sţ i
raă spunsuri care, finalmenţe, le vor ţranscende – sţ ţim asţa de la Jucătorul lui
Dosţoievski – spre a cuprinde lumea, viaţţa isţoricaă , desţinul omului.
Inţerogaţiv esţe Marin Preda de la un capaă ţ la alţul al acesţei caă rţţi. „De ce”,
„penţru ce” sţ i „ce dacaă ” sunţ modurile unei percepţţii inţerogaţive a vieţţii, o
percepţţie privilegiaţaă , denoţaâ nd o mare puriţaţe, un soi de elemenţariţaţe
savanţaă , conducaâ nd la raă spuns, deci la o concepţţie, pe o cale abrupţaă ,
primejdioasaă penţru desfaă caă ţorii firului îân paţru. Avenţura consţ ţiinţţei de
sine se araţaă asţfel pe un ţraseu limpede, condusaă de inţerogaţţii originare
din insţincţul moral sţ i dominaţaă blaâ nd de acea formaă a ei numiţaă consţ ţiinţţa
de sine moralaă . Tulbure esţe îânsaă drumul consţ ţiinţţei arţisţice; ea ţţine de
raă spuns, iar nu de simpla îânţrebare sţ i paâ naă saă -l afle are de ţrecuţ pesţe
nedumeriri, confuzii, neîânţţelegeri sţ i esţ ecuri, cu aţaâ ţ mai de nelaă muriţ cu caâ ţ
insisţ ţi a le clarifica, deoarece, spune Marin Preda îânţr-una din acele
propoziţţii cu efecţ radioacţiv, „caâ nd spiriţul sţaă prea mulţ fixaţ asupra unei
singure idei, inţensiţaţea lui slaă besţ ţe”. […]
Avenţura consţ ţiinţţei (una dinţre puţţinele „avenţuri” ale omului cu sfaâ rsţ iţ
incomunicabil) îângaă duie orice arhiţecţuraă a prezenţaă rii: poaţe fi un roman,
precum Condiţia umană, o poezie ca Oda în metru antic, un eseu ca Eseurile
lui Messire Michel, o piesaă de ţeaţru ca Hamlet, un jurnal, precum al lui
Julien Green eţc. sţ i nu mi se pare imporţanţ saă sţ ţim ce esţe din acesţ puncţ
de vedere Viaţa ca o pradă. Saă -i zicem romanul unui jurnal sau saă -i zicem
pur sţ i simplu roman, ori pur sţ i simplu jurnal – cu egalaă îândrepţaă ţţire se poţ
susţţine ţoaţe – dar saă observaă m caă e vorba de avenţura consţ ţiinţţei
scriiţoricesţ ţi. Termenul e desţul de vag, îânsaă prin relaţţie cu profesiuni
îânrudiţe (consţ ţiinţţa scriiţorului e „scriiţoriceascaă ”, dar a muzicianului? dar a
picţorului?) deducem caă numim, de fapţ, „consţ ţiinţţa arţisţicaă ”, un ţermen
îâncaă mai cuprinzaă ţor, de o generaliţaţe mai îânalţaă , cu ţoaţe acesţea mai puţţin
vag. Formaă a consţ ţiinţţei sociale, „consţ ţiinţţa arţisţicaă ” e lesne definibilaă ca
reflecţare. „Consţ ţiinţţa scriiţoriceascaă ” fiind, la raâ ndu-i, o formaă a celei
„arţisţice”, deci – impliciţ – sţ i a celei „sociale”, semnificaă ţocmai limbajul
reflecţaă rii, îân cazul nosţru cuvântul. Deopoţrivaă îânsaă , „consţ ţiinţţa
scriiţoriceascaă ” e sţ i „individualaă ”, „de sine” a scriiţorului. Legaâ nd lucrurile, n-
avem decaâ ţ saă spunem caă „avenţura consţ ţiinţţei” îân Viaţa ca o pradă esţe
„avenţura consţ ţiinţţei de sine şi artistice” a scriiţorului Marin Preda. Sigur caă ,
maă rţurisirea scriiţorului acoperind anii adolescenţţei sţ i ai ţinereţţii, devenirea
consţ ţiinţţei arţisţice ne apare ca subiacenţaă devenirii morale sţ i inţelecţuale:
de aici ţendinţţa fireascaă a ciţiţorului de a supraliciţa anecdoţicul sţ i, mai îân
larg, documenţarul, urmaă rind desfaă sţ urarea îânţaâ mplaă rilor evocaţe din
unghiul gusţului penţru „baâ rfa superioaraă ”, gusţ pe care e ţenţaţ saă -l aţribuie
sţ i scriiţorului. Ceea ce e nedrepţ, penţru caă la o lecţuraă mai aţenţaă se vaă desţ ţe
faă raă echivoc caracţerul demonsţraţiv al evocaă rilor, mai puţernic decaâ ţ
aparenţul aspecţ ludic. Momenţele biografice repovesţiţe de Marin Preda nu
sunţ îânţaâ mplaă ţoare, ci ţţin de coţiţurile marcanţe ale devenirii scriiţorului.
[…]
Ceea ce fascineazaă cu adevaă raţ îân Viaţa ca o pradă esţe bunul-simţţ . Nu
îânţaâ mplaă rile, nu experienţţa de viaţţaă. Bunul-simţţ ca meţodaă de formulare sţ i
de rezolvare a ecuaţţiilor inţerogaţive. Bunul-simţţ – caţegorie deopoţrivaă
psihologicaă (afecţivaă ), moralaă sţ i spiriţualaă (inţelecţualaă ) – al ţţaăranului
romaâ n despre care Caă linescu afirma caă diferaă de Kanţ nu prin problemele pe
care sţ i le pune, ci prin felul îân care le formuleazaă . Inţeresanţ esţe caă soiul
acesţa de „bun-simţţ” nu se conservaă , îân genere, prin exerciţţiul lecţurii,
dimpoţrivaă , e îânlocuiţ de un firesc sţ i el spiriţ al complicaţţiei. Trebuie saă fie
deosebiţ de îânraă daă cinaţ sţ i saă aibaă o veriţabilaă vocaţţie a profunzimilor cel
care, îân urma unei avenţuri a consţ ţiinţţei sale – de sine sţ i arţisţice – îâsţi
paă sţreazaă , îân ciuda marilor ispiţe ale spiriţului speculaţiv, bunul-simţţ
exisţenţţial. Ca avenţuraă a consţ ţiinţţei (cu dublaă caliţaţe) a lui Marin Preda,
Viaţa ca o pradă mi se pare a fi un conţrapuncţ necruţţaăţor – maă rţurisesc caă -l
asţ ţepţam – la fragiliţaţea moralaă , psihicaă sţ i inţelecţualaă a personajului din
Delirul. Poaţe caă „avenţura” de acum saă îânsemne – cum s-a remarcaţ –
sfaâ rsţ iţul Moromeţilor. Nu sţ ţiu. Sigur e îânsaă caă avenţura îân care consţ ţiinţţa lui
Marin Preda e implicaţaă conţinuaă . Sţ i caă , de aci îânainţe, consţ ţiinţţa de sine – a
caă rei idenţificare e, cum spuneam, una din ţemele acesţei caă rţţi – nu va mai
avea de lupţaţ decaâ ţ cu propriile ei îândoieli. Fiindcaă îândoielile îâi îânsoţţesc
ţoaţaă viaţţa, pe cei care au senţimenţul relaţiviţaă ţţii, Marin Preda fiind unul
dinţre acesţ ţia.
Laurenţţiu ULICI, „Avenţura consţ ţiinţţei”,
îân Contemporanul, nr. 41, 1977

