Sunteți pe pagina 1din 1

Frunza verde lemn de fag,

Nu-i aici cine mi-i drag, Cu totul m-am prăpădit,


Că s-au dus în altă parte Mințile mi s-au smintit.
Domnul să-i de sănătate! Ies din casă să mă duc,
Până când nu îl iubeam, Nu știu încătro s-apuc.
Unde mă culcam dormeam, Bolesc boală din picioare
Acum de când îl iubesc, Si nimica nu mă doare.
Nu pot să mă odihnesc Nici un bitejug nu-i greu,
Ard, mă frig în mare foc, Ca dorul de bade-al meu.
Nu am pace la un loc. Inima mea, vai de ea,
Suflet nu mi-a mai rămas, De la el nu să mă ia!
Suspin mii de ori pe ceas.
(Doină culeasă de B. P. Hasdeu)

Doina este specia genului liric, în versuri, în care sunt exprimate sentimente profunde de
dor, de dragoste, de jale, de revoltă, proiectate pe un fundal /într-un mediu rural, arhaic sau
pastoral. Asemeni oricărei creații folclorice, doina are caracter anonim, colectiv, oral și sincretic,
textul poeziei fiind adesea însoțit de o melodie /având acompaniament muzical.
Textul cules de B. P. Hasdeu întrunește trăsăturile speciei literare definite, poezia care începe cu
versul „Frunza verde lemn de fag” este o doină de dor care se circumscrie temei dragostei.
O primă trăsătură (care justifică apartenența textului la specia doină) se referă la eul liric,
aflat în ipostaza ființei care resimte acut dorul față de persoana dragă, mistuindu-se. Mărcile eului liric
sunt formele verbale și pronominale de persoana I „mi-i drag”, „iubesc”, „ard”, „suspin”, „bolesc” care
redau combustia/arderea interioară a ființei îndrăgostite, mistuite de focul iubirii „Ard, mă frig în mare
foc”. Pronumele personale și reflexive la persoana I „mi”, „mă”, „eu” desemnează omul categorial și
universal, în el regăsindu-se orice om sensibil care trăiește plenar sentimentul de iubire. Verbele la
persoana I „iubesc”, „ard”, „mă frig”, „suspin”, „bolesc” exprimă experiențe cu urmări profunde asupra
celui îndrăgostit/îndurerat care suferă/tânjește după ființa dragă. Adjectivele pronominale posesive „ al
meu” și „mea” din sintagmele „bade-al meu” și „inima mea” amplifică sentimentele de dragoste ale eului
liric.Discursul liric este organizat în forma monologului confesiv. Profunzimea sentimentelor de dragoste
este evidențiată și prin utilizarea exclamației„Domnul să-i de sănătate!”și a interjecțiilor „ Inima mea, vai
de ea/ De la el nu să mai ia!”. Sentimentul dominant al poeziei este dorul, trăire complexă ce amestecă
iubirea cu nostalgia, dar și cu regretul neîmplinirii generat de distanța dintre îndrăgostiți / absența
persoanei iubite.
O altă trăsătură care justifică încadrarea textului în specia lirică / apartenența la doină este
reprezentată de expresivitatea limbajului artistic, inspirată din graiul viu al poporului român, fiind
valorificate simboluri din imaginarul colectiv, consacrate de-a lungul timpului. Arbore sacru, fagul
simbolizează puterea/forța sentimentului de dragoste, devenind un indicator simbolic al interiorizării
profunde a sentimentului. Legat/Atașat de credințe străvechi, omul arhaic își conștientizează
trăirile/sentimentele de dragoste și, chiar dacă sesizează posibilitatea neîmplinirii, îi dorește persoanei
iubite fericirea, aspect justificat la nivelul textului de invocația divinității „Domnul să-i de sănătate!”.
Specifice acestei creații populare sunt elementele de simetrie compozițională și paralelism sintactic
asociat negațiilor „Până când nu îl iubeam/(...) Nu am pace la un loc./Suflet nu mi-a mai rămas”,
repetițiilor „Bolesc boală din picioare/(...)„Nici un bitejug nu-i greu”. Exclamația din final „Inima mea,
vai de ea,/De la el nu să mă ia!” are rolul de a releva implicarea afectivă în problematica gravă a
dragostei, a omului care resimte sfâșietor dorul de ființa plecată departe. Mesajul acestei poezii populare
capătă substanță/contur prin valorificarea motivelor poetice consacrate în folclorul literar, astfel
motivul central al textului este cel al dorului, sentimentul fiind sugerat și de alte motive incluse în
structuri expresive: „Ard mă frig în mare foc”, „Suflet nu mi-a mai rămas”. Frumusețea graiului țărănesc
impresionează ascultătorul prin structuri arhaice „bitejug” și prin forme învechite ale cuvintelor: „mi-i
drag”, „încătro”, „nu să mă ia!”. La nivel prozodic, se observă armonia versurilor integrate în două strofe,
ca un continuum melodic, prin măsura de 7-8 silabe, prin ritmul trohaic și prin rima împerecheată.
Așadar/În concluzie, textul cules de B. P. Hasdeu întrunește trăsăturile doinei fiind pe de o parte
expresia sublimă a lirismului individual, dar și expresia artistică a omului din vremuri străvechi.