Doina este specia genului liric, în versuri, în care sunt exprimate sentimente profunde de
dor, de dragoste, de jale, de revoltă, proiectate pe un fundal /într-un mediu rural, arhaic sau
pastoral. Asemeni oricărei creații folclorice, doina are caracter anonim, colectiv, oral și sincretic,
textul poeziei fiind adesea însoțit de o melodie /având acompaniament muzical.
Textul cules de B. P. Hasdeu întrunește trăsăturile speciei literare definite, poezia care începe cu
versul „Frunza verde lemn de fag” este o doină de dor care se circumscrie temei dragostei.
O primă trăsătură (care justifică apartenența textului la specia doină) se referă la eul liric,
aflat în ipostaza ființei care resimte acut dorul față de persoana dragă, mistuindu-se. Mărcile eului liric
sunt formele verbale și pronominale de persoana I „mi-i drag”, „iubesc”, „ard”, „suspin”, „bolesc” care
redau combustia/arderea interioară a ființei îndrăgostite, mistuite de focul iubirii „Ard, mă frig în mare
foc”. Pronumele personale și reflexive la persoana I „mi”, „mă”, „eu” desemnează omul categorial și
universal, în el regăsindu-se orice om sensibil care trăiește plenar sentimentul de iubire. Verbele la
persoana I „iubesc”, „ard”, „mă frig”, „suspin”, „bolesc” exprimă experiențe cu urmări profunde asupra
celui îndrăgostit/îndurerat care suferă/tânjește după ființa dragă. Adjectivele pronominale posesive „ al
meu” și „mea” din sintagmele „bade-al meu” și „inima mea” amplifică sentimentele de dragoste ale eului
liric.Discursul liric este organizat în forma monologului confesiv. Profunzimea sentimentelor de dragoste
este evidențiată și prin utilizarea exclamației„Domnul să-i de sănătate!”și a interjecțiilor „ Inima mea, vai
de ea/ De la el nu să mai ia!”. Sentimentul dominant al poeziei este dorul, trăire complexă ce amestecă
iubirea cu nostalgia, dar și cu regretul neîmplinirii generat de distanța dintre îndrăgostiți / absența
persoanei iubite.
O altă trăsătură care justifică încadrarea textului în specia lirică / apartenența la doină este
reprezentată de expresivitatea limbajului artistic, inspirată din graiul viu al poporului român, fiind
valorificate simboluri din imaginarul colectiv, consacrate de-a lungul timpului. Arbore sacru, fagul
simbolizează puterea/forța sentimentului de dragoste, devenind un indicator simbolic al interiorizării
profunde a sentimentului. Legat/Atașat de credințe străvechi, omul arhaic își conștientizează
trăirile/sentimentele de dragoste și, chiar dacă sesizează posibilitatea neîmplinirii, îi dorește persoanei
iubite fericirea, aspect justificat la nivelul textului de invocația divinității „Domnul să-i de sănătate!”.
Specifice acestei creații populare sunt elementele de simetrie compozițională și paralelism sintactic
asociat negațiilor „Până când nu îl iubeam/(...) Nu am pace la un loc./Suflet nu mi-a mai rămas”,
repetițiilor „Bolesc boală din picioare/(...)„Nici un bitejug nu-i greu”. Exclamația din final „Inima mea,
vai de ea,/De la el nu să mă ia!” are rolul de a releva implicarea afectivă în problematica gravă a
dragostei, a omului care resimte sfâșietor dorul de ființa plecată departe. Mesajul acestei poezii populare
capătă substanță/contur prin valorificarea motivelor poetice consacrate în folclorul literar, astfel
motivul central al textului este cel al dorului, sentimentul fiind sugerat și de alte motive incluse în
structuri expresive: „Ard mă frig în mare foc”, „Suflet nu mi-a mai rămas”. Frumusețea graiului țărănesc
impresionează ascultătorul prin structuri arhaice „bitejug” și prin forme învechite ale cuvintelor: „mi-i
drag”, „încătro”, „nu să mă ia!”. La nivel prozodic, se observă armonia versurilor integrate în două strofe,
ca un continuum melodic, prin măsura de 7-8 silabe, prin ritmul trohaic și prin rima împerecheată.
Așadar/În concluzie, textul cules de B. P. Hasdeu întrunește trăsăturile doinei fiind pe de o parte
expresia sublimă a lirismului individual, dar și expresia artistică a omului din vremuri străvechi.