De la morala conţemplaţţiei la morala acţţiunii, proza lui Marin Preda se


îânscrie pe ţraiecţoria unei sinuoase mediţaţţii epice, susţţinuţe din inţerior de
modularea caâ ţorva ţeme-cheie: ţema graă dinii, ţema privirii sţ i a imprecaţţiei,
ţema dogmei personale. Prima s-ar mai puţea numi ţema ţaţaă lui, cea de a
doua – a figuraţţiei epice, iar ulţima s-ar defini prin alierea programaţicaă la o
experienţţaă maţernaă . Cele ţrei ţeme se dezvolţaă din ţoţ aţaâ ţea aţiţudini
fundamenţale sesizaţe de o consţ ţiinţţaă îân universul saă u formaţiv, ca o sumaă -
limiţaă a modaliţaă ţţilor posibile de exisţenţţaă socialaă . IÎn consecinţţaă, îânţreaga
prozaă a lui Marin Preda se va îâmpaă rţţi îânţre acesţe adevaă ruri, caă uţaâ ndu-sţ i
ţoţodaţaă sţ i propriul adevaă r esţeţic. Epica se realizeazaă , dupaă cum se va
vedea, din îânţoarceri repeţaţe la izvorul iniţţierii sociale sau la imaginile lui
sublimaţe. […]
Conţrazicaâ nd o obsesie epicaă foarţe adaâ ncaă , Marin Preda se expune ţoţusţ i
prin confesiune. Scepţicismul paţern care îândemna la anonimizare esţe
lichidaţ prin desţinul acesţei caă rţţi sţ i al operei lui Marin Preda. Prozaţorul a
descoperiţ caă îân arţaă a ţe expune, a ţe descoperi îânseamnaă impliciţ a ţe îânaă lţţa
valoric. Sţ ansa aceasţa aţaâ ţ de raraă nu esţe acordaţaă deocamdaţaă niciunui
personaj al saă u. Viaţa ca o pradă esţe sţ i ea o excepţţionalaă confesiune. Marin
Preda apare, alaă ţuri de Ilie Moromeţe, cel mai inţeresanţ personaj al operei
sale. „Auţorul romaâ n se ţeme saă fie sincer paâ naă la capaă ţ” – scrie Marin Preda
undeva. IÎn consecinţţaă va îâncerca saă se desprindaă din cadrele unei pudori raă u
îânţţelese. Sţilul caă rţţii freamaă ţaă de savori noi, resimţţindu-se sub acţţiunea unei
puţeri îâncaă necunoscuţe care musţesţ ţe îân frazele direcţe, ţaă ioase ale
prozaţorului. Rezumaâ nd, Viaţa ca o pradă dobaâ ndesţ ţe ceva din acel ţon al
inaderenţţei superioare a lui Dosţoievski, din ironia ţendenţţioasaă a acesţuia.
Penţru cine vrea saă confrunţe, capiţolul XXI din Viaţa ca o pradă se apropie
surprinzaă ţor, prin aţmosfera gaâ ndirii, efervescenţţaă, ironie, de primul capiţol
al Demonilor.

Mirela ROZNOVEANU, Lecturi modeme,


Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi, 1978, pp. 70-74

Dacaă opera lui Marin Preda esţe a unui clasic, asiguraâ nd echilibrul prozei
romaâ nesţ ţi de azi, Viaţa ca o pradă esţe ironia adresaţaă raţţionalului pe care
scrisul saă u se îânţemeiazaă . IÎnţr-un edificiu clasic, Viaţa ca o pradă e o carţe
„anţiclasicaă ”. […]
Puţem consţaţa, îân acesţ conţexţ, caă niciodaţaă viziunea despre saţ a lui
Marin Preda nu a fosţ mai puţţin idilicaă : caă universul rural nu e un loc al
reveriilor, ci dimpoţrivaă . Aceasţaă despaă rţţire nu lipsiţaă de bruţaliţaţe reia aţaâ ţ
o veche polemicaă (cea cu Blaga, din Imposibila întoarcere), caâ ţ sţ i un eseu mai
vechi, consacraţ temei povestitorului. Faptele, consacraţe despărţirii,
inaugureazaă îânsaă sţ i o seamaă de confesiuni consacraţe lumii văzute, adevaă raţ
poem interior al „Vieţţii ca pradaă ”. […]
Viaţa ca o pradă esţe o carţe despre asţ ţepţare; o lungaă sţ i rodnicaă
asţ ţepţare îânsoţţesţ ţe romanul ce era proiecţaţ îân 1948 îân amaă nunţ; insţincţul
prozaţorului îâmpinge ţimpul caă rţţii paâ naă îânţr-un momenţ îân care sţelele
sţ ansei puţeau veghea iesţ irea lui îân lume; esţe marele pariu al auţorului cu
desţinul saă u de scriiţor, primul dinţre nemiloasele pariuri pe care va ţrebui
saă le punaă . Carţea va pleca îân lume, se va despaă rţţi de auţorul ei abia aţunci
caâ nd exisţenţţa se va fi îâmpliniţ îân asemenea maă suraă îâncaâ ţ pierderea saă
devinaă fireascaă . […]
Marele specţacol al Vieţii ca o pradă îâl consţiţuie ţocmai aceasţaă proţejare
a biografiei: ţoţul esţe friabil, fiinţţa esţe îân fiecare clipaă supusaă fragiliţaă ţţii ei,
ochii suferaă de o veche insuficienţţaă; ţoţul ţrebuie paă sţraţ, amaâ naţ cu mare
grijaă ; viaţţa oferaă puţţin, esenţţele ei ţrebuie folosiţe parcimonios. Laâ ngaă Carţea
care nu a iesţ iţ îâncaă la luminaă ţraă iesc cu mare inţensiţaţe Caă rţţile; auţorul
araţaă o îâncredere fanaţicaă uneori îân lumea lor, unele dinţre ele par meniţe a
da indicaţţia unui drum. Fiecare carţe esţe un evenimenţ, o îânţaâ lnire a
sţ anselor; fiecare dinţre caă rţţi ţrebuie saă vorbeascaă direct despre viaţţaă penţru
a se jusţifica. […]
Carţe faă raă iluzii, polemicaă , sarcasţicaă , ironicaă , dispreţţuiţoare cu posibilii
fabricanţţi de iluzii, carţe a adevaă rurilor Isţoriei noasţre, ea îâsţi permiţe
liberţaă ţţi meţaforice doar îân maă sura îân care exisţenţţa (Viaţa ca o pradă)
conducaă ţorilor, subminaţaă de ţare biologice, condiţţioneazaă sţarea „de crizaă ”
a lumii: Lumea ca o pradă.
Grefier al isţoriei, scriiţorul îâsţi poaţe permiţe saă dispreţţuiascaă sţ i saă
condamne: demn, îânţr-un demers îân care condiţţia sa de scriitor îâi asiguraă
liberţaţea sa de faă uriţor (scriitor) al isţoriei.

Cornel UNGUREANU, Contextul operei,


Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi, 1978, pp. 239-271

A îâncerca saă reconsţiţui condiţţionaă rile freaţice, hazardul sţ i necesiţaţea


care au pregaă ţiţ jeţul marii creaţţii, îânseamnaă a sonda adaâ ncurile impulsului
originar, a cerceţa premisele obscure, incipienţţa semnalelor ce veneau din
ţenebrosul subţeran, raă vaă sţ iţ ascuns, ilizibil, clocoţind surd, îân acele
îâncepuţuri de dinainţea îâncepuţului.
Marin Preda plonjeazaă , îânţr-adevaă r, din primele pagini, îân acel ţulbure gol,
de exţraordinaraă acumulare ţensionalaă , îân care cresţ ţe, incerţ, vaâ rţejul, sţ ocul
ascensional al misţ caă rii, desprinderea din laţenţţaă. […]
Forţţa de dislocare pe care o conţţine magia cuvaâ nţului se compune
complicaţ cu una, reduţabilaă , de fixare; un puţernic efecţ de disţanţţare, de
cerebraliţaţe orgolioasaă dar sţ i de dureroasaă re-implicare animaă aceasţaă
convingaă ţoare confesiune obiecţivaţaă asupra unui adolescenţ crescuţ îân
legile sţ i peisajul vieţţii de la ţţaraă , imediaţe, vii, parcaă absţracţe, ţoţusţ i, penţru
ţaâ naă rul aţenţ mai curaâ nd la îâncepuţurile unui îâncaă ţulbure dialog cu sine
îânsusţ i. […]
Lecţorul regaă sesţ ţe îân nelinisţ ţea îânsinguraă rii juvenile, ţraă iţaă cu aspru
paţeţism viguros de o naţuraă inţens reflexivaă , premisele dinţoţdeauna ale
formaă rii personaliţaă ţţii spiriţuale; ceea ce conferaă „cazului” o parţicularaă
ţensiune a verosimiliţaă ţţii esţe, ţocmai, dinamica acesţei consţanţ
inţercondiţţionaă ri inţerne îânţre dislocare sţ i fixare, conţrarii,
complemenţariţaă ţţi la fel de puţernice. Rupţura de mediu apare violenţaă ,
adversiţaţea ireconciliabilaă ; aparţenenţţa mereu paă sţraţaă , ţoţusţ i, adaâ ncaă ,
iremediabilaă ţocmai prin imposibiliţaţea indiferenţţei. Darul caâ sţ ţigaţ nu
prevaleazaă asupra daţului naţiv; creaţorul, un exilaţ, desigur, se fixeazaă îân
realiţaţea cuvaâ nţului; dar sţ i fixeazaă , îân cuvaâ nţ, propria realiţaţe, care esţe a
lumii sale; deţerminaă rile raă maâ n mereu biunivoce, negarea unuia dinţre
ţermeni subţţiazaă , prompţ, subsţanţţa celuilalţ. Credibiliţaţea, deci sţ i impacţul
inţerogaţţiei pe care una dinţre consţ ţiinţţele creaţoare majore ale liţeraţurii
noasţre conţemporane o adreseazaă , prin cuvaâ nţ, lumii, vin ţocmai din
concreţul clocoţiţor al maţeriei: lava adaâ ncului freaţic condiţţioneazaă
fosforescenţţa jeţului: fulgerul revelaţţiei paă ţrunde sţ i lumineazaă , la raâ ndu-i,
fisura magmei… Nu doar îânţr-o operaă de ficţţiune ci, iaţaă , sţ i îânţr-un eseu
auţobiografic, inţerdependenţţa, dubla raporţare conţradicţorie esţe vizibilaă
sţ i fecundaă . […]
Forţţa demonsţraţţiei sţ i a pledoariei propuse de Marin Preda ţrebuie
caă uţaţaă îân obsţinaţţia cu care maă rţuria sa se consţiţuie ca elogiul cuvântului,
al liţeraţurii, al scriiţorului adevaă raţ. Avenţurile consţ ţiinţţei, acele caă deri-
renasţ ţeri ce alcaă ţuiesc paţeţicul caâ mp de laţenţţe migraţorii al creaţţiei cer sţ i
îâsţi capaă ţaă sigiliul durabil al arţei, prin cuvânt. Paginile violenţ acuţe ale
memoriei scriiţorului se îânţorc, cu orgolioasaă îândrepţaă ţţire, spre nobila
îânvesţiţuraă a operei liţerare, spre componenţa ei invarianţaă , neconverţibilaă ,
obligaţorie, care valideazaă demniţaţea, durabiliţaţea, preeminenţţa – sţ i îân cele
mai ţulburi perioade – a scrisului sţ i scriiţorului. Penţru cel desţinaţ a fi
scriiţor, nimic nu poaţe îânlocui seducţţia, chinurile, îânalţa izbaă vire sţ i ţeribila
angajare pe care o acumuleazaă sţ i o daă ruiesţ ţe cuvântul. […]
Enigmaţica eliberare recuperaţoare care va fi Cartea soliciţaă , îân cel mai
inţens mod, presupunem, privirea scriiţorului ţaâ naă r sau vaâ rsţnic, îâncaă rcaţaă
mereu de o imens uimiţaă asţ ţepţare; spre rapţul vieţţii prin cuvânt converg,
credem, daţele demonsţraţţiei memorialisţului; îân nodul acesţor fugoase
deţerminaă ri, labile dar nu impeneţrabile, sţaă , dupaă opinia noasţraă , inţeresul
nu doar „documenţar” major al caă rţţii: îâncercarea de a revela bizarele
inţercondiţţionaă ri ce mijlocesc rupţura-renasţ ţere, desprinderea-fixare, dinţre
aţaâ ţea conţradicţorii personaje care locuiesc incomod îân fiecare daă ruiţ sţ i
incerţ aspiranţ al arţei – a celui ales, cel ce poarţaă îân frunţe sţeaua
capodoperei, îân sfaâ rsţ iţ apţ saă smulgaă dinţr-îânsul sţ i saă daă ruiascaă ţuţuror
izbaâ nda asupra efemerului.

Norman MANEA, „Carţea ca o pradaă ”,


Tribuna, nr. 39, 1978

Paradoxul aparenţ al siţuaţţiei rezidaă îân fapţul caă acea poarţaă blocaţaă care
rezisţaă , care refuzaă saă se deschidaă , ascunde un imens ţeriţoriu, dar acesţ
ţeriţoriu nu esţe necunoscuţ, ci dimpoţrivaă , bine cunoscuţ, familiar chiar. Nu
s-ar ţrage de aici corolarul foarţe imporţanţ sţ i anume: caă rţţile adevaă raţe ce
vor fi, îân plan liţerar, mari, nu sunţ ele ţocmai acelea care, la îâncepuţ, opun o
rezisţenţţaă direcţ proporţţionalaă cu ferţiliţaţea lor ulţerioaraă ? Penţru a
îânţţelege naţura inţimaă a opoziţţiei acesţeia – sţ i care aţunci nu-i fusese claraă –
Marin Preda a scris o nouaă carţe: Viaţa ca o pradă.
IÎncaă de la îâncepuţul acesţei caă rţţi ne izbesţ ţe o ciudaă ţţenie: copilaă ria sţ i
adolescenţţa auţorului nu fuseseraă deloc usţ oare; o sţ ţim din Întâlnirea din
pământuri sţ i din Moromeţii, dar cele aflaţe aici sunţ adesea dramaţice.
Numai relaţarea acesţor peripeţţii – ţoţ aţaâ ţea obsţacole îân calea vocaţţiei sale
– ar fi fosţ suficienţaă penţru ca volumul saă prezinţe inţeres epic sţ i emoţţional.
Adesea, siţuaţţia pare disperaţaă , nu se vede nicio perspecţivaă . Sţ i ţoţusţ i,
copilul, mai ţaâ rziu adolescenţul, nu se smiorcaă ie, nu se ţaâ nguie, raă maâ ne
linisţ ţiţ, cu o ciudaţaă senzaţţie caă el esţe proţejaţ. Desţ i cei din jurul saă u s-ar
mulţţumi – penţru el – cu o meserie oarecare, cu o slujbaă caâ ţ de modesţaă ,
neîâncurajaţ deci, la îâncepuţ, de niciunde, naraţorul paă sţreazaă o linisţ ţe
îâncrezaă ţoare, lipsiţaă de lamenţaă ri, îân vocaţţia sa liţeraraă . Niciun momenţ
naraţorul nu cauţaă saă ne îânduiosţ eze de soarţa bieţului baă iaţ – sţ i ar fi fosţ aţaâ ţ
de usţ or sţ i de firesc –, el respinge soluţţia facilaă , nu insisţaă asupra momenţelor
foarţe grave, ţoţusţ i, le spune repede, îân ţreacaă ţ.
Aceasţaă cerţiţudine esţe chemarea sa, desigur – sţ i comenţaţorii au
subliniaţ fapţul caă avem de-a face cu o carţe a vocaţţiei –, dar un elemenţar
simţţ al conservaă rii de sine l-ar fi deţerminaţ, cel puţţin îân anumiţe momenţe,
saă se sperie, saă fie îângroziţ. Nu, ţaâ naă rul raă maâ ne de o linisţ ţe disţanţaă , cu
impresia caă el esţe proţejaţ. De cine? Naraţorul nu-sţ i pune îânţrebarea. Dar
noi ne-o punem, cu perplexiţaţe, fiindcaă nu sţ ţim saă raă spundem.
IÎn caâ ţeva momenţe-cheie, ţaţaă l – ţoţusţ i, fiinţţaă cumpaă ţaţaă sţ i lucidaă – îâl
averţizeazaă cu solemniţaţe, dar fiul raă maâ ne indiferenţ, primesţ ţe
averţismenţul cu un raâ s nelinisţ ţiţor.

Paul GEORGESCU, „Marin Preda scriiţor naţţional”,


îân vol. Timpul n-a mai avut răbdare,
Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi, 1981, pp. 561-562

„Avenţura consţ ţiinţţei mele, îâsţi îâncepe Marin Preda carţea din 1977, a
îâncepuţ îânţr-o zi de iarnaă caâ nd o anumiţaă îânţaâ mplare m-a faă cuţ saă îânţţeleg
deodaţaă caă exisţ. Era lume mulţaă îân casaă , fiinţţe mari asţ ezaţe îân cerc pe
scaune mici sţ i care se uiţau la mine cu priviri de recunoasţ ţere, dar parcaă îâmi
spuneau cu osţiliţaţe, ţe vedem, esţ ţi de-al nosţru, dar ce faci? Aţunci am auziţ
o voce: «Laă saţţi-l îân pace! Na, maă , sţ i pe-asţa!» Sţ i cel ce rosţise acesţe cuvinţe a
luaţ de undeva de pe sobaă o paâ ine mare sţ i roţundaă sţ i mi-a îânţins-o. Aţunci
mi-am daţ seama caă ţţineam sţraâ ns ceva îân braţţe, ţoţ o paâ ine, sţ i caă asţa era
cauza privirilor rele îândrepţaţe asupra mea. Pusesem maâ na pe paâ inea de pe
masaă care era a ţuţuror sţ i nu mai voiam saă dau la nimeni din ea.” Viaţa ca o
pradă, ţiţlul caă rţţii, se sprijinaă pe acesţ episod, cu subîânţţelesul caă bunul
comun praă daţ nu era chiar indispensabil, paă rea doar, de vreme ce pe sobaă
mai era cel puţţin îâncaă o paâ ine. Scena de mai sus, îânsaă , are o anţicipare îân
chiar opera lui Marin Preda sţ i, dacaă nu cumva unul dinţre numerosţ ii lui
analisţ ţi o vor fi sţ i semnalaţ, dacaă nu sţ i sţudiaţ, ea esţe de naţuraă saă dea
ciţiţorului surpriza de a vedea pracţic cum se consţiţuie o tema. Anţiciparea
e din 1971: „Asţaă zi, fiul meu (sţ ase luni!) a vruţ saă maă naâ nce globul
paă maâ nţesc… Dar ce vor gaâ ndi ei, copiii, caâ nd vor fi îân sţare de a gaâ ndi? M-am
îânţrebaţ vaă zaâ ndu-l cum se uiţaă , cu o expresie de îâncaâ nţare exţremaă , spre
globul paă maâ nţesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îâl aţraă geau sţ i a
îânţins maâ inile spre el. Cred sţ i eu, am gaâ ndiţ, e frumos paă maâ nţul nosţru,
culorile lui sunţ adevaă raţe, nu e nicio iluzie, ne place sţ i nouaă , nu numai ţţie. Sţ i
i l-am daţ saă vaă d ce face cu el. L-a apucaţ foarţe sţraâ ns îân braţţe sţ i, odaţaă luaţ
îân posesie, dupaă caâ ţeva clipe îân care uimirea lui s-a îânţors îânapoi de unde
iesţ ise, l-a dus la guraă sţ i a vruţ saă musţ ţe din el.
Ei bine, i-am spus, asţa saă n-o faci, chiar dacaă soarţa ţe va îâmpinge saă
ajungi un cuceriţor. Paă maâ nţul nosţru nu e nici de luaţ îân posesie de o singuraă
persoanaă sţ i nici de îânfipţ dinţţii îân el sţ i maâ ncaţ. Mai ţrebuie sţ i la alţţii, nu e
numai al ţaă u!” […] Nu cunosc cronologia manuscriselor lui Marin Preda, îânsaă
caracţerul mai complex al ţexţului ciţaţ din Viaţa ca o pradă, precum sţ i fapţul
caă globul paă maâ nţesc, jucărie comestibilă, devine acolo, prin accenţuarea
facţorului comesţibiliţaă ţţii, o paâ ine, adicaă un elemenţ familiar lumii
scriiţorului îân mai mare maă suraă decaâ ţ jucaă ria, maă îândrepţaă ţţesc saă cred caă ea
esţe aceeasţ i cu a publicaă rii. S-a pierduţ îânsaă paâ naă îânţr-aţaâ ţ facţorul jucaă rie,
din 1971 paâ naă îân 1977, îâncaâ ţ saă nu mai fi raă mas nimic din el îân ulţima
elaborare? Jucaă ria esţe un frumos obiecţ, de excepţţie, prin frumuseţţea lui
neasţ ţepţaţaă sţ i aţraă gaă ţoare, implicaâ nd un anumiţ ceremonial sţ i cum marile
zile ceremoniale, care adunaă mulţaă lume îân casaă , se plaseazaă mai ales îân
anoţimpul iernii, raă spunsul e caă facţorul jucaă rie a raă mas sţ i el, îânsaă ascuns,
implicaţ îân „o zi de iarnaă ” sţ i îân „Era lume mulţaă îân casaă , fiinţţe mari asţ ezaţe îân
cerc”.
Puţem spune caă , din 1970, îân scrisul lui Marin Preda apare un accenţ nou
sţ i caă analiza de mai sus a avuţ îân vedere una dinţre primele, dacaă nu chiar
prima manifesţare a acesţui nou accenţ. Ce se îânţaâ mplaă dacaă suprapunem
cele douaă ţexţe asţ a cum s-au suprapus ele îân spiriţul auţorului, unul
naă scaâ ndu-se din celaă lalţ, baă iaţul naraţorului, din 1971, fiind, ca elemenţ
absţracţ, de consţrucţţie, una cu naraţorul copil, din 1977, sţ i fiindu-sţ i îân felul
acesţa, îân acelasţ i ţimp, ţaţaă sie îânsusţ i, parţicularizeazaă mai adaâ nc ţema sţ i
îânţţelegem caâ ţaă drepţaţe are scriiţorul caâ nd simţe caă maţeria lui esţe mai
îânalţaă sţ i mai gravaă decaâ ţ cea pe care o consţiţuie de obicei aminţirile. […]
Nu mulţ mai mulţe decaâ ţ cele caţalogaţe aici, elemenţele din care se
compune accenţul apaă ruţ dupaă 1970 îân proza lui Marin Preda au ţoţusţ i
desţulaă forţţaă poeţicaă inţerioaraă sţ i desţulaă coerenţţaă penţru a fi observaţe ca
aţare. O analizaă compleţaă a lor va fi, caâ ndva, necesaraă . Ea va aţesţa viţaliţaţea
scriiţorului, capaciţaţea de a fi auziţ îân sine, cu relaţiv puţţin îânainţe de
sfaâ rsţ iţul neasţ ţepţaţ al carierei sale, cel dinţaâ i murmur al unui caâ nţec nou.

Radu PETRESCU, „Marin Preda dupaă 1970”,


îân vol. Timpul n-a mai avut răbdare,
Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi, 1981, pp. 343-345, 348

Marin Preda e cunoscuţ (sţ i apreciaţ, nu mai e nevoie s-o spunem, chiar
dacaă îân ulţimii ani s-au faă cuţ auziţe conţesţaă ri la adresa lui) ca romancier sţ i
nuvelisţ (unele din nuvelele sţ i romanele sale fiind inconţesţabil
capodopere), dar sţ i ca auţor al unor ţexţe confesive ori de mediţaţţie,
eseisţice ori aparţţinaă ţoare eţajului celui mai îânalţ al genului publicisţic
(volumele Imposibila întoarcere sţ i Convorbiri cu Marin Preda).
Un mare prozaţor sţ i o mare consţ ţiinţţaă: aceasţa esţe imaginea pe care a
laă saţ-o scriiţorul.
Carţea de faţţaă – apaă ruţaă penţru prima oaraă cu doar caâ ţţiva ani îânainţe de
dispariţţia preţimpurie a auţorului, a fosţ penulţima lui carţe… – ilusţreazaă
ambele iposţaze ale lui Marin Preda, maă rţurisind despre legaă ţura lor
profundaă .
Desţ i diferaă de ţoaţe celelalţe caă rţţi ale scriiţorului, Viaţa ca o pradă se
„poţrivesţ ţe” perfecţ cu resţul operei lui Preda, de care o leagaă un subsţanţţial
maă nunchi de „fire” (respecţiv: filoane ţemaţice, procedee liţerare,
parţiculariţaă ţţi de viziune sţ i problemaţicaă ). Care ar fi, ţoţusţ i, elemenţele care
parţicularizeazaă Viaţa ca o pradă îân cadrul unei opere penţru care, repeţaă m,
e, îân parţe, o „cheie”? Pracţic, acele elemenţe se confundaă cu diferenţţa
specificaă (ori decurg din ea); carţea e o autobiografie, o auţobiografie
liţeraraă . Aparţţine unei specii ale caă rei caracţerisţici – sţ i ale caă rei „probleme”
definiţorii – le ilusţreazaă abundenţ sţ i exemplar. […]
IÎn privinţţa reţţinerii sţ i consemnaă rii fapţelor ţraă iţe de auţor, Viaţa ca o
pradă e selecţivaă îânţr-un chip caâ ţ se poaţe de pronunţţaţ. Scrisaă la vaâ rsţa de
aproape 55 de ani – sţ i scrisaă , dupaă cum avea saă maă rţuriseascaă prozaţorul, îân
doar caâ ţeva luni, parcaă sub imperiul unei somaţţii laă unţrice, îânţr-o sţare de
iluminare sţ i de euforie juvenilaă –, Viaţa ca o pradă nu se referaă decaâ ţ la
primii 25 sau 30 de ani din viaţţa auţorului. Iar acei ani – ai copilaă riei,
adolescenţţei sţ i ţinereţţii – nu sunţ evocaţţi meţodic sţ i omogen, îân ordine
cronologicaă , ci lacunar sţ i aparenţ capricios, cu insisţenţţe ori omisiuni,
urmaâ nd o ţraiecţorie oarecum îân zigzag, care unesţ ţe mai mulţe paliere ale
prezenţului naraţţiunii. E o sţrucţurare vaă diţ liţeraraă , care, sub aparenţţele
depaă naă rii unui flux de asociaţţii sponţane, se conformeazaă unui proiecţ,
vizeazaă un „obiecţiv”. […]
Evidenţ, orice demers auţobiografic are – fie caă lucrul esţe mai mulţ sau
mai puţţin „vizibil” – un ţaâ lc care merge dincolo de inţeresul pur
„documenţar” (valoarea „documenţara” fiind, de alţfel, deseori limiţaţaă ori
relaţivaă , exacţiţaţea puţaâ nd fi disţorsionaţaă , cu inocenţţaă, de puţernica
subiecţiviţaţe care coloreazaă prin definiţţie asţfel de scrieri) ori de
îânduiosţ area nosţalgicaă (aceasţa nu poaţe susciţa decaâ ţ o emoţţie minoraă , „de
uz privaţ”, neinţeresanţaă dacaă nu esţe adusaă la maă sura arţei ori la nivelul
mediţaţţiei exisţenţţiale cu oarecare grad de generaliţaţe). Orice auţobiografie
liţeraraă esţe, îân ulţimaă analizaă , o ţenţaţivaă de a ţransmiţe o viziune asupra
lumii.
Iar caâ nd e vorba de un bildungsroman, aceasţaă ţenţaţivaă se grefeazaă pe un
scenariu de iniţţiere: auţorul procedeazaă la caă uţarea sensului exisţenţţei prin
examinarea consţruirii personaliţaă ţţii, a propriei personaliţaă ţţi. IÎn cazul de
faţţaă – a personaliţaă ţţii de scriitor, îân primul raâ nd. […]
Conţinuiţaţea îânţre Viaţa ca o pradă sţ i opera de ficţţiune a lui Marin Preda
e vaă diţaă . Se manifesţaă nu numai la nivelul aspecţului scriiţurii sţ i al ţehnicii
naraă rii, ci sţ i la cel al ţemaţicii sţ i anecdoţicii. Lucru, desigur, deloc bizar,
ţţinaâ nd seama de fapţul caă romanele scriiţorului au valorificaţ – prin,
bineîânţţeles, ţranspunerea specificaă operelor „de ficţţiune” – nu puţţine
elemenţe din paţrimoniul saă u auţobiografic. Viaţa ca o pradă poaţe fi
îâncadraţaă , faă raă exagerare, îân „ciclul Moromeţilor” alaă ţuri de Moromeţii (I, II),
Marele singuratic sţ i Delirul. Penţru cunoscaă ţorii operei romaâ nesţ ţi a lui Preda
va fi îânţoţdeauna inţeresanţ saă compare felul îân care locuri (saţul Silisţ ţea-
Gumesţ ţi, Bucuresţ ţiul din ţimpul raă zboiului) ori personaje (Ilie/Paraschiv,
Nilaă /Nilaă , Tudor Caă laă rasţ u/Ilie Moromeţe) sunţ prezenţaţe îân auţobiografie,
respecţiv îân romane. […]
Naraţorului-auţor îâi corespunde, îân opera de ficţţiune, Niculae, dar numai
penţru perioada copilaă riei sţ i a adolescenţţei. Penţru perioada ţinereţţii sţ i a
afirmaă rii îân lumea orasţ ului, îân presaă eţc., analogii poţ fi depisţaţe îânţre
ţaâ naă rul Marin Preda sţ i Paul Sţ ţefan, din Delirul, alaă ţuri de mari deosebiri,
îânsaă . IÎn ce-l privesţ ţe pe Niculae, nu puţem decaâ ţ fi de acord cu scriiţorul: e un
„erou a cărui copilărie era a mea”. Despre Paul Sţ ţefan – îân legaă ţuraă cu care
prozaţorul nu procedeazaă expliciţ la vreo idenţificare similaraă – puţem gaâ ndi
caă reprezinţaă un alţer-ego parţţial, dacaă nu propriu-zis idealizaţ, oricum
schemaţizaţ, al auţorului (afirmarea lui fulgeraă ţoare ca mare gazeţar eţc.,
cam neverosimilaă îân ordine realisţaă , dupaă cum s-a observaţ, poaţe fi
comparaţaă cu afirmarea, desigur sţ i ea relaţiv rapidaă , sţ i cu ţoţul meriţaţaă ,
ţoţusţ i mai lenţaă , laborioasaă , obţţinuţaă cu eforţ sţ i marcaţaă de momenţe de
cumpaă naă , a scriiţorului Marin Preda). Ca deosebire esenţţialaă puţem reţţine
fapţul caă omul real Marin Preda a avuţ vocaţţia – îâmpliniţaă ! – de scriiţor, îân
vreme ce personajul Paul Sţ ţefan e doar gazeţar. Epoca sţ i mediul îân care se
misţ caă eroul Delirului sunţ îânsaă , evidenţ, îân bunaă parţe, cele pe care le-a
cunoscuţ direcţ foarţe ţaâ naă rul Preda, îân anii ’40, la Bucuresţ ţi.
Exisţaă , inconţesţabil, un adevaă raţ „dialog” îânţre auţobiografie sţ i opera de
ficţţiune cu subsţraţ – fie doar parţţial – auţobiografic, „dialog” prin care cele
douaă feluri de scrieri se lumineazaă sţ i chiar se legiţimeazaă reciproc. Se
creeazaă asţfel, la scara îânţregii opere a scriiţorului, dupaă cum a remarcaţ-o
poeţicianul francez Philippe Lejeune examinaâ nd cazuri similar, un efecţ de
relief, o impresie de „sţereografie”. […]
Carţea aduce sţ i o deloc neglijabilaă maă rţurie documenţaraă : o maă rţurie
asupra unei epoci, unei aţmosfere, unei realiţaă ţţi sociale, culţurale sţ i poliţice
conţradicţorii sţ i, ţoţusţ i, puţţin cunoscuţe de majoriţaţea publicului de azi:
cele ale anilor ’40, îânainţe de insţaurarea regimului ţoţaliţar comunisţ (sţ i de
insţiţuirea, penţru mai bine de un deceniu, îân liţeraţuraă , a dicţaţurii
„realismului socialisţ”). Era vorba de o realiţaţe zbuciumaţaă sţ i incerţaă ,
oferind – unui ţaâ naă r, de pildaă , dornic de afirmare inţelecţualaă sţ i arţisţicaă –
infiniţe posibiliţaă ţţi, dar sţ i infiniţe decepţţii. Era o epocaă agiţaţaă , ţensionaţaă ,
îâncaă nu cuprinsaă de plaţiţudinea opresivaă de mai ţaâ rziu, dar lipsiţaă de
cerţiţudini echilibraţe, de perspecţive idilice.
O epocaă desigur diferiţaă , îân aţaâ ţea sţ i aţaâ ţea privinţţe, sţ i ţoţusţ i aţaâ ţ de
asemaă naă ţoare cu a noasţraă .

Nicolae BAÎ RNA, „Prefaţţaă” la vol. Marin Preda, Viaţa ca o pradă,


Ediţura 100+1 Gramar, Bucuresţ ţi, 1999, pp. I-XI

Una dinţre cele mai agreabile caă rţţi ale lui Preda esţe Viaţa ca o pradă
(1977), socoţiţaă de caă ţre unii roman. O carţe de memorii, îân fond, care evocaă
anii de ucenicie ai scriiţorului. Mai avem caâ ţeva, de exemplul Anii de ucenicie
a lui Sadoveanu, dar, cu siguranţţaă, aceasţa a lui Preda esţe cea mai valoroasaă .
Primele nouaă capiţole ne reinţroduc îân mediul familial al scriiţorului, care ne
esţe sţ ţiuţ din Moromeţii, umplaâ nd caâ ţeva din golurile din biografie, cum ar fi
sţ colariţaţea auţorului. Sunţ, de alţfel, paginile cele mai frumoase.
IÎndepaă rţarea îân ţimp roţunjesţ ţe marginile desenului sţ i reduce asperiţaă ţţile.
Preda esţe mai nosţalgic îân aminţiri decaâ ţ fusese îân romane. Evocarea, foarţe
concreţaă , esţe îân cheie reflexivaă . Preda deţesţa moralismul îân liţeraţuraă . Dar
de fapţ el gaâ ndesţ ţe eţic. Nici îân memorii, nici îân scrisorile caă ţre Aurora Cornu
(publicaţe de E. Simion îân carţea lui de convorbiri cu fosţa soţţie a
scriiţorului), nici îân unele pagini de Jurnal intim, publicaţe îân 2004 ţoţ de E.
Simion, nu esţe foarţe inţeresaţ de psihologie ori de inţrospecţţie. Aminţirile,
ca sţ i scrisorile ori jurnalul, exceleazaă îân comenţariul îâmprejuraă rilor de viaţţaă.
Privirea scriiţorului esţe mai degrabaă aţţinţiţaă asupra celorlalţţi decaâ ţ asupra
lui îânsusţ i. Cel mai puţţin Preda pare a fi inţeresaţ de sine. IÎn Viaţa ca o pradă
se îânfaă ţţisţ eazaă ca un copil suferind de naă ucealaă sţ i ca un adolescenţ neţreziţ
bine la viaţţaă. Nu cauţaă saă -sţ i explice de ce e consideraţ un elev eminenţ, desţ i
nu îânvaă ţţa desţul. Fapţul de a îâncheia primul Primara sţ i apoi Normala i se
pare pur sţ i simplu miraculos.

Nicolae MANOLESCU, Istoria critică a literaturii române,


Ediţura Paralela 45, Piţesţ ţi, 2008, pp. 964-965